Sunteți pe pagina 1din 132

Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova

Institutul de Lingvistică

Cu titlu de manuscris
CZU: 811. 135. 1’367 (043. 3)

Angela Ciumac

Trăsăturile structural – semantice ale subiectului în


limba română

Teză pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor în filologie

Specialitatea 10. 02. 01. – Limba română

Conducător ştiinţific :
N. Raevschi, doctor
habilitat
în filologie, conferenţiar
Chişinău 2003
Sumar:
Introducere 3

Capitolul I. Problema subiectului în lingvistică

1.1 Istoricul noţiunilor de subiect şi predicat 8


1.2 Subiectul în perioada lingvisticii ştiinţifice 13
1.3 Caracterul subiectului sub aspectul universaliilor 15
1.4 Controverse în jurul definiţiei subiectului 18
1.5 Cazurile subiectului 25
1.6 Natura raportului dintre subiect şi predicat 31
1.7 Problema subiectelor false 37

Capitolul II. Particularităţi semantice ale subiectului în propoziţia


bimembră
2.1 Intercondiţionarea semanticii şi sintaxei 44
2.2 Semantica părţilor de propoziţie. Componentele semantice ale
subiectului 46
2.3 Componentul referenţial al subiectului şi semnificaţia referenţială a
substantivului
50
2.4 Corelaţia dintre semnificaţia categorială a părţii de vorbire şi
componentul logico-sintactic al subiectului
54
2.5 Semantica lingvistică a subiectului dependentă de semantica
predicatului
62

Capitolul III. Trăsături structural-funcţionale ale subiectului

3.1 Intercondiţionarea structurii şi semanticii 72


3.2 Subiectul exprimat (manifest). Tipuri structurale 75
3.3 Subiectul neexprimat (nonmanifest). Tipuri structurale
86
3.4 Propoziţia nominativă 97
3.5 Alte tipuri structurale de subiect 104
3.6 Subiectul la nivelul frazei. Propoziţia subiectivă 110
3.7 Topica subiectului în propoziţia bimembră 113

Concluzii 119
Bibliografie 123

2
Sigle şi abrevieri 128
Резюме 130
Sumary 131

Introducere

Cercetările din ultimii ani din domeniul lingvisticii au fost cu adevărat


inovatoare, lărgind astfel orizonturile şi perspectivele acestei ştiinţe. Trecând prin
stadiul filosofiei limbii, evoluţiei formelor, lingvistica revine la realitatea imanentă
a limbii, tinzând să devină o ştiinţă formală, severă şi sistematică. La etapa actuală
un loc deosebit în ştiinţa limbii îl ocupă semantica şi sintaxa. Anume ele alcătuiesc
substanţa limbilor naturale, sînt prezente în orice act comunicativ inteligibil şi tind
să aibă un caracter universal.
Lucrarea de faţă îşi propune să examineze subiectul, ca unitate a sintaxei, din
punct de vedere structural-semantic, tinzând să-şi aducă contribuţia la elucidarea
faţetelor mai puţin clare ale categoriei luată în discuţie. Deşi problema dată este
larg cercetată în literatura de specialitate, unele aspecte ale ei continuă să rămână
încă nelimpezite: locul subiectului în structura de ansamblu a limbii, posibilităţile
semantice ale subiectului, modalităţile sale de realizare structurală la nivelul
propoziţiei şi la cel al frazei etc.
Pentru a identifica poziţia subiectului în structura limbii şi a-i stabili
funcţiile, ne vom întemeia argumentele pe teza de ordin general precum că întreg
edificiul lingvistic se axează pe trei tipuri de abstracţii:
1. abstracţia nominală
2. abstracţia predicativă
3. abstracţia lui „ego” sau locaţională
Prin abstracţia nominală obţinem inventarele părţilor de vorbire cu
subdiviziunile lor, care reflectă entităţile din realitate – obiectele, proprietăţile lor
statice şi dinamice. Prin abstracţia predicativă se obţin relaţiile dintre obiecte şi

3
denumirile lor, adică principalele componente ale sintaxei. În fine, prin abstracţiile
pe care le contractează „ego” în structura de ansamblu a limbajului obţinem
categoriile de persoană, caz, etc.

Pe noi în mod deosebit ne-a interesat cel de-al doilea tip de abstracţie -
„abstracţia predicativă”, care ne oferă şansa de a discuta despre propoziţie, dat
fiind faptul că în urma actului de predicaţie o sintagmă se proiectează la un nivel
superior, cel al propoziţiei, ai cărei termeni esenţiali sînt subiectul şi predicatul.
De la tipul acesta primar de frază bimembră, în care termenii se opun numai
sub aspect sintactic, se ajunge cu vremea la două tipuri de fraze, opuse între ele
prin natura predicatului: fraza nominală şi fraza verbală. Fraza nominală continuă
tipul vechi de frază, în care predicatul încă nu e specializat ca verb. Deoarece
categoriile morfologice ale cuvântului cu rol de subiect (număr, gen) sînt
transferate prin acord la cuvântul cu rol de predicat, iar categoriile specifice
cuvântului cu rol de predicat se constituie mai târziu (ceea ce înseamnă că
specializarea ca nume a subiectului se realizează pe plan morfologic mai devreme
decât specializarea ca verb a predicatului), în etapele mai vechi ale limbilor
predomină totuşi fraza nominală. Fraza nominală a cărei caracteristică esenţială e
constituirea non–verbală, se întâlneşte în numeroase limbi: indo-europene, semito-
hamitice, ugro-finice, dravidiene, bantu, indoneziene. După cum releva E.
Benveniste, în prezent e mai uşor să cităm limbile care nu cunosc sau nu au
cunoscut acest tip de frază, decât pe acelea care ilustrează te atestată.
Fiind atraşi de această perspectivă a subiectului, am încercat să-i determinăm
locul şi rolul său în lingvistica românească. Din aceste considerente am structurat
lucrarea astfel, încât să avem posibilitate de a răspunde la întrebările pe care ni le-
am propus spre cercetare:
Capitolul I „Poziţia subiectului în lingvistica generală şi cea românească”
Capitolul II „Particularităţi semantice ale subiectului în propoziţia
bimembră”
Capitolul III „Elemente structural-semantice ale subiectului”

4
Lucrarea mai include introducerea, concluziile şi o lista de surse
bibliografice.
Actualitatea temei. Sintaxa semantică în plan teoretic a devenit relativ nu
demult sfera unor căutări şi descoperiri ştiinţifice active, ele fiind legate de numele
unor autori ca I. Stepanov, N. Arutiunova, V. Gak, N. Şvedova, A. Greimas, B.
Potter, Ch. Fillmore. Mai mulţi cercetători-sintaxişti ca G. Zolotova, S. Kokorina,
S. Kaţnelison, A. Kibrik, E. Paduceva abordează în lucrările lor diverse aspecte
referitoare la subiect, cu toate acestea principalele probleme ale categoriei în
cauză: semantica şi funcţionalitatea subiectului nu s-au bucurat de atenţia cuvenită.
Astfel, lipsa unei tratări de ansamblu a subiectului ca o categorie a sintaxei
semantice, necesitatea analizării diverselor puncte de vedere existente în problema
dată fac această cercetare, credem, actuală.
Scopul şi sarcinile lucrării derivă din acest obiectiv general. Lucrarea îşi
propune să descrie subiectul ca parte esenţială şi constructivă a propoziţiei,
analizând interdependenţa dintre trăsăturile semantice şi cele structurale ale
subiectului. Pentru atingerea acestui scop este necesară abordarea unor probleme
atât de ordin general, cît şi particular. În această ordine de idei lucrarea îşi propune:
• Să identifice anumite caracteristici ale subiectului ca trăsături
constitutive, care ar permite cercetarea unei sau altei unităţi a limbii ca
subiect al propoziţiei.
• Să cerceteze legătura dintre semnificaţia referenţială a părţii de
vorbire şi componentul referenţial al subiectului, precum şi legătura dintre
semnificaţia categorială a părţii de vorbire şi componentul logico-sintactic al
subiectului.
• Să examineze multiplele posibilităţi de manifestare a subiectului
la nivel relaţional.
• Să întocmească o clasificare a tipurilor semantice de subiect.
• Să analizeze modificările semanticii subiectului în structura
enunţului, (în propoziţii de diverse tipuri) şi să evidenţieze acele situaţii care

5
pot fi considerate ca „elipsă a subiectului”, „subiect multiplu”,
„neexprimarea subiectului”
• Să selecteze din textele aparţinând literaturii artistice româneşti
şi să sistematizeze construcţiile care se referă la un anumit tip de subiect
semantic din structura enunţului.
Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării este determinat de scopul
urmărit în lucrare şi de specificul fenomenelor studiate. Dat fiind că obiectul
cercetărilor noastre sînt trăsăturile semantico-structurale ale subiectului, am apelat
pentru documentare la lucrările unor cercetători notorii în acest domeniu cum ar fi:
A. Greimas, B. Pottier, Ch. Fillmore, V. Gak, S. Kaţnelison, N. Arutiunova, E.
Benveniste, D. Irimia, I. Diaconescu, I. Iordan etc., iar materialul faptic l-am
excerptat din operele scriitorilor români.
Pentru obţinerea rezultatelor scontate am utilizat metoda descriptivă, care
presupune o cercetare, o sistematizare şi o clasificare a materialului adunat, metoda
analizei şi sintezei, metoda deducţiei. Nu am neglijat nici metoda statisticii,
considerând-o importantă la etapa elaborării şi prelucrării informaţiei, dat fiind că
densitatea unor sau altor fenomene lingvistice demonstrează nivelul actualităţii lor
pentru sistemul limbii.
Metoda comparativă este aplicată pentru a scoate în evidenţă specificul unor
fenomene lingvistice proprii doar limbii române.
Inovaţia ştiinţifică a lucrării rezidă în caracterul original şi complex al
investigaţiilor. Lucrarea reprezintă un studiu amplu, cu teze şi interpretări proprii
privind valoarea şi importanţa subiectului ca centru al propoziţiei, precum şi
funcţionalitatea acestuia în vorbire. Se iniţiază o taxonomie a tipurilor semantice
de subiect.
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării se bazează pe rezultatele
obţinute în urma cercetărilor. Constatările şi concluziile generalizatoare ale tezei ar
putea fi utilizate la redactarea lucrărilor de gramatică a limbii române, contribuind
la clarificarea incertitudinilor existente. Bogatul material faptologic ar putea servi
la pregătirea unui curs special de sintaxă a propoziţiei pentru facultăţile de

6
filologie, iar materialul teoretic credem că ar fi binevenit şi în procesul de predare a
lingvisticii generale şi a sintaxei.

Aprobarea lucrării. Rezultatele cercetării de faţă au fost prezentate la o


serie de conferinţe ştiinţifice din cadrul Institutului de Lingvistică al AŞM şi la
conferinţele ştiinţifice ale corpului didactic profesoral de la Institutul Relaţii
Internaţionale „Perspectiva”.

7
Capitolul I
Problema subiectului în lingvistică

1.1 Istoricul noţiunilor de subiect şi predicat

Sub raportul vechimii gramatica deţine, fără îndoială, primul loc printre
celelalte disciplini. De aici ar rezulta că atât subiectul, cât şi predicatul suscită
interesul lingviştilor de cel puţin două milenii. Istoria gramaticii arată însă că
abia la începutul epocii moderne aceste entităţi sintactice au ajuns să se impună ca
termeni ai propoziţiei. De altfel, conceptul însuşi de parte de propoziţie apare în
gramatică mai târziu decât cuvântul, după cum târzie este distincţia dintre
morfologie şi sintaxă, de care acest concept se află atât de strâns legat. Pentru
antichitate şi chiar epoca următoare, până spre sfârşitul evului mediu, sintaxa
pleca de la cuvânt, iar analiza propoziţiei (atunci propoziţia – judecata)
corespundea cu analiza în “cuvinte”, prin acestea înţelegându-se membre ale
unor clase (partes orationi”), partea de propoziţie se identifica deci cu cuvântul,
morfologia şi sintaxa se confundau, se “pierdeau” una în cealaltă.
În antichitate şi în evul mediu deşi se făcea distincţia subiect-predicat,
această distincţie nu era de natură sintactică, ci una logică, întemeiată pe trăsături
de ordin logic ale unor clase de cuvinte. Astfel, pornind de la opinia aristotelică
despre judecată, potrivit căreia prin judecată se afirmă sau se neagă ceva despre
altceva, se ajungea şi la o structură a judecăţii, care întotdeauna era aceeaşi:
subiectul judecăţii, predicatul judecăţii şi copula judecăţii.

8
Subiectul judecăţii – numit şi punct de plecare al gândirii sau element
cunoscut al gândirii - este noţiunea obiectului în legătură cu care se afirmă sau se
neagă ceva. Cu alte cuvinte, obiectul judecăţii şi subiectul judecăţii sunt lucruri
diferite, în sensul că obiectul este entitatea în legătură cu care urmează să se
constituie gândirea, iar subiectul este noţiunea ce reflectă obiectul respectiv. De
exemplu, dulapul este un obiect oarecare din realitate; noţiunea de dulap în
judecata Dulapul este înalt constituie subiectul acestei judecăţi.
Predicatul judecăţii este cel care reflectă noţiunea caracteristică afirmată sau
negată a subiectului judecăţii, iar copula judecăţii înseamnă relaţiile stabilite de
mintea omului între noţiunile ce constituie subiectul judecăţii şi predicatul
judecăţii, adică apartenenţa, identitatea, existenţa, cauzalitatea, considerate ca
afirmare sau negare în legătură cu subiectul judecăţii. În exemplul: Floarea e
mirositoare, mirositoare este predicatul judecăţii, este – copula judecăţii, iar
floarea – subiectul judecăţii.
Dacă elementele judecăţii (subiectul, predicatul şi copula) apar şi în
structura propoziţiei, aceasta înseamnă că judecata (ca unitate a logicii) şi
propoziţia (ca unitate a sintaxei) au elemente ce conţin aceleaşi cuvinte: subiectul
judecăţii şi subiectul propoziţiei: predicatul judecăţii şi predicatul propoziţiei,
copula judecăţii şi copula propoziţiei. Aceasta însă nu înseamnă că termenii
privitori la judecată vizează aceleaşi realităţi ca şi termenii referitori la
propoziţie. În susţinerea acestei idei venim să aducem argumentele lui C.
Dimitriu, care afirmă că copula din judecată nu e unul şi acelaşi lucru cu verbul
copulativ din propoziţie, deşi în unele cazuri ele se suprapun. În judecata:
“Dar zâmbirea-i e vicleană.” (M. Eminescu. O, II, p.8)
copula ne sugerează că zâmbirii lui Cupidon îi aparţine caracteristica de a fi
vicleană, în propoziţie acest lucru fiind indicat prin acordul în persoană şi număr
al verbului copulativ e cu numele – subiect zâmbirea.
Despre suprapunerea copulei judecăţii peste verbul copulativ din propoziţie
s-ar putea vorbi doar atunci când propoziţia prin care se exprimă judecata are

9
predicatul nominal cu verbul copulativ exprimat1, la fel ca în exemplul citat. În
celelalte cazuri situaţia se prezintă puţin altfel. Spre exemplu în enunţul El e în
grădină, e se consideră copula judecăţii, dar predicatul propoziţiei.
Nici subiectul şi nici predicatul judecăţii nu corespund cu subiectul şi
predicatul propoziţiei decât doar în unele cazuri şi anume atunci când judecata este
exprimată printr-o propoziţie bimembră simplă cu topică obiectivă. În vorbirea
curentă acest fel de propoziţie apare destul de rar. De exemplu: Soarele răsare. Ion
lucrează. Omul respiră.
Dacă propoziţia bimembră simplă nu are topică obiectivă, atunci subiectul şi
predicatul judecăţii nu se mai suprapun peste subiectul şi predicatul propoziţiei,
deoarece în judecată subiectul este întotdeauna punctul de plecare, iar predicatul –
punctul de sosire, fapt care nu e valabil şi pentru propoziţie. Adică, în cazul topicii
subiective noţiunea exprimată de predicatul propoziţiei este subiect al judecăţii
(punctul de plecare a gândirii), iar noţiunea exprimată prin subiectul propoziţiei
este predicat al judecăţii ( punct de sosire a gândirii). În exemplul: Creşte valul
cuvântul creşte este subiect al judecăţii, iar valul este predicat al judecăţii.
Deci, deosebirea constă în faptul că părţile de propoziţie au o topică liberă,
iar părţile judecăţii au o topică fixă. O altă deosebire constă în numărul şi calitatea
părţilor constitutive ale propoziţiei şi judecăţii. În comparaţie cu judecata, care
conţine trei termeni de importanţă egală din punct de vedere al necesităţii lor,
propoziţia poate conţine termeni de importanţă inegală şi aflaţi în număr diferit
(subiectul şi predicatul, în principiu, sunt membri indispensabili, iar atributul,
complementul, atributul circumstanţial, apoziţia sunt consideraţi facultativi). În
acest caz subiectul şi predicatul judecăţii nu mai corespund subiectului şi
predicatului propoziţiei, întrucât subiectul judecăţii cuprinde subiectul propoziţiei
plus toate determinările numelui-subiect din propoziţie, iar predicatul judecăţii
cuprinde predicatul propoziţiei, la care se adaugă şi toate determinările cuvântului
sau cuvintelor din care este alcătuit predicatul propoziţiei2. De exemplu:

1
Wald L. Propoziţia şi judecata // LR, X, 1961, nr.6, p.523
2
Dimitriu C. Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. - Iaşi, 1982, p.17

10
“Mii pustiuri (subiect al judecăţii) scânteiază sub lumina ta fecioară
(predicat al judecăţii).” (M. Eminescu. O, II,
p. 99)
Dacă luăm în considerare faptul că în limba română există propoziţii ce
conţin doar unul din termenii indispensabili ai propoziţiei, anume predicatul,
atunci reiese că propoziţia are mai puţini termeni decât judecata. În propoziţiile
de acest fel însăşi natura construcţiei (existenţa unui singur termen în propoziţie,
faţă de trei în judecată) face imposibilă – logic – suprapunerea părţilor judecăţii
cu părţile propoziţiei. De exemplu:
“Plouă… şi peste târg, duse de vânt
Grăbite, trec frunze liberate”.
(G. Bacovia. SA, p.29)
Existenţa unor astfel de construcţii poate fi explicată doar prin istoricul
dezvoltării limbii sau prin originea limbajului3.
Revenind la ideea expusă anterior, conform căreia în evul mediu distincţia
subiect-predicat nu era una sintactică, ci mai degrabă una logică, venim să afirmăm
totuşi că Platon făcea distincţia între nume (óγoµα) şi verb (ρηµα), ţinând seama de
faptul că unul putea fi subiect al judecăţii, celălalt predicat al acesteia, respectiv că
unul nu exprimă ideea de timp, iar celălalt o exprimă. În gramaticile medievale cu
sensul de subiect şi predicat se întâlnesc perechile de termeni subjectivum
/declarativum şi suppositum / appositum cu toate că Boethius (sec. V-VI e.n.),
traducând noţiunile aristotelice hypokeimenon şi kategoroumenon, folosise
termenii subiectum şi praedicatum, pe care i-a definit într-un mod păstrat, în parte,
până astăzi.
Situaţia aceasta se va menţine până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui următor, de când perspectiva sintactică asupra propoziţiei se
modifică: unităţile propoziţiei nu mai sunt acum doar cuvintele şi formele lor, ca în
sintaxa de tip greco-latin, ci părţile de propoziţie, acestea prezentându-se uneori ca
3
Iordan I., Robu Vl. Limba română contemporană. - Bucureşti, 1978, p. 531 “chiar în cazul propoziţiilor
impersonale, există, de fapt, un subiect, numai că nu-l putem identifica”, adăugând că, “mai exact spus, nu l-a putut
identifica omul primitiv de la care s-au transmis până astăzi aceste construcţii fără subiect, rămase fixe”.

11
un singur cuvânt, şi atunci se acoperă cu un “partes actionis”, alteori ca un grup de
cuvinte. Apar acum teorii sintactice noi, analiza porneşte de la propoziţie şi de la
părţile ei. Obiectul morfologiei, denumit mult timp “analogic”, se restrânge la
studiul formei şi structurii cuvintelor, iar sintaxa preia studiul valorii (funcţiei)
formelor.
Reprezentativ în această privinţă, prin concepţia sa nouă, este francezul
P.Girard (“Les vrais principes de la langue française, 1747), care oferă schema
unei divizări a propoziţiei în părţi (“părţi constructive”) ce nu se suprapun cu
părţile de vorbire şi au denumiri noi, precum şi ideea că partea de propoziţie poate
lua forma unei întregi propoziţii4.
Deja Gramatica de la Port-Royal, prima gramatică raţională (1660),
menţiona existenţa unor “termeni compleţi” ai propoziţiei şi ideea avea să fie
amplu dezvoltată cu un secol mai târziu tot într-o gramatică raţională, aceea a lui
N. Beauzé (1767). Aşadar, începând din această perioadă, sintaxa se ridică la
modelul structurii propoziţionale a enunţului şi, important, la partea de propoziţie,
ea definindu-se ca studiu al acestora. Morfologia şi sintaxa se constituie de acum
ca două compartimente cu profiluri şi sarcini oarecum distincte. Meritul de a fi
desăvârşit separarea punctului de vedere morfologic de cel sintactic se pare că îi
revine germanului K. Becker, prin lucrarea sa Organism der Sprache, apărută la
Frankfurt în 18415.
Readuşi în atenţie prin gramaticile raţionale, termenii subiect şi predicat se
impun definitiv în gramatică, chiar dacă înţelesul lor era strâns raportat la sensul
termenilor cu acelaşi nume din judecata logică. Au fost necesari mai bine de o mie
de ani (de la Boethius până la Ch. Wolf (sec. 18)), până când au prins rădăcini
sigure termenii de subiect şi predicat în gramatică6.

