Situatia politică şi militară a Marii Britanii

în prima parte a anului 1941

Grigoraş Ciprian, istoric

Subiectul acestui articol îl constituie sitiaţia prin care a trecut Marea Britanie într-un
moment al celui de-al doilea razboi mondial când s-a aflat singura în lupta împotriva
Germaniei. Este făcută o analiză a evoluţiei politice şi militare de pe continentul european,
profund schimbată după victoria fulgerătoare a forţelor germane asupra Franţei din anul 1940.
Prima parte a anului 1941, până la invazia Uniunii Sovietice, marcată de confruntările
germano-britanice a reprezentat o perioada în care războiul părea a fi aproape tranşat în
favoarea celor ce aveau până la urma să-l termine în tabăra învinşilor. Se are în vedere
dinamica evoluţiei militare şi politice şi a perspectivelor Imperiului Britanic de a continua o
luptă ce, de la un moment dat, a ajuns fără speranţă, în faţa unui adversar tenace şi ofensiv
precum şi a cauzelor care au dus la evitarea unei înfrangeri britanice fără precedent în istoria sa
modernă.
,,Aproape infrânţi``.Acestea au fost cuvintele lui Winston Churchill din memorile sale
pentru a descrie situaţia ţării a cărui prim-ministru era în perioada de un an cuprinsă între
capitularea Franţei (22 iunie 1940) şi atacul Germaniei asupra Uniunii Sovietice (22 iunie
1941).În primavara lui 1941 Marea Britanie avea sa treacă prin cea mai grea perioadă din
timpul celui de-al doilea război mondial şi chiar din istoria sa, aflându-se în pragul infrângerii.
Pierzând războiul diplomatic în vara lui 1939, când nu a reuşit să închege o coaliţie cu
Uniunea Sovietică pentru a preveni războiul, Marea Britanie s-a văzut nevoită, alături de aliata
sa Franţa, sa ducă un război adevărat pentru care nu era îndeajuns de pregatită. Lipsurile
militare şi de organizare s-au vazut în scurt timp, Aliatii nefiind în stare să ajute cu nimic
Polonia, care a capitulat după doar o lună, suferind ei înşişi o serie de înfrângeri subite încă de
la primele confruntări cu armata germană, în primavara anului următor. Capitularea Franţei la
22 iunie 1940 a lăsat Marea Britanie într-o situaţie fără precedent în istoria sa modernă: lipsită
de aliaţi şi aşteptând o iminentă invazie asupra propriului teritoriu. La 25 iunie 1940, Insulele
Canalului au fost ocupate fără lupte de marina germană. În intreaga istorie a Marii Britanii,
ocuparea unei părţi a teritoriului naţional era un lucru fără precedent. Se ridica astfel întrebarea
cât s-ar fi putut împotrivi Marea Britanie în condiţiile în care dispunea de o armată mult
inferioară numeric celei germane şi a lipsei acute de tancuri.
Totuşi, invazia germană, care părea aproape de a se realiza nu avea să se producă, aceasta
datorându-se unei şanse extraordinare ivite pentru britanici. Preocupat de acţiunile agresive ale
Uniunii Sovietice la frontierele sale orientale (anexiunea ţărilor baltice, a Basarabiei şi
Bucovinei de Nord, ultimul teritoriu nefiind pe lista de achiziţii teritoriale revendicată de URSS
conform pactului din 23 august 1939), Hitler a fost convins sa nu forţeze o invazie a insulelor
britanice. Campania de bombardare aeriană a Angliei, începută la 10 iulie 1940, menită a-i
convinge pe britanici să accepte un ultimatum prin scăderea moralului în urma pierderilor şi
distrugerilor suferite nu şi-a atins scopul. Deşi oraşele engleze au suferit bombardamente
severe (Coventry, oraş industrial important a fost distrus în proporţie de 80%) şi inclusiv
Londra a fost serios afectată, britanicii nu au fost intimidaţi, decişi să nu accepte tratativele de
pace oferite indirect de Hitler. Apropierea sezonului rece, pierderile prea mari suferite de
aviaţia germană (Luftwaffe), şi poate cu precădere greşelile ciudate săvârşite de Goering ,care a
renunţat la bombardamentele tactice în favoarea celor strategice, concretizate în bombardarea
masivă a oraşelor, l-au determiant pe Fuhrer să suspende campania aeriană. Deşi raidurile
aeriene aveau să mai continue, inclusiv în iarna acelui an, ele nu au mai avut niciodată forţa
celor precedente. Pentru moment, Marea Britanie îşi amâna înfrângerea. (Marea conflagraţie
mondialã a secolului XX: al doilea rãzboi mondial, Editura Politicã, Bucureşti, p.120-123).
Cu toate acestea, presiunea germană se menţinea, pericolul principal nevenind însă din aer,
ci din adâncurile oceanului, o dată ce Hitler a reuşit să răspundă la blocarea maritimă engleză
printr-o contrablocadă prin intermediul submarinelor. Deşi nu foarte numeroase, acestea au
beneficiat considerabil de ocuparea oraşelor-port franceze de la Oceanul Atlantic pentru a-şi
extinde raza de acţiune, iar rezultatele s-au dovedit remarcabile. Încercările Marinei Regale
Britanice (Royal Navy) de a le anihila prin perfecţionarea sonarului şi a îmbunătăţirii
armamentului nu s-au dovedit a fi prea eficace. În lipsa unei aviaţii strategice (bombardiere de
mari dimensiuni care să fie capabile să transporte o sarcină ridicată de bombe în adâncimea
teritoriului inamic, ceea ce presupunea o autonomie de zbor ridicată), flota germană de
submarine rămânea singura posibilitate eficientă pentru germani de a scoate Marea Britanie din
război. Confruntarea pentru controlul mărilor dintre submarinele germane (numite de Aliaţi
``haite de lupi``) şi flota engleză, căreia i s-a alăturat din 1942 şi cea a Statelor Unite, se va
încheia abia la finalul războiului.
Oprite temporar pe perioada iernii, submarinele şi-au reluat operaţiunile începând cu luna
martie 1941. Singure, sau în cooperare cu avioanele Condor 89 Fucke-Wulf, singurul aparat de
zbor cvadrimotor din armata germană, submarinele germane aveau să producă pierderi
catastrofale marinei britanice. Statistica este relevantă; dacă în 1939 au fost scufundate 222 de
vase comerciale britanice (în medie câte două pe zi), în 1940 pierderile au ajuns la 1056 de vase
comerciale (câte trei pe zi), iar în primele şase luni ale lui 1941, conform declaraţiilor ataşatului
militar al ambasadei Marii Britanii în URSS, căpitanul M. Coswell, au fost pierdute 760 de
vase comerciale, scufundându-se doar 12 submarine, ceea ce constituia o medie de cate patru
vase pe zi. Concluzia ataşatului britanic e fără echovoc: ,,În 1941, Marea Britanie era în pragul
înfrângerii``, opinie necontrazisă de nici un superior al său. (Victor Suvorov, Ultima Republică,
p.118-119). Pe întreg anul 1941 pierderile britanice aveau să ajungă la un total de 4.228.158 de
tone, la un numar de 1.229 de vapoare. Cifra record se înregistrase în aprilie: 653.960 de tone.
În total, de la 3 septembrie 1939 şi până în iunie 1941, submarinele germane au scufundat
2.038 de vase comerciale. Pentru refacerea flotei ar fi trebuit să fie lansate la apă câte patru
vase noi în fiecare zi. (Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial,
vol I, p.184).
Marea Britanie beneficia de ajutorul Statelor Unite, însă de acest suport britanicii se puteau
folosi doar parţial, în cea mai mare parte ajungând pe fundul oceanului; armatori care să trimită
vase comerciale spre ţărmurile britanice deveneau ca urmare tot mai puţini, fapt ce facea ca în
Anglia criza de produse alimentare şi industriale să se accentueze (industria britanică funcţiona
în special pe bază de materie primă din import). Chiar daca preşedintele Roosevelt simpatiza cu
cauza britanică, el nu putea să-i declare război lui Hitler (care încercase să evite vreun eventual
conflict cu SUA, interzicand echipajelor submarinelor să lovească vase americane, întrucât un
astfel de incident cauzase intrarea SUA în primul război mondial) deoarece în SUA existau

