Muzeologul Caragiale

Un articol de Virgil Ştefan NIŢULESCU

NR. 508 din 19-March-2015

Ethnos-ul românesc (deşi, eu nu cred în aşa ceva, dar este cool, vorba lui Adrian Sârbu, să
vorbeşti despre el) nu este întreg, fără îndoială, doar cu Eminescu şi Creangă. Caragiale îşi
merită, cu prisosinţă, locul alături de ei şi de alţii, în panoplia celor care au pus în piuneze
neamul românesc.

Sincer să fiu, ca om născut în Bucureşti, mă simt mai apropiat de parfumul mahalalelor din
Dealul Spirii, decât de teii din nordul Moldovei genialului Mihai. Adevărul este că nu am fost,
nu sunt şi nu voi putea fi niciodată suficient de cult şi de inteligent pentru a înţelege măcar a
zecea parte din ceea ce Eminescu a aşternut pe hârtie (nu îndrăznesc să îmi imaginez ce a gândit
el, cu adevărat, pentru că nu cred că am capacitatea de a-l înţelege). Dar, cu nenea Iancu, e mai
simplu. El e mai de aici, mai de colea, mai din popor, mă înţelegi, şi dacă noi nu am priceput că
şi el a fost un geniu, el nu se supără: se retrage în Berlinul său, de unde ne priveşte cu graţie şi de
la distanţă. Ca oricare alt geniu, şi Caragiale a reuşit să ne plaseze neamul acolo unde îi e locul.
El este cel care a spus că românul este la tinereţe anarhist, la maturitate ajunge liberal, şi la
bătrâneţe devine conservator. Am putut să probez această adevărată apoftegmă pe propria-mi
persoană. Am fost, aşadar, un anarhist convins – am înţeles că regimul comunist nu poate fi
doborât decât prin lovituri din afară, dure şi sângeroase. Şi nu am greşit! Toată muzeografia
românească s-a clătinat, odată cu prăbuşirea regimului comunist. În decembrie 1989 am primit
dovada intuiţiei mele, de ultim moment, cu privire la singura soluţie posibilă de a scăpa de
regimul opresiv.
Am trecut apoi la liberalism. Am mizat totul pe cartea iniţiativei private, pe concepţia statului
minimalist şi pe ideea că societatea civilă se va autoregla şi va decide, cu de la sine putere, ce loc
trebuie să confere muzeelor în comunitate. Am vizat, aşadar, o societate matură, care înţelege de
ce are nevoie de muzee şi care ştie cum trebuie să le sprijine. Am visat la o reformă
fundamentală a muzeelor, ca instituţii publice. Dar m-am întâlnit, apoi, cu directorii din
Ministerul Finanţelor. Ca să vă imaginaţi cum este să discuţi cu un director din Ministerul
Finanţelor, vă rog să vă gândiţi la cineva care îi vorbeşte unui eschimos despre cămile. Am trecut
prin această experienţă şi am rămas la convingerea că unii dintre conaţionalii noştri nu au aflat că
ţara noastră se numeşte România. Ei cred, în continuare, că se numeşte Republica Socia..
În fine…
Mulţi ani mai târziu, am observat că s-a putut face o excepţie de la Codul Muncii, atunci când s-a
aprobat un statut cu totul special pentru managerii instituţiilor publice de cultură. Dar, pentru
muzee, nu am reuşit să obţinem un statut special. Ele au rămas instituţii aflate la voia bună sau la
voia rea a ordonatorilor lor de credite. Am sperat să le dăm managerilor de muzee libertatea de a
decide cum doresc să împartă subvenţia pe care o primesc de la autorităţi: cât să dea pentru
salarii, cât să rezerve pentru bunuri şi servicii. Nu a fost posibil. Ne-am lovit de grila unică de
salarizare şi de dreptul suveran al ordonatorului de credite de a decide ce crede el că e mai bine
pentru cultura vietăţilor de prin ogradă: mai un vernisaj, mai o lansare de carte… mă rog, ce pică
de la stăpânire, în limita subvenţiilor acordate „după buget, coane Fănică“.
Şi, pentru că „remuneraţia“ e mică, am abandonat, până la urmă, liberalismul. Aşadar, în buna
tradiţie caragialiană, am ajuns, ca orice om, la bătrâneţe, la conservatorism.
Cu alte cuvinte, cred că autorităţile publice, atâta vreme cât sunt plătite de alde noi, cetăţenii
ţării, trebuie să ne ofere servicii culturale pe măsură. Altfel, desigur, putem să trecem şi în
extrema liberală, care presupune finanţarea de la privaţi, dar, vorba muzeologului britanic
Nicholas Burt, „sprijinul bogaţilor, dacă este accesibil, înseamnă controlul din partea bogaţilor“.
Am mai avut ocazia să vorbesc despre asta: sponsorii muzeelor, dacă nu sunt îndiguiţi, pot
decide politica de achiziţii şi, în ultima instanţă, politica expoziţională a muzeelor. Şi pot
schimba ordinea valorilor culturale în societate. Or, muzeografii sunt creatori, la fel ca poeţii,
