L u c i a n G I U R A
SADU
REPERE ÎN TIMP
S ituată în Mărginimea Sibiului, într-o zonă de
frumuseţi aproape unice, unde natura a
răsplătit din plin aceste locuri, localitatea îşi
pierde începuturile ei istorice în negura vremurilor.
Teritoriul actual al judeţului Sibiu, şi, fără îndoială, şi
această zonă, poate fi inclus în aria geografică în care s-au des-
făşurat etapele timpurii ale procesului de antropogeneză.
Cercetările arheologice au dovedit cu prisosinţă contribuţia
populaţiei strămoşeşti în spaţiul sud transilvănean, cuprin-
zând mai ales zonele de deal şi munte, un proces continuu de
simbioză etnoculturală, aflată în contact şi sub influenţa pu-
ternică a culturii romano-bizantine. La procesul de formare a
limbii şi poporului român un aport constant l-au reprezen-tat
şi comunităţile din arealul geografic amintit. Atestarea relativ
târzie a acestora în documentele cancelariilor regală şi voievo-
dală, abia în secolele XIII-XIV, nu constituie nici un fel de
argument că ele nu ar fi existat cu mult mai înainte organiza-
te, mai întâi, în cadrul unor formaţiuni prestatale, apoi pe altă
treaptă a evoluţiei lor istorice, într-un voievodat de tip feudal.
Organizaţi în puternice comunităţi obşteşti, românii au
fost purtătorii unor forme tradiţionale de viaţă, luptând
pentru menţinerea lor vreme îndelungată, chiar şi după
cuprinderea teritoriului locuit de ei în sistemul de organizare
administrativă al saşilor, de pe domeniul „pământului
crăiesc”. În acest context, „cultura materială a populaţiei
româneşti autohtone, cu toate particularităţile sale, s-a
menţinut în tot cursul evului mediu, refuzând formele hibride
impuse de feudalismul maghiar şi săsesc”1.
La 1210, în oastea comitelui Joachim de Sibiu se numărau
şi o serie de locuitori ai satelor din sudul Transilvaniei.
Supoziţia istorică ne îndreptăţeşte, eventual, a considera că
din aceasta ar fi făcut parte şi sădenii, dar documentul nu
pomeneşte direct comuna sau pe locuitorii ei în contextul
respectiv. Două secole mai târziu, la 1411, conform
informaţiilor cuprinse în două lucrări recente referitoare la
zonă2, localitatea este menţionată ca fiind vândută de către
Margareta Gereb de Vingard, văduva comitelui de Cisnădie,
sub dependenţa căreia ar intra la acea dată, în baza „dreptului
posesoral” al saşilor. Dar, în ambele cazuri pomenite mai sus,
sursa citată3 se constituie doar dintr-un regest al
documentului aflat la momentul întocmirii volumului de
documente în Arhivele Statului din Budapesta, regest din care
nu rezultă însă ca Sadu să fi fost sau nu cedat Cisnădiei.
În mod cert, aşezarea are o vechime care depăşeşte cu
mult cei 500 de ani pe care îi pomenim de la atestarea sa
documentară. De altfel, într-o lucrare recent apărută, sub
semnătura a doi istorici bucureşteni4, se opinează asupra
caracterului slav al toponimicului Sad[u].
Analizând problema din punct de vedere etimologic,
Iorgu Iordan conferă numelui de Sadu următoarele valori
semantice: plantă, grădină, plantaţie, loc plantat (din limba
veche slavă – sadovù = grădină; în limba bulgară – sadina =
loc plantat)5.
Data primei menţiuni scrise a numelui localităţii este anul
1488, indicată atât de Coriolan Suciu cât şi de Ernst Wagner6.
Din timpuri imemoriale, „Mărginimea” s-a bucurat de
privilegii sociale deosebite de celelalte zone ale Transilvaniei,
beneficiind de un statut social-politic aparte. Condiţia
localităţilor, de sate libere, a fost păstrată şi sub regii Ungariei,
acestea fiind conduse de oameni ridicaţi din mijlocul
colectivităţii lor, de cneji proprii, ele fiind învestite cu
misiunea specială de a asigura paza militară a cetăţilor din
preajmă şi a întregii zone7.