2
forţe puternice care i se împotriveau. Concepţia multor americani putea fi rezumată la
cuvintele:,, Să-i lăsăm pe europeni să se lupte între ei, întotdeauna America s-a îmbogăţit din
războaiele străine`` ( V. Suvorov, op.cit., p.120).
Cu toată situaţia grea cu care se confrunta, ramasă singură în faţa lui Hitler, ce parea
atotputernic prin stăpânirea celei mai mari părţi din continent, deşi Germania ducea lipsa şi ea
de materii prime strategice, Marea Britanie a iniţiat, în mod curajos, dar foarte riscant, câteva
acţiuni ofensive împotriva Germaniei, debarcând din nou trupe pe continent, de această dată în
Grecia, şi punând astfel într-un pericol potenţial aprovizionarea cu petrol a Germaniei din
România. Însa reacţia lui Hitler nu s-a lăsat aşteptata şi la fel ca în anul precedent, când a
ocupat Norvegia pentru a-şi proteja transporturile cu minereu de fier din Suedia, a ordonat
invazia Greciei, la 6 aprilie 1941.
În prima jumătate a anului 1941 acţiunile de luptă dintre Marea Britanie şi Germania au
atins punctul critic. În aprilie, forţele britanice, alături de cele australiene şi neozeelandeze,
trimise în ajutor Greciei, au fost silite să se retragă repede în Creta, după doar două săptămâni
de lupte. La 20 mai a început cea mai mare operaţiune de desant aerian a armatei germane şi
una din cele mai spectaculoase acţiuni militare din cel de-al doilea război mondial: cucerirea
insulei Creta, unde se aflau 28.600 de soldati sub steag britanic şi aproximativ 10.000 de greci
combatanti. În câteva zile, deşi inferiori numeric, desantiştii germani au scos din lupta şi au
lichidat forţe superioare inamice, ocupând punctele cheie din insula. Britanicii au improvizat o
evacuare disperată sub loviturile nemiloase ale aviaţiei germane, însa mulţi soldati au fost
pierduti, ca şi întreg echipamentul militar. Marina a pierdut peste 2.000 de oameni. Trei
crucisătoare şi şase distrugatoare au fost scufundate. Alte 96 de nave au suferit grave avarii,
printre care şi singurul portavion aflat în Mediterana. (Liddell Hart, Istoria celui de-al doilea
război mondial, p.188). Concluzia comună a experţilor militari din acel moment: ocuparea
Cretei este repetiţia generală înaintea desantării în insulele britanice.
La 24 mai 1941, în Atlantic, unul dintre cele mai mare vase ale flotei britanice-Hood- s-a
confruntat cu cel mai mare şi mai performant vas al flotei germane (Kriegsmarine), cuirasatul
Bismarck. Lupta a durat doar opt minute: o lovitura în plin şi Hood a explodat, dispărând în
scurt timp sub apă. Din cei 1.416 membri ai echipajului au ramas în viaţă doar trei. Bismarck
nu s-a putut bucura prea mult timp de victorie. Obligat din cauza unor defectiune tehnice să se
îndrepte spre un port francez, e depistat de aviaţia britanică şi urmărit. La 27 mai, ajuns din
urmă de două vase britanice este avariat şi scufundat. Doar puţini membri ai echipajului au
supravieţuit. (John MacDonald, Marile bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial,p 32-44,
Editura Mast, Bucureşti 2000.)
Scufundarea lui Bismarck a însemnat o gravă lovitură pentru Kriegsmarine, care nu va mai
încerca să ameninţe dominaţia navală a flotei engleze de suprafaţă. Fără vase de suprafaţă de
mare tonaj, dominaţia maritimă nu se putea concretiza. Doar flota de submarine, sub comanda
energicului amiral Karl Doenitz mai putea constitui o armă capabilă să înfrângă Royal Navy.
Concomitent cu acţiunile de luptă terestre şi navale, aviaţiile celor două ţări se bombardau
reciproc : Luftwaffe lovea principalele oraşe britanice, iar aviaţia britanică (Royal Air Force)
bazele germane de submarine de la Brest şi de asemenea, zona industrială Ruhr.
În iunie 1941 balanţa înclina tot mai evident înspre Germania, după ce submarinele au
scufundat în acea lună 61 de vase comerciale britanice cu un tonaj de 310.000 de tone, iar în
Africa de Nord, la 16 iunie Erwin Rommel înfrânge o ofensiva britanică, soldată cu mari
pierderi pentru adversar (Victor Suvorov, op.cit., p. 309-310).

