Re Vista

Laboremus
Cuprins:
1. EDITORIAL: Orbirea culturală...................................................................................... 3
2. ÎN OBIECTIV: CULTURA ŞI SUBCULTURA
• OMUL ŞI KITSCH-UL:
Kitsch-ul ca modus vivendi sau despre o lume pe dos....................................................5
„Fenomenul” kitsch sau o criză a valorilor?................................................................... 8
• TREI OPINII DESPRE MEDIOCRITATE
Mediocritatea - un pericol..............................................................................................10
Să spunem ,,nu” mediocrităţii!.......................................................................................11
Omul mediocru..............................................................................................................12
• MOZAIC COTIDIAN
Cool şi uncool................................................................................................................15
Redefinirea culturii........................................................................................................16
Stilul e omul însuşi?.......................................................................................................17
Drumul spre tine însuţi duce inevitabil spre cultură......................................................18
Spectacol. Actor. Spectator............................................................................................20
Despre aparenta intrare în U.E.......................................................................................21
Maramureş, plai cu flori, automobile şi vile..................................................................22
Cultura underground......................................................................................................23
Gânduri răsfirate ...........................................................................................................23
3. AFINITĂŢI ELECTIVE
Exerciţiu de răsfoire.......................................................................................................26
,,Ghidul nesimţitului”.....................................................................................................26
,,Lumea Sofiei”..............................................................................................................27
4. DIALOGURILE REVISTEI
„Mie îmi plac structurile haosmice”- Interviu cu Simona Popescu...............................29
,,Personajele lui Caragiale rămân modelele celor mai rafinate inculturi” - interviu
cu D. R. Popescu............................................................................................................32
,,Conopida nu este altceva decât o varză educată într-un colegiu” - interviu
cu Daria Hudacov........................................................................................................35
5. CU OCHII PE NOI ÎNŞINE: PUTEM FI COOL ŞI ÎNCULTURĂ?
Luna plină de carte......................................................................................................38
O carte scrisă de elevi intră în circuitul cultural......................................................39
Festivalul de poezie şi de muzică..............................................................................40
Festivalul Theatrum Mundi........................................................................................41
Mioriţa subculturală....................................................................................................42
6. SUNTEM PRINTRE VOI, NE CUNOAŞTEŢI?...............................................43
7. LABIRINT POETIC.............................................................................................52
8. SUPLIMENTUL REVISTEI ...............................................................................54
,,Nu încerca să devii un om de succes, încearcă să devii un om de valoare!”
Albert Einstein
Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

2

3
Editorial
Orbirea culturală
Motto: ,,De ce am orbit? Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că
n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd.”
(Jose Saramago- Eseu despre orbire)
Prolog
Într-o carte intitulată ,,Eseu despre orbire”, Jose Saramago imaginează o lume în care
oamenii încep să sufere de o boală ciudată - orbirea. Romanul trebuie citit desigur atât ca o
alegorie a societăţii contemporane incapabile să-şi rezolve crizele, cât şi ca o metaforizare a
condiţiei umane actuale. Cheia de lectură se află la final - suntem orbi care văzând, nu văd.
Boala e una morală. Nu mai ştim să vedem ceea ce este esenţial.
Orbirea culturală
Schimbarea societăţii determină şi o dinamică de tip cultural. S-a trecut după 1989 de
la un sistem cultural centralizat, controlat de stat, la unul democratic în care însă ierarhiile
valorice s-au inversat. Deruta axiologică este din acest punct de vedere preţul cel mai mare
pe care îl avem de plătit. Nu susţin că înainte de revoluţie nu existau forme de subcultură.
(La fel ca termenul de cultură cel de-al doilea are un spectru foarte larg. Cultura e generali-
zantă, subcultura ţine de manifestarea unui grup social. Pentru că termenul de subcultură
este folosit cu sens peiorativ, propun utilizarea sintagmei ,,cultură alternativă”.) Cred însă că
trecem printr-o situaţie de criză pe care va trebui să ştim să o gestionăm înainte de a fi prea
târziu. Înotăm zilnic în subcultură fie că dorim, fie că nu (în taxi auzul este invadat de sune-
tul discordant al manelelor, în tramvai răsună muzica hip hop din telefoanele mobile dotate
cu mp3, dacă vrei să zapezi la televizor dai numai peste Surprize, suprize, Iartă-mă, Din
dragoste, Trădaţi în dragoste, Ciao, Darwin... Începem să orbim cultural, să nu mai vedem
ceea ce este valoros din cauza invaziei non-valorilor.
Semne ale bolii

Primul simptom al orbirii culturale este deruta. Ierarhiile valorice încep să se năruie,
repere axiologice dispar. Suntem doar la început. Unii dintre noi mai văd ca prin ceaţă. Grav
e atunci când, ceea ce de-a lungul timpului a devenit pentru noi punct de referinţă, începe să
fie anulat. Este binecunoscută campania dusă pentru demitizarea lui Eminescu. Departe de
mine gândul de a-l zeifica, dar nu se poate să-i anulăm creaţia. Mai grav e atunci când
valoarea este supusă unui proces de vulgarizare! Mutu - idolul tinerilor - recită poezii de Ni-
chita Stănescu atribuite însă lui Eminescu, Paraziţii instigă la cultură, în emisiunea Altfel,
Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu rămân cu vorba în aer din cauză că au sosit Galacticii,
Liiceanu este acuzat de plagiat, Gigi Becali care le aruncă bani călugărilor de la Athos, se
consideră Războinicul luminii. (să nu uităm că în urmă cu puţin timp aducea lumină în locu-
inţele din Ferentari prin achitarea a mii de facturi Renel.!)
Al doilea simptom îl reprezintă valorizarea non-valorilor. Două aspecte ne intere-
sează aici. Modernizarea satelor a dus la slăbirea procesului de creaţie în această lume.
Omul de la ţară a descoperit că este mai comod să cumperi un covor decât să îl ţeşi singur,
că este mai simplu să deschizi televizorul decât să mergi la şezătoare, că jeanşii sunt mai
practici decât iţarii. Cultura populară ajunge să fie văzută doar la muzeu. Mai mult, reminis-
cenţele încep să fie receptate ca manifestări culturale, chiar dacă nu au valoare în sine. Voi
lua un exemplu care cred că este suficient de relevant. Într-o cercetare pe care am realizat-o
în studenţie, am descoperit că multă vreme a fost considerat autentic un dans popular modi-

4
Editorial
ficat radical în perioada comunismului. Pentru a fi reprezentat la Cântarea României, jocul a
fost supus unui proces de ,,stilizare”. Cei intervievaţi, oameni simpli de altfel, mi-au mărtu-
risit că intrarea în scenă trebuie să fie puternică, trebuie alternate ritmurile, vorbeau deja în
termeni de tehnică a dansului ,,timpi”, ,,contrast”, ,,impact la public”
Un al doilea exemplu este interesul pe care îl manifestăm pentru formele de subcul-
tură / cultură alternativă. S-au scris numeroase studii despre cultura urbană, cultura de car-
tier, imaginarul violent al hip hop-ului, tematica manelelor, grafitti etc. Am ajuns (vai!) să
facem campanie culturală în şcoli prin intermediul Paraziţilor: ,,Mesajul e clar şi nu se în-
dreaptă către Marte / De dragul diversităţii citeşte o carte!/ Dacă vrei să faci lumină când
e pentru tine noapte/ Educă-te singur, frate, citeşte o carte !”
Al treilea simptom, strâns legat de cel precedent are drept cauză imediată modifi-
carea raportului de putere. Subcultura a ajuns să fie mai mediatizată decât cultura, şi aceasta
pentru că ,,face rating”. În general, pătura bogată a societăţii, cea care a devenit dominatoare
pentru că deţine puterea, se situează în sfera subculturii. În acest punct exemplele sunt nenu-
mărate. Cunoaştem o mulţime de ,,artişti”, fotbalişti, oameni politici, vedete de televiziune
care au devenit modele pentru tineri pentru că au bani şi putere: maneliştii cărora nu vreau
să le amintesc numele, vedetele născute peste noapte, telenoveliştii, conducătorii cluburilor
de fotbal. Pentru că deţin puterea, îşi cer drepturile de a se manifesta, de a-şi im-
pune ,,valorile”: ,,Oamenii de cultură din România/ Blamează pe cei ce reprezintă periferia/
Se simt ameninţaţi, dar sunt deconectaţi/ Şcoala multă creează neadaptaţi/ Textele de
stradă-s subcultură? o.k./ Care e alternativa, oare Andreea Andrei?” (B.U.G. Mafia)
Un al patrulea simptom este acela că produsele culturale şi subculturale au devenit
marfă. Marfa costă. Accesul la cultură este din această cauză îngreunat. Cartea pe care vrei
să o citeşti e peste 30 de lei grei. Muzica pe care vrei să o asculţi e prea scumpă, spectacolul
de balet pe care vrei să îl vezi te face să scoţi din buzunar 200 de lei grei. În plus, subcultura
se vinde mai bine decât cultura: ,, Am descoperit reţeta, frate,/... vulgaritate,/ Dar se vinde?
Se vinde,/ Aşa că hai copii,/ Să scoatem anual două albume, un single şi-un
LP...” ( R.A.C.L.A.)
Orbirea culturală începe să ne afecteze pe toţi. De ce? Nu ştiu, dar sper să nu fie prea
târziu când vom afla motivul. Să încercăm să vedem ceea ce este esenţial. Să încercăm să
înţelegem că omul este fiinţă culturală. Să încercăm să păstrăm şi să promovăm valorile.
Nu am pretenţia să culturalizăm întreaga societate. Riscăm să creăm fiinţe pseodocul-
turale sau oameni-kitsch. Pseudocultul e îngozitor pentru că e agresiv, crede ce spune, îşi
impune gustul, se crede cult. Omul kitsch e la rândul său îngrozitor pentru că tot ce face ţine
de o tendinţă mimetică.
În loc de epilog– într-o povestire a lui H.

G. Wells orbirea stă sub semnul normalităţii.
Societatea a fost deja cuprinsă de boală. Un al-
pinist, Nunez, ajunge din întâmplare în această
lume. E singurul care vede. Cum îl receptează
ceilalţi? „Chestiile astea cărora le spune ochi
sunt o boală... care-i afectează mintea... Cred că
pot să spun cu suficientă certitudine că simpla
operaţie de extirpare a corpilor străini ar fi
suficientă.“ - spune doctorul... Lumea noastră
începe să sufere de orbire culturală... suntem
orbi care văzând, nu văd. Boala e una morală. Nu mai ştim să vedem ceea ce este esenţial.
Cristina Hanţ

5
În obiectiv: cultura şi subcultura

Omul şi kitsch-ul
Kitsch-ul ca modus vivendi
sau
o lume pe dos
„Omul nu s-a născut în natură, ci în cultură”

E.Benveniste
T
răim într-o lume pe dos. Am tot mai des
senzaţia că normalitatea a devenit o
excepţie, iar anomaliile, devierile,
aberaţiile au devenit atât de frecvente, încât sunt
considerate drept „normale”. Senzaţia de
iarmaroc, de bâlci... ,,al deşertăciunilor” aproape
că nu mă mai părăseşte. Mult zgomot pentru
nimic, încât într-adevăr, viaţa pare o poveste
spusă de gura unui nebun... o învârtire nebună,
bezmetică, într-un cerc absurd al lumii de
iarmaroc unde totul se vinde şi se cumpără, în
care oamenii doar „joacă”; joacă nişte roluri cu efect la public şi râd găunos, confundân-
du-se cu masca pe care o afişează şi uitând să trăiască.
Lumea pe dos e o lume a kitsch-ului absolut - e ridicolă, absurdă şi inutilă, o lume
surogat. La urma urmei, ce înseamnă kitsch? Pentru mine, însemnă subcultură, prost-gust,
superficialitate, mediocritate, pseudo-valoare. Observ consternată cum kitsch-ul devine tot
mai rapid un mod de a trăi, un mod facil şi superficial în care omul îşi asumă existenţa –
existenţa lui şi a lumii. A trăi „kitsch” e o modă! O modă care s-a extins cu repeziciunea
cu care cresc buruienile, mucegaiul, molimile. Şi omul se îmbolnăveşte tot mai mult.
Cum arată omul kitsch? Îl vedem în fiecare zi, peste tot, în toate domeniile vieţii
publice. Ne-am obişnuit atât de tare cu el, încât a devenit o prezenţă familiară, faţă de care
avem chiar îngăduinţă şi uneori, din inerţie, ... admiraţie.
Care ar fi portretul omului kitsch? Voi încerca să schiţez în continuare, evident
printr-o caricatură verbală, portretul virtual al unui asemenea om, omniprezent în
ARTISTIC ŞTIINŢIFIC
KITSCH
POLITIC MORAL MEDIATIC

6
Omul şi kitsch-ul
societatea românească actuală.
INTELECTUALUL KITSCH
• face colecţie de diplome universitare fără nicio acoperire intelectuală
• îşi dă cu părerea despre tot şi despre toate pentru că nu ştie nimic anume
despre ceva
• participă la tot felul de ,,manifestări ştiinţifice” ca să adune diplome de
participare pentru C.V., nu pentru c-ar avea ceva de comunicat
• apare la TV, cât mai des, pe post de savant, în talk-show-uri dar nu este în
stare să scrie o carte de specialitate
• ţine conferinţe, prelegeri în care nu spune nimic
• cumpără un masterat sau două, pentru că e la-ndemână, indiferent din ce
domeniu ştiinţific
• mai dă câte un doctorat, că tot se mai găsesc referate de copiat de pe net
OMUL POLITIC KITSCH

• proclamă interesul „ţărişoarei sale” dar nu are în gând decât propriul său
interes
• trece dintr-un partid în altul, ,,ca tot românul imparţial”
• combate corupţia la alţii, căci pe sine se proclamă întotdeauna ,,curat”
• nu greşeşte niciodată, ci e doar victima unui complot politic
• una spune, alta gândeşte şi… nu face nimic
ARTISTUL KITSCH
• a uitat că frumuseţea nu e doar exterioară
• îşi construieşte palate cu turnuleţe, cu lei de marmură la intrare, palate cu 20
de camere şi locuieşte în una singură
• serveşte în farfurii de porţelan fin ciolan cu fasole
• se îmbracă ,,cool” cu ultimele ,,turcisme” la modă
• se îmbracă în frac şi ascultă manele
Şi evident că lista ar putea continua... Omul ,,recent” îşi asumă aceste roluri pe
rând şi le „joacă” mereu, identificându-se cu ele până la uitarea completă de sine. Aproape
că se pierde, se rătăceşte şi se uită. La aceste multiple faţete ale lumii pe dos se adaugă
kitsch-ul mediatic, care îmbolnăveşte zilnic. Kitsch-ul mediatic afirmă şi impune pseudo-
valoarea, mediocritatea :
• a face raiting e mai important decât ceea ce spui
• starea naţiunii e dată de ,,ştirile de la ora 5”
• nevoia de senzaţional trece peste cadavre
• VIP-urile fac ,,trent-ul”
• în talk-show-uri vorbesc toţi deodată şi mai ales moderatorul
• filmele sunt cumpărate la kg, căci au drept bonus (gratuit) telenovelele
• ţi se spune mereu all you need is love, iartă-mă, folclorul contratacă, ţi se
oferă surprize, surprize, revanşa starurilor, şi doar foarte rar ceva de genul
altfel.
Dar cel mai grav dintre toate – şi cel mai periculos e kitsch-ul moral în care cei
mai mulţi se complac. Decizia morală se ia in funcţie doar de interesul personal, dilema
morală nu mai există. Renunţările sau sacrificiile pentru celălalt sunt asimilate prostiei,

7
Omul şi kitsch-ul
naivităţii; credinţa într-un ideal devine ridicolă; valorile spiritului sunt dezavuate. A trăi
kitsch, din punct de vedere moral, înseamnă a adera la o morală kitsch, care arată cam aşa:
• să încalci toate cele 10 porunci, dar se te consideri apostol
• să îţi îngădui toate libertăţile în numele ,,drepturilor omului” - ale cărui om?
• să ţii discursuri despre adevăr şi să minţi; să ţii discursuri despre dreptate şi să
faci nedreptăţi; să proclami toleranţa şi să fii necruţător cu toţi cei din jur care
nu sunt la fel cu tine
• să nu îţi pese decât de tine şi de interesele tale
Asta-i lumea în care trăim: o lume pe dos. Eminescu zicea: ,,Toate-s praf. Lumea-i
cum este şi ca dânsa suntem noi”. Aşa să fie? Ca dânsa suntem noi, dacă vrem să fim aşa. Ce
se întâmplă oare cu cel care refuză să accepte tiparele şi valorile acestei lumi? Ce se întâmplă
cu cel care mai crede în valorile universal umane? Care mai crede în adevăr, în bine şi în
frumos? Care refuză mediocritatea, pseudo-valoarea, superficialitatea? Ce şanse ar avea în-
tr-o lume pe dos un asemenea om? Se retrage moromeţian şi renunţă? Se revoltă titanic şi
luptă pentru valorile în care crede?
Îndrăznesc să sper ca omul se va trezi din acest marasm existenţial, din kitsch-ul în
care trăieşte, că va părăsi curând iarmarocul obiectelor ieftine şi contrafăcute şi că va
reînvăţa să trăiască autentic, preţuind adevăratele valori.
O posibilă soluţie ar fi întoarcerea la cultură, la zestrea de cunoaştere şi experienţă

umană tezaurizată în cărţi. Căci omul - în sensul înalt al acestui cuvânt - nu s-a născut în
natură, ci în cultură.
Mirela Mureşan
Înţelepciunea care se dăruieşte...
Kitsch-ul este inamicul imaginaţiei. (Howard Barker)
Kitsch-ul este cel mai bine definit ca arta care ţinteşte sus şi cade jos. Este monumentală,
dar în sensul în care aşa-zisa lucrare artistică stă ca un monument de prost gust. (Allan
A. Metcalf)
Kitsch-ul este transferarea stupidităţii ideilor acceptate în limbajul frumuseţii şi simţirii.

(George Rochberg)
Kitsch-ul este ceea ce inspiră mulţimea; este clişeul care uneşte mulţimea împotriva
individului autonom. (Andrew Shanks)
Kitsch-ul este artă fără sistem imunitar. (David Bergman)

8
Omul şi kitsch-ul
„Fenomenul” kitsch sau o criză a valorilor?
P oate mulţi dintre cititorii acestui articol au îndoieli asupra subiectului ales sau în cel
mai bun caz – pentru mine – nu sunt cunoscători ai fenomenului. De aceea, voi
începe cu istoricul acestui fenomen.
Fenomenul de kitsch s-a dezvoltat şi a putut fi observat ca un lucru de sine stătător în
cultură, odată cu epoca modernă, fiind strâns legat de apariţia societăţii de consum. O
definiţie mai riguroasă pentru creaţia kitsch ar fi: obiect cu pretenţii artistice, ce denotă
prost gust sau chiar vulgaritate. Transpunând această definiţie pentru produsele comerciale,
obţinem o definiţie a produselor kitsch: copii de proastă calitate, ale produselor de marcă
realizate cu materiale de calitate îndoielnică. Dar se observă că pentru ambele accepţiuni
ale termenului este implicat gustul, sau capacitatea de evaluare a unui obiect de către
receptor. Astfel ajungem la întrebările: Mai avem nevoie azi de bun-gust? Este bine să ne
raportăm la un sistem valoric? Este necesar un astfel de sistem? Dacă privim în jurul nostru,
observăm că omul recent înclină spre un răspuns negativ la întrebările enunţate aici. Fapt
legitimat doar de abilitatea societăţii de consum şi a mass-mediei de a hipnotiza şi chiar
„droga” persoana, în vederea manipularii ei in beneficiul agentului economic. În rândurile
ce vor urma voi încerca să prezint şi o altă optică a problemei.
În primul rând, la nivelul mecanismului cognitiv, după primul contact cu un obiect
(lucru, idee), la nivelul conştientului, sunt posibile trei reacţii automate, care, putem spune
că au un rol de cenzură a conţinutului. Prima, de acceptare, a doua, de respingere, iar
ultima, de indecizie. Astfel, în mod inconştient gândirea ordonează într-un sistem ierarhic
informaţiile din exterior. Iată, deci, un sistem de valori.
Dar să ne oprim acum asupra unei clase specifice a lucrurilor, şi anume arta. Aici,
existenţa obiectului artistic, este strict condiţionată de potenţialul creator al artistului.
Durabilitatea în timp este legată de geniul artistului. Să analizăm modul de creaţie al operei
de artă. Principiul general de creaţie este ordonarea unor elemente concrete, existente şi
transformarea lor în elemente noi, cu ajutorul tehnicilor proprii artei. De altfel, nu în van
spunea pictorul Henri Matisse că „artistul este un creator de realitate”. Astfel arta se
călăuzeşte după natura creatoare şi nu după cea deja creată. Într-o lucrare artistică se
ordonează volume, culori, texturi, sunete, ritmuri, durate, secvenţe. Asistăm şi aici la un
sistem ierarhic în cadrul lucrării artistice. Dar precum legea atracţiei gravitaţionale este
validă nu numai pe Terra, ci şi în tot universul, sistemul de valori este valabil pentru artă în
particular şi astfel pentu toate lucrurile în general.
În acest punct se interpune problema validităţii unui astfel de sistem. Ce putem
considera ca fiind valoros şi ce nu? Din perspectiva artei spunem că aceasta – arta de
valoare – generează puritate, echilibru, libertate de expunere a realităţii absolute şi
subiective în funcţie de conţinut şi de posibilităţile de expunere. Pe de altă parte,
esteticianul francez Étienne Souriau considera că „faptele referitoare la artă trebuie cuprinse
într-un sistem perfect simetric, pentru a avea siguranţa că exprimă adevărul”. Acest lucru
ne conduce la criteriile sistemului nostru de valori. În primul rând, acesta trebuie să
exprime adevărul. Apoi, trebuie să fie structurat după o geometrie stabilă, pentru a dura în
timp. Alte caracteristici, puritatea şi echilibrul, sunt „împrumutate” tot de la arta.
Înglobând caracteristicile menţionate aici într-un tot, obţinem un sistem valoric
similar sistemelor religioase occidentale, asiatice sau de pe alte continente. Rezultă pe calea
aceasta şi explicaţia pentru care ne confruntăm cu această criză a valorii. Modernitatea, care
şi-a pus amprenta şi pe acest secol, a răsturnat rolul valorilor. Pe cele efemere le-a ridicat la

9
Omul şi kitsch-ul
rang de universalitate, iar pe cele eterne şi net superioare încearcă să le submineze.
Omul recent are diminuată capacitatea de receptare a artei, a sublimului în general, el
mişcându-se pe orizontală exclusiv. Astfel este normal ca în ziua de azi, Anotimpurile lui
Vivaldi – de exemplu – să nu mai producă nicio emoţie artistică. Ce este mai curios e faptul
că, deşi muzica din zilele noastre este incapabilă de a trezi astfel de emoţii, este totuşi
preferată, din cauza accesibilităţii şi mediocrităţii sale. Această înclinaţie spre mediocru,
spre banal este de multe ori dirijată de ,,trandul” societăţii moderne. Astfel, fascinaţi de
spoturi publicitare la produse de proastă calitate, mergem în magazine şi găsim acel
produs, aşezat – din raţiuni de impact psihologic – la nivelul ochilor şi apoi îl cumpărăm.
Acesta este doar unul din „şiretlicurile” comerciale ce au priză mare la consumatori.
În încheiere ar fi bine de menţionat câteva exemple de obiecte şi produse kitsch. Din
alimentaţie avem mâncarea surogat: fast-food, Mac Donald’s, Coca-Cola (regret, dar este
un produs toxic pentru organism). Aceste produse nu conţin nutrienţii necesari
organismului uman, astfel dereglând metabolismul determinând obezitate şi alte boli.
Producţiile tv abundă în kitsch. Este destul dacă amintesc telenovelele, emisiunile reality-
show sau cele de talk-show. În domeniul muzical, o parte din muzica uşoară şi în totalitate
manelele sunt sub auspiciul kitsch-ului. În literatură menţionez doar romenele scrise de
Sandra Brown şi unele cărţi best-seller.
Nu ne rămâne decât să fim cu ochii permanent în 2π şi să filtrăm informaţia din
exterior.
Sebastian Tulcan, clasa a XI-a C
OCHIUL CRITIC- KITSCH-UL ÎN IMAGINI
Poşetă de... lux

Gânditorii...
No comment! Lumina, vă rog!

