Teoria cromatică a culorilor

Teoria cromatică a secolului XIX aparţine societăţii şi culturii franceze,

majoritatea denumirilor  pentru stadiile culorilor, procedeele  de amestecare,
juxtapunere, asociere,  au ca etimologie  vocabularul francez. Intensitatea
provine de la cuvântul  francez intensité, traducere pentru tărie, nuanţa de
la nuance-diferenţă fină, contrastul-contraste  ca denumire pentru opoziţie.
Inclusiv în lucrările de specialitate  etimologia cuvântului culoare este de
provenienţă franceză: couleur,  ce este o substanţă colorată.

Teoria cromatică a secolului XIX aparţine societăţii şi culturii franceze,

majoritatea denumirilor  pentru stadiile culorilor, procedeele  de amestecare,
juxtapunere, asociere,  au ca etimologie  vocabularul francez. Intensitatea
provine de la cuvântul  francez intensité, traducere pentru tărie, nuanţa de
la nuance-diferenţă fină, contrastul-contraste  ca denumire pentru opoziţie.
Inclusiv în lucrările de specialitate  etimologia cuvântului culoare este de
provenienţă franceză: couleur,  ce este o substanţă colorată.

Teoria cromatică a împărţit culorile în mai multe categorii:

1. Culoarea  locală este proprie fiecărui obiect ce trebuie scos din banal pentru
a deveni parte integrantă a unei opere de artă. Ea este folosită fie în pictură, fie
în fotografiile artistice. Culoarea locală este cea pe care o observăm în cotidianul
nostru, la obiectele/cadrele/personajele din jurul nostru.
Eugene Delacroix (1798-1863), ca un pictor ce încerca să se definească drept un
opozant al tradiţiei academiste, afirma în Jurnalul său:  “pictorii adevăraţi sunt
cei care nu folosesc culoarea locală, decât în cazuri extreme ”. Pentru el, artiştii
trebuie să cuprindă, să surprindă cromatismul natural, dar să-l prezinte în
maniera lor proprie.
2. Culoarea impresiei, prin intermediul căreia cromatica este receptată
modificat, din cauza distanţelor dintre ochi şi obiect, a efectelor atmosferice, în
special din cauza luminii. În ultimul rând, ea depinde de acuitatea vizuală a
privitorului, respectiv a pictorului. Această culoare a impresiilor a făcut obiectul
artei plein-air-iştilor, a impresioniştilor ce pictau compoziţii în mijlocul naturii.
 3. Culorile fundamentale, care nu sunt obţinute din niciun amestec pigmentar,
cele definite de spectrul cromatic ca primare: roşu, galben şi albastru.

4. Culorile binare sunt obţinute din amestecul, în cantităţi egale, a două culori 

fundamentale. Astfel, din roşu amestecat cu galben rezultă portocaliu, din
combinaţia roşului cu albastrul rezultă violetul, iar albastru amestecat cu galben
va da culoarea verde.

5. Culorile calde şi reci sau termo-dinamice sunt tente care influenţează, prin

observarea lor, gradul de confort psihic al unei persoane, respectiv pulsul
acesteia, pe care cele calde ( galben închis, roşu, portocaliu, până la  brun) îl fac
să crească uşor, pe cand cele reci (alb, galben deschis, verde, albastru, violet,
până la negru) îl fac să coboare, până la relaxarea deplină. De asemenea, aceste
culori, pe lângă efectul psihologic asupra privitorului (căruia îi creează o stare
de confort sau disconfort), sunt cele care produc efectul spaţial, de apropiere-
mărire (cele calde),  respectiv de distanţare-diminuare (cele reci). Prin folosirea
culorilor calde sau reci în planuri diferite ale picturii, lucrarea devine o suprafaţă
perspectivală.

6. Culorile complementare, care pe cercul cromatic trebuie să fie diametral

opuse. Culorile complementare sunt cele care sporesc contrastul unei lucrări.
Culorile complementare se găsesc în cupluri, cel mai des utilizate fiind cele ale
culorilor fundamentale şi anume: roşu-verde, galben-violet, albastru-portocaliu.

Există trei perechi de culori complementare primare: roşu – verde, galben –

violet, albastru – portocaliu şi trei perechi de culori complementare secundare:
roşu+violet – galben+verde, galben+portocaliu – albastru+violet, albastru+verde
(albastru mangan) – roşu+portocaliu (roşu vermillon).
 Culorile pure  sau crude nu se limitează la tentele cu strălucire maximă, ele nu
sunt amestecate înainte de folosire. Culorile proaspăt scoase dintr-un tub pot fi
exemple bune în acest caz.
 Culorile rupte sau contrastul complementar reprezintă juxtapunerea a două
culori complementare, prin intermediul cărora se va modifica strălucirea,
luminozitatea sau intensitatea uneia sau amândurora.
 Culorilor semnificante în tradiţia diferitelor popoare li s-au asimilat anumite
sensuri afective, reprezentative. De exemplu în cultura românească stările
sufleteşti se definesc ca stări de culoare. Afirmi că eşti „negru de supărare” în
momentele de dezamăgire maximă, „roşu de furie” când nu poţi  să-ţi  impui
punctul de vedere, „galben de frică” în situaţii în care te temi de ceva sau cineva.
 Culorile au căpătat simboluri, semnificaţii anume. Astfel, privite prin prisma
creştinismului medieval, roşul reprezenta caritatea, galbenul pal- puterea şi
gloria, albastrul sugera pacea şi sentimentele de iubire, violetul era o culoare
destinată  pocăinţei.

La această definiţie impresioniştii vor introduce şi conceptele de culoare a

luminii şi a umbrei.  Plecând de la ideea conform căreia pe un obiect expus la
lumină apar trei culori, trei tonuri, unul redat de lumină, cel intermediar (şi
anume culoarea locală) şi  cel de umbră. Culoarea locală proprie
obiectului/cadrului/ personajului surprins se  modifică în funcţie de cantitatea de
lumină primită. Astfel, dacă este expus luminii, această culoare se va deschide,
va împrumuta  din cromatismul sursei  de iluminare. În partea în care lumina nu
are acces, cromatismul este mai întunecat şi se observă apariţia  complementară
zonei luminoase. În zona intermediară între cea de lumină şi cea de umbră,
culoarea locală rămâne neschimbată.