Universitatea „Al. I.

Cuza” – IAŞI
Facultatea de Geografie şi Geologie
Departamentul de Geografie

Teză de doctorat

Studiul geomorfologic al degradărilor de

teren din bazinul Zeletinului

Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. dr. ing. Ion IONIŢĂ
Doctorand,
Vasile-Bogdan PĂDURARIU

IAŞI

2013
 Cuprins

1. Introducere ………………………………………………………………………….……………. 4
1.1. Aşezarea geografică ……...……………………………………………………………... 4
1.2. Scopul lucrării ……………………………………………………………...………….... 5
1.3. Istoricul cercetărilor ……………………………………………………...……………... 5
1.4. Metodologia cercetării ………………………………………………………………….. 8
2. Consideraţii generale asupra originii şi evoluţiei reliefului …………………………................ 9
2.1. Geologia şi evoluţia paleogeografică ………………………………………………….... 9
2.2. Factorii externi, fizico – geografici, care au contribuit la modelarea reliefului actual
…………………………………………………………..... 16
2.2.1. Factorul climatic ……………………………………………………………. 16
2.2.2. Factorul hidrologic ………………………………………………………….. 21
2.2.3. Factorul biotic ………………………………………………………………. 27
2.2.4. Factorul pedologic …...…………………………………………...……….… 29
2.2.5. Factorul antropic ……………………………………………………………. 33
3. Caracterizarea morfografică şi morfometrică a teritoriului studiat ………….…………..… 35
3.1. Caracterizarea morfografică ………………………………………………………..….. 35
3.2. Caracterizarea morfometrică ………………………………………………………..…. 38
3.2.1. Hipsometria ……………………………………………………………….… 38
3.2.2. Înclinarea versanţilor ………………………………………….………….…. 40
3.2.3. Fragmentarea verticală ……………………………………….………….….. 41
4. Tipurile şi formele principale de relief ………………………………………….………..…… 43
4.1. Relieful structural – litologic ………………………………………………….…….... 43
4.1.1. Platouri structural-litologice …………………………………………...…… 46
4.1.2. Tipurile de văi condiţionate de structură ……………………………...…….. 47
4.2. Relieful sculptural (fluvio-denudaţional) în structură general monoclinală ………...... 48
4.2.1. Culmile interfluviale …………………………………………………………. 49
4.2.2. Versanţii deluviali ………………………………………………………….… 50
4.3. Relieful de acumulare fluvială ……………………………………………………....... 53
4.3.1. Şesurile aluviale …………………………………………………….......................... 53
4.3.2. Terasele fluviale …………………………………………………….…….... 56
4.3.3. Glacisurile de acumulare ……….…………………………………….…….. 57
4.4. Formele create de alţi factori (lacustre, biogene etc.) …………………………...…..… 59
5. Procese de degradare a terenurilor ………………………………………………………...….. 61
5.1. Eroziunea în suprafaţă …………………………………………………………..……... 61
5.2. Eroziunea în adâncime (ravenarea) ………………………………………………..…... 70
5.3. Deplasările de teren …………………………………………………………………..... 80
5.3.1. Surpările ………………………………………………………………….…. 80
5.3.2. Alunecările de teren ……………………………………………………….... 81
5.3.3. Sufoziunea şi tasarea ……………………………………………............…... 91
5.4. Agradarea şesurilor aluviale ……………………………………………………….….. 92
6. Utilizarea terenurilor …………………………………………………………………………… 95
6.1. Utilizarea actuală a terenurilor în bazinul Zeletinului ……………………………....… 95
6.2. Aspecte ale dinamicii utilizării terenurilor în perioada 1894 – 2005 ………………... 101
6.3. Măsuri de conservare a solului şi a apei în bazinul Zeletinului …………………….... 103
6.4. Amenajarea antierozională a terenurilor. Studiu de caz: Bazinul Văii Oarzelor……... 106
7. Concluzii ……………………………………………………………………………………….. 110
Bibliografie ……………………………………………………………………………………….. 113

2
 Cuvânt înainte

Prezentul studiu geomorfologic privind degradările de teren din bazinul Zeletinului

reprezintă rezultatul final al activităţilor din cadrul studiilor doctorale de la Facultatea de
Geografie şi Geologie a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. În această perioadă de cercetare am
fost sprijinit de un număr de persoane, cărora doresc să le adresez alese mulţumiri pe această
cale.
Deosebită recunoştinţă datorez domnului prof. univ. dr. ing. Ion Ioniţă, pentru
susţinerea continuă, atenta examinare şi îndrumare în elaborarea lucrărilor de licenţă,
disertaţie şi doctorat.
Mulţumesc distinşilor profesori din componenţa Comisiei de doctorat: preşedintelui
conf. univ. dr. Adrian Grozavu şi referenţilor ştiinţifici prof. univ. dr. Emil Vespremeanu,
prof. univ. dr. Ioan-Aurel Irimuş şi prof. univ. dr. Constantin Rusu pentru răbdarea de a citi,
corecta și aprecia această lucrare. De asemenea, gânduri frumoase se îndreaptă către domnii
prof. univ. dr. Eugen Rusu şi lect. univ. dr. Lilian Niacşu care au făcut parte din Comisia de
îndrumare a tezei de doctorat, pentru observațiile și sugestiile foarte utile la finalizarea acestei
teze.
Adresez respectoase mulţumiri domnului lect. univ. dr. Adrian Ursu, pentru
informaţiile oferite de-a lungul timpului privind utilizarea adecvată a tehnicilor G.I.S., precum
şi domnului asist. univ. dr. Mihai Niculiţă pentru sprijinul oferit în realizarea unor hărţi
tematice.
Mulţumesc domnilor directori şi pedologilor Vasile Trofin, Mihai Gălăţeanu,
Constantin Crudu şi Maria Murariu, de la Oficiile de Studii Pedologice Bacău, Vrancea şi
Galaţi, pentru amabilitatea arătată în oferirea informaţiilor pedologice. De asemenea, doresc
să mulţumesc domnului hidrolog Ioan Bandi de la S.G.A. Galaţi pentru sprijinul acordat în
achiziţionarea datelor hidrologice.
Mulţumesc în mod special fratelui meu, Cristi, pentru ajutorul necondiționat în
deplasările și munca de teren, precum și părinților mei, care m-au încurajat şi susţinut pe toată
perioada derulării stagiului de doctorat. Nu în ultimul rând vreau să mulţumesc colegilor de
doctorat, în mod deosebit Petronelei Chelaru pentru sugestiile pertinente în elaborarea unor
hărți și grafice, colegilor de facultate, care m-au încurajat și apreciat, precum și tuturor
prietenilor care m-au acompaniat pe teren.
Mulțumesc tuturor, care prin gândurile frumoase transmise au făcut ca perioada celor
trei ani de doctorat să fie mai ușoară.

Rezultatele prezentate și susținute în această teză au fost finanțate prin Fondul

European Social pentru România, sub responsabilitatea și managementul Autorității pentru
Programul Operațional Sectorial – Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 [proiect
POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].

28 septembrie 2013

3
 1. Introducere

1.1. Aşezare geografică

Bazinul hidrografic al Zeletinului, situat în partea centrală a Colinelor Tutovei, se

încadrează în bazinul Bârladului, dezvoltat în jumătatea sudică a Podişului Moldovei (fig. nr.
1). Din punct de vedere politico-administrativ, bazinul Zeletinului se extinde pe teritoriul a
patru judeţe: Bacău (85 %), Vrancea (11,59 %), Galaţi (3,07 %) şi Vaslui (0,02 %). La nivel
comunal, suprafaţa bazinului se întinde pe teritoriul a 21 de comune, cu menţiunea că 12
dintre ele deţin mai puţin de 1 % din suprafaţă (figura nr. 2).

Fig. 1. Poziţia bazinului hidrografic al Zeletinului în cadrul Podişului Moldovei

(regionare după Ungureanu Al., 1993)

Cu o lungime de aproape 73 km pe direcţie generală nord-sud şi cu o lăţime maximă

pe direcţie vest-est, mult mai redusă de doar 9,5 km în dreptul satelor Stănişeşti şi Dumbrava,
bazinul Zeletinului are o suprafaţă de 422,89 km2 (42.289 ha), ceea ce reprezintă 5,82 % din
bazinul Bârladului, respectiv 12,05 % din aria Colinelor Tutovei sau 1,6 % din Podişul
Moldovei.
Bazinul Zeletinului se învecinează la est cu bazinele hidrografice ale Tutovei şi
Pereschivului, la vest şi sud de cel al Berheciului, iar la nord-vest de bazinul Pârâului Mora,
afluent de stânga al Siretului.

4
 Conform tabelului nr. 1, cea mai mare
parte a bazinului se extinde pe teritoriul
judeţului Bacău, respectiv al comunelor
Răchitoasa (27,24 %), Stănişeşti (17,75 %),
Glăvăneşti (11,37 %), Coloneşti (10,44 %),
Motoşeni (10 %) şi Podu-Turcului (7,15 %).

Tabelul nr. 1. Suprafaţa bazinului

Zeletinului pe comune

Judeţul Comuna S (ha) %

Coloneşti 4414,98 10,44
Dealu Morii 17,37 0,04
Glavăneşti 4807,64 11,37
Izvoru-
Berheciului 221,83 0,52
Motoşeni 4221,70 9,98
Bacău Odobeşti 90,90 0,21
Onceşti 75,53 0,18
Plopana 306,84 0,73
Podu-Turcului 3024,14 7,15
Răchitoasa 11519,80 27,24
Stănişeşti 7504,54 17,75
Vultureni 5,58 0,01
Brăhăşeşti 225,70 0,53
Galaţi Gohor 1056,29 2,50
Priponeşti 16,00 0,04
Bogheşti 2250,03 5,32
Vrancea Corbiţa 151,35 0,36
Tănăsoaia 2370,92 5,61
Dragomireşti 6,72 0,02
Vaslui Puieşti 0,25 0,00
Voineşti 1,20 0,00
Total 42289,30 100,00

Râul Zeletin izvorăşte din Dealul

Fig. 2. Organizarea teritorial-
administrativă a bazinului Zeletinului
Ţâgâra, de la aproximativ 460 m (499 m
altitudinea maximă) de pe teritoriul
comunei Odobeşti. El are o lungime de 85,
57 km, până la confluenţa cu Berheciul,
(măsurată după ortofotoplan – ediţia 2005),
lungime obţinută după lucrările de
regularizare efectuate în perioada 1970-
1990. În bazinul superior, în amonte de
satul Buda, jud. Bacău, valea Zeletinului
este orientată pe direcţia generală nord-vest

5
– sud-est. Apoi, în bazinul mijlociu şi inferior, orientarea văii Zeletinului devine nord-sud.
Conform lui Iordan I. (1963), hidronimul Zeletin ar proveni din slavul zelen – „verde”,
zele – varză, legume, verdeţuri. De altfel, poate fi comparat şi cu alte toponime slave, precum
sârb. Zelenik(a), Zelena Reca, ucr. Zelena, ceh. Zelená etc. Acest hidronim, valea Zeletinului,
de origine slavă, desemnează deci „Valea verde” şi apare pentru prima dată menţionat într-un
document emis de Alexandru cel Bun la 24 iulie 1428 (Documenta Romaniae Historica, A.
Moldova, Vol. I, 1975).

1.2. Scopul lucrării

Obiectivul lucrării de faţă îl reprezintă cunoaşterea aprofundată a factorilor de control

ai modelării reliefului, a cunoaşterii principalelor tipuri şi forme de relief precum şi a
proceselor geomorfologice care contribuie la degradarea terenurilor.
Din punct de vedere ştiinţific, lucrarea are un scop dublu:
- de natură fundamentală, respectiv de cunoaşterea principalelor caracteristici
geomorfologice cantitative şi calitative ale reliefului din bazinul Zeletinului;
- de natură aplicativă, adică utilizarea informaţiilor acumulate în urma acestui demers
ştiinţific, spre o mai buna valorificare a resurselor locale, respectiv a terenurilor agricole,
îndeosebi arabile, degradate.
Un aspect important care a stat la baza alegerii acestei zone de studiu se referă la locul
copilăriei noastre şi a domiciliului actual în bazinul superior al Zeletinului. De aici decurge o
legătură afectivă cu acest areal şi, deci, un avantaj, pe de o parte în cunoaşterea cât mai
detaliată a bazinului, iar pe de alta, prin accesibilitatea pentru realizarea etapei de teren.

1.3. Istoricul cercetărilor

Primele studii asupra originii erozionale a reliefului din Moldova, incluzând aici şi
Colinele Tutovei au fost efectuate de Cobălcescu Gr. în 1883. Mergând pe aceeaşi direcţie de
cercetare, Simionescu I. (1903) a schiţat, pe lângă studiile de ansamblu, câteva observaţii
asupra proceselor geomorfologice actuale din Colinele Tutovei, cu privire la eroziunea
torenţială, procesele de albie şi alunecările de teren.
Sevastos R. (1907), analizând raporturile tectonice dintre Podişul Moldovei şi Câmpia
Română, a stabilit atât limita dintre aceste două regiuni, cât şi terasele din zona de confluenţă
Bârlad – Siret. Acelaşi autor face referiri la procesele geomorfologice şi condiţiile de geneză
ale versantului stâng al Siretului iar în 1922, menţionează prezenţa cineritelor andezitice de
Nuţasca-Ruseni.
În 1915, George Vâlsan a tratat problema limitei dintre Colinele Tutovei şi Câmpia
Română, emiţând ipoteza ridicării teritoriului colinar: „Impresia căpătată e a unei ridicări în
masă, făcând opoziţie cufundării din Câmpia Română”.
Preocupări ştiinţifice moderne, privind geomorfologia Podişului Moldovei, aparţin
geografului ieşean Mihai David, care deşi nu a cercetat în mod special teritoriul dintre Siret şi
Bârlad, analizează unele probleme care interesează în această regiune, pe care o denumeşte
iniţial Colinele pliocenice ale Moldovei meridionale. Totodată, el preia ideea de „basculare” a
lui Vâlsan (1915) şi introduce termenul de „torsiune” a Podişului Moldovenesc. Dintre
lucrările sale mai importante cităm: “O schiţă morfologică a podişului sarmatic din Moldova”
(1921) şi “Cercetări geologice în Podişul Moldovei” (1922). Autorul menţionat face aprecieri
în legătură cu fragmentarea colinară a teritoriului Moldovei meridionale, în mod special cu
privire asupra caracterului de consecvenţă a văilor şi asupra energiei accentuate a reliefului.
După al Doilea Război Mondial apar numeroase preocupări ştiinţifice, printre care o
contribuţie importantă în stabilirea legilor de evoluţie a reliefului din Colinele Tutovei este

6
cea adusă de Filipescu M. (1950). În urma unor observaţii de detaliu a proceselor
geomorfologice din bazinul Zeletinului şi a condiţiilor care influenţează în mod direct aceste
procese, autorul concluzionează că profilul longitudinal al râurilor din Colinele Tutovei se
găseşte într-un stadiu mult mai avansat faţă de tinereţea relativă a acestora şi explică
“îmbătrânirea prematură” pe seama condiţiilor geologice şi bioclimatice de aici. Dacă
studiile precedente erau generalizate pentru arealul dintre Bârlad şi Siret, aceasta este prima
lucrare în care se precizează clar un proces geomorfologic din arealul nostru de studiu, şi care
este apoi generalizat pe întreaga Moldovă meridională. Cercetările geologice întreprinse de
Atanasiu I. şi Macarovici N. (1950) au arătat că stratele geologice au o cădere normală spre
SE, sedimentarea având un caracter continuu între Basarabian şi Meoţian şi de aici
neidentificarea unui indiciu de denivelare tectonică. Victor Tufescu (1940, 1957), pe lângă
aprecieri tematice similare predecesorilor săi, referindu-se la vârsta relativă şi stadiul de
evoluţie al reliefului afirmă că acesta “prin îngustimea culmilor şi paralelismul văilor capătă
aspectul de relief tânăr”.
Cele mai amănunţite studii geologice referitoare la geologia Moldovei Centrale dintre
Siret şi Prut sunt cele efectuate de către Jeanrenaud P. (1961, 1966, 1971, 1995). Acesta arată
că cineritele andezitice au o răspândire foarte mare în partea sudică a Podişului Moldovei şi
implicit şi în bazinul Zeletinului, ele constituind un real reper din punct de vedere stratigrafic.
Pentru analiza calitativă a arealului Colinelor Tutovei, reţine atenţia în primul rând
lucrarea elaborată de Hârjoabă I., în anul 1968, respectiv “Relieful Colinelor Tutovei”.
Autorul menţionat analizează riguros factorii care au contribuit la geneza şi evoluţia reliefului,
tipurile genetice de relief, abordând totodată şi o serie de aspecte privind procesele
geomorfologice actuale.
Mircea Moţoc (după 1975), abordează o serie de probleme practice, respectiv legate de
eroziunea solului şi combaterea acesteia, stabilind în colaborare cu Stănescu P. şi Iuliana
Taloescu (1979) metoda de estimare a eroziunii totale şi a eroziunii efluente. De asemenea,
pentru lucrări de ansamblu privind evoluţia văilor sau studiul teraselor, menţionăm
contribuţiile lui Băcauanu V. et al (1980).
Cercetări remarcabile sunt făcute la Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Combaterea
Eroziunii Solului Perieni de către Popa Al., Luca A., Moţoc M. şi Ioniţă I.. Studiile acestor
cercetători au vizat probleme de geomorfologie aplicată: eroziunea solului şi combaterea
eroziunii solului, eroziunea în adâncime, lucrări de amenajare a ravenelor etc.
În ultimele două decenii o abordare nouă privind relieful de cueste este datorată
preocupărilor lui Ioniţă I. (1985, 1997, 2000a), care a stabilit două tipuri de asimetrii
structurale în Podişul Moldovei:
- Asimetria de ordinul întâi, asociată înclinării majore a stratelor geologice, pe direcţia
N – S, responsabilă de formarea frunţilor de cuestă cu expoziţie nordică şi reversurilor cu
expoziţie sudică;
- Asimetrie de ordinul al doilea, asociată înclinării secundare V – E, a stratelor
geologice, responsabilă de geneza frunţilor de cuestă cu expoziţie vestică şi reversurilor cu
expoziţie estică.
De asemenea, autorul mai sus citat s-a preocupat de studiul degradărilor de teren din
Podişul Bârladului, cu privire specială asupra ravenării, eroziunii solului şi ritmului de
sedimentare recentă din acumulări. Alte contribuţii privind studiul reliefului şi în special al
proceselor geomorfologice actuale le datorăm şi altor cercetători precum Pujină D. (1997),
Pujină Liliana (1998), Rădoane Maria şi colab. (1999), Hurjui C. (2008)., etc.
Recent, în realizarea unor teze de doctorat au fost studiate o serie de decupaje din
Colinele Tutovei, areale analizate atât din punct de vedere al riscurilor naturale (Stângă I.C.
2009), cât şi din punct de vedere pedologic (Niacşu L. 2009, Vasiliniuc I. 2009) sau
geomorfologic (Niacşu Loredana 2011) etc.

7
 Alte preocupări care au vizat strict unele areale din bazinul Zeletinului sunt studiile
pedologice realizate de către specialiştii de la Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi
Agrochimice, care au întocmit hărţi pedologice în scara 1:10 000 pentru comunele aferente.

1.4. Metodologia cercetării

Elaborarea demersului ştiinţific privind analiza proceselor care contribuie la

degradarea terenurilor din bazinul Zeletinului s-a bazat pe parcurgerea mai multor etape.
În prima etapa, cea de documentare bibliografică, au fost adunate atât date generale
referitoare la evoluţia reliefului, cât şi legate strict de aria de studiu cu privire la procesele
geomorfologice care contribuie la degradările de teren din zona Colinelor Tutovei sau a
bazinului Zeletinului. Tot acum au fost achiziţionate hărţi topografice în scara 1: 25 000,
planuri topografice în scara 1: 5 000, utilizate în special la analiza mofografică şi
morfometrică a reliefului. De asemenea, s-au cules date climatice (furnizate de C.M.R.M. în
cadrul contractului CEEX 756/2006 cu tema: „Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-
geomorfologice asupra mediului în bazinul Bârladului” – director Constantin Rusu), date
hidrologice privind debitul lichid şi solid (de la Sistemul de Gospodărirea Apelor Galaţi, din
cadrul Administraţiei Bazinale de Apă Prut-Bârlad), date pedologice (de la Oficiile de Studii
Pedologice şi Agrochimice Bacău, Vrancea şi Galaţi), ortofotoplanuri – zbor 2005 de la
A.N.C.P.I.
În această fază de birou, iniţial s-a realizat Modelului Numeric al Terenului după
planurile topografice în scara 1: 5 000, pe seama căruia s-au întocmit hărţi tematice specifice
studiilor geomorfologice, precum harta hipsometrică, harta orientării versanţilor, harta
pantelor sau cea a fragmentării verticale a reliefului. Pentru obţinerea altor hărţi tematice, cum
este cea a solurilor sau cea în care este redată eroziunea în suprafaţă pe unităţi de sol, s-au
folosit hărţile pedologice în scara 1: 10 000, din cadrul studiilor pedologice aferente
comunelor din bazin. Informaţiile geologice de pe hărţile lui Jeanrenaud P. (1966, 1971) au
fost prelucrate, retrasându-se limitele dintre depozitele geologice în funcţie de morfologia
rezultată în urma realizării MNT-ului.
În realizarea hărţilor privind analiza morfografică şi morfometrică, dar şi a altor hărţi
tematice, ne-am folosit de unul dintre programele utilizate în SIG (Sistem Informaţional
Geografic), şi anume TNTMips v. 6.9., realizat de Microimages Inc., Lincoln, NE, USA. De
asemenea, am apelat şi la alte programe, precum: SagaGis, GlobalMapper 13,
AdobeIllustrator CS3, ER Viewer 7.2, Excel, Picture Manager, Publisher etc.
Totodată, pentru înţelegerea, explicarea şi interpretarea datelor am făcut apel la o serie
de metode, cum sunt: metoda dialectică, analiza şi sinteza geomorfologică, metoda deductivă,
reprezentări grafice şi cartografice, etc. Pe de altă parte, o serie de prelucrări statistico-
matematice s-au dovedit foarte utile în realizarea studiului de faţă.
Etapa de teren a constat în repetate deplasări pe teren, atât individual cât şi împreună
cu profesorul coordonator, în cadrul cărora s-au făcut observaţii şi cartarea geomorfologică de
ansamblu, s-au inventariat şi cartat ravene şi alunecări de teren, au fost prelevate probe de sol
din şesul Zeletinului în vederea estimării ratei de sedimentare din lunci etc. Mai mult, pentru o
serie de ravene reprezentative s-au făcut măsurătorilor detaliate în teren cu ajutorul GPS-ului
Garmin eTrex30, estimându-se astfel evoluţia acestora în ultimii 50 de ani.
Etapa de laborator s-a bazat pe prelucrarea datelor extrase de pe planurile topografice
în scara 1: 5 000, hărţi geologice, hărţile pedologice şi ortofotoplanuri – zbor 2005. Astfel,
dacă pentru estimarea stării de intensitate a eroziunii solurilor s-au folosit şi prelucrat
informaţiile din studiile pedologice, pentru inventarierea terenurilor afectate de ravenare şi
alunecări de teren, precum şi în caracterizarea modului şi tipului de utilizare a terenurilor am
apelat la otofotoplanuri şi la cartările de teren.

8
 2. Consideraţii generale asupra originii şi evoluţiei reliefului

2.1. Geologia şi evoluţia paleogeografică

Din punct de vedere geologic, bazinul hidrografic al râului Zeletin se suprapune peste
Depresiunea Bârladului, aceasta fiind încadrată de două falii principale profunde: una în N -
falia Fălciu – Plopana ce o desparte de Platforma Moldovenească (continuată spre vest sub
Orogenul Carpatic cu falia Bistriţei), iar alta în S - falia Sf. Gheorghe-Oancea-Adjud (Ionesi
L., 1989, 1994). Limita vestică este dată de falia pericarpatică, la suprafaţă limitată de
depozitele de molasă iar în adâncime această unitate se continuă spre vest sub Orogenul
Carpatic. Limita estică este reprezentată de frontiera de stat - graniţa cu Republica Moldova.
De asemenea, Depresiunea Bârladului este considerată ca fiind o platformă mai tânără ce
aparţine Platformei Scitice.
Pe de altă parte, după alţi autori Platforma Bârladului este apreciată ca fiind o porţiune
din marginea Platformei Moldoveneşti, afundată tectonic, deşi deţine unele diferenţieri
notabile în alcătuirea cuverturii sedimentare. La est de Siret, Dumitrescu I. şi colab. (1962)
stabilesc două fracturi importante, orientate nord-vest – sud-est: falia Vasluiului şi falia
Bistriţei. Prima reprezintă marginea nordică a unei trepte mai scufundate a Platformei
Moldoveneşti, cea de a doua, constituie limita dintre aceasta din urmă şi Depresiunea
Bârladului. Ambele falii se continuă spre est până pe platforma continentală a Mării Negre.

2.1.1. Stratigrafia

Depresiunea Bârladului este o unitate de platformă tipică, având un fundament

cristalin, neinterceptat de nici un foraj şi o groasă cuvertură sedimentară.

Fundamentul

După Mutihac V. şi Ionesi L. (1974) această zonă de puternică afundare tectonică ar

reprezenta o depresiune intracratonică, respectiv unitatea ar avea un fundament mixt, de
origine podolică la nord de linia localităţilor Bacău-Bârlad-Murgeni şi de origine hercinică,
nord-dobrogeană spre sud. Conform lui Socolescu M. şi colab. (1975), după datele geofizice,
Depresiunea Bârladului are multe asemănări cu Platforma Valahă, motiv pentru care se
consideră că partea sa din adânc ar avea caracterul de bloc.
Pe de altă parte, schiţa tectonică realizată de Cornea I. (1964) ne arată că bazinul
Zeletinului se află în zona nordică de bordură a Depresiunii Bârladului, străbătută de o serie
de fracturi (figura nr. 3). După Cirimpei Claudia (2009), axa depresiunii trece prin partea de
sud a zonei noastre de studiu iar spre N fundamentul depresiunii este străbătut de trei falii
importante (figura nr. 4).

9
Fig. 3. Schiţa tectonică a Depresiunii Bârladului, întocmită după date geologice şi geofizice
(Cornea I., 1964)

Fig. 4. Harta geotectonică a fundamentului Pre-Jurasic al Depresiunii Bârladului

(Cirimpei C., 2009)

10
 Atât fundamentul cât şi cuvertura sedimentară cretacică a flancului nordic al
depresiunii coboară în trepte de la nord la sud dar şi dinspre est spre vest (figura nr. 5).

Fig. 5. Secţiune geologică în sectorul Nordic al Depresiunii Bârladului (Cirimpei C., 2009)

Cuvertura sedimentară

Cele mai vechi depozite deschise în foraje aparţin Devonianului, însă în mod sigur sub
acestea există şi depozite mai vechi (Ionesi L., 1989, 1994). Cuvertura s-a format în
următoarele cicluri sedimentare: Paleozoic inferior (până în Devonian), Permian – Triasic
inferior, Jurasic – Cretacic – Eocen şi Badenian superior – Romanian. Astfel, specific
Platformei Bârladului este prezenţa depozitelor permo-triasice, marea dezvoltare a Jurasicului
şi continuarea sedimentării în intervalul Chersonian – Romanian în ultimul megaciclu (figura
nr. 6).

Fig. 6. Coloană stratigrafică sintetică a cuverturii neogene

din Platforma Bârladului (Ionesi L., 1994)

11
 Descrieri mai amănunțite privind geologia părții de sud a Podișului Moldovei sunt
efectuate de Macarovici N. (1960) care schițează și geologia de ansamblu a regiunii, inclusiv
a bazinului Zeletinului. Pe lângă informațiile referitoare la căderea stratelor geologice spre
sud, acesta descrie mai multe profile geologice, printre care unul din versantul stâng al
Zeletinului între Putini și Buda (figura nr. 7).

Fig. 7. Profil geologic pe versantul stâng al Zeletinului între Putini şi Buda

(Macarovici N., 1960)

Dacă la baza apar nisipuri fine, chersoniene, slab argiloase cu rare intercalaţii de gresii
cenuşii, spre partea mediană a versantului se ivesc nisipuri meoţiene slab tufacee (de 20 – 30
m grosime), care în partea lor superioară au o intercalaţie subţire argiloasă. Uneori, aceste
nisipuri tufacee sunt consolidate sub formă de gresii şi conţin prundişuri la bază. Treimea
superioara a versantului este formată din nisipuri albe-gălbui, cu lentile de gresii, care se
ridică în vârful dealului Avrămeşti, la 400 m altitudine (Macarovici N., 1960).
Aspectul actual al reliefului regiunii este rezultatul unei evoluţii îndelungate începând
din Pleistocenul inferior, timp în care majoritatea teritoriului Colinelor Tutovei devine uscat şi
pe care se instalează reţeaua hidrografică.
Bazinul râului Zeletin s-a dezvoltat în formaţiunile sedimentare ale Depresiunii
Bârladului, din care eroziunea a scos la zi, în sens clasic depozite aparţinând Chersonianului,
Meoţianului, precum şi depozite de vârstă dacian-ponţiană (figura nr. 8).
Chersonianul apare numai în jumătatea nordică a bazinului, atât pe valea Zeletinului
cât şi pe cea a Dobrotforului (Jeanrenaud P., 1966, 1971). În bazinul Zeletinului superior
depozitele chersoniene sunt dominante şi apar la nivelul treimii inferioare şi mijlocii a
versanţilor, pe când în bazinul Dobrotforului apar doar în treimea inferioară a versanţilor. Din
punct de vedere litostratigrafic, depozitele chersoniene sunt reprezentate printr-o succesiune
de argile, agile nisipoase, nisipuri, cu structură încrucişată, sedimentate într-un facies litoral-
deltaic şi în general nefosilifere.
Jeanrenaud P. (1966) a precizat iniţial că Meoţianul este constituit din trei orizonturi
distincte, şi anume: un orizont inferior, un orizont intermediar cineritic şi un orizont superior
argilo-nisipos alcătuit din argile, marne şi nisipuri. Ulterior, în 1971, autorul menţionat
restrânge Meoţianul la două orizonturi, respectiv orizontul cineritic şi orizontul superior.
Meoţianul are cea mai mare răspândire ocupând jumătate din suprafaţă, fiind larg
dezvoltat în bazinul mijlociu al Zeletinului şi caracterizat prin prezenţa orizontului reper
cineritco-andezitic de Nuţeasca-Ruseni în bază şi a unui orizont nisipo-argilos la partea
superioară (figura nr. 9).

12
 Fig. 9. Histograma suprafeţelor pe tipuri de
depozite geologice
(prelucrare după harta întocmită de
Jeanrenaud P., 1966, 1971)

Denumirea de orizontul cineritic de

Nuţasca-Ruseni este considerata de către
Milan S. G. (2011) ca fiind oarecum
neadecvată întrucât toponimul Nuţeasca
aparţine unei păduri şi unde nu sunt
semnalate astfel de aflorimente. Deoarece
cea mai apropiată deschidere de această
zonă este la 2 km, în satul Rusenii Răzeşi,
autorul mai sus citat consideră că
denumirea mai corectă, cea care reflectă
situaţia din teren este de „membrul
cineritic de Ruseni”.
Sursa materialului piroclastic o
constituie aparatele vulcanice de pe latura
vestică a Carpaţilor Orientali, însă unii
autori, precum Miltiade Filipescu (1944),
nu exclud posibilitatea existenţei unui
vulcanism extracarpatic.
Cineritele sunt răspândite în toată
jumătatea nordică a bazinului, fiind situate,
în general, imediat sub nivelul culmilor
interfluviale în extremitatea nordică şi scad
treptat în altitudine spre sud, până dispar
complet sub nivelul luncilor la S de
Glăvăneşti. Cele mai impresionante
deschideri apar în bazinul mijlociu al
Dobrotforului, în ravenele de versant, unde
formează semnificative praguri structural-
litiologice (figurile 10 şi 11).

Fig. 8. Harta geologică a bazinului Zeletin

(prelucrare după Jeanrenaud P., 1966,
1971)

13
 Fig. 10. Cineritele (gresii) andezitice de Fig. 11. Cineritele andezitice de Nuţasca-
Nuţasca-Ruseni la N de Stănişeşti, pe Ruseni la E de Slobozia, pe versantul stâng
versantul stâng al Dobrotforului) - Ravena al Dobrotforului (13 aprilie 2012)
Onofrei (foto Ioniţă I., 21 aprilie 2011)

Meoţianul superior, reprezentat printr-o succesiune de nisipuri, nisipuri argiloase şi

argile, uneori cu intercalaţii subţiri de gresii în plăci, are cea mai largă răspândire deţinând
36,4 % din suprafaţa bazinului Zeletinului. Dacă în partea nordica a bazinului se găseşte sub
forma unor martori de eroziune, acesta coboară treptat, dominând zona centrală a bazinului,
reducându-se în suprafaţă spre sud în favoarea depozitelor mai noi, de vârstă ponţian-daciană.
În bazinul inferior, aval de confluenţa Zeletinului cu Dobrotforul, încep să apară
formaţiuni aparţinând Ponţianului şi Dacianului, care se extind în suprafaţă spre sud.
Acestea au fost mai extinse spre nord cuprinzând probabil toată jumătatea sudică a bazinului,
însă au fost îndepărtate prin eroziune pe măsură ce reţeaua hidrografică a evoluat. Ele sunt
reprezentate de un facies litoral predominat nisipos (Macarovici N., 1960) şi se întâlnesc
obişnuit la S de Motoşeni, doar la nivelul culmilor interfluviale principale. Altitudinal, aceste
depozite depăşesc foarte rar cota de 400 m (Dl. Calapodeşti) şi descresc în altitudine spre sud,
până la baza versanţilor. În cadrul nisipurilor Ponţiene, în deschiderile din malurile ravenelor
pot fi identificate urme fosilizate ale vegetaţiei existente în ariile adiacente, sub forma unor
resturi de trunchiuri de arbori fosili (figura nr. 12).

