n urmă cu câteva milenii, între anii 3000 şi 1600 î.H.

, Cultura Monteoru era una dintre

civilizaţiile cele mai avansate la acea vreme, populaţiile monteorene locuind în aşezări
amplasate pe înălţimi, cu locuinţe de suprafaţă, realizate din pământ şi lemn în sistem
paiantă, cu anexe gospodăreşti (ateliere, cuptoare sau gropi de provizii).

Ansamblul arheologic de la Sărata Monteoru, com. Merei, jud. Buzău reprezintă unul

dintre cele mai importante puncte de interes arheologic în ceea ce priveşte studiul epocii
bronzului de pe actualul spaţiu românesc.

Primele descoperiri arheologice au aparţinut arhitectului de origine germană Eduard Honzik,

constructor al băilor din localitate, încă din a doua jumătate a sec. XIX. Primele cercetări
arheologice sistematice au avut loc în anul 1917, fiind conduse de către renumitul arheolog
german Hubert Schmidt, ofiţer în rezervă în armata germană, care l-a invitat la Monteoru pe
reputatul savant german Wilhelm Dorpfeld care cerceta vestigiile de la Micene (Grecia). Mare
parte din obiectele descoperite au ajuns la un muzeu din Berlin.
 Hubert Schmidt 1912
Întrerupte din cauza Primului Război Mondial cercetările au fost reluate în anii 1926 – 1927 sub
coordonarea profesorului Ioan Andrieşescu, secondat de Ion Nestor. Acesta va prelua conducerea
colectivului de cercetare în 1937 împreună cu Mircea Petrescu–Dâmboviţa şi Corneliu
Mateescu. O scurtă întrerupere a cercetărilor s-a produs în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, ele fiind reluate şi continuate abia în 1958. Începând cu anul 1943 au fost extinse
cercetările şi asupra platoului Poiana Scoruşului (cercetarea propriu-zisă a acestui punct s-a
petrecut din anul 1952). În această locaţie au fost reluate săpăturile arheologice în anul 1994,
când şantierul arheologic de la Sărata Monteoru a fost redeschis sub conducerea dr. Eugenia
Zaharia şi Ion Motzoi – Chicideanu, ambii de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din
Bucureşti, cu finanţare asigurată de către Muzeul Judeţean Buzău. Din anul 1994 cercetările au
continuat doar cu puţine întreruperi.

În anul 2006 a fost executată o prospecţiune arheologică pentru stabilirea direcţiei de

cercetare a viitoarelor săpături, iar în 2007 nu au fost efectuate cercetări arheologice din
motive obiective, acestea fiind reluate în anul 2008. În intervalul 28 mai – 3 iunie 2010 au
fost efectuate ultimele cercetări arheologice preventive, pe malul stâng al pârâului Sărata,
în zona de protecţie a ansamblului arheologic Sărata Monteoru.

Întreg ansamblul arheologic de la Sărata Monteoru se compune din punctele de interes

arheologic de la Cetăţuia, Col, Poiana Scoruşului, Dealul Leagănului, Dealul
Călugărului, Huioaba, vatra satului Sărata Monteoru la care putem adă uga şi Drumul Cetăţii.

Cele mai importante descoperiri arheologice le reprezintă cele de pe dealul Cetățuia și de

pe platoul Poiana Scorușului, descoperiri efectuate începând cu perioade de construire a
stațiunii Sărata-Monteoru, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Acest sit datează din epoca
bronzului, iar cultura arheologică de care aparține a fost botezată „Monteoru”, după acest
sit. Așezarea descoperită prezintă mai multe straturi, folosite de arheologi pentru identificarea
perioadelor cronologice ale culturii Monteoru. Arheologii au identificat în această așezare o
cetate întârită cu bolovani și cu un șanț de apă rare, precum și locuințe care prezintă o oarecare
continuitate cu alte urme din eneolitic. În complexul sit arheologic de la Monteoru, s-au gă sit și
urme ale altor culturi arheologice din Transilvania, sudul Munteniei, Basarabia și Ucraina. Pe
colinele de lângă dealul Cetă țuia se gă sesc mai multe cimitire și necropole aparținând și ele
aceleiași culturi Monteoru.