3
Ascendentul moral al trupelor germane faţă de cele britanice era unul deosebit, ele impunându-
se în toate confruntările desfăşurate, din Norvegia şi până în Africa de Nord.
Înfrângerile grave, pierderile suferite şi prestigiul de mare putere şifonat, arătau în faţa
întregii lumi că Marea Britanie, deşi principala putere maritimă mondială, nu reuşea să reziste
ofensivelor terestre ale Germaniei sau să-şi apere eficient legăturile maritime cu SUA şi
imperiul colonial. În loc sa adopte o atitudine defensivă, limitată la posibilităţile militare din
acel moment, Churchill, motivat de raţiuni de ordin politic, a iniţiat acţiuni ofensive ce au
reprezentat nişte esecuri cu un preţ costisitor pentru ţară.
Toate acestea făceau ca în iunie 1941, Marea Britanie să aibă doar două soluţii: fie să
semneze o pace separată cu Germania, acceptând astfel condiţiile lui Hitler, fie să atragă o altă
putere în război de partea sa, iar singura putere ce ar fi putut fi implicată în război era Uniunea
Sovietică.
În ciuda pierderilor suferite şi a deznodământului tot mai bine conturat, britanicii nu doreau
să se recunoască învinşi sau să ajungă la o pace de compromis cu Germania. Este elocventă
atitudinea lui Churchill concretizată în discursurile sale mobilizatoare. Totusi, nici nu puteau
spera ca Hitler să-şi slăbească presiunea când victoria părea a fi aproape. O dată cu succesele
obţinute în Grecia, Creta şi nordul Africii, venite concomitent cu cele înregistrate de submarine,
apărea în mod logic perspectiva continuării campaniei împotriva Angliei. Se impunea ocuparea
insulelor Malta şi Cipru şi poate chiar a Gibraltarului (generalul Student, comandantul trupelor
aeropurtate i-a prezentat propuneri în acest sens lui Hitler), precum şi întărirea corpului de
armată al lui Rommel- Afrika Korps, în vedera cuceririi Canalului de Suez. Cu toate acestea,
Hitler a interzis punerea în aplicare a oricărui plan ce privea vreun obiectiv în Mediterana,
concentrându-şi trupele la graniţa de vest a Uniunii Sovietice, în vederea declanşării
Operaţiunii Barbarossa.
Ţinându-se cont de lipsurile în privinţa materiilor prime strategice ale Germaniei, era
evident faptul că Germania nu poate sa câstige un război dus pe două fronturi, atât împotriva
Marii Britanii cât şi a Uniunii Sovietice. De aceea Churchill a încercat prin toate mijloacele
după căderea Franţei, să-l înduplece pe Stalin să intervină împotriva lui Hitler, arătându-i
situaţia grea a Marii Britanii şi faptul că dacă ţara sa va fi învinsă, atunci Uniunea Sovietica va
fi singură în viitor în faţa Germaniei lui Hitler. Scopul întregii diplomaţii britanice a fost acela
de a-l convinge pe Stalin să înţeleagă situaţia internaţională şi să ajute în mod indirect Marea
Britanie, pentru a slăbi presiunea cu care aceasta se confrunta.
Răspunsul lui Stalin a fost, până în iunie 1941 acela că Uniunea Sovietica este interesată de
păstrarea unei relaţii de bună vecinatate cu Germania, respectându-şi înţelegerile din Acordul
de neutralitate din 23 august 1939. Churchill avea un interes prea evident ca să nu fie remarcat:
dorinţa de a plasa greutatile războiului pe umerii altora.
La 13 iunie 1941 însă, la o întrevedere dintre I. Maiski, ambasadorul sovietic din Marea
Britanie şi ministrul de Externe britanic, Antony Eden, partea sovietică a primit asigurari că în
cazul izbucnirii unui conflict dintre Uniunea Sovietică şi Al Treilea Reich, Marea Britanie va
acorda tot sprijinul cerul Uniunii Sovietice.
La nici zece zile de la această întrevedere secretă, Al Treilea Reich declanşa Operaţiunea
Barbarossa, atacul asupra Uniunii Sovietice. El a constituit o surpriza pentru Stalin şi membrii
Biroului Politic, în ciuda tuturor avertizmentelor sosite la Moscova în lunile precedente. Pentru
Marea Britanie, războiul germano-sovietic tocmai izbucnit, indiferent de modul în care s-a
produs, a constituit o ,,bula de oxigen`` vitală în vederea supravieţuirii şi a continuării
războiului împotriva Germaniei.