Fig. 12. Resturi fosilizate de vegetaţie lemnoasă

în nisipuri ponţiene la Frumuşelu (02 ianuarie 2012)

14
 Conform lui Hârjoabă I. (1968), după Villafranchian are loc o ridicare în masă a
teritoriului Colinelor Tutovei, mai pronunţată în sectorul nordic şi mai redusă în cel sudic,
ridicare care a provocat pe lângă deformarea stratelor de roci şi o fragmentare mult mai
accentuată a reliefului. Înălţarea diferenţiată a celor două sectoare este dată şi de „înclinarea
pânzei de prundişuri Villafranchiene care coboară de la N spre S cu cca. 200 m pe o distanţă
de cca. 50 km.” Prezenţa unor astfel de prundişuri este semnalată în Dealul Sohodol din
bazinul mijlociu al Zeletinului la sud de Oprișești, la 315 m altitudine, deci deasupra nivelului
cineritic. Aceste pietrişuri, de origine carpatică bine rulate (cuarţite, calcare cristaline, gresii,
menilite etc.) au fost aduse din zona cristalino-mezozoică şi depuse în lacul meotic sub forma
unui con de dejecţie. Macarovici N. (1960) apreciază că pietrișurile au 0,5 m grosime și le
atribuie vârsta cuaternară, echivalentă cu „pietrişurile de Bălăbăneşti”.
În prezent, aceste pietrişuri, atribuite anterior Villafranchienului, sunt considerate ca
aparţinând Pliocenului superior (Romanian mediu). Pe baze micro-faunistice, în momentul de
faţă Meoţianul şi Ponţianul din Pliocenul clasic sunt incluse Sarmaţianului superior
(Rădulescu C., Samson P., 1989, Andreescu et. al., 2011). Ca atare, Ponţianul este restrâns
acum la Dacian şi Romanian (5,8 – 1,8 mil. ani).
Toate formaţiunile geologice care aflorează în arealul studiat au fost depuse în facies
deltaic şi sunt dispuse într-o structură general monoclinală pe direcţia NNV-SSE, cu o
înclinare spre sud de 7-8 m/km (figura nr. 13).

Fig. 13. Secţiune geologică prin Platforma Bârladului (Jeanrenaud P., 1971)

2.1.2. Tectonica

Pe lângă mişcările specifice de platformă (pozitive sau negative) care au determinat

transgresiuni şi regresiuni marine prezente în evoluţia paleogeografică, majoritatea
specialiştilor sunt de acord cu existenţa unor mişcări neotectonice actuale, respectiv de
înălţare medie de 1-2 mm/an (Ciocârdel R., Esca Al., 1966).
În depozitele cuverturii sedimentare resurse minerale s-au depus numai în Jurasic şi
Sarmaţian, iar una dintre structurile cele mai importante, este cea de la Glăvăneşti, alungită pe
direcţie V – E, sub forma unui dom secţionat de falii, cu acumulări de petrol dar mai ales de
gaze în depozitele Basarabiene şi Chersoniene (Ionesi L., 1994).

15
 2.2. Factorii externi, fizico – geografici, care au contribuit la modelarea reliefului
actual

Odată cu retragerea definitivă a apelor începând din Ponţian, zona exondată intră sub
acţiunea factorilor externi. Putem menţiona că morfologia de ansamblu a bazinului
Zeletinului, se datorează în special, activităţii sculpturale a factorilor externi, prin care câmpia
iniţială de acumulare a fost parţial distrusă. Denudaţia deţine rolul principal în modelarea
reliefului, aceasta realizându-se prin acţiunea combinată a unui complex de factori: climatici,
hidrici, biotici şi „mai nou” antropici.

2.2.1. Factorul climatic

Factorul climatic acţionează în primul rând prin regimul termic şi al precipitaţiilor, iar
în al doilea rând prin acţiunea vântului. În prezent, în urma măsurătorilor realizate în staţiile
meteorologice şi a posturilor pluviometrice, se poate preciza faptul că bazinul hidrografic al
Zeletinului se caracterizează printr-o climă de tip temperat-continental, cu anumite nuanţe de
excesivitate.
Deoarece în cadrul bazinului nu există nici o staţie meteorologică, au fost luate în
consideraţie datele înregistrate la cele mai apropiate staţii, respectiv Plopana (din nordul
bazinului Tutovei), Onceşti (din partea centrală a bazinului râului Berheci) şi Bârlad, staţii
destul de reprezentative pentru clima Colinelor Tutovei.
Radiaţia solara globală recepţionată de această regiune variază între 120 kcal/cm2/an
în sud şi 115 kcal/cm2/an în nord, cu o medie de 117/118 kcal/cm2/an. În funcţie de
caracteristicile suprafeţei active apar diferenţieri importante ale regimurilor diurne,
anotimpuale, sezoniere, anuale, însă în ansamblu ea determină un climat de tip temperat.
Condiţionată, în principal, de creşterea în durată a zilelor, radiaţia solara e în continuă
creştere începând din luna ianuarie, când de la aproximativ 3,5 kcal/cm2/lună ajunge în luna,
la peste 15 kcal/cm2/lună (ziua =15h55min). Începând din luna august până în decembrie, pe
măsura micşorării zilei şi a frecvenţei sistemelor noroase, radiaţia solară lunară înregistrează
valori de 4 ori mai reduse faţă de luna iulie, doar 3kcal/cm2/lună.
Durata de strălucire a Soarelui, însumează anual, peste 2000 de ore în partea sudica a
bazinului şi ajunge la mai puţin de 1900 în partea nordică. În situaţiile când în anumiţi ani se
intensifică circulaţia sudică şi sud-estică, durata de strălucire a Soarelui poate să ajungă la
valori de 2100, 2200 sau în mod excepţional chiar mai mult, cu menţinerea unor valori
ridicate şi în lunile de toamnă (Gugiuman I., 1970, Hohan, 2001).
Temperatura aerului constituie un parametru climatic important, înregistrând un grad
ridicat de variabilitate în timp şi în spaţiu, consemnat de variaţii anuale, sezoniere, diurne,
lunare, cât şi diferenţieri latitudinale şi altitudinale (figura nr. 14).
Elementele care au o importanţă mai mare privind morfogeneza şi morfodinamica
reliefului, în special declanşarea proceselor geomorfologice actuale sunt: temperatura medie
lunară şi anuală, temperatura minimă şi maximă absolută, amplitudinea termică absolută
anuală, precum şi numărul de zile de vară (temperaturi > de 25ºC ), numărul de zile de iarnă
(temperaturi < de 0ºC), temperatura suprafeţei solului şi numărul de zile în care solul este
îngheţat.
Astfel, temperatura medie anuală în arealul Colinelor Tutovei se încadrează între 8,8ºC
la Onceşti (203 m) şi 9,6ºC la Bârlad (172 m). Pe durata unui an mediile lunare variază destul
de mult între valori negative, de -2,8ºC Bârlad şi -3,3ºC la Plopana în ianuarie, până la peste
20ºC (Plopana şi Onceşti - 20ºC şi Bârlad 21ºC).

16
 Temperaturile medii lunare
negative, sunt întâlnite în cele trei luni de
iarnă, luna cea mai rece fiind luna ianuarie,
iar cele mai ridicate valori medii lunare
sunt înregistrate la toate cele trei staţii în
luna iulie. Diferenţele termice dinte cel
două luni, iunie şi ianuarie de 23,8 la
Bârlad, 23,3 la Onceşti, şi 22,9 la Plopana
pun în evidenţă nuanţele de excesivitate ale
climei (figura nr. 15).

Fig. 15. Temperatura medie multianuală a

aerului (ºC) la staţiile Plopana, Onceşti şi
Bârlad, în perioada 1964-1999 (prelucrare
după A.N.M.-CEEX 756/2006)

Analizând temperaturile extreme,

observăm că ele variază pe un ecart mult
mai larg, decât mediile lunare. Astfel au
fost situaţii când maximele din luna
februarie au ajuns 21,9ºC la Onceşti,
21,2ºC la Plopana sau 21ºC la Bârlad sau
au coborât foarte mult în sezonul de vară
(5,8ºC în august la Onceşti). Temperaturile
maxime absolute înregistrate în perioada
1964-1999 au depăşit valoarea de 36ºC la
toate cele trei staţii, iar minimele absolute
au coborât sub -23ºC, cea mai mică
minimă fiind la Onceşti, respectiv -26,1ºC
(tabelul nr. 2). Astfel, făcând diferenţa
dintre valorile extreme observăm o
amplitudine termică absolută de peste 60ºC
deci o dovadă în plus privind nuanţele
clare de excesivitate.

Fig. 14. Harta temperaturii medii

multianuale în 1964-1999 (prelucrare după
date A.N.M.- CEEX 756/2006)

17
 Tabelul nr. 2. Temperatura maximă şi minimă absolută a aerului (ºC) în perioada 1964-1999
(date A.N.M.- CEEX 756/2006)

Nr. Amplit.
Staţia meteo Max. abs. Min. abs.
crt. abs.
1 Plopana 36,7 (25.VII.1987) -23,4 (14.I.1972) 60,1
2 Onceşti 37,7 (4.VIII.1998) -26,1 (14.I.1985) 63,8
3 Bârlad 38,1 (25.VII.1985) -24,2 (16.I.1985) 62,3

O importanţă deosebită în declanşarea proceselor geomorfologice le revin proceselor

de îngheţ, respectiv îngheţ-dezgheţ. Sezonul rece este considerat de Ioniţă I. (2000b, 2000c)
ca fiind cel mai important în producerea schimbărilor din configuraţia ravenelor, în special
datorită alternanţei cuplului îngheţ-dezgheţ. Astfel, în momentul dezgheţului, solul îmbibat cu
apa provenită din topirea zăpezilor dă naştere pe pantele mai înclinate la curgeri noroioase pe
distanţe scurte.
La toate cele trei staţii, în perioada 1964-1999, primele zile cu îngheţă au apărut în
luna septembrie, cele mai multe fiind la Plopana (3 zile) iar cele mai puţine la Onceşti (1,6
zile). Pe măsura apropierii sezonului de iarnă numărul lor cresc mai lent în octombrie şi mai
rapid în noiembrie şi decembrie, ajungându-se la un maxim în luna ianuarie pentru toate cele
trei staţii, 28 de zile la Plopana, 29 la Onceşti şi 27,4 la Bârlad. Din ianuarie numărul de zile
cu îngheţ scade treptat până în martie menţinându-se totuşi la valori ridicate de cca 17 zile,
însă în aprilie apare o scădere bruscă, fenomenul reducându-se foarte mult la doar 3-4 zile
(figura nr. 16).

Fig. 16. Numărul de zile cu îngheţ (≤ 0ºC) la staţiile Plopana, Onceşti şi Bârlad,
în perioada 1964-1999 (prelucrare după A.N.M.- CEEX 756/2006

În medie, într-un an se înregistrează numărul de zile cu îngheţ este de 127,5 la Onceşti,

117,8 la Plopana şi 112,8 la Bârlad. Zilele de vară, zile în care temperatura aerului depăşeşte
25ºC îşi fac debutul în luna martie, ajungând la un maxim în luna iulie, respectiv 17,7 la
Plopana, 21,6 la Onceşti şi 23,1 la Bârlad. Numărul lor anual variază de la 64,4 la Plopana
până la 85,2 la Bârlad. În urma celor prezentate, observăm ca există mari variaţii de
temperatură, cu implicaţii directe asupra dezagregării rocilor, prin desprinderea materialului
în perioada rece şi transportul în timpul dezgheţului de primăvară, sezonul critic debutând cu
a doua jumătate a lunii martie (Ioniţă, I. 2000b). Mai mult, alternanţa sezoanelor calde cu cele
reci joacă un rol important şi în pedogeneză, prin dezvoltarea proceselor biotice sau din contră
stagnarea lor.

18
 Precipitaţiile atmosferice pot fi
considerate ca fiind cel mai important
factor în ierarhia controlului climatic al
proceselor geomorfologice. Ele prezintă
importanţă atât din punct de vedere
cantitativ, dar mai ales în ceea ce priveşte
repartiţia în timp a numărului de ploi,
durata şi intensitatea lor.
Distribuţia în timp dar şi în spaţiu a
precipitaţiilor atmosferice evidenţiază, la
fel ca regimul termic, caracterul
continental al climei cu nuanţe de
excesivitate (figura nr. 17).

Fig. 17. Precipitaţiile medii lunare

multianuale (mm) la Motoşeni, Plopana,
Oneşti şi Bârlad în perioada 1961 – 1999
(prelucrare după date A.N.M.- CEEX
756/2006)

În bazinului Zeletinului distribuţia

precipitaţiilor este influenţată de
caracteristicile reliefului, respectiv de
diferenţele de altitudine (figura nr. 18).
Dispunerea în trepte a reliefului
determinând o zonalitate verticală a
precipitaţiilor evidenţiata atât la nivelul
cantităţilor medii anuale, cât şi în regimul
lunar şi anotimpual.
Astfel cantitatea medie multianuală
de precipitaţii este cuprinsă între 530 şi
550 mm (529 mm la Motoşeni şi 551 la
Onceşti).
În declanşarea proceselor
geomorfologice importante sunt atât
cantităţile de precipitaţii din perioadele
ploioase ale anului cât şi ploile torenţiale
de scurtă durată dar cu o intensitate foarte
mare. Astfel numărul de zile în care Fig. 18. Harta precipitaţiilor medii
precipitaţiile atmosferice au depăşit 30 mm multianuale în perioada1961-1999
a fost de 10 în 1972. (prelucrare după date A.N.M.- CEEX
756/2006)
19
 Precipitaţiile torenţiale au un mare impact în declanşarea proceselor geomorfologice
actuale. Cel mai elocvent exemplu sunt aversele din perioada 5-12 septembrie 2007, când la
prima aversă au căzut 237,7 mm (Ioniţă I., 2007). Arealul afectat cu precipitaţii maxime s-a
situat în partea sudică a bazinului, în jurul localităţii Podu-Turcului, cuprinzând şi bazinele
vecine, Pereschiv şi Berheci (figura nr. 19).

Fig. 19. Harta izohietelor aversei din 5 septembrie 2007 (Ioniţă I., 2007)

Datorită condiţiilor locale specifice, forma fusiformă a bazinelor, energie mare de

relief, grad mare de despădurire, s-a produs o reacţie hidrologică excepţională de 103 m3 la
Feldioara pe Berheci şi 48,5 m3 la Galbeni pe Zeletin, cu implicaţii deosebite asupra eroziunii.
Vântul nu este pentru arealul nostru un factor morfogenetic important, însă ţinând cont
de fondul litologic predominat nisipos, în perioadele când solul nu este acoperit de vegetaţie,
acesta poate transporta particule fine pe distanţe variabile. Astfel, la viteze de 4-7m/s poate
spulbera particule de diametrul de până la 0,5 mm, iar la peste 17m/s poate transport şi
particule mai mari de 2 mm în diametru (Hârjoabă I., 1968).
În perioada de iarnă, vântul influenţează şi covorul de zăpadă, prin spulberarea zăpezii
şi acumularea ei în zonele adăpostite, ducând punctual la creşterea umidităţii solului sau din
contră acolo de unde a fost îndepărtată instalându-se un deficit de umiditate cel puţin
temporar până la prima ploaie.
Graficul din figura nr. 20 ne sugerează că pentru staţiile mai reprezentative, Plopana
şi Onceşti, direcţia dominată este cea dinspre NE spre SE şi S, în strânsă legătură cu
orientarea văilor principale.

20
 Fig. 20. Frecvenţa vântului după direcţie la staţiile Plopana, Onceşti şi Bârlad, în perioada
1960-1999, (prelucrare după date A.N.M.- CEEX 756/2006)

2.2.2. Factorul hidrologic

Factorului hidrologic îi revine rolul principal în formarea şi evoluţia reliefului din aria
Colinelor Tutovei, acesta fiind cel mai importat component fizico-geografic, puternic
influenţat de climă, care controlează procesele de eroziune, transport şi acumulare.
Râul Zeletin, cu o lungime de 85,5 km, primeşte afluenţi mai importanţi de dreapta.
Dintre aceştia se detaşează pârâul Dobrotfor, cu o lungime de 35 de km şi o suprafaţă a
bazinului hidrografic de 87,8 km² (20,6 % din total). Apoi urmează pâraiele Răchitoasa (8,4
km), Gunoaia (12,3 km), Ţepoaia (7 km), Sohodolul (6,1 km) şi Apa Neagă/Frumuşelu (12,4
km).
În bazinul hidrografic Zeletin apele de suprafaţă sunt alimentate din două categorii de
surse: precipitaţii (ploi, zăpezi) şi acvifere subterane (ape supra-freatice, ape freatice şi de
stratificaţie).
Ploile şi zăpezile asigură scurgerea anuală în proporţie de 70 – 90 % cu diferenţe
relativ mici privind latitudinea şi altitudinea. Astfel, Panaitescu E. V. (2008) estimează că
„procentul de participare a zăpezilor la realizarea scurgerii creşte de la nord spre sud unde
ajunge la 50 – 52 % din totalul acestui tip de alimentare”.
Sursele subterane au o contribuţie mult mai mică în formarea scurgerii de suprafaţă,
respectiv 10 -30 %. Procentajul participării diferitelor surse este condiţionat de mai mulţi
factori, precum caracteristicile reliefului, constituţia litologică, valoarea coeficientului de
filtraţie dar şi cantitatea şi tipurile de precipitaţii. Aportul apelor subterane în realizarea
scurgerii de suprafaţă este foarte scăzut, crescând de la sud către nord şi totodată cu înălţimea
(Panaitescu E. V., 2008). Sezonier apar o serie de diferenţieri în special în zonele de luncă. Pe
timpul secetelor, când scurgerea de suprafaţă este minimă, are loc alimentarea dinspre
substratul freatic spre râu, iar în perioadele cu scurgeri mari, alimentarea se face dinspre râu
spre acviferul freatic, atunci când coeficientul de înmagazinare o permite.
Conform celor prezentate mai sus, rezultă că în bazinul Zeletinului predomină tipul de
alimentare pluvială moderată, cu o pondere ceva mai ridicată spre sud.
Regimul natural al apelor din bazinul Zeletinului, este determinat de condiţiile fizico-
geografice şi geologice ale zonei. Dintre factorii externi, fizico-geografici, cel mai important
rol îl au condiţiile climatice ale căror efect este de aproximativ 80 – 90 %.
Din date hidrologice achiziţionate de la Sistemul de Gospodărirea Apelor Galaţi,
reiese că debitul multianual al Zeletinului, în perioada 1950-2011 în dreptul localităţii
Galbeni, este 0,661 m3/s, cu precizarea că suprafaţa bazinului în amonte este de 402 km2
(figura nr. 21).
21
 Fig. 21. Debitele medii multianuale (m3/s) la staţia hidrometrică Galbeni
în perioada 1950-2011 (prelucrare după date S.G.A. Galaţi)

Râul Zeletin se remarcă şi printr-un debit specific superior celorlalte râuri din Colinele
Tutovei, respectiv 1,83 l/s/km2, faţă de 1,73 l/s/km2 la Feldioara pe Berheci, 1,53 l/s/km2 la
Pogoneşti pe Tutova sau 1,35 l/s/km2 la Bârlad pe Simila (Petea C., 2007).
De când se fac măsurători, debitele medii anuale au oscilat în limite destul de mari
ţinând cont de mărimea râului, dar mai ales de poziţia geografică în care predomină o climă
temperat continentală cu nuanţe excesive. Figura nr. 22 ne arată că cele mai mari debite medii
anuale s-au înregistrat în 1972 (2,39 m3/s) şi 1969 (2,06 m3/s) când valoarea lor au fost cel
puţin triplă faţă de media multianuală. Cele mai mici debite s-au consemnat în 2009 (0,131
m3/s) şi 1995 (0,159 m3/s) când debitele au scăzut de cel puţin patru ori faţă de media
multianuală.

Fig. 22. Variaţia cronologică a debitelor medii anuale la staţia hidrometrică Galbeni de pe râul
Zeletin, în perioada 1950-2011 (prelucrare după date S.G.A. Galaţi)

Figura nr. 23 subliniază caracterul regimului hidrologic al râurilor din partea de est a
ţării, respectiv debite lichide mari la începutul primăverii, cauzate mai ales de topirea
zăpezilor. Astfel acest anotimp deţine 38,8 % din totalul scurgeri anuale. Scurgerea cea mai
scăzută se realizează toamna (16,5 %) datorită precipitaţiilor foarte reduse din acest sezon.

22
Fig. 23. Distribuţia relativă a scurgerii lichide pe anotimpuri în bazinul Zeletinului, la Galbeni
în perioada 1950 -2011 (prelucrare după date S.G.A. Galaţi)

Scurgerea maximă sau perioada apelor mari se poate produce în orice anotimp, dar
mai frecvent la începutul primăverii şi chiar la sfârşitul iernii, când alături de topirea zăpezilor
apar şi precipitaţii ceva mai bogate.
Viiturile sunt punctele maxime al scurgerii unui râu, de multe ori cu efecte dramatice.
Acestea se produc aproape în fiecare primăvară sau în timpul verii în urma ploilor torenţiale,
cu o intensitate mai mare sau mai mică în funcţie de condiţiile locale.
O cauză determinantă în formarea viiturilor o reprezintă topirea bruscă a zăpezilor
peste care se suprapun ploile. În bazinul Bârladului, fenomenul se produce primăvara (primele
manifestări apar în lunile martie-aprilie), sau de cele mai multe ori sunt rezultatul unor
cantităţi însemnate de precipitaţii din timpul primăverii sau a verii.
Viiturile sunt generate în special de topirea bruscă a zăpezilor, de ploile torenţiale de
primăvară-vară, dar se pot produce şi în alte perioade ale anului (figura nr. 24). Cea mai mare
viitură reconstituită, cu un debit maxim de 122 m3/s, a avut loc pe data de 11 octombrie 1972.
Conform lui Mustăţea A. (2006) frecvenţa unor astfel de viituri este de o dată la 29 de ani.

Fig. 24. Inundarea şesului Zeletinului superior la Spria (28 mai 2010)

Primăvara pot să apară viituri succesive condiţionate atât de topirea rapidă a zăpezilor
datorită temperaturilor ridicate din timpul zilei, fie din cauza precipitaţiilor. O astfel de
situaţie poate fi observată în graficul din figura nr. 25, unde sunt vizibile şase valori maxime
ale debitului lichid, în perioada 19-24 martie 2006, generate de creşterea temperaturii în
timpul zilei.

23
 Fig. 25. Viituri succesive provocate de topirea zăpezilor din timpul zilei
(18-26 martie 2006, prelucrare după date S.G.A. Galaţi)

Debite maxime anuale se pot produce aproape în fiecare lună, însă cele mai
spectaculoase s-au produs în lunile de toamnă sau în cele de primăvară-vară. Conform
graficului din figura nr. 26 se constată că debitele foarte mari, de peste 100 m3/s, s-au produs
la un interval de 35 de ani (1972 şi 2007).

Fig. 26. Debite maxime anuale la staţia Galbeni (prelucrare după date S.G.A. Galaţi)

În perioada 1968-1973, cu precipitaţii bogate la nivelul întregii ţări, s-au produs debite
excepţionale pe mai toate râurile din bazinul Bârladului, pe unele chiar de mai multe ori pe
an. Dintre viiturile înregistrate la staţia hidrologică Galbeni, cele mai însemnate au fost
înregistrate în urma ploilor torenţiale din 11 – 13 octombrie 1972 (122 m3/s, adică cel mai
mare debit de când se fac măsurători) şi în 2007 (110 m3/s) pe fondul averselor excepţionale
din 5 - 7 septembrie (figurile 27 şi 28).

24
Fig. nr. 27. Hidrograful viiturii din 10 - 13 Fig. nr. 28. Hidrograful viiturii din 5 - 7
octombrie 1972 (după date S.G.A. Galaţi) septembrie 2007(după date S.G.A. Galaţi)

Efectele unor astfel de viituri sunt adesea devastatoare, cu pagube materiale foarte
mari, pe lângă inundaţia propriu-zisă semnalându-se şi depunerea consistentă de aluviuni pe
lunci.
Deşi s-au realizat lucrări de regularizare a scurgerilor lichide, prin reprofilarea
canalului de scurgere al Zeletinului, nu s-a reuşit eliminarea în totalitate a inundaţiilor, acestea
producându-se într-un ritm mai scăzut, de o dată la peste 5 ani (Panaitescu V., 2008).
Scurgerea minimă are loc în condiţiile unor precipitaţii reduse sau în lipsa unei
alimentări superficiale, datorate condiţiilor climatice extreme, secetă sau îngheţ. În astfel de
perioade se constată creşterea ponderii relative a alimentării subterane.
Acest tip de scurgere se manifestă atât în perioadele secetoase de la sfârşitul verii şi
începutul toamnei, cât şi în timpul îngheţului. Sugestivă este comparaţia dintre scurgerea
minimă foarte redusă din sezonul rece (25 ianuarie 2008) şi viitura din primăvara aceluiaşi an
în satul Spria, situat la numai 10 km de izvoarele Zeletinului (figura nr. 29 a şi b).

Fig. 29. Zeletinul în satul Spria: a – scurgere minimă (25 ianuarie 2008); b – viitură de
primăvară (27 mai 2008)

Un parametru hidrologic important care ne poate sugera gradul ridicat de eroziune este
reprezentat de aluviunile în suspensie sau debitul solid.
Evoluţia regimului mediu anual al debitului lichid şi solid (de aluviuni în suspensie) al
Zeletinului, la staţia hidrometrică Galbeni, scoate în evidenţă un decalaj între aceşti parametri
(figura nr. 30). Astfel, debitul lichid înregistrează valoarea maximă în luna martie (1,3 m 3/s)
la topirea zăpezilor, iar debitul solid maxim (20 kg/s) se produce în luna iunie. Un rol

25
important în evoluţia regimului aluviunilor în suspensie revine modului de utilizare a
terenurilor agricole, influenţei covorului vegetal şi acumulării piscicole de la Motoşeni, care
reţine o bună parte din sedimentele cărate din amonte.

Fig. nr. 30. Debitele solide medii multianuale (kg/s) la postul hidrometric Galbeni,
în perioada 1966-2011 (prelucrare după date S.G.A. Galaţi)

Din datele înregistrate la staţia Galbeni între 1966 – 2011, valoarea medie a turbidităţii
a fost de aproximativ 8,32 kg/s. Regimul anual însă, a variat foarte mult de la un maxim de
28,9 kg/s în 1999 la doar 0,14 kg/s în 1994. Valoare maximă lunară, de 33,6 kg/s, s-a
înregistrat tot în 1999, în luna iunie, iar minima a tins spre zero.
Se constată astfel faptul că râurile au o capacitate mare de transport pe distanţe scurte
şi ele nu reuşesc să evacueze tot materialul erodat de pe versanţi sau canale de scurgere
(ravene), o parte din el fiind depus în şesurile aluviale. Acest fenomen a fost semnalat pentru
prima dată de Filipescu M. (1950) care a constatat „înecarea” şesurilor şi „îmbătrânirea
prematură” a acestora.
Acviferul freatic din Colinele Tutovei, şi implicit din bazinul Zeletinului, este slab
reprezentat, fapt datorat condiţiilor climatice dar şi condiţiilor de zăcământ. Apele freatice
sunt cantonate prioritar în aluviunile râului Zeletin şi a afluenţilor acestuia, aluviuni
constituite din nisipuri fine până la grosiere şi uneori din pietrişuri, cu structură încrucişată, cu
grosimi de 2-6 m. Deşi punctual apar debite destul de mari, ca în cazul forajului de la
Podu Turcului din lunca Zeletinului de 2,2 l/s, pe ansamblu debitele optime de exploatare sunt
mici, cu denivelări mari şi cu rezerve epuizabile în timp relativ scurt (Panaitescu V.E., 2008).
Apele freatice sunt situate la adâncimi variabile în funcţie de adâncimea stratului care
cantonează apa. În lunci, apele au adâncimi între 1-3 m, respectiv 3-5 m pe glacisuri şi văi
secundare, iar pe versanţi şi culmile interfluviale între 5-10 m şi peste 10 m.
Acolo unde nivelul apelor subterane interceptează suprafaţa versanţilor apar izvoare de
coastă, care deseori sunt asociate alunecărilor de teren, precum pe Valea Morii, de la nord de
Coloneşti (figura nr. 31).

26
 Fig. 31. Izvoare de coastă şi alunecări de teren pe Valea Morii, la N de Coloneşti
(31 martie 2012)

Din punct de vedere hidrogeologic, conform hărţii lui Liteanu E. et. al. (1959), bazinul
hidrografic al Zeletinului se suprapune peste trei categorii de strate:
- cea mai mare parte a bazinului cuprinde strate acvifere locale sau discontinue în
nisipuri şi argile;
- extremitatea nordică se încadrează în arealul cu strate acvifere locale sau discontinue
în marne, argile nisipoase, nisipuri şi gresii;
- extremitatea sudică aparţine stratelor acvifere întinse şi cu mare productivitate în
nisipuri.
Salba de acumulări din zona localităţii Motoşeni, pusă în funcţiune în 1981, cu o
suprafaţă totală de 123,9 ha, este formată dintr-un lac principal, în amonte, de 39,4 ha şi 15
poldere, situate în aval, de diferite dimensiuni folosite atât în scop piscicol cât şi pentru
preluarea surplusului de apă din timpul viiturilor (ce ocupă o suprafaţă de 84,5 ha). Aceste
acumulări îşi pun amprenta asupra microclimatului local, atenuează contrastele termice,
influenţează umiditate aerului, reduc parţial undele de viitură.

2.2.3. Factorul biotic

2.2.3.1. Vegetaţia

Vegetaţia caracteristică, cea a pădurilor de foioase şi silvostepei a suferit modificări

permanente. Ansamblul de coline şi văi paralel de direcţie generala N – S, direcţie spre care
pierd treptat din altitudine, condiţionează o succesiune relativ clară a zonelor şi subzonelor de
vegetaţie, în corelaţie strânsă cu modificarea elementelor climatice în această direcţie
(Băcăuanu et. al, 1980). În funcţie de repartiţia elementelor floristice actuale, Colinele
Tutovei sunt situate la contactul a două mari regiuni fitogeografice, limita dintre acestea fiind
situată aproximativ pe linia Muncelu – Podu-Turcului – Căbeşti (cf. Geografia României,
Vol. I, 1983):
- Partea de nord şi nord-vest se încadrează în Regiunea central-europeană, Provincia
est-carpatică, Subprovincia podolico-moldavă, Districutul Podişul Bârladului de NE,
caracterizat prin alternanţa pădurilor de fag (carpen) cu cele de gorun.
- Partea de sud-est şi est aparţine Regiunii Macaronezo-mediteraneeană, Subregiunea
submediteraneeană, Provincia dacică, Subprovincia daco-moesică, Districtul Podişului
Bârladului de sud-est, unde sunt caracteristice pădurile de gorun, amestecate cu Quercus

27
pedunculiflora şi mai rar Quercus pubescens şi Quercus frainetto, precum şi pajiştile stepizate
cu elemente pontice.
Ţinând cont de cele menţionate mai sus, în bazinul Zeletinului se disting astfel două
mari zone de vegetaţie:
I. Zona pădurilor situată, de regulă, la altitudini mai mari de 250 m cuprinde trei
subzone (Băcăuanu V., et al., 1980):
a. Subzona de fag se întâlneşte în partea nordică, de regulă la peste 400 m altitudine,
pe culmile înterfluviale unde influenţele climatice sunt pregnant central-europene;
b. Subzona de gorun, stejar, fag este prezentă tot în partea nordică a bazinului;
c. Subzona stejar-gorun (districtul sudic de predominare a gorunului) este cea mai
extinsă, îndeosebi în bazinul mijlociu, obişnuit la altitudini de 250 – 300 m. Deseori pădurile
din această subzonă sunt tinere, provenite din lăstari rămaşi după defrişarea pădurilor masive
bătrâne. Pe lângă stejar şi gorun, apare jugastrul (Acer campestre), arţarul (Acer platanoides),
teiul, ulmul de câmp, iar în bazinul inferior pot fi întâlniţi stejarul brumăriu, stejarul pufos etc.
Deşi în prezent pădurile ocupă doar 24 % din suprafaţa bazinului, inclusiv tufărişuri şi
plantaţii silvice, în trecut acestea erau mult mai extinse dovadă fiind predominarea solurilor
de pădure, precum preluvosolurile (41%) sau multe din Antrosolurile erodice provenite
adesea tot din soluri cu orizont Bt. Mai mult, extinderea pădurilor pe suprafeţe mult mai mari
în perioada 1828 – 1832 a fost consemnată de Poghirc P. în 1972. Cele mai mari suprafeţe
forestiere sunt în prezent grupate în bazinul mijlociu şi superior al Zeletinului (figura nr. 32).