10
Trei opinii despre mediocritate

„Mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor”
(Titu Maiorescu, În contra direcţiei de azi în literatura română
Mediocritatea - un pericol
T itu Maiorescu scria în 1868 studiul „În

contra direcţiei de azi în literatura
română”, afirmându-şi, printre altele,
poziţia radicală privind relaţia mediocritate-viaţa
publică a poporului. Adevărul este trist, dar
situaţia este şi aşa destul de gravă pentru a nu ne
permite concesii: mediocrităţile trebuiesc
descurajate de la viaţa publică a unui popor.
Am putea spune că acum, ca şi atunci, în
viaţa publică a poporului român abundă
mediocritatea, parcă împinsă mereu în faţă.
Aceasta se datorează indulgenţei de care dăm dovadă şi constituie un pericol atât pentru
noi acum, cât şi pentru generaţiile următoare. Infiltrarea mediocrităţii în domeniile care se
leagă de viaţa publică a poporului, ca politica, jurnalistica sau literatura, a determinat
pierderea oricărei credibilităţi sau influenţe a acestora. Lectura este un hobby demodat, al
bătrânilor; pentru a afla adevărul trebuie să consumi timp şi bani, căci, informaţia este
pretutindeni dar, nu-ţi oferă nici o certitudine, adevărul nu mai contează atâta timp cât este
senzaţionalul, pseudovalorile se găsesc la tot pasul, iar ca să conduci trebuie doar să
vorbeşti tare atunci când nu ai nimic de spus şi să-ţi urmăreşti propriile interese.
O valoare reală, sublinia Maiorescu în studiul menţionat, nu are nevoie de
indulgenţă sau încurajare, căci un lucru valoros „nu este bun numai pentru noi şi
deocamdată, ci pentru toţi şi pentru totdeauna”. Altfel spus, o valoare nu ar fi afectată cu
nimic şi nu i s-ar zădărnici drumul spre viaţa publică a poporului dacă am înceta cu
„încurajarea blândă a mediocrităţilor”. Dacă nu acum, atunci mâine, dacă nu aici, atunci
altundeva, dar valorile vor fi mereu recunoscute. În ziua de astăzi acest lucru este greu de
crezut, căci mediocritatea, negându-şi condiţia, încearcă să suprime orice încercare de a se
ridica deasupra ei. Din fericire, însăşi condiţia ei o împiedică de la realizarea acestui lucru.
Prin definiţie, omul mediocru este omul fără capacităţi intelectuale deosebite, fără
talent, lipsit de merite. În aceste condiţii nu se poate să nu ne întrebăm ca urmare a cărui
raţionament sau în vederea cărui scop ar trebui să facilităm ieşirea lui în faţă, ar trebui să-l
încurajăm la viaţa publică şi, nu în cele din urmă, cu ce este mai presus decât ceilalţi
oameni mediocri şi ce ar putea să ne ofere un astfel de om, nouă şi generaţiilor următoare.
Nimic. Omul mediocru, prin obţinerea puterii ajunge să se supraestimeze, considerând a fi
meritat poziţia obţinută şi, prin urmare, se autoconvinge că este demn şi capabil de a lua
decizii care afectează viaţa întregului popor.
Dar luând aceste decizii el se raportează la condiţia sa ca la un model, acesta fiind
un raţionament eronat. Astfel se explică şi decăderea învăţământului românesc, odată cu el
şi a valorilor morale şi spirituale ale poporului. Răspunsul acesta nu este deloc mulţumitor
şi, prin urmare, încurajarea în sine ar fi o greşeală.
Mediocritatea reprezintă „pe cei mulţi”, fiind categoria cea mai numeroasă din care
se compune un popor. Este caracterizată cel mai adesea ca fiind uşor manevrabilă, incultă
şi limitată, toate acestea dovedind lipsa de temei încurajarea acesteia de a lua parte la viaţa

11

publică a poporului. Aşa se face că vedem cum personaje de tipul Gigi Becali sunt tot mai
populare printre români, în ciuda faptului că îşi etalează cu nonşalanţă prostia şi incultura.
Ridicolul câştigă în acest caz, datorită unei desăvârşite carenţe de intelectualitate care
combate mediocritatea care stăpâneşte viaţa publică a poporului român.
Astfel, putem concluziona că încurajarea la viaţa publică a unei categorii menite să
rămână în obscuritate ar fi o eroare de neiertat, descurajarea acesteia fiind absolut necesară
pentru a permite o dezvoltare armonioasă a poporului nostru şi a poporului în general.
Loredana Buţiu, clasa a XI-a B
Să spunem ,,nu” mediocrităţii!
S unt de părere că afirmaţia lui Titu

Maiorescu este adevărată, şi este în ziua de
azi cu atât mai mult de actualitate, datorită
faptului că tot felul de oameni mediocri vor să fie
în centrul atenţiei şi să apară în viaţa publică a
poporului nostru, şi să ne conducă. Acest lucru se
observă în toate domeniile: politică, jurnalistică,
sport, marketing etc. Principala cauză este dorinţa
oamenilor de a fi „celebri” şi de a fi în centrul
atenţiei, iar principalul efect este pierderea
credibilităţii noastre ca şi popor, şi pierderea
încrederii în cei care ne conduc.
În primul rând mediocrităţile ar trebui
descurajate de la viaţa publică a unui popor pentru că ele pot influenţa în mod negativ
tânăra generaţie. Majoritatea persoanelor pe care le vedem la televizor sunt luate drept
modele în viaţa de către tânăra generaţie, şi toţi îşi spun „eu vreau să fiu ca Gigi Becali!!”
sau „vreau să ajung ca şi Adi Mutu…” sau „vreau să ajung să fiu fericit ca şi Irinel şi
Monica ☺”, iar cei tineri sunt păcăliţi de aura de vedeta şi de om de succes care se învârte
în jurul lor. Cu atât mai mult, cei puţini care nu se lasa păcăliţi de acest lucru, vor fi
descurajaţi să participe la viaţa publică a poporului nostru, chiar dacă ar avea valoarea
necesară. Dacă avem oameni mediocri, lipsiţi de valoare, care să ne conducă, societatea
noastră ar putea plăti scump preţul incompetenţei lor. Este un risc pe care nu ar trebui să ni-
l asumăm.
Putem privi această problemă şi dintr-o perspectivă istorică si culturală. Dacă în
fruntea poporului nostru vor fi puşi oameni lipsiţi de valoare, oameni mediocri... iar dacă
artiştii şi scriitorii noştri vor fi oameni mediocri (buni, dar lipsiţi de geniu), atunci peste
mulţi ani, generaţiile viitoare nu se va putea uita în urmă şi să fie mândre de istoria şi
cultura poporului lor şi să-i admire pe oamenii care au creat-o (cum putem face noi acum
dacă privim în urma şi ne gândim la un Eminescu, Brancuşi sau Grigorescu). De aceea
consider că politica lui Titu Maiorescu de a filtra valorile de non-valori şi de a păstra doar
valorile, este una bună, deoarece cultura românească păstrează doar operele de care ne
putem aminti cu mândrie. Această ideologie se poate aplica atât în literatură cât şi în alte
domenii precum: artă în general, politică, jurnalism (deoarece presa este cu adevărat a 4-a
putere in stat), afaceri etc.

12

Pe de altă parte, din respect pentru oamenii care au fost înaintea lor nu ar trebui să ne
lăsăm conduşi sau nu ar trebui să acceptăm să vedem în viaţa publică oameni lipsiţi de valoare,
oameni mediocri. Din respect pentru scriitorii noştri, ar trebui ca cei de acum, care intră în
centrul atenţiei să aibă măcar o parte din geniul lor şi să fie măcar de valori egale… să nu
lăsăm orice ,,băiat cu fular roşu” să fie văzut drept un geniu. Din respect pentru pictorii noştri
nu ar trebui să lăsăm orice artist să participe la vernisaje internaţionale care ne reprezintă ţara.
În ultimul rând cred că o persoană mediocră la conducerea unui stat poate fi mult mai
uşor influenţată şi este mult mai susceptibilă la corupţie sau la alte forme de constrângere.
Acest lucru este una din principalele probleme ale societăţii noastre, corupţia şi faptul că ne
lăsăm conduşi de persone mediocre. Acest lucru ar putea fi remediat dacă societatea noastră
s-ar guverna după un sistem de valori mai bine definit.
Sunt de părere că oricine merită o şansă, oricine poate să scrie, oricine poate să picteze…
dar cei care apar în viaţa publică a poporului nostru, trebuie să fie oameni de valoare, altfel
riscăm să devenim toţi mediocri.
Deci, la conducerea unui stat sau în posturi cheie (fie că sunt legate de politică, economie
sau artă) trebuie să avem oameni puternici, excepţionali, care să ne poată conduce cu braţ de
fier sau care să poată crea cu adevărat artă. Să spunem ,,nu” mediocrităţii!
Adrian Bora , clasa a XI-a B
Omul mediocru
U n popor nu se poate forma, consolida sau menţine într-o stare evoluată atunci când este
condus, în orice fel, de oameni mediocri.
În primul rând, este necesară o oarecare definiţie a mediocrităţii. Acest termen nu
denumeşte o clasă de oameni lipsiţi de o inteligenţă înnăscută, ci mai degrabă neinstruiţi şi fără
dorinţă de a se autodepăşi, de a învăţa.
Dacă un om nu caută mereu să înveţe, să acumuleze experienţă spirituală şi intelectuală,
atunci el nu va şti cum să reacţioneze în faţa unei probleme din viaţa reală, ci va fi copleşit de
aceasta. Mijloacele de autodepăşire sunt în zilele noastre numeroase şi la îndemâna oricui.
Citind cărţi sau privind documentare, primim modele de viaţă şi informaţii preţioase pe care le
putem folosi în propria existenţă. Cunoaşterea este adevărata cale spre depăşirea mediocrităţii,
iar dacă o persoană publică nu o are, această lacună se va răsfrânge asupra activităţii sale în
general şi în momentele-cheie în special. Necunoscând dinainte situaţiile posibile şi neavând
un model de reacţie, omul mediocru va acţiona hazardat, „că doar niciodată n-a fost să nu fie
cumva”. Atitudinea de „fie cum o fi” este patologică în ţara noastră, şi molipsitoare, se pare,
mai ales în viaţa publică. Cu siguranţă, un motiv este mulţumirea de sine datorată lipsei de
lectură şi de informaţie.
În urma lipsei de cunoaştere survine, de asemenea, lipsa de perspectivă. Omul public
mediocru acţionează ţinând cont doar de circumstanţele de moment şi nu are viziunea efectelor
pe termen lung ale faptelor sale. El ia decizii pripite „la cald”, sub acţiunea „tapasului”, iar
imaginaţia limitată şi starea de excitare îl fac să fie sigur că hotărârea luată e cea mai bună
posibilă. Acest mod de a reacţiona e pus adesea pe seama „focului tinereţii” sau a stresului
continuu în care e nevoit să trăiască omul public, atât de responsabil de problemele ţării. Dar
acestea sunt doar scuze mincinoase care ascund un adevăr dureros: lipsa de înţelepciune.

13

Vârsta şi starea de oboseală ale unei persoane nu îi inhibă
capacităţile mentale. Până şi unii copii iau de multe ori decizii
înţelepte, iar tinereţea ar trebui să fie momentul de maxim
progres intelectual al unui om. Iresponsabilitatea aduce după
sine dezastre, multe războaie de-a lungul istoriei fiind cauzate
de ignoranţa celor care ar fi putut salva, prin cuget, vieţile a mii
de oameni.
Un alt motiv pentru care un om mediocru ar trebui să fie
descurajat de la participarea la viaţa publică a unui popor este
ierarhia incorectă a valorilor sale. Mai exact, acesta nu
apreciază adevăratele valori. De obicei, o persoană neinstruită
se consideră atotştiutoare, superioară tuturor. Din această
perspectivă el nu va accepta niciodată sfaturile, indiferent cine i
le dă, considerând că el are în mâini dreptatea absolută şi
deciziile trebuie să vină întotdeauna de la el. Marele risc este că, de aici poate degenera
autoritarismul, în cazul în care cadrul istoric (situaţie de criză, lipsa opoziţiei serioase) o
permite. Gradul scăzut de evoluţie materială, intelectuală şi spirituală a ţărilor post-
comuniste sunt un exemplu concludent al acestei idei. Din cauza sentimentului de
superioritate, un om ajuns într-o poziţie înaltă din ierarhia statală nu-i va accepta pe cei cu
idei diferite de ale lui şi va profita de toate facilităţile care i-au parvenit odată cu puterea
pentru a-i reduce la tăcere. Cele mai răspândite metode pentru aceasta sunt „împroşcarea cu
noroi” în public şi cenzura, care au produs în diverse perioade istorice staţionarea culturală.
Un alt argument împotriva mediocrităţilor din viaţa publică este rolul simbolic pe cale
îl conferă acestora statutul de VIP. În momentul în care un om ajunge pe o treaptă
importantă, când devine un lider, se presupune că el îi reprezintă pe cei pe care îi conduce, în
special dacă este ales prin vot. Astfel, chiar dacă progresul social al liderului este fortuit, el
devine o emblemă, în cel mai dezastruos caz a unei ţări întregi. Din păcate, aceşti oameni ne
reprezintă şi în exterior, forurile internaţionale făcându-şi o impresie incorectă despre întreg
poporul atunci când îi cunosc liderii. Aceste erori de percepţie ale străinilor nu numai că
descalifică ţara dar îi şi distrug relaţiile cu alte state.
Nu în ultimul rând, un om mediocru ajuns pe un post public poate deveni un model
pentru restul cetăţenilor. Un exemplu este poporul român care are o predispoziţie pentru
câştigul fără muncă şi pentru forma fără fond. Pentru români, personajele politice,
carismatice dar fără principii şi valori, vor fi mereu un ideal de bunăstare, un model demn de
urmat în viaţă. Nu are importanţă că un om e o nulitate intelectuală, dacă are portofelul
(contul în bancă) şi burta pline. El va deveni negreşit un idol. Ba mai mult, părinţii îşi vor
sfătui copiii să îl ia drept exemplu, distrugându-se astfel şi speranţa unui viitor mai bun. Din
păcate, un popor flămând şi frustrat va tinde întotdeauna spre astfel de idealuri, iar valorile
intelectuale sau artistice vor fi ignorate sau chiar ridiculizate. Aceasta este o cale spre
degradare spirituală a unui popor.
Personal, cred că oamenii mediocri ar trebui descurajaţi de la viaţa publică pentru că
nu citesc, deci nu dobândesc cunoaştere. Înainte ca un om să cunoască adevărata experienţă a
lecturii, el nu va fi în stare să se transpună în realităţi potenţiale, să iasă din sine şi să se pună
în situaţia altcuiva. Pentru un lider e esenţial să se regăsească în cei pe care îi conduce, să îi
cunoască, să îi ajute... ceea ce nu poate face fără să îşi imagineze că el e în locul lor. Datorită
faptului că omul de azi nu are timp să mediteze până la dezlegarea de sine, ca şi iluminaţii
budişti, o cale la îndemâna oricui este cartea, un adevărat sacrament în Antichitate şi la

14

începutul Evului Mediu, devenită azi accesibilă tuturor dar fără să mai aibă alt preţ decât cel
bănesc.
În concluzie, eu susţin ideea descurajării mediocrităţilor de la viaţa publică din cauză că
nu ştiu să reacţioneze într-o situaţie de criză, nu au gîndire de perspectivă, nu apreciază
valorile, pot fi un simbol care discreditează un grup, pot deveni modele greşite pentru
generaţiile tinere şi nu cunosc magia lecturii.
Ruxandra Crăciunescu, clasa a XI-a B
,,Caracterizat mai mult prin ceea ce omite decât prin faptul comis, liniştit în
inexpresivitatea sa, invulnerabil din perspectiva marii morale... omul mediocru e
depozitarul cel mai perfid al mizeriei morale. Şi el există în fiecare din noi, sustrăgându-se
oricărui proces prin tocmai crasa lui banalitate.”
(Andrei Pleşu)
,,Omul deştept învaţă de la alţii, omul mediocru învaţă din greşeli, omul prost crede
că le ştie pe toate.”
(Goethe)
,,Omul mediocru nu vrea sa fie liber. El doar vrea să fie în siguranţă. “

(H. L. Mencken)
,,Am crezut totdeauna că mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinsă

fără voinţa de a face istorie, care, la rîndul ei, n-are un sens, fără un ethos, un stil şi o
formă nouă de viaţă.”
( Emil Cioran)
,,Supremaţia noastră spirituală şi politică în sud-estul Europei trebuie să ne fie

obsesia politică de fiecare zi. De vom continua să ne izolăm în mediocritatea noastră, o să
înspăimântăm lumea cu atâta ratare.”
(Emil Cioran)
,,Într-un suflet mare, totul este mare, iar într-un suflet mediocru, totul este mediocru;
prietenia ca şi toate celelalte.”
(Pascal)

15
Mozaic cotidian
COOL ŞI UNCOOL
Articol satiric despre tradiţia româno-americană
O viaţă, o slujbă, o carieră, o familie, o

maşină, un televizor cu plasmă, maşini
de spalat si CD-players, sănătate fără
colesterol şi asigurări medicale, o garsonieră
confort 1 sau apartament cu 3 camere, prieteni
şi petreceri cu litri şi litri de băutură. Putem
alege toate acestea, dar de ce am face-o atâta
timp cât nu am ales cultura?!
Sintagma „cultură şi subcultură” are o
mare maleabilitate în limbajul contemporan şi
se poate traduce prin diferite expresii mai mult
sau mai puţin sinonimice, ca de exemplu
„cultură şi incultură” sau, mai sugestiv, „cool şi uncool” – bineînţeles, această sinonimie
parţială, dacă o pot denumi astfel, este practic o simplă aplicaţie posibilă extrasă din
identitatea societăţii româneşti în care, trist, ne ducem veacul la ora actuală. Şi spun trist,
pentru că dintr-o dată, total subit şi neaşteptat, am început şi noi românii să perpetuăm trend-
ul printr-o manifestare postmodernistă şi extrem de penibilă a spiritului acut de turmă, care se
concretizează într-o mentalitate mioritică, specific românească, dobândită în urma unei
tentative de imitaţie proastă, made in China, după original şi cool. Şi mai spun trist, pentru că
acest „coolness” al nostru ţărănesc, preluat de la americani cel mai probabil – sau din filmele
lor, ca să-i menajez şi să nu profanez prin omnipotenţa mea – se observă şi se manifestă la tot
pasul.
Mergi pe stradă şi inevitabil vezi copii de 6-7 ani cu telefoanele mobile care costă
milioane când, culmea, nici măcar nu ştiu bine să citească. Stai la semafor flexat, ca un
respectabil cetăţean al legii, aşteptând să pâlpâie culoarea verde, şi trece pe lângă tine un
BMW ultimul tip – la care un muncitor de rând cu salariu minim pe economie nu ar îndrăzni
decât să viseze – cu geamurile fumurii şi jante cromate, surzindu-te maneaua ce bombăne
înăuntru. (Ah, da! Manelele, adevărata dovadă a culturii şi coolness-ului românesc...) Dar mai
sunt bineînţeles şi fetele cu 3 straturi de machiaj pe faţă, fuste de o palmă şi tocuri de rupt
gâtul, pe care le poartă în mijlocul iernii. Te-ai gandi totuşi că şi fetele astea au părinţi
responsabili, dar aparent aceştia sunt mult prea preocupaţi şi mândri de cariera de top model a
copilului, încât să îi interzică o pneumonie sau sinuzită. „Băieţii”, virili şi masculi feroce,
fluieră în urma lor, etalând fizicul extra-lucrat şi le flatează prin complimente sau apelative
gen „mumoaso” (în loc de „frumoasă” – a se observa lipsa unei diplome de BAC). Asta e,
într-adevăr, inteligent. Totuşi, peisajul nu este complet. Adică cum să nu fim noi cool şi să
avem tone de manele pe stick-ul de un giga de la celular?! Păi se poate să nu ne trăim viaţa pe
mess dând „komment”-uri stupide şi semi-retarde la toţi/toate tipii/tipele de pe mirificul hi5?!
Nu! Noi ne trăim viaţa la maxim, că doar aşa e cool! La ce avem nevoie de şcoală, cărţi sau
viaţă decentă şi culturalizată? Mai bine exces de alcool, tutun şi droguri, beţii prin baruri
subterane şi cârciume infecte sau orgii 3-la-10-mii pe autostradă, că doar viitorul de curăţători
de toalete sună promiţător. Aşa e cool! În schimb, restul populaţiei civilizate, cei care încă nu
au auzit de staţiunea la munte din Ţara Haţegului, cu capitala la Volkswagen şi preşedinte
Whitney Houston, cei care preferă să citească o carte în loc să se „bestializeze” şi să strige în
gura mare „fără număr, fără număr” pe hit-ul manelelor cântat de cine ştie ce Salam de
Prahova sau Şuncă de Veneţia, aceştia încearca disperaţi, săracii de ei, muritori de rând să-şi

16
Mozaic cotidian
trăiască existenţa mizeră copleşită de relevaţii aberante într-o dramă dogmatică, dar nu şi
una cool a societăţii care se mişcă în cadenţă exhibiţionistă, într-un spaţiu delimitat de
inconştienţă. Aş putea spune chiar că umorile îşî continuă drumul într-o matcă proprie,
paralelă cu „normalitatea”. Dar aşa suntem noi – cool.
Rockerii cu gecile, Converse, blugi negri şi ace de siguranţă sau insigne cu formaţii
sau mesaje anti-sociale, punkerii cu bocancii Dr. Martens, creasta vopsită multi-color şi
hanoracul cu glugă, raperii cu blugii extra-largi şi lanţuri de 5 kg (bling-bling), maneliştii –
no comment, hipioţii nonconformişti, profunzii care scriu despre depresia post-maritală,
intelecţii complicaţi, satiricul şi ironicul sau cei care încă mai ascultă muzică clasică,
întotdeauna respectabili (deşi cu siguranţă cineva îşi va găsi să zică că sunt total „uncool”),
toţi facem parte dintr-o societate poate neproductivă, poate incultă, un epic disecat la coada
vacii, cu cadre idilice la lumina unei lămpi cu petrol, atât de (un)cool în esenţa ei.
P.S.: Deşi dintr-o ironică politeţe am elaborat anumite părţi la persoana I plural, nu doresc
să-mi generalizez opinia pentru că, în mod evident, există şi excepţii, dar, paradoxal, tocmai
acestea confirmă regula.
Andreea Novanc, clasa a IX-a C
Redefinirea culturii
n urmă cu vreo câteva secole, un om cult era cel care avea cunoştinţe variate şi
Î aprofundate în domeniul artei, al ştiinţei, al istoriei sau al religiei. Întrucât această

definiţie este mult prea elitistă pentru omul postmodern, astăzi, omul cult este
interesat cu predilecţie de arta muzicală, de cinematografie, de literatură, dar cunoaşte
câte ceva, ce-i drept superficial, din celelalte domenii.
În zilele noastre, termenul de ,,cultură” este atât de relativizat, încât abia se mai poate
distinge de subcultură. Conform DEX-ului, subcultura este ,,tendinţa de manifestare
subiacentă a unei culturi elementare; cultură a grupurilor şi subgrupurilor sociale într-o
comunitate etnică”. Cred că diferenţa esenţială dintre cele două noţiuni este următoarea:
cultura îşi are deja bazele puse, e oficializată (recunoscută de societate pe baza criteriului
axiologic); pe de altă parte, putem vorbi de o mobilitate (mutaţia valorilor estetice), din
cauză că o cultură e strâns legată de viaţă, se manifestă în funcţie de principiile, ideile şi
aspiraţiile unui anumit popor sau ale unei anumite epoci (de aici şi caracterul relativ);
subcultura, în schimb, preia anumite teme şi motive din cultură, le prelucrează pentru a
deveni accesibile tuturor. În domeniul muzicii, de exemplu, genurile etno sau techno
reprezintă reminiscenţe ale culturii folclorice; la fel, tatuajele şi piercing-urile, foarte la
modă în ziua de astăzi, imită cultura tribală, numai că sunt lipsite de orice semnificaţie
religioasă.
Întotdeauna cultura a ţinut de elita societăţii. Ea este ilustrarea vieţii, a adevărului, a
eternului, a esenţei într-o manieră inteligentă şi profundă, în timp ce subcultura ţine de
imediat, de grup, de explicit. Omul postmodern preferă ca lucrurile să fie spuse pe şleau, de
aceea apreciază cărţile, muzica, filmele, care îi procură o plăcere imediată. Din păcate, e de
ajuns să porneşti în călătoria zilnică prin oraş pentru a vedea că manelele sunt la ele acasă;
este suficient să deschizi televizorul pentru a vedea emisiuni construite pe acelaşi tipar
(despre şi pentru omul subcultural). Să trăim oare într-o societate în care non-valoarea s-a
substituit valorii?
Simona Bârzan, clasa a XII-a F