4
 Data de 22 iunie 1941 constituie un moment de o importanţă covârsitoare în istoria celui de-
al doilea război mondial. Din acel moment, Adolf Hitler întoarce spatele Marii Britanii şi
cuceririlor mediteraneene, angajându-se într-un război pe două fronturi. Acest lucru a făcut ca
în anii următori să fie bombardat strategic dinspre Vest, iar în final invadat de anglo-americani.
La 22 iunie 1941, Marea Britanie nu-şi permitea sa spere la o revenire a trupelor sale pe
continental european, acele zile fiind departe, însă se putea considera baza de unde in viitor se
va porni la eliberarea unei parţi din Europa. Continuarea războiului chiar şi fără aliaţi, caz
foarte rar în istoria Marii Britanii nu a însemnat doar un act de curaj şi determinare şi cu atât
mai puţin convingerea că victoria va fi obţinută, ci în primul rând aşteparea găsirii unui aliat
salvator.

5
 Bibliografie

Marea conflagraţie mondialã a secolului XX: al doilea rãzboi mondial, Editura Politicã,
Bucuresti, 1971.

Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2006.

Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, Editura Stiinţifică şi
Tehnică, Bucureşti 1988.

John Macdonald, Marile batalii ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, Editura Mast, Bucureşti
2000.

Victor Suvorov, Ultima Republică, Editura Polirom, Iasi, 2010.