Fig. 32. Evoluţia suprafeţelor împădurite în 1832 (după Poghirc P., 1972), 1894 (Atlasul
Topografic al Moldovei, 1: 50 000 şi Planurile Directoare de Tragere, 1: 20 000), 1982 (după
hărţile topografice 1: 25 000) şi 2005 (după ortofotoplanuri ediţia 2005)

28
 Scăderea foarte accentuată a suprafeţelor cu pădure în secolul al XIX-lea se datorează
atât condiţiilor politice, cum ar fi abolirea monopolului turcesc asupra comerţului
Principatelor (Poghirc P., 1972), cât şi nevoii extinderii terenurilor agricole, în special a celor
arabile (figura nr. 33).

Fig. 33. Histograma suprafeţelor ocupate cu păduri în 1832 (după Poghirc P., 1972), 1894
(Atlasul Topografic al Moldovei, 1: 50 000 şi Planurile Directoare de Tragere, 1: 20 000),
1982 (după hărţile topografice 1: 25 000) şi 2005 (după ortofotoplanuri ediţia 2005)

II. Zona de silvostepă este alcătuită din pâlcuri de păduri rare împrăştiate pe pajiştile
xeromezofile. Pâlcurile de pădure au în componenţa lor specii de gorun, stejar pufos, stejar
brumăriu, tei, jugastru etc., iar pajiştile primare cuprindeau ierburi de tipul păiuşului (Festuca
vallesiaca), colilia (Stipa capillata), pirul (Agropyron cristatum), bărboasă (Andropogon
ischaemum) firuţă (Poa bulbosa, Poa pratensi).
Pe lângă vegetaţia zonală, în lungul râurilor apare şi o vegetaţie specifică de luncă,
adaptată excesului de umiditate cu specii de rogoz (Carex sp.), stuf (Phragmites comunis),
papură (Typha latifolia), pipirig (Scirpus lacustris), dar şi specii de sălcii.
Datorită extinderii culturilor agricole, arealele împădurite au o distribuţie adese
discontinuă, rămase pe alocuri sub forma unor fâşii la partea superioară a versanţilor.

2.2.3.2. Fauna

Aceasta este formată din specii caracteristice celor două subzone de vegetaţie (subzona
fagului şi subzona gorunului) dar şi a celei de silvostepă. Rolul faunei în evoluţia reliefului
actual este neglijabil, adesea chiar absent. În afară de microorganismele din sol care pot
favoriza o anumită evoluţie a lui, există o serie de mamifere care pot produce un microrelief
specific la suprafaţa solului. Astfel putem aminti aici muşuroaiele de cârtiţă (Talpa europaea)
sau râmăturile de porc mistreţ (Sus scrofa), de multe ori cu caracter distructiv pentru culturile
agricole. Mai putem menţiona şi o serie de insecte, cum sunt furnicile, care prin muşuroaiele
construite amplifică varietatea microformelor de la suprafaţa solului.

2.2.4. Factorul pedologic

Acesta influenţează în special prin tipul de sol, care opune o rezistenţă diferită la
eroziune, iar tipul de sol la rândul său fiind influenţat de ceilalţi factori pedogenetici. Astfel
pot fi soluri rezistente la diferite tipuri de eroziune însă altele pot fi foarte vulnerabile.
29
 Harta solurilor din bazinul Zeletinului a fost realizată pe baza hărţilor de sol din
studiile pedologice efectuate de Oficiile de Studii Pedologice şi Agrochimice ale judeţelor
Bacău, Vrancea şi Galaţi. Etapele de lucru au constat în:
- achiziţionarea, scanarea, georeferenţierea şi vectorizarea totală sau parţială a hărţilor
pedologice din 11 comune;
- echivalarea tuturor unităţilor de sol din Sistemul Român de Clasificare a Solurilor
(SRCS - 1980) cu unităţile de sol din Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS -
2012);
- crearea unei baze de date, pe unităţi de sol, folosind programul TNT-Mips 6.9;
- întocmirea unor serii de hărţi, cu principalele caracteristici ale solurilor;
Prin procesului de vectorizare s-au obţinut cca. 4300 de poligoane cuprinzând atât
tipurile de soluri cât şi suprafeţele împădurite sau aşezări, iar în urma clasificării acestora au
fost identificate 11 tipuri de soluri încadrate în 6 clase (figura nr. 34).
Din analiza datelor din tabelul nr. 3 se observă că suprafaţa cartată este de 30.432 ha
(72 %), restul suprafeţelor necartate fiind ocupate de păduri pe 8.941 ha (21,1 %), aşezări pe
2.744 ha (6,5 %) şi lacuri pe 166 ha (0,4 %).
Astfel, pe clase de soluri conform graficului din figura nr. 35 cele mai mari suprafeţe
sunt deţinute de Luvisoluri care ocupă 16.805 ha, ceea ce reprezintă peste 55 % din suprafaţă
cartată, urmate de Protisoluri cu 6.567 ha (22 %), Antrosoluri 4.663 ha (15 %), Cernisoluri
1.567 ha (5 %), Vertisoluri 508 ha (2 %) şi Hidrisoluri 321 ha (1 %).

Tabelul nr. 3 - Suprafaţa şi ponderea ocupată de fiecare tip de sol din totalul suprafeţei
cartate (după studiile pedologice realizate de O.J.S.P.A.
Bacău, Vrancea, Galaţi, scara 1: 10 000)

Suprafaţa % din suprafaţa

Clasa Tip
(ha) cartată
Litosol 1,57 0,01
Protisoluri Aluviosol 2825,3 9,28
Regosol 3740,54 12,29
Cernoziom 947,34 3,11
Cernisoluri
Faeoziom 620,04 2,04
Preluvosol 16731,22 54,98
Luvisoluri
Luvosol 74,4 0,24
Vertosol 405,89 1,33
Vertisoluri
Pelosol 101,8 0,33
Hidrisoluri Gleiosol 320,98 1,05
Antrisoluri Antrosol 4663,46 15,32
TOTAL 30432,54 100

30
31
 Fig. 35. Ponderea diferitelor clase de soluri din bazinul Zeletinului (prelucrare după studiile
pedologice în scara 1: 10 000, realizate de O.J.S.P.A. Bacău, Vrancea, Galaţi)

Pe tipuri de soluri, cea mai mare suprafaţă revine Preluvosolurilor cu 16.707 ha (54,9
%) urmate de Antrosoluri 4.693 ha (15,4 %), Regosoluri 3.749 ha (12,3 %), Aluviosoluri
2.804 ha (9,2 %) şi Cernoziomuri 1.017 (3,3 %). Celelalte şase tipuri de soluri identificate
ocupă suprafeţe foarte restrânse.
Clasa Protisolurilor este reprezentată prin trei tipuri de soluri: Aluviosoluri (2.825
ha, 9,3 %), Regosoluri (3.740 ha, adică 12,3 %) şi foarte puţine Litosoluri, fiind a doua clasă
de soluri ca extindere în suprafaţă (21,6 %). Dintre Aluviosoluri cele gleice sunt dominate şi
sunt întâlnite în lunca Zeletinului şi Dobrotforului. Aluviosolurile coluvice sunt prezente pe
valea Pojorâtei la sud de Crăieşti sau unele văi afluente de stânga ale Zeletinului, precum
Valea Piperului, Valea Grecului etc. Regosolurile ocupă versanţii moderat-puternic înclinaţi,
pe frunţi şi reversuri de cuestă degradate.
Clasa Cernisolurilor ocupă 947 ha (5,1 % din total), fiind reprezentată de două tipuri,
respectiv Cernoziomuri şi Faeoziomuri. Dintre acestea mai răspândite sunt Cernoziomurile
(947 ha) întâlnite în partea sudică a bazinului în zona vegetaţiei de silvostepă, pe terase,
proluvii sau glacisuri coluviale. La nivel de subtip cernoziomurile cambice sunt dominante
(81 %) la care se adaugă cele argice, calcarice, vertice şi gleice. Faeoziomurile ocupă doar
620 ha, dintre care subtipurile argice şi cambice sunt predominante.
Clasa Luvisolurilor deţine cea mai mare pondere din totalul suprafeţei cartate 16.806
ha (55 %) şi este reprezentată prin două tipuri de soluri: Preluvosoluri şi Luvosoluri. Dacă
luvosolurile sunt foarte rar întâlnite, Preluvosolurile deţin cea mai mare pondere din totalul
tipurilor de sol din bazinului Zeletinului. Pe lângă cele tipice întâlnim şi subtipuri precum
calcice, molice, vertice, stagnice, gleice şi sodice. Distribuţia spaţială a subtipurilor este uşor
diferită, astfel dacă subtipurile stagnice se găsesc dispersate relativ uniform la nivel de bazin,
cele molice se concentrează îndeosebi în partea central-sudică, iar cele calcice în sud.
Clasa Vertisolurilor, foarte restrânsă, ocupă 507 ha şi este reprezentată prin
Vertosoluri (tipice şi stagnice, întâlnite în arealele cu argilă gonflantă) şi Pelosoluri. În cazul
utilizării agricole, ele induc o serie de probleme de ordin fizic, precum valorile foarte mari ale
coeficientului de ofilire şi din acest motiv se recomandă să fie utilizate ca păşuni şi fâneţe.
Clasa Hidrosolurilor are o răspândire foarte redusă de doar 321 ha (cca. 1 %) şi este
reprezentată prin tipul Gleiosol. Marea majoritate a gleiosolurilor se concentrează pe valea
Zeletinului în amonte de acumularea Motoşeni.
Clasa Antrisolurilor este a treia ca extindere dintre clasele de sol cu o suprafaţă totală
de 4.663 ha (15,3 %). Aceasta este reprezentată doar de tipul Antrosol, în special subtipul
erodic, formate cel mai adesea prin decaparea unor preluvosoluri, dar şi prin subtipul aric în
arealele cu plantaţii sau foste plantaţii viti-pomicole. Antrosolurile erodice sunt cele mai

32
răspândite ocupând o suprafaţă de 3.979 ha (85,3 % din totalul antrosolurilor, respectiv 13 %
din suprafaţa cartată) şi sunt prezente atât pe versanţii frunte de cuestă, cât şi pe reversuri
degradate cu declivităţi foarte mari, adesea intens degradaţi prin procese geomorfologice
actuale. În cazul unei exploatări agricole raţionale, după standardele CES, aceste soluri sunt
primele care trebuiesc să fie scoase din circuitul agricol şi înlocuite cu păduri sau păşuni
ameliorate. Antroslourile arice se extind pe o suprafaţă de 684 ha (14,7 % din totalul
antrosolurilor) şi au o răspândire mai mare pe versantul stâng la Zeletinului la est de Podu-
Turcului, pe versantul drept al Pojorâtei sau pe unii versanţi din bazinul Dobrotforului.

2.2.5. Factorul antropic

Omul a modificat profund peisajul geografic natural. Intervenţia sa din ultimele două
secole, deseori neraţională, prin defrişări abuzive, folosirea tot mai intensă a terenurilor
agricole în condiţiile unei agrotehnici modeste, păşunat intensiv, instalarea de drumuri şi
poteci pe direcţia cu cea mai mare pantă, a creat un dezechilibru natural şi a declanşat
eroziunea antropică sau accelerată.
În arealul studiat, preponderent agricol, societatea umană a intervenit asupra mediul
natural prin modificarea cuverturii vegetale spontane, introducând cultura plantelor sau chiar
alte specii forestiere, precum salcâmul (Robinia pseudoacacia). Totodată, omul a creat şi o
serie de forme de relief specifice, ca debleuri sau rambleuri, iar o parte dintre versanţi au fost
echipaţi cu lucrări de organizare şi amenajare antierozională.
Populaţia totală depăşea 25 000 de locuitori în anul 2011, fiind sensibil mai mică faţă
de 1956 când erau peste 35 000 de locuitori. Densitatea populaţiei în bazinul Zeletinului este
de cca. 60 loc/km², mult sub media naţională, iar dintre cele 58 sate existente, cele mai mari
sunt situate de regulă în partea sudică a bazinului, precum Podu-Turcului (2700 loc.), Gohor
(1800 loc.) dar şi în partea centrală (Slobozia – 1700 loc., Glăvăneşti – 1600 loc, Răchitoasa –
1600 loc, Frumuşelu – 1500 loc).
Populaţia exercită o presiune asupra teritoriului atât prin numărul de locuitori, în
special prin densitate dar şi prin tipul de agricultură practicat.
Defrişările adesea neraţionale de pe versanţii puternic înclinaţi, urmate de un supra-
păşunat, provoacă o accentuare a eroziunii în adâncime precum la Slobozia, pe versantul stâng
al Dobrotforului (figura nr. 36).

Fig. 36. Defrişărea plantaţiei silvice de salcâm, înfiinţată în 1973 pe versantul drept al
Dobrotforului, la E de Slobozia (13 aprilie 2012)

33
 Conform lui Poghirc P. (1972) pădurile se extindeau în Colinele Tutovei pe 47,4 %
din suprafaţă în anul 1832, pe 21,9 % în 1893 şi doar pe 18,3 % în 1970.
În ultimele două secole, presiunea asupra terenurilor forestiere a crescut foarte mult
din nevoia mereu crescândă de terenuri arabile. Din păcate, chiar dacă suprafaţa împădurită
este relativ ridicată (24 %) pe multe suprafeţe împădurite densitatea arborilor a scăzut
simţitor, pădurea fiind degradată frecvent prin tăieri ilegale sau păşunat.

34
 3. Caracterizarea morfografică şi morfometrică a teritoriului studiat

3.1. Caracterizarea morfografică

Relieful de ansamblu atât al regiunii dintre Siret şi Bârlad se prezintă sub forma unor
coline înguste, prelungi, separate de o reţea de văi paralele, pe direcţie generală nord-nord-
vest – sud-sud-est (Hârjoabă I., 1968). Această reprezintă caracteristica morfografică
generală a interfluviilor din Colinele Tutovei, care dă individualitate teritoriului studiat. În
bazinul fusiform al Zeletinului, cu direcţie generală N-S, o importanţă deosebită o au culmile
interfluviale care îl mărginesc. După direcţie, lungime, aşezare, dar în special prin masivitatea
lor, acestea pot fi considerate adevărate „coloane vertebrale” ale Colinelor Tutovei. În profi
longitudinal pot fi vizibile neregularităţi sub forma unor înşeuări, datorate evoluţiei regresie a
afluenţilor de pe ambele flancuri (figura nr. 37).

Fig. 37. Profil topografic longitudinal prin culmile interfluviale principale

Culmea interfluvială Zeletin – Mora-Berheci porneşte din Dealul Ţâgâra (499 m) şi se

termină la 69 m în şesul comun al Berheciului şi Zeletinului. Ea are o lungime de 84,13 km şi
o altitudine medie de 361,3 m. Deşi trendul general este de scădere altitudinală spre sud,
această culme prezintă două mari denivelări, prima în zona dealurilor Doroşanu (564 m) –
Onceşti (503 m) şi a doua mai redusă ca amploare ce începe ceva mai la N de Dealul
Calapodeşti (428 m) şi până la Muncelu (313 m) zonă de unde mai spre sud altitudinile vor fi
mereu sub 300 m.
Culmea interfluvială Zeletin – Tutova-Pereschiv porneşte tot din Dealul Ţâgâra (499
m) şi se termină la o altitudine de 68 m. Altitudinea medie este mai mică faţă de interfluviul
Zeletin-Berheci, respectiv 351 m şi nu depăşeşte valoarea de 500 m. Dealurile mai importante
de pe acest aliniament sunt Dealul Huţanu (494,3 m), Dealul lui Buganu/Tuleşti (476,8 m),
Vârful Poiana Mănăstirii (440 m), Dealul Fulgul (473,6 m), Lăleşti (487 m), Dealul Pereschiv
(412,6 m).
Dintre culmile interfluviale secundare, cea mai importantă şi mai impunătoare este
culmea Dobrotfor-Zeletin, cu o lungime de 36,4 km (figura nr. 38). Altitudinea sa medie este
de 428,6 m, cu valoarea maximă de 555,7 m pe clina sudică a Dl. Doroşanu şi valoarea
minimă de 137,9 m în şesul Zeletinului.
Deşi lipsite de importanţă la nivelul Colinelor Tutovei, în peisajul local se impun şi
alte culmi interfluviale secundare, desprinse din culmea interfluvială Dobrotfor-Zeletin. Ele
au altitudinea medie de peste 350 m şi lungimi de cca. 10 km, fiind tipice pentru regiunea
colinară mai înaltă. Dintre acestea mai important sunt culmea Fânarul-Zeletin lungă de 9 km
şi cu o altitudine medie de 394,8 m (maxima 517 m şi minima de 174 m) şi culmea Fânarul-
Gunoaia cu o lungime de 12,5 km şi o înălţime medie de 355,2 m (maxima de 514 m şi
minima de 151 m).

35
 Fig. 38. Profil topografic longitudinal prin culmile interfluviale secundare

Din punct de vedere al lungimii, se impune, de asemenea, şi culmea interfluvială Apa

Neagră – Ţepoaia-Sohodol, cu aproape 13 km lungime (12,9 km), desprinsă din culmea
interfluvială Berheci-Zeletin. Având însă o altitudine medie de 298,9 m considerăm că acesta
reprezintă limita sudică a Colinelor Înalte ale Tutovei.
Evoluţia regresivă rapidă a râurilor a condus la fragmentarea reversurilor şi distrugerea
puternică a asimetriei structurale în multe cazuri ambii versanţi sunt puternic degradaţi iar
vale prezintă o înfăţişare cel mai adesea simetrică (figura nr. 39).

Fig. 39. Profil transversal pe direcţie V-E prin partea centrală a bazinului Zeletin

Caracteristicile morfografice sunt reflectate fidel în harta expoziţiei versanţilor.

Considerată drept o consecinţă a evoluţiei reţelei hidrografice pe fondul structurii geologice,
în cazul nostru monoclinale, expoziţia versanţilor are implicaţii asupra regimului termo-hidric
al solului, versanţii însoriţi fiind mai calzi şi mai uscaţi în timp ce versanţii mai umbriţi sunt
mai reci şi mai umezi. De aceste diferenţe relativ minore induse de orientarea versanţilor
depind o parte din caracteristicile covorului vegetal (în special cel erbaceu), dar şi intensitatea
unor procese geomorfologice, cu o dinamică mai accentuată pe versanţii umezi.
Analizând harta expoziţiei versanţilor din figura nr. 40, putem observa pe de o parte
slabă prezenţă a versanţilor cu expoziţie nordică şi nord-vestică, cu implicaţii directe asupra
cuestelor clasice orientate tot timpul cu fruntea spre nord, nord-vest, având în vedere căderea
stratelor din monoclinul Podişului Moldovei, şi pe de altă parte marea dezvoltare a celor cu
expoziţie vestică şi estică, urmate îndeaproape de celor sud-vestice şi nord-estice.
Distribuţia relativă este influenţată în mod direct de forma fusiformă a bazinului, şi de
orientarea sa generală nord-sud (figura nr. 41). Astfel, versanţii cu expoziţie estică, vestică şi
sud-vestică domină suprafaţa bazinului în detrimentul celor nordici, nord-vestic sau sudici.
Expoziţiile nordice şi nord-vestice sunt foarte puţin extinse şi se întâlnesc cel mai adesea pe
versanţii sudici ai văilor subsecvente ale afluenţilor din partea de SV a bazinului.

36
 Fig. 41. Orientarea versanţilor în bazinul
Zeletinului

Graficul fig. 42 scoate în evidenţă

un uşor paralelismul între clasele de
expoziţie a versanţilor şi principalele
formele de relief. Cel mai vizibil este
paralelismul dintre suprafeţele
cvaziorizontale şi formele de relief cu
suprafeţe predominant plane, ca şesurile
aluviale, terase dar şi unele culmilor
platou.

Fig. 42. Ponderea claselor de orientare a

versanţilor pe forme de relief în bazinul
Zeletinului

Fig. 40. Harta expoziţiei versanţilor din

bazinul Zeletinului

37
 3.2. Caracterizarea morfometrică

Pe baza Modelului Numeric al

Terenului, realizat prin utilizarea
programului TNT Mips 6.9 şi vectorizarea
planurilor topografice în scara 1:5.000, s-
au obţinut o serie de hărţi tematice, foarte
utile în caracterizarea morfometrică a
teritoriului studiat.

3.2.1. Hipsometria

În bazinului hidrografic al
Zeletinului, altitudinile descresc de la nord
către sud, ca de altfel în mai toată aria
Colinelor Tutovei. Cele mai mari altitudini
se întâlnesc în jumătatea nordică a
bazinului, iar cele mai mici în partea
sudică (figura nr. 43).
Altitudinea maximă se află pe
culmea înterfluvială Zeletin-Berheci, în
Dealul Doroşanu (564 m), iar cea minimă
la confluenţa Zeletinului cu râul Berheci
(67 m). Altitudinea medie a bazinului este
de 251 m.
Aşa cum rezultă din histograma
hipsometrică, prezentată în figura nr. 44,
ponderea cea mai mare o au valorile de
200-250 m (19,9 %), urmate de clasa 250-
300 m (17,2 %).

Fig. 44. Histograma suprafeţelor pe clase

hipsometrice (%)

Fig. nr. 43. Harta hipsometrică a bazinului

Zeletinului

38
 Altitudinile mai mici de 100 m caracterizează şesul Zeletinului la sud de latitudinea
localităţii Bogheşti, deci terenurile de pe teritoriul judeţelor Vrancea şi Galaţi. Cele de 100 şi
150 m au o răspândire mai mare întinzându-se în nord până la Burdusaci, pe Zeletin şi Gura
Crăieşti pe Dobrotfor. Ele sunt caracteristice atât luncilor, dar şi treimii inferioare a
versanţilor pentru partea sudica a bazinului, extinzându-se şi în carul unor bazine inferioare,
ca Apa Neagră. Clasa 150 – 200 m se extinde spre nord până în dreptul localităţii Buda, pe
Zeletin, respectiv Slobozia pe Dobrotfor. Aceasta cuprinde luncile mijlocii ale Zeletinului şi
Dobrotforului, iar spre sud înglobează treimea inferioară şi mijlocie a versanţilor văilor
principale sau a unor afluenţi secundari (Valea lui Cosma, Valea Cojana, Valea Demăcuşa,
Bodeasa pe stânga sau Apa Neagră, Sohodol pe dreapta).
Observăm că de fiecare dată punctul extrem nordic al fiecărei clase altitudinale este
totdeauna mai la nord pe valea Zeletinului faţă de valea Dobrotforului cauza principală fiind
vârsta diferită a văilor. Clasa altitudinală de 200-250m are cea mai mare pondere, se extinde
pe şesul din bazinul superior al Zeletinului, între Coloneşti şi Buda, în treimea inferioară şi
mijlocie a versanţilor din bazinul Zeletinului mijlociu, iar mai la sud ocupă doar treimea
superioară a versanţilor. Clasa de 250-300 m este tipică pentru treimea mijlocie a versanţilor
din bazinul Dobrotforului şi se inserează, în general, culmile interfluviale de la sud de Răzeşu
- Glăvăneşti. Înălţimile mai mari de 300 m caracterizează doar jumătatea nordică a bazinului,
deci Colinele Înalte ale Tutovei. Astfel, altitudinile de 300-400 m urmăresc treimea mijlocie a
versanţilor dintre Zeletin şi Dobrotfor, iar cele cuprinse între 400-500 m nu apar decât în
treimea superioară a versanţilor sau la nivelul culmilor interfluviale.
Cele mai mari altitudini de peste 500 au o răspândire redusă, de 0,56 %, caracterizând
punctual interfluviile de la vest de râul Zeletin şi lipsind pe interfluviul Zeletin-Tutova.
Astfel, ele sunt prezente în Dealul Poiana Zeletinului (504,6m), Moşia Panului, Zarea Panului,
Dealul Panului (532,2 m), Dealul Cetăţuii (517,6 m), Dealul Onceşti şi culminând în Dealul
Doroşanu (564 m).
Relaţia dintre altitudine şi formele de relief este mult mai clar conturată decât în cazul
expoziţiei terenurilor. Astfel, dacă altitudinile mai mici de 200 m sunt specifice formelor joase
de relief (şesuri, terase, glacisuri), cele mai mari sunt specifice culmilor interfluviale şi
frunţilor de cuestă (figura nr. 45).

Fig. 45. Ponderea claselor hipsometrice pe forme de relief (%)

Relieful din bazinul Zeletinului este adaptat la structura geologică monoclinală de

ansamblu, pe care o scoate destul de pregnant în evidenţă. Orientarea generală a bazinului este
pe direcţia NNW-SSE, conformă cu înclinarea formaţiunilor geologice scoase la zi de către
eroziune, ceea ce denotă o primă adaptare la structura geologică. Pe de altă parte, din analiza
hărţii hipsometrice se poate constata faptul că 62 % din aria bazinului este dezvoltată pe

39
dreapta şi doar 38 % pe stânga. Această
asimetrie bazinală, foarte bine conturată în
bazinul mijlociu, reprezintă o altă dovadă a
adaptării reliefului la structura geologică
general monoclinală din Podişul Moldovei.

3.2.2. Înclinarea versanţilor

Declivitatea reliefului prezintă o

importanţă deosebită pentru conservarea
solului şi a apei, panta condiţionând tipul,
distribuţia şi intensitate proceselor
geomorfologice actuale. În urma
prelucrării MNT-ului, după planurile
topografice 1: 5 000, în bazinul Zeletinului
a rezultat o panta medie de 9,91 º.
Pentru întocmirea hărţii pantelor s-
au ales 7 clase, respectiv: < 1 º, 1-3 º, 3-5 º,
5-10 º, 10-15 º, 15-25 º, > 25 º. Spaţial, în
harta pantelor din figura nr. 46, se poate
observa o predominare a terenurilor cu
înclinarea mai mare de 5-10 º în partea
nordică şi centrală a bazinului, iar în partea
sudică mai des întâlnite sunt suprafeţele cu
pante mai mici de 5 º.
Majoritatea versanţilor deluviali au
pante cuprinse între 5 şi 25 º (75 % din
total) ceea ce denotă un potenţial de
eroziune ridicat (figura nr. 47).

Fig. 47. Hipsograma claselor de pantă (%)

Astfel, terenurile cu o înclinare mai

mică de 5 º au ponderea de 24 % şi
înglobează în special şesurile aluviale,
glacisurile, culmile interfluviale, dar şi o
serie de reversuri de cuestă din jumătatea
sudică a bazinului (figura nr. 48).
Fig. 46. Harta pantelor din bazinul
Zeletinului

40
Fig. 48. Pondera claselor de pantă pe forme
de relief

Terenurile cu înclinarea de 5 – 15 º
deţin ponderea cea mai mare din aria
bazinului, respectiv 56,3 %, ocupând
frecvent frunţile de cuestă, dar şi versanţii
afectaţi de eroziunea în adâncime sau
alunecări de teren.
Valorile mari şi foarte mari ale
înclinării terenurilor (peste 15 º) au o
pondere de 19,75 %. Ele sunt întâlnite în
zona cornişelor de alunecare, pe malurilor
active ale ravenelor, pe unele frunţi de
cuestă sau acolo unde apar la zi gresiile
cineritice.

3.2.3. Fragmentarea verticală a

reliefului

Adâncimea fragmentării reliefului

(amplitudinea reliefului) reprezintă
diferenţa de altitudine între două puncte,
unul situat pe culmea interfluvială şi altul
pe fundul văii. Pentru arealul studiat
energia de relief a fost obţinută prin
metoda pătratelor utilizând programul
TNT-mips.
Deoarece suprafaţa bazinului este
mică, în realizarea hărţii adâncimii
fragmentării reliefului, s-a adoptat latura
pătratului de 0,5 km, calculându-se
diferenţa dintre cea mai mare şi cea mai
mică altitudine din interiorul pătratului de
0,25 km2 (figura nr. 49). În acest fel s-a
constatat faptul că energia de relief este
cuprinsă între 2,2 m şi 183,0 m, cu o medie
de 84,55 m.
Fig. 49. Harta fragmentării verticale a
reliefului bazinului Zeletinului

41
 Valorile mai mici de 50 m deţin 13,32 % şi sunt caracteristice luncilor, valorile medii
de 50 – 100 m au pondera cea mai ridicată, de 55,42 %, şi caracterizează bazinul inferior şi
mijlociu, iar valorile mari de 100-150 m deţin 28,89 % şi sunt predominante în bazinul
mijlociu şi superior al Zeletinului. Valorile foarte mari, de peste 150 m, apar punctual, au o
pondere de 2,37 % şi sunt întâlnite aproape exclusiv în bazinul superior (figura nr. 50).

Fig. 50. Histograma claselor de fragmentare verticală a reliefului

42
 4. Tipurile şi formele principale de relief

4.1. Relieful structural – litologic

Din punct de vedere morfogenetic, teritoriul Colinelor Tutovei şi deci implicit arealul
cercetat aparţine în întregime sistemului fluvio-denudaţional. Suprafaţa iniţială întinsă,
pliocenă, a fost înlocuită de relieful colinar actual, iar consecvenţa şi paralelismul arterelor
hidrografice, ca şi posibilitatea adâncirii accentuate a văilor într-un facies nisipo-argilos,
justifică întru totul morfologia de ansamblu a zonei (Hârjoabă I., 1968).
Identificarea principalelor tipuri şi forme de relief de pe un anumit areal este o munca
laborioasă, ce necesită deplasarea în teren, „la faţa locului”. Întrucât metodele directe de
cercetare nu au fost aplicate în tot arealul, pentru anumite decupaje din bazin s-a apelat la o
serie de metode indirecte de analiză a reliefului, respectiv studiul hărţii pantelor, expoziţiei
versanţilor etc.
Astfel, în urma realizării Modelului Numeric al Terenului după planurile topografice
în scara 1: 5 000, a hărţilor tematice aferente dar şi a observaţiilor din teren, s-a întocmit
harta geomorfologică generală a bazinului Zeletinului.
Principalele tipuri de relief întâlnite în arealul studiat sunt relieful structural-litologic,
relieful sculptural (fluvio-denudaţional) în structură general-monoclinală şi relieful de
acumulare fluvială (figura nr. 51 şi tabelul nr. 4).

Tabelul nr. 4. Suprafeţele ocupate de principalele forme de relief din bazinul Zeletinului

%
Nr. Suprafaţa
Tipuri de relief Forme de relief (din
crt. (ha)
total)
Relieful Platouri structural-litologice (Culmi
1. 288,02 0,68
structural-litologic platou)
Total 35990,95 85,11
Relieful sculptural Culmi interfluviale 2901,04 6,86
2. în structură general Versanţi deluviali, din care:
monoclinală - frunte de cuestă 14102,53 33,35
- revers de cuestă 18987,39 44,90
Total 6010,06 14,21
Relieful de Glacisuri aluvio-coluvio-proluviale 2440,82 5,77
3.
acumulare fluvială Şesuri aluviale 3145,78 7,44
Terase fluviale 423,45 1,00
Total bazin 42289,04 100,00

Harta geomorfologică din figura nr. 51 ne sugerează că morfologia iniţială a reliefului

sculptural în structură general-monoclinală, a fost distrusă prin evoluţia rapidă a reţelei
hidrografice. În acest context, prezintă interes diferenţierea a trei areale cu trăsături distincte:
- Bazinul superior cu o suprafaţă de 6.966 ha (16,5 % din total), unde valea Zeletinului
se înscrie predominant în categoria văilor subsecvente diagonale (piezişe), ceea ce a condus la
individualizarea reliefului de cueste, specific asimetriei structurale de ordinul I (frunte de
cuestă cu expoziţie generală nord-estică şi revers sud-vestic). Micile văi reconsecvente ale
afluenţilor de stânga (Danciu, Spria, Valea-Mare, Brişcăria) scot în evidenţă asimetria
structurală de ordinul al II-lea (frunte de cuestă cu expoziţie vestică şi revers estic).

