După ce în Primul Război Mondial este rănit, în prima sa bătălie la
Dinaut din 15 august 1914, conduce compania a VII-a pe frontul
Champagne, însă la 10 martie 1915 este din nou rănit la mâna stângă. Nemulţumit fiind de ordinele superiorilor, ia practic războiul în propriile mâini şi ordonă deschiderea focului asupra tranşeelor inamice, gest ce îl va costa 8 zile de suspendare de la îndeplinirea funcţiilor.
La 2 martie 1916 batalionul său este atacat şi practic nimicit de inamic,
în luptele de lângă Verdun..
Au urmat nu mai puţin de cinci tentative nereuşite de evadare, pentru ca
după armistiţiul din 11 noiembrie 1918 să fie eliberat.
În calitate de cel mai vârstnic înalt ofiţer al Armatei franceze, a refuzat
să recunoască armistiţiul cu Germania nazistă din 1940, în condiţiile în care Hitler cucerise o mare parte din Hexagon
De Gaulle s-a rupt de mediul militar şi de comandanţii săi, a fost
condamnat la moarte pentru dezertare.
În iunie 1940, de Gaulle ocupa o funcţie modestă – subsecretar de stat la
Ministerul Apărării Naţionale – în guvernul Reynaud.
Britanicii îl considerau unul dintre puţinii reprezentanţi ai elitei franceze
capabil să organizeze colaborarea franco-britanică împotriva invaziei germane, iar ca urmare de Gaulle s-a angajat să alcătuiască o armată, să convingă Marea Britanie să adere la cauza Franţei libere, să obţină recunoaşterea din partea Rezistenţei interne şi să unifice diferitele facţiuni ale acesteia, să se impună în faţa Aliaţilor ca lider al Franţei combatante.
La 18 iunie 1940, se produce celebrul mesaj al lui de Gaulle prin care se
adresează poporului francez, din exil, de la microfonul BBC, îndemnându-şi poporul la rezistenţă, o iniţiativă susţinută de Winston Churchill şi unul dintre cele mai celebre discursuri din istoria Franţei, considerat veritabilul act fondator al Franţei libere Rezistența franceză a devenit treptat o mișcare din ce în ce mai puternică. Charles de Gaulle a pus la punct un plan pentru unirea tuturor grupurilor de rezistență sub conducerea sa. El a schimbat numele propriei mișcări în Forces Françaises Combattantes, după s-a format o organizație unică - Conseil National de la Résistance. Imperiul colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al doilea război mondial, când diferite părți ale imperiului au fost ocupate de alte puteri: Indochina de Japonia, Siria, Libanul și Madagascarul de Marea Britanie, Marocul și Algeria de Statele Unite și Regatul Unit, iar Tunisia de germani. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceză, prevăzută în Constituția Franței din 1946, înlocuia fostul imperiu colonial. Totuși, Franța a fost imediat confruntată cu declanșarea procesului de decolonizare. Aproape imediat după înfrângerea și retragerea Franței din Vietnam în 1954, a izbucnit un nou război mai dur în colonia cea mai veche și mai importantă a Parisului, Algeria. Mișcările de eliberare conduse de Ferhat Abbas și Messali Hadj apărute încă din perioada interbelică, s-au radicalizat după al doilea război mondial. În 1945, masacrul de la Sétif, de care era responsabilă armata franceză, a fost o încercare de înăbușire a mișcării algeriene de eliberare. Războiul algerian de independență a izbucnit în 1954. Venirea la putere a lui Charles de Gaulle în 1958, în plină criză, a dus în cele din urmă la recunoașterea independenței Algeriei în 1962 prin Acordurile de la Évian. Uniunea Franceză a fost înlocuită în noua constituție franceză din 1958 prin Comunitatea Franceză. Numai Guineea a refuzat, după o consultare populară, să facă parte din noua organizație, pe care o considera tot de factură colonială. În timpul războiului din Algeria, Comunitatea Franceză s-a autodizolvat, tuturor coloniilor africane fiindu-le recunoscută independența, după convocarea unor referendumuri locale. Unele foste colonii au ales să fie în continuare parte a Franței, căpătând statutul de departemente și teritorii de peste mări. Criticii neocolonialismului au afirmat că noua Françafrique este doar o formă mascată a mai vechii guvernări coloniale. Ei au afirmat că în vreme ce de Gaulle recunoștea pe de-o parte independența fostelor colonii, pe de altă parte crea noi legături care să împiedice îndepărtarea de Paris a noilor națiuni apărute pe harta politică a lumii.