17
Mozaic cotidian
Stilul e omul însuşi?
A devenit un loc comun zicala ,,haina îl face pe

om”. Cât adevăr exprimă ea, o dovedeşte stilul
vestimentar pe care îl adoptă fiecare. Privind în
jur, constaţi că fiecare încearcă să-şi facă evidentă
filozofia de viaţă. O doamnă în ţinută clasică, îţi spune
indirect că e adepta valorilor durabile, o tânără într-o
rochie vaporoasă sfidează prejudecata că romantismul
este desuet. Adolescenţii cu plete, brăţări, curele şi
catarame (îi recunoaşteţi desigur, pe rockeri) îi
dispreţuiesc de moarte pe cei care poartă cu ostentaţie
vestimentaţia hip-hop.
Despre aceştia aş vrea să scriu, pentru că, deşi nu fac parte din marea lor familie, am
încercat să le înţeleg filozofia de viaţă. Ei pretind că prin haine, limbaj şi prin muzica pe
care o propagă, transmit un mesaj protestatar.
Totuşi, e bine de precizat din capul locului: spre deosebire de alte curente şi mode
de dinainte şi de după el, hip-hop-ul românesc nu aduce un mesaj radical, demolator, nu
atacă şi nu ameninţă prin incitări pernicioase cine ştie ce instituţii majore ale societaţii; ba
dimpotrivă, îndeamnă la resemnare, la compromis, la acceptare fatalistă a sorţii. Departe de
a-şi propune să ameninţe liniştea şi de a isca tulburări, epigonii mioritici ai lui Public
Ennemy recomandă aderarea tacită la sistem. Daca viaţa e grea, societatea – corupta etc.,
tot ce ai de făcut e să înveţi să-i supravieţuieşti. ,,Cool” e sa pozezi tu însuţi ca „mafiot“ sau
„familiot“, sau sa te arăţi mai dur ca adevaraţii duri.
Este o reacţie, în mare parte justificată, dacă ne gândim la psihologia acestei mase
de tineri şi la contextul social pe care România de acum ni-l oferă. Într-o ţară a blocurilor
coteţ, aceşti ,,băieţi de cartier” şi-au găsit o supapă pentru a-şi descătuşa energiile negative.
Şocul limbajului vulgar (aglomerarea de vocabule porcoase) şi al vestimentaţiei sunt o nadă
pentru cei care încearcă să-i anihileze, căci, în realitate, nu reuşesc decât să le crească
popularitatea şi... vânzările.
E drept, ascultându-i, ai impresia că asişti la o profanare, similară cu fluieratul în
biserică. Te înfiori când vezi că uzul şi abuzul de vulgarităţi (în scop net comercial) are
priză în faţa unui public care delirează la audierea unor grosolănii pe suport mecanic.
Astfel, rămâne emblematică gâlceava dintre Johnny Răducanu şi BUG Mafia. Regele
jazzului se arăta neîndurător cu adepţii muzicii hip-hop, iar cei mai tineri erau ironici,
neîncrezători în emoţia pe care o mai transmit acordurile la pian ale maestrului. Să fie un
conflict ireconciliabil? Să fie lipsă de toleranţă? Nu ştiu, poate cineva să-mi răspundă?
Mirona Urs
Clasa a XI-a E
,,Se zice că oamenii sunt îmbrăcaţi cu Autoritate, îmbrăcaţi cu Frumuseţe, cu

Blesteme... Mai mult, ce este Omul însuşi şi toată Viaţa lui pământească dacă nu o
emblemă, un Vestmânt sau o haină invizibilă pentru acel divin Eu al lui, căzut aici ca o
scânteie de lumină din înălţimea Cerului?”
(Mircea Mihăieş)

18
Mozaic cotidian
Drumul spre tine însuţi duce inevitabil spre cultură
S
untem înconjuraţi zilnic de oameni; vorbim cu ei,
despre ei, interacţionăm, ascultăm, observăm...
Omul e o fiinţă în continuă transformare; dar nu
întotdeauna o transformare în bine, pentru bine sau întru
bine. Judecând strict psihologic comportamentul şi
atitudinea persoanelor care mă înconjoară pe mine şi mai
ales pe voi, mă gândeam să vă propun să zăboviţi asupra
câtorva reflecţii şi interogaţii, selectate cu înţelepciune,
pe care vi le voi împărtăşi; unele, poate, vă vor pune pe
gânduri, altele vă vor lăsa reci… totul depinde de voi.
Legat de atitudine
1. Să ai tot timpul în minte faptul că propria-ţi soluţie de a reuşi este mai importantă decât
orice alt lucru.
2. Dacă punem preţ pe independenţă, dacă ne deranjează inevitabila creştere a
conformismului cunoaşterii, a valorilor, a atitudinilor, pe care sistemul nostru, în
prezent, ne-o impune, atunci ar trebui să dorim să setăm condiţii noi învăţării, singura
care ne poate duce spre unicitate, redirecţionare şi spre iniţiere proprie, personală.
3. Pentru a face ordine în lume, trebuie întâi să facem ordine naţiei; pentru a face ordine
naţiei, prima oară trebuie să facem ordine în familia noastră; pentru a face ordine în
familia noastră, trebuie întâi să facem ordine în propria noastră viaţă, trebuie ca mai
întâi să îndreptăm inima spre bine şi dreptate.
4. Nimic nu e mai uşor decât de a te înşela pe tine însuţi, pentru că orice ar visa un om,
vrea să şi creadă că este adevărat.
5. Muşcă cât mai mult, chiar dacă nu poţi mesteca totul deodată. Mestecă mai apoi.
6. Neînţelegerea colosală a timpului în care trăim reprezintă asumarea ideii că
premoniţia va funcţiona, când vine vorba de oameni care nu sunt motivaţi în a se
schimba.
7. Comunicarea nu depinde de sintaxă, de elocvenţă, retorică sau articulare, dar depinde
de contextul emotiv în care mesajul este auzit. Oamenii pot să audă doar când se mişcă
spre tine; nu pot auzi când cuvintele îi urmăresc pe ei. Chiar şi alegerea cuvintelor îşi
pierde din putere atunci când sunt folosite în interesul puterii. Atitudinea este cu
adevărat o figură comunicativă.
8. Gândirea este un sculptor care creează persoana care vrei să fii.
9. Nu te poţi visa în pielea altuia, trebuie să dai cu ciocanul şi să te forjezi de unul
singur.
10. Adevărul este că cele mai frumoase momente sunt acelea care au loc atunci când ne
simţim inconfortabil, trişti sau neîmpliniţi. Pentru că în asemenea momente, impuse de
către disconfortul nostru, am putea ieşi din rutina zilnică şi începe a căuta alte
răspunsuri... mai adevărate.
11. Pe măsură ce strălucim aşa inconştient, reuşim să dăm altor oameni posibilitatea de a
face acelaşi lucru. Pe măsură ce ne eliberăm de frică, tot aşa prezenţa noastră, automat,
eliberează pe alţii.
12. Pentru a putea zbura, trebuie să învăţăm mai întâi să îndurăm.

19
Mozaic cotidian
13. Un om optimist este personificarea primăverii.
Legat de caracter
1. Cel mai bun indiciu al unei persoane este :

a) cum tratează oamenii care nu-i sunt de folos
b) cum tratează persoanele care nu ripostează;
2. Caracterul este ca un pom; reputaţia este umbra lui; noi vedem doar umbra şi uităm că
pomul este adevăratul lucru.
3. Părinţii au posibilitatea să îţi dea un sfat bun sau să te pună pe calea cea bună, dar
fiecare om îşi face propria viaţă.
4. Nu a existat niciodată un cuţit făcut din oţel prost.
5. Caracterul nu poate fi developat în linişte şi pace. Doar prin experienţa încercării şi
suferinţă sufletul poate să fie mai puternic, viziunea mai limpede, ambiţia inspirată şi
succesul obţinut.
6. Cum să ne putem aştepta la o recoltă a gândului când nici nu a venit timpul semănării
caracterului?
7. Pentru a ajunge la o estimare corectă a caracterului unui om celebru, trebuie să îl
judeci după standardele timpului său, nu după ale noastre.
8. Judecă-ţi natura propriului caracter, după natura viselor pe care le nutreşti.
9. O persoană va venera tot timpul ceva sau pe cineva, nu există dubii aici. Noi am
putea gândi că tributul este plătit în secret, într-o retragere ascunsă a inimii noastre.
Acel lucru ce domină imaginaţia noastră şi gândurile noastre, acel lucru va determina
viaţa noastră şi caracterul nostru. De aceea ne revine nouă să fim atenţi la ceea ce
venerăm pentru că ce venerăm şi devenim.
10. În loc să spunem că acel om este o creaţie a circumstanţei, ar fi mai corect să spunem
că acel om este arhitectul circumstanţei.
Legat de respect
1. Respectul de sine este un fruct al disciplinei; simţul demnităţii creşte odată cu
abilitatea de a-ţi spune NU.
2. Cu toţii suntem ceva, dar nici unul dintre noi nu suntem totul.
3. Probabil că cel mai important lucru pe care-l putem face, pentru a reduce frica, este
acela de a-i face pe ceilalţi oameni să se accepte, să le placă de ei înşişi.
4. Un om care nu are încredere în sine nu prea poate să aibă încredere în alţii.
5. Prefer să nu mă mint, decât să fiu fals şi să-mi fie ruşine de mine, chiar cu riscul de a
părea ridicol altora.
6. În timpurile vechi, noi, oamenii, nu am avut decât părere bună despre sine, am avut
avut respect de sine, dar de atunci până acum, nu am mai dobândit nimic din ele.
7. Repectul constă în a recunoaşte că tot ceea ce merită avut are un preţ.
8. Cea mai teribilă singurătate e de a nu fi conform cu tine însuţi.
9. Puţin îmi pasă ce sunt eu pentru alţii; îmi pasă de ceea ce sunt pentru mine însumi. O
să mă îmbogăţesc singur şi nu prin a împrumuta.
10. Fară încredere în noi înşine, suntem ca nişte copilaşi în leagăn. Şi cum oare am putea
să ne construim această încredere cât mai repede? Gândind că alţii ne sunt nouă
inferiori.
Voicu Mureşan, clasa a XI-a E

20
Mozaic cotidian
Spectacol. Actor. Spectator.
ă uit la ceas. El se uită la mine. Parcă o face intenţionat, parcă s-a blocat. Mă uit iar la
M mâzgălitura aia de pe bancă. Când eram gata să renunţ la orice speranţă, se aude
clopoţelul de undeva de departe. Un mormăit din partea clasei îi întrerupe lecţia
profesorului şi acesta este expediat cu o viteză incredibilă spre cancelarie.
Mă gândesc de două ori dacă să ies din clasă sau nu. Mă întreb ce mă aşteaptă de data
asta. Mă... nu mă mai nimic, îmi iau geanta şi mă grăbesc să prind începutul.
Afară sunt prins în mulţimea de trupuri gata să devoreze cele zece minute care abia au
început. Simt că entuziasmul creşte şi observ cum începutul se apropie, la fel cum vezi un
dirijor apropiindu-se de pupitrul lui, aşteptând că în orice moment să se audă primele
acorduri, să înceapă marele...
Spectacol! Actorii sunt la locurile lor, toată lumea ştie replicile. Cortina se ridică şi
şoapte de entuziasm dezvăluie agitaţia din sufletele tuturor.
Fiecare îşi ia rolul în primire, actul I începe la fel şi totuşi diferit, felul în care toată
lumea vorbeşte, gesticulează şi transmite este impresionant. Sunt copleşit de multitudinea
detaliilor, totul este haotic şi... ordonat.
Cuvinte, uşi trântite, saluturi, tenişi, calorifere, teme pe ultima sută de metri, ghiozdane
prea grele, teze, emoţii, cretă, fiţuici, ochelari, automat de cafea, zgomot, sandwich-uri.
Parodie, dramatism, penibil, lacrimogen. Organizate într-un tot secţionat.
Actul II. Pelerinajul începe. După căutarea îndelungată a mărunţişului pierdut, terenul
din faţa chioşcului cu mâncare, gol acum câteva minute, devine în câteva momente un loc de
socializare, guvernat cu deplină corectitudine de însuşi poporul. Cei câţiva norocoşi care
reuşesc să atingă cu mâini înfometate diferite otrăvuri în pachete colorate se grăbesc să
împartă bucuria unui biscuite cu un coleg care pare că ar da orice pentru o muşcătură. Cei
mai puţin norocoşi se mulţumesc cu imaginarea gustului unei posibile gustări, sperând că
acest gând va deveni realitate în viitorul apropiat.
Actul III. Se apropie mijlocul pauzei. Ritmul începe să crească, acţiunile anterioare se
repetă cu o viteză accelerată. Acum timpul nu mai contează, secundele se extind într-atât
încât par să se comprime. Fiecare suflet simte că ceva nu e în regulă, un vârtej care se
apropie...
Actul IV. În punctul culminant, cineva îndrăzneşte să apese un buton şi un zgomot
infernal se răspândeşte pe coridoare. Se aud proteste, încurajări, injurii chiar. De ce? Pentru
că acel cineva, care a dorit să-şi menţină identitatea ascunsă, a dorit să răspândească...
cultură. Şi nu orice fel de cultură. Cultura LUI.
Manifestul este redus la tăcere, fenomenul este ignorat sau uitat. Un sunet de clopoţel
anunţă sfârşitul carnavalului şi toţi participanţii părăsesc scena în favoarea claselor, unde vor
urma cincizeci de minute de recreaţie a trupului.
Datorită zbuciumului interior, reuşesc să subtilizez un colţ de hârtie din caietul
colegului, pe care să-mi desfăşor ideile care apar cu viteza luminii. Sau măcar, mai repede
decât pot scrie. Idei care vor popula, cu siguranţă, următorul eseu la română.
Cultura LUI mi-a rămas în cap şi oricât încerc să mă concentrez la noile informaţii care
abia aşteaptă să-mi viziteze interiorul craniului, nu reuşesc. Cultura LUI nu coincide cu a
MEA. Oare cultura MEA înseamnă ceva pentru el? Oare el mă vede ca un om cult?
Într-un final, ce e cultura? Un întreg care aparţine unui grup de oameni, urmând ca
orice altceva extern să fie considerat subcultură? Un factor prin care putem demonstra cât
suntem de inteligenţi în comparaţie cu alţii? Un mod de diferenţiere între persoane? Cultura
este totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori. Pe un limbaj mai accesibil, tot ceea ce place trupului şi

21
Mozaic cotidian
tului uman. Atunci nu ar însemna că fiecare avem o cultură proprie, în care includem orice
ne trezeşte interesul, orice ne face să exclamăm, orice ne face să deschidem ochii?
Este cultura ceva condamnabil? Putem să afirmăm că propria cultură e mai „cultă”
decât a celuilalt? Putem să condamnăm faptul că unii nu ridică ştacheta destul de sus pentru
a-şi dezvolta o cultură cât mai valoroasă?
Şi totuşi, ar suna deplasat să spunem că există „culturi”. Există doar puncte de vedere
care nu coincid, lucru ce duce la dezvoltarea de opinii diferite. Astfel, fiecare îşi creează o
viziune proprie asupra culturii, undeori disconsiderând alte păreri. Există subcultură? Nu.
Doar oameni dezinteresaţi.
Mă uit la ceas. El se uită la mine. De undeva de departe se aude clopoţelul, urmat de
zumzetul caracteristic. Urmează un nou spectacol.
Andrei Sabău, clasa a IX-a C
Despre aparenta intrare în U.E.
răim într-o societate în care ,,efectul de turmă” şi

T decăderea naţiunii sunt două lucruri absolut ,,normale”. Să
nu credeţi că spun asta din ego-ul meu de patriot convins,
o spun pentru că este un adevăr, unul care supără, dar care este
prezent şi care ne face să ne simţim ,,europeni”.
Niciodată nu am fost pasionat de politică (personal o
consider o luptă oarbă - o mulţime de oameni, fiecare cu obsesiile
lui chinuitoare, care se bat pentru o porţie de fasole la ceaun...),
dar de un lucru pot să îmi dau seama singur fără să fac parte din niciun partid şi fără a mă
uita la talk-show-uri în care se vorbeşte despre ,,starea naţiunii” şi despre cât de ,,bine” o
ducem. Faptul că am intrat în ,,Europa”, (de parcă până acum am fi fost africani) ne face să
ne simţim superiori şi deasupra tuturor, când, de fapt, noi suntem undeva la coada Europei;
grav este faptul că nu realizăm acest lucru...
Uneori privesc în jur şi rămân uimit de ceea ce văd...
Tinerii reprezintă generaţia viitorului, nu? Ei pun bazele, în ei stă nădejdea lui badea
Vasile care încă îşi vrea nepotul popă, că aşa e la ei - popa are cea mai ,,mândră” casă din sat
- dar nepotul e prea ocupat să se joace de-a politica şi îi spune că vrea la oraş, căci în sat nu
are nici măcar net. În ziua de astăzi, tot mai puţini copii sunt interesaţi de politică - mai mult
fiii unor ,,fosile” din Parlament sau din Guvern au auzit de la ,,tăticu’” că o să devină şi ei
politicieni, şi asta, dacă nu se răzgândesc până atunci... E trist ce se întâmplă şi nu facem
altceva decât să privim. Mai trist e că uneori punem umărul la demolarea acestei ,,foste” ţări,
da, foste, căci acum nu suntem decât o adunătură de oameni, cu aceeaşi logică, acelaşi vis
stupid şi aceleaşi aşteptări, nu suntem decât locuitorii unui pământ ce era cândva fertil şi
acum dăm ,,tun după tun” ca să mai extragem din petrolul care a rămas... Şi ne mai întrebăm
de ce avem mai mulţi români afară decât în cele trei judeţe (mari) şi de ce iau toţi drumul
spre Nădlac şi nu se mai întorc decât de sărbători... Vă spun eu! Pentru că ,,afară” e altă
mentalitate, ei nu ,,se chinuiesc” să muncească fără rost, pentru că ,,afară” există totuşi o
normalitate a vieţii! Cred că putem să intrăm de zece ori în U.E. şi să-i punem în frunte pe
Băsescu şi pe Becali sau pe oricare altul care la revoluţie se ascundea undeva prin pivniţă,
căci mentalitatea nu se poate schimba peste noapte, doar în timp...
Într-o asemenea ţară nu ai decât două posibilităţi: sau pleci fără să te uiţi înapoi, sau
rămâi şi priveşti cum totul se ruinează, totul o ia razna şi nu mai rămâne nimic, poate doar
nişte daci...Viva la Romania!
Alin Sulincean, Clasa a IX-a D

22
Mozaic cotidian
Maramureş, plai cu flori, automobile şi vile
P
rintre puţinele zone ale ţării care însă îşi mai
păstrează tradiţiile şi obiceiurile este Mara-
mureşul. Dar oare pentru cat timp? Ca sim-
plu turist, odată ajuns aici, poţi să te bucuri de toate
frumuseţile acestei zone, de impunătoarele mă-
năstiri de lemn, de ineditul porţilor maramureşene şi
de straiele populare pe care oamenii de aici (e drept,
tot mai puţini) continuă să le îmbrace, nu pentru a-i
impresiona pe turişti, ci pentru că aşa simt ei.
La început, ai impresia că te-ai întors în timp
şi că însemnele modernităţii care au început să
răsară în aceste locuri aparţin turiştilor care au venit
ca şi tine în vizită. Mai târziu, realizezi că acestea încep sa fie o parte din structura acestui
ţinut pe care începe s-o modifce generaţia tânără a Maramuresului. Din acest moment, e
important să afli că majoritatea tinerilor pleacă să muncească în străinătate, deoarece, mai
ales cei care trăiesc în zona rurală, nu prea au unde să lucreze. De sărbători şi mai ales vara
se întorc în ţara lor cu automobile scumpe, cu haine de ,,firmă”, vorbind, totuşi, în graiul
maramureşan, dar pigmentat, cu accent italian sau spaniol. Sunt din ce în ce mai puţini cei
care nu uită de unde au plecat şi continuă să se comporte firesc, după vechile deprinderi,
chiar dacă au petrecut ani de-a rândul muncind printre străini. Majoritatea muncesc pentru
a-şi putea construi o casa şi se străduiesc mult, deoarece de multe ori, într-o vară, vezi fun-
daţia casei, iar vara urmatoare noua locuinţă este mobilată. Printre casele din lemn, cu
acoperiş de şindrilă, răsar vile cu cel puţin un etaj, cu garaj, terasă şi vreo două balcoane,
vile foarte moderne, probabil după modelul celor văzute în străinătate. În faţa casei este
parcată o maşină cu număr străin, iar in jurul casei abia mai respiră vechea livadă, singura
amintire a vremurilor de demult. Pentru a le uşura viaţa părinţilor, tinerii le aduc aparatura
nouă, astfel că lângă ceaunul pentru mămăligă stă şi mixerul adus de fiica cea mare de la
Roma sau lângă fusul de lână stă celularul.
Oamenii de aici, e drept, cei mai în vârstă, continuă să trăiască în ritmurile străvechi,
aşa că pe şosea poţi observa mergând femei şi bărbaţi cu furcile şi greblele pe umeri, cu
traista plină cu mâncare, claxonaţi cu iritare, adesea înjuraţi, de de cei de la volanul, ma-
şinilor decapotabile şi al jeep-urilor care trec în viteză.
În mod paradoxal, deşi prăpastia dintre generaţii este tot mai evidentă, ceva esenţial îi
apropie pe toţi aceşti oameni: credinţa în Dumnezeu. Duminica, la biserică, tinerii îşi mai
îmbracă portul popular, uită de celulare şi de televizoarele cu plasmă de acasă şi îşi unesc
sufletele în trăire şi rugăciunea inălţată spre Dumnezeu.
Sigur, dorinţa noastră ar fi ca aceste tradiţii şi obiceiuri să nu se piardă niciodată, însă
nimeni nu poate lupta împotriva valului de modernitate care vine peste Maramureş. Însă
oare are cineva dreptul să-i învinovaţească pe cei de aici pentru faptul că vor să-şi creeze o
viaţă la standarde europene?
Diana Gudiu, clasa a XI-a E

23
Mozaic cotidian
Cultura underground
S
ocietatea de astăzi se bazează în mare parte pe categorii. Criteriile pe baza cărora se
fac aceste categorisiri sunt diverse, iar rezultatele - cât se poate de diferite. În opinia
mea, subcultura este o particularizare a ideii de cultură, o extensie a acesteia, şi nu o
anexă inferioară.
Cred că trebuie să facem distincţia între subcultură şi incultură, şi aceasta, pentru că
aceşti doi termeni nu se află în raport de sinonimie. Astfel, în timp ce incultura este o
manifestare ce ţine, de cele mai multe ori, de comportament, de felul în care preluăm unele
elemente nocive din muzică, televiziune sau din film, subcultura este o manifestare
reprezentativă numai pentru un anumit grup al societăţii. Voi da ca exemplu cultura
underground, care, fie ea muzică, film sau teatru, nu întruchipează o mişcare de proastă
calitate, ci o interpretare personală a culturii pe baza asumării unor valori. Prin urmare, un
asemenea mod de exprimare nu atestă o ruptură a societăţii sau o lipsă de unitate, ci dovada
prezenţei diversităţii. Pluralitatea este cu atât mai mare, cu cât fiecare grup
social ,,subcultural” prezintă însuşiri specifice, de la vestimentaţie până la comportament.
Sub această formă, subcultura ar trebui încurajată, iar noi ar trebui să învăţăm să
facem diferenţa dintre subcultură şi incultură, să decidem noi înşine ceea ce ni se potriveşte,
fără influenţe dinafară, şi, mai ales, să ne obişnuim cu ideea că nu tot ce se vinde bine este
bun şi pentru noi.
Bianca Varga- clasa a XII-a F
Gânduri răzleţe...
Î
nainte de furtună întotdeauna vântul bate puternic. Zboară hârtiile!
Într-un parc, cu maxim cinci brazi şi câteva zone încărcate cu trandafiri, sunt multe
bănci şi câţiva porumbei..
Ieşi pe stradă şi vezi oameni. Ai impresia ca toţi îţi sunt în jur. Pantofii, pe trotuar
sună egal: tic-tac, tic-tac. Cu toţii formează un ceas ...mai multe multe ceasuri. Mergi pe
stradă, te grăbeşti, trebuie, căci cu toţii devenim şoferi pe un tir, pentru că toţi vrem să
conducem. Odată ajunşi pe autostradă, înjurăm în cor (şi o facem cu convingere, ba chiar
ne dăm sufletul acolo), cântăm pe trei voci – căci cineva merge mai încet , de-a dreptul
foarte încet.
Într-o zi, mă grăbeam. Da, aşa e ! Mă grăbeam, în felul în care mă grăbesc eu în

fiecare zi. De data asta, mă grăbeam la şcoală. A loc în care eu învăţ. Am marele noroc de
a avea aici un anturaj bun, care mă ajută mereu (de exemplu, să scriu acest articol). Nu-i aşa
că oamenii din jurul tău ajung, uneori, să te formeze mai repede de cât cei care au misiunea
prestabilită, (de undeva de sus, probabil) de a te educa? Întâi sunt părinţii... apoi creşti.
Cărţile, manualele, poeziile, iţi oferă acordurile nuanţatoare..., dar la un moment dat le laşi
din mână. E o revoltă ascunsă în acest gest. Efectele? Mai contează?
E vineri şi ies în oraş cu gaşca mea din copilărie –anturaj.
E luni. La şcoală, când intru, (e trecut de 8 ), îmi salut respectuoasă profesorii (unii
grăbiţi, alţii mai puţin). Ajung în clasă, unde sunt colegii mei, mă apropii de bancă, le pup
pe fete, schimb formalităţi cu colega de bancă, intră profesorul, absenţi, corectarea temei,

24
Mozaic cotidian
lecţie nouă - anturaj.
Luni după masă, meditaţii. În drum, mă întâlnesc cu o prietenă, ea face parte dintr-o
trupă de teatru, e foarte grăbită, eu la fel, n-avem timp sa ne mângâiem sufletele. Ciao!
Ciao! Ajung la meditaţii, în jurul mesei alţi patru copii – anturaj.
Pe cealaltă bancă o haită de lupi! Sunt înfometaţi, se uită , apoi, măguliţi de atenţie,
mârâie şi apoi, stupoare, râd. Cum cine? Ei râd. Care dintre noi, dintre ei se simte jenant?
Tot Prinţul, un biet idiot.... care astăzi pe lângă faptul că a rămas fără speranţa de a-şi reveni
din nebunie... Şi mai e şi mic!
Existenţa lor e aproape o ironie, e un amuzament pentru viaţă! Toate se influenţează

între ele, aşa e cu anturajul, totul se omogenizează şi lupii şi furnicile... vântul, copacii... se
învăţă unul pe celălalt... se educă. Existenţa unei persoane în vecinătatea existenţei tale
presupune, deci, educaţie? Ce ar fi dacă aş înlocui aici verbul a educa cu a dresa ? Câte
suflete sensibile si neînţelese se vor simţi jignite?
Vă aduc spre edificare un exemplu: dresarea unui câine.
Promenada prin oraş (implică acceptarea zgardei etc.). Se repetă în fiecare zi, la o
oră bine stabilită, într-un un interval de timp adecvat ( fără a se exagera ). Nu este esenţial
cât de mult stă câinele afară, ci faptul că se repetă zilnic. Devine rutină, iar câinele înţelege
acest cuvânt.
Faimoasele trucuri. De obicei apelezi la acel ceva care-i excită papilele gustative
(zahăr, bomboane, adesea ciocolată). Spui bomboană, îi dai una, dar câinele nu va înţelege
din prima încercare ce doreşti. Nu disperi, mai repeţi, o dată , de două ori, de trei şi până la
urmă va învăţa ce-ţi doreşti tu, stăpânul: să meargă în două picioare, să danseze, să rezolve
integrale, să facă un eseu argumentativ, să arate la hartă...
Am neglijat firea. Am neglijat-o, pentru că ea se ignoră. Un câine căruia îi place mai
mult să dea din coadă şi să nu latre când intră un străin în curte, va deveni, astăzi, un câine
violent, extrem de periculos, înfometat de a-şi face dreptate.
Timpul trece: tic-tac, tic-tac... Iar timpul! Când rămân fără idei, mereu îmi vâjâie
prin cap eternul truism: timpul trece. Paşi grăbiţi, tocuri... oribilele tocuri! Tic - tac!
Două pisici stau la pândă. Cum, pisicile stau împreună? curios... Nu, nu, acum...
parcă şi animalele binecunoscute îmi sunt străine.
...................................................................................................................................................
Ancuţa Bodnărescu, clasa a XI-a C
,,Fie-ţi milă de alţii: trăieşte frumos, învaţă mult, creează bine—trebuie să spui fiecărui
om tânăr. Alţii au nevoie de împlinirea ta, la fel de mult ca şi tine”
,,Să nu laşi lucrurile să vină spre tine. Să mergi spre ele. Să iei tot atât, dar nu pentru că
ţi se dă, ci pentru că ai dinăuntru şi pentru gândul tău nevoie”
,,Înţelepciunea nu este ceva care se învaţă, este ceva care se trezeşte.”
,,Libertatea e capacitatea de a valorifica înfrângerile şi de a depăşi reuşitele.”

