Clemența Beșchea (n. 1905, Lopătari, județul Buzău, m.

1993, Ploiești), a absolvit Școala

Normală de Fete din Buzău și a funcționat 40 de ani ca învățătoare în comuna buzoiană
Mărăcineni, unde școala îi poartă astăzi numele.
Volumul ei de schițe din viața elevilor de la sat, „Voinicii pămîntului”, a apărut în 1939 și s-a
bucurat de cronici pozitive din partea unor mari personalități ale culturii române (Nichifor
Crainic, de exemplu). Nu a mai fost reeditat vreodată. Conține numeroase bucăți care ar
putea fi folosite la orele de limba și literatura română de astăzi.

Interpretare...

...Viscolul de ieri sʼa făcut astăzi lapoviță. Abia am venit pe drum. E alunecuș. „Poleială” îi
zic copiii. Pe de-asupra e apă de ne intră în ghete.
Intru în lecții rece, fără elan. Ascult încruntată şi dau lecție nouă de memorizare: „Bunica”.
Predată mecanic, după toate formele, copiii au început să memoreze:
„Cu părul lins, cu ochii mici
Şi calzi de duioșie
Aevea, parʼcʼo văd aici,
Icoana iubitei bunici
Din frageda-mi pruncie...
Torcea, torcea, fus după fus...”
La sfârșitul lecției întrebai:
- Care dintre voi are, acasă, o bunică?
- Noi, doamnă... Avem v’o trei... Una-i bătrână, una-i înflorită şi...
Țipai ca speriată, înainte de a-l lăsa să ajungă la ultimul cuvânt:
- Petrea, tu știi ce-i bunica?
Petrea răspunse hotărât, cu toată siguranța înțelegerii celor zece ani ai săi:
- Cum nu, Doamnă?! Îi pisica.
Simții că mușchii feței mi se destind sub un impuls irezistibil și, până să-mi dau seama ce fac,
un hohot de râs îmi scăpă din gâtlej peste tăcerea din clasă.
Copiii se uitară spre mine uluiți, apoi, bănuind că Petrea a spus o prostie, se încercau,
neîncrezător, să zâmbească, cercând să descopere, după expresia mea, misterul hohotului de
râs.
Petrea se înroși tot, pânăʼn vârful urechilor, și, uitând să mai închidă gura, se uită, speriat, în
toate părțile, parcă i-ar fi fugit pământul de sub picioare.
- Cum, voi nu știți ce-i bunica? întrebai încă odată, vădit mirată. Socotisem că „bunica” e un
cuvânt așa de cunoscut, încât nici prin minte nu-mi trecuse să-l explic la începutul lecției.
Apoi îmi păru rău de întrebarea mea. Nu era deloc pedagogică... Sugera copiilor un sens
negativ... „nu ştiu”... Și a fost în tonul întrebării și o nuanță de ironie care, după râs, i-a
intimidat complect. Trebuia să repar. O luai pe departe, ca la o cercetare de judecată, ca să nu
mai risc o neînțelegere:
- Petrea, mama ta are mamă?
- Are... da îi bătrână...
- Ei! Ea e mama mare a ta și fiindcă e și bună unii copii îi zic şi bunica.
- Eu, la a mea, îi zic „bâta”...!
- ...că-l bate, Doamnă, când îl lasă mă-sa la ea şi nʼo ascultă, râse Titu.
Filologia copiilor mei aluneca mereu ...Puf de păpădie risipit la adierea vântului.
- Nu, hotărâi eu... Îi zice așa fiindcă-i bătrână... bâta, adică bătrâna...
- Eu ii zic „bâtica”...
- Şi eu „bitica”...
- Bine, voi o mângâiați...
- Eu, Doamnă, îi zic „maica mare” și fata noastră îi zice „mamae”...
Mă uitai, surprinsă, întâi peste cele aproape patruzeci de capete şi apoi la ceas... Pentru
fiecare în parte o fi având câte un nume bunica...??
- Și acum, că ne-am înțeles – îi întrerupsei – să ne spună Petrea de ce-a crezut el că „bunica îi
tot una cu pisica”.
Petrea sʼa ridicat în picioare, cu fața ascunsă în gulerul ridicat al hainei. Pentru cei zece ani, e
voinic, lat în spate și vânjos, Nici nu se numără câte găleți de apă a cărat peste straturi, câte
funii de ceapă a împletit... Și să pățească el o rușine ca asta, să râză și Doamna...
Bolborosește abia auzit, întrerupt de suspine, apăsând în continuu, cu unghia, o linie de-a
lungul firelor de lemn de pe fața vopsită a pupitrului.
- ...Am învățat acolo, în poezie, Doamnă... „torcea, torcea... cu ochii mici... și părul
lins...” ...Bâta nu-şi linge părul...!