43
44
 - Bazinul mijlociu este cel mai extins pe 20.904 ha (49,4 % din total), în care, pe
fondul orientării nord-sud a văii principale, iese în relief în primul rând asimetria structurală
de ordinul al doilea (77 % din aria decupajului se situează pe partea dreaptă a bazinului şi 23
% pe partea stângă a bazinului). În urma evoluţiei râurilor, reversul tipic al cuestei
Berheciului a fost secţionat aproape în totalitate pe direcţie N-S de evoluţia regresivă a
Dobrotforului. La rândul lui, reversul cuestei Dobrotforului este fragmentat de o serie de
afluenţi de dreapta ai Zeletinului, cu orientare generală NNV-SSE (Răchitoasa, Gunoaia,
Sohodol). Această asimetrie este foarte bine conservată pe unele văi tinere, reconsecvente,
precum Valea Pojorâtei din bazinul Dobrotforului. Subordonat, asimetria de ordinul I se
conturează pe văile subsecvente piezişe ale unor afluenţi de dreapta ai Zeletinului sau pe
văile subsecvente ale afluenţilor de stânga. În acest sector, cu o fragmentare intensă, se poate
discuta şi de un microrelief deluros.
- Bazinul inferior, mult mai extins în trecut, cupă acum 14.418 ha (34,1% din total). În
acest sectorul, versantul drept al văii Zeletinului ar fi trebuit să aibă o dezvoltare mult mai
largă, însă ponderea actuală restrânsă este legată de extensia şi deplasarea spre est a bazinului
Berheciului. Astfel, deşi valea Zeletinului este orientată tot pe direcţie consecventă, nord-sud,
asimetria de ordinul al II-lea s-a estompat, iar cea de ordinul I se remarcă pe văile afluenţilor.
În acest context evolutiv, versantul stâng al Zeletinului, cu rol iniţial de frunte de cuestă cu
expoziţie vestică este mai larg dezvoltat decât versantul drept, care reprezintă acum un revers
restrâns şi destul de fragmentat. De subliniat faptul că o asemenea configuraţie este specifică
sudului Colinelor Tutovei, respectiv versantul drept al Berheciului inferior, amonte de
confluenţa cu Zeletinul, s-a restrâns ca arie prin formarea şi dezvoltarea bazinului Polocinului,
iar pe versantul drept, iniţial larg extins, al Tutovei inferioare s-a conturat bazinul
Pereschivului.
Ca pondere, cel mai răspândit este relieful sculptural, care deţine peste 85 % din
suprafaţa bazinului, urmat de relieful de acumulare fluvială cu o pondere de 14 % şi foarte
puţin, sub 1 % relieful structural-litologic (figura nr. 52). Toate acestea ne îndreptăţesc sa fim
pe aceeaşi linie cu afirmaţia lansată de Ioniţă I. şi Ioniţă Violeta (1992) pentru bazinul
Tutovei, şi anume că „relieful structural nu se impune în relief decât într-o formă generală şi
puţin tipică”.
Pe forme de relief, cele mai mari suprafeţe sunt deţinute de versanţii deluviali (78 %)
în timp ce culmile, şesurile aluviale şi glacisurile aluvio-coluvio-proluviale au ponderi
aproape proporţionale.

Fig. 52. Ponderea suprafeţelor pe forme de relief

45
 4.1.1. Platourile structural-litologice

Acest tip de relief este foarte slab reprezentat deoarece orizontul reper, mai rezistent la
eroziune, de calcare oolitice de Repedea, care este principalul factor în formarea platourilor
structurale din Podişul Bârladului, se află sub nivelul actual al râurilor. De asemenea,
cineritele andezitice de Nuţasca-Rusni, chiar dacă apar mai rezistente decât depozitele nisipo-
argiloase, sunt destul de friabile şi se impun mai rar în peisajul local. Prin urmare, incidenţa
redusă a platourilor structurale este dată de prezenţa fondului litologic predominant nisipo-
argilos.
Totuşi, putem menţiona apariţia izolată a unor mici platouri, de importanţă locală,
susţinute de orizontul cineritic, acolo unde acesta are grosime mai consistentă şi duritate mai
mare. Ele apar în arealele cele mai înalte, prezentându-se sub forma unor suprafeţe orizontale
sau slab înclinate, alungite pe direcţia NNV-SSE. Astfel, putem menţiona micile platouri din
Dealul Moşia Panului de la obârşia Dobrotforului, Dealul Panului de la vest de satul Slobozia
Nouă, Dealul Cetăţuii, Dealul Secului dinte Dobrotfor şi Pârâul Sec, Dealul Crăieşti, Dealul
Curtea Veche de la vest de satul Stănişeşti etc. (figura nr. 53).

Fig. 53. Profil transversal pe direcţia vest-est prin interfluviul Dobrotfor-Zeletin

În Colinele Tutovei s-a semnalat existenţa unor umeri locali, litologici, puşi în
evidenţă de rezistenţa mai mare la eroziune a cineritelor meoţiene (Hârjoabă I., 1968, Niacşu
L., 2009, Niacşu Loredana, 2011). Asemenea umeri apar şi în bazinul Zeletinului precum de
pe versantul drept al văii Zeletinului, la vest de Coloneşti pe „contraforturile” dintre
hârtoapele de alunecare (figura nr. 54).

Fig. 54. Umeri structural - litologici pe versantul drept al văii Zeletinului,

la vest de Coloneşti (3 noiembrie 2010)

46
 4.1.2. Tipurile de văi condiţionate de structură

Evoluţia reţelei hidrografice în structura geologică general monoclinală din Podişul

Moldovei a condus la conturarea unor tipuri de văi specifice, consacrate deja în literatura de
specialitate, respectiv: văi consecvente/ reconsecvente, subsecvente şi obsecvente.
Văile consecvente sunt acelea orientate în aceeaşi direcţie cu înclinarea formaţiunilor
geologice şi care, în mod logic, este de aşteptat ca să prezinte un profil transversal simetric.
Totuşi, Ioniţă I. (1985, 1997, 2000) demonstrează că majoritatea văilor consecvente se
caracterizează printr-o asimetrie destul de vizibilă. Astfel, pentru înţelegerea cât mai corectă a
reliefului de cueste din Podişul Moldovei, autorul mai sus citat recomandă luarea în calcul a
unui dublu sistem de pante stratigrafice: unul major, de 6-7 m/km pe direcţia N-S, responsabil
de asimetria structurală de ordinul I şi unul secundar orientat V-E, de circa 3 m/km, apărut în
urma basculării mai pronunţate a Podişului Moldovei la contact cu orogenul carpatic şi care
este responsabil de asimetria structurală de ordinul II. Ioniţă I. (1997, 2000a) consideră că
aceste văi au o dublă subordonare, respectiv „sunt consecvente cu înclinarea majoră nord-
sud, care le-a impus direcţia principală de scurgere şi subsecvente în raport cu căderea
secundară a stratelor spre răsărit”.
Văi consecvente/reconsecvente simetrice în Podişul Moldovei se întâlnesc acolo unde
orientarea lor face un unghi de cca 30° vest faţă de nordul geografic, deci sunt conforme cu
rezultanta dintre cele două planuri de înclinare a stratelor. În bazinul Zeletinului, unele văi
reconsecvente pot prezenta pe segmente variabile ca lungime un profil transversal simetric
precum Valea Seacă, Valea Cotini etc. (figura nr. 55).

Fig. 55. Profile topografice transversale prin văile Seaca şi Cotini

În categoria acestor văi se încadrează valea Zeletinului în aval de Buda şi Valea

Dobrotforului. Tot aici se încadrează şi văile reconsecvente/resecvente, mai tinere şi instalate
pe o suprafaţă derivată din cea iniţială (Donisă I., et. al., 2009). Profilul transversal al
acestor vai este unul uşor asimetric, tipic asimetriei structurale de ordinul al II-lea semnalată
de către Ioniţă I. (1998, 2000a). Ca exemple pentru acest subtip pot fi menţionate Valea
Pojorâta, Valea Oarzelor, Valea Sacului, Valea lui Darie din bazinul Dobrotforului, tronsonul
superior din văile Fânarul, Gunoaia, Sohodol ale unor afluenţi de dreapta ai Zeletinului
mijlociu şi văile Apa Neagră şi Sohodol din bazinul inferior al Zeletinului.
Văile subsecvente sunt acelea orientate pe direcţie V-E sau E-V, transversale pe
direcţia generală de înclinare a stratelor şi scot în evidenţă asimetria structurală de ordinul I
prin profilul transversal clasic asimetric. Pentru arealul nostru, acestea sunt mai slab conturate
ţinând cont de forma fusiformă a bazinului, ordonat pe direcţie generală N-S. Aici se
încadrează şi văile sau tronsoanele de vale diagonale (piezişe), precum segmentele inferioare
ale văilor Bogdan şi, Fânarul (Răchitoasa), cursul superior al Văii Sohodol, Valea Ţepoaia,
Valea după Deal (afluent de dreapta al pârâului Apa Neagră). În mod aparent surprinzător, cel
mai semnificativ exemplu îl reprezintă însă valea Zeletinului superior în amonte de satul
Buda. Acest tronson, total diferit faţă de restul bazinului studiat, se aseamănă foarte mult cu

47
Tutova superioară şi Lipova superioară, unde asimetria structurală de ordinul I a fost anterior
semnalată de Ioniţă I. (1992, 1997, 2000a). Astfel, versantul stâng al Zeletinului superior mai
păstrează pe alocuri morfologia unui revers tipic de cuestă, iar versantul drept reprezintă o
frunte de cuestă cu expoziţie generală nord-estică (figura nr. 56).

Fig. 56. Profil transversal asimetric în bazinul superior al Zeletinului

(asimetrie structurală de ordinul I)

Deşi nu au lungimi apreciabile, micile văi torenţiale de pe stânga Zeletinului, de la sud

de Burdusaci (Bucşa, Valea Burlugu, Valea Borcea, Valea Plopilor, Valea lui Cosma, Valea
Cojanca de la Glăvăneşti, Valea Demăcuşa, Valea Bodeasa, Râpa Văleana-Bicheşti, Valea
Diaconeasa-Bogheşti, Valea Caprei de la Chiţcani, Râpa Druţeşti, Valea Boţoaia de la
Tănăsoaia, Valea Rea de Jos, Râpa Gohor) se înscriu în relief printr-o asimetrie tipică (figura
nr. 57).

Fig. 57. Profil transversal pe direcţie N-S prin versantul stâng

al văii Zeletinului, aval de Motoşeni

Văile obsecvente sunt orientate invers înclinării stratelor, deci în Podişul Moldovei ele
au o direcţie generală sud-nord. Asemenea tipuri sunt foarte slab conturate în arealul nostru,
un exemplu în acest sens fiind Râpa Analoagelor de la SE de satul Slobozia.

4.2. Relieful sculptural (fluvio-denudaţional) în structură general monoclinală

Morfologia de ansamblu a regiunii colinare dintre Bârlad şi Siret se datorează acţiunii

factorilor externi, cei interni având un rol secundar, relieful sculptural acoperind peste 75 %
din suprafaţă (Hârjoabă I., 1968). În bazinul Zeletinului acest tip de relief se întinde pe 84 %
din suprafaţă şi domină categoric relieful de acumulare sau cel structural. Două forme
principale de relief sculptural sunt reprezentative, culmile interfluviale şi versanţii. Pentru
arealul cercetat, cea mai mare parte a acestui tip de relief este ocupată de versanţi, a căror
pondere depăşeşte 92 % (78 % din suprafaţa totală a bazinului), culmilor interfluviale
revenindu-le 8 % (6,8 % din suprafaţa bazinului).

48
 4.2.1. Culmile interfluviale

Culmile interfluviale s-au formate în urma acţiunii factorilor externi asupra suprafeţei
iniţiale, îndeosebi prin evoluţia reţelei hidrografice. Deseori, ele sunt culmi înguste, cu multe
ramificaţii. Izolat, pe suprafeţe destul de restrânse, acolo unde aflorează formaţiuni ceva mai
dure, precum gresii, gresii cineritice sau cinerite andezitice, s-au format culmi-platou.
Acestea apar în zonele cele mai înalte, sub forma unor suprafeţe orizontale sau uşor înclinate
spre S – S-SE şi au o pondere foarte redusă, sub 1%. Cele mai reprezentative culmi-platou
apar pe interfluviul Dobrotfor - Zeletin, precum în Dealul Moşia Panului, de la obârşia
Dobrotforului, lat de 450 m şi lung de 770 m, Dealul Cetăţuii (pe 6 ha), Dealul Răchitoasa,
Dl. Panului (pe interfluviul Dobrotfor-Berheci), Dealul Ţâgâra (figurile 58 şi 59).

Fig. 58. Culme - platou pe interfluviul Fig. 59. Culmea - platou pe interfluviul
Zeletin-Dobrotfor Zeletin-Tutova
(Dealul Moşia Panului, 10 martie 2012) (Dealul Ţâgâra, 10 iulie 2011)

Culmile sculpturale sunt mai extinse, deţinând 6,8 % din suprafaţa bazinului. Cele
principale provin din modelarea suprafeţei iniţiale, dar majoritatea reprezintă forme derivate
de relief. Trei culmi interfluviale principale se impun în relief, respectiv cele care mărginesc
bazinul la vest şi est şi culmea interioară Zeletin-Dobrotfor. Local, în zona mai înaltă, ele pot
reprezenta resturi (martori) din suprafaţa iniţială emersă. Prin evoluţia mai rapidă a unor văi
secundare, din aceste aliniamente principale se desprind ramificaţii secundare, frecvent cu
lăţimea mică (50 – 100 m), rareori depăşind 150-200 m (figura nr. 60).

Fig. 60. Culme interfluvială tipică dintre Zeletin şi Dobrotfor (13 aprilie 2012)

49
 Neregularităţile care sunt vizibile în profilul lor longitudinal se datorează înşeuărilor,
apărute în urma „coincidenţei obârşiilor a doi torenţi care drenează flancurile colinei sau
evoluţiei mai avansate a unui torent de pe unul din cele două flancuri”(Hârjoabă I., 1968).

4.2.2. Versanţii deluviali

Versanţii reprezintă forme de relief ce flanchează văile de o parte şi de alta şi sunt

constituiţi dintr-un ansamblu de suprafeţe cu înclinări, de regulă, mai mari de 5º - 7º. La o
primă analiză, se poate observa că în bazinul Zeletinului pot fi separate două mari areale: unul
în amonte de confluenta cu Dobrotforul, deci în bazinul mijlociu şi superior al Zeletinului,
unde gradul de înclinare al terenurilor este destul de accentuat şi altul în bazinul inferior, unde
predomină versanţii cu pante mai domoale.
În bazinul superior, unde valea Zeletinului are o direcţie generală de la nord-vest spre
sud-est, ambii versanţi sunt foarte fragmentaţi, însă în mod diferit. Versantul drept, frunte de
cuestă cu expoziţie NE, este secţionat de văi scurte dispuse transversal pe direcţia văii
principale, în timp ce pe versantul stâng, iniţial revers de cuestă cu expoziţie SW este
fragmentat de văi reconsecvente, orientate nord-sud (figura nr. 61).

Fig. 61. Versantul stâng al Zeletinului secţionat de văi reconsevente paralele,

la est de Spria (17 septembrie 2011)

Acolo unde versanţii apar dezvoltaţi pe depozitele nisipoase compacte, forma liniară
este cea caracteristică. În schimb, alternanţele frecvente de nisipuri şi argile conduc la
formarea de ape subterane care favorizează declanşarea alunecărilor de teren. Forma
versanţilor devine concavă la partea superioară şi uşor convexă către bază unde are loc
acumularea de material solid. Pe asemenea versanţi, fondul succesiunii de sectoare concav-
convexe este completat de mici trepte şi abrupturi litologice pe gresii cineritice.
Diferenţierea versanţilor din Podişul Moldovei este strâns legată de modul în care
reţeaua de văi scoate în evidenţă cele două tipuri de asimetrii structurale, semnalate de Ioniţă
I.(1997, 2000a) şi implicit de relieful de cueste.
Asimetria structurală de ordinul I, generată de înclinarea majoră spre sud a
formaţiunilor geologice, înglobează văile sau sectoarele de văi subsecvente. Profilul lor
transversal este clasic asimetric, respectiv un versant joacă rol de frunte de cuestă cu expoziţie
general nordică, iar celălalt versant reprezintă un revers de cuestă cu expoziţie general sudică.
În această categorie includem aproape toate văile afluenţilor de stânga ai Zeletinului de la sud

50
de Motoşeni. Un caz aparte îl formează văile subsecvente cu dispunere diagonală (piezişă),
precum Zeletinul superior, Valea Ţepoaia etc., unde fruntea de cuestă este orientată spre NE,
iar reversul spre SW.
Asimetria structurală de ordinul II, asociată înclinării secundare spre est a
formaţiunilor geologice, este subliniată de majoritatea văilor consecvente/reconsecvente, cu
profil transversal asimetric, de amploare mai redusă decât la văile subsecvente. Trăsătura
caracteristică în aceste văi este reprezentată de formarea unei frunţi de cuestă cu expoziţie
vestică (versantul stâng) şi un revers de cuestă cu expunerea general estică (versantul drept).

a. Versanţi cu rol de frunte de cuestă ocupă 33,35 % din suprafaţa bazinului şi sunt
grupaţi în două categorii:
- Frunţile de cuestă cu expoziţie general nordică, specifice văilor subsecvente, care se
extind pe 7.071 ha (16,7 %). Cele mai tipice frunţi cu expoziţie nordică sunt acelea formate
de vâlcelele afluenţilor de stânga ai Zeletinului din jumătatea sudică a bazinului. Astfel de
frunţi, cu orientare nordică, însoţesc văile Bucşa, Praja, Burlugu, Neagului, Borşei, Plopului,
Valea lui Cosma, Cojanca, Dămăcuşa, Bodeasa, Văleana, Diaconeasa, Râpa Perjoiului, Valea
Caprei, Râpa Druţeşti, Boţoaia, Valea Rea de Jos, Râpa Gohor (figura nr. 62). Din partea
dreaptă a bazinului Zeletinului, văile subsecvente care să formeze frunţi cu orientare nordică
sunt mai rare, precum Râpa după Deal, Valea Dânceni, Valea Hanţei, Valea Prisăcii, Ţepoaia
inferioară.

Fig. 62. Profil transversal pe direcţie N-S la est de Glăvăneşti

(asimetria structurală de ordinul I)

Datorită pantei ridicate, de 15 – 25º sau mai mult, dar şi a substratului nisipo-argilos,
frunţile de cuestă sunt afectate intens de procese geomorfologice actuale, respectiv eroziunea
în adâncime sau alunecări de teren de mari dimensiuni.
- Frunţile de cuestă cu expoziţie general vestică sunt tipice văilor
consecvente/reconsecvente şi au o pondere asemănătoare cu cele nordice, respectiv 7.031 ha
(16,6 %). Cea mai importantă, prin amploarea sa, este coasta Dobrotforului (versantul stâng).
Datorită evoluţiei rapide a Dobrotforului ambii versanţi ai văii sunt puternic degradaţi, iar
asimetria iniţială s-a estompat. Tot prin evoluţie regresivă a râurilor a apărut şi cuesta
Pojorâtei, vizibilă clar în figura nr. 63. Această vale mai puţin evoluată, tipic reconsecventă, a
fost considerată „martor” reprezentativ al asimetriei iniţiale de ordinul II (Ioniţă I., 1997,
2000a).

51
 Fig. 63. Asimetrie structurală de ordinul al II-lea în Valea Pojorâtei
(foto I. Ioniţă, 27 iunie 1994)

De amploare mult mai mică, dar importante la nivel local, sunt frunţile de cuestă ale
văilor consecvente de pe stânga Zeletinului superior, precum versantul stâng al vâlcelor
Danciu, Spria, Valea Mare, Valea Morii, Valea lui Matei, Valea Piperului. Mai spre sud,
versantul stâng al Zeletinului mijlociu este considerat frunte de cuestă vestică. În aval de
Burdusaci, versanţii cu expoziţie vestică se restrâng ca suprafaţă în favoarea celor nordici
ţinând cont de evoluţia foarte rapidă a vâlcelelor subsecvente.

b. Versanţi deluviali, obişnuit reversuri de cuestă se extind pe 18.987 ha (44,9 % din

total) şi au orientare generală estică în văile consecvente/reconsecvente şi, sudică sau sud-
vestică în văile subsecvente. În funcţie de gradul lor de degradare asemenea versanţi se pot
diferenţia în:
- Reversuri tipice de cuestă, slab-moderat degradate care au lungimi considerabile,
pante domoale, utilizate ca terenuri arabile şi afectate de eroziunea în suprafaţă. Cel mai tipic
exemplu este versantul drept al Pojorâtei, slab înclinat spre est, cu o lăţime maximă de 800 m
şi o lungime de cca. 6 km (figura nr. 64). La acesta se adaugă versantul drept (revers cu
expoziţie sudică) al văilor afluenţilor de stânga ai Zeletinului inferior.

Fig. 64. Versantul drept al Văii Pojorâta (revers de cuestă cu expoziţie estică),
la vest de satul Crăieşti (foto I. Ioniţă, 21 aprilie 2011)

52
 - Reversuri puternic degradate datorită subminării bazei versantului fie prin adâncirea
puternică şi rapidă, în special în bazinul superior al afluenţilor, fie prin meandrarea canalului
de scurgere, ceea ce conduce frecvent la declanşarea alunecărilor de teren. În unele cazuri o
bună parte din revers poate fi degradat şi prin evoluţia unor ravene de versant sau a unor mici
vâlcele. În acest context, tiparul specific,iniţial asimetric, este înlocuit de un profil transversal
simetric, dar ambii versanţi sunt puternic degradaţi (de ex., versantul drept al Zeletinului între
Dănăila şi Motoşeni).

4.3. Relieful de acumulare fluvială

Rezultate în urma dislocării, transportării şi depozitării materialului de către agenţii

externi, îndeosebi reţeaua hidrografică, formele de relief create sunt relativ tinere şi sunt
reprezentate de şesurile aluviale, glacisuri, conurile aluviale şi terase fluviale. Acest tip de
relief se extinde pe aproximativ 6.010 ha (14,2 %), din care şesurile şi glacisurile sunt larg
extinse în comparaţie cu terasele fluviale (figura nr. 65).

Fig. 65. Profil transversal pe direcţie V-E prin valea Zeletinului

la V de Bogheştii de Sus

4.3.1. Şesurile aluviale

Conform lui Băcăuanu V. et al. (1974), prin albie majoră se defineşte suprafaţa
fundului de vale acoperită de apele râului în timpul perioadelor de nivel maxim, în timp ce
prin luncă se înţelege un”fund de vale cu relief puţin accidentat, reprezentat prin albia
majoră, terase joase neinundabile şi popine”. Pe de altă parte, după Posea Gr. şi colab.
(1986), prin şes aluvial se înţelege o suprafaţă netedă construită prin aluvionare.
În bazinul Zeletinului, şesurile aluviale se dezvoltă chiar din imediata apropiere a
obârşiei văilor şi au ocupă o suprafaţă de 3.145 ha (7,44 %). Lăţimea lor este cuprinsă, de
obicei, între 200 şi 300 m. Valori mai ridicate se întâlnesc la confluenţe, de exemplu la cea
dintre Dobrotfor şi Zeletinul (peste 700 m) sau în bazinul inferior al Zeletinului. Cel mai
extins este şesul Zeletinului, urmat de cel al Dobrotforului, cu prelungiri pe văile afluenţilor
mai importanţi, unde şesurile propriu-zise trec în glacisuri coluviale (figura nr. 66).

53
 Fig. 66. Şesul aluvial al Zeletinului la Buda (26 noiembrie 2011)

Pe afluenţii secundari şesurile aluviale au o extindere mai redusă, precum cele de pe

Apa Neagră (Frumuşelu), afluent de dreapta al Zeletinului inferior sau pe Gunoaia din
bazinul mijlociu. Acestea, treptat, sunt înlocuite de glacisuri aluvio-coluviale în tronsoanele
superioare sau la contactul cu versanţii. Adesea, pe micile văi afluente de stânga ale
Zeletinului, acolo unde panta şesului aluvio-coluvial creşte uşor, pot apărea incizii de mică
amploare, sub forma unor ravene discontinue de fund de vale.
În cadrul şesurilor aluviale prezintă importanţă meandrele (sinuozităţile) albiei minore.
Cursurile sinuoase sunt mai specifice râurilor de mari dimensiuni, cu debite bogate, dar se
întâlnesc în regim natural şi pe şesurile aluviale ale unor râuri mai mici, precum cele din
Colinele Tutovei. În bazinul Zeletinului se remarcă două sectoare cu un grad ridicat de
sinuozitate al albiei minore. Primul sector reprezentativ este cel din apropierea confluenţei cu
Berheciul, de la vest de satul Gohor, unde se menţionează o succesiune de 7 – 8 bucle strâns
legate între ele (figura nr. 67).

Fig. 67. Modificări ale albiei minore a Zeletinului inferior în sectorul Gohor-Cosiţeni

54
 Comparând situaţia actuală cu cea din anii 1894 şi 1981 se constată creşterea gradului
de meandrare în ultimul secol, generat de reducerea pantei longitudinale a luncilor în urma
accentuării ritmului lor de aluvionare. Această apreciere este conformă cu ideea lui Filipescu
M. (1950) de „îmbătrânire prematură a reţelei hidrografice din Colinele Tutovei”. Agradarea
şesului Zeletinului prin aluvionare este strâns legată de influenţa modului de exploatare a
terenurilor după defrişările masive rezultate prin aplicarea Reformei Agrare din anul 1864.
Dacă avem în vedere evoluţia raportului dintre lungimea în linie dreaptă şi lungimea canalului
de scurgere al Zeletinului în ani caracteristici se constată o tendinţă descrescătoare, respectiv
de la 0,91 în anul 1894 la 0,66 în 1982 şi 0,52 în anul 2005, ceea ce evidenţiază accentuarea
progresivă a meandrării. Pe de altă parte se observă o uşoară tendinţă de deplasare spre aval a
buclelor meandrelor.
Al doilea sector este cel de la sud de satul Tănăsoaia unde albia minoră formează două
bucle mari, sub forma unui meandru compus. Bucla de meandru reprezintă unitatea
morfometrică de bază în analiza unui curs de apă sinuos. Cele două bucle ale albiei minore se
caracterizează prin următoarele date morfometrice (figura nr. 68):
- Bucla nr. 1: 769 m lungime, 289 m înălţime, 251 m raza medie, 2,66 gradul de aplatizare şi
1,12 sinuozitate.
- Bucla nr. 2: 665 m lungime, 382 m înălţime, 232m raza medie, 1,73gradul de aplatizare şi
1,73 sinuozitate.
Fâşia activă de meandrare este dată de lungimea de undă a meandrului, de 942 m şi
amplitudinea meandrului, de 448 m.
Auto-captarea buclelor se produce în timpul viiturilor când apa râului urmează traseul
cel mai scurt, iar pentru Zeletin astfel de situaţii încă vizibile sunt cele de la nord şi sud de
Putini sau cea de la sud de Tănăsoaia. De subliniat faptul că, în urma lucrărilor de regularizare
a canalelor de scurgere, executate mai ales între 1970-1990, cea mai mare parte a albiei
minore a râurilor din bazinul studiat a fost semnificativ modificată.

Fig. 68. Albia minoră meandrată a Zeletinului, la sud de Tanăsoaia

55
 4.3.2. Terasele fluviale

Rezultate în urma evoluţiei albiei majore, terasele sunt trepte de relief extins în lungul
unei văi, deasupra luncii actuale şi reprezintă porţiuni dintr-o fostă luncă, abandonată prin
adâncirea râului. Variabile ca extindere şi altitudine, dar şi ca vechime, terasele constituie una
dintre cele mai elocvente categoriile geomorfologice referitoare la evoluţia cuaternară a
Podişului Moldovei şi mai ales a văilor sale (Băcăuanu V., 1978).
În arealul studiat, terasele au o dezvoltare mai slabă, acestea fiind mai extinse în cursul
mijlociu şi inferior al Zeletinului. Slaba dezvoltare a teraselor, atât ca număr pe verticală cât şi
ca extindere pe orizontală din Colinele Tutovei a fost explicată de Hârjoabă I. (1962, 1968)
prin fragmentarea accentuată a reliefului, predominarea formaţiunilor nisipoase şi
favorabilităţii deosebite a terenurilor la procesele de degradare.
Prezenţa lor pe areale restrânse trebuie pusă în legătură şi cu evoluţia foarte rapidă a
reliefului. În alcătuirea petrografică a depozitelor de terasă din bazinul Zeletinului predomină
nisipurile, deoarece formaţiunile dominante din regiune sunt cele psamitice (figura nr. 69).

Fig. 69. Profil în terasa Zeletinului, la N de Răchitoasa (după Hârjoabă I., 1968)

Hârjoabă I. (1968) apreciază că ele au o granulometrie în care predominante (90% din

total) sunt elementele cu diametrul cuprins între 0,4-0,1 mm. Omogenitate lor ilustrează o
sortare de către apa râului, aceasta permiţând separarea lor faţă de nisipurile ce alcătuiesc
suportul geologic şi care au o granulometrie mai puţin omogenă.
Mai rar, în alcătuirea lor predomină galeţi de diferite dimensiuni de gresii, gresii
cineritice strânse într-o matrice nisipoasă, precum în terasa de confluenţă, de 12-15 m a.r., de
pe versantul drept al Zeletinului, la vest de Glăvăneşti (figura nr. 70).

Fig. 70. Deschidere în depozitul terasei Zeletinului, de 12-15 m a.r., la Glăvăneşti

(10 martie 2012)

56
 Majoritatea teraselor se găsesc, în general, în apropierea ariei sursă de aluviuni din
care sunt alcătuite (8 – 10 km distanţă de sursă), vădind totodată puterea relativ redusă a
râurilor din zonă, iar vârsta lor este considerată a fi postwürmiană (Hârjobă I., 1968).
Mai bine conturată este terasa de pe versantul stâng al Dobrotforului, la confluenţa
acestuia cu Pojorâta, de la Gura Crăieşti, cu altitudinea relativă de 2,5 - 3 m (figura nr. 71).

Fig. 71. Terasa de 2-3 m a.r. la Gura Crăieşti, la confluenţa Dobrotforului cu Pojorâta
(2 ianuarie 2010)

Suprafaţa teraselor fluviale din bazinul Zeletinului a fost estimată la 423 ha, ceea ce
reprezintă 1 % din total.

4.3.3. Glacisurile de acumulare

Glacisurile sunt forme de racord dintre versant şi forme de relief inferioare ca poziţie,
terase dar mai ales albia majoră. Ele s-au format prin depunerea materialului dislocat fie prin
eroziunea în suprafaţă de pe versanţi, fie prin ravenare şi, eventual, prin estomparea părţii
frontale a unor deluvii de alunecare. După granulometrie, glacisurile pot fi coluviale
(predomină materialele mai fine), proluviale (un amestec de materiale fine şi mai grosiere)
sau mixte (aluvio-coluvial, aluvio-proluvial, aluvio-coluvial-propuvial, proluvio-coluviale
etc.). Cele mai extinse sunt glacisurile mixte, aluvio-coluviale sau aluvio-coluvio-proluviale
(figura nr. 72). Frecvent, glacisurile de acumulare se află la racordul versanţilor cu şesurile
văilor, au extindere variabilă şi înclinare redusă, iar suprafaţa lor totală este de 2.440 ha,
respectiv 5,8 % din aria bazinului.

Fig. 72. Glacisuri aluvio-coluviale pe valea Dobrotforului la Gura-Crăieşti (12 mai 2012)

57
 Glacisurile sunt frecvent utilizate ca terenuri agricole datorită solurilor cu o fertilitate
medie, a pantei reduse şi, deci, a gradului mai ridicat de executare mecanizată a lucrărilor
agricole. Pe fundul unor văi relativ tinere, cu lăţime redusă, datorită eroziunii solului apar
numai glacisuri coluvio-aluviale, fără individualizarea unui canal de scurgere continuu. Deci,
asemenea văi, precum Valea Grecului din bazinul mijlociu al Zeletinului, sunt văi coluviale,
în sensul dat de Martiniuc. C. în anul1954 (figura nr. 73).

Fig. 73. Valea coluvială a Grecului, la nord-est de Barcana (26 noiembrie 2011)

Glacisurile proluviale sunt strâns legate de zonele de debuşeu ale vâlcelelor torenţiale
sau ravenelor de versant. Deci, ele se formează prin unirea unor conuri de dejecţie şi sunt
alcătuite din material mai grosier, slab rulat, depus în structură încrucişată (Donisă I. et al.,
2009). Cele de la gura ravenelor de versant au de regulă dimensiuni mici, sunt mai eterogene
şi contribuie la formarea glacisurilor coluvio-proluviale (figura nr. 74).

Fig. 74. Con aluvial recent format pe glacisul coluvio-proluvial, de pe versantul stâng
al Dobrotforului la Gura Crăieşti (23 mai 2010)

Influenţa lor este uneori importantă în evoluţia în plan orizontal a albiei minore,
aceasta fiind împinsă spre baza versantului opus, ceea ce conduce la accentuarea gradului de
meandrare. Conurile de dejecţie contribuie la formarea şesurilor nu numai prin prezenţa lor, ci

58
şi prin faptul că favorizează bararea aluviunilor şi implicit procesul de agradare aluvionară a
şesurilor (Hârjoabă I., 1968), ceea ce conduce la „îmbătrânirea prematură” a reţelei
hidrografice (Filipescu M., 1950). Ele sunt destul de răspândite, dar nu se impun pregnant în
relief, având individual suprafeţe relativ mici şi amplitudine redusă (1 – 3 m).