pictorii sau coregrafii. Nici unul dintre aceştia nu suportă să le spună cineva ce este bine şi ce
este rău, ce este frumos şi ce este urât. Asta, pentru că ei au fost instruiţi să decidă asupra acestor
lucruri!
Ne întoarcem, aşadar, la finanţarea publică şi constatăm că aceasta nu este suficientă! Ei, abia
aici începe rolul societăţii civile, mânate de la spate de ocrotitorii muzeelor: este nevoie ca
autoritatea publică să priceapă că, dacă vrea să aibă o comunitate închegată, aceasta nu se adună
în jurul vreunei echipe de fotbal, ci pornind de la patrimoniul cultural moştenit. Asta înseamnă
că, din bugetul disponibil, atâta cât este, cel puţin 2% trebuie alocat promovării culturii autentice
(nu concertelor cu vedetele de mucava ce fac turul ţării, în fiecare an electoral)! Asta nu se
întâmplă şi nici nu se va întâmpla prea curând. Este nevoie de o îndelungă muncă de convingere
a consilierilor locali. De obicei, consilierii aceştia, după ce dau semne că ar înţelege ceva, îşi
termină mandatele şi trebuie să o iei de la capăt, cu noii consilieri. Din păcate, partidele nu trimit
în funcţii de răspundere oameni gata şcoliţi, ci doar un fel de utecişti, pregătiţi să înveţe la locul
de muncă, entuziaşti şi, pe alocuri, deja corupţi. Până înţeleg ceva, sunt mutaţi în altă funcţie de
răspundere.
Revenind la conservatorismele noastre: după atâtea încercări eşuate, înţelegând că nu doreşte
nimeni să procedăm la o modificare profundă a sistemului de funcţionare a muzeelor, ne dorim,
cel puţin, să fim lăsaţi să funcţionăm în vechile paradigme: cu muzee aflate, cât se poate de clar,
în proprietatea şi în răspunderea managerială a unei autoriăţi locale; cu bugete aprobate clar de
autoritate şi cu obligaţii de ambele părţi. Cu alte cuvinte, ne dorim să conservăm ceea ce se mai
poate conserva din ceea ce am avut bun în muzeele noastre. Ne dorim să pornim de la basics.
Cum ar spune Stephen H. Miller, „muzeele există pentru a conserva obiecte de importanţă
culturală şi ştiinţifică“. Şi adaugă muzeologul american: „această atribuţie le face unice“! Ei
bine, da: muzeele sunt unice pentru că sunt singurele instituţii pregătite „genetic“ să păstreze
moştenirea culturală şi ştiinţifică a omenirii. Asta înseamnă adevărata întoarcere la origini, la
menirea instituţiilor muzeale. Vom putea vorbi multe secole de acum înainte despre contribuţia
cetăţenilor particulari la dezvoltarea muzeelor, despre sponsori şi mecena, dar nu vom mai putea
uita că principala responsabilitate pentru prezervarea muzeelor rămâne în sarcina autorităţilor
publice, pentru că ele sunt plătite din banii noştri, pentru că ele sunt mandatate să ne reprezinte,
pentru că ele sunt acel alter ego al fiinţei noastre (sună patetic, dar asta e!). De asta plătim din
buzunarele noastre nişte persoane care, altfel, ar fi muritoare de foame, ca să ne reprezinte şi care
să decidă cu privire la alocarea de fonduri pentru muzeele noastre, pentru patrimoniul nostru,
pentru istoria noastră, pentru cultura  noastră! Uite, de aia am ajuns eu conservator, dintr-un
vechi anarhist şi un vechi liberal: pentru că vreau să am concitadini inteligenţi şi cultivaţi, care să
înţeleagă de ce Caragiale a fost genial şi de ce noi, urmaşii lui filogenetici, îi păstrăm patrimoniul
material şi imaterial pe care el ni l-a lăsat. Şi, pentru că veni vorba de nenea Iancu, să nu uităm
că în anul de graţie 2015 se împlinesc fix 200 de ani de la reprezentaţia pe care trupa lui Johann
Gerger a dat-o, în Sala Redutelor din Braşov, cu piesa Vecinătatea periculoasă de August von
Kotzebue – primul spectacol clar documentat al unei piese de teatru de pe teritoriul de azi al
României. Cum ar spune un alt geniu al naţiunii noastre, „De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii
şi rapsozii“! Problema noastră este azi, aici şi acum, când „Veacul nostru ni-l umplură
saltimbancii şi irozii…“.
Regret că sunt nevoit să mă repet, dar am senzaţia că singura cale de a-i face pe cei care sunt
responsabili, în numele nostru, de soarta noastră, să înţeleagă propria lor responsabilitate este
aceea de a-i scutura zdravăn din funcţii şi privilegii: muzeele trebuie să existe nu pentru că aşa
vrem unii dintre noi, cetăţenii României, ci pentru că aşa trebuie! Spre binele României!