Aproximativ până în cea de a doua jumătate a secolului al
XV-lea, zona în care se circumscrie Sadu a făcut parte din
„ducatul” Amlaşului, aflat sub stăpânirea domnitorilor Ţării
Româneşti. În încorporarea târzie a ducatului Amlaşului la
pământul crăiesc rezidă şi explicaţia menţionării documentare
târzii (1488) a Sadului8.
În cadrul relaţiilor politice fireşti de apropiere a
voievodatului transilvănean de Principatele Române,
istorie
promovate atât din iniţiativa oficialităţilor Sibiului cât şi din
aceea a fruntaşilor satelor transilvănene (a cnejilor acestora),
aceştia din urmă întreţinând strânse legături cu dregătorii
celor două ţări surori. Prima misiune diplomatică în Ţara
Românească a cneazului de Sadu este consemnată la data de
19 iunie 15039. Trei ani mai târziu, documentele consemnează
o nouă misiune în sudul Carpaţilor10. În acest sens, un alt
document, purtând data de 1 ianuarie 1507, pomeneşte de
cneazul Sadului trimis cu scrisoare la domnul Ţării
Româneşti11. Şi, în sfârşit, altă menţiune, de aceeaşi factură, ne
furnizează documentul din 150912.
În primele decenii ale secolului al XVI-lea, Transilvania a
fost implicată în lupta pentru supremaţie dintre Ioan Zápolya,
voievodul acesteia, şi Ferdinand de Habsburg, ambii vizând
coroana Ungariei. La îndemnul Porţii Otomane intervin în
conflict şi domnitorii Ţării Româneşti, fără a pricinui însă
pagube locuitorilor satelor mărginene. Astfel, un document,
„o scrisoare de pe la 1530 a spătarului Mogoş, adresată
locuitorilor din Sadu şi Cisnădie, prin care le cerea prietenie
ca unora ce «nu au fost prădaţi nici robiţi» la trecerea oastei
Ţării Româneşti prin teritoriul lor”, stă mărturie asupra
relaţiilor existente atunci între munteni şi „mărgineni”13.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea, zona sudică,
locuită de românii transilvăneni, este încorporată „pământului
crăiesc”, comuna Sadu devenind „pertinenţă comunală”
(1541) cu obligaţii contractuale grele faţă de Cisnădie14.
În tumultosul secol al XVII-lea, mai precis la 1646,
principele Gheorghe Rákoczi întăreşte starea de dependenţă
1
a Sadului faţă de Cisnădie, servitute din care s-a eliberat abia
în secolul al XVIII-lea15. La nici trei decenii de la această dată,
în 1675, un alt document menţionează pe iobagul Toma
Roşca cu fiii săi din comuna Sadu16.
În cursul anului 1958, cu prilejul unor lucrări necesare
coborârii podelei bisericii din localitate, a fost descoperit un
tezaur de monede feudale (147 bucăţi) păstrat actualmente în
colecţiile Muzeului Brukenthal din Sibiu. Potrivit opiniei
exprimate de istoricii care au prelucrat materialul
numismatic17, grosul tezaurului „a fost acumulat într-un timp
mai scurt decât perioada de emisiune a monedelor, şi anume
în intervalul dintre 1626-1629, care este o perioadă de pace şi
de redresare economică în Transilvania”.
La începutul secolului următor, conscripţia din 1712
înscria ca „pertinente” Sibiului şi comuna Sadu alături de
Avrig, Săcădate, Rusciori, Bungard, Poplaca, Gura Râului,
Răşinari, Veştem, Mohu, Loamneş, Cârţa, Orlat, Săcel şi
Jina18.
Anii puternicei mişcări religioase condusă de călugărul
Sofronie (1761-1763), ce atinsese proporţii neprevăzut de
mari pentru autorităţile vremii, aduc în obiectivul istoriei
figura protopopului Ioan din Sadu, arestat de oficialităţi,
pentru care conducătorul răscoalei, călugărul Sofronie,
intervine spre eliberarea acestuia19.
Marile momente istorice de la 1848-1849, Unirea
Principatelor (1859) şi mai ales 1877-1878, anii Războiului de
Independenţă, au marcat acţiuni de solidaritate ale românilor
sibieni. Între adunările şi întrunirile consacrate acestui ultim
eveniment, încheiat cu manifestaţii, alături de cele din Sălişte,
Tilişca, Miercurea, Boiţa şi altele, se numără şi cea din comuna
Sadu20.
