— Dă-i drumul, Marzurr!

Glasul omului șuieră în liniștea pădurii încremenite. Saturnianul scutură din cap
refuzând să asculte. Borr se zbătu încercând să își folosească toți mușchii
trunchiului și să apuce cu ghearele coada lungă și puternică ce se strângea tot
mai tare.

— Pleacă, Marzurr! Dă-i drumul și pleacă!

Saturnianul îl smuci pe Borr cu coada, îl trânti de câțiva copaci zdrobindu-i

coastele și abia după ce îl lăsă fără suflare părăsi pădurea aceea în care Borr
sperase să obțină nu unul, ci două trofee.

Cerul era roșu. Copacii erau roșii. Prin fosele nazale se scurgea în valuri calde
mirosul sângelui. Când reuși să respire regulat, Borr își investigă trupul zdrobit în
prima sa înfrângere. Furia îi pompa în tâmple o amețeală stranie. N-ar fi fost în
stare să stea pe picioare acum nici susținut. Vibrația și amprenta termică ale
omului arătau că acesta era încă prezent. Era în pericol. Căută armele, dar
privirea refuza să îl ajute. Rațiunea îi reveni bucată cu bucată, așezându-se la
locul ei cum ai pune o armă în tocul potrivit. Putea fi mort acum. Dacă
saturnianul îl lăsase în viață fusese pentru că omul i-o ceruse. Dacă făcuse ce îi
ceruse omul, înseamnă că omul îl controla. Cum putea să controleze un om
mărunt un saturnian imens și puternic?

— Nu te mai mișca, îi ceru vocea șuierată, încerc să te repar!

Văzu lumina strecurându-se printre degetele omului și o fierbințeală lichidă îl

moleși cu totul. Fiecare atingere îi schimba starea de spirit. Liniște. Împăcare.
Armonie. Echilibru. Membrele îi zvâcniră scurt în momentul în care deveniră
funcționale și, cu mușchii arzând încă, Borr sări în picioare. Omul zâmbea
luminos, cu toate că sângele roșu, cu miros metalic, îi gâlgâia din rănile de pe
spate și de pe coapsă.

— Acum ești bine!

Borr înțelegea că omul îi salvase viața, dar nu găsea motivul pentru care o
făcuse. Îl salvase și pe saturnian. Borr nu avea să se poarte cum se purtase
saturnianul. Pe el omul nu avea să îl controleze. Mai mult, el nu avea să se
întoarcă fără trofeu. Nu voia să guste, pe lângă amărăciunea înfrângerii, și
umilința întoarcerii fără trofeu. O văzuse de prea multe ori în ochii unor camarazi
ca să își dorească să o guste și el. Locul în colonie pentru cei care se întorceau
fără trofee nu era unul onorabil. De când plecase pentru prima dată la vânătoare,
Borr nu mai călcase în suburbiile locuite de dezonorați, dar știa prea bine cum
trăiesc aceștia căci poveștile din suburbii erau principala distracție la mesele
onorabililor prădători. Și nu numai.

Nu avea să uite niciodată ziua în care Linkarr, fratele lui, se întorsese fără trofeu
și fusese alungat în suburbii. Fusese o zi victorioasă, Borr adusese un trofeu
important, un venusian argintiu ale cărui gheare împodobeau acum gâtul
Comandantului. Fusese așezat în capul mesei, alături de acesta și declarat
onorabil. Privise cu mândrie șirurile de camarazi care se întorceau de la
vânătoare, simțind că se va lupta crâncen să își păstreze acel loc. Linkarr intrase
rănit în sala împodobită de trofee, cu scalpul pe jumătate desprins atârnându-i pe
umărul stâng și cu membrele inferioare străpunse de săgeți otrăvite, abia
susținând trupul fără platoșă.

Borr se încruntase ușor, dar se controlase destul de bine pentru ca să poată să

se alăture râsului zgomotos al Comandantului care scuipase gros la picioarele lui
Linkarr, poruncindu-i acestuia să lingă fluidul vâscos de pe podeaua de granit
acoperită cu sângele stârvurilor clădite în fața lui. Linkarr se așezase în patru
labe, măturase cu scalpul încălțările Comandantului și curățase cu limba tot locul
de lângă picioarele lui.