4.4. Formele create de alţi factori (lacustre, biogene etc.)

Cărările de animale instalate pe versanţii puternic înclinaţi reprezintă cea mai tipică
formă de relief biogen. Răspândirea acestui proces se datorează suprapăşunatului în corelaţie
cu substratul geologic, tipul de sol şi gradul de acoperire cu vegetaţie. Un astfel de exemplu se
găseşte pe versantul drept al Zeletinului la sud de Salahoru, unde cărările lăsate de animale
împiedică dezvoltarea vegetaţiei (figura nr. 75).

Fig. 75. Cărări de animale formate pe versantul drept al Zeletinului, la sud de Salahoru
(24 septembrie 2011)

Crăpăturile poligonale (takâre) apar pe sedimentele de la coada lacului Motoşeni, pe

aluviuni predominant argiloase. Astfel, pe fondul ciclurilor de umezire-uscare, ca urmare a
variaţiei de volum (gonflare/contracţie) apar crăpături în masa sedimentelor lacustre (figura
nr. 76).

Fig. 76. Crăpături poligonale (takâre) în aluviunile din acumularea Motoşeni (06.09.2011)

59
 Relieful antropic apare acolo unde activitatea umană şi-a adus o contribuţie
semnificativă. Deşi prezenţa acestui tip de relief este restrânsă ca suprafaţă, el poate fi
observat sub diferite forme mai mult sau mai puţin vizibile. Astfel, în urma construirii reţelei
de drumuri, apar modificări vizibile mai ales la intersecţiile acestora, precum pe unele înşeuări
din culmile intefluviale sau acolo unde panta longitudinală a drumului este foarte mare (figura
nr. 77). Deseori pe traseele de drum executate pe direcţia deal-vale pe substrat nisipos, în
urma unor averse torenţiale, probabilitatea de transformare a drumurilor în ravene este foarte
mare, precum pe versantul stâng al Dobrotforului la est de Slobozia (figura nr. 78).

Fig. 77. Intersecţie de drumuri de culme Fig. 78. Tronson de drum pieziş, ravenat,
interfluvială pe dealul Băimac pe versantul stâng al Dobrotforului la
(20 iulie 2011) Slobozia (13 mai 2012)

Modificări antropice recente ale versanţilor s-au produs în perioada 1960-1990 în urma
executării lucrărilor de combatere a eroziunii solului, respectiv lucrări tehnice (reţeaua de
drumuri de exploatare agricolă, lucrări de modelare a versanţilor, terase, lucrări de drenare a
izvoarelor de coastă, lucrări hidrotehnice transversale etc.), lucrări agrotehnice (îndeosebi
introducerea sistemelor antierozionale de cultură), înfiinţarea de plantaţii silvice etc. (figura
nr. 79).

Fig. 79. Terase banchetă abandonate, la sud de localitatea Stănişeşti, pe versantul stâng al văii
Dobrotforului (23 mai 2010)

După 1989, majoritatea fostelor plantaţii viticole şi pomicole au fost defrişate şi

folosite pentru păşunat. În schimb, agroterasele şi terasele agricole au început să se degradeze
prin ravenare şi, eventual, coluvionare sau prin instalarea unei vegetaţii de tufărişuri.

60
 5. Procese de degradare a terenurilor

5.1. Eroziunea în suprafaţă

Eroziunea este considerată drept un proces geomorfologic de modelare a scoarţei

terestre prin dislocarea particulelor de sol sau rocă de către agenţii externi (ape curgătoare,
gheţari, vânt, apa mărilor sau lacurilor), parţial prin dizolvarea unor componente solubile
(Donisă I. et. al., 2009). Ioniţă I. (2000) consideră că eroziunea reprezintă un fenomen de
natură mecanică, de desprindere şi transport a particulelor de material solid sub impactul
picăturilor de ploaie şi a curenţilor de apă de la suprafaţa terenului.
Eroziunea de suprafaţă, cunoscută şi sub numele de eroziune laminară, areolară sau în
pânză, este forma de eroziune exercitată de apă prin două componente: eroziunea prin picături
şi eroziunea provocată de scurgerea de suprafaţă. Conform lui Donisă I., et. al., 2009 aceasta
se caracterizează prin îndepărtarea unui strat superficial de sol, cu repercusiuni în diminuarea
grosimii profilului de sol şi apariţia de rigole mici dar care nu constituie un impediment în
efectuarea lucrărilor agricole.
Eroziunea produsă de apă, numită şi eroziune hidrică (Moţoc M., et. al., 1975)
cuprinde trei faze: desprinderea, transportul materialului şi depunerea acestuia.
Ţinând cont de cele două componente ale eroziunii, cea prin picături, respectiv prin
scurgere de suprafaţă, constatăm că efectele sunt de proporţii diferite. Astfel, eroziunea prin
picături (prin împroşcare sau pluviodenudarea) are o contribuţie mică, dislocarea şi
transportul aerian al particulelor realizându-se pe distanţe mici, de până la 1,5 m. Efectele
vizibile apar în general pe terenurile lipsite de vegetaţie, cum sunt terenurile agricole din
perioada însămânţărilor, când acest proces pregăteşte materialul care apoi va fi preluat de
scurgerea de suprafaţă. Importanţa pluviodenudării scade foarte mult în cazul terenurilor
împădurite deoarece ploaia nu ajunge în mod direct, iar energia cinetică a picăturilor de ploaie
este disipată datorită coronamentului arborilor. În situaţia suprafeţelor acoperite de pajişti,
eroziunea prin picături este anihilată aproape în întregime ca urmare a prelingerii ploii pe
frunze şi tulpini, lipsind astfel puterea de lovire (Tufescu V., 1966).
Concentrarea scurgerii de suprafaţă dă naştere unor firişoare de apă elementare,
împrăştiate printre neuniformităţile suprafeţei terenului - bulgări, resturi vegetale, brazde etc.
Eroziunea provocată de scurgerea de suprafaţă se poate regăsi sub două aspecte
(Moţoc M., et. al., 1975): eroziune prin curenţi dispersaţi (eroziune decapantă) şi eroziune prin
curenţi concentraţi (eroziune tranşantă).
Eroziunea prin curenţi dispersaţi, apărută în urma formării scurgerii incipiente, pe
suprafeţele de terenuri înclinate, se caracterizează prin apariţia unor curenţi împrăştiaţi cu
caracter bifazic (curenţi pulsatorii) ca urmare a fenomenelor de antrenare - depunere a
materialului solid. Acest tip de eroziune se manifestă prin apariţia unei multitudini de şiroaie
elementare, cu adâncimi ce nu depăşesc 2 - 3 cm, repartizate aproximativ uniform în suprafaţă
(Stănescu P.,1975, Ioniţă I., 2000c).
Eroziunea produsă prin curenţi concentraţi, reprezintă o formă mai avansată a
eroziunii în suprafaţă, care se manifestă prin apariţia unor şănţuleţe mici, de 2 – 20 cm
formate în urma ploilor torenţiale sau la topirea zăpezilor. Aceste mici şănţuleţe, numite şi
rigole, colectează scurgerea şuvoaielor elementare, iar distribuţia lor neuniformă este
dependentă de neuniformitatea curenţilor concentraţi pe versanţi (Ioniţă I., 2000c). Deşi sunt
efemere, rigolele mici sunt distruse prin executarea lucrărilor, dar progresiv, în timp, se
realizează un transport continuu de sol, în general din partea superioară a versanţilor către
bază, ducând la diminuarea treptată a conţinutului de humus.
Solurile afectate de eroziune, în funcţie de intensitatea procesului, sunt clasificate pe
mai multe criterii. Astfel, Moţoc M. (1963, 1975) utilizează drept criteriu principal însuşirile

61
morfologice ale solului, respectiv grosimea orizonturilor genetice. Conform acestui autor,
solurile sunt grupate în cinci clase de eroziune (slabă, moderată, moderată spre puternică,
puternică, foarte puternică sau excesivă), iar aprecierea intensităţii procesului se realizează în
funcţie de gradul de eroziune al orizonturilor genetice, dar diferenţiat pe diferite tipuri de
soluri. Alţi autori, precum Luca Al. (1970), iau în considerare schimbările determinate de
fertilitatea solului. În Metodologia Elaborării Studiilor Pedologice (partea a III-a, 1987),
gradul de eroziune a solurilor se apreciază în funcţie de orizontul rămas la suprafaţă în urma
manifestării procesului.
În bazinul Zeletinului, eroziunea în suprafaţă are o extindere apreciabilă, fiind
influenţată de anumite caracteristici ale substratului geologic, de relief, climă, regim
hidrologic, tipul de sol şi nu în ultimul rând de intervenţiile antropice. Dacă ţinem cont că
terenurile agricole care pot fi supuse proceselor de eroziune sunt situate pe versanţi cu pante
mai mari de 5 % şi că 86 % din solurile cartate se extind astfel de terenuri, se poate aprecia
uşor potenţialul ridicat la eroziune al arealului studiat.
Pentru bazinul Bârladului, rolul cel mai important în apariţia şi desfăşurarea eroziunii
solului îl joacă prezenţa reliefului colinar-deluros, agresivitatea climatică, gradul de acoperire
cu vegetaţie şi modul de exploatare a terenurilor.
Pierderile medii anuale de sol prin eroziune calculate la Perieni, de Popa A. (1977)
între 1958 – 1970, pe versanţi cu pante de 12 %, cu sol luto-argilos au variat de la 0,5 t/ha/an
la lucernă sau ierburi în anul II de vegetaţie, la 4 t/ha/an la grâu de toamnă, 7 t/ha/an la mazăre
şi până la 32,5 t/ha/an la porumb. Pe baza măsurătorilor efectuate pe o perioadă de 30 de ani,
la parcelele de controlul scurgerilor, amenajate la Staţiunea Perieni, jud. Vaslui, pe un
cernoziom cambic slab erodat, Ioniţă I. (2000 b, 2000c) a constatat că pierderile medii anuale
de sol erodat au variat între 7,74 t/ha la porumb şi 33,10 t/ha la ogor. Autorul menţionat
subliniază că pe solurile de pădure erodate valoarea pierderilor de sol erodat se dublează.
Sezonul critic al eroziunii în suprafaţă cuprinde intervalul 15-20 mai – 15-20 iulie datorită
precipitaţiilor mai intense şi a gradului mai slab de acoperire a terenurilor cu vegetaţie (Ioniţă
I., 1997, 2000c, 2008a).
Eroziunea în suprafaţă are implicaţii şi în rapiditatea cu care plantele de cultură se
dezvoltă sau ajung la maturitate. Pe versanţii unde eroziunea este foarte puternică, solul îşi
modifică parţial proprietăţile necesare dezvoltării normale a plantelor, încât ritmul de creştere
al acestora este diferit în raport cu terenurile neerodate (figura nr. 80).

Fig. 80. Soluri puternic erodate în suprafaţă pe versantul stâng al Zeletinului la nord de
Burdusaci (12 mai 2012)

62
 Intensitatea cea mai ridicată a eroziunii în suprafaţă apare pe terenurile mai puternic
înclinate, cultivate cu prăşitoare, în mod tradiţional pe direcţia deal-vale. Ca exemple
concludente menţionăm arealele cu eroziune excesivă din bazinul superior al Pojorâtei sau
cele din bazinul inferior al Dobrotforului (figurile 81 şi 82).

Fig. 81. Eroziune excesivă pe versantul drept al văii Pojorâta (Ioniţă I., 19 martie 2007)

Fig. 82. Eroziune puternică şi excesivă pe versantul stâng şi agradarea semnificativă a luncii
Dobrotforului la sud de Gura Crăieşti (12 mai 2012)

Eroziunea solului din bazinul Zeletinului a fost estimată prin prelucrarea datelor din
studiile pedologice efectuate de O.S.P.A. Bacău, Vrancea şi Galaţi, studii ce au folosit
criteriile de clasificare ale I.C.P.A.- 1986.
Din analiza studiilor pedologice aferente comunelor din bazinul Zeletinului, reiese că
au fost cartate 30.432 ha terenuri agricole (71,9 %), restul fiind ocupate de păduri (8.941 ha),
aşezări (2.744 ha) şi lacuri. Harta eroziunii solurilor de pe terenurile agricole scoate în
evidenţă faptul că solurilor puternic şi foarte puternic erodate au o răspândire mai mare în
bazinul superior şi mijlociu, în timp ce în bazinul inferior apar soluri cu grade mai reduse de
eroziune (figura nr. 83).
Fără a elimina factorul subiectiv în aprecierea gradului de eroziune, diferenţele apărute
la nivel de bazin le considerăm ca fiind strâns legate de gradul de înclinare a versanţilor, cu
pante mai ridicate în jumătatea nordică şi mai reduse în cea sudica. Pe lângă aspectele
morfometrice, se adăugă modul de utilizare a terenurilor precum şi agrotehnica folosită.

63
 Graficul din figura nr. 84
evidenţiază faptul că pe terenurile agricole
din bazinul Zeletinului suprafaţa solurilor
cu eroziune puternică este de 8.925 ha
(29,3 %) iar cele cu eroziune foarte
puternică şi excesivă 3.979 ha (13,1 %).
Arealul cu soluri moderat erodate
ocupă 3.047 ha (10,0 %), cel cu soluri slab
erodate ocupă 5.689 ha (18,7 %) iar
terenurile unde eroziune solurilor a fost
neapreciabilă se extind pe 8.792 ha
(28,9%).

Fig. 84. Încadrarea solurilor din bazinul

Zeletinului pe clase de intensitate la
eroziune (prelucrarea după studiile OSPA
Bacău, Galaţi şi Vrancea).

Pe clase de pantă, observăm că pe

versanţii cu pante mai mari de 5º (9%)
predomină solurile puternic erodate, foarte
puternic erodate şi excesiv erodate (figura
nr. 85).

Fig. 85. Suprafaţa solurilor erodate pe

grade de eroziune şi pantă în bazinul
Zeletinului (prelucrare după studiile OSPA
Bacău, Galaţi şi Vrancea)
Fig. 83. Distribuţia eroziunii solurilor din
bazinul Zeletinului(prelucrare după studiile
OSPA Bacău, Galaţi şi Vrancea)

64
 Dacă ne referim la tipul de sol, gradele cele mai ridicate de eroziune sunt întâlnite la
Antrosoluri, unde predomină solurile foarte puternic şi excesiv erodate (figura nr. 86).
Eroziunea puternică este specifică Luvosolurilor, Preluvosolurilor precum şi Vertosolurilor, în
timp ce solurile slab erodate aparţin clasei Cernisoluri. Solurile pentru care eroziunea nu a
putut fi apreciată sunt de tipul Aluviosolurilor, Gleiosolurilor şi Litosolurilor. Gradul ridicat
de eroziune al Preluvosolurilor se datorează faptului că aceste sunt soluri de pădure cu o
valoare dublă a erodabilităţii, cu o favorabilitate mai mare la degradare faţă de molisoluri.

Fig. 86. Pondera claselor de eroziune în suprafaţă pe tipuri de soluri

(prelucrare după studiile OSPA Bacău, Galaţi şi Vrancea)

Textura este o însuşire a solurilor ce nu poate fi modificată şi, astfel, este nevoie ca
tehnologiile agricole şi ameliorative să se adapteze la specificul textural, încercând să
compenseze însuşirile negative ale texturilor extreme (Teaci D., 1970). În cazul nostru, ţinând
cont de textura solului din orizontul A, observăm că solurile cu texturi medii sunt afectate mai
intens de eroziune în raport cu cele cu texturi extreme (figura nr. 87). Astfel, se confirmă
faptul că riscul erozional mai ridicat este indus de texturile mai grosiere sau mijlocii în
orizontul de suprafaţă, unde dislocarea particulelor de material solid este mai facilă în raport
cu situaţia de pe solurile cu textură fină.

Fig. 87. Gradul de eroziune în funcţie de textura solului din orizontul A

(prelucrare după studiile OSPA Bacău, Galaţi şi Vrancea)

Pentru a evidenţia gradul de eroziune a solurilor din bazinul Zeletinului considerăm că

este sugestivă analiza unor decupaje specifice fiecărui sector în parte, respectiv Coloneşti în
bazinul superior, Motoşeni în bazinul mijlociu şi Tănăsoaia în bazinul inferior. În bazinul
superior şi mijlociu diferenţierile sunt relativ mici şi depind, în general, de extinderea
anumitor forme de relief (de ex. şesurile aluviale). În schimb, în bazinului inferior se observă

65
o diminuare a ponderii solurilor puternic-excesiv erodate (figura nr. 88), ceea ce se justifică
prin predominarea interfluviilor mai domoale, cu versanţi slab-moderat înclinaţi.

Fig. 88. Eroziunea solului în decupajele de la Coloneşti, Motoşeni şi Tănăsoaia

(prelucrare după studiile OSPA Bacău, Galaţi şi Vrancea)

66
 Pornind de la relaţia de calcul a
eroziunii în suprafaţă elaborată de Moţoc
et. al (1975, 1979), prin adaptarea la
condiţiile din ţara noastră a modelului
USLE, s-a estimat valoarea pierderilor
medii anuale de sol. Această relaţie este de
forma:

E = K x L0,3 x (1,36 + 0,97 x I +

0,138 x I2) x S x C x Cs

unde:

E = eroziunea medie multianuală în

suprafaţă (t/ha/an)
K = coeficient de agresivitate pluvială;
L = lungimea versantului (m);
I = panta terenului (%);
S = coeficient de corecţie pentru
erodabilitatea solului;
C = coeficient de corecţie pentru efectul
vegetaţiei;
Cs = coeficient pentru efectul lucrărilor de
combatere a solului.

Pentru stabilirea coeficienţilor L şi I

s-a folosit Modelul Numeric al Terenului
obţinut după planurile topografice în scara
1: 5.000. Menţionăm că în stabilirea
lungimii versantului s-a folosit programul
Saga GIS iar pentru pantă TNTmips.
Ceilalţi coeficienţi, S, C şi Cs au fost
stabiliţi pe baza hărţilor pedologice în
scara 1: 10.000 şi a hărţii utilizării
terenurilor, realizată după ortofotoplanuri,
în scara 1: 5.000, ediţia 2005.
Folosind programul TNTmips,
respectiv funcţiile SML şi GeoFormula, s-a
realizat un raster cu valoarea pixelului 3x3
m, ce reprezintă pierderile medii anuale de
sol (figura nr. 89). În urma procesării
informaţiilor introduse conform formulei
USLE adaptată de Moţoc et. al. la
condiţiile specifice Podişului Bârladului, s-
a ajuns la concluzia că în bazinul
Zeletinului, pierderile medii anuale de sol
pe terenurile agricole datorate eroziunii în
suprafaţă sunt de 14,4 t/ha/an. Fig. 89. Harta intensităţii la eroziunea în
suprafaţă pe terenurile agricole
din bazinul Zeletinului

67
 Pentru alte areale din Podişul Moldovei valorile pierderilor medii anuale de sol
utilizând metoda Moţoc et. al (1975, 1979) sunt diferite: pentru bazinul Pereschivului
pierderile medii anuale de sol au fost estimate la 7,8 t/ha/an (Niacşu L., 2009, 2011), în
bazinul Similei pierderile medii anuale de sol ajung la 12,02 t/ha/an (Niacşu Loredana, 2011),
pentru bazinul Vasluieţului valorile sunt de 7,7 t/ha/an (Topşa G., 2012) iar pentru aria
Podişului Central Moldovenesc valorile au fost estimate la 4,57 t/ha/an pentru (Patriche C.,
2005).
Pe de altă parte, graficul figurii nr. 90 ne indică faptul că 49,1 % din suprafaţa
terenurilor agricole prezintă valori mai mici de 7 t/ha/an, deci sub valoarea considerată
admisibilă de 6-8 t/ha/an. În ceastă situaţie terenurile agricole cu un grad de eroziune peste
limita admisibilă (> 7 t/ha/an) ocupă 21.530 ha (50,1 % din totalul terenurilor agricole).

Fig. 90. Ponderea claselor pierderilor medii anuale de sol (t/ha/an)

Pe cele trei sectoare de bazin hidrografic se constată următoarea diferenţiere a

pierderilor medii anuale de sol erodat: 15 t/ha în bazinul superior, 16,8 t/ha în bazinul mijlociu
şi 11,1 t/ha în bazinul inferior (figura nr. 91).

Fig. 91. Suprafaţa ocupată de clasele pierderilor medii anuale de sol pe sectoare de bazin
hidrografic

Figura nr. 92 ne arată diferenţierea intensităţii eroziunii solului pe cele trei decupaje
reprezentative luate în considerare.

68
Fig. 92. Harta pierderilor medii anuale de sol erodat în decupaje reprezentative din bazinul
Zeletinului

69
 5.2. Eroziunea în adâncime (ravenarea)

Eroziunea în adâncime apare atunci când la suprafaţa solului scurgerea lichidă se

concentrează sub formă de şuvoaie, „în contextul creşterii energiei cinetice a scurgerii lichide
şi a micşorării rezistenţei substratului sau a învelişului vegetal” (Ioniţă I., 2000).
Formele rezultate în urma manifestării eroziunii în adâncime au fost împărţite de
Moţoc M. (1963, 1975) şi Băloiu V. (1975) în trei categorii:
- rigola mare, cu adâncimi între 20 - 50 cm;
- ogaşul, cu adâncimea între 0,5 şi 2-3 m;
- ravena, cu adâncimi mai mari de 2-3 m.
Deoarece între rigola mică, considerată ca formă a eroziunii de suprafaţă şi rigola
mare nu se poate face o distincţie clară, Moţoc M. (1975) consideră că „eroziunea în rigole
este o formă de tranziţie între eroziunea în suprafaţă şi cea în adâncime”. Ogaşul fiind o
formă incipientă de ravenare, este încadrat în ultima perioadă de timp în clasa ravenelor
discontinue.
Considerată drept cea mai dezvoltată formă a eroziunii în adâncime, ravena este
definită de Băcăuanu et. al. (1974) drept „formă de eroziune torenţială, mai avansată decât
ogaşul, caracterizată printr-un talveg în care apar mici trepte, repezişuri sau marmite. În
interiorul său eroziunea conformă este înlocuită, în mare măsură, cu cea regresivă”.
Donisă I. et. al (2009) definesc ravena drept „formă negativă de relief, cu aspect de
canal lung şi îngust, relativ adânc, recent format prin eroziunea în adâncime, care apare pe
versanţi sau pe fundul văilor, prin acţiunea scurgerii lichide concentrate, obişnuit
intermitentă”.
Din această ultimă definiţie desprindem faptul că ravenele pot fi clasificate în funcţie
de poziţia în cadrul bazinelor hidrografice în ravene de versant şi ravene de fund de vale.
După prezenţa pragurilor în profilul longitudinal, Leopold L. B. et. al. (1964) au împărţit
ravenele în continue şi discontinue. Din această ultimă categorie dăm ca exemple ravenele
discontinue succesive cu fundul aluvionar de la izvoarele Zeletinului (figura nr. 93).

Fig. 93. Ravene discontinue, succesive, cu fundul aluvionar la obârşia Zeletinului

(10 iulie 2011)

În general, la o ravenă se pot distinge patru elemente (Băloiu, V. 1975):

- vârful ravenei, numit şi „râpă de orbârşie” (în anumite cazuri pot exista mai multe vârfuri);
- fundul ravenei, plat sau în trepte, în funcţie de etapa de acumulare şi de eroziune;

70
- malurile ravenei, active sau stabilizate;
- conul aluvial, ca zonă de depunere a materialului solid la ieşirea din ravenă;
Ravenele de versant sunt incizate în sol şi mai rar în substrat, şi au adesea un caracter
discontinuu. Pe fondul unor versanţi cu pante foarte accentuate se pot forma ravene paralele
de tip „grătar” precum cele din bazinul Valea Boului de la sud-est de satul Crăieşti,
dezvoltate pe o veche cornişă de alunecare stabilizată (figura nr. 94).

Fig. 94. Ravene discontinue pe versantul stâng al Pojorâtei la est de Crăieşti

(6 octombrie 2012)

Dacă densitatea ravenelor creşte foarte mult, pe mici areale se poate forma un
microrelief de tip „badland”, ca pe versantul stâng al Dobrotforului la Beneşti sau al
Zeletinului la Glăvăneşti (figura nr. 95). În aceste locuri, formarea şi dezvoltarea ravenelor a
fost determinată de modul de dispunere a terenurilor, respectiv parcele orientate şi lucrate pe
direcţia deal-vale, în prelungirea gospodăriilor.

Fig. 95. Ravene discontinue pe versantul stâng al Zeletinului, la Glăvăneşti

(10 martie 2012)

Cele mai spectaculoase sunt ravenele de fund de vale care, de regulă, apar ca ravene
continue. Dezvoltate pe fundul văilor dar cu ramificaţii şi pe versanţi, ele au dimensiuni mult

71
mai mari şi scot din circuitul agricol suprafeţe considerabile. Chiar daca sunt împădurite,
având în vedere dimensiunile lor, precum şi versanţii foarte înclinaţi ele evacuează o mare
cantitate de material la topirea zăpezilor sau în timpul ploilor de primăvară-vară. Efectele pot
fi şi mai mari la ieşirea din ravenele înmănunchiate (figura nr. 96).

Fig. 96. Combinaţie de ravene discontinue şi continue pe versantul stâng al Dobrotforului,

la est de Slobozia (13 mai 2012)

Dacă ravenele se dezvoltă pe versanţi unde apar şi gresiile cineritice de Nuţasca-

Ruseni, prin eroziune diferenţială în matricea nisipo-argilosă se formează praguri în profil
longitudinal al ravenelor. Acolo unde pachetele de roci mai rezistente la eroziune au o
grosime consistentă se pot individualiza mici sectoare de chei (figurile 97 şi 98).

Fig. 97. Prag litologic, asociat gresiilor cineritice de Nuţasca-Ruseni, pe versantul stâng al
Zeletinului, la est de Glăvăneşti (2 august 2010)

72
Fig. 98. Sector de chei dezvoltate în gresiile cineritice de Nuţasca Ruseni în ravena Oprişeşti,
la SE de Crăieşti (6 octombrie 2012)

Eroziunea în adâncime reprezintă un proces caracteristic Colinelor Tutovei, cu o mare

dezvoltare şi în bazinului Zeletinului. Apariţia şi dezvoltarea formaţiunilor de eroziune în
adâncime între Siret şi Prut, rezidă dintr-un complex de factori favorabili, atât naturali cât şi
antropici. Menţionăm aici, substratul geologic friabil, predominant nisipos, relieful colinar,
caracterul continental al climei, cu nuanţe de excesivitate, existenţa drumurilor amplasate pe
direcţia deal-vale etc.
Prin suprafaţa ocupată dar şi prin efectele asociate, eroziunea în adâncime este
considerată unul din cel mai importante procese din partea sudică a Podişului Moldovei, ce
contribuie în proporţie variabilă (26-75 %) la formarea eroziunii totale.
Semnalată încă din 1965 de către Hârjoabă I., eroziunea în adâncime a început sa fie
analizată mai detaliat, cu mijloace din ce în ce mai moderne de diferiţi cercetători pe areale
mai mici din Colinele Tutovei. Răspândirea în suprafaţă a revenelor din Podişul Moldovei
analizată de Maria Rădoane et. al. (1992, 1995) scoate în evidenţă faptul că zona Colinelor
Tutovei şi, implicit, bazinul Zeletinului aparţin ariei cu cea mai mare susceptibilitate la
ravenare.
Ioniţă I. (1998, 2000) pe baza măsurătorilor de lungă durată, efectuate pe o serie de
ravene reprezentative din Podişul Bârladului, estimează că viteza medie anuală de retragere a
unor ravene discontinue oscilează între 0,42 – 1,83 m/an, cu o valoare medie de 0,92 m/an.
Factorii principal în iniţierea ravenării sunt cel hidrologic, în special modul de organizare a
scurgerii lichide sub formă de curenţi concentraţi şi substratul litologic. Acelaşi autor a
precizat că:
- Regimul anual de ravenare prezintă un mers pulsatoriu, adesea cu variaţii mari în
amplitudine;
- Rata medie de înaintare a ravenelor continue este mult mai mare în comparaţie cu
cele discontinue, respectiv de 12,5 m/an;
- Creşterea medie în suprafaţă a ravenelor continue a fost de 366,8 m2/an;
- Sezonul critic de ravenare este dublu faţă de cel al eroziunii în suprafaţă, respectiv
între 15-20 martie şi 15-20 iulie, cu o pondere mai mare a sezonului rece (57 %) unde cuplul
îngheţ-dezgheţ de la sfârşitul iernii joacă un rol hotărâtor;

73
 Pe baza otofotoplanurilor, a
planurilor topografice 1: 5 000 precum şi a
deplasărilor în teren, în bazinul Zeletinului
au fost identificate 1.610 de ravene ce
ocupă o suprafaţă totală de 1.297 ha (3,06
% din aria bazinului). Dintre acestea, 95 au
fost încadrate în categoria ravenelor de
fund de vale ce cuprind 501 ha (38,7 %).
Marea majoritate a ravenelor, respectiv
1.515 sunt ravene de versant, frecvent
dezvoltate în model „dendritic”, ce se
extind pe 795 ha (61,3%). Harta răspândirii
ravenelor din bazinul Zeletinului ne
sugerează densitatea mai mare a acestora
în bazinul Dobrotforului (figura nr. 99).
Suprafaţa ravenelor variază mult de
la câteva zeci de m2 până la peste 20 de ha,
cu o valoare medie de 0,6 ha. Dintre
ravenele de versant se detaşează un număr
de cinci, fiecare cu suprafaţa ocupată de
peste 10 ha şi anume: ravena Analoagele
(20,3 ha), ravena Iovoaia (16,4 ha) de pe
versatul stâng al Dobrotforului, Râpa lui
Mihăilă (11,2 ha) de pe versantul drept al
Dobrotforului la vest de Slobozia, apoi
ravena Oprişeşti (12 ha) şi ravena Valea
Boului (11,9 ha) din bazinul Pojorâtei. Cu
o suprafaţă ocupată între 5 şi 10 ha au fost
identificate 26 de ravene de versant, în
timp ce 159 de ravene de versant se
încadrează între 1 şi 5 ha.
Gradul de acoperire păduri,
plantaţii silvice de salcâm sau tufărişuri a
ravenelor este ridicat, respectiv de 65,2 %
pentru ravenele de versant şi 62,3 % pentru
cele de fund de vale.
Ţinând cont de depozitele
geologice, constatăm că toate formaţiunile
geologice sunt afectate de ravenare, cele
mai afectate fiind formaţiunile meoţiene
superioare.
De altfel, menţionăm că
formaţiunile chersoniene sunt de două ori
mai degradate prin acest proces faţă de cele
ponţian-daciene, deşi ponderea lor în
bazinul Zeletinului este aproape egală
(figura nr. 100).

Fig. 99. Răspândirea ravenelor în bazinul

Zeletinului

74
Fig. 100. Histograma suprafeţelor afectate de eroziunea în adâncime în raport cu formaţiunile
geologice

Influenţa înclinării terenului în ravenare se poate observa şi din analiza relaţiei dintre
suprafaţa ocupată de ravene şi principalele claselor de pantă (figura nr. 101). Astfel versanţii
cei mai puternic afectaţi de ravenare prezintă pante mai mari de 5º. Cele mai multe ravene
sunt extinse pe clasele de pante de 15-25º, 10-15º şi 5-10º.

Fig. 101. Histograma suprafeţelor ocupate de ravene în raport cu clasele de pantă

Raportând însă suprafaţa ravenată pe fiecare clasă de pantă la suprafaţa ocupată de

clasa respectivă de pantă, constatăm că versanţii cu pantele cele mai mari, peste 25 º prezintă
o susceptibilitate foarte marea la ravenare (figura nr. 102).

Fig. 102. Relaţia dintre raportul suprafaţă ravenată/suprafaţă bazin şi clase de pante, pe tipuri
de ravene

75
 Pe forme de relief, figura nr. 103 ne arată că ravenele de versant sunt mai extinse pe
frunţile de cuestă (56,2 %) şi pe reversuri (40,8 %), în timp ce ierarhizarea ravenelor de fund
de vale este următoarea: 44,0 % pe reversuri, 28,3 % pe frunţile de cuestă şi 24,2 % pe
glacisurile proluvio-coluviale.

Fig. 103. Histograma suprafeţelor ocupate de ravene în funcţie de formele de relief

Deşi 62,5 % din terenurile degradate prin ravenare sunt acoperite cu tufărişuri, păduri
sau plantaţii silvice, pentru o conservare mai bună a solului şi apei se recomandă şi
împădurirea celor 486 ha (37,5 %) neproductive.
Pentru a scoate în evidenţă caracteristicile ravenării din ultimii 50 de ani s-au efectuat
o serie de măsurători în teren, cu ajutorul GPS-ului Garmin eTrex 30, pe o populaţie de 10
ravene reprezentative din bazinul superior şi mijlociu al Zeletinului. Rezultatele obţinute au
fost comparate cu informaţiile de pe planurile topografice 1: 5 000, ediţia 1960, iar datele
obţinute au fost sintetizate în tabelul nr. 5.