Constantin Noica

25
Afinităţi elective
Exerciţiu de răsfoire
S unt unele întrebări existenţiale pe care cu toţii ni le punem câteodată

în viaţa. Hamlet s-a întrebat dacă ,,a fi sau a nu fi”, ceăţeanul tur-
mentat ,,eu cu cine votez?”, iar fiecare femeie s-a întrebat cel puţin
o dată în viaţă, totuşi ,, ce ştiu bărbaţii despre femei?”.
În mod sigur s-au încercat răspunsuri la aceste intrebări, iar cât de-
spre ultima, s-a scos o carte, cu acelaşi titlu. O întreagă teorie în 167
pagini, în care bărbaţii pot descoperi viziunea lor asupra femeii. Autorul,
Knott Mutch, ,,examinând îndeaproape secole de istorie universală, a ex-
tras cunoaştrea esenţială şi eficientă de la persoane dinamice care ştiu să
facă diferenţa între succes şi înfrângere.”
Cartea a apărut in anul 2006 şi a trecut deja prin perioada ei de best seller, dar trebuie
să recunosc, că nu am văzut-o decât într-o librărie timişoreană, în care se bea ceai şi poţi
citi linistit o carte fără să te acuze vânzătoarea, fără viaţă, că nu ai plătit-o. Este vorba de
librăria Cărtureşti. (Pe când una si în Arad?)
Coperta e roz şi, la prima vedere, te-ai gândi că nu e mai mult decât un roman siro-
pos. Şi totuşi ceva te face să o iei în mână, chiar dacă ai complexul acestei culori. O
deschizi. O răsfoieşti cu sufletul la gură. Ajungi până la ultima pagină. O închizi la loc.. Te
freci la ochi, şi, dacă nu te vede nimeni, poate îţi dai palme. O deschizi din nou. Într-adevăr,
paginile sunt albe. Te gândeşti că poate e o greşeală a editorilor. Iei alta… la fel. Apoi te
prinzi care e faza (sau şmenul, în jargonul elevilor), şi începi să râzi în hohote, stârnind
priviri ciudate. Îţi ştergi lacrimile, laşi cartea jos (cum să cumperi o carte cu 167 pagini
goale?) şi pleci. În spatele tău, o altă persoană curioasă reîncepe exerciţiul de răsfoire…
Deci cam acesta e răspunsul la întrebarea din titlu. Totuşi, ce ştiu bărbaţii despre
noi? Nimic. Şi de asta ne asigură Knott Mutch (în traducere ,,Nu cine ştie ce”). Chiar nu e
cine-ştie-ce, dar pentru un scurt moment umoristic sau feminist, e bună de ,,răsfoit”.
Mirona Urs, clasa a XI-a E
Ghidul nesimţitului
L a Editura Humanitas, colecţia Râsul lumii, a apărut în ocombrie

2006 Ghidul nesimţitului, de Radu Paraschivescu (scriitor,
traducător, ziarist), carte sortită să devină best-seller şi să fie, din
păcate, extrem de actuală.
Nesimţirea este viciul de care românii se lovesc mai des decât şi-ar
dori. Mai precis, nu trece zi fără să simţim cum proximitatea nesimţitului
ne scoate din minţi şi ne aruncă pe culmile disperării. Numele colecţiei
din care face parte volumul, Râsul Lumii, este mai mult decât sugestiv.
Cartea are ca scop principal amuzamentul, căci Radu Paraschivescu nu
are pretenţii moralizatoare şi nu vrea să îndrepte nimic. Punctează doar cu
ironie toate tarele acestei ,,creaturi sigure pe sine, versatile, tupeiste şi sfidătoare”. (id est
nesimţitul).
Autorul i se adresează direct acestuia, tutuindu-l. Îi compune un decalog ironic,
care stârneşte ilaritate şi pe care se bazează întreaga expunere. Aşadar, ne întâlnim pe rând

26
cu nesimţitul călător - care (ne) împinge, urlă sau miroase -, nesimţitul blocatar - cu
„parangheliile” din mijlocul săptămânii sau care ocupă spaţiul casei scării pentru activităţi
diverse - nesimţitul de la teatru sau film, din media sau politică. Niciun sector nu scapă
vigilenţei sale, dovedind o graţie desăvârşită în a se vârî peste tot cu nonşalanţă.
Nesimţitul te scandalizează, îţi invadează spaţiul intim, fără neruşinare sau
remuşcare, face lucruri la care nu te aştepţi în momentele cele mai nepotrivite, lăsându-te
perplex prin gestică şi discurs. Deşi nu ne îndoiam, ni se spune că nesimţitul face parte din
toate categoriile sociale, de la simpli muncitori la directori generali, şi deopotrivă bărbaţi,
femei sau copii.
Unele din scenele prezentate îţi dau senzaţia acută de deja-vu, căci sunt lucruri
pe care le vezi în fiecare zi şi îţi dai seama că te-ai obişnuit cu ele. Nu poţi scoate o vorbă în
preajma nesimţitului, prezenţa lui te enervează şi te înrăieşte, dar în faţa lui devii
neputincios.
Nesimţitul este un artist desăvârşit. Bădărănia este crezul lui, căruia i se închină cu
dedicaţie şi perseverenţă.
Pentru exemplificare, reproduc Decalogul nesimţitului:
1. Fii strident! Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei!

2. Nu te gândi la ceilalţi! Fii egocentric!
3. Pătrunde pretutindeni! Nu te lasa marginalizat!
4. Fă prozeliţi! O să vezi că nu e foarte greu.
5. Batjocoreşte lucrurile grave! Practică persiflarea, mai ales când nu este cazul!
6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi! Eventual, refuză-le de plano!
7. Caută mereu prim-planul! Încearcă să fii contaminant!
8. Evită să pui întrebări! Drumul tău e unul al certitudinilor.
9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori! Nu accepta compromisuri!
10. Nu uita că marele tău duşman e bunul-simţ! Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt!
Singurul ,,reproş" care i se poate aduce acestei cărţi este, paradoxal, faptul ca e prea bine
scrisă. Nicio şansa, vai!, ca ea sa fie citita de către nesimţiţi.
Mirona Grecu, clasa a XI-a A
Lumea Sofiei
J ostein Gaarder s-a născut la Oslo în anul 1952. Părinţii lui au fost
probabil o sursă de inspiraţie pentru scriitor: tatăl a fost profesor,
iar mama s-a impus ca autoare a numeroase cărţi pentru copii. A
fost timp de şapte ani profesor de filosofie la Bergen, iar din 1986 a
început să scrie cărţi de ficţiune destinate adolescenţilor. Devine
cunoscut în întreaga lume în 1991 când publică ,,Lumea Sofiei “, carte
care va fi ulterior tradusă în peste 50 de limbi. Romanul a apărut şi în
varianta românească la editura Univers în anul 2004, iar peste doi ani
editura a propus această carte ca supliment al ziarului Cotidianul în
traducerea poetului Mircea Ivănescu.

27
Totul începe într-o zi când Sofie Amundsen, o adolescentă de 14 ani, găseşte în cutia
poştală o scrisoare adresată ei, pe care era scrisă o singură propoziţie: Cine eşti tu? Pornind
de la această prima întrebare, Sofie începe să studieze filosofia de la anticii greci până la
teoria Big Bangului, cu ajutorul lui Alberto Knox, un pasionat al filosofiei. Este începutul
unei lungi corespondenţe în care cunoaşte marile nume ale gândirii umanităţii şi este pusă
în faţa întrebărilor fundamentale. În acelaşi timp, Sofie primeşte vederi din Liban de la un
maior aparţinând regimentului ONU, toate adresate fiicei sale Hilde, pe care Sofie nu a
întâlnit-o niciodată. Finalul cursului de filosofie îi va pune pe învăţăcel şi maestru în faţa
unei întrebări de nerezolvat: ce-ar fi dacă am afla că suntem personajele unei cărţi?
Scris de Jostein Gaarder, un profesor de filosofie norvegian, acest roman a avut un

succes extraordinar în toate ţările în care a fost publicat, deţinând recordul de vânzări
mondial în anul 1995. Întrebarea pe care şi-o poate pune orice cititor este: ce a făcut ca o
carte (care pare să fie în primul rând un ,,abecedar” al istoriei filosofiei) să devină un roman
mai atrăgător decât altele.
Primul curs filosofic pe care îl primeşte Sofie tratează cauza care a dus la apariţia
filosofiei: mirarea. Copiii, când sunt mici, pun o groază de întrebări. În această privinţă
autorul ne propune un exemplu: mama, tata şi micuţul Thomas, care are 2-3 ani, iau micul
dejun în bucătărie. Mama se întoarce la chiuvetă şi în momentul acela, tata începe să...
plutească la nivelul tavanului. Thomas se uită la tata şi poate exclama inocent: ,,tăticul
zboară”. Nu ar fi uimit, pentru că tata face multe lucruri stranii (în fiecare zi se rade cu o
maşină foarte deşteaptă etc).
Mama, însă, reacţionează diferit. Îl aude pe Thomas si se întoarce hotărâtă. Când îl
vede pe tata plutind, îi cade farfuria din mână şi scoate un ţipăt de spaimă. După ce tata
revine pe scaun, se întrebă dacă n-ar trebui să se duca la un doctor. Oare de ce Thomas şi
mama reacţionează atât de diferit? Motivul este obişnuinţa. Mama a învăţat că oamenii nu
pot să zboare. Micul Thomas încă nu e sigur ce este cu putinţă sau nu în lumea aceasta. Din
păcate, oamenii pe măsura ce îmbătrânesc, nu se mai miră de aproape nimic. Se obişnuiesc
nu numai cu legea gravitaţiei, ci cu lumea însăşi.
În cursul filosofic, marii filosofi şi teoriile lor nu sunt simplu ,,predaţi” de profesorul
Sofiei. Pe parcursul întâlnirii elevei cu aceşti filosofi (Thales, Parmenide, Heraclit,
Heidegger, Sartre), ea pune întrebări şi trage concluzii, încurajând cititorul să gândească pe
cont propriu şi să-şi pună singur noi întrebări. Celor care sunt interesaţi să îşi formeze o
perspectivă generală asupra filosofiei şi nu au avut timp sau o persoană care să îi îndrume,
le recomand romanul Lumea Sofiei, o prezentare a istoriei filosofiei accesibilă oricărui
interesat şi, mai mult decât atât: lansarea într-o aventură plină de suspans şi neprevăzut.
Alexandra Sabou, clasa a XI-a E
Top 10 fiction (Editura ,,Polirom”)
1. Sophie Kinsella - Supermenajera la Prada

2. Marian Keyes—Pepenaşul 7. George Orwell - O mie nouă sute optzeci şi
3. Francesca Clementis - Divorţul perfect patru
4. Haruki Murakami - În noapte 8. W.Somerset Maugham - Vălul pictat
5. J.D. Salinger - De veghe în lanul de secară 9. Lev Tolstoi - Anna Karenina
6. Lauren Weisberger - Diavolul se îmbracă de 10. John Kennedy Toole - Conjuraţia imbecililor

28
Dialogurile revistei
„Mie îmi plac structurile haosmice”
Interviu cu Simona Popescu
timată doamnă Simona Popescu, se împlinesc aproape doi ani

S de când aţi venit la Colegiul Naţional „Moise Nicoară” din
Arad, unde ne-aţi vorbit despre Witold Gombrowicz. Mulţi
dintre noi am simţit atunci nu numai pasiunea dumneavoastră pentru
lectură, ci şi bucuria de a fi în mijlocul tinerilor. Există mulţi sceptici
care consideră că generaţia noastră este, dacă nu aculturală, în orice
caz cu un apetit scăzut pentru actul cultural. Dumneavoastră ce
credeţi?
Înainte să-ţi răspund la întrebare, dragă Adrian, aş vrea să-ţi spun că

mă bucur dacă aţi simţit voi atunci ce bine mi-a fost cu voi. Îmi place tare
mult să poposesc în mijlocul „verdeţii” (acesta e un cuvânt al lui Gombrowicz, aşa numeşte
el tinereţea, oamenii tineri, imaturitatea – căreia el îi dă un sens pozitiv!). „Verdeaţa” e
frumoasă, e puternică, e temătoare şi curajoasă în acelaşi timp, e binefăcătoare, e
contaminantă dar şi influenţabilă, e vitală. Câte ceva despre „verdeaţă” scriu în Juventus (dar
şi în ultima mea carte, Lucrări în verde – vezi, reapare verdele!). Structural, şi eu am o
puternică genă „verde”. De câte ori dau de o „verdeaţă” faină, renasc.
Aşa… Reîntorcându-ne la întrebare. E, după cum vedeţi şi voi, aproape o regulă: cu cât
oamenii îmbătrânesc mai tare, cu atât cred mai mult că tinerii zilei nu mai sunt cum erau cei
de altădată (adică, printre altele, extraordinar de… culturali). Eu nu cred că e aşa. Aş zice
chiar… dimpotrivă! Apoi, în fiecare generaţie există doar un procent (cred că mai degrabă
mic) de oameni interesaţi cu adevărat de cultură. Aşa e azi, aşa era pe vremea adolescenţei
mele, aşa a fost… de când lumea!
În adolescenţă mă îndrăgostisem de un băiat foarte frumos. După o săptămână ne-am
despărţit. Pur şi simplu nu aveam despre ce să vorbim. N-avea să fie ultima dată când mi se
întâmpla asta. Nu vreau să înţelegeţi că mă interesa să vorbim despre literatură, chestii
sofisticate etc. Se vedea însă, de la o poştă, din inerţia băiatului ăluia, din sărăcia
conversaţiei lui, din lipsa lui de umor, de reacţie, că nu are treabă cu vreo cultură (sau
„subculturi”). Dar să ştiţi că, pe vremea aia, am cunoscut şi nişte „putrefiaţi de cultură” (cum
zice Călinescu despre un personaj de-al lui), nişte creaturi care foloseau cultura doar ca pe un
ornament (unii drept bibelouri, ghiuluri sau breloc!) ori ca pe o formă de intimidare. N-aveau
căldură umană, nu erau decât nişte maşini culturale sau colecţionari de kitsch-uri. Gellu
Naum i-ar fi numit „proştii inteligenţi”. Nu poţi vorbi omeneşte cu ei pentru că sunt
prizonierii ideii de Cultură-cu-Majusculă. Dezvoltă un soi de straniu servilism dominator!
Adică se poartă faţă de cultură şi ca nişte servitori, şi ca nişte argaţi. Adesea, ca nişte câini de
pază. Cultura are o singură funcţie: să elibereze (şi să bucure)! Doar omul eliberat poate
simţi emoţia (a inimii şi a creierului în acelaşi timp) dintr-o carte. Copiii o simt, aşa… fără
cultură, pentru că ei sunt foarte liberi. Adolescenţii însă sunt extrem de expuşi paraziţilor de
tot felul, prejudecăţilor (moştenite de pe la profi, uneori), conformismelor de tot felul, în
ciuda impulsului lor natural (sau artificial!) pentru nonconformism. Mă gândesc la cei care
scriu literatură în adolescenţă. Peste ani, singuri îşi dau seama cât era de bătrânicioasă.
Trebuie să mai fac o precizarea foarte importantă. E bine să ţinem cont că, în zilele
noastre conceptul de cultură s-a schimbat destul de mult. Cultură nu mai înseamnă doar
informaţia din cărţi. Ea este în legătură cu informaţia care circulă şi pe alte canale, pe alte
suporturi, în alte forme şi care e, adesea, plină de vitalitate şi densitate (emoţională, dar şi

29
intelectuală). Important – dacă eşti un om viu – este să faci să circule, să dialogheze
informaţia de oriunde ar fi ea (de „sus”, de „jos”, din „dreapta” sau „stânga”), să o faci să
„lucreze” pentru tine, ca să te bucure, să te bucuri de viaţă, de generozitatea ei, de cât mai
mult poţi smulge de la ea.
Este adevărat că în sălile de teatru sau de concert, în librării sau biblioteci sunt
foarte mulţi tineri. Dar la fel de adevărat este faptul că sunt destui care ascultă muzică
sau citesc reviste de o calitate îndoielnică (nu doresc să le numesc), iar televizorul este
singura opţiune. Dumneavoastră cum comentaţi toate acestea?
Şi pe vremea noastră erau, pe de o parte, cei care umpleau librăriile şi sălile de teatru,
cinemateca (uneori stăteam cu orele la coadă pentru un film care nu se dădea oriunde sau
pentru o carte pe care trebuia să o luăm la pachet cu o carte mai proastă sau chiar cu o
pereche de cizme de cauciuc – întrebaţi-vă părinţii, ca să înţelegeţi ce spun eu aici!). Şi erau
şi unii care se duceau la Cenaclul Flacăra, un megakitsch, o parodie involuntară de
Woodstock comunist. Treaba lor! La televizor nu se uitau nici unii, nici alţii, că acolo era
numai Ceauşescu.
Pe de altă parte, eu nu-i dispreţuiesc pe oamenii mai simpli, care citesc puţin sau chiar
nu citesc deloc. Uneori îi prefer „putrefiaţilor”, kitsch-oşilor. Vorbesc serios! A venit odată
un instalator la noi acasă, să facă o reparaţie. Am stat de vorbă cu el vreo oră. Era un om
simplu, dar inteligent. Şi cinstit. Mi-a cerut nimica toată pentru cât a lucrat. Ei, şi la un
moment dat, mi-a dat o dovadă de simpatie care m-a nedumerit. Mi-a zis că am o casă
frumoasă, păcat că o strică mormanele de cărţi de peste tot şi s-a oferit, cu generozitate, să
mă ajute să le scot afară, să le ducem cu o camionetă (o făcea gratis, pentru că îi eram
simpatică, lumea nu prea stă de vorbă când lucrează). Nu glumea! În felul lui, era un om OK.
Cei mai siniştri mi se par cei care profită de cultură, care o folosesc, care îi „astupă” cu ea pe
cei din jurul lor, mai ales dacă sunt pe poziţii de autoritate. Sunt la fel de siniştri precum
ignoranţii care se dau deştepţi (cu mica lor cultură, cu parada lor, „nonconformistă”, de
incultură, cu „nonconformismul” lor care e, adesea, doar o formă de barbarie, doar faţa
juvenilă, violentă a unui soi de bătrâniciozitate – adevăratul conformism vine întotdeauna
din disperare şi generozitate). Altfel, prefer un adolescent deschis la minte, chiar dacă n-a
citit prea mult, unuia plin de „certitudini” şi de lecturi neasumate. Primul poate fi influenţat
în bine mult mai uşor decât cel umflat de cunoştinţe putrede. Sar de la una la alta, dar
lucrurile se leagă. Acum câţiva ani căutam un apartament mai mare, ca să ne mutăm. Am
văzut zeci. Multe erau proaspăt vopsite de proprietari, cu nişte culori imposibile, vernil etc.,
cu stucaturi (adăugate ca să arate „mai frumos”, „boieresc” şi ca să umfle preţul). Se mirau şi
pufneau dispreţuitor că nu ştiu să apreciez (mai ales lambriurile şi stucaturile – la
apartamente de bloc!). E mai greu să refaci un apartament ornat, care trece drept „preţios”,
decât unul „fără pretenţii”. Azi am văzut o emisiune despre interesul-dezinteresul oamenilor
pentru filmele documentare. Erau întrebaţi oamenii pe stradă dacă se uită. Şi a venit şi rândul
unui paznic de construcţii. Omul a zis ca nu are timp de nimic, că el stă acolo (pe şantier). Şi
a adăugat, „astea sunt pentru alţii, nu pentru mine”. Mi-a plăcut de el. O spunea cu un fel de
amărăciune, cu părere de rău.
Cărţile nu sunt pentru toţi. Chiar cred asta. Nu e nimic cu iz catastrofic în afirmaţia
mea. Unii dau de gustul cărţilor mai târziu. În adolescenţă, mie nu-mi plăcea muzica clasică.
Nici poezia. Nici filmele cu Charlie Chaplin. Nici Budai-Deleanu. Nici frunzele de pătrunjel,
care îmi făceau rău. Nici o grămadă de lucruri minunate al căror gust l-am descoperit,
singură, mai târziu (ce bine!). Pe de altă parte, nu-mi mai plac acum lucruri care-mi plăceau
altădată. Gusturile se tot schimbă, se pierd, se câştigă: prin educaţie (se pot şi pierde prin
„educaţie”!) sau… pur şi simplu!

30
Credeţi că graffiti (un gen cultivat de mulţi dintre noi), categorisit drept
subcultură, poate sa aspire cândva la rangul de artă?
Păi, genul este deja considerat ca fiind artă. Eu aş da măcar unele dintre faţadele cele
triste şi murdare – şi comuniste pe deasupra – pe mâna unor grafferi ca lumea. Tipii cred că
ar face treabă şi pe gratis, din pasiune, n-ar trebui să le plăteşti decât vopseaua. Poate n-ar
mai fi totul atât de deprimant.
Avand în vedere că aţi absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti

în 1987, aşadar aţi simţit teroarea cenzurii, în ce măsură v-a afectat această
oprimare culturală?
De pe la sfârşitul clasei a X-a de liceu (când m-am „trezit” şi m-am extras
„dresajului” şcolar), am întors spatele la tot ce nu mă interesa. Am devenit… refractară.
Citeam împotriva curentului (ca şi acum!), ceea ce îmi dădea o forţă şi o bucurie grozave.
Probabil că ştiţi cum e. Am început prin studenţie să scriu lucruri despre care aveam
certitudinea că nu vor fi prea curând publicate. Şi mă simţeam bine pe chestia asta. N-
aveam nici o şansă de publicare, de afirmare, deci nu exista nici un fel de constrângere.
Scriam, cum ar veni, pentru… posteritate. Mi-o imaginam inteligentă, luminoasă, empatică.
Simpatică!
Credeţi că libertatea de expresie, dobândită după 1989, a facilitat răspândirea

subculturii?
Libertatea de expresie (cu toate relele şi bunele) a adus şi o libertate a alegerii (cu
toate bunele şi relele). Nu folosesc cuvântul „subcultură” la singular, pentru că la singular
cuvântul e folosit în sens negativ, opus culturii Mari, Adevărate. Subculturile sunt, după
părerea mea, foarte interesante, mai ales atunci când sunt şi contracultură (una inteligentă
şi… constructivă), când se opun sau concurează cultura dominantă. Vai de cultura
(serioasă) care dispreţuieşte subculturile. Subcultura (la singular) e legată de unii doar de
lumea tinerilor, de imaturitate, de imperfecţiune (e vorba de ceva ce e „sub”!), pe când
Cultura-cu-Majusculă ar fi legată de adulthood. Mie îmi plac fuziunile („fusion”, vorba
„subculturalului” K-Gula!) dintre spiritul subculturilor şi cel al culturii, dintre haosul
„verdeţii” şi ordinea maturităţii. Mie îmi plac structurile haosmice, ca să folosesc şi eu un
termen al unui filozof la care ţin tare de tot, Gilles Deleuze.
Cum aţi defini dumneavoastră un act cultural?