4
Stati S. Teorie şi metodă în sintaxă. - Bucureşti, 1967, p. 65, 68
5
Ivănescu G. Gramatica şi logica(II), în AUT, II, 1964, p. 194
6
Drăganu M. Istoria sintaxei. - Bucureşti, 1945, p. 19

12
1.2 Subiectul în perioada lingvisticii ştiinţifice

Cu trecerea timpului în teoria gramaticii a început a se resimţi insatisfacţia


faţă de vechea determinare a subiectului propoziţiei, determinare care îşi avea
rădăcinile în logica şi filosofia antică.
Vechea definiţie a subiectului, păstrată până nu de mult în gramaticile
şcolare, avea tendinţa de a echivala subiectul cu tema sau cu obiectul enunţului
(ceea despre ce se povesteşte în propoziţie), definind respectiv predicatul ca
“ceea ce se vorbeşte despre subiect”. La o astfel de determinare de obicei se
adăugau şi nişte remarci privind forma după care poate fi găsit subiectul în
propoziţie. În limbile cu o structură nominală în calitate de formă distinctivă a
subiectului apărea cazul nominativ. Astfel, funcţia de obiect al enunţului şi forma
cazului nominativ erau de ajuns pentru a defini noţiunea de subiect.
Critica gramaticii bazate exclusiv pe criteriul logicii în psiholingvistica
celei de-a II-a jumătăţi a sec. 19 a scos la iveală neajunsurile vechii definiţii. În
lucrările lui F. Steinthal, M. Gabelenz, H. Paul etc., alături de tradiţionalele
categorii de subiect şi predicat, au apărut categoriile paralele de subiect psihologic
şi predicat psihologic, care au precedat cercetările de mai târziu în domeniul aşa-
numitei “divizări actualizate a propoziţiei”7.
Evidenţierea noilor categorii a fost posibilă datorită constatărilor că în
funcţie de obiect al enunţului şi în enunţarea despre el pot apărea în anumite
7
Kaцнельсон С. Д. О категории субъекта предложения // Универсалии и типологические исследования. –
Moсквa, 1974, стp. 105

13
condiţii, şi alte părţi de propoziţie, nu numai subiectul şi predicatul. În felul acesta
vechile noţiuni vor fi radical revizuite. Într-adevăr, dacă în funcţie de obiect al
enunţului poate apărea nu doar subiectul propoziţiei, atunci care este funcţia
specifică a subiectului şi ce reprezintă în sine obiectul enunţului în calitate de
categorie gramaticală deosebită? Aceste întrebări au fost formulate încă de A.
Potebnea, care scria că “definirea subiectului ca obiect despre care se spune ceva ar
avea sens doar ca o trimitere la o altă definiţie şi anume la aceea pe care noi am
acceptat să o înţelegem ca obiect despre care se vorbeşte ceva”. În continuare
savantul menţionat reproşează adepţilor punctului de vedere tradiţional faptul că
aceştia doar unilateral stabilesc legătura între funcţia de obiect al enunţului şi cazul
nominativ. În viziunea lui A. Potebnea orice parte de vorbire de sine stătătoare
poate fi, în dependenţă de context, obiectul despre care se vorbeşte.8 Referitor la
această problemă E. Coşeriu menţiona că pot constitui subiectul un substantiv, un
pronume sau un grup nominal.9 Pentru a deveni subiect celelalte părţi de propoziţie
trebuie să treacă prin faza de substantivizare.
Critica interpretării psihologiste a principalelor părţi de propoziţie a avut
consecinţe benefice pentru determinarea statutului de subiect gramatical. În
prezent, gramaticienii, de regulă, se abţin de la determinarea funcţională a acestei
categorii. Ei preferă să se limiteze la indicarea legăturii ei cu nominativul, iar în
cazul limbilor analitice cu primul loc în propoziţie şi să sublinieze legăturile
formale între subiect şi predicat. Cu toate acestea, veridicitatea existenţei
subiectului drept o categorie sintactică foarte importantă nu se discută, deşi
raportarea acestei categorii la tema enunţului este trecută sub tăcere. Aceasta însă
nu înseamnă că funcţia de obiect al enunţului nu ar fi luată în consideraţie în teoria
contemporană despre limbă. Dimpotrivă, eliminată din studiile gramaticale despre
părţile de propoziţie, această categorie şi-a găsit locul în studiile despre divizarea
actualizată, unde este prezentă sub diferite denumiri (punctul iniţial al propoziţiei,
tema, etc.). Simţirea intuitivă a realităţii lingvistice nu le-a permis totuşi

8
Потебня A. A. Из записок по русской грамматике. - Харьков, 1888, стp. 66
9
Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. – Chişinău, 2000, p.149

14
lingviştilor să se dezică de vechile şi nedeterminatele categorii. Nu s-ar putea însă
spune că de la “dispersarea” acestora prin diverse compartimente ale lingvisticii s-
ar fi câştigat ceva. Cererea lui A. Potebnea de a găsi o definiţie adecvată pentru
ceea ce ar trebui să înţelegem sub noţiunea de obiect al enunţului şi categorie a
subiectului, rămâne deocamdată nerezolvată. Opunând divizarea sintactică a
propoziţiei celei actuale, cercetătorii, de regulă, evită problema condiţiilor
delimitării funcţionale şi a interdependenţei ambelor tipuri de divizare. În urma
unei astfel de neatenţii faţă de conţinutul formelor lingvistice suferă nu numai
definiţia funcţională a subiectului, dar şi cea a categoriilor divizării actualizate.
În contextul celor expuse mai sus S. Kaţnelison vine să afirme că subiectul
propoziţiei este o categorie gramaticală de conţinut, care este alcătuită din
elemente raţionale (semantico-sintactice) şi comunicative.
Premisa logică a categoriei de subiect este categoria obiectului, ba chiar mai
larg, a substanţei10. Subiectul este mai întâi de toate o semnificaţie (accepţie)
materială sau substanţială, în timp ce predicatul exprimă un indiciu, o însuşire sau
o atitudine. Despre aceasta scria O. Jespersen în propria-i teorie a rangurilor: „În
fiecare propoziţie există elemente (cuvinte secundare) care pot fi relativ lichide sau
curgătoare; sunt şi alte elemente (cuvintele primare), care sunt fixate mai durabil şi
se aseamănă stâncilor, ce se ridică de asupra mării. Subiectul întotdeauna este un
cuvânt primar în propoziţie, “deşi nu e obligatoriu să fie unicul”11. Metaforele la
care recurge lingvistul danez (“elemente lichide şi curgătoare”, “stânci”) nu dau
expunerii o mare exactitate, dar ideea care se ascunde în dosul cuvintelor este în
fond corectă. În rol de subiect apar, de obicei, cuvinte ce exprimă o materie sau o
substanţă, iar în rol de predicat – cuvinte ce exprimă indicii, caracteristici
atitudinii, adică verbele, adjectivele sau substantivele predicative care redau în
asemenea cazuri nu obiectul, ci atitudinea faţă de el.

10
Kацнельсон С. Д.Типология языка и речевое мышление. – Ленинград: Наука, 1972, стp. 133
11
Есперсен О. Философия грамматики. – Москва, 1958, стp. 170

15
1.3 Caracterul subiectului sub aspectul universaliilor

În ultimii ani, în legătură cu extinderea cercetărilor tipologice, tot mai des se


pune problema caracterului universal al subiectului; este sau nu aceasta un fapt
real? Răspunsul la această întrebare a suscitat interesul multor lingvişti, care nu au
întârziat să-şi aducă contribuţia la clarificarea dilemei. În urma investigaţiilor s-a
ajuns la concluzia că în mai multe limbi, precum ar fi cele indiene, polineziene
etc., este imposibil de stabilit analogii cu subiectul din limbile indo-europene,
funcţiile conţinutale, legate de obicei de subiect fiind transmise în aceste limbi cu
ajutorul altor mijloace (factori)12. De obicei în limbile indo-europene subiectul este
un nume, iar predicatul este un verb ce indică un proces, adică verbul e legat de
noţiunea de timp, pe când numele nu presupune aşa ceva. Totuşi aceste afirmaţii
atât de comode nu pot fi acceptate de un lingvist. E suficient să recurgem la unele
limbi de alt tip pentru a observa că relaţiile dintre obiect şi proces se pot dovedi a fi
inverse sau chiar pot dispărea, relaţiile gramaticale însă rămânând aceleaşi. Sunt
concludente în acest sens cercetările făcute de E. Benveniste, care aduce câteva
exemple din limba hupa (Oregon), unde formele active sau pasive ale verbului la
pers. III sunt întrebuinţate ca nume şi deci pot fi subiecte în propoziţie. Spre
exemplu, cuvântul nanya, care se traduce ca “el coboară” este denumirea ploii,
nillin “el curge” are semnificaţia de râu, naxowillai “legat în jurul lui” – brâu. În
limba zuni cuvântul yatoka (“soare”) reprezintă o formă verbală de la “ a trece, a
traversa”, deşi se întâmplă şi invers, forme verbale pot fi unele noţiuni, care nu
corespund nici pe departe procesului. În limba suislavilor (Oregon) particulele de
tipul waha (din nou), yaaxa (mult) se conjugă la fel ca verbele. Iar în multe limbi
americano-indiene se conjugă şi adjectivele, şi pronumele interogative, şi îndeosebi
numeralele13.
În unul din articolele sale lingvistul american E. Keenan face o tentativă de a
găsi o definiţie universală a subiectului. În realizarea acestui scop savantul
12
Ерхов В. Н. K проблеме подлежащего // прагматические и семантические аспекты синтаксиса. – Kaлинин,
1985, стp. 42
13
Бенвенист E. Oбщая лингвистика. – Mocвa: Прогресс, 1974, стр. 169

16
examinează un şir de propoziţii, aparţinând celor mai diverse limbi, pentru a putea
decide dacă există anumite particularităţi ale subiectului, ce ar fi comune pentru
toate limbile globului. Dar chiar la o analiză fugitivă a caracteristicilor subiectului
în diferite limbi ajunge să descopere că grupele nominale posedă unii indici, care
nu sunt universal-valabili, ci sunt proprii doar unei anumite limbi. De exemplu, în
limba latină subiectele poartă indicii cazuali caracteristici nominativului, deşi nici
într-o altă limbă aceste terminaţii nu mai sunt utilizate drept marcheri ai
nominativului. În limba malagasiană (Madagaskar) subiectul apare, de regulă, la
sfârşitul propoziţiei, pe când în marea majoritate a limbilor globului grupurile
nominale cu valoare de subiect precedă celelalte grupuri14. Astfel vom menţiona că
în limba latină un indiciu sigur al subiectului sunt terminaţiile cazului nominativ,
iar pentru limba malagasiană o astfel de mărturie este ultimul loc din propoziţie.
Toate acestea i-au determinat pe lingvişti să formuleze teza despre caracterul
“multifactorial al subiectului”, conform căreia noţiunea de subiect îşi păstrează un
caracter universal, dar realizările subiectului se schimbă de la o limbă la alta,
deoarece în volumul subiectului intră o serie de factori diverşi15. Astfel, deşi E.
Keenan a încercat în măsura posibilităţilor să explice indicii subiectului,
recunoscuţi de tradiţia lingvistică, el nu a făcut altceva decât să sporească îndoielile
în privinţa unităţii acestui obiect sintactic. Imediat după apariţia articolului său au
fost tipărite un şir de lucrări, care puneau la îndoială teza despre universalitatea
subiectului. Lingvistul P. Schachter a demonstrat că în limba tagaliană
caracteristicile tipice ale subiectului sunt distribuite între două caractere: rolul
semantic de actor (principalul personaj) şi topic (o grupă nominală referentă şi bine
determinată), care pot să se unească într-o singură grupă nominală sau să se
repartizeze la diverse grupe nominale din cadrul propoziţiei16.
Legătura subiectului cu particularităţile referenţiale ale grupurilor nominale,
care se pot realiza în limbile naturale atât într-un mod strâns legat, cât şi
14
Кинэн E. Л. K универсальному определению подлежащего // Новое в зарубежной лингвистике. №2. –
Moсkвa, 1982, стp. 238
15
Ерхов В. Н. Цит. раб., стp.42
16
Kибрик А. Е. Подлежащее и проблема универсальной модели языка // Известия АН СССР. Серия
литература
и язык. – Mocквa, 1979, Т. 38, nr. 4, стр. 311-312

17
independent unul faţă de altul, a fost analizată de C. Li şi S. Thompson în “Subject
and Topic: A New Typology of Language”, de W. Foley şi R. Van Valin “On the
Viability of the Notion of “Subject” in Universal Grammar” etc17.
Se poate deci conchide că teza despre universalitatea noţiunilor sintactice
relaţionale nu a fost încă demonstrată.
Pe parcursul dezvoltării teoriei lingvistice noţiunea de subiect a fost
şi rămâne una dintre cele mai discutabile. Precum remarca lingvistul K.
Haussenblas “prin noţiunea de subiect erau denumite fenomene atât
gramaticale, cât şi extragramaticale, formale şi conţinutale, de semnificaţie
generală şi specială”, constatând că există trei accepţii filosofice şi opt
accepţii lingvistice ale acestui termen.
În lucrarea de faţă sub noţiunea de “Subiect” noi vom subînţelege
partea principală structural-independentă a unei propoziţii bimembre, care
indică obiectul vorbirii, având semnificaţia categorială de actant sau
purtător al unei stări, adică indicând purtătorul semnului predicativităţii.

1.4 Controverse în jurul definiţiei subiectului

În gramatica tradiţională înţelesul şi definiţia categoriei sintactice de subiect


a fost de mai multe ori examinată şi revizuită, de fiecare dată căutându-se
formulări mai adecvate decât cele precedente. Fiind una din entităţile de bază ale
sintaxei, noţiunea de subiect gramatical a fost deseori pusă în discuţie pe tot
parcursul dezvoltării teoriei lingvistice, suscitând nu arareori polemici
controversate18. Căci, dacă este în general cunoscut că lingviştii nu prea s-au
înţeles asupra noţiunii de propoziţie ( o atestă o serie de lucrări ca: J. Ries. Was ist
17
Никитина С. Е. Семантика термина “подлежащее” в отечественных и европейских словарях
лингвистических
терминов // Известия АН СССР. Серия литература и язык. – Mocквa, 1979, Т. 38, nr. 4, стр. 362
18
Золотова Г.А. О субъекте предложения в современном русском языке.// Филологические науки, 1981, №1,
стр.33

18
ein Satz? - Praga, 1931; E. Seidel. Geschichte und Kritik der wichtigsten
Satzdefinitionen. - Jena, 1935 )19, nu este mai puţin adevărat că ei nu au fost
totdeauna de acord nici în legătură cu felul în care trebuie înţelese şi definite
subiectul şi predicatul. Cu unele excepţii, este general admisă teza că subiectul şi
predicatul constituie termenii esenţiali ai propoziţiei. Zicem cu unele excepţii,
fiindcă unii lingvişti şi-au exprimat îndoiala în legătură cu necesitatea menţinerii
subiectului şi predicatului într-o gramatică riguroasă (J. Ries. Sintax. Was ist
Sintax? - Praga, 1927, ed. II, p. 7), iar alţii au făcut încercări de respingere a lor (A.
Noreen, H. Schuchardt, L. Hjelmslev, A. Lombard, J. Larochette)20. Cu toate
acestea, există şi o serie de argumente covârşitoare ca importanţă şi număr, care
pledează nu numai pentru menţinerea acestora în gramatică, ci şi pentru
considerarea lor drept termeni esenţiali ai propoziţiei. Afirmaţiile unor autori ca: A.
Sechehaye, E. Bourciez, G. V. Kolşanski, I. Kurylowicz, G. et R.de Bidois, Ch. de
Boer, G. Ivănescu şi alţii, precum şi chiar – ale unor structuralişti ca A. Martinet
sau L. Tesniére – au fost destul de concludente21.
Dar, deşi s-ar părea că există o unanimitate de vederi în privinţa accepţiunii
acestora, de multe ori lipsesc formulările clare, aşa încât sensul acordat subiectului
şi predicatului inclusiv definiţia lor, trebuie deduse în acest caz din felul în care
este înţeleasă şi definită propoziţia însăşi. De altfel, este vorba de două aspecte
inseparabile şi orice abordare a unuia dintre ele îl implică, îl aduce în discuţie,
inevitabil, şi pe celălalt22.
Cercetarea noastră se opreşte amănunţit la patru din definiţiile şi
accepţiunile cele mai cunoscute, pe care le atestăm în tradiţia gramaticală pentru
subiect, relevând totodată aprecierile, mai totdeauna critice, ale unor lingvişti la
adresa lor.
Prima definiţie luată în discuţie, prezentă în manualele şcolare şi în tratatele
academice, este aceea potrivit căreia subiectul este: “partea de propoziţie despre

19
Craşoveanu D. Contribuţii la studiul categoriilor sintactice de subiect şi predicat. – Timişoara, 1975, p. 6
20
Stati S. Teorie şi metodă în sintaxă. – Bucureşti, 1967, p. 74
21
Craşoveanu D. Idem, p. 5
22
Stati S. Teorie şi metodă în sintaxă. – Bucureşti, 1967, p. 65

19
care se spune ceva cu ajutorul predicatului”, respectiv predicatul este: “partea de
propoziţie prin care se spune ceva despre subiect”. Obiecţia care a fost făcută în
cazul acesta e că formula indicată ar fi prea veche, datând adică de pe timpul lui
Boethius care scria: “Subiectum est de quo dicitur id quod praedicatur.
Praedicatum est quod de eo dicitur quod subiectum est”, că seamănă prea mult (ba
chiar este identică) cu aceea a subiectului şi predicatului judecăţii, deci e
“logistică”, sau că este inconsistentă23. I s-a mai reproşat şi o anumită lipsă de
precizie în formulare, în partea referitoare la subiect: nu despre partea considerată
subiect se spune ceva, ci despre ceea ce denumeşte această parte a propoziţiei.
O altă definiţie, tot atât de frecventă şi reprezentând o detaliere a celei dintâi,
este cea care indică, explicit, sensurile incluse în conceptul de subiect: “Subiectul
este partea de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea exprimată de predicatul
verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin nume
predicativ”24. Definiţia ne este propusă de “Gramatica Academică a limbii române”
(v. II), care vine să concretizeze apoi pe aceeaşi pagină că atunci când predicatul
propoziţiei este un verb la diateza pasivă sau reflexiv-pasivă, subiectul arată pe cel
care suferă acţiunea exprimată de predicat.
Un prim reproş adus acestei definiţii este că, relevând valori ca autor,
pacient, beneficiar, ea prezintă subiectul ca pe o entitate semantică sau chiar
antologică, infragramticală, când, de fapt, el ar trebui definit ca unitate sintactică,
funcţională25. Alţi autori o critică şi o resping pentru că este, de asemenea,
“logistică”26 sau pentru că ea defineşte subiectul într-un fel care se potriveşte şi
complementului de agent şi celui direct”. Acceptând (declarativ sau tacit) că
subiectul poate fi totuşi definit ca autor (agent), unii lingvişti au încercat să
schimbe terminologia, ei folosind denumiri ca: protagonist27, actant (“actant

23
Fries J. An Introduction to the Construction of English Sentence. – Londra, 1957, p. 73
24
Gramatica limbii române. Vol. II. – Bucureşti, 1963, p.87
25
apud Craşoveanu D. Galichet G. Les coordonees structrales du fait grammaticale en français moderne // Actes du
X Congres international de linguistique et philologie romanes. – Paris, 1965, Vol. I, p. 188
26
Problemes de definition. Le sujet // Langue française. La syntaxe. – Paris, 1969, nr. 1, p. 58-62
27
Jakobson R. Essais de linguistique generale. – Paris, 1966, p. 181

20
destinateur”)28 sau chiar actor al comunicării (“acteur de la communication”, în
special pentru pers. I şi a II-a, eu, tu)29.
Rezervele lingviştilor amintiţi (G.Galichet, A.Kallin, R.Lagane) au fost
considerate nejustificate din convingerea că raporturile funcţionale se întemeiază
pe valorile semantice şi sunt, discret, condiţionate de acestea (G.Galichet însuşi
recunoaşte acest lucru în lucrarea sa Essai de grammaire psychologique du
français moderne. – Paris, 1950, p. 113), iar R. Lagane ajunge şi el la un
compromis în acest sens). Componentul semantic şi cel sintactic nu pot fi
separaţi, funcţionalitatea lor simultană şi conexă fiind dintotdeauna un criteriu
hotărâtor în definirea atât a propoziţiilor, cât şi a părţilor ei constitutive.
Familiară gramaticilor este şi definiţia care vizează subiectul drept termen
(element) de la care porneşte gândirea (comunicarea), respectiv predicatul drept
termen (element) spre care se îndreaptă aceasta”. Afirmaţiile unor lingvişti ca A.
Sechehaye, I. Iordan, N. Drăganu, Al. Graur etc., sunt edificatoare în această
privinţă. Dar şi această definiţie a fost privită ca “logistică”30, după cum acelaşi
calificativ i-a fost atribuit şi aceleia potrivit căreia subiectul este elementul vechi
sau cunoscut în propoziţie, iar predicatul este elementul nou în ea.
Încercările de definire a subiectului nu au fost lipsite, desigur, nici de o
perspectivă lingvistică (gramaticală), înţelegându-se prin aceasta “exprimarea
lexicală”, plus anumite caracteristici morfologice. A intrat în tradiţia gramaticală
(încă de pe vremea lui Apolonios Dyskolos) ca substantivul (sau un substituit al
său) la nominativ să fie considerat subiect, iar verbul la mod personal (ori verbul
copulativ, plus un alt element) să fie predicat; sau, altfel spus, aceste două clase de
cuvinte au o “vocaţie” naturală pentru a simboliza subiectul şi predicatul. Acestea
sunt în primul rând elementele pe care le relevă definiţia subiectului şi predicatului
în gramaticile multor limbi, în special în gramatica limbii franceze. Nu în acelaşi
fel procedează însă gramaticile româneşti. Ele nu dau o definiţie formală a
subiectului şi predicatului, ceea ce nu constituie totuşi o lacună a lor. Căci
28
Greimas A. J. Semantique structurale. – Paris,1966, p.181
29
Dubois J. Grammaire structurale du français: le verbe. – Paris, 1967, p. 209
30
Guţu-RomaloV. Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări. – Bucureşti, 1973, p. 87

21
definiţiile lor afirmă implicit, într-o subliniere a sensului, ceea ce altele, din alte
gramatici, spun explicit, într-o accentuare a formei; adică pronumele cine din:
“Subiectul este partea care arată cine…” trimite la (şi implică) dominanta
morfologică de nominativ, iar face din: “Predicatul este partea care arată ce
face…” presupune dominanta lexicală de verb31. Atare definiţii, afirmă D.
Craşoveanu, nu sunt lacunare, ci laconice, în aceasta constând şi eficienţa lor.
Definiţia formală (gramaticală) a subiectului şi predicatului a primit şi ea o
replică viguroasă datorită lui G. Ivănescu, care arată că noţiunea de subiect nu se
reduce totdeauna doar la substantivul în nominativ, după cum, iarăşi, predicatul nu
se concretizează de fiecare dată doar în verbul finit, ci dimpotrivă, acestea se
realizează deseori prin ansambluri întregi de cuvinte, adică prin sintagme, în care
se disting determinate şi determinante32
În urma confruntării tuturor definiţiilor luate în dezbatere, autorul român
ajunge la concluzia că avea dreptate lingvistul W. L. Chafe când afirma că “este
greu de găsit o definiţie mai bună a subiectului decât cea care vine din
antichitate”33, desigur nu în varianta citată, ci într-o formulare mai completă şi mai
proprie totodată. Considerăm deci că definiţia la care se poate opri gramatica ar fi
următoarea: “Subiectul este partea principală de propoziţie care indică despre cine
sau despre ce se enunţă (se afirmă, se neagă) ceva prin predicat, cu care se află în
raport de inerenţă.”
Menţionăm, în sinteză, câteva din argumentele pe care le aducem în
sprijinul acestei definiţii: prin sfera sa largă (care nu este numaidecât şi “difuză”)
această definiţie le înglobează pe toate celelalte, ea fiind o sinteză a acestora; în
“perimetrul” ei subiectul poate primi semnificaţii diverse (autor, pacient,
beneficiar – deci “protagonist”, “purtător al stării”, “simplă noţiune” etc.) şi
îmbracă forme de realizare diferite (de la termen în nominativ, în genitiv, în
dativ, în acuzativ - până la ansambluri întregi cu caracter sintagmatic (renunţăm

