TOATE PÂNZELE SUS!

de Radu Tudoran
(fragmente)

În dimineața celei de a patra zile părăsiră Oltișorul, care le arătase drumul până aici și, folosind de data
asta numai busola, sub cerul de plumb, se îndreptară spre est, urcând povârnișul spre acel pisc
misterios, pierdut în cețuri; Anton Lupan îl zărise o singură zi, de jos, când cerul fusese senin, și socotise
că înfățișa punctul cel mai înalt al lanțului de munți.

Urcușul era greu acum, copacii pădurii începeau să se rărească și pământul pietros, fără rădăcini și fără
frunziș, aluneca sub picioarele oamenilor și ale micilor căluți.

Tot atunci, deasupra începură să fluture neguri și curând ceața îi acoperi pe toți, îndesindu-se

cu fiecare pas, până ce, deodată, cei din spate nu îi mai zăriră nici măcar pe cei dinaintea lor.

Nu mai era un drum, ci o navigație în necunoscut.

Ceasuri întregi merseră așa pe ghețuș, câștigând anevoie din înălțimea piscului nevăzut. Pe

la ceasul patru după prânz, Anton Lupan, care mergea înainte, simți povârnișul îndulcindu-se,

și îndată după aceea își dădură seama cu toții că erau sus. Calculele arătau că se găseau cam

la o mie cinci sute de metri înălțime, ceea ce întărea credința căpitanului că acesta era cel mai

înalt pisc din împrejurimi.

Dar ce câștigaseră urcând până aici? Nu se zărea la zece pași, nu știau încotro e Oceanul

decât după busolă și ținutul tainic, în inima căruia pătrunseseră, rămânea și acum tot nevăzut,

ascuns sub pânzele ceții ca sub lespezi de granit cenușiu, la fel de necunoscut lor, veniți aici,

ca și celor aflați peste mări, nepăsători și tihniți.

Căpitanul dădu ordin de popas, fără să se simtă în glasul lui cât era de dezamăgit. Ei bine,

dar nu avea să se lase bătut! Aveau, în saci și pe samarele poneilor, merinde pentru șase

săptămâni. Șase săptămâni aveau să rămână pe loc, așteptând ziua cu cerul senin! Și dacă nici

în acest timp n-avea să se însenineze cerul, măcar o zi, un ceas, un minut, el, Anton Lupan,

trebuia să-și trimită oamenii jos, să se întoarcă, dacă ar fi vrut, cu alte merinde, iar dacă nu,
să-l lase părăsit în munți; orice-ar fi fost să fie, el trebuia să rămână neclintit, până ce izbutea

să smulgă taina acestui pământ.

Locul, acoperit de ghețuri și învăluit în ceață, nu era îmbietor pentru un popas mai lung, dar

nimeni nu cârti, auzind hotărârea lui. Pădurea rămăsese în urmă, de mult, de aceea trebuiau

să facă focul drămuit, cu lemne cărate de jos, și nu-l aprindeau decât o dată pe zi, spre a fierbe un ceai și
apă de înmuiat pesmeții. Nu mai ploua și nu mai bătea nici grindina, fiindcă aș poate s-ar fi subțiat și
cețurile, cât de cât, și totuși veșmintele erau întruna jilave pe ei.

În aceste zile de așteptare, orbecăind pe podiș, Anton Lupan cu plutașul găsiră, rătăcit

printre ghețuri, un copac ciudat, un fel de magnolaceu pipernicit, care creștea singuratic pe