Eliberează, bucură, entuziasmează, te face mai puternic, îţi face poftă (să mai vezi,
citeşti, asculţi). E ceva care te face mai puternic, pe tine muritorul. Îţi taie din frică (nu doar
frica aia obscură, înscrisă genetic, cu care ne naştem şi apoi trăim, ci fricile alea de toate
felurile, unele meschine – să nu fii părăsit, să nu fii dezamăgit, trădat, să nu dezamăgeşti, să
nu te tâmpeşti etc. etc. etc.)
Dacă ar fi să ne recomandaţi o carte, un film, un spectacol, ce ne-aţi spune?

Cărţi, filme, muzici… Am dat câteva exemple în cartea asta a mea, de care am
pomenit, Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie – o carte despre multe, despre teen
spirit, printre altele. Aşa, şi am acolo şi un soundtrack teen spirit – muzici de tot felul, de la
Bjork, Go to Find, Placebo şi Interpol, Radiohead, Oasis sau Nirvana cu al său Smells like
Teen Spirit la veşnic tânărul Mozart sau la Frank Zappa – chiar, aţi ascultat vreodată Joe’s
Garage? Sunt acolo şi autori teen spirit precum Gombrowicz (de care v-am vorbit acum
vreo doi ani), Salinger, Rimbaud, Lewis Carroll, poeţi americani ai generaţiei beat, dar şi
de regizori ca Michel Gondry (îi face clipurile islandezei mai sus pomenite) sau David

31
Lynch etc. Mai sunt şi pictori (printre care Frida Khalo) şi filozofi (pornind de la măreţul
Pitagora) şi reprezentanţi ai contraculturii (printre care Rimaru) şi interpreţi precum Kermit
in Muppets Show, care cântă aşa de fain despre The Rainbow connection. Sunt şi personaje
serioase, Pantera roz, de pildă, teen spirit şi ea.
Colegii mei ar dori să ştie ce mai faceţi, când vor citi următoarea dumneavoastră
carte?
Ce mai fac? Uite, ascult Sigur Ros (dar mai ales mă uit la clipurile lor minunate),
Counting Crows, Colorblind (are asupra mea aceeaşi influenţă ca Preludiul op. 28, nr. 4 al
lui Chopin), dar mai ales o baladă care se numeşte Lady & Bird (o cântă Keren Ann şi Bardi
Johannsson) şi îmi place tare de tot că e vorba despre mine acolo. Adică tot ce zic eu în
Exuvii pe 300 de pagini zic ei în cîteva minute. Şi să ştiţi că mai şi scriu. Printre altele,
despre ce înseamnă să fii „străin” (precum entităţile alea din Lady & Bird).
Interviu realizat de Adrian POPA
,,Personajele lui Caragiale rămân modelele celor mai rafinate inculturi”

Interviu cu D. R. Popescu
n primul rând aş vrea să vă mărturisesc faptul că îmi face o deosebită plăcere să mă

Î adresez unei personalităţi de talia dumneavoastră, iar în al doilea rând aş dori, dacă se
poate, să-mi permiteţi să vă propun un interviu în care rolul meu să fie acela de mesager
al distinsului D.R. Popescu.
Pentru început, îmi puteţi spune câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră,
satul natal şi familia care v-a susţinut pe parcursul întregii vieţi?
Dragă Roxana, o să încerc să îţi răspund în mai mult de două cuvinte... Eu am
beneficiat, nu doar în acte, de două sate-state: satul meu natal şi satul copilăriei! Mama mea,
Maria, învăţătoare, născută în Păuşa- judeţul Bihor, l-a întâlnit la Oradea pe învăţătorul
Traian Popescu, trimis cu toată clasa în Bihor, să-i deprindă pe elevii de la primară cu
alfabetul, cu adunarea şi scăderea etc... Dacă n-ar fi existat anul 1918, anul Unirii celei Mari,
cei doi învăţători nu s-ar fi cunoscut şi eu n-aş mai fi putut să mă declar o consecinţă a anului
1918!
Am văzut (cum se spune) lumina zilei în august 1935, în Pausa- judeţul Bihor- de
undem da, peste o lună am fost... transferat în Oltenia! Începea noul an şcolar, în septembrie!
Cum părinţii mei nu aveau posturi în Danceu, am început, din septembrue 1935 să respir
aerul magic din satul Cioroboteni (un sat înconjurtat de păduri de salcâmi, de grădini de
zarzavaturi şi de izlazuri), unde mama mea a fost numită învăţătoare. Domnul Traian
Popescu avea post în Poiana Ciorii... Copilăria, s-o numesc pe cea cât de cât conştientă,
mi-am petrecut-o în Danceu, satul bunicilor Domnica şi Dumitru Popescu. Dumitru Popescu
(zis al lui Nică al lui Nae) era paracliser. Am găsit, mai târziu, în Biblia din biserica satului,
câteva însemnări de-ale mele... Să fi fost el şi un cronicar al celor întâmplate în Danceu?!
Bunicul a murit de supărare aflând de trecerea neaşteptată în lumea de dincolo a fiului său,
Virgil, preot la Batoţi!
Danceul părea- nu doar părea, ci şi era- un sat din poveşti: pentru că toţi dancenii
făceau parte din acelaşi neam! Erau, vasăzică, rude! Întâlneai fraţi, surori, veri, verişoare,
nepoţi, cumnaţi, strănepoţi şi străbunici!

32
La ce vârstă aţi descoperit această pasiune pentru literatură şi care au fost
scriitorii care v-au inspirat şi v-au făcut să vă îndreptaţi paşii spre această minunată
carieră?
La ce vârstă am descoperit pasiunea mea pentru literatură? Nu ştiu precis! Părinţii mei
aveau un dulap uriaş plin de cărţi! Îi ziceam bibliotecă! Taică-meu (care fusese de trei ori
rănit în război) venind într-o zi de la spital, mi-a adus două cărţi cu coperţi foarte frumoase:
,,Don Quijote” şi „Divina comedie”. Prima (era ediţie prescurtată!) nu m-a prins! A doua: a
fost catastrofă! N-am înţeles nimic! Era plină de explicaţii- şi în versuri! Lasă! Au zis
părinţii, ai să le citeşti mai târziu. Nu le-am citit decât peste vreo douăzeci şi ceva de ani!
Deşi- hm!- versuri am scris încă din şcoala primară! Prin clasa a IV-a, cred! Nu ştiu de ce
le-am scris!...
Care a fost opera de debut şi care a fost impactul asupra cititorilor?

În 1954, fiind student la Facultatea de Medicină Generală din Cluj, am debutat cu o
schiţă în revista „Steaua”, condusă de A. E. Baconsky, schiţa pornită de la o scrisoare plină
de haz (şi uşor ironică), primită de la învăţătorul Traian Popescu! Primul volum („Fuga”)
l-am tipărit în 1958, la Editura de Stat pentru Literatură, condusă de Petru Dimitriu! (o
ediţie... în 11000 de exemplare!) Poetul Baconsky şi prozatorul Petru Dimitriu... m-au
apreciat! O, ce vârtejuri pot să îţi treacă prin căpăţână?! De! Au scris elogios despre schiţele
şi povestirile mele Paul Georgescu, Mihai Petroveanu, Mihai Gafiţa... şi alţi critici...Îi
stimez, desigur, şi azi! A scris despre mine- culmea!- şi un prozator! Teodor Mazilu! Cum să
nu-l iubeşti în eternitate şi pe Teodor Mazilu?! M-am bucurat fireşte! E bine, din când în
când, să te bucuri, ca atunci când eşti tras de urechi şi împins... să nu te îmbufnezi prea tare!
După toate aceste opere adăugate în istoria literaturii, îmi puteţi spune care au
fost elogiile aduse şi premiile acordate domnului D. R. Popescu?
Trec peste premiile primite pentru proză... Am luat premii şi pentru dramaturgie şi
scenarii de filme. Premiul Academiei mi-a fost acordat în 1970, pentru volumul „Aceşti
îngeri trişti”. Iată numele unor regizori care mi-au montat textele pe scenă: Vlad Mugur,
Victor Ion Popa, Horea Popescu, Aureliu Manea, Sergiu Savriu, Alexa Visarion Mircea
Scarlat, Silviu Purcărete. Iată şi regizorii de film pentru are am scris scenarii: Geo Saizescu
(„Păcală”), George Cornea, Radu Galerea ( „Prea mic pentru un război atât de mare”),
Lucian Mardare, Lucian Bratu, Lucian Doroftei, Alexandru Tatos („Duios Anastasia
trecea”), Dan Piţa, Sergiu Nicolaescu...
După cum bine ştiţi, cât mai multă lumea îşi doreşte să afle opinia marilor
personalităţi în legătură cu domeniile în care activează. Tocmai de aceea, aş dori să
aflu care este opinia dumneavoastră despre învăţământul şi cultura dinainte de 1989 şi
din prezent şi ce loc credeţi că va ocupa literatura în următorii 10-15 ani?
Învăţământ, literatură, societate, politică, trecut, viitor?... Învăţăturile lui I. L. Caragiale

rămân perfect valabile pentru urmaşii săi!... Pe scurt: se poate spune că personajele lui
Caragiale rămân modelele celor mai rafinate inculturi, modelul unor împliniri domestice şi
sociale ilicite!... Personajele lui nenea Iancu sunt agitate, mânate în luptă (de!) ambiţii de
alcov şi de ambiţii de propăşire spre o leafă, de la buget, mai rotunjoară. Vor un loc mai
călduţ în sfatul ţărişoarei la Bucureşti, sfat total inutil pentru alegători! Nici vorbă, la
Caragiale de fatalism mioritic, nici vorbă de eroism, ca în baladele haiduceşti, nici vorbă de
munca neostoită şi de jertfă, precum în „Meşterul Manole”... Pentru Caragiale, istoria

33
României începe concomitent cu începuturile comediilor sale! Dandanache, eroul
exponenţial al geniului născut în Haimanale, nu este atins de scepticism nevrotic, deşi luptă-
şi dă-i şi luptă- de la ’48... Dandanache nu visează cataclismul care să-l apropie de ţelul său
ochit încă de la 48, nu crede într-o societate aflată în afara oricărei speranţe- nici vorbă! Se
va găsi, până la urmă, o scrisorică, un flecuşteţ, care să-l apropie de coledji- şi să-i împlinea-
scă lupte, rotunjindu-i punga! Visul lui Agamiţă este şi al lui Pristanda, şi al tuturor protago-
niştilor din „O scrisoare pierdută”: să audă acordurile armonioase ale fanfarei! Pristanda, în
final, pecetluieşte acest vis, orfic şi aurolar, comandând plin de voioşie: „Muzica! Muzica!”
Personajele lui nenea Iancu nu construiesc nici măcar o mănăstire, vai! Şi n-o să moară
nimeni zidit la temelia vreunui lăcaş sfânt! Legile acestor personaje n-au nimic, am putea
spune, cu legile bisericeşti! Şi nu se teme nimeni nici de zei, precum grecii bătrânilor greci,
dintre care a descins marele Agamemnon!... Agamiţă nu e rege, nu e puternicul
Agamemnon, nu vrea să repună regatele şi lumea în ţâţâni, Agamiţă vreau doar un scaun de
parlamentar dâmboviţean! Nu, Agamiţă nu i-a citit pe Eschil, Sofocle şi Euripide, ca să afle
că „zeii” îi urăsc pe oamenii semeţi şi că le este de ajuns o zi ca să dărâme şi să înalţe orice
hotărâre omenească! Nu. Agamiţă nu e semeţ şi n-a citit nici cât a citit Caţavencu şi ai săi,
dar Agamiţă e mai grec în mărunte matrapazlâcuri eficiente decât tot neamul Caţavencilor,
Farfurizilor şi Brânzoveneştilor!
Totuşi, cu dreaptă măsură am putea spune că, dacă eroii lui Caragiale nu sunt îndopaţi
cu o cultură nici măcar danubiano-pontică şi nu sunt atinşi de sublim, ei nu sunt nici hidoşi,
nici bolnavi, şi, mai presus de orice, nu sunt artificiali! Fac parte dintr-o faună uşor
dionisiacă, se lasă ademeniţi de ceea ce doresc să ajungă, sunt nişte barbari petrecăreţi
guralivi! Dar toate acestea nu le conferă –ceea ce nici nu speră- o viaţă seniorială! Nu, n-au
nobleţea stricată a regilor greci, n-au pic de aură regală, sunt nişte inşi de mahala. Ajunşi mai
lângă cercul procopsiţilor, însă nu sunt financiarmente ticăloşiţi până la crimă! Nu, e departe
Damemarca! Între senzualitatea liberală libertină şi rigolile căsniciei, fleacurile şi reflexurile
hormonale pot voiaja după capriciile vântului şi ale lunii de pe cer. Între Trahanache şi
Tipătescu şi între Chiriac şi jupân Dumitrache, nu se vor sălăşlui niscaiva orizonturi tragice!
Toate personajele feminine din piesele lui nenea Iancu sunt doar perspectiva nemuritoarei
Circe, făptura care nu se închina castităţii... Dar nici bărbaţii, bărbătuşii ieşiţi din mantaua
conului Iancu nu vor să pară porci- nici să fie făcuţi porci, transformaţi în porci! Aşa că ei
luptă din răsputeri pe tărâmul iubirii fără frontiere! E departe sângeroasa Danemarca de
grădina lui Caragiale, dar tot atât de departe este idealul ascetic! Setea bestială de putere din
Danemarca, dorinţa de a fi, mai presus de orice, credincios doar ţie însuţi, egoismul criminal
de a nu împărţi cu altul plăcerile sexualităţii sunt departe de personajele domnului Caragiale,
sunt atât de departe încât am putea să le considerăm- în viziunea acestora- drept apucături
contra naturii!
Dincolo de secole, lumea lui Caragiale a rămas vie, deloc artificială, neatârnată de
cultură sau de morală; e o lume convinsă că, în final, toţi românii se vor pupa în piaţa sau în
grădina lui Trahanache, grădina care este buricul pământului, iar Pristanda, voios, va
comanda fericirea tuturor: ,,Muzica! Muzica!”
Interviu realizat de Roxana Purcaru, clasa X-a F

34
DIALOGURILE REVISTEI
,,Conopida nu este altceva decât o varză educată într-un colegiu”
Când eşti elev de uman în ,,Moise Nicoară” şi te întâlneşti cu o viitoare absolventă a

aceluiaşi profil, olimpică pe deasupra la limba română, e imposibil să nu fii tentat în a-i
pune câteva întrebări. Daria Hudacov, elevă în clasa a XII-a, deşi e foarte ocupată cu
pregătirea pentru olimpiadă, a binevoit a-mi satisface câteva curiozităţi personale, pe care,
cred eu ar trebui să le aibă fiecare elev de uman. Lipsind motivat în ultimele două
săptămâni de la şcoală, ea mi-a răspuns prin mail întrebărilor. Daria e, în opinia mea, un
model pentru noi toţi, ştie ceea ce-i place şi se dedică întrutotul acelei pasiuni, în cazul ei,
limba română. Ea luptă pentru visul ei de a deveni profesoară de română, pe când noi,
elevii mai mici, luptăm pentru a ne descoperi adevărata pasiune, adevăratul vis, adevărata
vocaţie. Ea ştie, noi poate trebuie să descoperim, ceaţa din jurul nostru încă nu s-a risipit,
iar drumul e cu atât mai greu de parcurs. S-o fi ajutat pe ea cărţile... ?
Bună, Daria!
Mă bucur că ai acceptat, ca viitoare absolventă a clasei de uman-filologie a Colegiului
Naţional ,,Moise Nicoară”, să ne împărtăşeşti câteva din experienţele tale din anii de liceu,
câteva din balurile minunate unde partenere ţi-au fost cărţile.
În primul rând te-aş ruga să-mi spui dacă crezi că te-a ajutat în vreun fel faptul
că ai făcut gimnaziul la ,,Moise Nicoară”?
Fiind o şcoală unde exigenţele fac legea, cred că ,,Moise Nicoară” a contribuit la
formarea multora dintre elevi, inclusiv a mea.
Cine sau ce te-a determinat să urmezi clasa de uman-filologie?

Literatura sau pasiunea mea pentru cărţi şi dorinţa de a transforma plăcerea lecturii şi
a interpretării în preambulul viitoarei mele cariere.
Privind în urmă, care e cea mai dragă amintire din anii de liceu?
Grea întrebare, nu prea ştiu pe care să o aleg. Poate perioada din a X-a, când la noi în
clasă s-au legat multe prietenii. Oricum, amintirile noastre au luat forma a zeci de filmuleţe
şi a mii de fotografii, pe care fiecare le păstrează cu sfinţenie în calculator: bătăi cu mătura,
ştergerea tablei cu ţuică, aruncarea la ţintă cu sandviciuri, cafele vărsate din greşeală pe
colega sau pe colega din faţă, cântarea cu fundul la pianină...
De ce materia preferată e româna?

În clasele mici, citeam noapte cu veioza aprinsă sub pătură pentru că părinţii nu mă
lăsau să stau trează până târziu; încă de atunci mi-am ales literatura ca obiect preferat
pentru că o savuram efectiv şi nu simţeam că este o obligaţie şcolară.
Te-ai calificat la olimpiada naţională de română trei ani consecutiv. Ce sau cine
te-a ajutat cel mai mult în a obţinea aceste rezultate?
Doamna profesoară Janina Flueraş a fost omul care m-a învăţat cum se apucă de
coadă o carte de critică literară, cum se întocmeşte o fişă de lectură... lucruri esenţiale, dar
care nu pot fi în niciun caz, autoînsuşite. Cu alte cuvinte, mi-a pus la dispoziţie timpul,
schiţele, schemele, cărţile şi priceperea pe care le-a dobândit de-a lungul carierei, şi sper să
ajung vreodată să-i mulţumesc îndeajuns pentru aceasta.
Cum ai descrie prima experienţă olimpică?

35
A fost la Botoşani, olimpiada din a X-a... atunci am cunoscut mulţi oameni interesanţi,
am vizitat casa memorială a lui Eminescu şi vestitul lac, în plus am aflat cât de ospitalieri
sunt moldovenii.
Dar pe cea din clasa a XI-a?

Olimpiada s-a desfăşurat la Cluj, un oraş cu adevărat cultural. Îţi pot descrie această
experienţă prin câteva cuvinte: opera - ,,Carmen”-, BCU- Biblioteca Centrală Universitară-,
Facultatea de Litere, multe anticariate şi librării.
De la cea din anul acesta la ce te aştepţi?

Să fie cel puţin la fel de frumos ca în ceilalţi doi ani.
Vrei să devii profesoară de română. Ce te-a determinat să iei această decizie?

Pasiunea pentru literatură şi dorinţa de a-i ajuta pe alţii să-şi descopere înclinaţiile
umaniste şi laturile sensibile, dar şi de a-i îndruma programatic spre înţelegerea sau
decodificarea textului literar.
Presupunând că vei ajunge la catedră, care ar fi principalul lucru pe care ai dori

să îl insufli elevilor?
Aş spune că dragostea pentru lectură, dar ştiu că nu este un obiectiv tocmai realist, aşa
că, deocamdată, sper să am puterea de a-i convinge măcar să guste literatura studiată la clasă.
Să trecem la capitolul cărţi. Ce citeşti?

Aproape orice.
Numeşte trei scriitori care îţi plac cel mai mult.

Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Octavian Paler
Presupun că există o carte care te-a impresionat cel mai mult. Care e aceasta şi
cum te-a schimbat ea?
Eram în clasa a IV-a când am citit primul roman din viaţa mea, Robinson Crusoe, al lui
Daniel Defoe. Am trăit fiecare capitol cel puţin la fel de intens ca eroul însuşi. În liceu,
Eliade mi-a acaparat pentru o vreme atenţia, mai ales cu ,,Nuntă în cer” şi ,,Maitreyi”.
Dintre poeţi, care sunt preferaţii tăi?

Tocmai l-am descoperit pe Blaga. Eminescu rămâne şi el în lista mea, deşi, cu părere
de rău, observ că se duce împotriva lui o intensă campanie de demitizare.
Dar poezia preferată care e?

Scrisoare de Lucian Blaga.
Ai fost vreodată pe punctul de a intra în sfera bovarismului?

☺ sunt pe punctul de a intra în bovarism de câte ori apare o nouă poşetă în vitrina
magazinului meu preferat.
De ce crezi că unii oameni preferă să trăiască în ficţiune şi o confundă cu viaţa

reală?
Pentru că viaţa reală este un labirint atât de întortocheat, încât foarte puţini reuşesc să îi
atingă centrul, în schimb, ficţiunea reprezintă soluţia ideală de retragere într-un univers

36
compensatoriu, unde acest centru este accesibil oricui.
Care este personajul feminin preferat? De ce?

Cred că Maitreyi, dar aceea din ,,Dragostea nu moare”, pentru că a avut curajul să-şi
însuşească trecutul prin întâlnirea cu Mircea, deşi contextul socio-cultural şi etnic în care
trăia venea în contradicţie cu acţiunea ei.
Dar cel masculin?

Categoric Zorro pentru că mi-a colorat copilăria, transformându-mă într-o caricatură a
uliţei. Cu o mantie dintr-o fustă de-a mamei, legată de umeri cu un şnur şi cu lingura de lemn
la brâu în loc de sabie, am luptat luni de zile cu duşmanii din vecini.
Care e deviza după care te ghidezi în viaţă?

Nu am o deviză anume, dar păstrez în minte una din maximele lui Blaga din ,,Elanul
insulei”, care sună cam aşa: ,,Omul mediocru aspiră să devină ceea ce nu este, el visează să-
şi întreacă propriile condiţii şi să fie altul. Dogma sa fundamentală trebuie să fie aceea a
transsubstanţializării. Omul genial nu aspiră decât să fie cât mai des la înălţimea momentelor
sale supreme.”
Unde te visezi peste zece ani?

La catedră. Sau poate scriind cărţi. Sau poate amândouă.
În final, te-aş ruga să adresezi câteva gânduri filologilor din generaţiile mai mici,
şi nu numai.
Mark Twain scria: ,,Pregătirea înseamnă totul. Conopida nu e altceva decât o varză
care a fost educată într-un colegiu” ☺
Îţi mulţumesc că ţi-ai făcut timp să-mi răspunzi întrebărilor. Multă baftă la olimpiada
de peste o săptămână!
Interviu realizat de Romina Florina David, clasa a X-a F
Hrană pentru minte...

