Povesti la gura sobei

Serile lunilor de iarna dintotdeauna au fost atat de lungi incat in unele zile par nesfarsite, dar
la sfârșitul anilor '70 începutul anilor '80 erau cu mult diferite decât acum.

După ce se așternea prima zăpadă, noi copiii eram greu de ținut în casa. În grabă făceam
temele si cu saniuta fugeam la derdelus la Savucu. Cei mai mari gaseau cate un ochi de apa mai
inghetat si taiau sloiuri cu care se plimbau pe apa, noi ceilalti mai mici fiind ne bucuram de
zăpadă. In afara de sanius mai faceam si cazemate pe care le atacam cu bulgari de zapada. De
cele mai multe ori eram atata de uzi încât spre seara înghețau hainele pe noi. Odata cu căderea
serii, uzi si inghetati, o porneam agale spre casa facand fel de fel de planuri cum sa intram in
casa fara sa fim vazuti. Singurul care da rezultat era sa asteptam ca părinții să meargă în grajd la
animale, iar noi ne furisam in casa, direct pe cuptor.

Pe vremea aceea televizoare erau puține, pe ulița la Ionesti cred ca erau doar vreo cinci sau
șase case cu televizor, iar emisiunea începea la ora opt si se termina la zece. Era perioada
efortului comun pentru plata datoriei externe, perioada economisirii resurselor, astfel că oricând
puteai rămâne pe întuneric. Din cand in cand mai prindeam cate o bucata de film sau serialul
Dallas atat cat l-au transmis pana la jumatatea anilor ’80. “Pistruiatul” sau “Toate panzele sus”
erau cireasa de pe tort si ne inspirau in jocurile noastre copilaresti, cat despre vestitul Izmail pot
sa spun cu mana pe inima ca era preferatul tuturor.

Intre timp barbatii incheiau treburile cu animalele, iar femeile deja aveau pe plita ceaunul pentru
mamaliga, tochitura sfaraia in tigaie si pe masa astepta un castron cu pepeni murati sau verze
murate. După ce terminau treaba cu animalele si luau o gustare, se mergea în vizite la vecini sau
la sezatori. La noi venea Moșu Costea, al lui Huscuta, si Gheorghe al lui Machiuta. Tata si cu
Moșu Costea se așezau la gura sobei si isi aprindeau cate o maraseasca. Bunica în colțul sobei
torcea, iar mama fie impletea "flaneli", fie tesea ștergare. Radioul mergea în surdină pe Vocea
Americii sau Europa Liberă, atat de incet incat sa nu se auda de afara.

Moșu Costea începea să povestească despre război, despre asediul Stalingradului, cum a fost luat
prizonier. Cand ajungea la prizonierat ofta adânc si mai aprindea o maraseasca. După câteva
clipe de tăcere bunica Domnica începea să povestească despre foamete, cum mergea în Banat pe
acoperișul trenului ca sa aduca pâine. Mama si tata isi aduceau aminte despre evacuare, cum au
ajuns la Dersca si cum au găsit totul în paragină când s-au întors. Isi aminteau despre tifos si cum
păstrau jarul în sobă pentru ca nu se găseau chibrite. Vorbeau despre foamete si despre cum se
culcau flămânzi pe laita așteptând să moară.

Din fundul cuptorului ascultam fascinat poveștile lor si visam cu ochii deschisi la frontul de est si
nemtii cu motorete cu atas si mitraliere, sau mi-o imaginam pe bunica Domnica calatorind pe
acoperisul vagonului strigand “sarma!”. Povestile lor pareau desprinse dintr-o lume ireala, o
lume de basm.

Spre sfârșit ajungeau la colectivizare. Pe plita încinsă sfărîiau câteva scrijele, între două
mărășești se mai lua o gustare. Povesteau cum le-au luat caii si i-au dus la abator. Cand aducea
vorba despre cai tatei i se umezeau ochii, isi aducea aminte cum ii tineau flamanzi in asteptarea
transportului si cum nechezau cu jale cand treceau oamenii pe drum. Povesteau despre activiștii
care umblau prin sat cu lămuritul, despre pămînturile care au fost ale lor iar acum sunt ale
CAP-ului, iar în vocea lor era doar durere.

Se făcea ora opt si începeau știrile cu conducătorul iubit. Moșu Costea tot se mira cum incap
oamenii într-o cutie de lemn, iar eu toropit de căldură atipeam pe cuptor intruchipand in vis
povestile auzite.

Pe atunci nu aveam tehnologie, dar aveam cărți si oameni cu poveștile lor, chiar dacă în fiecare
seară erau aceleași povești cu detalii diferite. Asa a fost o data cand se povestea la gur a sobei