31
Craşoveanu D. Op. cit., p.8
32
Ivănescu G. Gramatica şi logica, II, AUT, 1964, p.194-202
33
Чейф В. Данное, контрастивность, определенность, подлежащее, топики и точки зрения // Новое в
зарубежной лингвистике. Выпуск 11, Moсквa, 1982, стp. 277-316

22
aici la exemple ilustrative); păstrează legătura dintre propoziţie şi judecată (cu
atât mai mult cu cât, deseori, părţile uneia corespund cu ale celeilalte); convine
raportului de interdependenţă dintre subiect şi predicat; raportului dintre
subiectivă şi regenta ei, precum şi, în cele din urmă, corespunde întru totul
sensului etimologic al subiectului – cel supus enunţării, atenţiei.
Ar fi însă cazul să menţionăm că termenul de judecată şi de subiect este
utilizat în lingvistică atât pentru determinarea unei categorii gramaticale, cât şi a
unei categorii logice, evidenţierea cărora nu poate fi separată de judecată şi de
forma ei lingvistică – propoziţia34. Este indiscutabilă în acest sens contribuţia
călugărilor francezi A. Arnauld şi C. Lancelot, care au venit cu propunerea de a
raporta toate fenomenele lingvistice la categoriile logicii35, fapt care a dus în
secolul următor la proclamarea logicii ca bază a gramaticii. Dar, deşi direcţia
logistică a fost combătută nu o dată în gramatică, e imposibil să nu observăm că
toate sistemele lingvistice de descriere a propoziţiei se construiesc pe axa structurii
subiect-predicat. Astfel, deja în lingvistica tradiţională se vorbea alături de un
subiect gramatical de unul logic şi altul psihologic, fiind unanim acceptată ideea
neconfundării acestor tipuri de subiect. Cu toate acestea practica vine să ne
demonstreze contrariul. În acest context de idei apare logică întrebarea: ce este
totuşi un subiect logic? “Gramatica Academică” ne furnizează următoarele
amănunte: “ În analizele gramaticale se foloseşte termenul “subiect logic” pentru
autorul real al unei acţiuni (sau pentru cel caracterizat de o anumită stare), în
special în două situaţii în care el diferă de subiectul gramatical: în construcţiile
pasive, în care subiectul logic este complement de agent şi în construcţiile de tipul
“mi-e foame” sau “îmi place”, în care subiectul logic e complement indirect.
Subiectul logic înţeles în acest fel în gramatică (autorul acţiunii) este altceva decât
subiectul logic propriu-zis, subiectul unei judecăţi logice fiind obiectul gândirii,
elementul cunoscut”36. Cu alte cuvinte, termenul de subiect logic folosit în

34
Бородина М. A., Скрелина Я. M. Категория субъекта и объекта в романских языках //. Категория субъекта
и объекта в языках различных типов. – Ленинград, 1982, стp. 4
35
E vorba aici de lucrarea lor “Grammaire generale et raisonnee de Port Royal. – Paris, 1816 (I ediţia – 1660)
36
Gramatica Academică a limbii române. Vol. II. – Bucureşti, 1966, p. 18

23
gramatică nu trimite nici la subiectul judecăţii (pe care logicienii îl numesc adesea
subiect logic) şi nici la subiectul propoziţiei. Deci, într-un exemplu de tipul “Cartea
aceasta interesantă a fost scrisă de C. Petrescu”, subiectul propoziţiei este “cartea”,
subiectul judecăţii este reprezentat prin noţiunile transmise de cuvintele “cartea
aceasta interesantă”, iar aşa-zisul subiect logic din comunicarea de mai sus este
complement de agent, adică o parte secundară de propoziţie, iar în planul judecăţii
face parte din predicatul judecăţii “a fost scrisă de C. Petrescu”. Acelaşi lucru este
valabil în cazul subiectului logic în dativ.
Unii lingvişti, printre care sunt şi C. Dimitriu şi N. Erhov, consideră că
termenul “subiect logic” în accepţia avută aici în vedere nu este necesar în
gramatică, întrucât duce la confundarea subiectului judecăţii, numit adesea de
logicieni “subiect logic”, cu aşa-zisul subiect logic în acuzativ sau dativ din
gramatică (pentru care există termenii gramaticali convenabili de complement de
agent şi, respectiv, complement indirect)37.
În literatura de specialitate se vorbeşte uneori şi despre un subiect psihologic
şi respectiv un predicat psihologic, care, aparţinând sintaxei poetice, se deosebesc
atât de subiectul şi predicatul logic (din judecată), cât şi de subiectul şi predicatul
gramatical din propoziţie38. Justificând subiectul şi predicatul psihologic prin
existenţa în propoziţie şi a unui nivel stilistic, Gh. N. Dragomirescu indică şi
modalităţi de recunoaştere a acestora. Autorul apreciază că subiectul şi predicatul
psihologic pot coincide cu subiectul şi predicatul gramatical sau pot fi diferite de
acestea. De exemplu, în contextul:
“- Ce cereai în petiţie?
- Eu, nu ceream nimic”.
( Ion Luca Caragiale, după Gh. N. Dragomirescu, art.cit., p. 141)
eu, pe lângă faptul că este subiect gramatical, este şi subiect psihologic, întrucât
pauza dintre subiectul eu şi predicatul nu ceream arată că “există un anumit

37
Dimitriu C. Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. – Iaşi, 1982, p. 19
38
Dragomirescu G. N. Subiectul psihologic şi predicatul psihologic în propoziţie // LR, XXI, 1972, nr. 2, p. 135-147

24
element de implicaţie contextuală care-i dă nuanţă de circumstanţial de relaţie,
ceea ce înseamnă un element menit să-l reliefeze ca element cunoscut”39.
Când nu coincide cu subiectul gramatical, subiectul psihologic poate fi
reprezentat prin nominativul suspendat (“cele rele dă-le pe apă” în loc de “pe cele
rele dă-le pe apă”) sau prin complemente directe sau indirecte dislocate (“pe-un om
căzut nu-mi place să cadă al meu paloş”; “de bine nimenea nu fuge”).
Dar, la fel ca şi în cazul aşa-zisului subiect logic, lingviştii nu consideră
subiectul psihologic indispensabil în cunoaşterea sistemului sintactic al limbii,
având în vedere că sintaxa are ca obiect de studiu forma propoziţiei prin care se
exprimă un anumit conţinut40. Spre deosebire de subiectul gramatical, subiectul
psihologic vizează conţinutul, în sens că, indiferent de flexiune şi funcţie
sintactică, un segment al propoziţiei – datorită contextului – reprezintă elementul
cunoscut şi alt segment, elementul nou. Contextul are aici o importanţă deosebită,
întrucât cu ajutorul acestuia se poate diferenţia subiectul şi predicatul judecăţii de
subiectul şi predicatul psihologic, care constituind fapte de comunicare expresivă,
prezintă interes în special pentru stilistică.

1.5 Cazurile subiectului

Una din problemele asupra căreia lingviştii nu s-au înţeles vizează nemijlocit
cazul subiectului. Considerăm că problema prezintă interes, deoarece în funcţie de
exprimarea cazuală a subiectului variază şi semantica lui.
Gramatica tradiţională consideră că subiectul este exprimat exclusiv printr-
un substantiv sau alt substitut al lui la cazul nominativ şi indică agentul “activ” sau
“pasiv” al acţiunii. Această concepţie este acceptată, de fapt, de majoritatea
lingviştilor, de aceea o atestăm aproape în toate manualele şi unele studii recente.
La o cercetare mai atentă ne putem uşor da seama că ea nu poate fi acceptată fără
rezerve. Cunoscutul lingvist L. Şcerba spunea că “cel ce afirmă că subiectul este

39
Dragomirescu G. N. Art. cit., p. 141
40
Dimitriu C. Op. cit., p. 21.

25
un substantiv la cazul nominativ cade într-o tautologie, care nu are nici un fel de
congnoscibilitate”41.
De aceeaşi părere sunt şi alţi cercetători. De exemplu, S. Kaţnelison
menţionează că în propoziţiile de tipul “Мне не спится. Меня мутит” subiectul
este “мне” şi “меня”. El susţine că întrebuinţarea cazului oblic în funcţie de
subiect constituie un obiect de lărgire a funcţiei cazului, prin care se manifestă
funcţia lui secundară, suplimentară, ce vine în contradicţie cu cea primară sau
principală42. La această opinie aderă un şir de sintaxişti precum ar fi G. Zolotova,
V. Babaiţeva, I. Diaconescu, C. Dimitriu, E. M. Goian, etc.
Considerăm că această părere nu poate fi neglijată, deoarece cazurile oblice
în funcţie de subiect gramatical se întâlnesc în mai multe limbi, printre care este şi
limba română. Astfel, în literatura artistică nu rareori putem întâlni enunţuri de
tipul:
“Ai noştri s-au deprins cu cărţi care se citesc singure”.
(N. Iorga. C, p. 78)
“Sunt şi de aceia care cred că albina cea mai harnică va fi aceea care va fi oprită de
a zbura asupra florilor”. (N. Iorga. C, p. 235)
“Le era uşor să zică unora să stai liniştit acasă, dar cum să stai liniştit, când treceau
bidinăresele şi-l vedeau în poartă aşteptând cu pensionarii”. (E. Barbu. G, p. 176)
Analizând exemple de acest fel, I. Coteanu susţine că subiectul din aceste
propoziţii este sau eliptic, sau cuprins în verb43, iar A. Graur e de părere că în toate
aceste cazuri există un subiect la nominativ care se subînţelege.
Referitor la cele expuse mai sus, A. Nicolescu, deşi afirmă că: “dacă
acceptăm că subiectul poate fi exprimat printr-o parte de vorbire în alt caz decât
nominativ, ne lipsim de una din regulile de bază ale analizei sintactice şi dăm frâu
liber interpretării subiective, lipsite de orice reguli, prin care se ajunge în mod
inevitabil la erori”, totuşi se grăbeşte să adauge că “se cuvine să arătăm că nici
chiar prezenţa unei părţi de vorbire în cazul nominativ nu este un indiciu sigur

41
Щерба Л. В. Избраные работы по языкознанию и фонетике. – Ленинград, 1958, стp. 94
42
Кацнельсон С. Д. Типология языка и речевое мышление. – Ленинград, 1972, стp. 61-72
43
Coteanu I. Gramatica de bază a limbii române. – Bucureşti, 1982, p. 279-280

26
pentru recunoaşterea subiectului, deoarece în acest caz mai pot sta, apoziţia şi
numele predicativ44.
Astfel, aderăm şi noi la opinia unor autori ca V. Şerban, A. Ciobanu, I.
Diaconescu, E. M. Goian, etc., care consideră că subiectul propoziţiei poate sta
şi la unul din cazurile oblice – acuzativ, dativ şi genitiv.
Subiectul în acuzativ întotdeauna este precedat de una din prepoziţiile: cu,
de, la, din, dintre45, care din punct de vedere gramatical sunt neutre, având exclusiv
funcţii stilistice şi contribuind la exprimarea diferitelor nuanţe semantice.
Prepoziţia la atribuie subiectului un sens cantitativ, arătând o pluralitate imprecisă:

“Seara, în ziua nunţii, se adunase la lume în ograda lui Mihail Codrea…”


(I. Agârbiceanu. DI, p. 179)
Acuzativul-subiect cu prepoziţiile “din”, “dintre” exprimă un sens
distributiv, întrucât numeşte un grup sau câteva persoane ori obiecte ce realizează o
acţiune oarecare:
“Dintre cei prezenţi mai plecară pe acasă şi acum…”
(L. Rebreanu. R, p. 217)
Prepoziţia “cu” precedă acuzativul în funcţie de subiect numai într-un singur
caz, când este exprimat de pronumele nehotărât “toţi”, articulat hotărât:
“Flăcăii şi fetele de afară lăsaseră jocul şi acum se îngrămădeau cu toţii în
odaie, înghesuiţi în prag şi în pervazul ferestrei.”
(C. Petrescu. UO, I, p. 124-125)
Deşi în asemenea exemple vorbitorul îşi imaginează uşor pronumele
personale ei, ele (ei cu toţii) sau un substantiv la numărul plural, funcţia de subiect
a acestor pronume nu poate fi contestată. Chiar adăugând pronumele personal sau

44
Nicolescu A. Probleme de sintaxă a propoziţiei. – Bucureşti, 1998, p. 41
45
Ciobanu A. Părţile principale ale propoziţiei. – Chişinău, 1969, p.14-15

27
substantivul (ei cu toţii, oamenii cu toţii) pronumele toţi va rămâne subiect, făcând
corp dintr-un subiect compus46.
În funcţie de subiect se utilizează şi cazul genitiv, atunci când cuvântul
determinat lipseşte şi el preia valoare de nominativ47. De exemplu:
“Ai vecinilor abia se întorceau de la câmp, pe când ai lui erau deja îmbrăcaţi
de ducă”. ( I. Agârbiceanu. DI, p.
131)
Desigur, între genitivul cu funcţie de subiect şi nominativul cu aceeaşi
valoare nu există o identitate funcţională totală. Nominativul numeşte persoana
autentică, care efectuează acţiunea sau căreia i se atribuie o anumită acţiune,
însuşire sau calitate, pe când genitivul indică agentul acţiunii în mod indirect, prin
mijlocirea altor cuvinte; el nu numeşte persoana concretă, ci realizează acţiunea.
Cu funcţie de subiect la nominativ se întrebuinţează toate substantivele
animate şi inanimate, iar la genitiv această facultate nu o au toate substantivele.
Teoretic în funcţie de subiect poate apărea orice substantiv propriu şi comun,
animat şi inanimat, având forma cazului genitiv. În practică, însă, cu valoare de
subiect la cazul genitiv se utilizează, de obicei, numele proprii de persoane:
“Acum nu mai era între ei nici o distanţă şi între timp se lămurise încotro se
ducea a lui Moromete aşa glonţ: spre aria chiaburilor”.
(M. Preda. M, II, p. 342)
Cât priveşte substantivele comune, mai ales cele inanimate, la genitiv ele
realizează funcţia subiectului numai în cazuri excepţionale. Este vorba de unele
substantive cu sens lexical locativ (ai casei, ai satului), care, de fapt, numesc
persoane, fiinţe. De exemplu:
Ai casei s-au culcat demult.
La nuntă ai mirelui stau de o parte, iar ai miresei – de altă parte.

46
Ciornâi I. P. Semnificaţia cazurilor la substantive în limba modovenească. – Chişinău, 1982, p. 96
47
Ciobanu A. I. Părţile principale ale propoziţiei. – Chişinău, 1969, p. 12-13

28
C. Dimitriu vine să remarce că subiectul în genitiv poate fi exprimat şi prin
formele de genitiv ale pronumelor relative, care au flexiune, adică prin cui, căruia,
celuia ce etc48. De exemplu:
“Lumea nu este a cui o străbate cu piciorul, ci a cui o înţelege cu gândul.”
(N. Iorga. C, p. 185)
“Hai fiecare pe la casa cui ne are.” ( I. Creangă, după Gram. Acad., II, p. 80)
Astfel genitivul substantival, deşi are anumite particularităţi specifice, la
nivel semantic este apt de a exprima aproape aceleaşi valori ca şi nominativul:
agentul acţiunii, persoana sau obiectul despre care se comunică ceva în propoziţie,
persoana sau obiectul care suferă acţiunea înfăptuită de un agent, persoana sau
obiectul care se află într-o anumită stare sau într-o anumită poziţie. Deci, genitivul
cu funcţie de subiect semantic echivalează cu nominativul, de aceea verbul-
predicat se află cu el în raport de inerenţă, adică se acordă în număr şi persoană,
păstrând în acelaşi timp şi independenţa gramaticală49.
În cazuri mai rare subiectul poate apărea şi la dativ, fiind exprimat printr-un
substantiv: Călătorului îi şade bine cu drumul sau printr-un pronume relativ cu
flexiune cazuală (cine, cel ce, care):
“Sufletul nu ţi-l da decât cui îţi dă sufletul lui, altfel tu rămâi fără nimic”.
(N. Iorga. C, p. 46)
S-ar părea aici că problema exprimării cazuale a subiectului este epuizată,
dar totuşi în literatura lingvistică, se acordă o deosebită atenţie şi problemei
vocativului-subiect. Discuţiile în jurul acestei teme au fost deschise de M.
Zdrenghea (În legătură cu vocativul // LR, 1956, nr.6, p. 55-59), care a fost susţinut
şi de alţi autori, cum ar fi S. Stati (Elemente de analiză sintactică. – Bucureşti,
1972, p. 106), V. Guţu-Romalo (Sintaxa limbii române. – Bucureşti, 1973), D.
Craşoveanu (Contribuţii la studiul categoriilor sintactice de subiect şi predicat. –
Timişoara, 1975) etc. Cercetătorii pomeniţi consideră că vocativul poate fi
subiectul unor predicate verbale la imperativ, deoarece relaţia de interdependenţă

48
Dimitriu C. Op. cit., p. 155
49
Ciornâi I. P. Op. cit., p. 129

29
dintre părţile principale ale propoziţiei este confirmată de acordul în număr dintre
predicat şi subiect. De exemplu: “Băiete, pleacă!” şi “Băieţi, plecaţi!”.
Obiecţiile faţă de acest punct de vedere aduse de unii lingvişti sunt
următoarele: vocativul e un caz izolat, deci fără legătură cu restul propoziţiei;
acordul predicatului verbal cu subiectul se face numai în număr, nu şi în persoană,
ştiut fiind că substantivele trebuie considerate de persoana a III-a; există
posibilitatea de a completa propoziţia cu predicat la imperativ printr-un pronume
personal de persoana a II-a (tu, voi).
Obiecţiile de mai sus nu sunt prea rezistente şi, prin urmare, nici suficient de
convingătoare. Mai întâi, pentru că vocativul nu este întotdeauna un caz izolat,
chiar dacă apare virgula între vocativ şi restul propoziţiei. Virgula marchează de
multe ori pauza şi nu separarea, adică lipsa unei relaţii sintactice dintre vocativ şi
alt termen al propoziţiei. Este adevărat că uneori vocativul are numai rol de semnal
şi constituie o interpelare, în acest caz izolându-se de propoziţie. În exemplul
Ioane, vreau să-ţi spun ceva! sau Veronică, adă o căldare de apă! vocativul nu are
nici o funcţie sintactică, fiindcă funcţia presupune o relaţie, or între vocativ şi
verbul predicativ nu există nici o relaţie. În exemplu: Du-te, băiete! situaţia
vocativului se schimbă, fiindcă verbul predicativ se acordă în număr cu
substantivul băiete. Drept dovadă ne serveşte faptul că pentru plural se folosesc
alte forme: Duceţi-vă, băieţi!50. Dacă acceptăm părerea formulată de P.
Diaconescu51 că vocativul reprezintă un substantiv la persoana a II-a, problema se
clarifică şi mai mult, pentru că putem vorbi şi de un acord în caz între substantiv şi
verbul la imperativ. Mergând mai departe, am putea spune că se poate realiza şi un
acord în gen, când predicatul este nominal. De exemplu: Fetelor, fiţi harnice! şi
Băieţi, fiţi harnici!
La ultima obiecţie s-ar putea răspunde că introducerea pronumelui personal
de pers. II-a ca în exemplu Băieţi, veniţi voi aici! nu este obligatoriu, ci dimpotrivă,
avem impresia existenţei unui element de prisos52. Aşa stând lucrurile, vom putea

50
Popescu C. Th. Curs de limbă română contemporană. Sintaxa propoziţiei. – Suceava, 1947, p. 71-72
51
Diaconescu P. Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc. – Bucureşti, 1970, p. 197-198
52
Popescu C. Th. Op. cit., p.72

30
admite că vocativul poate avea funcţia de subiect atunci când predicatul este un
verb la imperativ şi când intră cu acesta în relaţie de interdependenţă ca şi
nominativul. Deci, subiectul în vocativ nu este o excepţie de la cazul subiectului, ci
un aspect particular al exprimării acestei categorii sintactice în cadrul propoziţiei.
În cele din urmă sumând toate cele expuse în acest paragraf, concludem că
lingviştii care sunt înclinaţi să considere ca reprezentant al subiectului doar cazul
nominativ se orientează doar la forma de suprafaţă, adică la cea morfologică,
neglijând nivelul de profunzime al entităţii date. Gramatica formală enumeră doar
semnele exterioare în baza cărora ar putea fi recunoscut subiectul propoziţiei.
După observaţiile lui M. Steblin-Kamenskii „asemenea încercări se aseamănă cu
tentativele struţului de a se ascunde de urmăritorii săi, vârând capul sub propria-i
aripă”. Determinările formale joacă indiscutabil un rol deosebit de important în
descrierea lingvistică, dar nu au putere de explicare, nu posedă după N. Chomsky
„o explicaţie adecvată”. Puterea de explicare o are doar analiza în care nu se
exclude semantica fenomenelor lingvistice şi semnificaţiei i se acordă rol de factor
determinant, luându-se în consideraţie deosebirea între nivelul de suprafaţă şi cel
de adâncime. În concluzie, vom conchide că subiectul în limba română poate fi
exprimat prin substantive sau substitute ale acestora la toate cazurile sistemului
românesc de declinare.

