Amintiri din curtea bunicilor

O rază buclucașă de soare se furișase prin fereastră și desena linii ciudate pe fața
mea adormită. Cu ochii abia mijiți, m-am întins ca o pisică leneșă la gura sobei. Am tras
adânc în piept aerul proaspăt al acelei dimineți liniștite de septembrie și atunci mi-am amintit.

Fiind una din ultimele zile de vacanță, urma să mergem la țară, pentru a-i ajuta pe
bunici cu pregătirea proviziilor pentru iarnă: murături, zacuscă, gemuri și alte bunătăți după
care cotrobăi prin cămară când ți-e poftă de ceva bun.

Eu și fratele meu suntem mereu entuziasmați de vizitele la bunici, fiindcă acolo

găsim mereu vreo năzbâtie de făcut. Așa că, ne-am aruncat în grabă câteva lucruri într-un
rucsac și am fost gata de plecare cât ai zice pește. Drumul până la ei nu e lung, așa că am
ajuns relativ repede și am coborât bucuroși din mașină, sărind gălăgioși în brațele lor
primitoare.

După un mic dejun pe care întotdeauna îl mănânc cu plăcere deși, eu sunt un mare
mofturos în ce privește mâncarea: niște poale-n brâu abia scoase din cuptorul sobei, cum
numai bunica știe să facă și-o ulcică plină ochi cu lapte acru, toată lumea s-a apucat de treabă.
Tata cocea vinete, bunica toca ceapă, mama pregătea vișinele pentru gem, bunicul punea
murăturile în borcane....iar noi, copiii cam stăteam în drumul lor, mai mult încurcându-i decât
să îi ajutăm.

Până la urmă, pentru ca adulții să își poată face treaba în liniște, am primit sarcina de
a hrăni animalele. Le-am luat la rând. Am mers întâi la găini și le-am împrăștiat niște mălai și
ceva tărâțe, apoi am pus câteva mâini zdravene de iarbă gâștelor. Am aruncat niște oase și
bucăți de pâine câinilor distrându-ne copios când aceștia săreau și le prindeau din zbor. Parcă
nu mai mâncaseră de o săptămână așa se repezeau la ele. Am trecut apoi la pisici, care au
primit niște lapte și au început să toarcă de plăcere în timp ce lingeau și ultimii stropi din
strachină.

Am ajuns până la urmă și la iepuri, preferații noștri. Aveau bunicii mulți iepuri, de
toate culorile: negri ca cenușa, maronii, crem, dungați, gri sau albi – albi precum zăpada
neatinsă. Erau atât de drăgălași cu boticurile lor rozalii care se strâmbau într-una. Și păreau
atât de pufoși. ”Numai buni de mângâiat” ne-am gândit noi și am deschis cuștile pentru a-i
scoate și a ne juca cu ei.
 Dar, ei, nerecunoscătorii, văzându-se liberi nu au stat la niciun mângâiat ci au
zbughit-o din cușcă, țopăind de colo-colo. Iepurii săreau neosteniți în toate părțile și în curând
au prins o viteză de s-au făcut nevăzuți în păduricea din spatele casei.

Noi, fuga după ei! Alergam disperați cât ne țineau picioarele, speriați de pedeapsa pe
care urma să o primim dacă bunicul observa lipsa lor. Am răscolit păduricea tufiș cu tufiș,
scorbură cu scorbură, căutând iepurii împielițați și în gaură de șarpe. Strigam unul la altul:
”Uite unul acolo! Pune mâna pe el!„ încercând să prindem cât mai mulți, fiindcă oricum nici
măcar nu știam câți iepuri fuseseră în cuști.

Nu știu cât a durat căutarea.... La un moment dat ne-am dat seama că se întunecase.
Reușiserămm să prindem câțiva iepuri, pe care îi dusesem la locul lor și exact când
închideam cuștile ne-am auzit strigați la masă. Rupți de oboseală după vânătoarea de iepuri
am mîncat și ne-am dus direct la culcare.

Dimineață, ne-am trezit cu speranța că nu observase nimeni, nimic. Mama și tata

încărcaseră deja bagajele în mașină și chiar când eram pe punctul de a ne urca și noi, auzim
din spatele casei vocea bunicului:

- Băieți! Veniți puțin, să vă arate tataia ceva!

Ne aștepta lângă cuștile iepurilor. Se dusese să le dea de mâncare dar rămăsese cu
fânul în mână și privea nedumerit spre vietățile urecheate.
- Aceștia nu sunt iepuri de crescătorie, sunt iepuri de câmp, a spus el după un
timp, care nouă ni s-a părut o veșnicie. Nu știu ce ați făcut cu iepurii mei sau cum ați reușit să
îi prindeți pe aceștia, dar vă iert de data asta, dacă îmi promiteți că nu mai faceți asemenea
năzdrăvănie și altă dată.
Am promis amândoi în cor și apoi am rupt-o la fugă spre mașină, încecând să ne
prefacem serioși deși ne umfla râsul, gândindu-ne ce trăsnaie făcusem.
De atunci, bunicul ne însoțește de fiecare dată când mai mergem să hrănim
animalele. Probabil îi este teamă să nu îi aducem într-o zi o pisică sălbatică în locul
motanului său de curte.

Darius Gabriel Dorobăț

Concursul inrejudețean ” În satul lui Nică ...”

Tema ” Urmașii lui Nică ”