După ce în Primul Război Mondial este rănit, în prima sa bătălie la

Dinaut din 15 august 1914, conduce compania a VII-a pe frontul

Champagne, însă la 10 martie 1915 este din nou rănit la mâna stângă.
Nemulţumit fiind de ordinele superiorilor, ia practic războiul în propriile
mâini şi ordonă deschiderea focului asupra tranşeelor inamice, gest ce îl
va costa 8 zile de suspendare de la îndeplinirea funcţiilor.

La 2 martie 1916 batalionul său este atacat şi practic nimicit de inamic,

în luptele de lângă Verdun..

Au urmat nu mai puţin de cinci tentative nereuşite de evadare, pentru ca

după armistiţiul din 11 noiembrie 1918 să fie eliberat.

În calitate de cel mai vârstnic înalt ofiţer al Armatei franceze, a refuzat

să recunoască armistiţiul cu Germania nazistă din 1940, în condiţiile în
care Hitler cucerise o mare parte din Hexagon

De Gaulle s-a rupt de mediul militar şi de comandanţii săi, a fost

condamnat la moarte pentru dezertare.

În iunie 1940, de Gaulle ocupa o funcţie modestă – subsecretar de stat la

Ministerul Apărării Naţionale – în guvernul Reynaud.

Britanicii îl considerau unul dintre puţinii reprezentanţi ai elitei franceze

capabil să organizeze colaborarea franco-britanică împotriva invaziei
germane, iar ca urmare de Gaulle s-a angajat să alcătuiască o armată, să
convingă Marea Britanie să adere la cauza Franţei libere, să obţină
recunoaşterea din partea Rezistenţei interne şi să unifice diferitele
facţiuni ale acesteia, să se impună în faţa Aliaţilor ca lider al Franţei
combatante.

La 18 iunie 1940, se produce celebrul mesaj al lui de Gaulle prin care se

adresează poporului francez, din exil, de la microfonul BBC,
îndemnându-şi poporul la rezistenţă, o iniţiativă susţinută de Winston
Churchill şi unul dintre cele mai celebre discursuri din istoria Franţei,
considerat veritabilul act fondator al Franţei libere
Rezistența franceză a devenit treptat o mișcare din ce în ce mai
puternică. Charles de Gaulle a pus la punct un plan pentru unirea tuturor
grupurilor de rezistență sub conducerea sa. El a schimbat numele
propriei mișcări în Forces Françaises Combattantes, după s-a format o
organizație unică - Conseil National de la Résistance.
Imperiul colonial francez a început să se destrame în timpul celui de-al
doilea război mondial, când diferite părți ale imperiului au fost ocupate
de alte puteri: Indochina de Japonia, Siria, Libanul și Madagascarul de
Marea Britanie, Marocul și Algeria de Statele Unite și Regatul Unit, iar
Tunisia de germani. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost
restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceză, prevăzută
în Constituția Franței din 1946, înlocuia fostul imperiu colonial.
Totuși, Franța a fost imediat confruntată cu declanșarea procesului
de decolonizare. Aproape imediat după înfrângerea și retragerea Franței
din Vietnam în 1954, a izbucnit un nou război mai dur în colonia cea
mai veche și mai importantă a Parisului, Algeria. Mișcările de eliberare
conduse de Ferhat Abbas și Messali Hadj apărute încă din perioada
interbelică, s-au radicalizat după al doilea război mondial. În
1945, masacrul de la Sétif, de care era responsabilă armata franceză, a
fost o încercare de înăbușire a mișcării algeriene de eliberare. Războiul
algerian de independență a izbucnit în 1954. Venirea la putere a
lui Charles de Gaulle în 1958, în plină criză, a dus în cele din urmă la
recunoașterea independenței Algeriei în 1962 prin Acordurile de la
Évian.
Uniunea Franceză a fost înlocuită în noua constituție franceză din 1958
prin Comunitatea Franceză. Numai Guineea a refuzat, după o consultare
populară, să facă parte din noua organizație, pe care o considera tot de
factură colonială. În timpul războiului din Algeria, Comunitatea
Franceză s-a autodizolvat, tuturor coloniilor africane fiindu-le
recunoscută independența, după convocarea unor referendumuri locale.
Unele foste colonii au ales să fie în continuare parte a Franței, căpătând
statutul de departemente și teritorii de peste mări.
Criticii neocolonialismului au afirmat că noua Françafrique este doar o
formă mascată a mai vechii guvernări coloniale. Ei au afirmat că în
vreme ce de Gaulle recunoștea pe de-o parte independența fostelor
colonii, pe de altă parte crea noi legături care să împiedice îndepărtarea
de Paris a noilor națiuni apărute pe harta politică a lumii.