Vă recomandăm:
Editura ,,Polirom” Editura ,,Rao”

Haruki Murakami– În noapte Andre Malraux– Speranţa
Jose Saramago– Eseu despre orbire Hermann Hesse– Pe urmele visului
Jose Saramago– Evanghelia după Isus Cristos Ernesto Sabato– Eseuri
Colm Toibin– Maestrul Witold Gombrowicz—Trans-Atlantic
Liviu Bîrsan– Ochiul şi pulberea
Gilles Lipovetsky– Fericirea paradoxală
Colecţia ,,Cotidianul”
Editura ,,Humanitas” Russel Banks– Deriva continentelor
John Fante- Drumul spre Los Angeles Ira Levin– Sărutul dinaintea morţii
Isabel Allende -Ţara mea inventata Muriel Spark– Domnişoara Brodie în floarea vârstei
Mario Vargas Llosa –Rătăcirile fetei nesăbuite Isaac Asimov– Soarele gol
G.K. Chesterton—Omul care era Joi Richard Russo– Empire Falls
Yasunari Kawabata—Maestrul de go A.S. Byatt– Îngeri şi insecte
Amos Oz– Cum să lecuieşti un fanatic Anne Tyler– Lecţii de respiraţie
Taichi Yamada—Străini Jhumba Lahiti– Interpret de maladii
Jean-Paul Kauffmann– Lupta cu îngerul
Andre Glucksmann– Discursul urii

37
Cu ochii pe noi înşine: putem fi cool şi în cultură?

Luna plină de carte
S e zvoneşte prin oraş de un event de 30 de zile, în cadrul

căruia se citeşte mult şi peste tot; în săli de lectura, în
cafenele, la radio şi in locuri publice. Când am auzit
de el, prima reacţie a fost de neîncredere. .
Dar, o după-masă în Joy’s mi-a schimbat cu 180º viziunea
asupra întregului proiect. Nu, nu am avut parte de o revelaţie
divina, doar am împânzit tavanul cafenelei cu bărcuţe din
hârtie de toate mărimile. În decurs de câteva ore, eu şi încă
doi prieteni i-am cunoscut pe organizatori şi am devenit
voluntarii unei mişcări de culturalizare a arădenilor. Ideea e simpla. Ai nevoie de o carte, de
un cititor, de o mână de oameni cu timp liber, de câţiva organizatori entuziaşti şi de vreme
bună. Acţiunea o poţi desfăşura oriunde: Cătălin va supraveghea bunul mers al lucrurilor,
asigurându-se ca plictisul nu e contagios, iar Sorin va fi acolo să capteze pe hârtia
fotografică reacţiile auditoriului la acţiunea lor. Bulevardul a fost împânzit de postere,
plasate in locaţii legale sau nu, de voluntarii entuziaşti, cu scopul de a avertiza arădeanul de
harababura culturală din oraşul său.
Pentru ca oameni cu nume rezonanţă să mai treacă şi prin Arad, criticul Dan C.
Mihăilescu a fost invitat să vorbească despre carte, mai precis despre deliciile lecturii.
Începutul nu era promitator, căci un sfert din sala era ocupat de reporteri şi câţiva oameni
de cultură din Arad. Mai erau şi tineri (atâţia cât să-i poţi număra pe degete), profesori
(puţini şi ei), câţiva curioşi şi... scaune goale. Cum distinsul oaspete nu avea un discurs deja
pregătit, preferând să vorbească liber ,,in funcţie de auditoriu”, s-a prezentat ca un un om
obişnuit, care nu pretinde că are buzunarele pline de certitudini şi mai ales de sfaturi, dar ale
cărui afirmaţii nu te lasă indiferent, prin spectacolul ideilor şi firescul expunerii. Poate şi
datorită profesiei, a reuşit sa vorbească aproape non-stop timp de o ora şi jumătate şi să nu
plictisească pe nimeni.
A început prin a mărturisi că a descoperit ,,deliciile lecturii” încă din copilărie, iar
primii paşi în lumea cărţilor i-au fost îndrumaţi de mama sa. A avut ,,privilegiul” de a
aparţine unei generaţii pentru care literatura era o formă de salvare. Este vorba despre
generaţia care se afla într-un ,,război de gherilă” cu dictatura, care s-a format ,,sub capac”,
fiind astfel obligată să privească ,,pe verticală”, să-şi descopere raţiunea de a fi şi să devină
naturi comprehensive. A fost încă de tânăr fascinat de abisalitatea sufletelor din lumea lui
Dostoievski şi de strălucirea stilistică a lui Emil Cioran.
A făcut o incursiune nu doar in universul cărţilor de ieri si de azi cu care trăieşte într-
o fascinantă familiaritate, dar şi în experienţa sa de viaţă, recunoscând influenţa familiei
asupra formarii sale (în copilărie, o experienţă traumatizantă). Psihanalizând, a explicat
aplecarea sa spre spectacolul dramatic, (un film îl lasă rece), chemarea muntelui şi nu a
mării.
Fiind un conservator convins, a acceptat cu greu distanţarea tinerilor de lectură, dar
încă le recomanda acestora cartea ca punct de sprijin pentru formarea lor ca indivizi (,,Vreau
să-i conving pe tineri să citească Sexus de Henry Miller, in loc sa se uite la un film porno.
Mie nu-mi trebuie amfiteatre pline, vreau doar să determin pe un singur om să citească. şi
daca acesta este tânăr, sunt şi mai fericit.”). Înţelege nevoia de modele a tinerilor, este
conştient că mulţi le caută în cărţi şi le recomandă pentru aceasta memorialistica apărută la
noi în ultimii 18 ani, nu în proza de ficţiune (axată mai mult pe autoreferenţialitate).

38

Nu se consideră o personalitate publică, dimpotrivă, a reuşit să ni se dezvăluie ca om,
vorbind implicat despre orice subiect propus de sala. Unele afirmaţii ca „tinerii vor astăzi doar
sex, drugs and rock&roll” m-au revoltat, dar el nu părea sa fie afectat de impactul afirmaţiilor
sale asupra sălii, plecând aşa cum a venit, cu zâmbetul pe buze.
Despre popularitatea acestui om de cultură mi-am dat seama abia acasă, când i-am dat
un search pe Google, să vad daca mai are ceva de spus. De atunci, mi-am propus să-i citesc
cărţile şi să-i urmăresc apariţiile în revistele culturale şi în emisiunile de la televizor. Doar el
este ,,omul care ne aduce cartea”
Roxana Lupeiu, clasa a XI-a A
O carte scrisă de elevi intră în circuitul cultural
T
otul a pornit de la teama mea ca profesor de literatură că nu
voi reuşi să-i fac pe elevii mei de clasa a X-a să citească şi
să înţeleagă textul postmodernist. Cum puteam depăşi
aceste temeri decât lansându-le provocarea de a participa la un
proiect, a cărui miză a fost în primul rând una didactică? Un proiect
dedicat receptării, înţelegerii şi... scrierii romanului postmodernist,
căci cea de a treia etapă a acestui proiect a constat în a-i pune pe cei
zece elevi implicaţi să scrie ei înşişi un astfel de text. Zis şi făcut.
Respectând cu conştiinciozitate primii paşi ai proiectului, ne-am
trezit cu toţii în dificultatea alegerii unui subiect interesant: de la
speculaţia că Ceauşescu trăieşte la un teribil accident de maşină în
care şi-au pierdut viaţa opt adolescenţi, cel de-al nouălea fiind
salvat prin faptul că nu plecase cu ei (acesta urmând a deveni, deci,
eroul cărţii), am ajuns cu toţii la concluzia că cea mai mare provocare este ca cei zece să scrie
un roman despre unul dintre ei, elevii implicaţi în acest proiect. Şi-au scris toţi numele pe
bileţele şi (noroc sau predestinare?) Călin Sas a devenit eroul cărţii.
De aici, totul a mers strună. Am stabilit rolul fiecăruia în redactarea romanului, astfel
Călin Sas urma să ţină un jurnal, Valentin Bora să nareze din perspectiva colegului de bancă
şi al celui mai bun prieten, Roxana Ţapelea să redacteze scrisorile de dragoste ale unei
admiratoare secrete a lui Călin, pe nume Gertrude, Loredana Marc avea sarcina să relateze
tot dintr-o perspectivă auctorială, insistând asupra relaţiei lui Călin cu părinţii lui (astfel că
Loredana a făcut şi muncă de „cercetare”, a luat interviuri părinţilor colegului său), Andra
Lupaş avea de conceput notele de subsol, Alexandru Călugăru urma să redacteze un text
nonficţional, de factură istorică despre Napoleon (deşi inserează acolo subtil o frază care
„parodiază” istoria, cea referitoare la jurnalul secret al lui Napoleon) şi tot el avea de
redactat fragmente din jurnalul acestuia. Denisa Surdu a realizat o punere în context, un fel
de prefaţă care îl prezintă de fapt pe fiecare autor al acestui text din perspectiva unei colege
de clasă, Andreea Buţiu a realizat un interviu şi un reportaj despre Călin, iar Ioana Gavra şi
Claudia Petrasciuc, apelând la discuţia pe Internet, au încercat să intre în pielea receptorilor
cărţii, având însă avantajul de a fi descoperit site-ul acestui proiect în derulare şi de a urmări
procesul de producere a textului (din care făceau însă şi ele parte). (vezi postfaţa cărţii)
Directorul editurii Nomina de la Piteşti, d-l Bogdan Vîlceanu, interesat de manuscrisul
elevilor, le-a făcut acestora un minunat dar în preajma sărbătorilor de Paşti, sponsorizând
editarea cărţii şi, mai mult decât atât, promovând-o în mari oraşe din ţară: Bucureşti, Iaşi,

39

Vâlcea. Lansarea cărţii în sala festivă a Colegiului Naţional Moise Nicoară şi în cafeneaua
literară Joy’s a fost un succes meritat de cei zece autori. De asemenea, nu sunt de neglijat
ecourile din presa arădeană şi din cea naţională, care confirmă acest roman drept un bun cul-
tural.
Denumită de scriitorul arădean Vasile Sărăndan „un experiment postmodernist
mustind de spontaneitate şi inteligenţă artistică”, cartea e, de asemenea, valoroasă, căci „ceea
ce trebuie însă remarcat este nu doar faptul că elevii care îşi asumă rolul de scriitor jonglează
cu diferite tipuri de texte (jurnal, scrisori de dragoste, reportaj, interviu, dialog etc), ci şi că
reuşesc să creeze o carte valoroasă despre şi pentru adolescenţi. E o carte despre percepţia
adolescenţilor asupra lumii, dar şi despre ritmurile existenţei zilnice, respiraţia oraşului,
rutină, pasiune, imaginaţie, iubire, atitudine faţă de cultură. Fără îndoială că ,,Napoleon
junior, băiatu’ cu fular roşu” conţine aspecte inedite: inserarea unor discuţii de pe messenger,
comentariile cititorilor pe măsură ce romanul se scrie, referinţe la contextul în care cartea va fi
lansată, parodierea iubirilor ,,închipuite”, un ,,posibil” articol despre protagonist ,,publicabil
în cotidiene arădene după lansarea cărţii”. ” (Cristina Hanţ, referent al cărţii)
Produsul unui proiect ce valorifică în primul rând munca elevilor, romanul Napoleon
Junior, băiatu’ cu fular roşu, provoacă el însuşi adolescenţii la scris: „Eu zic că acest exer-
ciţiu inedit trebuie luat ca exemplu. Sunt mulţi tineri talentaţi care ar putea să scrie. Sper ca
romanul acesta prototip să trezească interesul pentru scris şi altora” conchide eroul cărţii în
finalul acesteia.
Profesor Camelia Circa - Chirilă
Festivalul de muzică şi poezie

Armonii de făurar
F eţe zâmbitoare, fundiţe roz prinse cu ace minuscule de siguranţă, instrumente muzicale
împrăştiate anapoda pe scenă, pe lângă scenă sau pe coridoare, cărţi de poezii aşezate pe
scaunele din sala festivă, personalitaţi ale Aradului, câte ceva de anul acesta, câte ceva
de anul trecut, cineva de anul trecut, cineva care vrea să se afirme în muzică sau poezie; toate
acestea dacă le presărezi cu emoţii, talent, perseverenţă, rabdare şi pasiune atunci obţii reţeta
pentru cel mai discutat eveniment cultural din luna februarie: Festivalul de muzică şi
poezie‚ ,,Armonii de Faurar’’.
De patru ani încoace, pe la mijlocul lui februarie, cand nu dă a primavară dar nici iarnă
nu-i, elevii colegiului nostru naţional asteaptă să se întâmple ceva. Orice. Să se aştepte la o zi
normală de curs numai că se ţine duminica? Nici vorbă. Există câte ceva de făcut pentru
fiecare. Chiar şi pentru spectatori. Aceştia pot participa la atelierele organizate de catedrele de
limba romană, engleză şi franceză, unde au loc tot felul de discuţii interesante legate de teme
de interes general. Pentru cei dornici să asculte muzică bună există atât un recital de muzică
clasică si uşoară, cât şi o secţiune de ,,poezii cântate’’ unde elevii participanţi cântă o poezie
pusă pe ritmul unui şlagăr.
Festivalul de anul acesta s-a deosebit de festivalurile de anii trecuţi prin faptul că anul
acesta preşedintele juriului a fost nimeni altul decât distinsul domn Florin Didilescu iar anul
acesta prezenţa spectatorilor a fost mult mai mare decât cea de anul trecut. Nelipsit de la
eveniment a fost şi scriitorul Vasile Sărăndan.
Ca la orice festival unii au rămas cu premii, alţii cu amintiri iar alţii cu mai mulţi
prieteni dar oricum fiecare a avut de câştigat de pe urma acestui festival care încearcă să

40
formeze legături între iubitorii de cultură.

După încheierea festivalului tot ce a rămas a fost mirosul de tuş de pe diplome şi cel
de boxe arse. Atât viitorii poeţi, cât şi viitorii muzicieni au putut pune capul pe perne
liniştiţi în noaptea de după festivalul de muzică şi poezie ,,Armonii de Faurar’’ ediţia a 4-a
din 18 februarie 2007.
Ioana Hălmăgean, clasa a X-a F
Festivalul Theatrum Mundi
P
osterul verde cu o faţă care râde si una care plânge care sunt
transpunse în aşa fel încât acele feţe să reprezinte şi relieful
Pământului iar fundalul să reprezinte Universul, poate fi
văzut şi acum pe pereţii instituţiilor culturale sau la noi în scoală
pe panouri. Posterul acela invită pe orice iubitor de teatru să vină
la festivalul Teatrum Mundi coordonat de către doamna profesoară
Camelia Circa-Chirilă şi de actorul Zoltan Lovas.
Este dimineaţa zilei de 31 martie 2007. Forfotă mare în sala
teatrului de marionete din Arad. Ceasul bate ora 10 şi nu toată
lumea a ajuns, deci spiritele încep să se incingă. ,,Unde sunt
costumele?”, ,,De ce nu a ajuns incă?”, ,,Pe unde intrăm?”, ,,Pe
unde ieşim din scenă?” parcă se mai aud aceste întrebări şi acum
când trec ocazional pe lângă Teatrul de marionete. O nebunie de
culori, costume, recuzită, muzică, dans şi sentimente controversate faţă de rolurile pe care
urma fiecare să le joace. Elevii a 9 licee din Arad au început să arate spectatorilor sălii că
au o atracţie spre ceea ce numim azi joc teatral.
Şi s-a jucat teatru toată ziua. Înainte ca juriul să înmâneze premiile, a avut loc un
recital de muzică folk. Carmen si Alina Lascu au mai alungat puţin din emoţiile
participantilor sau ale viitorilor actori.
După recital, juriul format din Mirela Mureşan, vicepreşedinte la Asociatia Pentru
Deschideri Culturale, Cătălina Latu, jurnalistă la ziarul ,,Adevarul”, Mihaela Cerna,
ziarul ,,Observator”, Marian Parfenie, actor şi Radu Dinulescu, director la Teatrul de
Marionete Arad, preşedintele juriului, au deliberat următoarele premii: Trofeul festivalului
a fost înmânat celor de la Liceul de Arta cu piesa ,,Unde-i un cui, toţi se cred ciocan’’, cel
mai bun spectacol a fost înmânat trupei colegiului nostru cu piesa ,,Spitalul de nebuni”, cel
mai bun rol principal feminin a fost cel al asistentei din ,,Spitalul de nebuni” interpretat de
Laura Micurescu, cel mai bun rol secundar feminin a fost cel al miresei din aceeaşi piesă şi
cel al nanei Bertha tot din aceeaşi piesă, roluri care au fost interpretate de Ioana Manciu şi
Ioana Hălmăgean. Au mai primit premii şi elevii din trupa de teatru de la Şcoala Populară
de Artă. De asemenea, la expoziţia de pictură de la festival au luat premii următorii elevi ai
liceului: Ioana Manciu, Claudia Epure si Molnar Laszlo.
Se poate spune că festivalul Teatrum Mundi din 2007 a fost umbrit de un simplu
nume: Nipoconstantinopolipitanovicescovici Grup, trupa de teatru a colegiului nostru.
Ioana Hălmăgean , clasa a X-a F

41

Mioriţa subculturală
În zilele noastre, toată lumea cerşeşte parcă titlul de om cult... este ca o modă. Toată
lumea vrea să fie cult, doar că fiecare înţelege acest termen diferit! Grav e când cultura se
transformă în subcultură!
În urmă cu aproximativ două săptămâni, a avut loc festivalul „Theatrum Mundi”, un
festival la care au participat trupele de teatru din mai multe licee, un adevărat spectacol...
din mai multe puncte de vedere. Festivalul a fost deschis de Colegiul Naţional „Elena
Ghiba Birta” cu piesa „O dragoste de milioane”, după care a urmat trupa care a câştigat cele
mai multe premii, Colegiul Naţional „Moise Nicoară” cu piesa „Spitalul de nebuni”. Până
aici, festivalul s-a situat în sfera culturii. S-a întâmplat apoi să asist neputincioasă la o
reprezentaţie pe care toţi cei din jurul meu au numit-o penibilă. Piesa de teatru „Mioriţa,
mon amour” jucată de Liceul de Artă „Sabin Drăgoi” a fost şi din punctul meu de vedere o
dovadă de subcultură, motivele fiind numeroase.
Să începem cu începutul, prima dată când am văzut afişul acestei piese am fost foarte
încântată, era un afiş care a exprimat ceva, chiar dacă era poate puţin banal, mie mi-a plăcut
foarte mult, erau o mulţime de oiţe care aveau în loc de cap poza fiecărui mic „actor”, o
idee care pe mine m-a încântat şi erau nerăbdătoare să văd piesa, doar că entuziasmul a
pierit odată cu intrarea în scenă a fetelor care jucau piesa. Ce am văzut m-a lăsat, vorba
aceea, cu ochii în soare, adică pe scenă au intrat fetele îmbrăcate în majorete, toate cu
codiţe prinse aiurea în cap şi cireaşa de pe tort, sclipiciul de la ochi, care era foarte mult, nu
înţelegeam care e ideea între titlu, afiş şi costumaţia lor, aşa că am aşteptat, să văd totuşi
despre ce este vorba.
Nu lungă mi-a fost aşteptarea! Deodată au început să „ţopăie” vesele pe scenă, să
„ţopăie” deoarece nu s-a putut numi dans, cel puţin nu după părerea mea; în timp ce recitau,
deoarece piesa lor nu era tocmai o piesă de teatru, ci mai degraba un monolog despre
politica din România, integrarea în Uniunea Europeană, s-a facut mult şi referire la cât de
analfabet este poporul nostru şi nu numai. Dar nu aceasta a fost problema, chiar anumite
părţi din monolog au fost foarte reuşite, m-au impresionat, doar că problema a fost şi încă
este deoarece nici acum nu înţeleg care a fost legătura între discurs, titlu şi costumaţia,
prestaţia lor. Plus că a fost şi un moment de „dezbrăcat pe muzică”, cum l-am poreclit, când
fetele au început să se dezbrace... un moment mai mult decât penibil. Până la sfârşit am
sperat să zică cineva că totul a fost o glumă şi apoi să „se joace” pe bune piesa, dar
(ghinionul meu!)... nu a fost aşa.
În concluzie, această piesă având această temă, dar fiind jucată în acest fel, a fost mai
mult decât o dovadă de subcultură. Nu înţeleg, cum, la un festival de cultură, unde nu
merge oricine, nu toţi fiind interesaţi de teatru, cu alte cuvinte de cultură, au participat
această trupă cu o astfel de piesă, dar poate răspunsul e simplu: fără să-şi fi dorit au reuşit
să scoată în evidenţă subcultura.
Oricum, nu am plecat aşa „cu mâna goală” de la festival, au fost şi piese foarte bune,
printre care amintesc piesa „Sic transit gloria mundi” care a fost jucată de Şcoala Populară
de Artă, în care au ironizat subcultura din zilele noastre, deci în orice direcţie mergem tot
de subcultură ne lovim.
Graniţa dintre cultură şi subcultură este uneori aproape invizibilă, de aceea riscăm de
multe ori să părem inculţi. Cultura nu se naşte, ea se exersează şi se învaţă, păcat că unii nu
au de la cine învăţa.
Moţi Roswitha, clasa a IX-a C

42
Suntem printre voi... ne cunoaşteţi?

43

44

Noi B…
Dear Diary,
You’ll never guess what happened today! Well, maybe you will (nu o să traduc, dacă
vă simţiţi discriminaţi, puneţi-vă la status!)
Am intrat în a 7-a lună (de şcoală, mă, la ce te gândeai? – ar fi spus Pavel cu
entuziasmul lui caracteristic). Am ajuns să-i cunosc pe ciudaţii din clasa mea dincolo de
aparenţe, mai departe de „bă care are tema la info?“ sau „daţi-mi un sandwich, vă rooog!”.
Am fost puşi în faţa provocării cu două zile înainte de bătălie… „Prezentaţi-vă clasa!”
– pentru “Laboremus”. O caracterizare a tot ce însemnăm noi, ca 9B-u’ după interacţiuni
repetate. Un prim impuls a fost „hai să ne băgăm într-un algoritm”…
Aşa că ne-am adunat ca la pită caldă în cuibul ocrotitor al laboratorului de fizică. Cu
vorbele lu’ Oliver s-a întrerupt haosul aflat în stagiul de formare. L-am ascultat cât de cât
pentru că ţinea, într-un hal al naibii de ameninţător, „Liniarul” – simbolul autorităţii
monarhale şi deci motiv de frică printre supuşi – restu’.
- # include <9b.biriş>
while (school)
{moral -- ; …
Dintr-o dată un revoluţionar „POC!” (era doar Sebi care găurise cursul vieţii unei
pungi), dar reacţia se lăsă îndelung aşteptată. Oliver, cu ce i-a mai rămas din calm:
- Deci : if (mate) not linişte;
else not mate; (pentru nelămuriţi vezi manualu’ de info sau puneţi la
status!)
Hahaha-uri şi câteva aplauze tipice…
Culoarea foarte crem a pereţilor ni se părea dintr-o dată foarte familiară. În momentele
cele mai crunte ale vieţii noastre aici căutam refugiu şi… formule. Aşa că ea, Roxi (Costin),
se deplasase între timp spre tablă (alt pluton de execuţie) şi scrise:
“ if (test fizică)
for (elevi=1; elevi<=24; elevi++)
{note=random (1…4); “
Alte aplauze la fel de tipice s-au declanşat! Iar noi ne-am dat, din nou, drumul la gură.
De fapt doar câţiva. Ca să vă faceţi o idee, imaginea sună cam aşa: Paula îşi priveşte propria
reflexie, verificând (pentru a mia oara!) dacă a rămas la fel de tânără şi de capabilă. Desigur,
lângă ea o puteţi găsi mereu pe „our glam boss”, Deea (care, însă nu se uită în oglindă). Nu
foarte departe, pe aceleaşi meleaguri, „Clubul de şeptică” într-un aprig meci de Cruce. În
colţul albastru, Abrudan (vrei o burdugală) cu Florinuţ (care Oprea atacul de tromfi). În
colţul roşu, Bogdi (moştenitorul tronului la departamentul Costin) şi Zene (mândria noastră -
O ZeNe). O consecinţă majoră erau oamenii ăia medievali cu cai care zburau peste tot.
Aaaa… era să uit! Undeva, tot destul de departe de dezbaterile aprinse cu poluare fonică
inclusă, două mândre cucuiete, Elena (se poate spune şi „din Troia”) cu Andra Puricel. Într-o
bancă de pe care nu lipseşte clasicul Ice Tea (în toate formele posibile) şi biscuiţii digestivi
şi…Ves… Norbi Ves!
- Hai mă, totuşi, veniţi la un baschet? … clasica şi cam singura replică a lu’ Robi care
îi blochează calea lu’ Manu (trebuie menţionat că venea cu pungi cu pufuleţi).
- Pufuleţi!!! … doar o altă reacţie tipică printre pofticioşii care ar fi în stare de omor
calificat pentru un pătrăţel de ciocolată (obligatoriu Milka, cu orice umplutură în afară de

45

căpşuni).
În timpul brain-storming-ului (pe care, din motive tehnice şi morale nu-l putem relata)
ciudaţii o iau razna („Razna am luat-o cu toţii/ Dar voi ca tonţii nu observaţi”). Totul este
„îndosariat” în secţiunea „documentare despre viaţa sălbatică” a lu’ Casi, un probabil viitor
regizor care totuşi nu se poate plânge de neprofesionalism.
- „Are we there yet?” …Cipri bineînţeles, îşi repetă frazele de vreo câteva ori după
care îşi răspunde singur:
- „For five minutes Donkey, could you not be yourself? For five minutes!?!”
Restu’, tot la fel de tensionaţi îi răspund cu râsete (fără aplauze de data asta). La un
moment dat, o muscă intră în dealu’ lu’ Sarah. Se aude un „pleosc!” urmat de un moment de
reculegere. Muştei crucificate i s-a ridicat totuşi un monument (vezi ultima bancă de lângă
geam). Ale urmărea îndurerată desfăşurarea funerariilor, gândindu-se că putea fi ea cea
sacrificată.
- Bă fraţilor, noi ne învârtim în jurul cozii. Mă duc să caut tigrii albi prin junglă dacă
vă mai prostiţi! … fan şi al urşilor albi, Dragoş.
Era ora 14:52. Trebuia să ne hotărâm destinul. Scriam algoritmul au ba? O părere se
aude din fund : „Viaţa nu-i un algoritm!” (Călin). Adăugarea nu întârzie să apară:
- Jenetic vorbind!...Nădă, filozofând dincolo de blondzime.
Alin aka Ţiţ se împrăştie de râs. Atât de tare încât uită să mai aştepte desenul cu forţe
să apară pe tablă şi pe dira’ să intre pe uşă… Robe se hotărăşte să termine cu un slagăr
tradiţional: „Un algoritm /Se legăna/ Pe o structură de baze de date/ Si pentru că/ Nu se
rupea/ A mai chemat un algoritm… Doi algoritmi/ Se lagănau… Uşa se dă de perete,
întrerupând momentul artistic. Ex-visul lu’ Ţiţ se împlineşte … dira’ apăru în uşă. Nu
scosese nici o vorbă. Preţ de câteva minute a stat şi ne-a privit. Avea o licărire în ochi, însă
nu ne-am decis cărui fapt se datora spontana strălucire: mândria de noi sau groază la gândul
că, încă trei ani şi jumate va fi şeful unui trib de bolânzi.