1.6 Natura raportului dintre subiect şi predicat

O temă care a prilejuit numeroase discuţii în literatura de specialitate, atât


românească, cât şi, mai ales, în cea străină, a avut ca rezultat formularea mai
multor puncte de vedere referitoare la raportul dintre subiect şi predicat, mai bine
zis, natura acestui raport.
Chiar de la începutul paragrafului ţinem să facem precizarea că problema
dată comportă, în realitate, două aspecte ce trebuie privite şi examinate separat.
Pe de o parte, este vorba de un raport subiect-predicat în ceea ce priveşte
importanţa lor în identificarea şi caracterizarea propoziţiei; pe de altă parte, este

31
vorba de un raport sintactic, de un raport existent între subiect şi predicat ca
termeni gramaticali. Şi într-un caz şi în celălalt, trei sunt aspectele care au provocat
aprinse controverse.
Primul aspect priveşte importanţa subiectului şi predicatului în propoziţie şi
este abordat de S. Karcevski (Systeme de verbe russe. - Paris, 1927, p. 129), R.
Jakobson (A la recherche de l’essence du language. “Dyogene”, 1965, nr. 51, p.
29), G. Galichet (Physiologie de la langue francaise. - Paris, 1964, p. 72), A.
Şahmatov (Sintaksis russkogo iazika. - Leningrad, 1941, p. 25) etc. Aceşti autori
consideră că subiectul are o mai mare importanţă în comparaţie cu predicatul. Sunt
de remarcat în acest sens argumentele invocate de lingviştii menţionaţi întru
susţinerea unei atare viziuni. Spre exemplu, A. Şahmatov în lucrarea sa vorbeşte
despre cuvinte cu o poziţie dominantă sau dependentă, stabilind şi unele criterii
pentru delimitarea lor:

1. forma morfologică a cuvântului (cuvintele cu o formă morfologică


dominantă sunt considerate de autor – substantivele, pronumele, adjectivele
substantivizate, numeralele, atunci când toate aceste părţi de vorbire se află în
cazul nominativ);
2. poziţia bine determinată a cuvântului într-o îmbinare de cuvinte;
3. intonaţia (mai puternică sau mai slabă);
4. sensul cuvântului (primar sau secundar).
În continuare A. Şahmatov subliniază următoarele: “Luând în consideraţie
acordul subiectului (adică membrul principal al structurii dominante) cu predicatul
(adică membrul principal al structurii dependente) cred că pot fi considerate
subiect şi predicat doar acele părţi ale propoziţiei bimembre care se acordă între
ele”53.
Nu mai puţin interesante ni se par şi reflecţiile lingvistului francez G.
Galichet care scrie următoarele: “Când zic: Pasărea cântă, eu nu separ pasărea
de acţiunea pe care o face; acţiunea prin care fiinţa respectivă produce ceva sau

53
Шахматов А. А. Синтаксис русского языка. - Ленинград, 1941, стр.38

32
se manifestă într-un chip anume, constituie funcţia subiectului. Gramatical,
această funcţie constă în a pune un verb în dependenţă de o categorie nominală
(ceea ce se marchează vizibil prin acordul în persoană şi număr). În acest raport
termenul principal este subiectul”.54
O altă orientare, opusă şi mult mai larg răspândită în lingvistică, plasează pe
primul loc predicatul, considerându-l pe acesta a fi mai important decât subiectul.
Adepţii concepţiei în cauză sunt H. Schuchardt, I. Kurylowicz, Ch. Serrus, E.
Benveniste etc. . Pentru o confirmare a celor expuse mai sus vom cita câteva
rânduri dintr-un studiu la această temă a lingvistului francez E. Benveniste: “O
propoziţie nu poate fi integrată într-o unitate de alt tip. Acest fapt este legat mai
întâi de toate de o caracteristică distinctivă, proprie doar propoziţiei, care o
deosebeşte de celelalte unităţi lingvistice; este vorba de prezenţa unui predicat.
Toate celelalte caracteristici ale propoziţiei sunt secundare faţă de aceasta… La fel
prezenţa unui subiect alături de predicat nu este indispensabilă, termenul predicativ
fiind el însuşi suficient, fiindcă în realitate el domină subiectul. Sintaxa propoziţiei
nu este decât un cod gramatical, care asigură o bună aranjare a părţilor de
propoziţie. Deci, caracterul predicativ este unicul care poate valora ca un criteriu
sigur al propoziţiei.”55
În lingvistica românească această orientare este reprezentată între alţii de S.
Puşcariu (Limba română. – Bucureşti, 1940, nr. 1, p. 156), Al. Graur, care i-a
acordat o atenţie specială în studiul său "Părţile principale ale propoziţiei”(LL,
vol.6, 1962), unde arată că logica şi gramatica nicidecum nu pot fi identificate.
Astfel dacă “e normal să afirmăm că nu există judecată fără subiect”, atunci nu este
acelaşi lucru şi în gramatică, unde se operează nu cu noţiuni, ci cu cuvinte. “Deci
pentru noi subiectul e un cuvânt care poate fi exprimat sau subînţeles, putem avea
o comunicare sub formă de propoziţie, dar fără subiect”. În cele din urmă A. Graur
face următoarea remarca: “… între cele două părţi principale ale propoziţiei se
poate stabili o gradaţie, deoarece predicatul e mai important decât subiectul”. Chiar

54
Galichet G. Physiologie de la langue francais. – Paris, 1964, p. 73
55
Benveniste Em. Problemes de linguistique generale. – Paris, 1966, p. 128

33
şi în ediţia a II-a a “Gramaticii Academiei”, în timp ce se menţine axioma că
părţile principale constituie minimul necesar pentru existenţa unei propoziţii, se
afirmă o evidenţiere a importanţei lor în acelaşi paragraf: “În ce priveşte raportul
ierarhic dintre cele două părţi de propoziţie, se poate spune că mai important este
predicatul, deoarece prin el se realizează în mod obişnuit predicaţia, care este
esenţa în propoziţie.”56
Între aceste două orientări extreme se situează o a treia orientarea, ai cărei
adepţi, nu mai puţin numeroşi, consideră că atât subiectul, cât şi predicatul sunt la
fel de importanţi în propoziţie. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Ch.
Bally care menţiona că “ambianţa materială în care se derulează discursul nostru
ne oferă lucruri şi procese, care deseori se îmbină într-un ansamblu global. Analiza
acestor elemente ne sugerează şi relaţiile care le unesc. Astfel, procesele sunt
concepute concomitent cu lucrurile.57
Lui Ch. Bally i se alătură I. Iordan (Limba română contemporană. –
Bucureşti, 1978 , p. 531-532)., A. Sechehaye (Essai sur la structure logique de la
phrase.-Paris, 1926, p. 54), G. Ivănescu (Gramatica şi logica // AUT, 1964, II, p.
44), N. Drăganu (Elemente de sintaxă a limbii române. – Bucureşti, 1945, p. 40),
V. Şerban (Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană. – Bucureşti, 1974,
p. 50), C. Dimitriu (Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. – Iaşi, 1982). A.
Ciobanu (Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa. – Chişinău, 1987).
În ce ne priveşte optăm pentru orientarea din urmă. Considerăm, alături de
alţi cercetători, că atâta timp cât subiectul şi predicatul sunt admişi ca termeni
esenţiali ai propoziţiei, unităţile fundamentale ale acesteia, capabile să asigure un
minimum de comunicare autonomă, sunt la fel de importante şi nimic nu poate fi
mai elocvent în cazul discutat decât însuşi faptul că subiectul şi predicatul se
definesc unul prin celălalt, se presupun reciproc. Conceptul de subiect nu poate
exista decât în legătură cu acela de predicat şi invers, “subiectul e solidar cu
predicatul”, sau, cum spune Bally, “pas de sujet sans predicat et vice-versa.”58

56
Gramatica Academiei. – Bucureşti, 1966, vol. II, p. 75
57
Bally Ch. Linguistique generale et linguistique francaise. – Paris, 1932, p. 44
58
Bally Ch. Op. cit., p. 45

34
Fiecare dintre ele îşi sprijină existenţa pe celălalt, ele reprezentând cele două
contraforturi pe care se sprijină “edificiul propoziţiei.”59 Atât unul, cât şi celălalt îşi
are importanţa sa şi socotim că nu e binevenită o comparaţie a lor din acest punct
de vedere. Esenţa propoziţiei nu o constituie nici subiectul de unul singur, nici
predicatul, ci îmbinarea lor, relaţia care le uneşte, aceasta este mai importantă, dacă
e să vorbim de o “importanţă mai mare”. D. Craşoveanu a utilizat o metaforă în
acest sens: “A vorbi de importanţa mai mare a predicatului sau a subiectului e ca şi
cum am spune despre un râu că e mai important că el curge, decât că izvorăşte, sau
invers, că e mai important că izvorăşte, decât că el curge.”60
În privinţa celuilalt raport sintactic am spus că, de asemenea, sunt 3 orientări
distincte. Vom încerca o scurtă trecere în revistă a acestora.
O opinie de largă circulaţie este aceea potrivit căreia subiectul este termenul
supraordonat, iar predicatul – termen subordonat, în virtutea faptului că acesta din
urmă este cel care se acordă cu cel dintâi, adică primeşte caracteristicile
gramaticale de persoană, număr şi gen în funcţie de subiect. Formulări nete în
această privinţă găsim la G. Galichet, E. Benveniste, şi mai puţin clare la F. Brunot
(La langue et la pensee. – Paris, 1965, p. 21) şi G. et T. Le Bidois (Syntaxe du
francais moderne. – Paris, ed. II-a, 1971, vol. I, p. 382)61.
În sintaxa românească sunt de menţionat în acest sens Gramatica Academiei
(ed. II-a, vol. II, p.79) şi D. Draşoveanu, care îşi expune punctul de vedere într-un
articol consacrat anume acestei probleme “Despre natura raportului dintre subiect
şi predicat.”62
În perspectiva acestei orientări accentul se pune pe criteriul formal:
predicatul se orientează, în acord, după subiect.
În contrast cu opinia menţionată mai sus se află concepţia după care raportul
sintactic de determinare subiect-predicat trebuie privit în sens invers: subiectul este
determinant al predicatului (mai exact, al verbului). Ea se întâlneşte la unii lingvişti
francezi ca J. Fourquet, J. Larochette şi sporadic şi la noi – Ş. Iacob (Natura
59
Regula M. Les formes du sujet et du predicat // Omagiu lui Iorgu Iordan. – Bucureşti, 1958, p. 728
60
Craşoveanu D. Op. cit., p.11
61
apud Craşoveanu D. Op. cit., p. 12
62
Draşoveanu D. Despre natura raportului dintre S şi P // CL, III, Cluj, 1958, nr. 1, p.203

35
subiectului.)63 În concepţia relevată caracterul de element determinant al
subiectului este văzut prin prisma raportului de importanţă, pe care într-un grad
mai mare ar avea-o predicatul.
Cea de-a treia interpretare înglobează opiniile, nu mai puţin numeroase, a
căror notă comună constă în faptul că ele nu califică raportul subiect-predicat ca un
raport de subordonare sau determinare, ci ca unul de interdependenţă,
complementaritate sau condiţionare reciprocă.64 La noi, alături de I. Iordan (LRC
2, p. 533) poziţia aceasta este apărată şi de S. Puşcariu (LR, I, 1940, p. 156), S.
Stati (Elemente de analiză sintactică, 1972, p. 47), V. Guţu-Romalo (Sintaxa limbii
române, 1973, p. 81, 86) şi V. Şerban (Sintaxa limbii române. Curs practic, 1970,
p. 23). În acelaşi sens, dar folosind alt termen, alţi autori vorbesc de o relaţie
predicativă – între subiect şi predicat (N. Trubetzkoy) sau de un raport de
jurisdicţie (Fr. Danes), iar în sintaxa americană lingviştii care nu au renunţat să
distingă în propoziţie cele două părţi principale consideră raportul dintre ele ca un
raport exocentric sau de solidaritate, accentul căzând pe nucleul pe care îl
formează aceşti doi constituenţi.
Raportul de interdependenţă sau de predicaţie este soluţia la care suntem
tentaţi a ne opri şi noi. A vorbi de subordonare sau determinare în acest caz
înseamnă a rândui fie predicatul, fie subiectul printre părţile secundare de rang
inferior, iar o exprimare ca aceasta: “Raportul dintre cele două părţi principale de
propoziţie se încadrează tot în categoria raporturile de determinare sau
subordonare” – cuprinde, în opinia lui D. Craşoveanu, o contradicţie flagrantă sau
apare chiar ca un non-sens. Relaţia de interdependenţă este un tip aparte de relaţie
sintactică, proprie numai celor două părţi principale ale propoziţiei şi deosebită de
toate celelalte relaţii posibile în cadrul acesteia. Pe o astfel de relaţie se întemeiază
întreaga structură a propoziţiei, restul componenţilor contractând relaţii de
dependenţă, coordonare sau echivalenţă (=apoziţia) cu termenii aflaţi în raport de
interdependenţă. Trăsătura pregnantă a acestui raport constă în bilateralitatea lui, în

63
Iacob Şt. Natura Subiectului // LR. – Bucureşti, 1969, nr. 5, p.509
64
Bally Ch. Op. cit., p. 44

36
aceea că termenii săi îşi impun reciproc anumite particularităţi de expresie:
subiectul impune predicatului numărul, persoana şi, când e cazul, genul, iar
predicatul, la rândul său, cere de la subiect, de regulă, cazul nominativ. Reieşind
din toate acestea ar fi mai propriu să se spună că expresia lingvistică a relaţiei de
interdependenţă dintre subiect şi predicat o constituie nu acordul sau recţiunea, ci
inerenţa.

1.7 Problema subiectelor false

De cele mai multe ori se consideră că subiectul este acea parte de


propoziţie care ne creează cele mai puţine probleme la delimitarea ei, dar nu e
întocmai aşa. Există anumite anturaje care, asociindu-se cu neatenţia celui ce
analizează propoziţia, duc la confundarea subiectului cu alte părţi de propoziţie.
În continuare vom încerca să elucidăm acele momente care condiţionează
confuzia semnalată, nu înainte însă de a menţiona că în limba latină ( baza
tuturor limbilor romanice ) clasică se putea observa o corelaţie între subiect
şi cazul nominativ, între obiectul direct şi cazul acuzativ, fapt pe deplin
explicabil pentru o limbă de tip sintetic. Pe când în limbile romanice această
legătură a încetat să mai existe odată cu dispariţia flexiunii ( în limba franceză
în special).65 Aceeaşi situaţie pare să fie şi în limba română , unde formele
cazului nominativ şi ale celui acuzativ fără prepoziţie sînt identice (
nemaivorbind de cele ale cazurilor genitiv şi dativ fără articol ). De aici şi
pornesc toate dificultăţile la determinarea subiectului.

I. Subiect sau complement direct ?

Frecvent au loc confuzii atunci când în propoziţie sînt de faţă două


substantive articulate hotărât. Spre exemplu:

65
Сравнительно-сопоставительная грамматика романских языков, - Москва, 1972, стр. 48

37
„Bucuria de a trăi o dă contrastul, jocul de umbră şi lumină, de linie dreaptă
şi frântă, bucurie care se afirmă strident, ca un triumf peste durerea învinsă.”
(M. Ralea. RM, p.284)
În acest caz substantivul contrastul fiind la nominativ are funcţie de
subiect, iar cealaltă sintagmă bucuria e a trăi este complement direct , deoarece
stă în acuzativ. Dar în plan formal, neexistând practic nici o deosebire între
aceste cazuri gramaticale, poate fi explicabilă supărătoarea eroare de analiză pe
care sînt tentaţi s-o comită unii, afirmând că bucuria de a trăi este subiect, căci
se află pe primul loc, iar contrastul este complement direct. E de menţionat că,
deşi aceste două părţi de propoziţie ( subiectul şi complementul direct) se
caracterizează prin conţinut şi funcţie precis delimitate, confuzia poate avea loc
oricând, fiindcă elementul formal rămâne pentru mulţi criteriul decisiv la
analiză şi uneori, chiar singurul. Cu toate acestea există unele criterii conform
cărora am putea delimita cu siguranţă subiectul de complementul direct. E
vorba de posibilitatea sau imposibilitatea reluării sau anticipării cuvântului ce ne
interesează prin forma atonă a pronumelui personal în acuzativ. Posibilitatea
reluării ne demonstrează că acest cuvânt e la acuzativ şi are funcţie de
complement direct66. În exemplul nostru „Bucuria de a trăi o dă contrastul, jocul
de umbră...” forma atonă în acuzativ o a pronumelui personal feminin ea reia
cuvântul bucuria, care de asemenea este feminin şi nicidecum contrastul care e
neutru.
Putem comite erori şi atunci când subiectul succede predicatul, altfel
spus, când complementul direct neprepoziţional e plasat în capul propoziţiei ca
în exemplul : Mulţi peşti au prins pescării. Aici considerăm că ar fi cazul în
primul rând să ţinem cont de criteriul logico-semantic, altfel ajungem la un
non – sens.
Cele mai multe confuzii ale subiectului cu un complement direct au loc
pe lângă verbele impersonale sau pe lângă cele reflexive.67 În propoziţia A

66
Matcaş N. G. Probleme dificile de analiză gramaticală. - Chişinău, 1978, p.72
67
A. Nicolescu. Op. cit., p. 52

38
început să ningă fulgi mari şi deşi verbul a ninge e personal prin formă şi
impersonal prin întrebuinţare. Deci, cuvântul fulgi nicidecum nu poate fi subiect,
cu atât mai mult, dacă l-am fi considerat subiect, predicatul trebuia să fie la
plural.
Tot un subiect fals poate fi considerat şi complementul direct
neprepoziţional într-o propoziţie cu subiect gramatical subînţeles ori inclus în
desinenţa verbului predicat.68 De exemplu: Aţi mâncat căpşune la bunici?
Cuvântul căpşune nicidecum nu poate fi subiect , deoarece nu este el cel care
face acţiunea şi apoi subiectul gramatical poate fi uşor dedus din forma
verbului-predicat aţi mâncat, adică voi aţi mâncat.
Ţinem să menţionăm că asemenea confuzii nu pot exista în limba
franceză în care persistă o strictă ordine a părţilor de propoziţie în frază,
deoarece lipseşte sistemul cazual, care ne-ar ajuta cu siguranţă la determinarea
lor. Astfel, subiectul va sta întotdeauna pe primul loc în propoziţie, iar
complementul direct obligatoriu după verbul – predicat.69 De aceea când se
analizează o astfel de propoziţie ca Nous aimons la musique (Nouă ne place
muzica), unde complementul direct este nepropoziţional, aplicăm imediat
criteriul descris mai sus. Există însă cazuri, când subiectul poate sta şi pe
ultimul loc, ca în exemplul: Sur la desert regna un grande silence, dar în
această propoziţie lipseşte cu desăvârşire complementul direct cu care s-ar
putea produce confuzia.
Drept subiecte false pot fi considerate şi pronumele relative care , ce.
Acest lucru se întâmplă atunci, când ele introduc propoziţii subordonate
atributive şi apar nu la nominativ, ci la acuzativ fără prepoziţie. De exemplu:
Ţi-am procurat timbrele ce mi le-ai cerut.

II. Subiect sau apoziţie?

68
Ibidem
69
Васильева H. M. Цит раб., стр. 34

39
Uneori subiectul se confundă cu apoziţia, care de asemenea stă la
nominativ . Apoziţia ,de fapt, e un atribut, dar conţinutul ei prin care se indică o
identitate cu elementul determinat poate duce uneori la o substituire de termeni
şi poate produce confuzii. În exemplul Organizase această petrecere fastuoasă
Ilinca Ţau, verişoara mea cei neatenţi ar putea lua drept subiect sintagma
verişoara mea care, de fapt, e apoziţie.
În propoziţia dată, apoziţia dezvoltată verişoara mea, indică o perfectă
identitate cu subiectul determinat. Plecând de la faptul că, de obicei, apoziţia
este exprimată printr-un substantiv propriu, s-ar putea ca cineva să considere că
apoziţia este Ilinca Ţau. Confuzia n-ar avea loc dacă s-ar ţine seamă de funcţia
sigură de subiect a substantivului propriu Ilinca Ţau, de rolul de determinat faţă de
verişoara mea şi, în sfârşit, de locul pe care-l ocupă.
Un exemplu curios întâlnim în lucrarea lui A. Nicolescu „Probleme de
sintaxă a propoziţiei”:
„Murmur lung de streşini, risipite şoapte.
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte”. (G. Topîrceanu)

Deşi, de regulă, subiectul ocupă primul loc , în exemplul citat apoziţia este
cea care se află la începutul propoziţiei. Dată fiind identitatea dintre subiect şi
apoziţie, recunoaşterea subiectului pare dificilă. La o cercetare atentă se observă,
însă, că acordul predicatului cu subiectul la plural indică fără greş funcţia
îndeplinită de singurul substantiv la plural în cazul nominativ şoapte.
Totuşi, cazul apoziţiei situate înaintea determinatului trebuie să fie socotit
neobişnuit şi aparţine stilului poeziei.
Apar unele dificultăţi la delimitarea subiectului de apoziţie atunci când
subiectul prezent în propoziţie este multiplu , fiind determinat de apoziţii
dezvoltate. Spre exemplu:
„Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul şi frate-său, un băieţandru căruia
nu-i mijise musteaţa, veniseră să adape caii în Siret” (E. Gârleanu)

40
III. Subiect sau nume predicativ ?

Alteori identificarea subiectului este îngreunată de topică. Astfel, situat


pe lângă un verb copulativ, subiectul este confundat cu numele predicativ. Să
examinăm următoarea propoziţie :
„Mai bătrân decât toţi părea profesorul de franceză, Alexandru Şuţu.”
(N. Iorga. O viaţă, p.154 )
Unii ar putea lua drept predicat nominal grupul de cuvinte părea
profesorul şi drept subiect Alexandru Şuţu, pe când adevăratul predicat nominal
este părea mai bătrân decât toţi, iar subiectul profesorul de franceză, sintagma
Alexandru Şuţu fiind o apoziţie.
O altă identitate formală de caz se constată între subiect şi numele
predicativ exprimat printr-un substantiv, dat fiind că între ele există o anumită
asemănare structurală: amândouă pot fi exprimate prin substantive în nominativ.
În al doilea rând, între cele două părţi de propoziţie există o apropiere de
conţinut, care face posibilă inversarea termenilor fără o modificare esenţială a
sensului. Astfel, se poate spune tot atât de bine Vecinul este profesor ca şi
Profesor este vecinul. De obicei, distincţia dintre subiect şi nume predicativ
este uşurată de ordinea obişnuită a părţilor de propoziţie ( subiect-verb copulativ-
nume predicativ ) de articol ( de obicei, subiectul este articulat) de prezenţa unor
determinante grupate, de regulă, în jurul subiectului. Cu toate acestea există
astfel de exemple în care distincţia dintre subiect şi numele predicativ devine o
adevărată problemă de gramatică:
„ Cântec şi petrecere va fi semănatul şi seceratul acelor câmpii.”
(M. Isanos)
La prima vedere, în acest text pot fi socotite drept subiect cuvintele
„cântec şi petrecere” după aşezarea lor la începutul propoziţiei. Dacă se
analizează însă textul cu atenţie se constată, că substantivele „ semnatul şi
seceratul” au rol de subiect, deoarece ele sînt articulate şi determinate de
atributul substantival „câmpii”.

