Titu Maiorescu

I.Observații generale
„Primul dintre marii critici români” și „unul din ctitorii României moderne” (Al. Piru), Titu
Maiorescu (1840-1917) este un îndrumător al culturii și al literaturii române. Conducătorul
„...................................” s-a evidențiat prin multitudinea proiectelor politice și culturale în care a fost
angrenat ca prim-ministru, ministru al Instrucțiunii Publice, al Justiției și de Externe, ca agent
diplomatic la Berlin, ca director al ziarului „Timpul”, ca jurist și profesor, dar mai ales ca întemeietor
al criticii literare în cultura română. Într-o epocă de tranziție a societății românești, aflate în
căutarea unei identități, Titu Maiorescu are rol de călăuză, de mentor și o influență pe care niciun
om de cultură nu o mai avusese înaintea sa, în istoria noastră.
II.Principalele realizări
Este mentorul societății „Junimea”, inițiază în 1863 ciclul de
„....................................populare”, susține campanii răsunătoare împotriva curentului latinist ce
îndepărta limba literară de cea vorbită; împotriva „direcției vechi” din cultura și literatura română,
impune „direcția nouă”, sprijinindu-se pe apariția unor mari scriitori ale căror opere sunt publicate mai
întâi în revista „..........................................................................”. De altfel, îi va susține pe toți cei patru
mari clasici ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Despre ............................................scrie pentru prima oară în 1872, în articolul „Direcția
nouă în poezia și proza română”, analizând cele câteva poezii care apăruseră începând cu 1870 în
„Convorbiri literare”. Este prudent în aprecieri, subliniază calitățile și defectele tânărului poet, dar are
curajul să-l așeze imediat după Vasile Alecsandri, ceea ce reprezintă un act de intuiție
extraordinară și de temeritate ieșită din comun, cu atât mai mult cu cât Eminescu avea pe atunci
doar .................................................de ani și era aproape un necunoscut: „Cu totul osebit, în felul său,
om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai
peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată
după..........................................., dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d.Mihai
Eminescu.”
Ulterior, tot Maiorescu va publica singurul volum de poezii apărut în timpul vieții lui
Eminescu și, imediat după .................................poetului, în 1889, publică studiul ce îl consacră pe
acesta și îi recunoaște geniul înnăscut, „Eminescu și poeziile lui”. Va da din nou dovadă de o
intuiție excepțională când afirmă aproape profetic, în finalul articolului, că acest scriitor reprezintă un
punct de cotitură în literatura română ce se va raporta pentru totdeauna la creația sa : „literatura
poetică română va începe secolul al ........................-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei
naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.
Afirmațiile sale critice au fost pătrunzătoare, exacte și adeseori memorabile. Ecoul lor în
epocă a fost enorm, iar în posteritate profund, influențând numeroase generații de .....................și
scriitori. Merită aici amintit și faptul că Titu Maiorescu realizează prima acțiune de evaluare critică,
dintr-o perspectivă estetică, a creației noastre beletristice de până atunci, anume studiul „O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, într-o mare măsură „abecedarul” criticii
noastre literare.
III.Studii
A.„În contra direcției de astăzi în cultura română”(1868)
Studiul fundamental „În contra direcției de astăzi în cultura română”(1868) lansează
teoria formelor fără fond, cu mare impact în epocă. Prin „.................................”sunt desemnate
structurile instituționale, juridice și politice ale societății, sistemul de educație, instituțiile culturale,
prin care se realizează circulația valorilor în cadrul societății. Prin „................................”, Maiorescu
înțelege sistemul activităților materiale și sociale, dar și mentalitățile dominante și formele
caracteristice ale psihologiei colective, tradițiile și spiritul acestora, așa cum se reflectă în conduita
practică.
Titu Maiorescu analizează modul în care generația ................................................a conceput și
a înfăptuit modernizarea societății și a culturii române, prin .......................................formelor
civilizației occidentale, fără să se preocupe de o pregătire corespunzătoare a fondului autohton
în vederea unei astfel de transformări. În consecință, tot ceea ce s-a creat prin imitație, prin împrumut,
nu are un fond autohton, nu e cerut de o dezvoltare gradată, organică.