46

Despre 32 de ore
Cine suntem noi ?

Suntem…9 D. O clasă, un colectiv în devenire. Trecem zilnic pe coridoarele luminate
de geamurile enorme ale aceluiaşi liceu şi, ca şi tine, ne pierdem în fiecare pauză între
mulţimea de fiinţe – ne-ai observat vreodată ?
Deşi suntem «ăia mici», suntem acum liceeni…! Personalităţi puternice şi...
impunătoare, nu e uşor în «lupta cu profii» şi nu rareori suntem poftiţi la lojă, în prima
bancă. Ne resemnăm, deoarece de acolo se văd mult mai uşor urmele de cretă de pe haina
profesorului, agrafa din păr care poate stă să cadă sau expresiile copiilor crispaţi care
aşteaptă să fie ascultaţi. Fiecare oră în parte are atât elemente pozitive, cât şi negative,
influenţate adesea de locul în bancă, de apropierea de profesor, de distanţa de geam sau de
coleg… Deşi pueril, sau poate prea subiectiv, fiecare elev al clasei (aproape) a avut de spus
2-3 cuvinte despre o oră anume din calendarul zilelor de şcoală: ora preferată, o oră care
are impact mai mare asupra lui sau pur şi simplu o oră banală în care se poate observa
fiecare «cetaţean » al clasei …
luni :
8 -9 « Pentru toţi, cea mai grea zi din săptămână e lunea… Începem şcoala sau
serviciul după un week-end plin de relaxare.
La noi însă, prima oră din săptămână, geografia, e pur şi simplu una la care
nimeni nu e stresat (datorită doamnei profesoare). Îmi place cum ne predă şi ceea ce ne
predă… însă, pe la jumătate, un coleg este din nou poftit în prima bancă...
9-10 « Avem T.I.C.… Când nu facem fişe, dăm cu «sniperu' la greu », omorâm
găini şi ne enervăm când compu' sacadează; Nu-i nimic, dăm mulţi de «enter» şi
continuăm măcelul (de găini –aviate-) ce lasă în urmă omleta mare pe ecran…yahoo!!!
-am bătut pe Master Han!!! – »
10-11 « E luni! O altă săptămână, o altă zi, o altă oră de franceză, dar aceleaşi fete şi
aceeaşi profesoară! Aşteptăm cu frică, într-un fel, însă şi cu nerăbdare începerea orei,
deoarece odată cu aceasta, se sfârşeşte muzica kitsch ascultată de colegii noştri din
cealaltă clasă! Manelele sunt un chin. E trist să vezi atâta incultură adunată la un loc...
« În sfârşit, a-3-a oră… După două ore destul de lejere, vine şi ora de care ne
era puţin teamă, franceza. Toţi aşteptăm în jurul caloriferului venirea doamnei
profesoare. Până vine, discutăm despre ce o să mai fie şi ora de azi. Franceza e o
materie destul de uşoară pentru cei ce o adoră dar «c`est la vie» pentru restul… »
12-13 « Vine ora de edu… toată lumea se bucură… relaxare după ora de fizică.
Unii joacă baschet, alţii fotbal. Dacă nu îţi plac, poţi juca volei sau poţi alerga. Este o
oră în care toată lumea se distrează şi nimeni nu este stresat.
14-15 «O altă ora ce figurează la noi în orar, e ora de romană! O materie care mie nu
mi-a plăcut niciodată foarte mult, dar în ultimul an am început să citesc mai mult, să
mă intereseze mai mult această materie. Nu ştiu, poate e de vină profa, poate m-am
maturizat eu, sincer, nu ştiu….Luni, participăm doar o parte din clasă, restul, nu ştiu,

47

s-au evaporat! Dacă te uiţi pe rândul din spate, pur şi simplu bate vîntul... Unii nu ştiu
ce pierd plecând de la oră! Cred că e singura materie la care pot să-mi spun părerea
fără să mă întrerupă nimeni şi fără să mă sfiesc că se va supara doamna profesoară!
Acum, în gândul tău, al cititorului e faptul că spun toate acestea că doar scriu că
mi-a spus doamna profesoară de romană să o fac, doar nu aş începe să spun lucruri
urâte despre dumneaei, dar să ştiţi că acest lucru îmi place şi, indiferent ce aş scrie,
sunt sigură că nu m-ar lua în ochi răi, deoarece îmi respectă părerea!
Orice om are dreptul la liberă exprimare a dorinţei şi a opiniei! Acest lucru nu ar
trebui să-l uite nimeni! »
marţi
8-9 «Din colţul moleşit şi liniştit, cuvintele ce răsună ca un ecou,

Se lovesc de peretele văruit, spunându-ne poveşti despre erou. »
9-10 « Din ora de desen:

Profa, plină de pasiune, spune «copii faceţi reuniune şi pictaţi frumos, ca în Eden »
13-14 «Ora de informatică... Una din orele mele preferate. Poate ar fi cea mai tare oră,
dacă nu am sta câte patru elevi în faţa unui calculator care merge cu viteza melcului,
asta în cazul în care chiar merge.
Privesc în ochii doamnei profesoare. Se chinuieşte să priceapă toată lumea, dar
nu-şi da seama că unii sunt prea adânciţi în jocuri ca worms, sau pocket tanks.»
miercuri
8-9 « Ora de T.I.C pentru mine este o oră în care mă relaxez. Fie fac fişele doamnei
diriginte, fie mă joc table cu Miha. În unele ore ma uit pe youtube cu Miha, Bia şi
Ale şi râdem. Oricum, avem o diră super şi dacă nu ştim ne ajută la fişele cu o mie de
subpuncte.»
12-13 « Miercuri... Aceasta este ziua în care am franceză, zi în care stresul ne cuprinde pe
toţi, şi totodată zi în care doamna profesoară ne face să zâmbim.»
« Cea mai tare oră este ora de germana, profa întârzie mai tot timpul. Eu stau în
spate unde am ocazia să vorbesc cu restul despre tot ce mai e nou: fotbal, tenis şi ce
am mai făcut în week-end. »
13-14 « Contemplăm adesea din penultima bancă figura tipică a unui om modest dar
extraordinar de pregatit în meseria lui, un om ce reuşeşte de cele mai multe ori să
alunge monotonia ultimei ore... proful de bio »
joi
« E ora 07:30 şi autobuzul încă nu a plecat din staţie. În mintea mea se află un
singur gând: „Iar întârzii la ora de mate!” Domn’ profesor e mai mult decât punctual.
Într-un final, pleacă şi autobuzul. Ajung la Podgoria, urc în tramvai, ora 07:56. În
mintea mea se află acelaşi lucru! Ajung la şcoală, domnul portar îmi pune aceeaşi
întrebare ,,Măi Gavriluţă, iar ai întârziat?”, iar eu dau acelaşi răspuns: ,,Mai bine mai
târziu decât niciodată!”. Alerg pe scările principale, femeia de serviciu strigă în
spatele meu, că murdaresc scările. Ajung în faţa sălii, mă gândesc eu ce scuză să mai
zic, pregătesc în câteva secunde speach-ul şi îndrăznesc să bat la uşa. Din clasa se

48

aude: ,,OCUPAT!”. Mă înfundă râsul, mai bat o dată! Acelaşi răspuns! Într-un final,
intru în clasă, colegii se uita la mine, iar eu nu ştiu cum să mă scot, că doar iar am
întârziat! Spun câteva cuvinte, după care mă aşez în prima bancă. Îl privesc pe
profesor şi-l întreb dacă m-a pus absentă; răspunsul e mereu pozitiv. Am totuşi puţin
noroc că domnul profesor e „de treabă” şi nu mă priveşte cu ochi răi, chiar dacă
întârzii mereu la ora dumnealui! Astfel încep ziua de joi, cu glumele domnului
profesor şi cu acelaşi gând- Nu-mi vine să cred că iar am întârziat la ora de mate!... »
8-9 «Joi… aceleaşi clase, aceeaşi oameni, aceleaşi cuvinte şi gesturi. Din optimismul
cu care am pornit săptămâna nu a mai rămas aproape nimic, însă ne consolăm cu
pauzele înjumătăţite de drumul până la clasa următoare. Azi avem romană într-o sală
super. Imi place… îmi place banca unde stau fiindcă mi se pare că observ pe toata
lumea, îmi place profa şi mai ales materia de anul acesta.
Profa vorbeşte, toţi se îmbulzesc să-şi spună parerea… până şi eu… iar într-un final-
linişte. Vorbeşte profa ceva şi discuţiile iar încep. Materia de a 9-a e mai inteligent
înfiinţată. Fiecare este provocat să se exprime, să-şi spună părerea iar restul învaţă să
accepte opinia celorlalţi.»
12-13 « După o oră de glume la ora de mate, urmează ora de fizică în care toţi suntem
nerăbdători şi tăcuţi de teama ascultării dar câteodată răsuflăm uşuraţi când auzim că
facem lecţie. »
vineri
« E din nou vineri, din nou ora de muzică. Cu toţii stăm în bănci ascultând ce
upgrade-uri se mai fac la cântecele din carte. Raze de soare se abat asupra carţilor
care ani la rând nu au mai fost folosite, dar, de acum le folosim noi. Totul e ok... mai
putin ideea că iar urmează ora de fizică.. »
Acest articol se va trata ca un pamflet; suntem într-o ţară democrată, unde

există dreptul la opinie, DAR… profesorilor care se simt jigniţi sau ofensaţi
dorim să le cerem scuze : -)

49

Dacă am fi fost animale cred ca aşa am arăta, noi, clasa a 9-a E din Colegiul Na-
ţional ,,Moise Nicoara”. Silitori şi plini de viaţă şi umor, dar nu numai, ci şi plini de muzică
în inima. Suntem clasa ,,SFARMA TOT” care trăieşte la maximă intensitate !!!!!!!!!!
LUDOVICII DIN 9 E sunt :
ARDELEAN ADRIAN ARDELEAN SAMUEL (SNAKE)

BADALIK DANIEL BARBURAS ALEXANDRA
BISTREAN CARMEN BOLOJAN LAVINIA (SCOIKI)
BUJDULA ADRIAN CIPRIAN
CALMORE CARINA CHIS ANDREI
CHIS LAURA CISMAS GRATIAN RUBEN
DOBRE VALENTIN(RUSU) FAUR BOGDAN
FILIP EMANUEL GHERLE ADRIANA (SHEFA)
KOVACS ANITA MACIULSCHI ALEXANDRA(ANDRA)
MIHIT OANA MOISI BIANCA
MORCAN ADELIN NISTOR CRISTINA
NOJA ROXANA ORGOAN ALIN
PINTILIESCU PATRICIA ROGOZ RALPH
SARB OTILIA URSUT PAUL(SIMANDU)
VASIL TUDOR ZORLENTAN CRISTINA

50
IX F

51
Labirint poetic
Vârsta vieţii Pe-un picior de zeu...
Câţi ani ai, mă-ntrebă viaţa, Ce cruci de lemn neîndurătoare

în timp ce îşi clocea ouăle îmi bat cu aripi în genunchi,
sub puful alb al penelor ce unghii sidefii de păsări
ce de sub sprâncene îi ieşeau... îmi bat cu degete-ntre cuiburi.
Dar tu, câţi ani ai, viaţă? Piciorul roşu de centaur,

o-ntrebai eu, să aflu câte ouă osificat de clipele ridate,
mai pot să clocească îmi clatină de pământ nimbul
ochii ei negri ca şi întunericul. ce-n atingeri, în pre-închideri
de pleoape,
Am ani câţi vei trăi tu, se ţine pe sine.
şi încă unul să-ţi caut
umbra ce va plânge Prezentaţi spatele, ochi!
că n-a mai apucat
să-ţi nască încă un an, Hai, scutură-mi macii
să să murim deodată- De pe umăr
Îmi răspunde viaţa. În sfera din oasele
Penunbrei
În care se-ntind
Răstigniri pe stele Ca o armată de păsări,
Mii de rărunchi de scoici.
De trei zile port
pe mâini Ascultă-i cum stau
cicatrici nestemate Pe mine
de stele încrustate. Dar în scoici,
Şi cum orbiţi de nisip
Au căzut pe mâna mea, În valuri îşi aruncă ochii,
atât de natural, încât Cântând cu braţe lungi de peşti
cred că m-au confundat Un imn de scoică aproape ud.
cu patul lor de sus,
cu pătura lor întunecată
aşternută de apus.
Mâinilor mele podoabe nepreţuite,

ochilor mei suflete dezvelite,
urechilor mele suspine de lumină,
inimii mele cruci de răstignire.
De trei zile port

pe mâini
cicatrici nestemate
nişte stele încrustate.

52
Labirint poetic
Rădăcini de statuie În arca lui Noe
Când luna îşi adoarme îngerii De ce nu trece apa

când, rând pe rând, i se nasc sprâncene prin pietre,
ce se-arcuiesc şi se-ntind să le dizolve umerii tari şi grei
după mărimea îngerilor, ce-i poartă ca pe un blestem?
se-aude strigătul urechilor,
al mâinilor şi al ochilor De ce nu trece apa
ce-şi frâng corpul crescând prin mine,
pe corpul statuii lunii. să-şi dezlănţuie potopul
în mine,
Când ochiul ei moale de statuie să-şi lovească peştii
urcă-n cer şi naşte solzii
stele cu un singur ochi, de oasele mele,
se-aud zgomote de aripi să-şi lovească sirenele
care bat spre pământ coada
veşnicii uzate. de inima mea.
Când urechea lunii-şi prinde De ce

planete de pavilion, niciodată nu voi vedea,
se-aud sferele măreţe dacă Noe va urca în arca sa
cum îşi frâng de trupuri inima mea,
viaţa. în timpul potopului?
Când mâinile de piatră albă De ce

urcă-n cer şi-apoi coboară nu voi putea simţi
să mă pipăie de moarte, cum porumbelul alb iese din mine?
se-aude cum mă gâdilă
Un vis cu rădăcini de statuie. Niciodată nu voi afla
dacă el se va întoarce,
ori ba
la loc,
O pleoapă de furtună în inima mea.
Pe pereţii uzi de transpiraţie,

cuie se împlântă
în mâinile şi picioarele umbrei
sufletului meu care bâjbâie
şi plânge Mihaela Belei, clasa a XI-a D
în întunericul lăsat
peste ochiul inimii mele
de pleoapa tunetului
ce cade grea
închisă

53
Suplimentul revistei
Realizat de Catedra de muzică, desen şi
religie
Cuprins:
1. Sens..........................................................................................................................55
2. Constantin Brâncuşi– talent românesc în straie franţuzeşti.............................57
3. Muzica şi muzichia
• Pletoşii, Guţă şi ţăranii.................................................................................60
• Muzica underground.............................................................................................61
• Eu, receptorul de muzică.......................................................................................62
• Ce aşteptăm de la muzica clasică..........................................................................63
4. Între cultură şi subcultură.....................................................................................65

54
Sens
E
xistenţa noastră omenească poate fi comparată cu o carte. Cei mai mulţi oameni consi-
deră că istorisirea principală este viaţa pământească, iar viaţa viitoare este privită de
multe ori doar ca o anexă. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe, viaţa de aici este
doar prefaţa, iar viaţa viitoare este principalul ei conţinut. Momentul despărţirii sufletului de
trup nu este concluzia cărţii, ci doar începutul primului capitol.
Adevăratul umanism nu poate fi separat de conştiinţa morţii. Înfruntând şi aceptând
realitatea ei putem să trăim cu adevărat, pe când ignorarea acestei dimensiuni lipseşte viaţa de
adevărata ei măreţie. Moartea nu trebuie banalizată fiind un fapt inevital şi sigur pe care mulţi
îl proiectează cât mai departe. Hamlet remarca faptul că „frica de moarte zăpăceşte voinţa”,
deci ea trebuie privită cu pace şi resemnare. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud
reciproc, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană este o îmbinare de moarte şi de înviere.
Viaţa noastră pământească este un Paşte permanent, o continuă traversare a morţii spre o nouă
viaţă.
De fiecare dată când adormim, pregustăm din moarte, dar în dimineaţa următoare ne
bucurăm de viaţa ce se deschide cu fiecare clipă. Adormim fără teamă în fiecare noapte pentru
că ştim că ne vom trezi iarăşi a doua zi dimineaţă. De ce să nu avem aceeaşi încredere în ul-
tima adormire ? De ce este atât de greu să credem că putem să ne trezim în veşnicia lui Dum-
nezeu ?
Putem vorbi despre un ciclu al vieţii şi al morţii; în fiecare etapă din viaţa noastră
pentru a trece la o nouă etapă trebuie să jertfim ceva din noi. De multe ori doar moartea
vechiului face posibilă apariţia noului în noi; fără moarte nu poate exista o nouă viaţă.
Despărţirea de fiinţele dragi, de familie sau chiar de copilărie reprezintă tot o formă de
moarte, care deschide însă noi orizonturi. Trăind doar din perspectiva trecutului sau a ceea ce
a fost cândva, respingem chemarea de a descoperi noul. Niciodată nu putem să punem în
valoare adevăratul nostru potenţial dacă nu am avea curajul să părăsim cadrul familiei, pentru
ca la rândul nostru să punem noi temelii.
Menirea Bisericii reiese din felul în care priveşte viaţa: ,,Rupeţi legăturile păcatului şi
îmbrăcaţi – vă cu armele luminii“. Prin participarea noastră la viaţa Bisericii, nu doar învăţăm
cum să rupem legăturile păcatului şi ale morţii spirituale, dar dobândim puterea de a renaşte
spiritual, de a ne pregăti pentru Marea Înviere. Întreaga existenţă umană este o acomodare cu
Învierea, dar şi o pregătire pentru a muri faţă de păcat. Apostolul Pavel mărturiseşte : ,,De
acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine“, adică măreţia Învierii lui Hristos a
ajuns să îi călăuzească întreaga viaţă.
Tragismul morţii cade în faţa unei noi vieţi, făgăduită de Mântuitorul Iisus Hristos :
,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Asemeni unui bob de grâu, care pentru a aduce roadă se
pune în pământ toamna pentru a renaşte primăvara şi a duce rod vara şi trupurile noastre sunt
puse în pământ pentru a aştepta chemarea lui Dumnezeu spre Înviere. Această Înviere trebuie
căutată, pregătită şi nu în ultimul rând trăită încă de aici pe pământ.
Bucuria Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este fundamentul bucuriei şi
Învierii noastre, fapt mărturisit de Sfântul Apostol Pavel: ,,Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică
este şi credinţa voastră şi propovăduirea noastră“ .
Biserica este locul de întâlnire al celor vii dar şi al celor morţi cu Dumnezeu, o şcoală
a iubirii şi a aşteptării, a înfrânării şi a rugăciunii care ne va aduce pe toţi la Duminica cea
neînserată a Împărăţiei Cerurilor.
Profesor Alexandru Adrian Tiulea

55
Noaptea Învierii
Ce-adâncă şi curată-i Noaptea Sfântă!

Făclii încep a arde rând pe rând...
În cer şi pe pământ, toată făptura cântă
În inimi, amintirile se pierd arzând.
Al clopotelor glas din nou ne cheamă

La rugăciune, la credinţă şi la cânt.
E clipa când dispare orice teamă,
Că astăzi înviat-a Domnul Sfânt.
E noapte...dar în suflete se lasă pacea lină

S-a deşertat întunecimea din morminte.
Această noapte-i dătătoare de lumină,
Asemeni pildelor lăsate de Părinte.
Hristos a Înviat! Adevărat, se-aude…

În ceasul biruinţei, iadul L-ai surpat
De-acum strămoşii n-or să mai asude
Că pentru vii şi morţi, Hristos a Înviat!
Profesor Alexandru Adrian Tiulea

56
CONSTANTIN BRÂNCUŞI
talent românesc, în straie franţuzeşti
Născut la Hobiţa, judeţul Dolj, Constantin Brâncuşi (1876-1957) şi-a descoperit vo-
caţia la Craiova, unde a urmat Şcoala de Arte şi Meserii, a creat primele lucrări şi unde, aşa
cum a declarat peste ani, ,,s-a născut a doua oară". Şi-a continuat studiile la Şcoala de Arte
Frumoase din Bucureşti, apoi la Paris, unde s-a stabilit definitiv.
Considerat astăzi ca unul dintre cei mai mari sculptori din lume, Constantin Brân-
cuşi se înscrie în istoria artei universale ca părintele sculpturii moderne, ca artistul care a
produs o cotitură radicală în evoluţia artei.
Lucrările aflate la Muzeul de Artă din Craiova datează din prima sa perioadă de
creaţie. În cele două săli ale ,,cabinetului" sunt expuse şase lucrări şi câteva diapozitive care
prezintă omul şi opera sa.
,,Vitellius" (ghips, 1898) este cea mai veche lucrare muzeală ce se păstrează de la
sculptor. Ea demonstrează capacitatea lui Brâncuşi de a reda plastic chipul uman, de a
realiza lucrări în stil tradiţionalist, realist.
,,Orgoliu" (1905) şi ,,Cap de băiat" (1906), expuse la Salonul de Toamnă de la

Paris din 1906 au atras atenţia marelui sculptor francez Auguste Rodin, care a ţinut să-l
cunoască pe Brâncuşi şi să-i propună să lucreze în atelierul său.
,,Sărutul" (piatra, 1907) este prima lucrare a sculptorului din acest ciclu. Adevărata
piatră de hotar în creaţia sa, el este totodată un punct de plecare în era modernă a sculpturii.
Celebru în lume, ,,Sărutul" din Craiova este menţionat de toate enciclopediile, dicţionarele
sau manualele de istoria artei.