 În punctul Cetăţuia a fost cercetată o aşezare neolitică , suprapusă de una aparţinând

epocii bronzului, respectiv culturii Monteoru. Pe pantele din jurul aşeză rii, la cca. 300 m
sud – sud – est au mai fost cercetate patru necropole aparţinând epocii bronzului,
respectiv culturii Monteoru.
 Pe platoul Poiana Scoruşului, situat la cca. 200 m sud – est de Cetăţuia, a fost cercetat un
important ansambul de cult aparţinând bronzului timpuriu. Acesta se compune dintr-un
complex de mari dimensiuni, interpretat iniţial ca rug funerar, atribuit etapelor timpurii
ale culturii Monteoru. A fost identificată o structură cu bolovani de râu de dimensiuni
mari, suprapusă de resturile unei locuinţe incendiate. Sub dă râmă turile acesteia au fost
descoperite schelete umane arse, cu multe dintre oase aflate în conexiune anatomică ,
resturi osteologice calcinate provenind de la animale, precum şi vase sparte. Tot pe acest
platou au mai fost descoperite şi resturi sporadice de locuire aparţinând Hallstatt-ului
precum şi perioadei La Tene.
  Accesul dintre cele două puncte, Cetăţuia şi Poiana Scoruşului, era asigurat de o şa, o
zonă de trecere, numită  Col. Aici a fost amenajat un sistem defensiv în epoca bronzului,
compus dintr-un şanţ să pat transversal ce permitea controlul în şi dinspre aşezare.
  Pe Dealul Leagănului a fost identificată o necropolă aparţinând epocii bronzului,
respectiv fazelor Ia – IIa ale culturii Monteoru.
 În vatra satului Să rata Monteoru, în zona gospodă riei preotului Bră tulescu, a fost
identificată o aşezare de epocă romană (sec. III – IV/V d. Hr.).
 Pe pantele Dealului Călugărul şi la baza acestuia, pe terasa stângă a pârâului Să rata, au
fost identificate şi urme de locuire medievale, aparţinând sec. XI – XII.
  La est de sat, în punctul Huioaba, pe drumul forestier, au fost descoperite urmele unui
cuptor pentru ars ceramica, atribuit Hallstatt-ului.

Sărata Monteoru. Săpăturile arheologice din Poiana Scoruşului (1952 şi 1954) 

Acest platou, denumit Poiana Scorușului, este situat între drumul Pragului (pe unde se intră în
Monteoru din Merei) şi valea adâncă şi largă numită  Valea Călugărului (drumul de acces
dinspre satul Monteoru). În anii când s-a lucrat, Poiana Scoruşului era neîmpă durită , iar
suprafaţa era complet netedă . Împă durirea s-a fă cut la câţiva ani după încetarea să pă turilor
(1958), în perioada în care arheologii nu au avut posibilitatea de a controla terenul care avea
statut de rezervaţie arheologică . Supravegherea staţiunii ră mă sese în seama Muzeului Judeţean
din Buză u. Desele schimbă ri însă , în conducerea Muzeului, au fă cut ca atenţia acestui obiectiv
să se piardă într-atâta, încât nimeni nu a putut (sau nu a vrut) să dea o relaţie asupra condiţiilor
în care
s-a fă cut împă durirea. Problema și mai gravă a fost dispariția lucrurilor gă site, ceramica şi
inventarul mormintelor necropolei din epoca bronzului, al că rui numă r era aproximat, între 80-
100.
Platoul Poienii Scoruşului înainte de a fi împădurit
Cercetările de la Sărata-Monteoru s-au desfăşurat într-o lungă campanie. Săpăturile urmau a se
desfăşura concomitent pe Cetăţuia, pe Col şi în Poiana Scoruşului. Conducă torul lucră rilor era
prof. Ion Nistor, iar colectivul compus din regretata Alexandrina D. Alexandrescu, Vlad Zirra şi
Eugenia Zaharia, împreună cu studenţii Nicolae Constantinescu şi regretata Aura Cristescu
(moartă în accident, după terminarea facultă ții). În acelaşi an, prof. Ion Nistor continua
cercetă rile medievale de la Suceava, începute cu un an înainte. Curând după începerea
săpăturilor Alexandrina D. Alexandrescu a trebuit să părăsească şantierul, deoarece i s-a
retras autorizaţia.

Întreaga săpătură din Poiana Scoruşului din 1952 a fost acoperită cu pământ, în vederea reluării
lucrului, acțiune care s-a întâmplat doi ani mai târziu, în 1954. Prin sondajele făcute în 1954 s-a
constatat prezenţa mormintelor de incineraţie din secolele VI-VII pe toată întinderea
platoului Poienii Scoruşului. Deoarece gropile acestor morminte erau mici şi nu atingeau decât în
extrem de rare cazuri
depunerile din epoca bronzului, s-a luat hotărârea de a lucra întâi această necropolă, cercetare
căreia
i s-au consacrat în întregime campaniile anilor 1955-1958. După încheierea acestor lucrări, în
1994 s-a revenit asupra cercetărilor de la Sărata-Monteoru.