41
IV. Subiect sau complement sociativ ?

Apropierea dintre aceste două părţi de propoziţie e justificată într-o


oarecare măsură atât formal cît şi semantic. Din punct de vedere al semanticii
complementul circumstanţial sociativ se apropie de subiect, deoarece arată cine
îl însoţeşte pe acesta în săvârşirea acţiunii. Iar în plan formal apropierea este
justificată de lipsa unei distincţii între acuzativ şi nominativ. Este adevărat că
distincţia de formă o fac mai ales prepoziţia cu şi locuţiunile prepoziţionale
împreună cu, laolaltă cu, în acord cu etc. , care precedă complementul sociativ.
Dar tot atât de adevărat este că prepoziţia cu poate să aibă uneori, valoarea
conjuncţiei copulative şi. În asemenea situaţii numai acordul predicatului cu
subiectul decide. Când predicatul se acordă cu subiectul împreună cu presupusul
complement sociativ, înseamnă că este vorba de un subiect multiplu. Când
dimpotrivă, predicatul se acordă numai cu substantivul, neprecedat de prepoziţia
cu, înseamnă că este vorba de un complement circumstanţial sociativ.70 De
exemplu în propoziţia: „Mihai cu ostaşii săi, la 6 ianuarie, trecu iarăşi Dunărea”
(N. Bălcescu. O, II, p. 46 )
Mihai este subiect, cu care se acordă predicatul trecu; cu ostaşii săi -
complement circumstanţial sociativ. Iar în următoarea propoziţie:
„Mihai cu Kiraly se gătiră îndată de oaste „ ( N. Bălcescu. O, II, p.
6)
subiect este Mihai cu Kiraly cu care se acordă predicatul se gătiră.71
În scopuri stilistice scriitorii, imitând vorbirea populară, folosesc aşa-
numitele subiecte suspendate. Propoziţia începe cu un substantiv ori propune la
nominativ, în perspectivă ca acestea să devină subiecte. Dar, la un moment dat,
vorbitorul uită de aceste cuvinte, despre intenţia iniţială şi construieşte
propoziţia în aşa fel, că ele, de fapt, logic şi funcţional devin obiecte

70
Săteanu C. Subiect sau complement sociativ ? // Studia Universitatis Baleş-Bolyai; Series philologk, fasciculus
1.-Chej, 1964, p.114-120
71
Ibidem

42
gramaticale.72 Astfel de construcţii sintactice fac parte din multiplele procedee
de ordin stilistico-sintactic, determinate de necesităţile expresiei artistice şi
mai poartă denumirea de anacolut. Iată un exemplu elocvent în această
privinţă:
„Că eu, moşule, tot ce suflă pe pământul ista mi-i drag de mă prăpădesc.”
(I. Creangă)
Pronumele personal eu din acest enunţ se află în funcţie de subiect
suspendat, deoarece nicidecum nu se acordă cu predicatul . Normal ar fi fost
ca propoziţia să sune în felul următor: „ Că mie, moşule, tot ce suflă pe
pământul ista mi-i scump de mă prăpădesc”. Dar s-a recurs la varianta cu un
subiect suspendat pentru a se reda cît mai adecvat vorbirea populară,
voiciunea şi simplitatea ei.
Deşi subiectul este parte principală de propoziţie, el se poate apropia,
prin conţinut sau formă, de părţile secundare ale propoziţiei. Apropierea dintre
subiect şi alte părţi de propoziţie poate să ducă la confuzii care ar afecta
calitatea unei analize. De aceea ar trebui să dăm dovadă de o maximă atenţie,
când efectuăm o analiză sintactică. Astfel, confuziile dintre subiect şi
complement direct, apoziţie, nume predicativ, sau complement sociativ ar
putea fi evitate, dacă se va ţine cont de anumite condiţii: complementul direct
oricând poate fi reluat prin forma atonă a pronumelui personal în acuzativ sau
poate fi determinat, aplicând criteriul logico-semantic; apoziţia întotdeauna e
un atribut, adică un determinativ ce ocupă doar al doilea loc; numele
predicativ nu se va confunda cu subiectul , dacă se va stabili de la bun început
care este agentul acţiunii, numele predicativ exprimând doar un calificativ al
lui; complementul sociativ va putea fi identificat datorită legăturii de acord între
subiect şi predicat.

72
Marin V. Elemente de stilistică gramaticală.- Chişinău, 1988, p.329

43
Capitolul II
Particularităţi semantice ale subiectului în
propoziţia bimembră
2.1 Intercondiţionarea semanticii şi sintaxei

“La etapa actuală a dezvoltării lingvisticii un loc deosebit de important, dacă


nu chiar de frunte, îl ocupă semantica şi sintaxa. Anume ele alcătuiesc substanţa
limbilor naturale, ele sunt prezente în orice act comunicativ inteligibil şi tind să
aibă un caracter universal.”73 Asupra acestui ultim moment insistă I. Stepanov: “…
sunt limbi cu o simplă sau complicată morfologie a verbului, cu o bogată sau
absentă declinare a numelui, cu o morfologie puternic, sau în general slab

73
Ciobanu A. Sintaxă şi semantică. – Chişinău, 1987, p. 19

44
dezvoltată, dar nu poate să existe vreo limbă cu o semantică slab dezvoltată sau
absentă, cu o sintaxă slab dezvoltată sau absentă.”74
Conchidem, deci, că relaţia dintre sintaxă şi semantică se bazează pe un fapt
de solidaritate, de intercondiţionare, conlucrarea lor ducând spre valorificarea
structurilor de adâncime şi a celor de suprafaţă. Sintaxa operează cu unităţi
sintactice marcate printr-un sens, iar semantica operează cu unităţi semice, a căror
semnificaţie se actualizează numai în context, prin angajarea lor în procese
combinatorii de natură sintactică.75 În capitolul de faţă vom încerca să abordăm
câteva dintre aspectele semanticii subiectului, plecând de la concepţiile moderne
asupra structurii unităţilor de conţinut ale limbii. Adoptând teza fundamentală a
lingvisticii contemporane, precum că limba are un caracter organizat şi sistematic,
venim să subliniem că planul conţinutului limbii nu e decât un sistem alcătuit din
sensuri lexicale şi valori gramaticale, care, în totalitatea lor, reflectă rezultatele
cunoaşterii de către oameni a realităţilor înconjurătoare.

Limba, considerată într-un anumit moment al dezvoltării sale, dispune de un


număr relativ finit de sensuri simple, necompozabile, denumite seme, care
alcătuiesc “spaţiul” ei semantic. Sensurile lexicale ale cuvintelor şi valorile
formelor gramaticale reprezintă nişte combinaţii sau fascicole de seme grupate
într-un anumit fel. La rândul său, spaţiul semantic al limbii se divide în zone mai
mici, cuprinzând un inventar de seme grupate în jurul unor concepte mai generale
care stau la baza categoriilor lexicale sau gramaticale al cuvintelor.
De fapt, semantica, născută la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi înţeleasă de
mulţi ca o disciplină cu profil larg, care îşi propunea să studieze toate sensurile
prezente în limbă, şi-a limitat de la început sfera ei de cercetare aproape exclusiv la
sensurile lexicale ale cuvintelor. Semantica (semasiologia) a fost şi continuă să fie
opusă semanticii gramaticale, prin care se înţelege acea parte din gramatica

74
Степанов Ю. Имена. Предикаты. Предложения. – Москва, 1981, стр. 5
75
Diaconescu I. Sintaxa limbii române. Unităţile sintactice. – Bucureşti, 1992, p. 34

45
tradiţională, care se ocupă de interpretarea conţinutului categoriilor morfologice şi
sintactice.
Opunerea celor două tipuri de semantică (lexicală şi gramaticală), existenţa
lor independentă au permis ca zone vaste ale planului conţinutului să rămână
“teritorii ale nimănui.”76 Au fost neglijate în special acele sensuri care se află în
sfera de interferenţă dintre lexic şi gramatică. Necesitatea apropierii celor două
discipline de cercetare a sensului (semasiologia şi semantica gramaticală) îşi
găseşte o justificare chiar în planul conţinutului limbii, în care deosebirile
calitative între sensurile lexicale şi cele gramaticale nu exclud existenţa anumitor
similitudini în ceea ce priveşte conţinutul lor “semic”. După cum au arătat
lingviştii F. Brunot (La pensée et la langue. – Pqris; 1922 ), O. Jespersen (The
Philosophy of Grammar.- London, 1924), I. Meşcianinov, categoriile logice şi
ontologice reflectate în limbă nu se identifică complet cu o anumită categorie
gramaticală sau lexicală77. Orice conţinut mai general îşi găseşte o pluralitate de
forme şi mijloace de exprimare, aparţinând diferitelor niveluri ale limbii
(gramaticii, lexicului, foneticii). Vom ţine cont neapărat de aceste principii, atunci
când vom purcede la o clasificare a sensurilor subiectului în funcţie de mijloacele
lui de exprimare şi în baza conţinutului logic şi ontologic.
Revenind la ideile expuse anterior despre conlucrarea strânsă a sintaxei şi
semanticii, vom lua ca reper teza lingvistului I. Stepanov, potrivit căreia “punctul
de pornire sau cel de bază al sintaxei este propoziţia, deoarece anume în cadrul ei
se manifestă semantica.”78Ţinem să notăm că în lingvistica structurală, de regulă,
se acordă prioritate expresiei, formei lingvistice, eliminându-se factorul semantic şi
absolutizându-se totodată ideea că doi termeni deosebiţi ca semnificaţie se pot
defini în baza diferenţelor formale prin comutare şi distribuţie. În opinia noastră,
această concluzie a lingvisticii structurale e prea dură, eliminându-se neîntemeiat
factorul semantic absolut necesar.

76
Diaconescu I. Op. cit., p. 34
77
Evseev I. Structura semantică a verbului // Autoreferatul tezei de doctorat. – Timişoara, 1970, p. 8
78
Степанов Ю. Цит. рабt., стр.4

46
2.2 Semantica părţilor de propoziţie.
Componentele semantice ale subiectului

La o analiză gramaticală referinţa la trăsăturile de ordin semantic este


obligatorie, deoarece la definirea şi clasificarea funcţiilor sintactice în propoziţie
criteriul semantic e în cea mai mare parte preponderent, astfel subiectul e autorul
acţiunii, predicatul indică o acţiune sau o stare, atributul atribuie o calitate sau o
însuşire, complementul desemnează obiectul asupra căruia se răsfrânge acţiunea
etc. Chiar şi operaţia de analiză atât la nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic se
efectuează adesea cu mijloace semantice, dintre care cea mai obişnuită este
întrebarea, ea fiind un procedeu semantic concret.79
Părţile de propoziţie sunt categorii ale unei limbi naturale care permanent se
dezvoltă şi este “vie ca viaţa însăşi”, după spusele scriitorului rus N. Gogol. Toate
unităţile limbii, îndeosebi cele sintactice, suferă în laboratorul viu – în vorbire –
diverse schimbări: ceva moare şi ceva se naşte… Semantica nu întotdeauna ţine
cont de mijloacele tipice de întocmire a componentelor ei, nu întotdeauna se
încadrează în severele canoane de clasificare a părţilor de propoziţie. Dar aceasta
nu ar trebui să fie un motiv al condamnării întregii clasificări structural-semantice
a părţilor de propoziţie, fiindcă anume necorespunderea formei şi a conţinutului
stimulează căutarea formei.
În lumina concepţiei semice asupra conţinutului limbii, părţile de propoziţie
pot fi imaginate ca zone vaste ale spaţiului semantic, reunind un număr
considerabil de sensuri primare, distribuite între lexemele şi formele gramaticale
componente. Tipurile semelor cuprinse în sfera unei părţi de propoziţie depind în
parte de substratul ei ontologic, de natura realităţilor redate prin intermediul părţii
de propoziţie, de gradul cunoaşterii de către vorbitori a realităţilor denotate. Modul
în care sunt organizate şi sistematizate semele în interiorul părţii de propoziţie

79
Diaconescu I. Op. cit., p. 34

47
depinde de numărul lexemelor componente, de mijloacele formale de care dispune
limba.
Astfel cercetătorii sunt de părerea că la examinarea semanticii părţilor de
propoziţie, trebuie să se pornească de la ipoteza că enunţul este o unitate
multiaspectuală, constituită din mai multe nivele de structurare. Unele dintre aceste
nivele, numite semantico-sintactice formează structura de adâncime a enunţului, în
timp ce altele privesc latura lui formal-sintactică. Sînt cunoscute două nivele
semantico-sintactice de bază: nivelul relaţional şi nivelul predicativ.80
Nivelul relaţional se prezintă drept expresie a unei situaţii din realitate. El
reflectă forma de manifestare a elementelor unei anumite situaţii sau relaţia dintre
ele. Elementele (participanţii) situaţiei îndeplinesc anumite roluri (de agent, de
pacient, de destinatar, de instrument). În limbă acestor roluri le corespund actanţii
semantici, care sînt unităţi minime ale nivelului relaţional. Forma de manifestare a
elementelor sau relaţia dintre ele în limbă este redată prin mijlocirea verbului.
Cât priveşte nivelul predicativ al enunţului, el este organizat în conformitate
cu structura binară a judecăţii. În cadrul acestui nivel se delimitează, pe de o parte
subiectul, care denumeşte obiectul comunicării, adică obiectul despre care se
afirmă sau se neagă ceva, şi, pe de altă parte predicatul, care exprimă ceea ce se
afirmă sau se neagă în legătură cu subiectul. Orice situaţie din realitate, prezentă
prin anumite elemente componente (participanţii la această situaţie şi
caracteristicile sau relaţiile dintre ele), poate fi privită din perspectiva schemei
binare a judecăţii, adică obiectul comunicării şi ceea ce se comunică despre acest
obiect.
Caracterul poliaspectual al enunţului îşi pune amprenta asupra caracterului
părţilor de propoziţie, făcându-le polivalente. Fiecare parte de propoziţie cuprinde
un spectru întreg de relaţii semantico-sintactice. Astfel, se poate afirma că părţile
de propoziţie au şi ele o structură semantică care include:

80
Melinteanu C. Structura semantică şi funcţiile sintactice ale substantivului // Revista de lingvistică şi ştiinţă
literară, 1996, nr. 3, p. 65

48
- un component referenţial, legat de funcţionarea părţii de propoziţie la nivel -
relaţional (cu funcţie de agent, sau de pacient, sau de destinatar, sau de instrument)
- un component logico-semantic, determinat de funcţionarea părţii de propoziţie la nivel
predicativ (cu funcţie de subiect sau predicat).
De exemplu, în enunţul Elevul citeşte o carte – cuvântul elevul este agent
la nivel relaţional şi subiect la nivel predicativ. În enunţul Cartea este citită de
elev cuvântul cartea este pacient la nivel relaţional şi subiect la nivel predicativ.
Corelaţia dintre componentul referenţial şi cel logico-sintactic al propoziţiei s-ar
putea reprezenta grafic în felul următor:81
Agent
Pacient
Purtător al stării === SUBIECT
Purtător al însuşirii
Obiect al relaţiei

Proces dinamic
Caracteristică statică === PREDICAT
Relaţie
Astfel, se poate afirma că semnificaţia părţilor de propoziţie asemenea
semnificaţiei părţilor de vorbire cuprinde două componente de bază, dintre care
unul este de natură referenţială, iar celălalt – de natură logico-sintactică.
Abordând tema dată, unii сercetători82 menţionează că semantica subiectului
este organizată în mai multe straturi şi că în cadrul ei pot fi delimitate două
componente – al limbii şi al vorbirii. Componentul limbii include în sine
componentul logic (subiectul denumeşte un obiect al vorbirii) şi semnificaţia
categorială, pe când componentul vorbirii uneşte semnificaţia lexicală şi
încărcătura comunicativă cu diverse conotaţii (sensuri suplimentare). Ambele
componente ale semanticii subiectului reflectă legăturile lui cu celelalte părţi ale
propoziţiei.

81
Melinteanu C. Art. cit., p. 66
82
Бабайцева В. В. Система членов предложения в современном русском языке. – Mocквa, 1988, стp. 102

49
Subiectul, de obicei, este exprimat cu ajutorul unor cuvinte identificatoare,
care permit “adresatului vorbirii să-şi aleagă din câmpul imediatei sau îndepărtatei
sale percepţii ceea de ce are nevoie”. Datorită faptului că indică “ceva dat şi
cunoscut”, subiectul leagă propoziţia de o situaţie concretă, fiindcă serveşte drept
“un locţiitor semiotic al obiectului.”83 În ultimul timp, în genere, este acceptată
ideea conform căreia subiectul stabileşte o corelaţie între propoziţie şi lumea
exterioară, evidenţiind ceva anume din exterior şi individualizându-l.84
Nu mai puţin interesantă este ideea lingvistei N. Arutiunova, care susţine că
apariţia în text a unui subiect concret este precedată mai totdeauna de o pregătire
informaţională, care condiţionează structura acestui element retrospectiv şi
anaforic, asigurându-i astfel îndeplinirea anumitor funcţii în cadrul enunţului.85
Astfel, un adevărat enunţ, în opinia cercetătoarei, este precedat de următoarele
faze:
- existenţială –presupune confirmarea existenţei unui obiect nespecificat, a
unei substanţe (“x” există). De exemplu: Există cineva
- taxonomică (clasificatoare) – raportează obiectul la o anumită clasă de
obiecte (“x” face parte din clasa oamenilor). De exemplu: Acesta e un om.
- nominativă – stabileşte o convenţie referitor la denumirea obiectului ce
aparţine unei clase, presupunând prezenţa unor trăsături individuale. De
exemplu: Acest bărbat poate fi identificat prin prenumele Vasile.
Abia după parcurgerea acestor etape (reale sau reconstruite) începe procesul
de individualizare a obiectului, adică se formează raţionamente, în care prenumele
Vasile poate ocupa locul subiectului. Primele două faze, de obicei, se exprimă mai
curând împreună decât separat, fiindcă este mult mai comod să spui: Trăia odată
un elefant. decât Exista cândva ceva. Acela era un elefant. În dependenţă de aceste
trei faze putem delimita şi trei tipuri de subiecte:
1. existenţial – care asigură legătura cu realitatea;

83
Арутюнова Н. Д. Предложение и его смысл . Логико-семантические проблемы .-Москва, 1976,стр. 326-
329
84
Степанов Ю. С. Иерархия имен в ранги субъектов // Известия АН СССР, 1979,Т. 38, №. 4, p.335
85
Арутюнова Н. Д. Семантическая структура и функции субьекта // Известия АН СССР, 1979, Т. 38, №. 4,
стр. 323-324

50
2. taxonomic – care atestă o natură mai mult deictică;
3. nominativ – care identifică obiectul vorbirii.86
În continuare vom supune analizei semantice subiectul, încercând a stabili
legătura dintre semnificaţia subiectului şi semnificaţia părţii de vorbire prin care
este exprimat acesta sau mai exact:
- Legătura dintre semnificaţia categorială a părţii de vorbire şi componentul logico-
sintactic al subiectului.
- Legătura dintre semnificaţia referenţială a părţii de vorbire şi componentul
referenţial al subiectului.

2.3 Componentul referenţial al subiectului şi semnificaţia


referenţială a substantivului

Raporturile care se stabilesc între semnificaţia referenţială a părţii de


vorbire (substantiv, pronume) şi componentul referenţial al semanticii subiectului
sînt multiple şi deosebit de complexe. La nivelul relaţional al enunţului se
deosebesc structuri relaţionale distincte în funcţie de tipul actanţilor constituenţi şi
relaţiile dintre ei, care reflectă, de fapt, anumite tipuri de raporturi dintre
elementele situaţiei denotate.
Actanţii structurii relaţionale reprezintă rolurile obiectelor în situaţia
denotată. Ei se deosebesc printr-o funcţie specifică, determinată de anumiţi
parametri semantici. De exemplu, agentul, purtătorul unei stări, purtătorul unei
însuşiri, obiectul relaţional denumesc promotorul unei situaţii şi deţin poziţia
primului actant; actanţii cu marca acţiune, stare, însuşire, relaţie, denumesc un
semn al obiectului incipient şi constituie nucleul structurii relaţionale.
E lesne de observat că posibilităţile de a ocupa poziţie actanţială diferă de la
o clasă semantică de cuvinte la alta. Ca să ocupe o anumită poziţie în structura

86
Арутюнова Н. Д. Цит. раб., p. 328

51
relaţională a enunţului partea de vorbire trebuie să dispună de caracteristici
semantice adecvate funcţiilor unui sau altui actant.
Astfel, în rol de subiect al propoziţiei de cele mai dese ori pot apărea
substantivele, care “în funcţie de natura obiectelor pe care le au ca termen
referenţial se grupează în diferite clase semantice relativ omogene, chiar dacă nu în
mod tranşant delimitate şi delimitabile.”87 Se obişnuieşte în tradiţia lingvistică a se
împărţi substantivele în concrete şi abstracte. Substantivele concrete pot fi atât
animate cât şi inanimate, denumind:
a) fiinţe:
„Câţiva oameni, îmbrăcaţi în haine mohorâte, umblau prin bătătură, adăpau
vite,duceau caii de căpăstre, se învârteau în jurul unei fântâni cu cumpănă.”
(M. Sadoveanu. O, V, p. 368)
“Calul o urmează cu gâtul întins, scobâlţând din picioarele ciolănoase”.
( I. Agârbiceanu. DI, p. 130)
b) lucruri:
“Cu un viraj îndrăzneţ automobilul stopă scurt în faţa scării”.
(L. Rebreanu. R, p. 121)
c) fenomene ale naturii pe care le percepem cu ajutorul
simţurilor:
“Deasupra, stelele albe se îndesau tot mai tare, bătucind cerul, ca şi cum
ai bate dese cuie de argint cu gămăliile de diamant pe un fond întunecat,
neguros”. ( I. Agârbiceanu. DI, p. 10)
Referitor la frecvenţa utilizării substantivelor în funcţie de subiect, D. Irimia
constată că proporţia este de 53 la sută, iar M. Abdurazakov, cercetând atent
sintaxa poveştilor, conchide că în funcţie de subiect, cel mai des apar substantivele
animate (74,3%).88 Anume preponderenţa substantivelor animate în funcţie de
subiect, comparativ cu alte clase semantice, ne permite a stabili punctul de pornire
în clasificarea tipurilor semantice de subiect. Caracterul animat al substantivelor

87
Irimia. Structura gramaticală a limbii române. – Iaşi, 1987, p. 42
88
Абдуразаков M. A. Семантиеские типы субьектов. – Ташкент, 1991, стp. 75

52
este un indice de bază dispoziţional care „e în stare de a face ceva” şi „a poseda
anumite caracteristici”. Ambele componente semantice pot să se realizeze
neconcomitent. De fapt, realizarea fiecărui component depinde de condiţiile
realizării acţiunii. Astfel, dacă actantul manifestă activitate, care îi este
caracteristică în general omului, atunci el realizează caracteristica de agent al
acţiunii. Dacă participantul manifestă pasivitate, atunci se realizează funcţia de
purtător al unei stări sau purtător al unei însuşiri. În enunţurile: Băiatul a spart un
geam. Lupii trăiesc în pădure. Studenţii aceştia sînt harnici substantivele băiatul,
lupii, studenţii ocupă poziţia actantului incipient, care denumeşte fie autorul unei
acţiuni, fie purtătorul unei însuşiri sau stări. Celelalte componente semantice derivă
din caracterul activ sau pasiv al subiectului, acesta fiind şi punctul de plecare
pentru clasificarea tipurilor semantice de subiect.89
Prezintă interes în acest sens afirmaţiile cercetătorului rus F. Losev, care
consideră că poziţia subiectului în structura sintactică a propoziţiei este poziţia
subiectului gnoseologic – omul. Ridicarea la rang de subiect a obiectelor animate
sau inanimate e rezultatul înstrăinării puterii omeneşti şi atribuirii acesteia
obiectelor inanimate precum şi celorlalte fiinţe. Acest proces, concretizează
cercetătorul, îşi are originea încă în antichitate, când omul se identifica cu lumea
înconjurătoare, încercând să explice fenomenele naturii prin prisma senzaţiilor şi
acţiunilor omeneşti. Drept rezultat elocvent ne poate servi mitologia.90
Clasa substantivelor inanimate este deosebit de eterogenă sub aspectul
semelor referenţiale, fapt care determină utilizarea lor în diferite poziţii ale
structurii relaţionale. Dar şi aici anumite subclase semantice de substantive
manifestă preferinţe pentru funcţiile unor anumiţi actanţi. În poziţia primului actant
substantivele inanimate (cu excepţia celor ce denumesc obiecte dotate cu o forţă
autonomă) nu semnifică un agent, ci mai degrabă, obiectul care cauzează o acţiune:
Piatra a spart geamul. Substantivele inanimate ocupă fără restricţii poziţiile

89
Ibidem
90
Лосев A. Ф. Мифология // Философская энциклопедия в 5 томах. - Moсквa, 1961, стp. 458-459

53
purtătorului unei stări, a unei deveniri sau purtătorul unei însuşiri: Apa fierbe.
Iarba înverzeşte. Lacul este adânc.
Substantivele abstracte sînt orientate prin schemele lor referenţiale mai ales
spre funcţiile actanţilor tipici ai structurilor relaţionale, ce reprezintă relaţiile dintre
două sau mai multe obiecte abstracte. În enunţurile:
„Talentul neîntrebuinţat e un furt.” (N. Iorga. C, p. 24)
“Fericirea întunecă şi doar durerea lămureşte”.
( I. Agârbiceanu. DI, p. 344)
“Mersul pe jos îl obosea şi simţea că nu va mai putea mult s-o ducă aşa”.
(E. Barbu. G, p. 204)
substantivele abstracte substituie poziţiile actanţilor ce denumesc elementele unei
relaţii. Substantivele abstracte funcţionează fără restricţii şi în poziţia primului
actant al structurilor relaţionale care includ:
- o caracteristică apreciativă a obiectului: „Ideile sănătoase sunt acelea care pot
zbura în lume.”
- o caracteristică cantitativă: „Valorile continuă să sporească.”
- o caracteristică calificativă: „Înţelepciunea e a ta numai când o dai altuia: altfel ea
este numai în tine.”
- o caracteristică aspectuală a procesului: „Veselia curgea tot mai adâncă, răscolind
hohote de râs.”
Atunci când ocupă poziţia primului actant în enunţuri de tipul: Vorbele ei l-
au bucurat. Lovitura l-a doborât la pământ. Nevoia l-a adus la mine
substantivele abstracte nu denumesc totuşi un autor activ al acţiunii, ci mai
degrabă un factor cauzator. Aceste construcţii sînt rezultatul transformării unor
situaţii obişnuite (Cineva l-a doborât la pământ printr-o lovitură. El a venit la
mine din cauza nevoii.)
Astfel, comportamentul substantivului la nivelul relaţional al enunţului este
determinat în mare măsură de clasa lexico-semantică de care ţine substantivul în
cauză. Specializarea grupurilor semantice de substantive pentru suplinirea funcţiei
de subiect relevă coordonarea dintre semantica substantivului şi funcţia acestuia de
54
subiect în enunţ. Raporturile dintre structura semantică a substantivului şi funcţia
lui la nivelurile semantico-sintactice ale enunţului pot fi calificate ca raporturi de
condiţionare reciprocă.