Borr nu avea să se umilească, nu avea să ajungă în suburbii! Nu urma să se

întoarcă cu două trofee, dar putea să ducă pentru prima dată în sala de trofee un
om. Comandantul avea să declare că Borr avusese curaj să aducă un alt fel de
trofeu. Poate că urma să descopere că una dintre părțile corpului uman putea fi
folosită pentru vindecare, iar Borr avea să se umple din nou de onoruri.

— Nu știu ce mănânci, dar uite, cred că ți-e foame și sete!

Omul se întinse spre Borr fără nici o urmă de ostilitate. Borr simți mirosul și
apucă rapid între fălci mâncarea. Înfulecă totul, apoi bău apa care îi răcori
sângele. Simți un val puternic de energie năpustindu-se prin venele dilatate și își
întinse membrele mulțumit. Durerea era suportabilă, aproape inexistentă, mai că
îi venea să creadă că saturnianul nu-l vătămase atât de rău. Se știa puternic și,
dacă nu ar fi fost starea scurtă de inconștiență pe care o asimilase exact așa
cum fusese, ar fi spus că nu îi datora omului viața. Poate că nici nu i-o datora! Își
văzu armele așezate una peste alta la picioarele omului.

— Bun, zise acesta, acum cred că ești și tu gata de plecare!

Îi întorsese spatele? Lui Borr îi veni să râdă. Niciodată nu întorci spatele

dușmanului!

— Ar trebui să învățați să vă iubiți! Iubirea este un sentiment atât de copleșitor,

curat, vindecător!

Borr apucă armele și dintr-un salt fu în fața omului. Acesta îl privi blând. Nu o luă
la fugă, nu țipă, nu tremură.

— Dar tu nu cunoști iubirea, nu e așa?

Întinse mâinile spre cer, se învălui în lumină și așteptă. Borr făcu totul rapid.
Lamele șuierară în prelungirea membrelor sale și trupul omului se așternu lin la
picioarele lui, cu ochii deschiși. Nu simți gustul triumfului. Încercă să își spună că
nu acest lucru conta. Până la urmă onorul din Sala Trofeelor era important.

Sentimentul întoarcerii era mereu și mereu același atunci când purtai cu tine un
trofeu. Nerăbdarea de a-l arăta Comandantului și celorlalți, anticiparea uralelor și
mândria onorurilor. Șirurile lungi de camarazi care își purtau pe umeri trofeele
fără ca vreunul să arunce o privire celui din față sau celui din spate, încredințați
că trofeul lor este într-un anume fel unic. Așteptarea era grea atunci când erai
încredințat că locul tău este în capul mesei. Șirul înainta în ritmul impus de
entuziasmul Comandantului și nimic nu ar fi putut să-i schimbe dinamica. De
data aceasta, Borr nu simți apăsarea așteptării. În mintea lui era un alt șir, un șir
de gânduri întortocheate. Omul îi atârna pe umeri din ce în ce mai greu. Îi
dispăruse vibrația și amprenta termică, dar mirosul încă asalta fosele nazale ale
lui Borr. Miros de pădure, de pământ, de copaci și de lumină.

– Borr! Onorabil camarad! Ce ai adus azi?

Strigătul Comandantului îl făcu să ridice capul. Îi venise rândul. Piramida

stârvurilor se ridica îmbâcsită de fluide murdare în același loc din fața jilțului
ornat cu două capete de plutonieni, în care se aflase și în ziua în care Linkarr
fusese dezonorat. Urechile prinseră să-i țiuie, așa încât abia auzi ce i se spunea:

— Văd ceva nou? Ce trofeu ai adus?

Borr nu se putu controla într-atât încât să arunce omul în vârful piramidei, așa
cum s-ar fi cuvenit. Trupul acestuia i se rostogoli de pe umeri direct la picioarele
comandantului, oprindu-se pe spate, cu ochii sticlind spre cerul vizibil prin cupola
Sălii Trofeelor.

— Un om, își auzi Borr glasul fără să și-l recunoască într-o primă fază.

Comandantul sări din jilț. Tălpile îi plescăiră pe podeaua inundată de sânge când
se apropie de trupul omului. Îi ridică capul, își apropie ochii de ai omului și își
apăsă fruntea strâns pe cea a acestuia.

— Niciodată omul nu a fost un trofeu pentru că omul urma să ne învețe iubirea!

Sala Trofeelor încremeni odată cu Comandantul. Borr căzu în genunchi și pe

obraji simți cum alunecă un lichid cald care îi alimenta sentimentul că acest
trofeu nu avea să îi aducă onoarea.