57
Ultima lucrare a lui Brâncuşi în stil tradiţional, punct final al primei etape a creaţiei
sale, este ,,Coapsa" sau ,,Tors de femeie" (marmură, 1909).
,,Domnişoara Pogany", provenită din colecţia Octav Mosescu, este o operă trasă în
bronz după exemplarul aflat în colecţia Stork. Ochii săi mari, gura abia schiţată, nasul fin,
sprâncenele puternic arcuite, totul ne reţine atenţia la acest portret de ,,o vrajă halucinantă".
În afara acestor lucrări, muzeul mai deţine un ,,Scaun" executat de artist în perioada
când el a fost elev la Şcoala de Arte si Meserii din Craiova şi ,,Ecorseul" (ghips, 1902), re-
alizat în colaborare cu profesorul doctor D.Gerota.
Cel mai mare sculptor al secolului XX, Constantin Brancuşi, figura centrală în miş-
carea artistică modernă şi un pionier al abstractizării este considerat părintele sculpturii mo-
derne. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor,
combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene.
Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanta acordată luminii
şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brancuşi. Opera sa a influenţat pro-
fund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.
Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, interesată de ideea
recunoaşterii românităţii şi de păstrare a limbii si culturii române, a bătut o medalie jubiliară

58
Brâncuşi, care, pe avers, are efigia marelui sculptor român, iar pe revers – reproducerea
lucrării sale din 1945, numită "Borna" sau "Piatra de Hotar". Evident că, în concepţia lui
Brâncuşi, aceasta este Borna Unirii. Liga speră să poată obţine aprobarea pentru a face o
copie pe care sa o instaleze in România.
Capitala de Suflet a neamului românesc a dorit să înalţe, un monument dedicat unui

eveniment cru-cial din istoria noastră: Marea Unire. Este vorba despre ultima operă sculptată
în piatră de Marele Brâncuşi, adevărat ,,testament" spiritual-artistic al său: Piatra de Hotar.
Ca formă plastică ea este dominată de ,,sărut", dar ca idee ne sugerează unica fiinţă a Ţării
Româneşti.
Piatra de Hotar pe care ne-a dăruit-o Brâncuşi îşi are desigur originea în acele
«pietre tracice» despre care scria Galenius, care aveau funcţiuni magice, sacre şi mitologice.
Dar în zorile unei ere noi, demiurgul Brâncuşi răstoarnă noţiunea «pietrei de hotar» de până
acum, semn demonic al spaimei şi al luptei împotriva necunoscutului străin de dincolo de
hotare — înlocuind-o cu noţiunea antitetică a pietrei de hotar de mâine — semn luminos al
iubirii entităţilor omeneşti, în progresul lor neîncetat spre perfecţiune, spre unirea omenirii
într-o îmbrăţişare conştientă, unică.
Cunoscând istoria reală a acestei miraculoase Pietre de hotar, s-ar cuveni ca aceasta
să se înalţe ca o nouă Coloană-idee şi să „pulseze" chiar în Inima Ardealului şi a Ţării.
Aceasta ar face din Alba-Iulia un alt „Târgu-Jiu" brâncuşian şi, deci, mondial. Căci de multe
decenii Sărutul lui Brâncuşi a devenit simbol artistic universal pentru cea mai profundă şi
aleasă spiritualitate umană, pentru cea mai deplină unire şi comuniune între semeni.
În acest larg-cuprinzător „semn" se (con),,topesc": istoria formării poporului român
(prin unitatea de teritoriu, limbă şi credinţă), actul eroic al lui Mihai Viteazul (prin unirea
primă a ,,ţărilor" Ţării), Unirea Principatelor, Marea Unire din 1918, reunirea Transilvaniei
cu Ţara, unitatea noastră ca străvechi popor al Europei, în diversitatea de astăzi şi de
totdeauna.
O altă opera de valoare este Cocosul său, marele Cocoş în ghips, pe care uzrma să-1
toarne în oţel şlefuit „Către sfârşitul vieţii, Brâncuşi intenţiona să facă o versiune
monumentală (a Cocoşului), în bronz polisat, la Detroit". Acesta ar fi supremul omagiu pe
care America 1-ar putea închina acestui maestru al artei universale şi româneşti.
Construită din trei piese separate (posibil cele trei mari provincii româneşti) lucrarea
columnară este formată dintr-un ax central de piatră cenuşie de calcar, un capitel si o plintă,
sau mai curând un stilobat, ambele din piatră gălbuie. Blocurile sunt incizate cu motivul
Sărutului: axul este sculptat pe toate cele patru laturi cu o versiune mult stilizată a Sărutului
existent în cimitirul Montparnasse. Fiecare piesă a lucrării este dreptunghiulară în secţiune,
în-treaga lucrare este cu puţin mai înaltă de 1.80 m, axul fiind mai puţin de jumătate din
înălţime, iar stilobatul puţin mai înalt decât capitelul, în prezentarea a patru perechi de în-
drăgostiţi, în continuitate, pe axul lucrării, Brâncuşi şi-a asumat răspunderea unei idei
sculpturale fantastice, singura de acest fel în arta sculpturii. Această monumentală operă,
oricum ar fi ea privită, are un sigur mesaj pentru noi: iubirea.
Adelaida Foitik, clasa a XI-a A

59
MUZICA ŞI MUZIKIA
Pletoşii, Guţă si ţăranii
,,Muzica poate îmblânzi orice suflet”… spunea un

vechi proverb românesc. Cuvinte frumoase spuse parcă
de o gură nepământeană. Dar asta înseamnă ca românii
au cel mai chinuit suflet...
Muzica românească s-a stins de mult din firava-i
existenţă. Puţini încearcă să o aducă la viaţă şi aproape
nimeni nu reuşeşte. Doar un nume mai iese la suprafaţă
şi ne aduce aminte de acele vremuri când muzica îţi
inspira plăcere în suflet şi nu un gust amar. Acel nume a
devenit un strigăt al unei generaţii neînţelese de
societatea- manipulantă, desigur. Acel nume îl păstrăm cu mai multă fală în inimi decât
păstrăm numele de Traian. Acel nume e Guţă (întâlnit în tramvaie scris şi Gutza). El e
stăpânul muzicii româneşti şi dacă noi ne-am apuca să folosim aurul din Roşia Montană
pentru a face premii acordate muzicienilor, el l-ar lua pe tot. În ciuda faptului că Guţă e
reîncarnarea finală a înseşi zeităţii Tera sau Mamei Gheea, dacă doriţi, ce a murit atunci când
ultima frunzuliţă a trecut în nefiinţă, căci freamătul tristeţii de iarnă i-a răpit suflarea - se mai
trezesc nişte pletoşi ce ascultă drăcovenii să îl insulte pe al nostru Che Guevara cu zâmbetul
tâmp. Vestea bună însă este că din ce în ce mai mulţi artişti o iau pe urma acestui Beethoven
modern cu albume strălucitoare ca sudoarea trupului unei femei după o iubire profundă. Prin
urmare, nu doar manelele ne aduc aminte cu nostalgie de vremurile de glorie ale muzicii!
Pentru cei cu haine negre si lanţuri kitsch-oase s-au trezit câţiva puştani ce şi-au lăsat plete
ca tot adolescentul cool şi s-au facut roacheri, tată!!! Acum, desigur, nimeni nu le mai ajunge
la nas că doar ei au chitară şi altceva nu mai trebuie… nici măcar cultură muzicală. Ei bine,
aici vorbesc de acei oameni fără talent care urlă pur si simplu în microfon lăsând calculatorul
să facă restul şi, după aceea, îşi spun cântăreţi de rock (chiar daca ultimul album al lui Salam
„urlă” în Winamp de trei zile). Lipsa succesului este desigur vina societăţii care spală
creiere. Treziţi-vă, noi suntem societatea, noi cerem aceste (s)hituri (scuzaţi!)
Lăsând gluma la o parte, eu pot spune cu mână pe inima că muzica românească şi-a
pierdut farmecul de odinioară. E clar că nu putem asculta cu toţii George Enescu, dar nici
situaţia de acum nu este bună! Cultura a murit şi a lăsat muzica să se transforme într-un
concurs de popularitate; aşa că tinerii acum se împart în trei grupuri: maneliştii sau cei ce
poară haine strâmte si frecventează VOX; roacării, neînteleşi de părinţii ce le plătesc lecţiile
de chitară; şi cei puţini, dar fideli, ce ascultă ,,muzică populară” despre cum o înşeală bărba-
tul pe Ana cu soţia lui Ioan din celălalt sat.
Îmi iubesc ţara si apreciez ale noastre valori, dar muzica modernă nu este una din
acestea. Dacă aşa arată prezentul muzicii înseamnă că viitorul ne va împărţi populaţia în
genuri de muzică proastă. Păunescu a spus ,,Te salut tineret în adidaşi, te salut generaţie-n
blugi”. Eu spun ,,Te salut generaţie în bluze roz mulate, te salut tineret în cizme lungi şi
curele dinţate!”.
Paul Ficuţ, clasa a IX-a C

60
Muzica underground-cultură sau subcultură?
Muzica underground este muzica necomercială cu o audientă mică, pe care casele de

discuri, televiziunile şi radiourile o ocolesc, deoarece acest gen muzical conţine un anumit
mesaj, mai profound, realist, urban, opus mesajului muzicii comerciale, create doar pentru
profit.
Muzica ,,necomerciala” este o forma de exprimare liberă, ce depinde de o cultură de

tip informal. Urderground-ul izvorăşte din arta urbană deoarece viata şi-a accelerat ritmul iar
urbanul ne invadează.
Un prim argument prin care eu consider că pot dovedi că acest gen muzical nu este
subcultură, constă în următoarea afirmatie: artistii îşi creeaza un sistem propriu, cu legi
proprii, fără limite, dar cu libertate de exprimare, iar arta nu se mai supune legii şi „zeilor”,
ci se supune artiştilor ascunşi în întuneric. Din acest motiv, aceşti artişti nu pot fi acuzaţi că
se exprimă prin intermediul subculturii, pentru că ei produc nişte valori estetice, ce necesită
îndeletnicire, pricepere şi anumite cunoştinţe. Au curajul sa stea faţă în faţă cu lumea reală şi
curajul de a se impune prin ceea ce fac; dar atunci, muzica lor nu mai este comercială.
Prin arta trăirilor urbane, artiştii evidenţiază nevoile de manifestare şi de exprimare a

sufletului omului. Această artă nu poate fi asociată cu termenul de subcultură, ci dimpotrivă
cu cel de cultură, cultură urbană.
Unii oameni vin cu tot felul de argumente, care constă doar în vorbe, nu şi în dovezi,
cum ar fi, că aceşti artişti copiază tot ceea ce văd în străinătate, în industria muzicală
internaţională şi că nu sunt originali. Din acest motiv majoritatea consideră că ceea ce ei
produc este subcultură, dar au uitat că în ţara noastră este foarte greu să fii original, într-un
mediu nepotrivit, cum se prezintă cel al industriei muzicale. În legătură cu mesajul muzicii
underground oamenii afirmă că promovează un anumit mediu, care îi determină pe ceilalţi să
recurgă la delicte serioase.
Două genuri remarcabile de muzică necomercială sunt: muzica electronică si cea hip-
hop. Muzica electronică este produsă cu instrumente electronice: sintetizatoare sau
computere, iar genul hip hop este un gen muzical şi o miscare culturală, ce s-a dezvoltat în
mediul urban. Înglobează un întreg stil de viaţă, cu diverse elemente de etnicitate: dansul
stradal, artă de inspiraţie urbană (graffiti) şi tehnologie: beatmaking, rapping, poezii urbane.
Arta urbană se reinvesteşte pe zi ce trece timpul, iar urbanul va rămâne sursa acestei
arte. După părerea mea, acestă muzică, underground este o muzică bună, simplă si sinceră,
iar elementele specifice acestui gen muzical sunt: atitudinea, look-ul, crearea unui univers
propriu, sinceritatea în exprimare si curajul artistilor de a se afirma şi de a se impune prin
ceea ce fac, ceea ce nu denotă subcultură.
Claudia Florina Bucsai, clasa a IX-a C

61
Eu, receptorul de muzică
Cultura poate avea mai multe înţelesuri, dar eu vreau să mă refer la cultură în sensul
de învăţătură, acumulare de cunoştinţe vaste în diverse domenii.A fi cult înseamnă, pentru
mine, a avea un nivel intelectual ridicat, a poseda cunoştinţe universale multe şi temeinice, a
fi în contact permanent cu diversele domenii culturale.
În antiteză cu termenul cultură este subcultura. În zilele noastre subcultura, după
părerea mea, se extinde foarte mult, astfel ea ar putea fi definită printr-o tendinţă de
manifestare subiacentă a unei culturi elementare.
Tinerii de azi preferă să se uite la un film ce are în conţinutul lui acte de violenţă, să
asculte o muzică proastă, să se joace pe calculator, în loc să citească o carte, să se uite la
emisiuni culturale, informative sau să asculte muzică de calitate.
O latură a culturii e muzica clasică care este ascultată în general de intelectuali, de cei
care au o cultură vastă în special în domeniul muzical. Deci ea are succes doar în rândurile
oamenilor cu un grad de gândire ridicat. Acest gen muzical este o operă nemuritoare.
Trebuie să recunosc că în ziua de azi tot mai puţini tineri sunt interesaţi de acest gen
muzical, deoarece nu îl pot înţelege. Muzica clasică trimite un mesaj emoţional, dar în
acelaşi timp educativ care este decodat doar de cei care ştiu într-adevăr să asculte într-o
linişte deplină şi care au cunoştinţe muzicale.
Muzica clasică îţi dă o senzaţie de linişte sufletească şi de meditaţie. Ea are efect
asupra ascultătorului şi după ce s-a cântat ultima notă muzicală. Acest gen muzical, cel
clasic e superior celorlalte genuri muzicale prin locul unde au loc spectacolele (în săli de
operă), prin ţinuta elegantă atât a membrilor orchestrei şi a soliştilor, cât şi a publicului care
determină o anumită atitudine în timpul spectacolului (linişte, stil în comportament).
Tematicile alese de compozitorii muzicii clasice exprimă puternice stări sufleteşti ridicând
acest gen muzical la rangul de operă a cărei valoare dăinuie în timp.
Poate vă întrebaţi ce putem învăţa dintr-o muzică clasică? Ei bine, poţi învăţa în
primul rând cum să asculţi această muzică, cum să îţi perfecţionezi vocea, cum să înţelegi
adevăratul mesaj fiind atent la text. Varietatea de instrumente dintr-o orchestră îţi dezvoltă
auzul. Oare din genurile muzicale care au apărut recent putem învăţa atâtea lucruri? Eu nu
cred. De exemplu, din manele nu poţi învăţa nimic, deoarece din text nu înţelegi aproape
nimic, refrenul se repetă de vreo 5 - 7 ori în cântec, nu poţi găsi linişte într-o astfel de
muzică, cântăreţii nu au studii muzicale, iar instrumentiştii cântă după ureche, unii nici nu
cunosc notele muzicale.
Un lucru e sigur, nu poţi compara o muzică de Mozart cu una de Vali Vijelie.
Manelele reprezintă o muzică comercială ce se vinde bine pe piaţă, ceea ce afirma faptul că
subcultura are o arie de răspândire mult mai mare.
Concluzia mea este că muzica clasică va rămâne întotdeauna o ramură a culturii, în
timp ce manelele nu vor fi niciodată o cultura, ci o subcultură.
Bianca Handra, clasa a IX-a C

62
Chestionar
Ce aşteptăm de la muzica clasică?
1. muzica clasică se adresează:

a. unui public restrâns;
b. unui public educat;
c. oricui;
2. Receptarea muzicii clasice presupune:

a. un mesaj ascuns;
b. un mesaj greu de desluşit;
c. un mesaj similar celui din alte genuri de muzică, dar prezentat cu mijloace diferite;
d. altceva;
3. În timp ce ascult muzică clasică:

a. trebuie să vizualizez ce şi-a imaginat compozitorul;
b. trebuie să-i descopăr frumuseţea;
c. trebuie să simt ceva legat de tematica lucrării;
4. După ce ascult muzică clasică:

a. sunt împlinit spiritual;
b. sunt mai relaxat, mai binevoitor;
c. mă pot concentra mai bine;
5. Cei care ascultă muzică clasică sunt:

a. oameni educaţi, cu pregătire muzicală;
b. oameni obişnuiţi;
c. diferiţi de alţi oameni;
Chestionarul intitulat ,,Ce aşteptăm de la muzica clasică?” are ca scop testarea recep-
tivităţii, respectiv a deschiderii elevilor faţă de muzica clasică. Acesta a fost aplicat unui nu-
măr de 102 elevi de clasa a X-a din colegiul nostru.
Întrebările 1 şi 5 se referă la tipul de public căruia i se adresează muzica clasică, iar
întrebările 2, 3, 4 se referă la felul în care elevul receptează acest tip de muzică. Dat fiind că
între întrebările 1 şi 5 există similitudini, se poate observa gradul de sinceritate, respectiv de
confuzie în cazul unor răspunsuri contradictorii.
La întrebarea numărul 1 majoritatea elevilor au răspuns că muzica clasică se adresează
unui public educat, iar la întrebarea numărul 5 aceştia au răspuns că cei care ascultă muzică
clasică sunt oameni obişnuiţi. S-a creat deci o confuzie. Elevii nu ştiu sigur dacă muzica
clasică este pentru toţi sau doar pentru cei privilegiaţi. Totuşi, aproape jumătate din cei ches-
tionaţi şi-au dat seama că acest gen de muzică se adresează oricui e dispus să asculte.
Muzica este o artă, alături de literatură, sculptură etc. Transmite aşadar un mesaj general-
uman, universal valabil, un adevăr în care toţi ne regăsim. Pentru mulţi însă, muzica clasică
trasmite un altceva, străin de ei şi de lumea lor, un altceva ce nu le este sub nicio formă
cunoscut.
Astfel realizăm că 40% văd muzica clasică similară cu alte genuri, singurul lucru deo-

63
sebit fiind prezentarea prin mijloace diferite a mesajului. Dintre ceilalţi, 20% consideră
muzica clasică greoaie, iar 16% cred că aceasta conţine un mesaj ascuns. Restul sunt con-
fuzi, nu ştiu cum să recepteze acest gen de muzică.
La întrebarea numărul 3, majoritatea elevilor au răspuns că, în timp ce ascultă muzică
clasică, trebuie să simtă ceva legat de tematica lucrării. Aceştia reprezintă aproximativ
46%, iar 45% au răspuns că trebuie să descopere frumuseţea, ceea ce este mult mai
plauzibil.
În legătură cu efectul muzicii clasice asupra noastră, doar 18% cunosc şi înţeleg
adevăratul miracol al muzicii clasice, acela de a te simţi mai împlinit din punct de vedere
spiritual şi nicidecum ridicarea nivelului de concentrare sau relaxarea după cum consideră
restul de 82%. Există, într-adevăr, un număr imens de lucrări clasice cu efect relaxant sau
folosite în meloterapie, dar nu acesta este scopul primordial al muzicii clasice. Există
genuri de muzică special concepute pentru a ajuta la relaxare, concentrare, cum este muzica
new age. Este asemănător vizionării unui film. Filmul poate fi o dramă şi atunci are ca
rezultat tristeţea, compasiunea, poate fi un thriller şi atunci cultivă tensiune, încordare.
Ultima întrebare revine la prima, referindu-se la oamenii care ascultă muzică clasică. Doar
43% îi consideră pe cei care ascultă muzică clasică oameni obişnuiţi. Din păcate, 27% îi
văd diferiţi de restul, iar 20% cred că aceasta e accesibilă doar celor cu pregătire muzicală.
Pe scurt, putem concluziona astfel: aproximativ 43% sunt confuzi, neştiind dacă înţeleg
muzica clasică sau nu, 43% ştiu că genul acesta se adresează oricui şi doar 17% nu au nimic
de-a face cu muzica clasică.
Andreea Buţiu, clasa a X-a B

Romina David, clasa a X-a F
Mihaela Muntean, clasa a X-a F
Înţelepciunea care se dăruieşte…
,,Muzica e ştiinţă… e ştiinţă şi religie laolaltă” (Iosif Sava)
,,Muzica este poate ultimul cuvânt al artei, aşa cum moartea este ultimul cuvânt al vieţii.”
(H. Heine)
,,Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare”(Nichita Stănescu)
,,Muzica este stenografia emoţiei.” (Lev Tolstoi)
,,Muzica este o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă

sufletului.”(Bach)
,,Muzica este o lege morală. Ea dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii,
farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul
către tot ce este bun, drept şi frumos.” (Platon)
,,Nu zeii au făcut muzica, ci muzica a făcut zeii.” (Andre Malraux)

64
Între cultură si subcultură
,,Nu accept barbaria incomodă a lecturii pe ecranul computerului, care e viciată,

penibilă şi diminuantă. Îl paralizează pe cel în cauză şi îi stereotipează gândirea în funcţie
de cerinţele macanismului electronic." Afirmaţia lui Alexandru Paleologu, total
incompatibilă generaţiei de astăzi, care se autoconduce după devize ca "Time is money",
pare că îi grupează pe aşa-zişii lectori tehnologici într-o categorie a subculturii; relativ
superficiali, aceştia renunţă la obiceiul clasicizat al lecturării paginilor de hârtie,
înlocuindu-le cu un format electronic, accesibil imediat, şi, de cele mai multe ori, mult mai
ieftin. Se ştie că secolul în care trăim formează personalitatea şi gradul de cultură al
tinerilor în cu totul şi cu totul alt mod decât trecutul ultimilor zeci de ani; internetul şi
televizorul au devenit mijloace -nu de divertisment- ci chiar de educare şi ,,culturalizare" a
publicului larg. În aceste condiţii se discută despre semnificaţia subculturii, un termen care
pare să caracterizeze fenomenul de renunţare la marile valori ale secolului trecut. Tendinţa
de a inovare a omului modern în orice ramură sau aspect al culturii, vine în contradicţie cu
acţiunea de a conserva şi a păstra vechile valori.
Un exemplu concret în acest sens ar fi –dacă luăm în discuţie literatura- faptul că
asistăm la o campanie puternică de demitizare eminesciană. Poetul nostru naţional,
supranumit de critica literară ultimul mare romantic european, este blamat, considerat ca
fiind arhistudiat în şcoli şi împins cu forţa în minţile prea moderniste ale bieţilor elevi. O
eventuală înlocuire a poeziei eminesciene, desigur într-o notă de uşoară vulgaritate, ne-a
fost oferită anul trecut, la Biblioteca Judeţeană, unde doi poeţi ne-au lecturat câteva opere
proprii. Primul comentariu din partea publicului a fost al unei fete, care nu înţelegea de ce
poezia contemporană presupune expunerea organelor genitale pe globul ocular al
cititorului, comentariu care a dat naştere la doua tabere: clasici şi moderni, dar moderni în
sensul de respingere a culturii arhaice, formatori conceptuali ai subculturii personalizate
prin adoptarea unui stil artistic extrem de profan, care descrie, de exemplu, cu lux de
amănunte unele necesităţi fiziologice ale individului.
Cred cu sinceritate în faptul că subcultura la care societatea noastră accede pentru a
căuta o identitate nouă, chiar dacă de multe ori nu atât de valoroasă ca cea lăsata în urmă,
poate deveni în timp, odată cu perfectarea naţiunii noastre, dată de viitoarea noastră
experienţă de integrare europeană, un eventual răspuns la nevoia de autentificare a noilor
concepte sociale şi culturale ale secolului XXI.
Daria Hudacov, clasa a XII-a E

Înţelepciunea care se dăruieşte:
,,Adevărurile mari sunt poate că aşa de aproape şi de imediate, încât numai de aceea
nu le găsim, fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim: dar
aceasta este foarte greu.” (Lucian Blaga)

65
Colectivul de redacţie:
Coordonatorii numărului:
Cristina Hanţ şi Emilia Neamţu
Colaboratori profesori:
Camelia Circa-Chirilă
Janina Flueraş
Mirela Mureşan
Colaboratori elevi:
Simona Bârzan – clasa a XII-a F
Mihaela Betei - clasa a XI-a D
Ancuţa Bodnărescu - clasa a
Adrian Bora – clasa a XI-a B
Caudia Bucsai – clasa a IX-a C
Andreea Buţiu – clasa a X-a B
Loredana Buţiu – clasa a XI-a B
Ruxandra Crăciunescu – clasa a XI-a B
Romina Florina David – clasa a X-a F
Paul Ficuţ – clasa a IX-a C
Adelaida Foitik – clasa a XI-a A
Mirona Grecu – clasa a XI-a A
Diana Gudiu – clasa a XI-a E
Ioana Hălmăgean – clasa a X-a F
Bianca Handra - clasa a IX-a C
Daria Hudacov – clasa a XII-a E
Roxana Lupeiu – clasa a XI-a A
Mihaela Muntean – clasa a X-a F
Voicu Mureşan – clasa a XI-a E
Andreea Novanc – clasa a IX-a C
Adrian Popa – clasa a XI-a E
Roxana Purcaru – clasa a X-a F
Moţi Roswitha – clasa a IX-a C
Andrei Sabău – clasa a IX-a C
Alexandra Sabou – clasa a XI-a E
Alin Sulincean – clasa a IX-a D
Sebastian Tulcan – clasa a XI-a C
Mirona Urs – clasa a XI-a E
Bianca Varga – clasa a XII–a F
Coordonatorii suplimentului – profesorii:
Luminiţa Ciurel
Flavius Tolan
Alexandru Adrian Tiulea
Viorica Ştefan
Fotografii:
profesor Cristina Hanţ
Dragoş Băcanu – clasa a X-a B
Laszlo Molnar – clasa a X-a B
Coperta:
Roxana Zaharie – clasa a XII-a F
Tehnoredactare:
Cristina Hanţ

66

Re Vista

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Re Vista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Laboremus

,,Nu încerca să devii un om de succes, încearcă să devii un om de valoare!”

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Semne ale bolii

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

În loc de epilog– într-o povestire a lui H.

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

În obiectiv: cultura şi subcultura

„Omul nu s-a născut în natură, ci în cultură”

POLITIC MORAL MEDIATIC

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

OMUL POLITIC KITSCH

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

O posibilă soluţie ar fi întoarcerea la cultură, la zestrea de cunoaştere şi experienţă

Înţelepciunea care se dăruieşte...

Kitsch-ul este inamicul imaginaţiei. (Howard Barker)

Kitsch-ul este transferarea stupidităţii ideilor acceptate în limbajul frumuseţii şi simţirii.

Kitsch-ul este artă fără sistem imunitar. (David Bergman)

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Sebastian Tulcan, clasa a XI-a C

OCHIUL CRITIC- KITSCH-UL ÎN IMAGINI

Poşetă de... lux

No comment! Lumina, vă rog!

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Trei opinii despre mediocritate

T itu Maiorescu scria în 1868 studiul „În

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Trei opinii despre mediocritate

Loredana Buţiu, clasa a XI-a B

Să spunem ,,nu” mediocrităţii!

S unt de părere că afirmaţia lui Titu

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Trei opinii despre mediocritate

Adrian Bora , clasa a XI-a B

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Trei opinii despre mediocritate

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Trei opinii despre mediocritate

Ruxandra Crăciunescu, clasa a XI-a B

Înţelepciunea care se dăruieşte...

,,Omul mediocru nu vrea sa fie liber. El doar vrea să fie în siguranţă. “

,,Am crezut totdeauna că mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinsă

,,Supremaţia noastră spirituală şi politică în sud-estul Europei trebuie să ne fie

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

O viaţă, o slujbă, o carieră, o familie, o

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Andreea Novanc, clasa a IX-a C

Î aprofundate în domeniul artei, al ştiinţei, al istoriei sau al religiei. Întrucât această

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

A devenit un loc comun zicala ,,haina îl face pe

,,Se zice că oamenii sunt îmbrăcaţi cu Autoritate, îmbrăcaţi cu Frumuseţe, cu

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

1. Cel mai bun indiciu al unei persoane este :

Voicu Mureşan, clasa a XI-a E

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Despre aparenta intrare în U.E.

răim într-o societate în care ,,efectul de turmă” şi

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007

Diana Gudiu, clasa a XI-a E

Revistă de opinie şi de atitudine a elevilor mai 2007