Apelurile lansate de Comitetul femeilor române din Sibiu
pentru ajutorarea răniţilor, ca şi cele din ziarele şi revistele
vremii, au găsit o largă audienţă atât la oraşe cât şi la sate,
unde învăţătorii şi preoţii, notarii şi primarii le aduceau la
cunoştinţă locuitorilor. Astfel, notarul comunal din Sadu,
Constantin Popovici, după o intensă activitate în rândurile
locuitorilor comunei, aduna 50 de florini, sumă destinată
ajutorării răniţilor în Războiul pentru Independenţă21.
Din nou, solidaritatea fiilor naţiunii române se manifesta
cu tărie, cu prilejul Mişcării memorandiste (1892-1894).
Declanşarea şi desfăşurarea Primului Război Mondial
constituie începutul unor ani întunecaţi pentru populaţia
românească din monarhia dualistă, în primul rând datorită
măsurilor de oprimare şi de împiedicare a mişcărilor de
eliberare naţională a popoarelor asuprite, apoi datorită
uriaşelor pierderi materiale şi umane.
Bogatele informaţii de arhivă consemnează desfăşurarea
în cursul lunilor octombrie şi noiembrie 1918, în întreaga
Transilvanie, a unor evenimente deosebite. Astfel, în judeţul
Sibiu s-au înfiinţat consilii şi gărzi naţionale în 108 localităţi
rurale şi urbane22.
În zilele de sfârşit ale lunii noiembrie, pregătite şi desfă-
şurate la chemarea intelectualilor (preoţi şi învăţători), dând
glas dorinţei fierbinţi ce sălăşluia în sufletul fiecărui român, şi
populaţia Sadului, întrunită la 28 noiembrie, îşi declara, prin
cei 288 semnatari ai actului de adeziune, voinţa neclintită de
unire a Transilvaniei cu teritoriile româneşti de dincolo de
Carpaţi, cu „patria mamă” – România. La 1 Decembrie 1918,
preotul Dimitrie Bunea, preşedintele Consiliului Naţional
Român din Sadu şi delegat la serbările unirii, este ales
membru supleant al Consiliului Naţional Român Central23.
2
Reforma agrară din 1921, principalul eveniment ce
succede actului constituirii statului naţional unitar român, ce
da un nou impuls dezvoltării economiei româneşti, înscrie în
cadrul listelor de împroprietărire, cu prioritate şi în judeţul
Sibiu, pe foştii combatanţi, invalizii şi văduvele de război24. În
pofida acestui drept, prevăzut în articolul 92 din legea
împroprietăririi, plângerile acestora, vreme îndelungată, nu-şi
vor găsi rezolvarea. Astfel, în anul 1930, un număr de 24 de
voluntari din comuna Sadu se mai adresau autorităţilor pentru
a li se împărţi terenul rezervat de stat, deoarece ei nu
primiseră pământ. Cu această ocazie s-a întocmit un tablou
suplimentar în care au fost trecuţi 69 de nedreptăţiţi ai
împroprietăririi25.
Reforma nu era definitivă. La Sadu şi Cinsădie, deşi
pădurile au fost expropriate, erau în continuare exploatate de
foştii proprietari26.
În urma arendării administrative din anul 1921 a luat fiinţă
judeţul Sibiu compus din şase plăşi, având un teritoriu de
3.619 kmp. Reforma administrativă din 1925 stabilea o nouă
organizare teritorială; Sadu făcea parte din plasa Avrig, alături
de Boiţa, Tălmaciu şi Tălmăcel27. Prin legea din 1930, sunt
desfiinţate fostele plăşi Avrig şi Turnişor, prin contopirea lor
funcţionând o singură plasă, Sibiu, ce includea 20 comune de
pe Valea Hârtibaciului şi o serie de comune din Mărginime:
Boiţa, Poplaca, Răşinari, Râul Sadului, Sadu, Tălmaciu28.
Populaţia din judeţul Sibiu, inclusiv aceea din comuna
Sadu, a resimţit lipsurile din timpul celui de al Doilea Război
Mondial şi a participat activ, prin fiii lor aflaţi sub arme, la
luptele care s-au desfăşurat atât pe frontul de răsărit, apoi pe
teritoriul ţării, cât şi pe frontul de vest, până la terminarea
războiului29.