2.4 Corelaţia dintre semnificaţia categorială a părţii de


vorbire şi componentul logico-sintactic al subiectului

Teza referitoare la studierea corelaţiei dintre categoriile logice şi cele


gramaticale e mereu actuală în lingvistică, având şi un repertoriu bibliografic foarte
bogat. Unii autori, care au abordat acest aspect al problemei, au încercat să excludă
din teoria sintaxei orice urmă de logicism, totuşi, din fericire, o înlăturare totală nu
a fost posibilă, fapt care se explică prin rolul incontestabil al aspectului logic în
cunoaşterea unor importante particularităţi ale propoziţiei şi ale părţilor de
propoziţie. Noţiunile din logică de subiect şi predicat sunt nişte componente
esenţiale ale semanticii subiectului şi predicatului gramatical, deoarece deseori
subiectul logic corespunde subiectului gramatical, iar predicatul logic –
predicatului gramatical. Dorinţă de a delimita semantica logică de cea sintactică,
interdependenţa semnificaţiilor logice şi celor lexicale, generalizarea
semnificaţiilor lexicale ale cuvintelor în semnificaţiile categoriale ale părţilor de
vorbire au determinat apariţia termenilor care denumesc semnificaţiile categoriale
ale părţilor de propoziţie. Acestea sunt obiectul (agentul acţiunii sau purtătorul
stării) şi caracterul temporal-modal (semnul predicativităţii). În semnificaţia
categorială a părţilor de propoziţie se împletesc organic semnificaţiile logice şi
categoriale ale părţilor de vorbire şi sensurile lexicale ale logoformelor.
Cercetătoarea V. Babaiţeva încearcă să arate specificul semnificaţiilor
categoriale ale părţilor de propoziţie în raport cu semnificaţiile categoriale al
părţilor de vorbire. În realizarea acestui scop sînt citate două enunţuri de tipul91:
Băiatul m-a apucat de mână şi Băiatul e cuminte

91
Бабайцева В. В. Цит. Раб., p. 28

55
în care semnificaţiile logice şi cele lexico-gramaticale ale cuvântului băiatul sunt
identice. Acest cuvânt (“băiatul”) corelează cu noţiunea care e subiect/obiect al
gândirii/vorbirii şi denumeşte o persoană de sex masculin plus caracteristica
vârstei, pe când semnificaţiile subiectului gramatical în aceste două propoziţii sunt
diverse. În prima propoziţie subiectul este agent al acţiunii, iar în a doua – purtător
al unei caracteristici. Semnificaţia generală a subiectului e concretizată şi de
legătura lui cu predicatul gramatical. În prima propoziţie predicatul verbal fiind un
verb de acţiune, transferă această semnificaţie şi asupra subiectului care este agent
al acţiunii, caracteristica din cadrul predicatului nominal, însă, din a doua
propoziţie conferă subiectului semnificaţia de purtător al acestei caracteristici.

În semantica multiaspectuală a părţilor de propoziţie există o ierarhie a


componenţilor ei, care reflectă grade diverse de abstractizare. Astfel, cele mai
abstracte sunt semnificaţiile logice, cele mai puţin abstracte – semnificaţiile
lexicale. Semnificaţiile categoriale ale părţilor de propoziţie se formează într-o
zonă intermediară între semnificaţiile logice şi cele lexicale şi se caracterizează
prin prezenţa semnificaţiilor cu diverse grade de generalizare.
Spre deosebire de semnificaţia referenţială, care la bază are segmentarea
realităţii ontice, realizând totodată opoziţii la nivelul paradigmelor lexicale,
semnificaţia categorială se sprijină pe distincţii de ordin conceptual şi opoziţiile ei
se realizează la nivelul părţilor de vorbire. Semnificaţia categorială a părţilor de
vorbire, la rândul ei, determină funcţiile sintactice, pe care le îndeplinesc acestea
în cadrul unităţilor predicative. În opinia lui E. Coşeriu, prin semnificaţia
categorială „vocabularul este orientat spre anumite funcţii gramaticale; de
exemplu, numai substantivul ca nume sau pronume poate fi subiect”.92 Întrucât
funcţia de subiect constă în identificarea obiectului comunicării, ea poate fi
ocupată numai de lexeme, care prin semnificaţia lor categorială corespund
parametrilor acestei funcţii. De exemplu în enunţurile: Alina mătură prin casă.
Floarea s-a ofilit. Ceaiul e fierbinte cuvintele Alina , floarea, ceaiul îndeplinesc

92
Coşeriu E. Op. cit., p. 68

56
funcţia subiectului şi arătă obiectul despre care se comunică o anumită informaţie,
în virtutea faptului că dispun de semul categorial „obiect”.
Deseori în calitate de subiecte putem întâlni diverse tipuri de pronume, care
sunt nişte “grupe lexico-gramaticale ce indică persoane, obiecte şi însuşiri, dar nu
le denumesc.”93 Altfel spus, pronumele se caracterizează din punct de vedere
semantic printr-un conţinut foarte abstract. Cu toate acestea, pronumele poate
înlocui, în anumite limite lingvistice, orice substantiv. Limitele variază de la o
limbă la alta. Pentru limba română o astfel de limită prezintă faptul că unele
pronume ca “cine” de exemplu, pot înlocui numai substantive ce denumesc
persoane, iar altele ca “el”, “acela” sau “care” pot înlocui orice substantiv.94 De
exemplu:
Omul (pomul) este tânăr. - El este tânăr.
Mihai e harnic. – Cine este harnic?
Floarea e mirositoare. – Ce e mirositoare?
Desigur, cel mai des în funcţie de subiect al propoziţiei apar pronumele
personale. Spre exemplu:
“Voi, femeile, cu atâtea întrebări îmbolnăviţi şi pe omul cel mai sănătos”.
( I. Agârbiceanu. DI, p. 19)
Această situaţie este caracteristică pentru toate limbile romanice, dar
îndeosebi pentru limba franceză, în care s-a produs fuziunea subiectului
pronominal cu verbul, pronumele devenind o flexiune personală verbală.95.
D’abord il hesita, pris de crainte. – Şovăi un pic, cuprins de spaimă.
Il le savait bien. – Îl ştia bine.
Cu toate acestea gramaticile româneşti vin să ne informeze că prezenţa
pronumelui personal în funcţie de subiect nu este obligatorie, el
subînţelegându-se uşor din forma verbală:
“Vibra de amărăciunea de a nu fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o
hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim”.

93
Budagov R. A. Introducere în ştiinţa limbii. – Bucureşti, 1961, p. 317
94
I. Iordan. Op. cit., p. 119
95
Категория субъекта и объекта в языках различных типов. – Ленинград, 1982, стр. 12

57
(G. Călinescu. EO, p. 119)
“Se gândi mult la viaţa lui de până atunci şi o găsi stearpă şi ruşinoasă”.
(L. Rebreanu. Ion, p. 231)
În aceste exemple este evident că subiectul este pronumele personal la pers.
III, singular – el, indiciile fiind furnizate de formele verbale vira”, căuta, se gândi,
găsi.
Este curios faptul că, deşi normele literare scrise ale limbii franceze cer cu
insistenţă păstrarea pronumelui-subiect pe lângă verbul-predicat96, totuşi limba
vorbită manifestă tendinţa de a exclude pronumele-subiect:
“Faudrait voir a etre joli avec la dame.” – Ar trebui să ai grijă să fii drăguţ
cu doamna. (Queneau, A, p. 166)
“Sont sur l’Est – grogna le matelot.” – Spre Est – mormăi matrozul.
(Simenon, M, 138)
Prezenţa pronumelui personal în limba română nu este obligatorie, dar cu
toate acestea există un şir de situaţii când el se utilizează pentru a scoate în
evidenţă ceva sau pentru a marca vreo apoziţie, ca în exemplu următor:

“Ea îi etala cele mai noi numere din revistele de modă, îi explica detalii de
croială, iar el se interesa de aproape şi cu toată seriozitatea.”
(L. Rebreanu. R, p. 131)
Funcţia de subiect o pot îndeplini cu succes şi celelalte tipuri de pronume,
frecvenţa lor fiind însă mai scăzută decât cea a pronumelor personale.
1) pronume interogativ-relative:
“Cine a fost cumpănit a agonisit şi are cât îi trebuie.” (L. Rebreanu. R, p. 184)
2) pronume demonstrative:
„Acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.” ( M. Sadoveanu. B, p. 135)
3) pronume negative:
“Nimeni nu-i poate pretinde să se înmormânteze de vie nici chiar într-un
cavou de lux”. (L. Rebreanu. R, p. 31)

96
Попова И. Казакова Ж. Грамматика французского языка. – Москва, 1982, стр. 52

58
4) pronume nehotărâte:
“…cineva l-ar fi văzut ziua umblând prin sat.” (E. Barbu. G, p. 70)
Cercetând problema subiectelor nominale şi pronominale, am constatat un
fenomen pe cât de curios, pe atât de discutabil, cum ar fi cel ce urmează în fraza:
“Bătrânul părea, el însuşi, turnat din piatră, ca şi cum nu-l deranja nici
frigul, nici vijelia, ce-i sufla în urechi.” (E. Barbu.
Groapa, p. 115)
În cazul dat e logic să apară o întrebare: dacă bătrânul este subiect, atunci ce
este el însuşi? Încercând a comenta acest exemplu, trebuie să ţinem cont mai întâi
de toate de specificul limbii române, căreia îi sunt proprii asemenea construcţii.
Unii consideră că aceste două pronume (personal şi de accentuare) sunt “un indice
al subiectului”97, alţii, însă, definesc fenomenul drept “reluare a subiectului”,
afirmând că el se produce în următoarele condiţii: subiectul ce stă înaintea
predicatului se reia printr-un pronume în urma lui, deşi poate fi şi invers: subiectul
exprimat printr-un pronume la pers. III este reluat pentru precizare printr-un
substantiv sau pronume (de obicei demonstrativ şi mai rar negativ).98 În al doilea
caz însă unii lingvişti vorbesc de o “anticipare a subiectului”99 ca în exemplele:
“S-ar sfârşi ele şi acestea de la o vreme.” “… te căptuşeşte ea Mărioara
acuş!” ( Ion Creangă. Amintiri, p.78)
În cazul dat A. Ciobanu consideră că este vorba de “aşa-zisele subiecte
pleonastice”. Uneori pronumele personal din corpul unui subiect pleonastic are o
valoare neutră: “Da mai taci, Nastasie! A veni el iară vremea noastră…”100 Despre
un fenomen asemănător semnalează şi cercetătoarele M. Borodina şiL. Skrelina ca
fiind propriu limbii franceze.101 Drept confirmare aduc următorul exemplu:
“Tu me battiras, comme ton pere il bat ta mere”.
(Mai bine m-ai bate cum o bate el tatăl tău pe mamă-ta)
(Paysan, M, 146)

97
Евдошенко A. П. Сопоставительный синтаксис разносистемных языков. – Кишинев, 1981, стp. 107-108
98
Şerban V. Sintaxa practică a limbii române. – Bucureşti, 1976, p. 256
99
Constantinescu-Dobridor Gh. Sintaxa limbii române. – Bucureşti, 1994, p. 84, 124
100
Diaconescu I. Probleme de sintaxă a propoziţiei. - Bucureşti, 1982, p.173,183
101
Категория субъекта и объекта в языках различных типов. – Ленинград, 1982, стр 15.

59
Astfel de construcţii sunt răspândite în franceza populară, fiind o mărturie a
aglutinării pronumelui-subiect cu verbul, fapt care apropie franceza de retoromană.
Dublarea aceasta a subiectului poate fi privită ca “un pleonasm gramatical
obligatoriu”, după Ch. Bally.102
Sub aspect semantico-stilistic prezintă interes pronumele-subiecte toţi, toate,
totul. E de remarcat că atunci când este vorba de substantive animate, ele se
generalizează cu ajutorul pronumelor toţi, toate. De exemplu:
“Se adunaseră toate rudele pentru a-l petrece în cel din urmă drum.”
( I. Agârbiceanu. DI, p. 191)
Când e vorba de obiecte sau de substantive inanimate se utilizează
pronumele nehotărât totul, care, de altfel, poate generaliza concomitent atât
substantive animate, cât şi inanimate:
“Ţinuta, purtările, mersul – totul în el, de altfel, vădea acea încredere în
sine, pe care ţi-o dă obişnuinţa de a fi izbutit în orice întreprindere”.
(E. Barbu. G, p. 79)
Astfel, ţinând locul unui substantiv în propoziţie, pronumele îndeplineşte şi
funcţiile semantice ale acestuia de: agent, pacient, purtător al stării, purtător al
însuşirii, obiect al relaţiei.
Sintaxiştii menţionează că în poziţia subiectului pot fi întâlnite şi alte părţi
de vorbire, după ce se substantivizează. De exemplu:
“Curajoşii nu au fost niciodată prea mulţi.” (N. Iorga. C, p. 35)
“Bănuiţii, îngrămădiţi ca oile în tindă, auzind râsete de afară, îşi luară nişte
mutre zâmbitoare, în speranţa că vor câştiga bunăvoinţa plutonierului.”
(L. Rebreanu. R, p. 113)
“Răul trebuie curmat din rădăcină…” (L. Rebreanu. R, p. 129)
“Tic-tacul greoi al ceasului părea că umple goliciunea tavanului.”
(L. Rebreanu. R, p. 129)

102
Ibidem

60
“Cei doi primiră pe Titu fără entuziasme, ca şi când le-ar fi stricat
atmosfera.” (L. Rebreanu. R, p. 21)
Substantivizarea părţilor de vorbire duce la formarea unor cuvinte, care se
caracterizează printr-o bogată capacitate semantică. Astfel, pentru adjectivele şi
participiile substantivizate este caracteristică îmbinarea semnificaţiei categoriale a
obiectului cu semnificaţia caracteristicii obiectului, adică ele concomitent
denumesc persoane, obiecte etc., precum şi caracteristicile lor:
1. “Bătrânul părea turnat din piatră.” - om + caracteristica vârstei
2. “Glumeţii începură să spună snoave.” – oameni + caracteristica
spiritualităţii
3. “Albastrele se aranjau pe diagonală, iar negrele pe verticală”. – obiect
+ caracteristica culorii
În urma unei analize în plan contrastiv a îmbinărilor de cuvinte din unele
limbi romanice s-a stabilit ca o particularitate însemnată a sintaxei limbilor
romanice marea răspândire a construcţiilor ce conţin formele nominale ale
verbului: infinitivul, supinul, gerunziul.103 Dintre ele infinitivul şi participiul pot
apărea în limba română în funcţie de subiect. De o deosebită atenţie a lingviştilor
români şi străini s-a bucurat infinitivul, frecvenţa utilizării lui în limba română
fiind totuşi mai redusă decât în celelalte limbi romanice, deoarece deseori este
înlocuit cu conjunctivul. Infinitivul cu funcţie de subiect este numit (conform
terminologiei lui C. A. Timofeev) infinitiv liber nominativ şi se întâlneşte relativ
rar. Cu toate acestea putem întâlni în literatura beletristică exemple de tipul celor
care urmează:
“A iubi înseamnă a găsi fericirea noastră în fericirea altora”.
(N. Iorga. C, p. 147)
“A lucra şi a vieţui încovoiaţi era destinul amar al tuturor”.
(M. Sadoveanu. O, V, p. 68)
Infinitivul cu funcţie de subiect nu are trăsăturile şi calităţile unui subiect
obişnuit, pentru că el nicicând nu poate deveni nume de agent, nu poate atribui

103
Сравнительно – сопоставительная грамматика романских языков. - Moscova, 1972, стр. 354

61
predicatului un caracter personal, deci nu se acordă cu predicatul. Atunci când
infinitivul apare în poziţia subiectului el nu se materializează, nu capătă sens de
obiect, ci, conform afirmaţiilor lui S. Berejan, rămâne ceea ce este întotdeauna:
denumirea unei acţiuni necomplicate prin categoriile verbale ale timpului,
persoanei şi modului.104
Propoziţiile cu infinitivul în ipostaza subiectului sunt nişte construcţii cu un
pronunţat caracter livresc şi sunt proprii mai ales pentru limba scrisă. De obicei,
infinitivul în funcţie de subiect apare în propoziţiile în care predicatul este nominal
având în calitate de prim element verbele a fi sau a însemna:
A privi e şi mai rău decât a pune mâna.
A-i refuza invitaţia însemna a-l ofensa.
Infinitivul în funcţie de subiect a suscitat atenţia mai multor cercetători,
provocând de fiecare dată discuţii contradictorii.
Astfel, în funcţie de subiect al propoziţiei pot apărea nu doar substantivele,
ci şi alte părţi de vorbire care prin semnificaţia lor categorială corespund
parametrilor acestei funcţii.

2.5 Semantica lingvistică a subiectului dependentă de


semantica predicatului

Am menţionat nu o dată în lucrarea de faţă că atenţia care se acordă


contextului sub aspect semantic nu e întotdeauna suficientă, deşi conţinutul variat
al cuvintelor din aceeaşi categorie gramaticală face ca ele să nu poată fi tratate
totdeauna uniform.
Cercetătorul american K. Donnellan, vorbind despre întrebuinţarea
referenţială şi atributivă a anumitor descripţii, stabileşte între ele o deosebire, care

104
Berejan S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. – Chişinău, 1962, p. 63

62
îşi găseşte explicaţia în dualismul funcţional al subiectului.105 Astfel, la o citire
referenţială a unei anumite descripţii sensul subiectului nu este legat nicidecum de
predicat. De exemplu: Cine ţi-a dat bileţelul? – Mi l-a dat blonda cea în roz. În
acest exemplu nu importă acţiunea exprimată de predicat, ci persoana care a
provocat-o cine. La o citire atributivă o astfel de legătură însă poate fi uşor
resimţită: Hoţul a fost pedepsit.106 Toate acestea ne conduc spre ideea că subiectul
îndeplineşte în propoziţie două sarcini comunicative, dintre care una îl întoarce cu
faţa spre realitatea extralingvistică, iar cealaltă îl pune în legătură directă cu
predicatul.
În cele ce urmează vom analiza raporturile dintre subiect şi predicat prin
prisma conţinutului lor semantic, urmărind măsura în care acest conţinut
influenţează interdependenţa lor pe plan gramatical.
Lingvistul rus A. Kibrik consideră că dintre toate rolurile semantice ale
subiectului, cele de agent şi pacient sunt cele mai importante, ele fiind chiar
universale107. Aceeaşi opinie pare să predomine şi în sintaxa românească, în care
cercetătorii remarcă frecvent valoarea semantică de agent a subiectului:
“Băieţii sănătoşi-bulgări se joacă pe la portiţe.” ( I. Agârbiceanu. DI, p. 1)

precum şi cea de pacient sau purtător al unei oarecare stări:


“Şarpele e odios nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte.”
(N. Iorga. C, p. 45)
În aceste cazuri se poate vorbi de două tipuri de subiect: subiect activ şi
subiect pasiv. Conţinutul noţiunii semantice de subiect activ constă în capacitatea
subiectului de a face ceva, care este atribuită unor participanţi ai situaţiei, iar prin
noţiunea de subiect pasiv se subînţelege capacitatea subiectului de a poseda o
anumită caracteristică. Unii lingvişti consideră că acesta ar trebui să fie punctul de
pornire pentru o clasificare a tipurilor semantice de subiect, alţii, cum ar fi D.
Irimia, conducându-se de alte principii delimitează un
105
K. Donnellan. Referance and definite descriptions.// Semantics. – Cambridge, 1971, p. 302
106
Арутюнова Н. Д. Цит. раб., стр.18
107
A. Кибрик. Подлежащее: проблема универсальной модели языка // Известия АН СССР, Т. 38, № 4, стр.
313

63
- obiect căruia i se afirmă sau i se neagă prin predicat existenţă:
“Aici nu mai există nici sosiri, nici plecări. Există numai peronul şi
aşteptarea.” ( O. Paler. AG, p.127)
- obiect supus unor aprecieri subiective sau obiective (prin verbe
impersonale relative (a trebui, a-i reveni, a veni, a se cuveni, a-i părea, a i se părea,
e bine, e rău, e necesar, e adevărat)), funcţionând cel mai adesea ca predicate. De
exemplu:
“Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă.” (M. Eminescu. O, I, 171)

- obiect (animat sau inanimat) asupra căruia se răsfrânge acţiunea verbului-


predicat dintr-o construcţie pasivă: Pământul e încălzit de soare
Prezintă interes în acest sens clasificarea lingvistei V. Leontieva, care
delimitează o serie de funcţii semantice ale subiectului108:
- subiectul unei acţiuni controlabile: Studentul citeşte un referat. Vânătorul
împuşcă o raţă.
- subiectul unei acţiuni necontrolabile: Băiatul a scăpat din mâini buchetul.
- subiectul unei stări psihice + notă emotivă: El are emoţii. Femeia adoră
florile.
- subiectul unei stări fizice: Copiii dorm liniştiţi.
- subiectul existenţial: El a fost pe aici. Oraşul Paris se află în Europa.
- subiectul percepţiei (S recipient): Pe cărare Ana a văzut un necunoscut. Eu
aveam senzaţia că vine cineva. El vede o veveriţă.
- subiect determinat (calitativ): Ea e foarte frumoasă. Apa e curată.
- subiect al relaţiei: El depinde de ei.
- subiect coact (impus): El trebuie să meargă la magazin.
În cele din urmă V. Leontieva conchide că subiectul, îndeplinind orice
funcţie semantică, posedă un caracter nepasiv, adică este mai întâi de toate un
subiect activ. Caracterul nepasiv al subiectului, consideră cercetătoarea, este una

108
Леонтьева В. В. Семантический субьект: oсобенности его функционирования в тексте. – Mинск, 1999 стр.
6.