Tabelul nr. 5. Evoluţia suprafeţelor ravenelor în perioada 1960 – 2012

Suprafaţă Aria ocupată de ravene Ritmul de creştere al suprafeţei

Nr. (ha) ocupate de ravene
Ravena bazin
crt.
(ha) 1960 2012 (m2/an) (%)
1 Valea Mare 237,2 13,1 15,5 471 18,7
2 Valea lui Matei 202,6 9,7 12,0 433 23,1
3 Piperul 107,0 3,3 4,5 218 33,9
4 Mocanu 106,0 4,3 6,0 340 41,6
5 Budăi 44,3 3,8 4,7 161 22,0
6 Neculai Pascu 79,3 8,5 9,7 225 13,7
7 Burlugu 217,2 9,7 12,5 533 28,6
8 Bogdan 443,6 15,7 17,5 349 11,6
9 Boul 95,3 10,3 11,6 246 12,4
10 După Deal 122,8 4,8 6,6 343 36,8
Media 165,5 8,3 10,1 332 24,2

Suprafaţa bazinelor hidrografice ale ravenelor măsurate variază între 44 - 444 ha. Cele
mai mari ravene ocupă peste 15 ha fiecare. Astfel ravena Bogdan, în suprafaţă de 15,7 ha în
1960, a ajuns la 17,5 ha în 2012, mărindu-şi astfel suprafaţa cu 11,6 %, cu o rată medie anuală
de 349 m2/an (figura nr. 104).

76
Fig. 104. Evoluţia ravenei Bogdan de pe versantul drept al Zeletinului în perioada 1960-2012

Din punct de vedere morfologic, una dintre cele mai complexe ravene, dacă luăm în
calcul toate ramificaţiile, este ravena Valea Boului situată pe versantul stâng al Pojorâtei
(figura nr. 105). Suprafaţa sa din 1960 a fost de 10,3 ha, iar după o perioadă de 52 de ani, în
2012, ocupă 11,6 ha, având astfel o creştere relativă de 12,4 % (Pădurariu B., Ioniţă I., 2013).

Fig. 105. Evoluţia ravenei Valea Boului de pe versantul stâng al Văii Pojorâta

77
 Ravenele Budăi şi Neculai Pascu de pe versantul drept al Zeletinului, cu rol de frunte
de cuestă cu expoziţie nord-estică, sunt ravene de versant tipice pentru bazinul superior,
adâncite în depozite chersoniene şi meoţiene, cu praguri în profil longitudinal la nivelul
cineritelor andezitice şi cu maluri înalte de zeci de metri (figura nr. 106). În perioada 1960-
2012 ravena Neculai Pascu şi-a mărit suprafaţa cu 13,7 %, în timp ce ravena Budăi cu 22 %.

Fig. 106. Evoluţia ravenelor Budăi şi Neculai Pascu situate pe versantul drept al Zeletinului,
în perioada 1960-2012

Dintre ravenele de funde de vale menţionăm ravenele Valea lui Matei, Valea Mare,
Valea Piperului, Burlugu, dezvoltate pe versantul stâng al Zeletinului în bazine hidrografice
mari de peste 100 de ha. Primele trei sunt alungite pe direcţia generală nord-sud, iar ultima pe
un traseu est-vest (figurile 107 şi 108). Ravena Piperul, deşi a crescut în suprafaţă cu o rată de
218 m2/an, mai redusă decât valoarea medie a ravenelor analizate (332 m2/an), s-a extins cu o
treime in decurs de 52 de ani. În aceeaşi perioadă, celelalte trei s-au extins cu peste 400
mp/an, valoarea maximă 533 m2/an consemnându-se la ravena Burlugu.
Din cele menţionate mai sus constatăm că pe o perioadă de 52 de ani, 1960-2012, cele
10 ravene analizate au prezentat un ritm mediu de creştere în suprafaţă de 332 m2/an, deci în
valori relative ele şi-au mărit aria cu un sfert din valoarea totală. Ţinând cont de intervalul
1968 – 1973, mai bogat în precipitaţii, dar şi de plantaţiile silvice realizate după 1970, putem
deduce că ratele cele mai mari de creştere în suprafaţă s-au înregistrat înainte de 1982,
deoarece ulterior a urmat o vizibilă perioadă de aridizare climatică.
În ceea ce priveşte indicatorul de „creştere în lungime” al ravenelor se subliniază că
ravenele continue de fund de vale au prezentat valori reduse comparativ cu cele semnalate de
Ioniţă I. (1998, 2000) în Podişul Bârladului deoarece aria de drenaj a ravenelor din bazinul
Zeletinului a fost mult mai mică, iar influenţa lucrărilor de amenajare antierozională a fost
mult mai mare (îndeosebi a plantaţiilor silvice).

78
Fig. 107. Evoluţia ravenei Valea lui Matei Fig. 108. Evoluţia ravenei Valea Mare
în perioada 1960-2012 în perioada 1960-2012

79
 5.3. Deplasările de teren

Deplasările de teren sunt fenomene geodinamice de rupere şi restabilire a echilibrului

natural al unor mase de roci din cuprinsul versanţilor, prin transferul lor variabil (mai lent sau
mai rapid) din sectoarele înalte către cele mai joase. Punerea în mişcare a formaţiunilor
acoperitoare de pe versanţi este condiţionată în primul rând de forţa de gravitaţie terestră. De
aceea, deplasările de tren au mai fost numite procese gravitaţionale (Băcăuanu V., 1989).
Larga răspândire a proceselor şi formelor de deplasare în masă de pe versanţi a condus
la apariţia unei terminologii bogate, precum: procese şi forme de versant, procese şi forme
deluviale (deluviul fiind cuvertura detritică ce îmbracă versanţii, provenită din alunecări,
surpări, creep etc.), deplasări în masă (deplasarea unor mase de roci mobile sau a unor pachete
de roci dislocate de pe versanţi, sub acţiunea directă a gravitaţiei) pornituri etc. Aceste
procese se încadrează în domeniul degradărilor de teren, care în afară de rolul lor
morfogenetic au şi importante implicaţii economico-sociale.
Primele clasificări ale deplasărilor de teren s-au făcut la mijlocul secolului al XIX-lea
şi, de atunci, numărul lor a crescut continuu, încât după anul 1970 se foloseau peste o sută de
clasificări (Florea M. N., 1979). În 1910 italianul Roberto Almagia a denumit frana toate
procesele de versant, condiţionate de agenţii de transport în masă. Dintre preocupările
româneşti menţionăm câteva, şi anume:
- Vâlsan G., care în cursul său de „Morfologie terestră” (1933) face primele menţiuni
privind „procesele elementare în modelarea scoarţei terestre”;
- Mihăilescu V. (1939) cu prima clasificare originală a deplasărilor de teren în lucrarea
„Porniturile de teren şi clasificarea lor”;
- Dragoş V. (1957) care, în lucrarea „Deplasările de teren”, face o sinteză a tuturor
tipurilor cunoscute;
- Tufescu V. (1966) cu lucrarea de referinţă „Modelarea naturală a reliefului şi
eroziunea accelerată”;
- Martiniuc C. şi Băcăuanu V. (1961, 1968);
- Posea şi colab. (1970, 1976) care, pe baza criteriului viteza de deplasare, au
deosebit: deplasări bruşte şi deplasări lente;
- Bally R., Stănescu P. (1977), Florea M.N. (1979), Bălteanu D. (1983) etc.
De asemenea, prezintă interes clasificarea în funcţie de procese şi formele de relief
rezultate, clasificare adoptată de Tufescu V. (1966) prin preluarea unei scheme elaborate de
William D. Thornbury (1960). Această clasificare cuprinde două categorii mari, şi anume:
• Deplasările generate de distrugerea suportului sau a unităţii masei, generate de cauze
mecanice, în care apa joacă un rol secundar: rostogolirile, surpările (ambele cu dezvoltare
bruscă), sufoziunea, creep-ul, încovoierea capetelor de strate (ultimele trei au dezvoltare
lentă).
• Deplasările umede, la care intervenţia apei are un rol hotărâtor: solifluxiunile,
curgerile noroioase şi alunecările de teren.
În Colinele Tutovei cele mai reprezentative procese de deplasare în masă sunt
surpările şi alunecările de teren (Hârjoabă I., 1968).

5.3.1. Surpările sunt procese gravitaţionale, de desprindere şi deplasarea în plan

aproape vertical a unor pachete de roci de la partea superioară a unor abrupturi datorită slăbirii
sau distrugerii suportului. Acest proces se manifestă adesea brusc fiind provocat de eroziunea
laterală a râurilor, de variaţiile repetate ale nivelului freatic sau ciclurile de îngheţ-dezgheţ
(Donisă I. et. al, 2009). Deseori, în bazinul mijlociu şi superior al Zeletinului, surpările de
teren se produc în zona cornişelor de alunecare, în malurile concave ale ravenelor sau râurilor

80
datorită subminării bazei acestora. În bazinul inferior al Zeletinului, surpările de maluri sunt
strâns legate de dezvoltarea ravenelor pe văile afluenţilor subsecvenţi.

5.3.2. Alunecările de teren

Alunecările reprezintă unul dintre cele mai importante şi spectaculoase procese
morfogenetice din cuprinsul versanţilor din ţara noastră şi din alte regiuni cu condiţii
geologice, morfologice şi climatice asemănătoare. Numele care li se atribuie defineşte, în
egală măsură, atât procesul modelator cât şi forma de relief rezultată (Băcăuanu V., 1989).
Alunecările de teren sunt deplasări în masă a terenurilor superficiale de pe suprafeţele
înclinate, condiţionate în principal de acţiunea forţei de gravitaţie, combinată cu cea a apelor
subterane. Ele sunt procese de modelare a terenurilor în pantă, care se produc pe o suprafaţă
de demarcaţie (suprafaţă de alunecare, plan de alunecare, oglindă de fricţiune) între partea
mobilă şi cea stabilă.
Ca noţiune de definire a unor procese de mişcare în masă, alunecările de teren
reprezintă un termen livresc (Tufescu V., 1966). După cum remarca Surdeanu V. (1998), la noi
în ţară, termenul de alunecare de teren coexistă cu o serie de sinonime care îi definesc, în
limbaj popular, mecanismul (fugitură, pornitură, ruptură) sau formele rezultate (glimee,
gruieţi, iuzi, copârşaie, ţiglăi, etc.). Larga răspândire a alunecărilor justifică bogata
terminologie populară, dar aceasta se referă la anumite tipuri de alunecări. Mai mult, unii
autori încearcă, în mod nedorit, să lărgească sfera acestei noţiuni şi să o folosească pentru
toate deplasările în masă (Băcăuanu V., 1989).
Cauzele naturale care contribuie la pregătirea, declanşarea şi evoluţia alunecărilor de
teren constau în relieful preexistent (pantă, fragmentare), alcătuirea geologică (alternanţă de
roci friabile, permeabile sau impermeabile), regimul precipitaţiilor, tipul de vegetaţie, precum
şi cauzele induse de factorul antropic.
Ţinând cont de condiţiile locale de pe teritoriul României Tufescu V. (1966), realizează
o harta a condiţiilor potenţiale ale repartiţiei teritoriale a porniturilor. Conform acesteia
bazinul Zeletinului se încadrează în zona cu pornituri de mari proporţii, cu alunecări maxime
şi curgeri de noroi.
În 1998, Surdeanu V. schiţează o hartă a amplasărilor alunecărilor de teren pe baza
informaţiilor publicate de Bălteanu D. (1997), Ielenicz M. (1970), Rădulescu N. Al. (1959), în
care bazinul Zeletinului se încadrează în sectorul IIIb, respectiv arii de podiş şi de depresiuni
cu frecvenţă ridicată a alunecărilor de teren.
Vasiliniuc I. şi Ursu A., (2008) analizează susceptibilitatea terenurilor la alunecări în
bazinul Bârladului utilizând tehnici GIS şi ajung la concluzia că depozitele chersoniene
prezintă o susceptibilitate foarte ridicată la alunecările de teren, urmate de cele basarabiene şi
meoţiene. Pentru arealul nostru, cele mai mari valori ale susceptibilităţii la alunecări sunt
specifice bazinului superior al Zeletinului, iar spre aval valorile scad treptat.
Hârjoabă I. (1968), pornind de la constatarea că alunecările sunt situate cel mai adesea
pe flancurile văii, consideră că în Colinele Tutovei „incizia prin ravenare reprezintă factorul
principal al mecanismului declanşării alunecărilor de teren”. În anumite condiţii factorul
climatic este foarte important. Conform lui Pujină D. (1997), până la valori de 590 - 600
mm/an predomină surpările, reactivările parţiale şi alunecările superficiale, în timp ce la
valori de peste 600 mm/an se constată o generalizare a reactivărilor şi declanşarea alunecărilor
de profunzime mare. Perioada 1968 – 1973 a fost foarte bogată în precipitaţii în Podişul
Moldovei, cu valori anuale de 700 - 800 mm (887,3 mm la Onceşti şi 712,8 mm la Plopana în
1972), care au condus la declanşarea/reactivarea alunecărilor de teren pe suprafeţe
considerabile.

81
 Incidenţa actuală, mică a reactivărilor în bazinului Zeletinului, ca de altfel şi pentru
întreaga parte de sud a Podişului Moldovei, se datorează aridizării climatice, înregistrată
începând din vara anului 1982.
Cutremurele de pământ pot fi un factor declanşator important, însă, în condiţiile
Podişului Bârladului, probabilitate reactivărilor sau de apariţie a alunecărilor de teren este
mai mare la magnitudini de peste 6,1 º pe scara Richter (Pujină D., 1997).
Alunecările de teren sunt clasificate pe diferite criterii, mai frecvente fiind cele care
iau în considerare tipul de mişcare şi tipul de material deplasat.
După grosimea deluviului şi adâncimea suprafeţei de alunecare, Băcăuanu V. (1988)
împarte alunecările în: superficiale (sub 1m), puţin adânci (1-5 m), adânci (5-20 m), foarte
adânci (peste 20 m).
Conform lui Tufescu V. (1966) şi Florea M. N. (1979) geologul rus Pavlov A. P.
(1898) clasifică alunecările în raport cu direcţia de deplasare a deluviului de alunecare în:
- alunecări delapsive (glisante sau regresive) care încep de la piciorul versantului şi se
extind către partea superioară;
- alunecări detrusive (împingătoare sau progresive) care îşi au originea în partea
superioară a versantului şi se extind treptat spre zonele mai joase.
Dacă după caracterul mişcării au fost identificatea alunecări rotaţionale sau de
translaţie, după criteriul vârstei mişcării pot fi alunecări actuale (de regulă active) şi alunecări
vechi. Ţinând cont că dinamica alunecărilor de teren se raportează de regulă la momentul
cartării, acestea pot fi active sau stabilizate (inactive, fixate) la care unii autori mai adaugă o
categorie de tranziţie între cele două, respectiv semistabilizate.
Hârjoabă I. (1965) consideră ca alunecările din Colinele Tutovei se pretează a fi
clasificate după:
- elementul determinant în declanşarea alunecării;
- modul de fragmentare a suprafeţei deluviului de alunecare;
- după stadiul de evoluţie a alunecării.
Pe baza genezei şi a microreliefului deluviului, Martiniuc C. şi Băcăuanu V. (1961),
clasifică alunecările de teren din Podişul Moldovei în:
- alunecări cu predominarea fragmentării sub formă de monticuli;
- alunecări în trepte;
- alunecări cu predominarea fragmentării sub formă de valuri;
- alunecări cu fragmentare mixtă (complexă);
- alunecări sub formă de cuiburi;
- alunecări de tip hârtop (circuri de alunecare);
- alunecări carstificante (de tip „ponoare”),
- curgeri de gloduri.
Deşi în bazinul Zeletinului nu au fost întâlnite toate tipurile de alunecări stabilite de
autorii mai sus citaţi, merită se menţionăm câteva dintre aceste exemple.
Alunecările în trepte apar, de obicei, pe frunţile de cuestă, precum pe versantul drept al
Zeletinului superior la vest de satul Spria unde, deşi morfologia iniţială de trepte bine
conturate a fost estompată, ea este încă bine conservată la baza vechii cornişe de alunecare
(figura nr. 109). Mai mult decât atât, prima treaptă de alunecare prezintă o uşoară contrapantă
pe care datorită topirii zăpezilor şi a ploilor s-a format un lac semipermanent (bulhac) cu o
suprafaţă de 511 m2 (figura nr. 110).

82
 Fig. 109. Trepte de alunecare pe versatul Fig. nr. 110. Bulhacul format pe o treaptă
drept al Zeletinului la vest de satul Spria de alunecare pe versantul drept al
(17 martie 2012) Zeletinului, la vest de Spria (18 mai 2013)

Alunecări în trepte sunt şi pe unii versanţi ai Dobrotforului însă treptele nu mai

prezintă contrapante, ci sunt înclinate spre axul văii (figura nr. 111).

Fig. 111. Trepte de alunecare pe versantul drept al Dobrotforului la vest de Slobozia

(31 mai 2012)

Prezenţa unor trepte de alunecare de mari dimensiuni este determinată în primul rând
de predominarea formaţiunilor nisipoase, care conservă noua configuraţie a versantului pe o
perioadă mai îndelungată de timp. Formarea lor se explică prin existenţa, în trecut, a unor
perioade de timp mult mai bogate în precipitaţii (Atlantic, 8000-5000 ani BP).
Alunecări cu fragmentare mixtă (complexă, obişnuit de trepte şi valuri) apar pe
versanţii cu o energie mare de relief, cu o alcătuire geologică mai variată, pe care s-au format
ravene de versant ce favorizează reactivarea deluviului de alunecare caracterizat adesea prin
grosimi mari, de peste 10 m (figura nr. 112).

83
 Fig. 112. Alunecare de teren cu fragmentare mixta, de valuri şi monticuli, pe versantul stâng
al Dobrotforului, la est de Slobozia (foto Ioniţă I., 21 aprilie 2011)

Alunecările de tip hârtop (circuri de alunecare) au forma de amfiteatru şi se suprapun

în mare parte peste mici bazine torenţiale. Cornişele de desprindere sunt semicirculare, în
trepte, adesea de mari dimensiuni şi cu o uşoară convergenţă spre partea axială unde se
dezvoltă adesea o ravenă. Pe vechile deluvii de alunecare apar reactivări cauzate de
deschiderea unor strate acvifere subterane, combinată cu eroziunea în adâncime exercitată de
scurgerea apelor torenţiale (Martiniuc C., Băcăuanu V., 1961). În această categorie pot fi
încadrate alunecările de teren de pe versantul drept al Zeletinului, frunte de cuestă cu
expoziţie generală NE, de la Coloneşti până la Dănăila, pe o distanţă de 5,7 km.
Pentru a evidenţia trăsăturile acestor alunecări de teren a fost selectat un decupaj
reprezentativ, situat la sud de Satu-Nou, unde direcţia văii Zeletinului face un unghi de 41º
faţă de nordul geografic. Această orientare se menţine pe 9 km până la sud de satul Zăpodia.
În amonte de Satu-Nou unghiul dintre orientarea văii Zeletinului şi nordul geografic
este de 37º, iar profilul transversal este relativ simetric, cu ambii versanţi puternic degradaţi,
pe fondul adâncirii puternice a reţelei hidrografice într-un timp mai scurt. Deşi aparent
minoră, schimbarea direcţiei văii cu cca. 4º induce modificări notabile în peisajul local, la sud
de Satu-Nou, îndeosebi în configuraţia versanţilor, prin conturarea mai clară a caracterului de
vale subsecventă. Harta geomorfologică din figura nr. 113 evidenţiază faptul că versanţii văii
sunt asimetrici, fragmentaţi diferit de către afluenţii Zeletinului, respectiv cei de stânga sunt
reconsecvenţi (orientaţi N-S), iar cei de dreapta obsecvenţi, orientaţi SW-NE.

84
 Fig. 113. Bazinul Zeletinului superior la Coloneşti - harta geomorfologică

Mai mult, aici se pune în evidenţă asimetria structurală de relief de ordinul al II-lea
specifică Colinelor Tutovei, semnalată de Ioniţă I. (1997, 2000), unde văile afluenţilor de
stânga (V. Danciu, V. Spria de Sus, Valea Mare, V. Cotini, Valea lui Matei, Valea Piperului şi
Valea Putini) sculptează bazine asimetrice. Deoarece aici Valea Zeletinului nu are un caracter
subsecvent tipic, ci subsecvent diagonal (pieziş), versantul său drept reprezintă o frunte de
cuestă cu expoziţie NE pe care s-a dezvoltat, probabil începând din Pleistocenul superior,
mari „circuri” de alunecare, cunoscute în arealul Podişului Moldovei sub numele de hârtop.
Ghirlanda de hârtoape (amfiteatre de alunecare) este separată de mici pinteni
(contraforturi), care în mod obişnuit nu au fost afectaţi de procese de alunecare. Către
jumătatea lor inferioară pintenii sunt bifurcaţi şi separă mici areale de alunecare formate în
urma subminării bazei versanţilor prin meandrarea canalului de scurgere al Zeletinului (figura
nr. 114).
Amploarea alunecărilor din acest decupaj se explică prin energia mare de relief, unde
diferenţa de nivel dintre Dealul Doroşanu (564 m) sau Zarea Panului (511) şi şesul Zeletinului
se menţine la 250 - 300 m.

Fig. 114. Hârtoape de alunecare în bazinul superior al Zeletinului la Coloneşti

85
 Cel mai reprezentativ amfiteatru de alunecare din bazinul superior al Zeletinului este
hârtopul Corbu, de la vest de satul Coloneşti, extins pe 173,9 ha. Acest hârtop impresionant
prezintă în partea superioară o cornişă principală, semicirculară cu amplitudinea de 40 - 50 m,
bine împădurită cu esenţe de stejar, carpen, gorun sau fag (figura nr. 115). La baza cornişei
principale se conturează o serie de trepte de alunecare, separate de 3-4 cornişe secundare, de
mai mică amploare, fragmentate de ravene discontinue sau de mici reactivări ale vechiului
deluviu.

Fig. 115. Hârtopul Corbul dezvoltat pe versantul drept al Zeletinului, cu trepte de alunecare
relativ stabilizate, la vest de Coloneşti (21 iulie 2012)

Cornişa principală de desprindere de cca. 50 m este vizibilă foarte bine şi în profilul

din figura nr. 116 ca de altfel şi cornişele secundare, treptele de pe corpul alunecării sau
micile valuri de alunecare.

Fig. 116. Profil topografic transversal prin alunecarea de tip hârtop – Corbul,
la vest de Coloneşti.

În arealul studiat se constată că alunecările de teren afectează 17.333 ha (40,1 % din

suprafaţa bazinului) din care majoritatea, de 17.287 ha (99,7 %) sunt alunecări stabilizate.
Ponderea actuală, redusă a alunecărilor active se datorează în special influenţei condiţiilor
climatice, mai precis perioadei secetoase din ultimii 30 de ani. În prezent alunecările active
sunt de mici dimensiuni, apar punctual şi, deseori, reprezintă reactivări ale vechilor deluvii de
alunecare. Un exemplu concludent este alunecarea activă de teren, de tip rotaţional, de pe

86
versantul drept al Zeletinului de la vest de Motoşeni cu o suprafaţă de 1,6 ha şi cu o cornişă de
desprindere de peste 8 m (figura nr. 117).

Fig. 117. Reluarea unei alunecări de teren rotaţionale pe versantul drept al Zeletinului,
la sud de Motoşeni (23 mai 2010)

Uneori, izolat, se întâlnesc alunecări de teren active, de tip clepsidră, cu deluviul mult
îngustat în partea de mijloc, precum pe versantul drept al văii Măzănaru, care are 230 m
lungime şi suprafaţa de 1,4 ha (figura nr. 118).

Fig. 118. Alunecare de teren activă pe versantul drept al Văii Măzănaru la sud de Zăpodia (21
mai 2013)

Repartiţia spaţială a versanţilor afectaţi de alunecări de teren din bazinul Zeletinului

scoate în evidenţă extinderea acestora pe suprafeţe mari în bazinul mijlociu şi superior şi mai
redusă în bazinul inferior (figura nr. 119). Dacă ne referim la bazinul superior, se observă o
uşoară asimetrie în distribuţia acestora, cu o predominare alunecărilor pe versantul drept,
frunte de cuestă cu expoziţie nord-estică.

87
 La nord de Satul Nou deluviile de
alunecare obtureză valea Zeletinului, încât
albia majoră, dezvoltată în amonte dispare
în acest sector puternic degradat. Cauza
principală a alunecărilor de teren din acest
sector este adâncirea puternică a văii într-
un timp scurt şi, de aici, subminarea bazei
ambilor versanţi.
În bazinul Dobrotforului,
alunecările de teren se extind pe jumătate
din suprafaţa acestuia (51,6 %), deci peste
media ariei noastre de studiu (Pădurariu
B., Ioniţă I., 2012). Gradul de stabilitate al
acestora este ridicat, alunecările
active/reactivări având o incidenţă redusă
pe numai 12,8 ha (0,28 % din totalul
terenurilor afectate a alunecări). Adâncirea
relativ rapidă a Dobrotforului în depozitele
predominant nisipoase şi crearea unui
relief cu amplitudinea de peste 200 m, cu
versanţi puternic înclinaţi, adesea de peste
10º, sunt cauzele principale ale
degradărilor de teren din acest bazin.
De subliniat că gradul de
împădurire a terenurile afectate de
alunecări din bazinul Zeletinului este unul
moderat, de 34,2 %, dar cu variaţii
apreciabile în diferite sectoare.
Pentru a sublinia mai bine
diferenţierea alunecărilor de teren din
bazinul Zeletenului s-au selectat trei
decupaje reprezentative, similare cu cele
de la eroziunea în suprafaţă, şi anume:
Coloneşti în bazinul superior, Motoşeni în
bazinul mijlociu şi Tănăsoaia în bazinul
inferior. În toate decupajele alunecările de
teren sunt acompaniate şi controlate de
prezenţa ravenelor, ceea ce confirmă ideea
lui Hârjoabă I. (1968), conform căreia
„incizia prin ravenare reprezintă factorul
principal” în declanşarea alunecărilor de
teren (figura nr. 120).

Fig. 119. Răspândirea alunecărilor de teren

în bazinul Zeletinului

88
Fig. 120. Răspândirea alunecărilor de teren şi ravenelor în decupajele Coloneşti, Motoşeni şi
Tănăsoaia

Pornind de la harta răspândirii alunecărilor de teren din bazinul Zeletinului, precum şi

de la unele hărţi tematice derivate din MNT, s-a încercat evidenţierea unor conexiuni
(corelaţii).

89
 Deoarece tipurilor de depozite geologice ocupă suprafeţe diferite rezultă că alunecările
de teren vor avea o răspândire mai mare pe anumite formaţiuni geologice. Analiza graficului
din figura nr. 121 ne arată că cele mai afectate depozite de alunecări de teren sunt cele ale
Meoţianului superior (38,65 % din alunecări sunt pe astfel de depozite) şi Chersonianului
(26,44 %). Pe depozitele Meoţiene inferioare şi Ponţian-Daciane alunecările de teren se extind
pe suprafeţe aproximativ egale (3000 ha) însă ţinând cont de răspândirea lor în suprafaţă
primele sunt afectate în proporţie de peste 57 % iar ultimele, cele Ponţian-Daciane doar de
35%.

Fig. 121. Histograma suprafeţelor afectate de alunecări de teren în raport cu depozitele

geologice din bazinul Zeletinului

Dacă asociem suprafaţa alunecărilor de teren cu declivitatea reliefului, observăm că

95,7 % (16.579 ha) dintre alunecări apar pe terenuri cu înclinare de peste 5º. Clasa de pante de
10-25º prezintă favorabilitatea maximă, pe 11.221 ha, care deşi deţine 43,6 % din suprafaţa
totală a bazinului, cuprinde 64,7 % din terenurile afectate de alunecări (figura nr. 122).

Fig. 122. Histograma suprafeţelor afectate de alunecări de teren în raport cu înclinarea

versanţilor

Pe considerentul că versanţii cu diferite clasele de pante nu au o răspândire

proporţională, considerăm că prezintă relevanţă ponderea fiecărei clase de pantă ocupate de
alunecări de teren. Constatăm că susceptibilitatea creşte pe măsură ce panta versanţilor se
măreşte, astfel încât versanţii cu pante cuprinse între 15-25 sunt afectaţi în proporţie de peste
70 % iar ponderea versanţilor cu pante mai mari de 25 afectaţi de alunecări de teren se
apropie de 90 % (figura nr. 123).

90
 Fig. 123. Ponderea claselor de pantă ocupate cu alunecări

Relaţia versanţilor afectaţi de alunecări de teren în raport cu expoziţia evidenţiază

faptul că valorile maxime caracterizează versanţii nordici, nord-estici şi nord-vestici, în timp
ce valorile minime apar pe versanţii cu expoziţie sud-vestică şi sudică cu pante de regulă mai
mici (figura nr. 124).

Fig. 124. Ponderea claselor de expoziţie ocupate de alunecări de teren

Deşi în acest grafic se observă că versanţii cu expoziţii mai însorite sunt mai puţin
afectaţi de alunecări de teren faţă de cei cu expoziţii mai umbrite, în condiţiile climatice
actuale, reactivările de pe vechile deluvii de alunecare au loc acolo unde sunt cumulate şi alte
caracteristici, cum ar fi lipsa vegetaţiei datorită suprapăşunatului, panta accentuată a
versanţilor, structura geologică, etc.
În cazul reliefului dezvoltat pe o structură monoclinală, formele de relief reflectă în
bună parte repartiţia spaţială a alunecărilor de teren, prin faptul că teoretic majoritatea
alunecărilor sunt întâlnite pe frunţile de cuestă. Situaţia însă se modificată atunci când vorbim
de un stadiu de evoluţie al văilor relativ avansat, de adâncirea accentuată a acestora, sau de
existenţa, pe lângă planul principal de înclinare a stratelor geologice, a unui plan secundar de
înclinare, specific Podişului Moldovei. În bazinul studiat se constată că 56 % din terenurile
afectate de alunecări se întâlnesc pe frunţile de cuestă şi 43,3 % pe reversurile de cuestă
puternic şi excesiv degradate.

5.3.3. Sufoziunea şi tasarea

Sufoziunea este un proces întâlnit pe terenurile plane sau slab înclinate şi constă în
dislocarea şi îndepărtarea unor particule din rocile substratului unde circulă apele de infiltraţie
şi subterane. Prin urmare, se realizează o afânare a depozitelor şi crearea sau mărirea unor
goluri subterane cu implicaţii în diminuarea stabilităţii rocilor de deasupra şi apariţia tasărilor
sufozionale. Băcăuanu V. (1988), consideră că sufoziunea poate fi de natură hidrodinamică

91
dacă apa doar antrenează particulele nisipoase fine, sau de natură chimică, atunci când apa
dizolvă elementele solubile din roci.
Tasarea reprezintă fenomenul de lăsare uşoară a unor terenuri constituite din roci
afânate, poroase, precum loessul, depozitele loessoide, aluviuni nisipoase, ca urmare a
rearanjării particulelor elementare, sub presiunea exercitată de stratele de deasupra, în arealele
afectate de sufoziune. În urma desfăşurării acestor două procese la suprafaţa terenurilor apar
forme negative de relief, precum crovurile sau pâlniile de sufoziune.
Analizând harta răspândirii formaţiunilor loessoide la sud şi est de Carpaţi, realizată de
Litenau E., 1960, bazinul Zeletinului se încadrează în aria Podişului Moldovei unde
depozitele loessoide au o origine discutabilă (Riss sau Mindel).
Prezenţa crovurilor în Colinele Tutovei a fost este semnalată de Niacşu L. (2009,
2012) în bazinului Pereschivului şi de Niacşu Loredana (2011) în bazinul Similei. Ele apar pe
culmile interfluviale mai largi, unde predomină roci cu porozitate ridicată şi o textură fină, de
tipul luturilor loessoide.
Pe unii versanţi cu înclinare mare, prin bătătorirea solului datorită circulaţiei
animalelor se produce aşa numita tasare biogenă. Astfel se formează un microrelief cu
aspectul unor trepte care sunt înierbate şi separate între ele prin cărările bătătorite de animale.

5.4. Agradarea şesurilor aluviale

Agradarea este un proces specific de înălţare prin aluvionare a luncilor inundabile.

Viiturile produse în urma topirii zăpezilor, ploilor torenţiale sau unele ploi de lungă durată
sunt responsabile de depunerea materialelor pe şesurile aluviale, de multe ori cu efecte
dramatice. Faţă de valoarea debitului mediu multianual al Zeletinului, de 0,661 m3/s, în timpul
celor mai spectaculoase viituri s-au înregistrat debite maxime de 122 m3/s în 1972 şi 110 m3/s
în 2007.
Efectele unor astfel de viituri constau în aluvionarea intensă a luncilor şi colmatarea
accentuată a lacurilor de acumulare. Ca exemplu menţionăm agradarea produsă pe şesul
Zeletinului la Glăvăneşti în timpul averselor excepţionale din 5-7 septembrie 2007. Materialul
solid a fost furnizat aproape integral de ravenele situate pe versantul stâng, formate pe loturile
dispuse deal-vale, în prelungirea gospodăriilor (figura nr. 125).

