Iubirile, precum anotimpurile, sunt de mai multe feluri.

Există iubirea nătângă, de-nceput, când sufletul tău nu a fost vreodată capsat de colții îndoielii, când
iubești așa cum respiri. Simplu, natural și permanent. Această iubire te redă ție însuți, într-o măsură
covârșitoare pentru ființa ta, necunoscută simțirii tale.

Există iubirea periculoasă, care apare oricând, care nu ține cont de nicio regulă. Ea îți rescrie viața ca
pe o alegere pe care o faci, pus în fața morții: ori te vindeci de ea, ori devii umbra omului care nu ai
mai apucat să fii. Este iubirea pe care o respiri ca să te asfixieze, căreia i te abandonezi când ea îți
interzice asta și mai ales, este iubirea din care, dacă scapi cu viață, vei fi imposibil de înfrânt de altă
durere omenească.

Apoi, mai există iubirea închipuită, aceea care apare precum o cârjă pentru ego-ul tău rănit. Urli după
validare, și repede îți imaginezi că te iubește cine nu te iubește, dar devine pânza pe care desenezi ce
crezi tu. Iubirea închipuită nu se concretizează niciodată, pentru că ea nu există decât într-un raft pe
un singur suflet, fără să ajungă să fie citită de celălalt.

Apoi, mai există iubirea calculată. Oamenii au trecut de o anumită vârstă, îi dor șoldurile, dinții și
viețile netrăite. Își fac un plan, au ratat asta cu...cum îi zice? "Iubire, fir-ar...".Repede, bagă o fisă în
Tonomatul Iubirii Neiubite, simţi că ți-a intrat cineva în suflet, dar stai, iubirea calculată nu ia în calcul
sufletul. Repede, dă banda înapoi, înainte să fi calculat riscurile...dacă iubești.

Și dincolo de toate acestea, mai există un fel de iubire: Iubirea adevărată.

Iubirea care rezistă în față morții, uitării, anotimpurilor, durerii. Iubirea care te vindecă de tot ce te-a
păcălit că e altceva decât nimic-existențial împachetat în ego supraestimat. Iubirea care îndură orice,
simte oricât, și cu trecerea anilor, devine doar mai bună. Iubirea care te iartă de toate neiertările,
care te eliberează de toate vinovăţiile, care nu te întreabă la ce oră vii acasă pentru că pleci cu ea
oriunde te duci, iubirea care te crede când tu nu mai știi ce să crezi. Iubirea care te sprijină când nu-ți
ajung lacrimile să plângi toate durerile îngropate în neputința ta de om, muritor. Iubirea aceea care
stă în picioare când tu ești îngenuncheat și te ia în brațe, ca să te învețe și pe tine să mergi din nou.
Acea iubire adevărată care le aparține tuturor celor care au învățat să iubească fără așteptări, să
simtă fără întrebări, și să primească darul divin al existenței umane, în făptura lor, ca pe cea mai
frumoasă declaraţie de iubire, care le face inima încă să bată.
Sursa foto: Tumblr