64
din trăsăturile sale esenţiale, existând chiar şi o legătură strânsă între caracterul
activ şi caracterul personal ca seme ale subiectului; semul caracterului personal
fiind un component constructiv al semanticii subiectului. Prezenţa semului
caracterului personal la un lexem ţine direct de capacitatea lexemului de a ocupa
poziţia funcţional-sintactică de subiect109.
S-a ocupat de funcţiile semantice ale subiectului şi G. Zolotova110, la care
găsim:
- subiect cantitativ:
Patru dintre ei nu au venit. Apă – până la brâu. Lume – multă.
- subiect al comparaţiei:
Băiatul e mai deştept ca fraţii săi.
- subiect al clasificării (calificativ), PN indică o clasă de obiecte:
Fratele e marinar. Lupul e carnivor.
- subiect funcţional pe lângă un PV care indică capacitatea de funcţionare a
unui obiect:
Lampa arde. Ceasul funcţionează bine.
- subiect emotiv (al unei stări emotive):
Noi ne iubim Patria. Copiii se mândresc cu tatăl lor.
- subiect al relaţiilor de rubedenie sau sociale (sociativ):
El îmi este tată. Eu le sunt vecin. Ea îi este şefă.
Fiecare din aceste tipuri de subiecte semantice ar putea fi completat cu o
serie de enunţuri sinonimice, care s-ar deosebi prin sfera lor de întrebuinţare.
Enumerarea esenţialelor tipuri de sintaxeme ale subiectului confirmă:
- posibilitatea evidenţierii în diverse modele de propoziţii a componentului
subiectului ca unul din cele două elemente ale propoziţiei, ce are un rol constructiv,
de purtător al caracterului predicativităţii.
- o formă gramaticală fixată a subiectului cu anumite semnificaţii tipice în
condiţiile anumitor modele sintactice111.

109
Леонтьева В. Цит. раб., стр. 6
110
Золотова Г. Комуникативные аспекты русского синтаксиса. – Mocквa, 1982, стp. 135-138
111
Золотова Г. Цит. раб., стр. 131

65
Revenind la studiile din sintaxa românească, ţinem să menţionăm încercarea
R. Chiricuţa-Marinovici de a analiza raportul dintre părţile de propoziţie (subiect,
predicat, complement direct) prin prisma conţinutului lor semantic, avându-se în
vedere în ce măsură influenţează acest conţinut interdependenţa lor pe plan
gramatical112. Cercetătoarea prezintă o grupare a verbelor-predicative în funcţie de
felul cum este resimţită acţiunea pe care ele o exprimă de complementul direct şi
de către subiect. Noi am fost interesaţi mai mult de a doua grupare a verbelor,
acţiunea cărora se răsfrânge asupra complementului direct, dar e resimţită sub
aspectul rezultatului sau al efectului ei şi de persoana sau lucrul denumit de
subiect. În grupul de faţă au fost încadrate acele cazuri în care pe de o parte
complementul direct denumeşte un lucru care este fizic legat de subiect, acţiunea
săvârşită asupra lui fiind deci resimţită şi de subiect; pe de altă parte cazurile în
care predicatul exprimă acţiuni de raportare la subiect sau acţiuni în care este
interesat subiectul. Astfel, din punct de vedere al conţinutului lor semantic,
predicatele exprimă acţiuni de raportare între persoana sau lucrul denumit de
subiect şi persoana sau lucrul denumit de complementul direct. Ţinând cont de
aceste menţiuni delimităm următoarele grupuri în care:
- predicatul exprimă un raport personal între subiect şi complementul direct.
Modificarea, realizarea sau lichidarea raportului priveşte deopotrivă complementul
direct şi subiectul: a abandona, a acompania (pe cineva), a acosta (pe cineva), a
adopta (un copil), a agăţa (pe cineva), a lua (pe cineva de soţie), a aştepta (pe
cineva).
- predicatul exprimă o raportare posesivă: a pierde, a găsi (ceva), a trage (aer
în plămâni), a absorbi (un lichid), a aconta, a arvuni (ceva), a acapara (un bun), a
accepta (un dar), a achita (o datorie), a acumula (bunuri), a agonisi (cele necesare).
- predicatul exprimă o raportare de natură intelectuală, complementul direct
fiind obiectul de preocupare a subiectului: a aborda, a adânci, a aprofunda (o

112
R. Chiricuţa-Marinovici. Unele aspecte de ordin semantic în analiza raportului dintre S, P şi CD // CL, - Cluj,
1963, vol. 8, nr. 2, p. 343

66
problemă), a abstrage (un fapt), această raportare determinând uneori o modificare
de ordin intelectual.
- predicatul exprimă o raportare prin simţuri: a adulmeca (vânatul), a vedea
(pe cineva), a privi (pe cineva), a cerceta (pe cineva cu privirea).
În toate cazurile prezentate mai sus observăm că subiectul, de fapt, ar avea o
dublă valoare semantică, îndeplinind concomitent atât rolul de agent (activ sau
pasiv) al acţiunii, cât şi cel asupra căruia se răsfrâng efectele acestei acţiuni. Drept
dovadă a acestui fapt ne poate servi un exemplu destul de banal, dar sperăm
elocvent în această privinţă: Ea îşi ridică disperată ochii spre cer şi Eu mi-am
pierdut speranţa unde complementul denumeşte o parte din corpul subiectului sau
un sentiment al acestuia, în consecinţă acţiunea săvârşită asupra complementului
fiind resimţită de subiect. Astfel, concomitent cu concretizarea funcţiei de predicat,
predicaţia determină şi realizarea implicită sau explicită (printr-un nume, pronume)
a funcţiei de subiect gramatical, principalul component semantic al verbului
personal113.
În desfăşurarea comunicării lingvistice ca act de cunoaştere şi de transmitere
a cunoaşterii, numele (pronumele) poate preceda în conştiinţa vorbitorului
predicatul, poate fi, adică, punctul de plecare în interpretarea lingvistică a realităţii
extralingvistice, dar el devine subiect în organizarea unui enunţ sintactic, numai
din momentul în care un verb şi-a asumat predicaţia, cel puţin prin componenta ei
semantico-gramaticală114. Aşadar, în funcţie de planul său semantic verbul care
realizează predicaţia o poate reţine în sfera sa ca predicat sau o poate desfăşura în
exterior prin implicarea unui nume, pronume - subiect. Astfel, reţin predicaţia în
sfera predicatului:
- verbele impersonale absolute: a ploua, a tuna, a fulgera, a ninge etc. Fiind
autosuficiente, aceste verbe nu mai pot atrage în sfera lor semantică, împlinită la
nivel lexical, un nume, care să devină subiect. Ele admit subiect dacă se produc
unele mutaţii în sfera lor semantică. În enunţul “Hoţii veneau la apusul soarelui, se

113
Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa. – Iaşi, 1983, p. 77
114
Ibidem

67
lăsau pe râpi şi înnoptau sub maluri” (E. Barbu, 271), verbul a înnopta dezvoltă
sensul personal de “a rămâne peste noapte”, de aceea primeşte drept subiect
gramatical substantivul hoţii.
- expresiile impersonale absolute, alcătuite din verbul “a fi” (sau “a se face”)
şi un substantiv în nominativ: a (nu) fi nevoie, a fi păcat, a nu fi chip, a fi duminică
(toamnă) sau din verbul “a fi” şi un adverb: a fi târziu (devreme).
Între verbele care desfăşoară predicaţia prin implicarea unui nume- subiect
se disting două subcategorii:
- verbe (locuţiuni) personale. Subiectul acestor verbe reprezintă prelungirea
în expresie sintactică a persoanei verbale. De exemplu: “Voi credeaţi în visul
vostru, noi nu credem în nimic!”(Eminescu, O. I., p. 35)
- verbe impersonale relative, verbe care, realizând predicaţia, atribuie
calitate de subiect unui nume “obiect”. Subiectul acestor verbe-predicat
este expresia sintactică a intrării unor nume în câmpul semantico-sintactic
pe care l-au deschis. De exemplu:
“Mi-ar fi plăcut, fireşte, un vultur.” (T. Arghezi. OA, p.333)
“Nu-mi trebuie flamuri.” ( M. Eminescu, O, I, p. 142)
Raportul general-particular se desfăşoară în reciprocitate, dar predomină un
sens al particularizării, în funcţie de apartenenţa verbului la una din cele două
subclase.
Când funcţionează ca predicate verbele din prima categorie, ele au rolul
activ în actualizare, particularizând numele devenit subiect, din perspectiva unei
trăsături semantice dinamice, proprie conţinutului lor lexical: Copiii aleargă /dorm
/se joacă / citesc etc.
Când funcţionează ca predicate verbele din categoria a doua predomină rolul
particularizator al numelui: Îmi trebuie timp / curaj / haine, bani etc.
Verbele din prima subcategorie sunt personale (sau unipersonale). În
consecinţă, ele impun realizării concrete a subiectului doar restricţii care ţin de
exigenţele unei compatibilităţi semantico-lexicale: Fetiţa pictează, dar nu
Privighetoarea pictează; Câinele latră, dar nu Mircea latră.
68
Verbele din subcategoria a doua sunt, de fapt, apersonale. Ele impun
subiectului restricţii privind natura lexico-gramaticală a termenului prin care acesta
se poate realiza în mod concret: ele nu pot atribui calitate de subiect unui pronume
personal şi numai unele dintre ele pot transforma în subiect un “obiect” –
substantiv, exprimând realităţi umane: Îmi trebuie un copil, dar nu Se întâmplă un
copil.
La noi această problemă a clasificării verbelor-predicat din punct de vedere
semantic a fost tratată de cercetătoarea E. Constantinovici115 Grupând verbele-
predicat în patru categorii semantice (verbe de acţiune, verbe de stare, verbe de
devenire, verbe de relaţie), autoarea ţine cont permanent şi de legătura de
interdependenţă semantică între verbul-predicat şi subiectul-nume. Astfel,
dinamismul proceselor exprimate de verbele de acţiune este determinat de
caracterul activ al participantului care se află pe poziţia subiectului. De cele mai
multe ori agentul proceselor desemnate de aceste verbe poate fi caracterizat prin
trăsăturile sursă proprie de energie, intenţionalitate, uman, în felul acesta agentul
fiind cel care iniţiază şi realizează acţiunea. Pentru a demonstra dependenţa
caracterului dinamic al procesului desemnat de verbele de acţiune de tipul
actantului plasat în poziţia subiectului, cercetătoarea aduce două exemple în care
predicatele sunt exprimate prin acelaşi verb:
1. Ţăranul duce un sac cu grâu.
2. Drumul duce în oraş.
În prima propoziţie (1) verbul a duce exprimă un proces dinamic, deoarece
actantul plasat în poziţia subiectului este o fiinţă umană, capabilă să acţioneze, iar
în a doua propoziţie (2) acelaşi verb capătă un caracter static, nondinamic, fapt
determinat de specificul actantului desemnat de subiect, care nu este în măsură să
iniţieze şi să înfăptuiască vreo acţiune.116
În dependenţă de gradul de intenţionalitate (component semantic) din
structura verbului E. Constantinovici distinge două tipuri de actanţi: actant care
115
E. Constantinovici. Verbul românesc: semantică, sintagmatică, temporalitate// Autoreferatul tezei de doctor
habilitat în filologie. - Chişinău, 2000, p.12
116
Ibidem, p.15

69
realizează o acţiunea intenţionată (omul) şi actanţi care pot realiza acţiuni
neintenţionate (apa, vântul, furtuna etc.)
La compararea enunţurilor Elevul rupe o pagină din caiet şi Vântul rupe
copacii vom observa că, în primul caz, verbul descrie o acţiune a unei fiinţe
umane, iar în cel de-al doilea este vorba despre o acţiune a unei forţe din natură,
acţiune care nu este efectuată cu o anumită intenţie.117 Se constată pe bună dreptate
că toate componentele structurii semice a verbelor (dinamismul acţiunii, finalitatea,
caracterul emergent al acţiunii asupra obiectului) sunt într-o mare măsură
determinate de specificul actantului ce apare în poziţia subiectului.
Vorbind despre verbele de stare, se menţionează că sub aspect semantic ele
pot exprima existenţa în timp sau în spaţiu a obiectelor, poziţia lor, diverse
caracteristici fizice psihice sau intelectuale ale fiinţelor umane. Denumind procese
non-dinamice cu o desfăşurare indeterminată în timp, verbele de stare admit în
calitate de subiect un nume care nu exprimă sursa, iniţiatorul procesului, ci
purtătorul stării. În multe cazuri distincţia dintre verbul de stare şi cel de acţiune se
face în funcţie de trăsăturile semantice ale participantului plasat în poziţia
subiectului. De exemplu, în enunţurile Şoseaua străbate pustiul şi Detaşamentul
străbate cu greu pădurea diferenţa semantică dintre subiecte face ca verbul, în
primul caz, să exprime o stare, iar, în cel de-al doilea caz - o acţiune. Verbele de
stare, deci, se atribuie unor subiecte, preponderent non-dinamice.
Referitor la verbele de devenire şi cele de relaţie, se menţionează că ambele
subclase de verbe implică un participant non-dinamic, pasiv. În urma procesului de
devenire rezultă o nouă stare, de aceea verbele de devenire exprimă doar trecerea
subiectului dintr-o stare în alta (a înverzi, a se îngălbeni, a se învechi); iar verbele
de relaţie au ca denotaţi diferite tipuri de raporturi care se stabilesc între obiectele
şi fenomentele din realitate ( a aparţine, a depinde, a necesita).
În final venim să conchidem că între verbul-predicat şi subiectul-nume există o
interdeprndenţă semantică. Astfel, dinamismul proceselor exprimate de verbele de
acţiune sau stare este determinat de caracterul activ sau pasiv al participantului

117
Ibidem

70
care se află pe poziţia subiectului. Cu toate acestea dinamismul sau nondinamismul
verbelor este un factor important pentru delimitarea tipurilor semantice de subiect.
Astfel, sîntem tentaţi a delimita:
Subiectul unei acţiuni intenţionate. E reprezentat de un substantiv la
nominativ sau de un substitut al acestuia prin care este numită o fiinţă care produce
o anumită acţiune controlabilă şi intenţionată: Elevul citeşte o carte interesantă.
Cîinele aleargă. Bunica merge la piaţă.
Subiectul unei acţiuni neintenţionate. E redat prin substantive la nominativ
sau prin substitute ale acestora care numesc obiecte, mecanisme, fenomene ale
naturii ce generează anumite acţiuni: Frigiderul lucrează. Vîntul rupe gardurile.
Subiect al modificării. Este exprimat prin substantive la nominativ sau prin
substitute ale acestora care numesc obiecte concrete, materii sau chiar fiinţe ce sînt
supuse unui proces de schimbare: Metalul rugineşte. Iarba se ofileşte. Femeia
îmbătrîneşte.
Subiect al stării. Este înfăţişat prin substantive la nominativ sau prin
substitute ale acestora care numesc fiinţe ce se pot caracteriza prin anumite stări:
Rodica doarme pe canapea. Ion se întristează.
Subiect al percepţieii. Este redat prin prin substantive la nominativ sau prin
substitute ale acestora ce numesc fiinţe care se caracterizează prin proprietatea de a
sesiza cu ajutorul organelor de percepţie lucrurile din realitatea ambiantă: Pe
cărare Ana a văzut un necunoscut. Băiatul simte ironia din cuvinte.
Subiect al existenţei. Este exprimat de substantive la nominativ prin care sînt
numite lucruri sau fiinţe cărora li se afirmă sau li se neagă existenţa într-un anumit
cadru: În lume sînt mulţi orfani.Plăcinte cu varză nu mai sînt. Vasile nu este la ore.
Subiect al posesiei. Este redat de substantive la nominativ sau prin substitute
ale acestora prin care sînt numite obiecte, lucruri, fiinţe care posedă ceva sau sînt
posedate: Cartea e a vecinei. Profesorul are câteva hărţi geografice.
Subiect al comparaţiei. Este reprezentat de substantive la nominativ care
numesc fiinţe, lucruri, fapte, materii comparate cu altele: Băiatul e mai deştept ca
fraţii săi. Trandafirul e mai mirositor ca garoafa.

71
Subiect taxonomic. Este înfăţişat de substantive la nominativ care numesc
obiecte de diferită natură, ce pot fi raportate la o anumită clasă sau categorie de
obiecte: Tigrul este un animal răpitor. Vasile este bucătar.
Subiectul calificativ: Este exprimat de substantive la nominativ prin care sînt
denumite cele mai diverse obiecte determinate de diferite trăsături: Ea e foarte
tânără. Vitalie este foarte inteligent.
Subiectul al relaţiei / corelaţiei: Este redat de substantive la nominativ sau
substitute ale acestora care sînt implicate într-o anumită corelaţie: Noi depindem de
ei. El trebuia să plece la bibliotecă.
Subiect sociativ: Este exprimat de substantive la nominativ sau substitute ale
acestora care numesc fiinţe omeneşti care indică asupra unui anumit grad de
rudenie sau a unei poziţii sociale: Eu le sînt vecin. Sora mea e biolog.
În baza clasificării prezentate, care nu are nici pe departe pretenţia de a fi
exhaustivă, se poate uşor observa că acelaşi substantiv, chiar şi la aceeaşi formă
cauzală, dispune de proprietatea de a reprezenta diferite tipuri de subiecte, care pot
fi identificate cu ajutorul semnului predicativ.

Capitolul III
Trăsături structural-funcţionale ale subiectului
3.1 Structură sau semantică

Pentru a reda cât mai adecvat calităţile esenţiale ale propoziţiei este necesară
studierea unităţilor ei sintactice cel puţin sub două aspecte: structural şi semantic,
ceea ce intenţionăm şi noi să facem în acest compartiment, limitându-ne la subiect.
Totuşi problema nu e atât de simplă precum pare la prima vedere. Pe parcursul
cercetărilor lingviştii şi-au pus de nenumărate ori problema: Care calităţi ale
unităţilor sintactice trebuie studiate în primul rând, cele structurale sau cele
semantice? De la ce trebuie să pornească analiza: de la formă spre conţinut (de la
structură spre semantică) sau de la conţinut spre formă. Există şi o treia concepţie,

72
potrivit căreia se acceptă ambele căi concomitent.118 „În decursul dezvoltării
gândirii gramaticale, atunci când venea vorba de studierea formelor şi categoriilor
gramaticale se dădea predilecţie când aspectului formal, când celui funcţional.”119
Prin ce totuşi poate fi explicată această tratare neunivocă? Predilecţia pentru un
mod de descriere sau altul depinde în cele din urmă de scopurile sintaxistului,
fiindcă această opoziţie dintre structură şi semantică are un caracter mai mult
scolastic. Structura şi semantica, de fapt, sînt strâns legate şi se intercondiţionează
formând o unitate dialectală. În susţinerea acestei afirmaţii poate fi invocată
cunoscuta teză a relaţiei dintre formă şi conţinut. În sensul dat: „Forma întotdeauna
e în unison cu conţinutul care reflectă fundamentul obiectului sau fenomenului.
Deşi forma depinde de conţinut, ea posedă o relativă independenţă şi poate
influenţa conţinutul. Între formă şi conţinut există o luptă permanentă.”120
Semantica determină toate particularităţile propoziţiei, dar atunci când
clasificăm unităţile sintactice în general şi cele ale propoziţiilor în particular,
aspectul de bază trebuie să fie cel structural, fiindcă anume indicii structurali fac
posibile şi accesibile pentru cercetare şi descriere trăsăturile semantice.
În principiu cercetarea fenomenelor sintactice doar în plan semantic este
imposibilă, deoarece nici o cercetare nu se va considera lingvistică, dacă nu vor fi
abordate şi mijloacele de exprimare a componentelor semantice. Cu toate acestea e
foarte greu de stabilit un hotar bine conturat între trăsăturile structurale şi cele
semantice. Atunci, însă, când e vorba de o cercetare ştiinţifică se impune ca
necesară delimitarea particularităţilor semantice şi structurale, ţinându-se cont de
interdependenţa lor.
Analiza trăsăturilor structurale şi semantice denotă cazuri de corespundere şi
necorespundere între structură (formă) şi semantică (conţinut). Totuşi cele mai
curioase se dovedesc a fi necorespondenţele, fiindcă anume ele surprind „viaţa”

118
Грамматическое описание славянских языков (концепции и методы). – Москва, 1974, c. 76
119
Н. Ю. Шведова. Русская научная описательная грамматика в Академии Наук.// Вопросы языкознания,
1974 №
6, с. 14
120
Н. И. Кондаков. Логический словарь.справочник. - Москва 1975, ч. 646

73
limbii şi reflectă tendinţa spre o perfecţionare şi dezvoltare firească a sistemului
lingvistic.
Astfel, componentele semantice ale propoziţiei corespund în sistemul limbii
anumitor elemente structurale, formând categoria părţilor de propoziţie, care nu
sînt altceva decât nişte componente structural-semantice ale propoziţiei. De obicei
subiectul (agentul acţiunii, purtătorul unei stări) formează conţinutul subiectului
gramatical exprimat de forma cazului nominativ (iar uneori şi de cea a cazului
genitiv, dativ sau acuzativ), iar predicatul (acţiunea, starea) formează conţinutul
predicatului gramatical, exprimat de forme verbale şi nominale. Această
corespundere deseori e încălcată din două motive:
1) Tendinţa de a explica o semantică mai complicată sau unele nuanţe
deosebite ale gândirii. Să comparăm următoarele exemple:
- Lemnarii construiesc casa.
- Casa este construită de lemnari.
În prima propoziţie cuvântul lemnarii e agent al acţiunii şi subiect
gramatical, iar casa e obiect al acţiunii şi complement direct. Aici avem o
corespundere deplină a elementelor structurale şi semantice. În cea de-a doua
propoziţie cuvântul casa e obiect al acţiunii, dar subiect al propoziţiei, pe când
cuvântul lemnari, deşi e obiect al acţiunii, are funcţia de complement direct. Putem
crede că în a doua propoziţie semantica cuvintelor casa şi lemnarii e mult mai
complexă, decât în prima propoziţie.
2) Lipsa unor forme corespunzătoare, necesare pentru exprimarea anumitor
nuanţe ale gândirii (ale componentelor semantice).
În lucrările de sintaxă din ultimii ani deseori pot fi întâlnite afirmaţii de
tipul: „în această propoziţie sensul continuităţii este redat de conjuncţia „astfel”.
Formulările de acest fel vin în contradicţie cu esenţa relaţiilor dintre structură şi
semantică. Propoziţia, de fapt, se creează pentru a exprima un gând, iar
componentele acestui gând sînt doar exprimate cu ajutorul mijloacelor lingvistice
(gramaticale, lexicale etc.). Deci, componentele semantice sînt redate cu ajutorul
mijloacelor lingvistice. Din aceste considerente direcţia de investigare adoptată de

74
noi este de la semantică spre structură. Totodată nu va fi neglijată nici legătura
strânsă între aceste aspecte.
Subiectul este o categorie a semanticii sintactice care posedă o
paradigmă proprie a mijloacelor de exprimare, la baza cărora se află un şir de
elemente morfologice. Dar , se cuvine să menţionăm că nici pe departe toate
formele morfologice existente în sistemul limbii nu sînt specializate pentru a
reprezenta semantica subiectului. Totalitatea modalităţilor lingvistice care
servesc la realizarea semantică a subiectului pot fi prezentate ca nişte câmpuri
funcţional-semantice, care posedă o anumită structură. Anume această
structură va constitui obiectul cercetărilor noastre în acest capitol.
În limba română există mai multe tipuri de subiect, clasificarea cărora are
la bază criterii diferite, care de obicei nici nu sînt menţionate. Subiectul, fiind o
esenţă semantico-sintactică indispensabilă pentru organizarea unui enunţ, de
regulă, este prezent în propoziţie, deşi poate şi să lipsească. După prezenţa sau
absenţa expresiei sale lexicale în propoziţie subiectul se clasifică în două
categorii distincte: subiect exprimat (manifest) şi subiect neexprimat
(nonmanifest).
Subiectul exprimat (manifest) este caracterizat prin prezenţa expresiei sale
sub forma uneia din părţile de vorbire numite anterior. El este prezent deci în
propoziţie la modul concret .
Subiectul neexprimat (nonmanifest) este caracterizat prin absenţa expresiei
sale în propoziţie. El fie că e dedus din context, fie că e amintit mai înainte.
De aceste două cazuri trebuie delimitat un al treilea, când e vorba de
anumite propoziţii fără subiect. Predicatele acestor propoziţii sînt exprimate
prin verbe impersonale care se referă la fenomene atmosferice şi a căror
acţiune nu poate fi atribuită unor subiecte - nume de persoane sau în care apar
verbe folosite impersonal. În acest caz vorbim de elipsa subiectului.