* * *
Populaţia zonei, crescătoare de ovine şi bovine, cultiva
pământul, practica pădurăritul şi o serie de meşteşuguri
casnice. De timpuriu pătrund în Sadu şi alte preocupări decât
cele tradiţionale. În anul 1575, spre exemplu, documentele ne
furnizează ştirea existenţei, pe apa Sadului, a unei mori de
hârtie, contemporană în timp cu cea din Tălmaciu30.
Dezvoltarea pieţei Sibiului, în sistem controlat, dădea
posibilitatea valorificării produselor meşteşugăreşti şi, în mai
mică măsură, a celor ţărăneşti. Satele româneşti ale ţinutului
(Sadu numărându-se printre ele) cunosc o specializare a
meşteşugarilor chemaţi să satisfacă nevoile zilnice ale
gospodăriilor ţărăneşti. Un număr tot mai mare de cojocari,
lemnari, piuari, fierari şi olari sunt cunoscuţi în aşezările de la
poalele munţilor. Joagărele, morile, pivele şi vâltorile, înşirate
pe apele de munte, sunt tot mai des pomenite în documente.
Paralel cu nevoile sporite de produse meşteşugăreşti, se
accentuează treptat şi diviziunea muncii, meşteşugarii satelor
părăsind oieritul şi agricultura.
Secolul al XVIII-lea înregistrează o suită întreagă de
înnoiri sesizabile în toate domeniile de activitate; acumularea
de capital, dezvoltarea pieţei interne şi externe se constituie în
cauze directe ale subminării relaţiilor de producţie feudale.
Toate acestea concură la crearea şi, apoi, la dezvoltarea
manufacturilor, acestea constituind o verigă importantă între
producţia meşteşugărească şi întreprinderea industrială.
Astfel, la 1782 ia fiinţă un atelier manufacturier de tors lână şi
ţesut postavul, bazele fiind puse de vestitul medic oculist
român Ioan Molnar-Piuariu31.
 După anul 1840, atelierele breslaşilor textilişti din Sibiu,
Cisnădie şi Sadu se transformă în manufacturi însemnate,
producând postav, flanele şi molton, produse ce se bucurau
de o largă solicitare în Principatele Române32. Ulterior,
necesităţi de ordin militar, stringente, impun construirea la
Sadu a unei pulberării despre care amintesc doar câteva mine
precum şi tradiţia orală (vezi locul numit „Puntea Băii”)33.
Târgurile din localităţile urbane mai apropiate sau mai
depărtate, din Cisnădie, Făgăraş şi Braşov, constituiau ocazii
prielnice pentru locuitorii Sadului, pieţe unde-şi desfăceau
produsele ce le prisoseau: brânzeturi, ţesături de lână,
covoare, sumane, scânduri, lemne de foc ş.a.
Dezvoltarea în ritm intens a manufacturilor este organic
legată de munca la domiciliu, sistem larg practicat în Imperiul
Habsburgic, întâlnit şi în Transilvania în ramura prelucrării
bumbacului sau a torsului, manufacturile de postav din
Cisnădie dând de lucru în 1833 la peste 1.400 torcătoare din
comunele învecinate. În acest context, vechea manufactură de
tors lâna de la Sadu, creaţia lui Molnar-Piuariu, luase fiinţă în
ideea că ţesătoriile din Cisnădie vor recurge la serviciile ei.
Experimentul nu a reuşit din cauza boicotului cisnădienilor şi
după un timp relativ scurt manufactura îşi încetează
activitatea (1853), în locul ei instalându-se o „fierbătorie”
(distilerie) de băuturi alcoolice34.
În contextul dezvoltării generale a industriei româneşti
din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale,
judeţului Sibiu îi revine statutul de zonă geografică dezvoltată
sub raport industrial. În această perioadă funcţiona la Sadu o
fabrică de bere (cu un capital investit de 5.000.000 lei), o
distilerie de spirt precum şi o fabrică de cărămizi şi ţigle35.
Un mare număr de muncitori din Sadu activau în perioada
inter- şi postbelică la diferite întreprinderi textile din Cisnădie.
Străveche îndeletnicire a locuitorilor acestor zone, piuări-
tul cunoaşte activitatea, înainte de Primul Război Mondial, a
nu mai puţin de 37 pive pe râul Sadu; între cele două războaie
mondiale, numărul lor s-a redus la 13, pentru ca în anii 1950-
1955 numărul lor să scadă la doar trei. Astăzi, practic, meş-
teşugul tradiţional al piuăritului a dispărut total datorită pro-
gresului tehnic precum şi marilor întreprinderi specializate
din Cisnădie cât şi din alte zone ale ţării (din păcate, cu mare
recul, după anul 1989!)36.
