Soarele și omuleţii de zăpadă

A fost odată ca niciodată…. A fost odată o iarnă albă şi strălucitoare cu puf mult
aşternut pe crengi, pe pământ şi pe case.

Era un ger straşnic.

Intr-o dimineaţă în curtea grădiniţei au apărut cinci omuleţi de zăpadă nemaipomenit
de hazlii. Unul, înalt şi voinic, purta un joben mare pe cap, o mătură în mâna dreaptă şi o
coroniţă în mâna stângă; altul mai mic si mai grăsuţ, purta pe cap o oală veche, un fular scurt
cu dungi la gât şi în mâna dreaptă – o lopată; al treilea cu mănuşi în mâini, gata să prindă fulgii
de zăpadă; al patrulea cu o pălărie neagră şi , cu mătura în mâna dreaptă dar şi cu chitara; iar
al cincilea , cel mai bătrân dintre toţi.
Cine-i făcuseră? De unde apăruseră? Sst! Nu pot să vă spun. E o taină!
Pot doar să vă destăinuiesc atât: cei care construiseră oamenii de zăpadă nu s-au mai
îndurat să-i strice, pentru că într-adevăr, când le zăreai nasurile de morcovi şi caraghioasele
pălării îţi venea să râzi, iar când îi priveai în ochi îţi deveneau grozav de dragi.
Seara, când au plecat spre casele lor, meşterii făuritori (copiii) au vorbit între ei: „Ce-ar
fi dacă i-am lăsa să trăiască şi ei!? ….Măcar până la primăvară! Că atunci o să vină soarele cald
şi o să-i topească…..”
Noaptea, toată lumea din sat s-a culcat, ne-am culcat şi noi iar cei cinci omuleţi au
rămas în curtea grădiniţei. S-a lăsat un ger năprasnic,
Deodată oamenii de zapada din curtea grădiniţei au prins să se mişte, să tropăie din
picioare. Şi aşa pesemne au prins viata.
Cât de veseli erau omuleţii noştri! Săreau încolo şi încoace, priveau de jur împrejur de li
se părea lumea: o minunăţie. Unul singur, cel mai bătrân, rămăsese pe gânduri, sprijinit de
gard.
Când băgară de seamă toţi ceilalţi, se adunară în jurul lui şi-l întrebară:
- Ce ai moşule, de ce eşti supărat?
- Ce să am, oftă moşneagul. Ia, mi-am adus şi eu aminte de ceva…
- De ce?
- Mi-am adus aminte că, în timp ce dormeam, am auzit nişte voci de copii spunând:
„ Omuleţii ăştia n-o să trăiască mult. O să vină Soarele cald şi o să-i topească!”
Câtăva vreme au rămas toţi nemişcaţi. De spaimă nici nu mai îndrăzneau să vorbească.
- Ce-i de făcut?a şoptit femeia de nea. Moşneagul a ridicat din umeri:
- Păi, ştiu eu?
- Dar cum arată soarele acesta cald? întrebă băieţelul.
- Nu te pot lămuri, a oftat moşneagul, nici eu nu l-am văzut!
- Frumos îi şade, strigă femeia de nea, punându-şi mâinile în şold. Auzi, să se lege el,
aşa, tam-nisam de oameni! Ce are cu noi ? De ce să ne topească?
- Nu l-am putea ruga să nu mai vină ?... se băgă în vorbă şi cel mic şi grăsuţ.
- Am putea, dar nu ştim unde şade, clătină din cap moşneagul.
- L-am putea căuta, îşi dădu cu părerea femeia de nea .
- Da, da, să-l căutăm ! încuviinţară ceilalţi. De ce să ne pierdem nădejdea? Poate că
soarele cald nu-i rău la suflet. O să înţeleagă şi o să se ducă în altă parte. Să ne lase şi pe noi să
trăim.
Şi aşa au pornit la drum.
Dar oricât au căutat pe uliţele satului nu au găsit soarele cald. De aceea au mers mai departe şi
au ajuns la marginea satului, pe câmp. Câmpul era pustiu. Atunci au pornit şi mai grăbiţi şi
mergând fără răgaz, s-au văzut deodată înconjuraţi de o mulţime de copaci. Erau în pădure. Şi
cum străbăteau cărările le-au ajuns la ureche nişte ciudate ciocănituri.
- Nu cumva o fi soarele cald?a întrebat băieţelul de omăt speriat.
Dar nu. Era o pasăre. Avea un cioc lung şi ascuţit şi lovea de zor în scoarţa unui copac.
- Cum te numeşti, frumoasă zburătoare ? o întrebară prietenii noştri.
- Eu, mi-am zis „Ciocănitoarea harnică” , răspunse ea. Dar încotro, oameni buni ?
- Mergem şi noi. Vrem să căutăm Soarele cald !....
- O, că bine faceţi, dragii mei. Mergeţi cât mai degrabă şi spuneţi-i să vină neîntârziat.
- Cum aşa, păi nu te temi de el?
- Eu mă tem de ger, zise ciocănitoarea și mi-e frică fiindcă am găsit câteva furnicuțe amorțite
sub coaja copacilor și nu știu cum să le împart să-mi ajungă până sosește soarele.Nu știu cât o
să-mi ajungă mâncarea!
Duceţi-vă, oameni buni, şi spuneţi-i soarelui cald aşa: că de nu se grăbeşte, şi de nu vine mâine
în zori moare Ciocănitoarea harnică !
Au plecat omuleţii noştri şi s-au afundat mai adânc în pădure, dar ei se simţeau mâhniţi
de soarta tristă a ciocănitoarei.