Fig. 125. Agradarea semnifivativă, recentă în lunca Zeletinului la Glăvăneşti

(foto Ioniţă I., 7 septembrie 2007)

92
 Analiza procesului de sedimentare se poate realiza prin mai multe metode, dintre care
foarte utilă este tehnica utilizării izotopului Cesiu–137. Folosită pentru prima dată în Romania
de către Ioniţă I. et. al. (1996) această metodă constă în măsurarea concentraţiei de Cs-137 pe
profilul de sol, în sedimentele recente depuse în lacurile de acumulare sau în regim natural, în
lunci. Provenienţa acestui izotop radioactiv în mediul înconjurător se datorează pe de o parte
testelor cu bombe termonucleare efectuate după 1954 (îndeosebi în 1959 ţi 1963) şi pe de altă
parte, accidentelor de la centralele nucleare, precum cel din 26 aprilie 1986 de la Cernobâl –
Ucraina. Odată depus la suprafaţa terenului, Cesiu–137 rămâne stabil pe profil şi de aceea
joacă rol de excelent reper stratigrafic.
Pentru estimarea cantitativă a ritmului de agradare a şesului Zeletinului, în anul 2012
s-au executat două profile la Glăvăneşti, în bazinul inferior şi la sud de Salahoru-Coloneşti, în
bazinul superior (figura nr. 126). Măsurarea conţinutului de Cesiu-137 s-a realizat la Institutul
de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” Măgurele – Bucureşti.

Fig. 126. Aluviuni recente depuse pe şesul Zeletinului la Glăvăneşti (2 august 2012)

Analiza graficului din figura nr. 127 scoate în evidenţă următoarele aspecte ale
agradării luncii Zeletinului inferior:
- Ritmul mediu de sedimentare pentru perioada 1986-2012 (26 ani) este de 2,1 cm/an,
valoare ridicată daca ţinem seama de mărimea bazinului de13.072 ha, de gradul de împădurire
de 63,8%, de morfometria luncii şi volumul mare de aluviuni depuse;
- Ritmul mediu de sedimentare pe perioada 1963-1986 (23 ani) este cel puţin dublu
(>4,0 cm/an), ţinând cont de contextul precipitaţiilor mult mai bogate, îndeosebi din intervalul
1968-1973, dar şi de gradul mult mai redus de împădurire al ravenelor de versant.
În bazinul superior, la Coloneşti, valoarea ritmului mediu de agradare a luncii
Zeletinului a fost de 1,7 cm/an după accidentul nuclear de la Cernobîl, valoare care poate fi
considerată moderată în contextul unei arii de drenaj mai mici, respectiv, de 5.317 ha şi a unui
grad de împădurire de 23,8 %.

93
 Fig. 127. Distribuţia pe profil a Cesiului – 137 în aluviunile recente din şesul Zeletinului
la Glăvăneşti (2 august 2012).

Pentru bazinul Pereschivului Mic situat imediat la est de aria noastră de studiu, Ioniţă
I. et. al. (2006) calculează o rată medie de agradare la Coroieşti de 9,3 cm/an, cu valori medii
în jur de 12 cm/an în perioada 1963-1986 şi de 6,1 cm/an după 1986.
Studiile lui Ioniţă I.et al (2000, 2007) asupra sedimentelor din acumularea Antoheşti,
din bazinul superior al Berheciului, situat imediat la vest de aria noastră de studiu, pun în
evidenţă un ritm mediu de sedimentare este de 6,5 cm/an, iar variaţia concentraţiei de Cs-137,
în aluviunile de deasupra maximului din 1986, rezultă din combinarea surselor de sedimente,
respectiv eroziune în suprafaţă şi ravenare.
Acelaşi autor ajunge la concluzia că ritmul mediu de sedimentare în lacurile de
acumulare în Colinele Tutovei este unul foarte ridicat, respectiv de 7,5 cm/an, valoare care
este strâns legată de mărirea ariei de drenaj, de substratul litologic şi intensitate mare a
eroziunii, în special a ravenării.
Un indicator important al degradărilor de teren este efluenţa aluvionară. Conform lui
Pujină D. (1998) care a analizat alunecările de teren din bazinul Bârladului, scurgerea de
aluviuni are valorile cele mai mari în partea de nord-est a Colinelor Tutovei, iar categoriile de
folosinţă cu ponderea cea mai mare în formarea materialului aluvionar sunt terenurile agricole
(61 %) şi păşunile (28 %). Bazinul superior al Zeletinului aparţine arealului cu valorile cele
mai mari ale acestui parametru (>6 t/ha/an)‚ în timp ce în bazinul inferior valorile sunt mai
reduse, între 4 şi 6 t/ha/an. În timpul marilor viituri, turbiditatea apelor pe afluenţii secundari
variază între 100 şi 200 g/l.

94
 6. Utilizarea terenurilor

6.1. Utilizarea actuală a terenurilor în bazinul Zeletinului

Modul de utilizare a terenurilor reprezintă un factor foarte important în evoluţia

proceselor geomorfologice precum şi a celor pedogenetice, fiind totodată o componentă de
bază a peisajului geografic.
Vegetaţia naturală spontană a suferit modificări în structura şi compoziţia floristică de-
a lungul timpului, însă cele mai mari schimbări din timpurile istorice considerăm că s-au
produs în ultimele două secole. Astfel, utilizarea neadecvată a terenurilor, pe fondul unor
„condiţii favorabile de structură geologică, tectonice, bioclimatice şi mai ales despăduririi şi
desţelenirii unor însemnate suprafeţe care au fost preluate în agricultură ” a dus la apariţia
accelerarea degradării terenurilor (Hârjoabă I., 1968).
Analiza modului de utilizare actuală a terenurilor din bazinul Zeletinului s-a bazat pe
utilizare ortofotoplanurilor în scara 1:5.000, realizate în urma zborului din 2005, achiziţionate
de la A.N.C.P.I. Scara mare de lucru rezultă nu numai din utilizarea acestor mijloace
cartografice, ci şi din numărul de 18.550 de poligoane obţinute în urma delimitării
categoriilor şi subcategoriilor de folosinţă, cărora le-au fost date individual câte un atribut, în
funcţie de modul de utilizare.
Nomenclatura folosită în delimitarea modului de utilizare a terenurilor a fost cea
menţionată în Cadastrul funciar general (Legea nr. 7/1996) cu cele 10 categorii generale de
folosinţă agricolă şi neagricolă. Având în vedere poziţia geografică a bazinului hidrografic, la
nivelul inferior, nu au fost identificate toate subcategoriile de folosinţă. Unele au fost
comasate iar la altele, prin luarea în considerare a stării de degradare a terenurilor sau a
culturilor, s-a optat pentru separarea de subcategorii noi (vii degradate, păşuni şi fâneţe
degradate etc.) ţinând cont de sugestiile făcute de Niacşu L. (2012).
Din suprafaţa totală a bazinului hidrografic al Zeletinului de 42.289 ha, terenurilor
agricole deţin o pondere de 70 %, iar cele neagricole restul de 30 % (tabelul nr. 6). Situaţia
actuală este rezultatul unei transformări continue a covorului vegetal, prin înlocuirea pădurilor
sau pajiştilor naturale, silvostepice cu terenuri cultivate. Accentuată mai ales în ultimele două
secole, această schimbare s-a datorat nevoii de extindere a terenurilor agricole, soldată însă de
cele mai multe ori cu perturbarea echilibrul ecologic prin degradare a terenurilor.

6.1.1. Terenuri cu folosinţă agricolă

Terenurile agricole din bazinul Zeletinului se extindeau în anul 2005 pe 29.824 ha,
ceea ce reprezintă peste 70 % din total.
Terenurile arabile reprezintă cea mai importantă categorie de folosinţă în suprafaţă de
18.711 ha (44,25 %). Acestea au fost grupate în două categorii: arabilul propriu-zis, prin care
înţelegem trenurile cultivate anual, cu o suprafaţă de 17.500 ha (41,4 %) şi arabilul complex
unde s-au inclus terenurile arabile situate cel mai adesea în intravilan, cu o folosinţă foarte
eterogenă, inclusiv mici suprafeţe viticole sau livezi.
Analiza hărţii utilizării terenurilor ca arabil din figura nr. 128 evidenţiază
predominarea acestora în bazinul inferior, la sud de confluenţa Dobrotfor - Zeletin,
răspândirea lor moderată în bazinul Dobrotforului şi una mai redusă în bazinul superior al
Zeletinului.
Păşunile şi fâneţele au fost grupate în aceeaşi categorie deoarece se disting greu unele
de altele pe ortofotoplan, iar fâneţele propriu-zise sunt mai rar întâlnite. Aici au fost incadrate
terenurile înierbate sau înţelenite, cel mai adesea natural, folosite atât pentru păşunatul
animalelor cât şi pentru obţinerea fânului. Astfel, această categorie ocupă 9.668 ha (22,9 %)

95
fiind a doua ca suprafaţă din totalul terenurilor agricole, dar a treia din totalul categoriilor de
folosinţă. Răspândirea păşunilor şi fâneţelor în bazinul Zeletinului este inversă faţă de cea a
terenurilor arabile, respectiv sunt predominante în bazinul superior şi mai redusă în cel
inferior (figura nr. 129).

Tabelul nr. 6. Categorii şi subcategorii de utilizare a terenurilor în bazinul Zeletinului (2005)

Suprafaţa
Categorii şi subcategorii % din categorie % din total
(ha)
01_Arabil 18711,41 44,25
Arabil propriu-zis 17500,47 93,53 41,38
Arabil complex 1210,94 6,47 2,86
02-03_Păşuni şi fâneţe 9668,29 22,86
Păşuni şi fâneţe curate 3942,35 40,78 9,32
Păşuni şi fâneţe cu tufărişuri 313,57 3,24 0,74
Păşuni şi fâneţe degradate 5412,37 55,98 12,80
04_Vii 1069,35 2,53
Vii 828,70 77,50 1,96
Vii degradate 240,66 22,50 0,57
05_Livezi 375,03 0,89
Livezi 134,39 35,83 0,32
Livezi degradate 240,64 64,17 0,57
TOTAL AGRICOL 29824,09 70,52 70,52
06_Păduri 10136,59 23,97
Păduri 7419,36 73,19 17,54
Perdele de protecţie 1674,26 16,52 3,96
Tufărişuri şi mărăcinişuri 1042,97 10,29 2,47
07_Terenuri cu ape 208,34 0,49
Lacuri şi bălţi 125,01 60,00 0,30
Terenuri înmlăştinite 83,33 40,00 0,20
08_Drumuri 826,98 1,96
Drumuri principale amenajate 147,01 17,78 0,35
Drumuri de exploatare 526,29 63,64 1,24
Drumuri în intravilan 153,68 18,58 0,36
09_Terenuri cu construcţii 1119,47 2,65
Construcţii şi curţi 1066,89 95,30 2,52
Construcţii şi curţi industriale 52,58 4,70 0,12
10_Terenuri neproductive 173,58 100,00 0,41
TOTAL NEAGRICOL 12464,95 29,48 29,48
TOTAL BAZIN 42289,04 100,00 100,00

Folosind modelul Niacşu L. (2012), păşunile şi fâneţele au fost separate în trei

categorii, ţinând seama de randamentul şi productivitate a acestora, respectiv păşuni şi fâneţe
curate pe 3.942 ha (9,3 %), păşuni şi fâneţe cu tufărişuri pe 314 ha (0,74 %) şi păşuni şi fâneţe
degradate pe 5.412 ha (12,8 %).

96
Fig. 128. Harta terenurilor arabile Fig. 129. Harta păşunilor şi fâneţelor

97
 Terenurile ocupate cu plantaţii
viticole au o suprafaţă de 1.069 ha (2,5 %)
şi au fost grupate în două subcategorii, vii
degradate şi vii propriu-zise, lucrate
corespunzător (figura nr. 130). Înainte de
1990, suprafaţa acestora era mult mai
extinsă, respectiv 2.626 ha (6,2 %), cu o
concentrare mai mare în zona Podu-
Turcului, Frumuşelu, Tănăsoaia, Gohor şi
mai puţin la Crăieşti sau Slobozia. În
prezent, o parte din plantaţiile viticole se
află într-o stare avansată de degradare şi
transformate în păşuni sau terenuri arabile,
pe terenurile respective fiind încă vizibile
terasele banchetă specifice.
Făcând excepţie de suprafeţele
foarte mici ale parcelelor cu viţă de vie
hibridă din intravilan sau din apropierea
satelor, suprafeţe ceva mai extinse, din
fostele vii nobile se mai păstrează în jurul
Podu-Turcului (figura nr. 131).

Fig. 131. Plantaţie viticolă la est de Podu-

Turcului pe Dealul Rădăcini
(ortofotoplan 2005)

Livezile ocupă acum 357 ha (0,9 %)

Fig. 130. Harta terenurilor cu plantaţii viti-
pomicole
din care numai 134 ha (0,32 %) sunt bine
întreţinute, restul de 241 ha (0,57 %) fiind
într-o stare de degradare foarte avansată.
La fel ca şi viile, plantaţiile pomicole erau
mult mai extinse înainte de 1990 şi ocupau
928 ha (2,2 %).
Singurul areal unde livezile extinse
pe zeci de hectare sunt exploatate
corespunzător este cel de pe versantul
drept al Pojorâtei, de la sud de Crăieşti
(figura nr. 132).

98
 Fig. 132. Livada de pe versantul drept al Pojorâtei la sud de Crăieşti (6 august 2012)

6.1.2. Terenuri cu folosinţă neagricolă

Această categorie de terenuri se extinde pe o suprafaţă de 12.465 ha ceea ce reprezintă

29,5 % din aria bazinului studiat. Pe categorii de folosinţă, cele mai mari suprafeţe sunt
deţinute de păduri, de 10.137 ha (24,0 %), urmate de terenurile cu ape pe 208 ha (0,5 %),
drumuri pe 827 ha (2,0 %), terenuri cu construcţii pe 1.119 ha (2,65 %) şi terenurile
neproductive pe 174 ha (0,4 %).
Dacă în 1832 pădurile se întindeau pe 53 % din bazinul Zeletinului (Poghirc P.,
1972), suprafeţele forestiere s-au diminuat foarte mult până în 1893, ajungând la 19,7 % şi
doar 13,9 % dacă luăm în considerare doar pădurile fără tufărişuri. Indiferent de valoarea
luată în calcul observăm o reducere de peste 63-74 % a suprafeţelor forestiere în mai puţin de
un secol. Aşa cum menţiona Poghirc P. (1972), una din cauzele defrişării de timpurii a
pădurilor din Colinele Tutovei a fost sistemul vechi de organizare sătească, respectiv răzăşia,
cu utilizarea „devălmaşă” a pădurilor, însă cu o intensificare mai mare după 1829, adică după
abolirea monopolului turcesc asupra comerţului Principatelor Române.
În prezent pădurile, precum şi celelalte terenuri cu vegetaţie forestieră reprezintă a
doua categorie de folosinţă după terenurile arabile. Din totalul celor 10.136 ha (24,0 % din
total), subcategoria pădure se întinde pe 7.419 ha (17,54 %), perdelele de protecţie pe 1.674
ha (4,0 %) iar tufărişurile şi mărăcinişurile pe 1.043 ha (2,5 %). Cele mai extinse suprafeţe
împădurite se găsesc în bazinul superior al Zeletinului, respectiv pe teritoriul administrativ al
comunei Răchitoasa (figura nr. 133).
Drumurile deţin o suprafaţă totală de 827 ha (2,0 %) şi au fost grupate în trei
subcategorii: drumuri principale, drumuri de exploatare şi drumuri în intravilan. În drumurile
principale au fost incluse şoselele şi drumurile modernizate prin asfaltare sau pietruire care
asigură legătura între reşedinţa de comună şi principalele sate, iar suprafaţa lor este 147 ha
(0,35 %). Ca importanţă, pe primul loc se află DN 11A care asigură legătura dintre Bârlad şi
Adjud trecând prin Podu-Turcului. Dintre drumurile judeţene cel mai important este DJ 241
ce străbate bazinul Zeletinului de la nord la sud între localităţile Spria şi Gohor (figura nr.
134).

99
Fig. 133. Harta răspândirii pădurilor Fig. 134. Harta reţelei de drumuri

100
 Drumurile de exploatare ocupă 526 ha (1,3 %) şi cuprind toate drumurile
nemodernizate care asigură legătura între vatra satelor, drumurile principale şi parcelele de
teren. Tot aici au fost incluse şi drumurile forestiere extrase de pe planurile topografice în
scara 1: 5 000. Dintre acestea, cele care îşi pun amprenta asupra proceselor geomorfologice,
în special asupra ravenării, sunt cele orientate deal-vale. De fapt, aceste drumuri orientate
deal-vale şi întrebuinţate perioade mai îndelungate au condus la formarea marii majorităţi a
ravenelor de versant şi uneori a ravenelor de fund de vale. Cea de-a trei categorie, cea a
drumurilor în intravilan, ocupă o suprafaţă de 154 ha (0,36 %).
Terenurile utilizate cu ape ocupă 208 ha (0,5 % din toatal), din care 125 ha sunt lacuri
şi bălţi şi 83,3 ha terenuri înmlăştinite.
Din documentele vechi cartografice şi istorice rezultă că în Colinele Tutovei au existat
numeroase iazuri, heleştee sau râmnice de mici dimensiuni folosite deseori pentru acţionarea
morilor de apă. Dacă pe harta lui Bawr, din 1768-1774, care nu este foarte detaliată pe Zeletin
figurează un singur iaz, la nord de Răchitoasa, la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt
menţionate cinci astfel de acumulări şi respectiv patru mori de apă. Reducerea zonelor umede
s-a înregistrat după 1960 când în urma lucrărilor hidrotehnice s-au realizat atât canale de
regularizare a râurilor cât şi de desecare sau drenaj. Astfel, dacă la sfârşitul sec. al XIX-lea
zonele umede deţineau 2.410 ha (cf. Atlasului Moldovei, 1894 şi a Planurilor Directoare de
Tragere 1: 20 000), ceea ce reprezintă 5,7 %, dispuse pe şesul Zeletinului sau al
Dobrotforului, în prezent acestea au o pondere modestă, de sub 0,5 %.
Acumularea piscicolă de la Motoşeni, cu o suprafaţă iniţială de 140 ha s-a restrâns la
124 ha datorită colmatării parţiale.
În categoria terenurilor cu construcţii au fost grupate suprafeţele ocupate de
construcţii şi curţii, inclusiv cimitirele şi construcţii şi curţi industriale, iar suprafaţa lor este
de 1.119 ha (2,65).
Terenurile neproductive au o suprafaţă de 173,56 ha, aici fiind incluse
reveneleneîmpădurite, albiile minore ale Zeletinului şi Dobrotforului lipsite de o vegetaţie
specifică.

6.2. Aspecte ale dinamicii utilizării terenurilor în perioada 1894 – 2005

Pentru analiza dinamicii utilizării terenurilor este necesară obţinerea unor informaţii
extrase de pe materiale cartografice diacronice, comparabile ca detaliere. Reamintim că pentru
analiza modului actual de utilizare a terenurilor s-au folosit ortofotoplanurile din anul 2005, în
sacra 1: 5000 (0,5x0,5 m). Pentru perioadele mai vechi se pot utiliza hărţile din Atlasul
topografic al Moldovei (1894) în scara 1: 50 000 sau planurile directoare de tragere în scara 1:
20 000, ridicate în aceeaşi perioadă dar editate eşalonat în prima jumătate a sec. al XX-lea.
Ambele surse cartografice permit însă diferenţierea pe ele numai a anumitor categorii de
folosinţă (figurile 131).
În figura 135 se observă că pe acelaşi areal din bazinul superior al Zeletinului, de la
Spria, modul de utilizare a terenurilor a suferit schimbări considerabile.
În 1984 pădurea era mult mai extinsă pe versantul stâng al Zeletinului la est de satul
Spria, drumurile erau dispuse pe direcţia deal-vale, existau suprafeţe înmlăştinite etc. (figura
136 a). În 1960 se observă în special diminuarea suprafeţelor împădurite şi extinderea
intravilanului, în timp ce în 1981 apar modificări substanţiale, respectiv plantaţii viticole,
plantaţii silvice cu salcâmi, rectificarea albiei minore sau trasarea unor tronsoane de drumuri
în serpentine (figura136 b, c). Schimbări importante sunt vizibile şi în 2005 în sensul că pe
acelaşi decupaj se observă cum plantaţiile viticole au fost desfiinţate, terenurile respective
fiind utilizate ca arabil, plantaţiile silvice de protecţie au fost defrişate şi nu în ultimul rând
fărâmiţarea suprafeţelor agricole în parcele foarte mici dispuse deal-vale (figura 136 d).

101
 a. extras – Harta Moldovei, 1:50 000, 1894

b. prelucrare plan topo, 1:5 000, 1960

c. extras hartă topografică, 1: 25 000, 1981

d. extras ortofotoplan, 1:5 000, 2005

Fig. 136 (a, b, c, d). Schimbarea utilizării

terenurilor la Spria, între 1894 – 2005

Fig. 135. Harta utilizării terenurilor în anul

1894 (după Atlasul Topografic al
Moldovei, 1: 50 000 şi Planurile
Directoare de Tragere, 1: 20 000)

102
 În demersul ştiinţific întreprins s-a încercat compararea modului de utilizare a
terenurilor de la sfârşitul sec. al XIX-lea (1894) cu cel de la începutul sec. al XXI-lea (2005).
Analizând graficul din figura nr. 137 constatăm o serie de diferenţieri. Astfel, aria pădurilor a
crescut de la 5.875 ha (14 %) la sfârşitul sec. al XIX-lea la 8.571 ha (20,3 %) în 1981 şi la
9.094 ha (21,5 %) în 2005. Această creştere se explică parţial prin trecerea unor suprafeţe
ocupate de tufărişuri în categoria pădurilor, dar mai ales prin plantaţiile silvice, în special cu
salcâm (Robinia pseudoacacia), înfiinţate între 1973-1990. Cele mai evidente modificări se
constată la terenurile ocupate cu ape/zone umede, care de la o pondere de 5,8 % în anul 1893
ajung la mai puţin de 0,5 % în 2005). Modificările apărute la nivelul intravilanului se
datorează atât diferenţelor de scară dintre cele trei materiale cartografice, cât şi sistematizării
aşezărilor rurale de după 1960.

Fig. 137. Dinamica principalele categorii de folosinţă ale terenului între 1894 şi 2005

6.3. Măsuri de conservare a solului şi a apei în bazinul Zeletinului

Cele mai importante lucrări de îmbunătăţiri funciare (combaterea eroziunii solului,

drenaj şi desecări, irigaţii) s-au realizat înainte de anul 1990, în special de către IEELIF
Bacău. Un rol important în modificările survenite în evoluţia ulterioară a acestor lucrări şi
preocupări l-a avut aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991 a Fondului Funciar. Această lege
conţine două prevederi care nu sunt de natură să favorizeze prevenirea şi combaterea eroziunii
solului, de exemplu. Conform primei prevederi, punerea în posesie sau reîmproprietărirea
trebuie să se facă „de regulă” pe vechile amplasamente, adică în parcele orientate pe direcţia
deal-vale. A doua prevedere stipulează că dreptul la proprietate este valabil până la gradul al
IV-lea de rudenie, ceea ce a condus şi conduce la fărâmiţarea excesivă a terenurilor. De aceea,
într-un interval scurt de timp s-a revenit pe suprafeţe mari la sistemul neraţional de
agricultură, de lucrat în parcele mici pe direcţia deal-vale. În plus, nu s-au mai făcut investii
guvernamentale pentru lucrări noi de amenajare antierozională, iar lucrările vechi au fost
frecvent deteriorate sau scoase din funcţiune.
Pe baza ortofotoplanurilor din anului 2005, în bazinul Zeletinului au fost identificate
doar 3.866 ha de terenuri agricole amenajate conform cerinţelor de combatere a eroziunii
solurilor, ceea ce reprezintă aproape 13 % din terenurile agricole (figura nr. 138). Din această
suprafaţă, terenurile arabile exploatate în sistemul antierozional de cultură pe direcţia
curbelor de nivel (contur) ocupă 1.885 ha (10 % din terenurile arabile), iar sistemul de
cultură în fâşii sau benzi înierbate se regăseşte doar pe 636 ha (3,4 % din arabil).

103
 Terasele banchetă realizate mai
ales în plantaţiile viti-pomicole, dar şi pe
unele terenuri arabile, deţin o suprafaţă de
1.344 ha (4,5% din suprafaţa totală a
bazinului) şi se întâlnesc pe areale
apreciabile în jurul localităţilor Beneşti,
Podu-Turcului, Frumuşelu, Tănăsoaia
(tabelul nr. 7).

Tabelul nr. 7 - Măsuri de conservare a

solului şi a apei prezente în bazinul
Zeletinului în anul 2005

Suprafaţa %
Tipul de lucrări deservita (din
(ha) total)
Culturi
pe curbe 1885,23 4,46
de nivel
Sisteme Culturi
antierozionale în fâşii
de cultură = sau 636,39 1,50
CES benzi
înierbate
Terase
agricole 1344,46 3,18
Total CES 3866,08 9,14
Plantaţii silvice 1674,26 3,96
Canale regularizate 105,80 0,25
Canale de desecare şi
drenaj 19,56 0,05
Lacuri 125,01 0,30
Total 1924,64 4,55
Total bazin 5790,72 13,69

Pe terenurile foarte puternic

degradate, înainte de 1990, s-au realizat
plantaţii silvice care se extind în prezent pe
o suprafaţă de 1.674 ha (3,9 % din total).
Pentru a evidenţia investiţiile
majore făcute înainte de 1990 în
agricultură, sugestive sunt tabelele 8 şi 9,
cu principalele lucrări de îmbunătăţiri
funciare din bazinul Zeletinului executate
de către IEELIF Bacău.
Fig. 138. Harta măsurilor şi lucrărilor de
conservare a solului şi apei din bazinul
Zeletinului în anul 2005

104
 Tabelul. nr. 8. Principalele lucrări tehnice de îmbunătăţiri funciare din bazinul Zeletinului,
judeţul Bacău
(după Monografia lucrărilor de îmbunătăţirilor funciare din judeţul Bacău, 1992)

Apa Total Zeletin

Denumirea lucrărilor Dobrotfor Zeletin
Neagră (jud. Bacău)
Terase (ha) 1600 79 1891 3570
* 186 9 220 415
** 78 4 92 174
Canale dirijare scurgere (km) 59 16 104 179
Debuşee înierbate (km) 3 7 82 92
Drenuri (km) 1,5 0,4 27,3 29,2
Drumuri (km) 122 22 338 482
Podeţe (nr.) 364 72 246 682
Căderi din beton (nr.) 125 0 139 264
Baraje din beton (nr.) 22 39 65 126
Baraje de pământ (nr.) 11 2 26 39
Plantaţii silvice (ha) 593 170 952 1715
Lacuri (ha) 0 0 140 140
Total hectare cu lucrări (ha) 2393 466 3453 6312

Tabelul nr. 9. Suprafaţa amenajărilor pentru combaterea eroziunii solului din bazinul
Zeletinului la 31 decembrie 1989 (judeţul Bacău)
(după Monografia lucrărilor de îmbunătăţirilor funciare din judeţul Bacău, 1992)

Apa Neagra
Denumire bazin hidrografic Dobrotfor Zeletin Total
(Frumuşelu)
Anul punerii
1968-1973 1972-1973 1974-1976
în funcţiune
Suprafaţa totală
6913 2479 15226 24618
amenajată (ha)
arabil 4675 1657 9956 16288
păşune 244 383 2618 3245
Folosinţe agricole fâneaţă 435 26 594 1055
livezi 111 0 145 256
vii 101 56 203 360
Total
agricol 5566 2122 13516 21203
Total neagricol 1347 357 1711 3415
Plantaţii
silvice 596 170 952 1718

Se constată că din suprafaţa totală agricolă de 25.457 ha din judeţul Bacău aferentă
bazinului Zeletinului, 20.203 ha (83,2 %) erau cultivate în lungul curbelor de nivel (pe contur)
sau erau echipate cu lucrări agrotehnice moderne, precum culturi în fâşii, benzi înierbate şi
terase agricole.

105
 Terenuri exploatate antierozional, conform cerinţelor de combatere a eroziunii solului
(CES) se mai păstrează pe suprafeţe foarte reduse, precum pe versantul drept al Zeletinului la
nord de Dănăila (figura nr. 139). Alte suprafeţe cultivate corespunzător mai apar pe versantul
stâng al Zeletinului la est de Glăvăneşti, Podu-Turcului, Călimăneasa, pe versantul drept al
Dobrotforului la Baloteşti etc.

Fig. 139. Terase banchetă pe versantul drept al Zeletinului, la nord de Dănăila

(29 octombrie 2011)

Dintre lucrările hidrotehnice de pe fundul văilor realizate înainte de 1990, pot fi

menţionate canalele de dirijare a scurgerii, baraje, podeţe etc. O parte dintre acestea au fost
afectate de evoluţia ravenelor, dar altele sunt surprinzător într-o stare bună de funcţionare,
precum cele de pe Valea Gerului, la SE de satul Buda (figura nr. 140).

Fig. 140. Baraje din beton pe Valea Gerului (26 noiembrie 2011)

6.4. Amenajarea antierozională a terenurilor.

Studiu de caz: Bazinul Oarzelor

Pârâului Oarzelor, afluent de stânga al pârâului Drobotfor, are 3,5 km lungime şi

suprafaţa de 360 ha. Cu un bazin hidrografic asimetric, Valea Oarzelor se încadrează în
acelaşi tipar specific asimetriei de ordinul al II-lea ca în Valea Pojorâta. Asimetria se menţine

106
şi în cadrul altitudinilor, cele mai mari fiind în partea estică a bazinului, în Dealul Crăieşti
(365 m).
Învelişul pedologic este dominat de preluvosoluri, întâlnite în general pe terenurile mai
domoale, iar pe versanţii cu pante accentuate sunt prezente antrosolurile erodice şi
regosolurile.
Modul actual de organizare a terenurilor agricole este impropriu dezvoltării durabile,
respectiv terenuri agricole cultivate pe direcţia deal-vale. Terenurile arabile au cea mai mare
răspândire, peste 50 %, concentrate în jumătatea nordică şi de vest a bazinului, iar pădurile
sunt extins pe versantul stâng (figura nr. 141).