Pe de altă parte, „pădurile nesfârşite” i-au atras pe
oamenii din Sadu, încă din vremuri de demult, să folosească
lemnul. Au construit, în acest scop, o salbă de joagăre37. În
Sadu, sursa principală de existenţă a fost exploatarea
pădurilor, plutăritul şi comerţul cu lemne.
În satele din jurul Sibiului o largă răspândire a avut şi
îndeletnicirea ţesutului, „ce aparţinea femeilor, folosindu-se
gherghefurile şi războaiele, pentru stofe, ţesături şi pentru
portul popular local deosebit de distins, care a influenţat şi
alte zone ale României”38.
Printr-o exprimare plastică dar plină de veridicitate,
Serafim Duicu39 sintetiza spiritul omului din „mărginime”,
deci şi a sădeanului: „Trup din trupul muntelui, «mărgineanul»
a prins în fiinţa sa şi ceva din filosofia acestuia: în sus. De aici
cutezanţa, spiritul de iniţiativă, perspectiva, armonia inte-
rioară ca trăsături fundamentale decelabile la toate vlăstarele
ridicate din trunchiul sau în orizonturile culturii româneşti”.
Într-o perfectă simbioză cu muntele, cu locurile de
baştină, „mărginenii” au avut iscusinţa gândului, privind
departe, în spaţiu şi timp, fapt ce le-a conferit excelente
calităţi: vigoare, echilibru şi cumpătare în toate.
În cadrul acestei succinte expuneri, menţionăm şi faptul
că Sadu este locul de obârşie al unor binecunoscute
personalităţi ale culturii noastre naţionale, luptători cu pana
scrisului pentru drepturile românilor, pentru propăşirea lor
culturală şi economică: Ioan Inochentie Micu-Klein (24 iunie
1700 – 23 septembrie 1768), protopopul Ioan Piuariu („Popa
Tunsu”) (1732-1782), Samuil Micu (septembrie 1745 – 13 mai
1806), Ioan Piuariu-Molnar (1749 – 16 martie 1815),
protopopul Ioan Hannia (20 martie 1818 – 30 martie 1897),
Sava Săvoiu Popovici (23 octombrie 1818 – 18 martie 1908)
dar şi contemporanii noştri, fiii şi fiicele acestor meleaguri,
care într-o varietate impresionantă de profesii îşi aduc o
contribuţie de seamă în diversele sectoare economice, în
învăţământ sau în cultură, în sănătate şi sport, atât în aşezările
învecinate, la Cisnădie, Tălmaciu ori Sibiu, cât şi în diferite
localităţi din ţară, ori de peste hotare40.
Note:
1. Lupaş, Ioan, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvănene, Editura
Dacia Traiană, Sibiu, 1944, p. 1.
2. Dumitrescu-Jippa, A., Nistor, N., Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 55; Albu, C., Pe urmele lui Ioan Inochenţiu Micu-
Klein, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 78.
3. Zimmermann, Fr., Werner, C., Müller, G., Urkundenbuch zur Geschichte der
Deutschen in Siebenbürgen, vol. III, Hermannstadt, 1902, nr. 1663, p. 511.
4. Giurescu, C.C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 132.
5. Iordan, I., Toponimie românească, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1963, p. 27. Vezi în acest sens şi opinia lui N. Drăgan exprimată în lucrarea
Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticei, Bucureşti, 1932,
p. 555. Aceleaşi sens, sub raport etimologic, de grădină cu pomi, pentru
numele localităţii conferă şi lucrările lui Kisch, G., Siebenbürgen im Lichte der
Sprache, Hermannstadt, 1929, p. 98 şi Schneider W., Die Ortsnamen im
mittleren Theile des südlichen Siebenbürgens, Leipzig, 1926, p. 124.
6. Suciu, C., Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 93; Wagner, E, Historisch – statistisches
Ortsnamenbuch für Siebenbürgens, Böhlau Verlag, Köln-Wien, 1977, p. 352.
7. Wagner, E., op. cit., p. 352, nota 10 a.
8. Duicu, S., Pe urmele lui Samuil Micu-Clain, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1986, p. 15.
9. Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der sächschischen
Nation, vol. I (1380-1516), Hermannstadt, 1880, p. 363.