 Ceea ce Maiorescu condamnă în acest studiu este mai ales că atrași de „lustrul” societății
occidentale, tinerii (în primul rând) împrumută fără discernământ orice formă exterioară,
încurajând mediocritatea sub lozinca „tot este ceva”. Îl deranjează această automulțumire,
automăgulire națională sinonimă cu „neadevărul”, cu falsificarea și distrugerea unei culturi:
„Înainte de a avea .................................sătești, am făcut școli prin sate, și înainte de a
avea ..................................capabili, am deschis gimnazii și universități și am falsificat instrucțiunea
publică. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile școalelor, am
făcut ................................române și asociațiuni de cultură și am deprețiat spiritul de societăți literare
(...). Înainte de a avea artiști trebuincioși, am făcut conservatorul de muzică; înainte de a avea un
singur ................................de valoare, am
făcut.......................................................................................................................; înainte de a avea o
singură piesă dramatică de merit, am fundat teatrul național-și am deprețiat și falsificat toate aceste
forme de cultură”. Chiar dacă, după cum remarcă ironic Maiorescu, „în aparență, după statistica
formelor de afară, românii posed astăzi
aproape................................................................................................................................”, societatea
românească era dominată, în fond, de superficialitatea celor care considerau că e suficient importul
de instituții și forme de organizare occidentale, fără existența unei baze sociale și culturale solide.
Despre Maiorescu, Ioana Pârvulescu spunea că „a introdus exigența în literatură”. Cu
siguranță că această afirmație e valabilă pentru întreaga societate a acelor vremuri. Studiul
„...............................................................................................................................................................”
e mărturia hotărârii sale de a elimina din societate mediocritatea, superficialitatea și
automulțumirea.
B.„Comediile domnului I.L.Caragiale” (1885)
Raportul etic-estetic în artă este analizat în articolul „Comediile domnului
I.L.Caragiale”(1885), pornind de la acuzațiile de ..................................................................și
trivialitate care îi erau aduse dramaturgului român de un public cu un gust estetic neformat.
Încercând să elimine confuzia dintre valoarea .........................................și cea estetică a
artei, Maiorescu subliniază că opera lui Caragiale nu este ..........................................pentru că prezintă
o lume decăzută și coruptă („un limbagiu academic în gura lui Nae Ipingescu ar nimici toată
lucrarea”), așa cum sculptura Venus din Milo nu e imorală pentru că este pe jumătate nud. O operă
literară perfectă este morală prin însăși perfecțiunea ei, deoarece produce cititorului „o înălțare
impersonală”, care îl ....................................de preocupările egoiste cotidiene (catharsisul din
tragedia antică grecească), determinându-l „să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea
ficțiunii ideale”: „Dacă izvorul a tot ce este rău este ........................................și egoismul este nimicit
pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă
a .........................................și astfel o înălțare morală”. Principiul catharsisului aristotelic este
amplificat aici prin intermediul lui................................................................................., care considera
că egoismul, ca rezultat al voinței oarbe de a trăi este sâmburele răului din om și că omul
reușește să se elibereze temporar de sub tirania egoismului numai cu ajutorul contemplației
estetice.
În consecință, orice artă adevărată are funcție educativă, căci produce asupra omului un
sentiment de înălțare și de purificare. Prin urmare, arta este morală prin ......................................ei,
nu prin ideile moralizatoare pe care le conține. Spre deosebire de adversarii săi din epocă, ce
acordau artei în primul rând un rol educativ, Titu Maiorescu afirmă gratuitatea literaturii și a artei,
scopul lor nefiind unul didactic sau moralizator, ci unul purificator, de catharsis aristotelian. El
e astfel prima noastră personalitate culturală care afirmă principiul autonomiei esteticului, conform
căruia o operă artistică trebuie evaluată exclusiv pe baza criteriilor........................................., nu pe
baza unora care nu au nicio legătură cu arta (de exemplu, cele etice).
IV.Concluzii
În concluzie, activitatea lui Titu Maiorescu este aceea a unui intelectual convins de necesitatea
radicalismului critic într-o epocă în care confuzia mediocrităților cu valorile devenea din ce în ce mai
amenințătoare. Mentor al junimiștilor, el are nu numai meritul de a fi trasat principalele direcții de
dezvoltare a literaturii române, dar și pe cel al intuirii geniilor, așa cum a dovedit-o în cazul
lui........................................................................., sau pe cel al susținerii și promovării valorilor.