Fig. 141. Harta utilizării actuale a terenurilor din bazinul Valea Oarzelor
(după ortofotoplanul din anul 2005)

Dintre sistemele antierozionale de cultură, considerăm că cele mai adecvate pentru

arealul studiat, este combinaţia sistemelor de cultură în fâşii şi cu benzi înierbate (figura nr.
142). Odată stabilit modul optim de folosinţă a terenului şi sistemele de cultură utilizate, s-au
trasat drumurile de exploatare secundare (pe direcţia generală a curbelor de nivel) iar apoi
drumurile în serpentină sau oblice (amenajate ca drumuri principale), care îndeplinesc şi rolul
de zone de întoarcere a agregatelor. Pentru echiparea corespunzătoare a terenurilor arabile,
lăţimea fâşiilor sau a distanţei dintre benzile înierbate a fost stabilită după metoda de calcul
logaritmică propusă de Stănescu P. (1975):
- soluri rezistente la eroziune log. L = 2,22 – 0,03 i
- soluri mijlociu rezistente la eroziune log. L = 2,15 – 0,03 i
- soluri slab rezistente la eroziune log. L = 2,05 – 0,03 i

107
Fig. 142. Amenajarea antierozională a bazinului Văii Oarzelor

108
 Dacă acum terenurile arabile se extind pe 192 ha (53,5 %), în urma amenajării
antierozionale, terenurile cultivate în sistemul antierozional propus anterior se pretează pe o
suprafaţă de 172 ha (48 %), deci se recomandă micşorarea arabilului în favoarea pajiştilor
ameliorate sau plantaţii silvice. În acest context, vegetaţia forestieră îşi va mări aria de la 63
ha (17,2 %) la 93 ha (26,2 %, păduri şi plantaţii silvice), iar păşunile cu o suprafaţă actuală de
79 ha vor intra în categoria pajiştilor ameliorate extinse pe 87 ha (figura nr. 143 a şi b).

a. utilizare actuală b. amenajare antierozională

Fig. 143. Ponderea claselor de utilizare actuală şi de perspectivă raţională a terenurilor

109
 Concluzii

Bazinul Zeletinului este situat în partea centrală a Colinelor Tutovei, în care în urma
evoluţiei reţelei hidrografice s-a ajuns la o fragmentare colinară şi colinar-deluroasă a
reliefului, cu interfluvii orientate pe direcţie generală nord-sud. Reliefului actual este
rezultatul interacţiunii a două categorii de factori, respectiv factori interni (litologici,
structurali, tectonici) şi factori externi, fizico-geografici (climatici, hidrologici, biotici) dar şi
antropici.
Geologia locală pare relativ simplă, la partea superioară, dar mai greu de precizat exact
în adâncime, fie datorită faptului că fundamentul Platformei Bârladului nu a fost interceptat
încă în foraje, fie datorită opiniilor diferite privind limitele şi apartenenţa acestei platforme.
Formaţiunile geologice scoase la zi de către agenţii modelatori aparţin predominant
Chersonianului şi Meoţianului în bazinul superior şi mijlociu şi Ponţian-Dacianului în bazinul
inferior. La acestea se adaugă formaţiunile recente, de vârstă cuaternară (eluvii, deluvii,
coluvii, proluvii, aluvii).
Caracteristicile actuale ale reliefului din bazinul Zeletinului sunt influenţate în general
de factorii fizico-geografici.
Climatul temperat continental cu nuanţe de excesivitate se impune atât prin regimul
termic (8 – 10C) cât şi prin cel pluviometric (530 – 600 mm). Mărturie a acestui tip de climat
sunt amplitudinile termice absolute de peste 60 C precum şi neuniformitatea regimul anual şi
lunar al precipitaţiilor atmosferice.
Factorul hidrologic joacă un rol primordial, zona cercetată fiind în special opera
râurilor. Debitul mediu multianual al Zeletinului este relativ mic (0,661 m3/s), însă în situaţii
excepţionale, precum în 11 octombrie 1972, acesta a ajuns la 122 m3/s. Vegetaţia forestieră
ocupă în prezent 10.136 ha (24% din aria totală) şi are o răspândire mai mare în bazinul
mijlociu şi superior al Zeletinului.
Structura general monoclinală, pe direcţia NNV-SSE, generată de înălţarea
neotectonică, predominarea nisipurilor în depozitele geologice şi condiţiile climatice au
determinat fragmentarea mai accentuată a reliefului în bazinul mijlociu şi superior prin
adâncirea rapidă şi mai pronunţată a reţelei hidrografice.
Relieful structural-litologic este slab reprezentat, fie sub forma unor culmi-platouri,
dezvoltate pe o combinaţie de gresii cineritice şi nisipuri meoţiene (de exemplu, platoul din
Dealul Moşia Panului), fie sub forma unor umeri locali, grefaţi pe gresii cineritice, conturaţi
pe contraforturile dintre hârtoapele de alunecare, precum pe versantul drept al Zeletinului
superior la vest de Coloneşti.
Dintre tipurile genetice de relief cel mai extins este relieful sculptural în structură
general monoclinală, sub formă de culmi interfluviale şi versanţi deluviali, care ocupă peste
85 % din arealul studiat. Pe fondul dispunerii interfluviilor pe direcţia nord – sud, versanţii
prezintă o expoziţie dominant vestică şi estică. În majoritatea cazurilor ei joacă rol de frunţi
sau reversuri de cuestă şi pun în evidenţă asimetrii morfologice, controlate structural. În acest
context, prezintă interes diferenţierea a trei areale cu trăsături distincte, respectiv:
- Bazinul superior, cu o suprafaţă de 6.966 ha (16,5 % din total), unde valea
Zeletinului se înscrie predominant în categoria văilor subsecvente diagonale (piezişe), ceea ce
a condus la individualizarea reliefului de cueste, specific asimetriei structurale de ordinul I
(frunte de cuestă cu expoziţie generală nord-estică şi revers sud-vestic). Micile văi
reconsecvente ale afluenţilor de stânga scot în evidenţă asimetria structurală de ordinul al II-
lea (frunte de cuestă cu expoziţie vestică şi revers estic);
- Bazinul mijlociu, larg extins pe 20.904 ha (49,4 % din total), în care, pe fondul
orientării nord-sud a văii principale, iese în relief în primul rând asimetria structurală de
ordinul al doilea (77 % din aria decupajului se situează pe partea dreaptă a bazinului şi 23 %

110
pe partea stângă a bazinului). Această asimetrie este foarte bine conservată pe unele văi tinere,
reconsecvente, precum Valea Pojorâtei din bazinul Dobrotforului. Subordonat, asimetria de
ordinul I se conturează pe văile subsecvente piezişe ale unor mici afluenţi de dreapta ai
Zeletinului sau pe văile subsecvente ale afluenţilor de stânga.
- Bazinul inferior, iniţial mult mai extins, s-a restrâns treptat prin deplasarea spre est a
Berheciului inferior şi ocupă acum 14.418 ha (34,1% din total). În acest context, deşi valea
Zeletinului este orientată tot pe direcţie consecventă, nord-sud, asimetria de ordinul al II-lea s-
a estompat, iar cea de ordinul I se remarcă pe văile afluenţilor.
Procesele geomorfologice cele mai importante care contribuie la degradarea
terenurilor din bazinul Zeletinului sunt specifice întregii zone colinare dintre Siret şi Bârlad, şi
constau în eroziunea solului, eroziunea în adâncime, alunecările de teren şi sedimentarea.
Eroziunea în suprafaţă are o răspândire generalizată, fiind influenţată de substratul
geologic, caracteristicile reliefului, condiţiile climatice şi hidrologice şi de intervenţiile
antropice. Cele mai degradate tipuri de soluri de pe terenurile agricole sunt Antroslolurile
erodice (15,3 %) şi Preluvosolurile (83,5 %). În bazinul Zeletinului, solurile puternic erodate
se extind pe 8.925 ha (29 %), iar cele foarte puternic şi excesiv erodate pe 3.979 ha (13 %).
Pierderile medii anuale de sol pentru terenurile agricole estimate după metoda Moţoc
sunt de 14,4 t/ha/an cu diferenţieri semnificate pe cele trei sectoare de bazin hidrografic.
Valorile mai mari ale pierderilor medii anuale de sol din bazinul superior (15 t/ha/an) şi
mijlociu (16,7 t/ha/an) în comparaţie cu cele din bazinul inferior (11,1 t/ha/an) se explică prin
predominarea versanţilor cu pante mai ridicate în bazinul mijlociu şi superior şi a
interfluviilor mai domoale, cu versanţi slab-moderat înclinaţi în bazinul inferior.
Eroziunea în adâncime este întâlnită pe 1297 de ha (3 %) cu o predominare a ravenelor
de versant, frecvent dezvoltate în model „dendritic”, atât ca număr (1515), cât şi în suprafaţă
(795 ha). Cele mai mari ravene ajung la dimensiuni considerabile de ordinul zecilor de
hectare. Chiar dacă gradul de împădurire al ravenelor este moderat, ţinând cont de substratul
geologic predominant nisipos şi de condiţiile climatice, acestea reprezintă o sursă majoră de
material solid care este depus în mare parte sub formă de conuri proluviale şi/sau aluviuni.
Măsurătorile efectuate pe zece ravene reprezentative, atât de versant cât şi de fund de
vale cu ajutorul GPS-ului Garmin eTrex 30 şi compararea datelor cu informaţiile de pe
planurile topografice 1: 5 000, ediţia 1960, relevă faptul că în perioada de 52 de ani, 1960-
2012, ravenele s-au extins cu peste 24 %, rata medie de creştere a lor în suprafaţă fiind de
332 m2/an.
Alunecările de teren reprezintă a treia categorie, dar probabil cea mai importantă, de
procese geomorfologice ce contribuie la degradarea terenurilor. Ele se extind pe o suprafaţă
apreciabilă de 17.333 ha (40,1 % din aria totală a bazinului) şi sunt în majoritatea cazurilor
stabilizate. Distribuţia spaţială a alunecărilor de teren relevă predominarea lor mai mare în
bazinul superior şi mijlociu şi mai redusă în bazinul inferior. De cele mai multe ori,
alunecările de teren sunt determinate de evoluţia ravenelor, ceea ce reconfirmă ideea lui
Hârjoabă I. (1968). Peste 95 % din suprafaţa alunecărilor se află cantonată pe versanţi cu
pante mai mari de 5º şi se extind atât pe frunţile de cuestă cât şi pe reversurile puternic-
excesiv degradate.
Ritmul mediu de sedimentare din bazinul inferior al Zeletinului, la Glăvăneşti, a fost
estimat la 2,1 cm/an, pentru perioada 1986 - 2012 şi cel puţin dublu între 1963 – 1986, ţinând
seama de contextul climatic din 1968-1973 şi de gradul mult mai redus de împădurire al
ravenelor.
Utilizarea actuală a terenurilor este diferită la nivel de bazin, evidenţiindu-se o situaţie
inversă între terenurile arabile şi terenurile utilizate ca păşune. Astfel, în bazinul inferior unde
versanţii au înclinarea mai redusă, predominante sunt terenurile arabile, iar în bazinul superior
păşunile ocupă primul loc. Plantaţiile viticole, mult mai extinse înainte de 1990, sunt reduse în

111
prezent la 1.069 ha, din care 240 ha (23 %) sunt puternic degradate. Ponderea terenurilor
ocupate cu livezi s-a redus la o treime faţă de situaţia anterioară anului 1990, iar dintre cele
existente aproape 2/3 sunt într-o stare de degradare avansată.
Condiţiile fizico-geografice şi social-economice din bazinul Zeletinului impun luarea
de măsuri corespunzătoare în vederea prevenirii şi combaterii eroziunii solurilor, prin
reintroducerea lucrărilor de organizare şi amenajare antierozională a terenurilor agricole şi
înfiinţarea de plantaţii silvice pe terenurile ocupate de ravene şi/sau afectate de alunecări.

112
Bibliografie

Andreescu I., Codrea V., Enache C., Lubenescu Victoria, Munteanu T., Petculescu Al.,
Stiuca E., Terzea Elena (2011) - Reassessment of the Pliocene/Pleistocene
(Neogene / Quaternary) boundary in the Dacian basin (eastern Paratethys),
Romania. Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii şi comunicări. Ştiinţele Naturii.
Tom. 27, No. 1/2011 ISSN 1454-6914.
Atanasiu I., Macarovici N. (1950) - Les sédiments miocènes de la partie sptentrionale de la
Moldavie, Ann. Com. géol., t. XXIII, Bucureşti.
Bally R. J., Stănescu P. (1977) - Alunecările şi stabilitatea versanţilor agricoli, Editura
Ceres, Bucureşti.
Băcăuanu V. (1973) - Evoluţia văilor din Podişul Moldovenesc, Realizări în Geografia
României, Culegere de Studii, Ed. Şt., Bucureşti.
Băcăuanu V. (1978) - Terasele fluviatile din Podişul Moldovenesc, An. Şt. Univ. „Al. I.
Cuza” Iaşi, s II, t. XXIV.
Băcăuanu V. (1989) - Geomorfologie, curs litografiat, Editura Univ. ”Al. I. Cuza”, Iaşi.
Băcăuanu V., Donisă I., Hârjoabă I. (1974) - Dicţionar geomorfologic, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti.
Băcăuanu V., Barbu N., Pantazică M, Ungureanu Al., Chiriac D. (1980) – Podişul
Moldovei. Natură. Om. Economie, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti;
Băloiu V. (1975) - Amenajarea ravenelor. În „Eroziunea solului şi metode de combatere”,
Editura Ceres, Bucureşti.
Bălteanu D. (1983) - Experimentul de teren în geomorfologice, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
Bălteanu D., Chendeş V., Sima Mihaela, Enciu P. (2010) - A country-wide spatial
assessment of landslide susceptibility in Romania, Geomorphology 124.
Bârcă C. (1973) - Flora vegetaţiei Colinelor Tutovei (între Tutova şi Siret), Rezumatul Tezei
de doctorat, Cluj-Napoca.
Bradu Tatiana (2004) – Clima Colinelor Tutovei, Teză de doctorat, Iaşi.
Burduja C., Barbu N. (1955) – Contribuţii la fitogeografia Colinelor Tutovei, Probl. Geogr.,
t. II, Bucureşti.
Chelcea Silvia, Vlăducu A., Preda A. (2006) – Fenomene hidrologice extreme în bazinul
hidrografic Bârlad, An. Univ. Spiru Haret, s. Geogr., nr. 9.
Ciocârdel, R., Esca, A. (1966) - Încercare de sinteză cu privire la mişcările verticale ale
scoarţei terestre în România, Rev. Roum., G.G.G., s. Géophys., t. IV, f.1.
Cirimpei Claudia (2009) – Studiul litostratigrafic al depozitelor de vârstă Jurasic şi
Cretacic din Depresiunea Bârladului, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.
Cobălcescu Gr. (1883) – Studii geologice şi paleontologice asupra unor tărâmuri terţiare
din unele părţi ale României, Memoriile geologice ale Şcolii Militare, Iaşi.
Cornea I. (1964) – Contribuţii geofizice la studiul structurii geologice a Depresiunii
Bârladului, St. şi cerc. geol. geofiz. geogr., seria geofizică, 2.
David Mihai (1921) – O schiţă morfologică a Podişului Sarmatic din Moldova, BSRRG, t.
XXXIX.
David Mihai (1922) – Cercetări geologice în Podişul Moldovenesc, AIGR, IX (1915-1920).
Donisă I., Boboc N. Ioniţă I. (2009) – Dicţionar geomorfologic, Editura Univ. „Al. I. Cuza”,
Iaşi.
Dragoş V. (1957) – Deplasări de teren, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Dumitrescu I., et colab. (1962) – Memoire de la carte tectonique de la Roumanie, An. Com.
geol. Inst. Geol., XXXII.

113
Filipescu M. (1944) – Problema vulcanismului extracarpatic, Rev. Muz. mineralog.-geol.,
Univ. Cluj, VIII.
Filipescu M. (1950) – Îmbătrânirea prematură a reţelei hidrografice din partea sudică a
Moldovei dintre Siret şi Prut şi consecinţele acestui fenomen, Natura, anul II, 5.
Florea M. N. (1979) – Alunecări de teren şi taluze, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Florea N., Munteanu I. (coord.) (2012) – Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, Ed.
Sitech, Craiova.
Gugiuman I. (1970) – Câteva observaţii privind durata de strălucire a Soarelui pe cer în
partea de est a R. S. România, An. şt. Ale Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, secţ. IIc, tom
XVI.
Hârjoabă I. (1962) – Contribuţii la studiul teraselor din Colinele Tutovei, ASUCI-GG, VIII.
Hârjoabă I. (1965) – Procese geomorfologice care contribuie la degradarea terenurilor din
Colinele Tutovei, An. Şt. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, s II, t. IX.
Hârjoabă I. (1968) – Relieful Colinelor Tutovei, Editura Academiei R.S. România,
Bucureşti.
Hohan, Simona Daniela (2001) – Diferenţieri climatice în partea de sud-vest a Moldovei,
Teză de doctorat, Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Hurjui C. (2008) – Rolul rocilor sedimentare în morfologia şi dinamica ravenelor – Studii de
caz din Podişul Moldovenesc, Edit. ALFA, Iaşi.
Hurjui C., Nistor D., Petrovici G. (2008) – Degradarea terenurilor agricole prin ravenare
şi alunecări de teren, Edit. ALFA, Iaşi.
Ielenicz M. (1970) – Zonele cu alunecări din ţara noastră, Rev. Terra, XXII, nr. 1, Bucureşti;
Ionesi L. (1989) – Geologia României (volumul I), Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Ionesi L. (1994) – Geologia unităţilor de Platformă şi Orogenul Nord-Dobrogean, Ed.
Tehnică, Bucureşti.
Ionesi L., Ionesi Bica, Roşca V., Lungu Al., Ionesi V. (2005) – Sarmaţianul mediu şi
superior de pe Platforma Moldovenească, Ed. Academiei Române, Bucureşti.
Ioniţă I. (1985) – Eroziunea solului şi amenajarea terenurilor în Podişul Moldovei, Vol.
Cercetări geomorfologice pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare, Bucureşti.
Ioniţă I. (1997) – Studiu geomorfologic al degradărilor de teren din bazinul mijlociu al
Bârladului, Teză de doctorat, Iaşi.
Ioniţă I. (2000a) – Relieful de cueste din Podişul Moldovei, Editura CORSON, Iaşi.
Ioniţă I. (2000b) – Formarea şi evoluţia ravenelor din bazinul Bârladului, Ed. „Corson” Iaşi.
Ioniţă I. (2000c) – Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase,
Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Ioniţă I. (2006) – Gully development în the Moldavian Plateau of Romania. Elsevier-Catena,
Special Issue „Soil Erosion Research in Europe”, Edited by Katharina Helming, J. L.
Rubio and J. Boardman, Vol. 68, Issue 2-3.
Ioniţă I. (2007) – Sezonul critic de eroziune în Podişul Bârladului, în Workshopul “Impactul
riscurilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice asupra mediului în bazinul
Bârladului”, Editura Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi, ISBN 978- 973-703-294-2, 147-160
pp.
Ioniţă I. (2008a) – Impactul ambiental al averselor din 5-6 septembrie 2007 în Podişul
Bârladului, în Raportul de cercetare “Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-
geomorfologice asupra mediului în bazinul Bârladului”, Editura Performantic, ISBN
978- 973-703-294-2, 223-230 pp.
Ioniţă I. (2008b) - Sezonul critic de eroziune în Podişul Bârladului, în Raportul de cercetare
“Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice asupra mediului în
bazinul Bârladului”, Editura Performantica Iaşi, ISBN 978- 978-973-730-514-5,
322-332 pp.

114
Ioniţă I. (2008c) - Ritmul de sedimentare în acumulările din Podişul Bârladului, în Raportul
de cercetare “Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice asupra
mediului în bazinul Bârladului”, Editura Performantic, ISBN 978- 973-703-294-2,
370-380 pp.
Ioniţă I., Ioniţă Violeta (1992) – Contribuţii la studiul geomorfologic al bazinului văii
Tutovei, Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, Nr. 10/1990, Univ.
„Al. I. Cuza”, Iaşi.
Ioniţă I., Mărgineanu R., (2005) – Consideraţii privind sedimentarea în acumulările din
partea central-sudică a Podişului Moldovei, Lucrările ştiinţifice – seria Agronomie,
vol. 48, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
Ioniţă I., Mărgineanu R. (2007) - Consideraţii privind ritmul de sedimentare în acumulările
din Podişul Bârladului, în Workshopul “Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-
geomorfologice asupra mediului în bazinul Bârladului”, Editura Univ. “Al. I. Cuza”
Iaşi, ISBN 978-973-703-294-2, 7-18 pp.
Ioniţă I., Niacşu L. (2010) – Land degradaţion and soil conservation within the Pereschivul
Mic catchment – Tutova Rolling Hills, Lucrările ştiinţifice – vol. 53, seria
Agronomie, Ed. „Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi.
Ioniţă I., Ouatu O. (1985) - Contribuţii la studiul eroziunii solurilor din Colinele Tutovei,
Rev. Cercet. Agronomice din Moldova, vol. III, (71), Iaşi.
Ioniţă I., Ouatu O. (1990) Sezonul critic de eroziune în Colinele Tutovei, An. Şt. Univ. „Al.
I. Cuza”, t. XXXVI, s. II C, Iaşi.
Ioniţă I., Văsui V. (2008) – Utilizarea raţională a terenurilor agricole erodate – ghid
practic, O.J.C.A. Vaslui.
Ioniţă I., Mărgineanu R. M., Hurjui C. (2000) - Assessment of the reservoir sedimentaţion
rates from 137-Cs measurements in the Moldavian Plateau, Acta Geologica
Hispanica, Volum 35, No. 3-4, Special issue „Assessment of soli erosion and
sedimentation through the use of the 137-Cs and related techniques”, Edited by
Queralt I., Zapata F. and Garcia Agudo, Barcelona, Spain.
Ioniţă I., Rădoane M., Mircea S. (2006) – „1.13. Romania”, In „Soil Erosion in Europe”,
Editors John Boardman and Jean Posen, Publisher John Wiley, Chichester, England;
Iordan I. (1963) – Toponimia românească, Editura Acad. Rep. Pop. Române, Bucureşti;
Jeanrenaud, P. (1961) - Contribuţii la cunoaşterea geologiei Podişului Central
Moldovenesc, An. Şt. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, t. XII.
Jeanrenaud, P. (1966) - Contribuţii la cunoaşterea geologiei regiunii dintre valea Siretului
şi valea Bîrladului, An. Şt. Univ. „Al. I. Cuza” Iaşi, t. XII.
Jeanrenaud, P. (1971a) - Harta geologică a Moldovei Centrale dintre Siret şi Prut, An. Şt.
Univ. „Al. I. Cuza”, secţ. II, tom XVII, Iaşi.
Jeanrenaud, P. (1971b) - Geologia Moldovei centrale dintre Siret şi Prut, Rez. Tezei de
doctorat, Iaşi.
Jeanrenaud, P., Saraiman, A. (1995) - Geologia Moldovei centrale dintre Siret şi Prut,
Ed. Univ. "Al. I. Cuza", Iaşi.
Leopold L. B., Wolman G. M., Miller J. P. (1964) – Fluvial Processes in Geomorphology,
W. H. Freeman and Co., San Francisco.
Liteanu E., Marosi P., Rotman S, Pricăjan A., Brandabur T, (1959) – Raionarea
hidrogeologică a teritoriului R. P. R., Probleme de geografie, Vol. VI, Bucureşti.
Liteanu E. (1960) - Harta Cuaternarului în partea de extracarpatică a R. P. R., An.
Rom.sov., Ser. geol.-geogr., Nr. 1.
Luca Al. (1970) – Cercetări privind stabilirea unor indici fizici şi chimici de caracterizare a
solurilor erodate din Dobrogea, Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.

115
Macarovici N. (1960) – Contribuţii la cunoaşterea geologiei Moldovei Meridionale, An. St.
Univ. Iaşi, s. Ştiinţe naturale, t. VI, fascic. 4, supliment.
Martiniuc C. (1954) – Geomorfologia degradărilor de teren din bazinul mijlociu şi superior
al Tutovei, Dări de seamă, Com. Geol. (1950-1951).
Martiniuc C. (1954) – Pantele deluviale. Contribuţii la studiul degradărilor de teren, Probl.
Geogr. 1, Bucureşti.
Martiniuc C. (1955) – Podişul Moldovei, în vol. Geografia R. P. Române, Bucureşti.
Martiniuc C., Băcăuanu V. (1961) - Porniturile de teren şi modul cum pot fi prevenite sau
stabilizate, Natura. Seria geogr.-geol., Nr. 4, Bucureşti.
Mihăilescu V. (1939) – Porniturile de teren şi clasificarea lor, Rev. Geogr., Rom., an II, f. II-
III, Bucureşti.
Moţoc M. (1963) – Eroziunea solului pe terenurile agricole şi combaterea ei, Ed. Agro-
silvică, Bucureşti.
Moţoc M. (1983) Ritmul mediu de degradare erozională a solurilor în R.S. România, Bul.
Inf. ASAS, Nr. 2, Bucureşti.
Moţoc M., Munteanu S., Băloiu V., Stănescu P., Mihai Gh. (1975) - Eroziunea solului şi
metode de combatere, Ed. Ceres, Bucureşti.
Moţoc M., Stănescu P., Taloescu I. (1979) – Contribuţii actuale cu privire la fenomenul
erozional şi la controlul acestuia, Bibl. Agric. A.S.A.S., Bucureşti.
Mustăţea A. (2006) – Viiturile şi inundaţiile din Romania, Editura Ceres, Bucureşti;
Mutihac V., Ionesi L. (1974) – Geologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.
Mutihac V., (1990) – Structura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică,
Bucureşti.
Nicaşu L. (2012) - Bazinul Pereschivului (Colinele Tutovei). Studiu de geomorfologice şi
pedogeografie cu privire specială asupra utilizării terenurilor, Edit. Univ. „Al. I.
Cuza” Iaşi.
Niacşu (căs. Stoian) Loredana (2011) – Bazinul Similei. Studiu de geomorfologie aplicată,
Teză de doctorat, Iaşi.
Panaitescu V. P. (2008) – Acviferul freatic şi de adâncime din bazinul hidrografic Bârlad,
Casa editorială Demiurg, Iaşi.
Pădurariu B., Ioniţă I. (2012) - Geomorphologic consideration on the Dobrotfor catchment,
Revista de geomorfologice, Vol. 14, Bucureşti.
Pădurariu B., Ioniţă I., Niacşu L. (2013) - Land degradation within the Zeletin Catchment,
Eastern Romania (abstract), în 6th International Symposium on Gully Erosion in a
Changing World (6th ISGE), Book of Abstracts, Iaşi.
Pădurariu B., Ioniţă I. (2013) - Land degradation within the Pojorata catchment (Tutova
Rolling Hills), Lucrările Seminarului Geografic „Dimitrie Cantemir”, Nr. 36/2013,
Editura Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi (in press).
Petea (Patko) Camelia (2007) – Valea Bârladului – studiu de ecologie şi hidrologie,
Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti.
Popa A. (1973) - Caracterizarea erodabilităţii solurilor din Podişul Bârladului şi măsuri
agrofitotehnice de sporire a producţiei plantelor agricole cultivate, Rez. tezei de
doctorat, Instit. Agronomic „N. Bălcescu”, Bucureşti.
Popa A. (1977) – Cercetări privind eroziunea şi măsurile de combatere a acesteia pe
terenurile arabile din Podişul Moldovei, M.A.I.A., Bucureşti.
Popa A., Stoian Gh., Popa Greta, Ouatu O. (1984) - Combaterea eroziunii solului pe
terenurile arabile, Din experienţa Staţiunii Centrale de Cercetări pentru Combaterea
Eroziunii Solului-Perieni, Editura Ceres, Bucureşti.
Posea Gr. Ilie I., Grigore M., Popescu N. (1970) – Geomorfologie generală, E.D.P.,
Bucureşti.

116
Posea Gr. Grigore M., Popescu N., Ielenicz M. (1976) – Geomorfologie, E.D.P., Bucureşti.
Posea Gr. (coord) (1986) – Geografiea de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Posea Gr. (2004) – Geomorfologia României, Ed. Fund. „Romania de Mâine”, Bucureşti.
Pujină D. (1997) - Cercetări asupra unor procese de alunecare de pe terenurile agricole din
Podişul Bârladului şi contribuţii privind tehnica de amenajare a acestora, Teză de
doctorat, Univ. Tehnică „G. Asachi” Iaşi.
Pujină Liliana (1998) - Cercetări privind efluenţa aluvionară de pe terenurile agricole
afectate de procese complexe de alunecare din Podişul Bârladului şi valorificarea
economică superioară a acestora, Teza de doctorat, Univ. Tehnic. „Gh. Asachi”,
Iaşi.
Rădoane M., Rădoane N. (1992) – Areal distribution of gullies by the grid square method.
Case study: Siret and Prut interfluves, Rev. Roum. Geogr., 36, Bucureşti.
Rădoane Maria, Ichim I., Rădoane N. (1995) - Gully distribution and development in
Moldavia, Romania, Catena 24: 127 – 146.
Rădoane Maria, Rădoane N., Surdeanu V., Ichim I. (1999) – Ravenele. Forme, procese,
evoluţie, Editura Presa Universitară Clujeană.
Rădoane Maria, Rădoane N. (2005) - Dams, sediment sources and reservoir silting in
Romania, Geomorphology, Nr. 71.
Rădulescu N. A. (1959) – Răspândirea alunecărilor de teren în R.P.R., Probl. De Geogr.,
tom. VI, Bucureşti.
Rădulescu C., Samson P. M. (1989) - Contributions to the knowledge of the mammalian
faunas from Măluşteni and Bereşti (Romania). Order Rodentia, Family Arvicolidae.
Travaux de l’Institute de Spéléologie „Émile Racovitza”. Bucarest. 28: 43-56.
Rusu C. (coord.) (2008) - Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice asupra
mediului in Bazinul Bârladului, Raport de cercetare, Edit. Performantica, Iaşi.
Sava G. M. (2011) – Studiul geologic şi paleontologic al Meoţianului dintre Valea
Bârladului şi Valea Tutovei , Teză de doctorat, Iaşi.
Secu C., Neacşu L, Roşca B., Vasiliniuc I., Pârnău R. (2007) – Atlasul culorilor şi
semnelor convenţionale pentru legenda hărţii solurilor. Propunere pentru utilizatorii
SIG, Editura Terra Nostra, Iaşi.
Sevastos R. (1922) – Limita sarmaţianului, meoţianului şi a ponţianului între Siret şi Prut,
An. Inst. Geol. Rom., t. IX, (1915-1920).
Simionescu I. (1903) – Contribuţii la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut, Acad. Rom.
Rev. V. Adamachi, t. IX, Bucureşti.
Socolescu M. şi colab. (1975) – Fizica şi structura scoarţei terestre din Romania, Ed.
Tehnică, Bucureşti.
Stănescu P. (1975) - Eroziunea solului, în Eroziunea solului şi metode de combatere, Edit.
Ceres, Bucureşti.
Stănescu P. (1979) – Estimarea eroziunii potenţiale pe terenurile agricole, Rezumatul tezei
de doctorat, Bucureşti.
Stângă I. C. (2009) – Bazinul Tutovei. Riscurile naturale şi vulnerabilitatea teritoriului,Teză
de doctorat, Iaşi.
Surdeanu V. (1998) – Geografia terenurilor degradate. Alunecări de teren, Presa Unic.
Clujeană, Cluj-Napoca.
Teaci D. (1970) – Bonitarea terenurilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti.
Tufescu V. (1940) – Fundamentul Podişului Moldovenesc, Rev. Geogr. Rom., t. III, 1.
Tufescu V. (1957) – Vârsta reliefului Podişului Moldovenesc, Com. Acad. R.P.R., VIII, 1.
Tufescu V. (1966) - Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată, Editura. Acad.
R. S. R.

117
Ungureanu Al. (1993) - Geografia podişurilor şi câmpiilor României, Universitatea „Al. I.
Cuza" Iaşi.
Vasiliniuc I., Ursu A. (2008) - Studiul alunecărilor de teren ca factor de risc cu ajutorul
SIG. II. Susceptibilitatea la alunecări de teren în bazinul Bârladului, în Raportul de
cercetare „Impactul riscurilor hidro-climatice şi pedo-geomorfologice asupra
mediului în bazinul Bârladului”, Edit. Performantica, Iaşi, p. 298-321.
Vâlsan G. (1915) – Câmpia Română, Bul. Soc. Rom. Geogr., t. XXXIV, Bucureşti.
* * * (1894) – Atlasul topografic al Moldovei.
* * * (1975) - Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, Vol. I, Edit. Acad. R.S.R,
Bucureşti;
* * * (1983) – Geografia României. Geografie fizică, Vol. I, Ed. Acad., Bucureşti.
* * * (1992) – Geografia României. Geografie regională, Vol. IV, Ed. Acad., Bucureşti.
* * * (1985) – Studiu pedologic. Teritoriul comunei Stănişeşti (Sc. 1: 10 000)., jud. Bacău,
întocmit – Ivancea Gh., verificat – Mară M.
* * * (1986) – Studiu pedologic pentru teritoriul comunei Izvoru-Berheciului (Sc. 1: 10 000),
judeţul Bacău, întocmit de Bejenaru Corneliu, Neculcea Alecu, verificat Mară
Marin.
* * * (1987) – Studiu pedologic. Comuna Coloneşti (Sc. 1: 10 000), judeţul Bacău, întocmit
de Bejenaru Corneliu şi Neculcea Alecu, verificat Mară Marin.
* * * (1990) – Studiu pedologic. Teritoriul comunei Plopana (Sc. 1: 10 000), judeţul Bacău,
întocmit de Cazacu Vasile, Gălăţeanu Mihai, verificat de Mară Marin.
* * * (1990) – Raport pedologic. Teritoriul comunei Secueni (Sc. 1: 10 000), judeţul Bacău,
întocmit de Lupu Alexandru, verificat Mară Marin.
* * * (1991) – Studiu pedologic privind cartarea solurilor. Teritoriul comunei Răchitoasa
(Sc. 1: 10 000), judeţul Bacău, întocmit de Gălăţeanu Mihai, Gherasim Vasile,
verificat Mară Marin.
* * * (1992) – Studiu pedologic privind cartarea solurilor. Teritoriul comunei Glăvăneşti(Sc.
1: 10 000)., judeţul Bacău, întocmit de Mară Marin, Gălăţeanu Mihai, verificat de
Lupu Alexandru.
* * * (1992) – Studiu pedologic privind calitatea solurilor. Teritoriul comunei Motoşeni (Sc.
1: 10 000), jud. Bacău, întocmit de Mară M., Gălăţeanu M., verificat – Lupu
Alexandru.
* * * (1993) – Studiu pedologic. Teritoriul comunei Podu-Turcului (Sc. 1: 10 000), judeţul
Bacău, întocmit de Gălăţeanu Mihai, verificat de Mară Marin.
* * * (1995) – Studiu pedologic complex. Teritoriul comunal Brăhăşeşti (Sc. 1: 10 000),
judeţul Galaţi, întocmit de Manea Nelu Viorel, Lupu Magdalena, Carp Ana Maria,
Petru Ruxandra.
* * * (1996) – Studiu pedologic complex. Teritoriul cadastral Gohor (Sc. 1: 10 000), judeţul
Galaţi, întocmit Murariu Maria.
* * * (2004) – Studiu pedologic în vederea realizării sistemului de monitorizare sol-teren
pentru agricultură. Teritoriul administrativ Tănăsoaia (Sc. 1: 5 000), judeţul
Vrancea, întocmit de Manea Mihaela, Stănciulescu Severina, verificat Crudu
Constantin.
* * * (2009) – Studiu pedologic. Teritoriu administrativ al comunei Bogheşti (Sc. 1: 10 000),
judeţul Vrancea, întocmit de Borosu Ionel, verificat – Crudu Constantin.
* * * (1992) – Monografia lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din judeţul Bacău, Societatea
Comercială de Exploatare a Lucrărilor de Îmbunătăţiri Funciare S. A., Bacău.
* * * (1986) - Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, partea a II-a, Bucureşti.
* * * (1987) - Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA, partea a III-a, Bucureşti.

118