10. Idem, p. 433.
11. Idem, p. 493.
12. Idem, p. 520.
13. Dumitrescu-Jippa, A., Nistor, N., op. cit., p. 167.
14. Müller, G., Das Deutscum und die sekundären Siedlungen in Siebenbürgen,
Hermannstadt, 1929, p. 111-114 şi 135-138. Vezi şi Duicu, S., op. cit., p. 15.
15. Albu, C., op. cit., p. 77.
16. Arhivele Naţionale, Filiala Judeţeană Sibiu, N. Coll. Post. Nr. 2359, L.
84.
17. Chirilă, E., Lupu, N., Tezaurul faudal de la Sadu (r. Sibiu), sec. XVI.XVII,
în: Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal. Istorie, 12, 1965, p. 136.
18. Schuller, Fr., Zwei Konscriptionene des einstigen Hermannstädter Sthules aus
dem Beginne des 18. Jahrhunderts, în: Archiv des Vereins für Siebenbürghische
Landeskunde, XXXII, 2, Hermannstadt, 1903.
19. Bunea, A., Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inochenţiu Klein (1728-
1751), Blaj, 1900, p. 192; Meteş, Şt., Emigrări româneşti din Transilvania în
secolele XIII-XX, ediţia I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 153.
20. Abrudan, P., Contribuţia Sibiului în Războiul de independenţă din 1877-
1878, în: Repere sibiene. Studii şi referate, Sibiu, 1977, p. 10.
21. Ibidem, p. 20.
22. Abrudan, P., Contribuţia Sibiului la unirea Transilvaniei cu România, în:
Repere sibiene. Studii şi referate, Sibiu, 1982, p. 173-174.
23. Pascu, Şt., Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, la p. 409
se dă un număr de 191 adeziuni ale comunei Sadu, f. Muzeul Unirii, Alba
Iulia, dos. Nr. LX-LXX; Abrudan, P., op. cit., p. 182; vezi şi fotocopia
actului de adeziune al sădenilor la Muzeul judeţean de istorie – Sibiu.
3
24. Buletinul statistic al României, 1921-1922, Bucureşti, 1922, p. 815.
25. Arhivele Naţionale Centrale, Fond Ministerul Agriculturii şi
Domeniilor, dosar 23/1930, fila 15.
26. Ciobanu, V., Aspecte din lupta socială a ţărănimii din judeţul Sibiu. 1918-
1928, în: Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal. Istorie, 18, 1974, p. 246.
27. Badea, L., Caloianu, N., Dragu, Gh., Judeţul Sibiu, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1971, p. 8-9.
28. Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească, Bucureşti,
1985, p. 45.
29. Ciobanu, V., Goţia, D., Despre situaţia economică şi lupta antifascistă a
maselor populare din judeţul Sibiu. 1939-1943, în: Studii şi comunicări. Muzeul
Brukenthal. Istorie, 19, 1975, p. 173.
30. Dumitrescu-Jippa, A., Nistor, N., op. cit., p. 118.
31. Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964, p. 797.
32. Imreh, Şt., Despre începuturile industriei capitaliste din Transilvania în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1955, p.
14-15.
33. Albu, C., op. cit., p. 78.
34. Mărginenii Sibiului…, p. 40.
35. Ciobanu, V., Giura, L., Industria judeţului Sibiu în epoca contemporană.
1918-1944 , (I), în: Studii şi comunicări. Muzeul Brukenthal. Istorie, 21, 1981, p.
250.
36. Siebenbürgische Quartalschrifft, V, 1797, p. 98; Irimie, C., Pivele şi vâltorile
din Mărginimea Sibiului şi pe Valea Sebeşului, în: Studii şi comunicări. Muzeul
Brukenthal. Istorie, 2, 1956, p. 15.
37. Albu, C., op. cit., p. 15.
38. Racoviţan, M., Nistor, N., Rolul „mărginenilor” în formarea comunităţii
economice şi a conştiinţei naţionale a poporului român, în Studii şi comunicări.
Muzeul Brukenthal. Istorie, 20, 1977, p. 77.
39. Duicu, S., op. cit., p. 15.
40. Vezi cele două lucrări citate în studiul de faţă aparţinând lui Corneliu
Albu şi Serafim Duicu; Mircea Popa, Ioan Molnar-Piuariu, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1976; Lucian Giura, Sadu. File de istorie.