Un pui de animal, sprinten, le-a iesit in cale.

- Cum te cheamă şi de ce sări atât de voios?
- Sunt Veveriţa-pui şi sar de nerăbdare, în aşteptarea Soarelui cald.
- Cum aşa, nu te temi de el? întrebă mirat băieţelul de zăpadă.
- Să mă tem? Zise Veveriţa – pui. Dimpotrivă , în cămară mai am alune şi conuri de brad, și în
pădure totul e acoperit de zăpadă. Numai Soarele cald ne poate scăpa. Nu stiu cât o să-mi
ajungă mâncarea!
Dacă daţi cumva de el, spuneţi-i să nu zăbovească, altminteri pierim până mâine la
amiază !
2
 Cei cinci oameni de zăpadă s-au pornit la drum. Mergeau greoi şi supăraţi. Şi iată că de
după o moviliţă , zăriră răsărind două urechi lungi şi ciudat de tremurătoare.

- Văleu, să ştiţi că acesta-i Soarele cald ! zise băieţelul cel grăsuţ şi ceilalţi se opriră
înspăimântaţi.
- Nu vă apropiaţi de el - rosti cel mai voinic dintre ei., să nu vi se întâmple vreun
rău. Lăsaţi-mă pe mine….
- Măria Ta, rosti el, cu băgare de seamă. Suntem o familie de oameni de zăpadă. Ieşi
rogu-te de după moviliţă că avem să-ţi spunem ceva…
Dacă aveţi ceva de spus, veniţi voi încoace, se auzi o voce slabă.
- Acesta-i Iepuraşul !
- Dar de ce te-ai pitit(ascuns) de după deal?
- Nu m-am pitit, răspunse Iepuraşul – scormonesc zăpada!
să caut mancare căci nu mai pot de foame.Oof, că dacă nu vine Soarele cald mai repede mă
prăpădesc până mâine în amurg…

Oamenii noştri de zăpadă au mai mers puţin şi deodată au auzit glasurile arborilor ce se
văitau care mai de care:
-Crengile mele sunt prea împovărate de zăpadă. Or să se rupă ! O să pierim cu toţii!
Primăvară, Soare cald, veniţi mai repede….!

Oamenii noştri de zăpadă s-au oprit câteva clipe din drum. Erau tare îngânduraţi.
Tocmai ieşiseră din pădure şi s-au pomenit la marginea câmpului. Apoi au luat-o înapoi, de-a
curmezişul pe ogoarelor înzăpezite, spre satul de unde au plecat. Când să intre pe prima uliţă , i-
a zărit o pasăre neagră:
- Cra, cra, cra. Ia te uită cine umblă teleleu prin sat! Da de unde veniţi oameni buni?
- De unde venim, de unde nu venim ?
- Am fost să căutăm Soarele cald ..
- Cârr, Cârr, Cârr, aţi fost să căutaţi Soarele cald ? Şi l-aţi găsit ?
- Vezi bine că nu ! Nu l-am găsit nicăieri.
- Aşa ? Aflaţi că eu sunt Cioara cea bătrână şi învăţată . Eu ştiu foarte multe, chiar şi
unde-i locuinţa Soarelui cald. Să stiţi că stă tocmai acolo, după vârful acela de munte înalt.
- Zău ?Şi cum se ajunge până la el?
- Nu poţi ajunge decât în zbor.
- Cioară dragă, se rugă atunci femeia de nea, fii bună şi du-te matale până la dânsul,
că ţi-e mai uşor. Zboară degrabă şi du-i veste din partea oamenilor de zăpadă . spune-i că moare
pădurea dacă nu vine. Pier veveriţele cele roşcovane, se prăpădesc iepuraşii urechiaţi, se sting
ciocănitoarele cele frumoase şi harnice; îngheaţă de tot mândrii copaci…. Aşa să-i spui, auzi ?
- Bine, mă duc, încuviinţă cioara.

Și ca şi cum Soarele cald ar fi fost pe undeva pe-aproape, din ochii femeii de nea se
revărsară câteva lacrimi…de zăpadă !
3
 Dimineaţa, când m-am trezit, era soare afară şi bătea parcă un vânt călduţ. Zăpada
începu să se topească. Plângeau parcă şi streşinile casei şi deodată în geamul meu bătu o cioară.
Ea mi-a povestit toate câte s-au întâmplat. Apoi au venit copiii care au construit oamenii de
zăpadă.
- Vino să vezi, mi-au spus ei, în curtea grădiniţei au răsărit ghiocei.
Sunau din clopoţei parcă spuneau: „ A venit primăvara !”