3.2 Subiectul exprimat (manifest). Tipuri structurale

75
În funcţie de realizarea sa concretă în enunţ subiectul poate fi simplu.
Fiind într-o relativă dependenţă de sfera semantică (lexicală sau gramaticală) a
verbului-predicat şi de apartenenţa acestuia la o categorie sau alta, subiectul se
poate realiza prin :
a) substantiv (locuţiune substantivală) sau altă parte de vorbire
substantivizată:
„Şarpele e odios nu pentru că muşcă , ci pentru că se ascunde ca să
muşte.” (N. Iorga. C, p.45)
Substantivele proprii compuse (nume de personaje folclorice, toponime)
cum ar fi Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne, Vadul-lui-Isac, de asemenea realizează
un subiect gramatical simplu, fiindcă redau o singură noţiune. De exemplu:
„Şi atunci Sfarmă-Piatră înşfăcă ţeasta zmeului şi o strânse cu putere.”
(P.Ispirescu. LB, p.65)
Datorită apropierilor semantice şi gramaticale, ce există între substantive şi
adjective, încă în latina timpurie o mulţime de adjective au început să treacă în
clasa substantivelor, adică să se substantivizeze. Astfel, în limba română actuală
clasa substantivelor continuă să se îmbogăţească pe seama adjectivelor, fenomenul
explicându-se prin legătura genetică strânsă, ce există între aceste două părţi de
vorbire.121 Odată substantivizat adjectivul poate juca şi rolul de subiect în
propoziţie. De exemplu:
„Doar fricoşii se mai înghesuiau în tindă şi nu vroiau să intre nici în ruptul
capului.” (L. Rebreanu. R, p.254)
Cei sârguincioşi vor fi cu siguranţă premiaţi.
Se substantivizează şi alte părţi de vorbire, fie că e vorba de o
substantivizare uzuală sau una ocazională:
„Amândoi veniseră aici mânaţi de vechea prietenie, simţind nevoia să-şi
spună multe.” (Cezar Petrescu. Î, p.241)
Cei trei se simţeau bine împreună şi nu doreau să fie deranjaţi.
„Bănuiţii nu mai îndrăzneau să nici măcar să crâcnească”

121
Cotelnic F. Conversia unităţilor lexicale. – Chişinău, 1980, p. 57

76
(L. Rebreanu. R, p.79)
Foarte des în calitate de subiecte pot fi întâlnite diverse tipuri de pronume
(locuţiuni pronominale), cu excepţia pronumelui reflexiv:
„Eu m-am socotit totdeauna nedemn de marile idealuri.” (C. Petrescu. Î, p.78)
Credeam că acesta îţi este cel mai bun prieten, dar m-am înşelat.
Care dintre voi nu este pregătit pentru lecţie?
Nimeni nu este sigur de ceea ce poate fi mâine.
Pe lângă substantive şi pronume în calitate de subiecte ale propoziţiilor pot
apărea şi formele nominale ale verbelor.
- infinitiv: „ A crede că iubirea sufletelor e o astfel de combinare
simplistă, înseamnă, fireşte, a discuta ca toată lumea prosteşte ... „
(C. Petrescu. Î N, p. 16)

- supin: „De murit e uşor. De trăit e greu ... dar trebuie să trăim.”
(Z.Stancu, D,p.214)

În domeniul subiectului mai mult decât în oricare alt compartiment al


sintaxei până azi se observă condamnabila tendinţă de a identifica în mare
măsură categoriile sintactice cu cele morfologice. Din felul cum este expus
acest material în manualele şcolare rămâne impresia că subiectul întotdeauna
este un cuvânt - substantiv ori pronume în cazul nominativ. Altfel într-o
analiză sintactică se recurge spre atomismul cel mai ordinar, dezmembrându-se
nemilos totul ce se poate, pentru „a stabili” funcţia sintactică a elementelor
componente.”4 Iată, deci, un motiv serios care duce la determinarea greşită a
subiectului, fiindcă se face sintaxă pornindu-se de la morfologie, de la formă,
pe când în realitate trebuie să pornim de la conţinutul logico-semantic, de la
substanţă, materie.
Deseori, însă, ne poate deruta prezenţa în propoziţie a mai multor
subiecte pe lângă unul şi acelaşi predicat. De fapt, din punct de vedere al

4
Ciobanu A. Sintaxă şi semantică. – Chişinău, 1987, p.59

77
conţinutului, subiectul unei propoziţii nu poate fi decât unul singur, iar din
punct de vedere formal, subiectul poate fi alcătuit din mai multe unităţii de
acelaşi fel. Rezumând cele spuse, conchidem că două sau mai multe subiecte cu
acelaşi predicat formează împreună un subiect multiplu. Caracterul unitar al
subiectului multiplu rezultă din faptul că se raportează la un singur predicat ce
se află la plural. Să examinăm câteva propoziţii care ne-ar ajuta să
concretizăm cele expuse referitor la subiectul multiplu:
„Paraschiv, Nilă, şi Achim nu erau de firea lor nişte copii tăcuţi, moi, ori
lipsiţi de veselie” (M. Preda. M, I, p. 24)
„ De altfel funcţionarii şi pensionarii sânt stâlpii burgheziei noastre.”
(L.Rebreanu. R, p. 43)
Subiectele din aceste propoziţii Paraschiv, Nilă şi Achim cât şi funcţionarii
şi pensionarii le vom considera multiple, deoarece se referă la unul şi acelaşi
predicat care este la numărul plural.
Între elementele constitutive ale subiectului multiplu se stabilesc legături
de coordonare prin joncţiune sau juxtapunere.
Juxtapunere : „ Râs, vorbă, un vals molatic străpung liniştea acestei
seri de mai.” ( E. Gîrleanu, p.69)
Joncţiune : „Persida şi Trică şedeau tăcuţi şi strâmtoraţi, căci ştiau, ce-i
drept, că de înecat nu se vor îneca, dar nici cu faţa curată nu vor scăpa, după ce au
ridicat atâta lume în picioare.” ( I.Slavici. M, p. 9)
De obicei, elementele componente ale subiectului multiplu sînt exprimate
prin aceleaşi părţi de vorbire (substantive sau pronume), deşi sînt posibile şi
propoziţii cu subiect multiplu, în care părţile de vorbire sînt diferite. De
exemplu:
„Ori aici nici Dan şi nici eu nu ne înşelăm, dumneata eşti înzestrat cu o
inteligenţă care surprinde şi s-ar putea ca peste mai mulţi ani să-ţi dai seama că nu
ţi-ai folosit-o cum se cuvine” (M. Preda. M, p.146)
În acest exemplu avem un subiect multiplu format dintr-un substantiv
propriu Dan şi un pronume personal eu.

78
Subiectul multiplu poate apărea atât înaintea predicatului cît şi după
predicat. De exemplu:
„Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii şi
femeile, şi bărbaţii.” (I. Creangă.Amintiri, p. 40)
„Se amestecau în privirile acelea duioşie, teamă, întrebare, învăluite într-o
ceaţă de durere.” (I. Agârbiceanu. DI, p.47)
În limba română, însă, inversiunea subiectului multiplu poate avea
drept consecinţe anumite greşeli, ce ţin de nerespectarea acordului. Exprimând
predicatul în raport cu un anumit subiect pe care l-a avut în vedere,
vorbitorul amplifică pe parcurs subiectul, fără să-şi mai dea seama că predicatul
anunţat mai înainte nu se acordă cu subiectul devenit multiplu. În exemplul:
„ Din cerul foarte albastru cade lumină, linişte şi singurătate”
(N. Iorga. MC, p.56)
predicatul cade este la persoana a III sg. şi nicidecum nu corespunde subiectului
devenit multiplu.
O problemă care apare inevitabil la cercetarea subiectului, îndeosebi a
celui multiplu, ţine de fundamentul coordonării şi particularităţile ei la nivelul
subiectului . Această problemă gramaticile noastre n-au rezolvat-o într-un chip
satisfăcător din cauza neglijării unor elemente esenţiale şi ca urmare a grupării
la un loc a unor fapte ce se dovedesc neomogene.
O analiză paradigmatică riguroasă, din perspectiva relaţiei de acord
subiect-predicat, a situaţiilor prezentate în Gramatică Academică ca ilustrative
pentru coordonarea disjunctivă ( marcată prin: sau, ori, ori... ori), adversativă (de
tip: nu ... ci, (şi) nu, ( iar) nu) şi copulativă (marcată prin: nu numai ... ci şi, nu
numai ... dar şi, mai rar: şi ... dar şi) - dintre două subiecte ale aceleiaşi
propoziţii ne-a dat prilejul să constatăm că multe din exemplele respective,
cităm dintre ele: Trebuie să pleci ori tu ori eu. Eu ori el va trage ponoasele.
Copilul sau părinţii sînt vinovaţi. Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie nu
ilustrează, de fapt, coordonarea în interiorul propoziţiei, între două subiecte, ci
coordonarea a două propoziţii. Termenii–subiect coordonaţi sînt aici fie pronume

79
personale diferite (tu-eu, eu-el), fie substantive diferite în ceea ce priveşte categoria
gramaticală a numărului (copilul –părinţii, pumnul-ochii), iar forma predicatului
exprimat corespunde, mai bine zis e compatibilă, ca număr şi persoană, numai
cu câte unul din subiectele coordonate, celălalt rămânând astfel în suspensie,
căci lui îi este proprie o altă poziţie din paradigma verbului. Avem oare dreptul
să i-o presupunem aici în text, alături de cealaltă, deja existentă? Răspunsul nu
poate fi decât afirmativ: două subiecte diferite, coordonate disjunctiv, adversativ
sau copulativ reclamă în mod necesar din partea verbului două poziţii
paradigmatice, astfel încât din punct de vedre lexical şi gramatical enunţurile
respective vor trebui să arate astfel:
Trebuie să pleci ori tu, ori eu (trebuie să plec).
Eu ( voi trage ponoasele) ori el va trage ponoasele.
Copilul (este vinovat) sau părinţii sînt vinovaţi.
Nu pumnul (mai sperie), ci ochii omului mă sperie etc.
Avem a face deci numai în aparenţă cu o coordonare la nivelul
propoziţiei, în realitate fiind vorba de o coordonare la nivelul frazei între două
propoziţii, dintre care una eliptică de predicat. Altfel spus, întrucât ne găsim în
prezenţa a două subiecte diferite în privinţa categoriilor de număr şi
persoană, o lege atât de riguroasă ca aceea a acordului ce trebuie să existe
între subiect şi predicat ne obligă să vedem aici o coordonare între două
propoziţii (două predicate), detectabilă însă prin intermediul subiectelor lor şi
conţinută tocmai în ceea ce constituie deosebirea dintre aceste subiecte.
Lucrurile se prezintă la fel şi atunci, când pe lângă categoriile gramaticale amintite
apare şi categoria de gen (în situaţia predicatului pasiv şi nominal) ca un al
treilea element distinctiv între subiectele coordonate.
Fără a putea intra aici şi în alte detalii semnificative (pe care le sprijină
demonstraţia noastră ), formulăm concluziile la care s-a ajuns:
- Coordonarea disjunctivă, adversativă şi copulativă la nivelul subiectului
din limitele unei unităţi sintactice ca propoziţia, se restrânge la acele situaţii în

80
care termenii angajaţi într-un asemenea raport sintactic prezintă omogenitate în
ceea ce priveşte categoriile gramaticale de persoană, număr şi gen, de exemplu:
Elevul (eleva) sau studentul ( studenta) va răspunde.
Nu elevii (elevele) ci studenţii (studentele) au plecat.
Nu numai elevul, ci şi studentul a fost chemat.
Nu numai eleva, ci şi studenta este atentă etc.
- Neconcordanţa între termenii respectivi, fie şi numai în privinţa uneia din
aceste categorii gramaticale, deplasează coordonarea din planul propoziţiei în cel
al frazei, între două propoziţii cu subiecte diferite şi, implicit, cu predicate
distincte, unul din ele rămas însă neexprimat, ca rezultat al fenomenului de
elipsă (dublată de subînţelegere).
- Examinarea coordonării la nivelul subiectului este cu mult mai complexă
decât la nivelul altor părţi ale propoziţiei în sensul că ea trebuie să decurgă în
strânsă şi permanentă raportare la problema acordului a relaţiei subiect-predicat,
relaţie ea însăşi de natură specifică şi complexă.
Fenomenul subiectelor multiple este atestat şi în celelalte limbi romanice.
Prezintă interes în acest sens limba franceză, unde subiectele multiple care se leagă
cu ajutorul conjuncţiei et au predicatul la plural, iar cele ce se leagă cu ajutorul
conjuncţiei ou au predicatul la singular. Şi doar jonctivul ni nu cere anumite reguli
şi restricţii.5 Iată şi câteva exemple care vin să ne confirme cele menţionate mai
sus:
Celui-ci ou celui la dira la verite.
Les Hollandes et les Belges partaient ce matain.
Ni l’un ni l’autre ne s-occupe de l’enfent.
Dacă în calitate de subiecte multiple apar pronumele personale, atunci
înaintea verbului predicat se mai pune un pronume personal la numărul plural. De
exemplu:
Moi et lui nous irons au cinema.

5
N.Steinberg. Grammaire francaise.- Leningrad, 1972, p. 72

81
În concluzie menţionăm că pentru a analiza corect în limba română textele
cu subiecte multiple, este nevoie de o atentă raportare a predicatului la toate
unităţile sintactice care ar putea îndeplini funcţia de subiect.
Pe lângă subiectele multiple în gramatică se mai utilizează şi noţiunea de
„subiecte compuse”6, sau „subiecte complexe”7, care nu sînt altceva decât nişte
îmbinări de cuvinte mai mult sau mai puţin stabile. Nu e vorba, însă, de nişte
îmbinări de cuvinte dinainte ştiute, având o strictă tipologie, ci mai degrabă avem
de a face cu nişte blocuri sintactice care, de fapt, sînt nişte îmbinări de cuvinte ce
exprimă un tot semantic8. Teoria despre blocuri e legată nemijlocit de ceea ce se
numeşte sintaxă activă sau comunicativ-funcţională, căreia L. V. Şcerba îi acordă
primatul faţă de sintaxa pasivă9. Sintaxa activă porneşte nu de la formă (deşi
aceasta nu e neglijată), ci de la conţinut, urmărind comportarea elementelor
constitutive ale propoziţiei în situaţii verbale concrete. Din aceste considerente, A.
Ciobanu menţionează că scopul sintaxistului funcţionalist constă nu în a delimita
pur şi simplu părţile de propoziţie, ci a stabili cum se raportează ele la mesajul dat,
ce loc ocupă în cadrul emiterii, în cadrul întregului context al propoziţiei10. De
acestea se va ţine cont în mod deosebit la delimitarea blocurilor sintactice. Ar fi
hazardat să credem că unităţile sintactice ca structură trebuie să corespundă cu
unităţile morfologice, deoarece cuvintele în limbă se atrag în mod reciproc, creând
împotriva voinţei noastre îmbinări mai mult sau mai puţin închegate, pe care
convenţional le-am putea numi blocuri sintactice. Acestea fiind nişte unităţi
situative şi contextuale, nu există aprioric, diferit sub aspect sintactic în diverse
propoziţii. Pe noi ne-ar interesa mai mult blocurile sintactice cu valoare de subiect
de tipul celor ce urmează:
„E falsă şi artificială toată aparenţa asta de lux şi civilizaţie”
(L. Rebreanu. R, p. 142)

7
Constantinescu–Dobridor Gh. Sintaxa limbii române. - Bucureşti, 1994, p.126
8
Limba moldovenească literară contemporană . - Chişinău, 1987, p.91
9
Щерба A. B. Избранные работы по языкознанию и фонетике. – Ленинград, 1958, стр. 21
10
Ciobanu A. Sintaxă şi semantică. - Chişinău, 1987, p.68

82
„Departe, în inima seacă a câmpiei, vârtejurile de praf ridicau până în înaltul
cerului stâlpii brâncoveneşti ai unui enorm templu al zădărniciei.”
(Geo Bogza. CO, p. 243)
„ O undă de lumină pare că luceşte acum în ochii ei.”
(G. Mihăescu. R, p. 25)
În toate aceste exemple avem de a face cu subiecte complexe: aparenţa asta
de lux şi civilizaţie, vârtejuri de praf, o undă de lumină, care la o încercare de a fi
dezmembrate conform criteriului morfologic ar promova fie un nonsens, fie
propoziţii neterminate din punct de vedere semantic.
În gramatică se face distincţia între blocurile sintactice bimembre şi
polimembre, adică între cele formate din două şi din mai multe componente.
Aceste componente sînt, de regulă, semnificative, acordându-se între ele din
punct de vedere gramatical şi semantic. În asemenea înşirări există, desigur, un
element structural dominant, în jurul căruia se grupează celelalte. Acesta poate fi
considerat dominantă semantică, dar cu precizarea, absolut necesară, că el este
insuficient pentru integrarea sensului general al blocului11. Să examinăm, drept
confirmare a celor spuse, două structuri propoziţionale, în care sînt prezente cu
funcţie de subiect un bloc sintactic bimembru şi unul polimembru:
„Dorul de libertate l-a îndemnat să vie între noi”
(L. Rebreanu. R, p. 55)
„O fi o prostie acest fel de a privi viaţa ...” ( L. Rebreanu. R, p. 179)
În primul caz dominanta semantică este cuvântul dorul, celălalt venind să-l
concretizeze doar, să-i dea o nouă nuanţă semantică, în caz de necesitat e existând
posibilitatea de a-l schimba. În al doilea caz se pare că dominanţa semantică este
cuvântul felul, precizat de celelalte unităţi lexicale, care vin să aducă o informaţie
adăugătoare, care precizează despre ce fel este vorba, ca în cele din urmă cititorul
să afle că se vorbeşte despre felul de a privi viaţa.
E necesar să remarcăm faptul că identificarea blocurilor sintactice se
operează în baza semanticii conţinutale a logicii reale, a bunului simţ, aceasta fiind

11
A. Ciobanu. Sintaxă şi semantică. - Chişinău, 1987, p.80

83
o judecată corectă a conştiinţei. Acest buchet de principii se reduce la aceea ce
numim „înţelegerea textului şi elementara competenţă lingvistică”12
Cercetătoarea L. Iacob, ocupându-se de problema subiectului exprimat
printr-un grup de cuvinte a încercat să dea o clasificare a posibilităţilor de redare a
subiectului compus.13 Conform acestei clasificări subiectul compus poate fi
exprimat prin:
I. Grupuri de cuvinte care desemnează o singură noţiune:
1. Substantiv urmat de un determinant adjectival sau substantival care
denumeşte specia sau categoria din care face parte obiectul exprimat de substantiv.
De exemplu: Limba literară este aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale.
S-a întâlnit un pui de cioară c-un bâtlan de baltă.
2. Grupuri de cuvinte care alcătuiesc locuţiuni substantivale, pronominale şi
adjectivale.
a) Locuţiuni substantivale propriu-zise:
„Cine vrea să ştie pot să-i spun că mă duc până într-un sat la apa Siretului
să aflu dacă mai sălăşluieşte pe lume os din osul părinţilor mei - o soră ce am avut
şi cu care nu m-am văzut din tinereţile mele.” (M. Sadoveanu. HA, p.86)
b) Propoziţii cu valoare de locuinţe substantivale, îndeplinind funcţia de
subiect:
Parcă a intrat în el ucigă-L toaca.
c) Locuţiuni adjectivale precedate de articol adjectiv cu funcţie de subiect:
Numai cei fără suflet pot râde de infirmitatea lui.
d) Locuţiuni pronominale cu funcţie de subiect:
S-au spus despre tine câte şi mai câte.
e) Substantiv însoţit de un adjectiv determinativ:
„...şi fiecare ceas îngroapă comoara tinereţii tale”
(G.Topârceanu)

12
Ibidem, p.73
13
L. Iacob. Precizări în legătură cu delimitarea subiectului în propoziţie.//LR, nr.2, an. VII,1958, p. 46-54

84
f) Apropiat de acest tip de grup de cuvinte este acela alcătuit dintr-un
substantiv-nume de persoană – precedat de substantivele: domnul, doamna, folosite
ca simple formule de respect sau de substantivele care indică ocupaţia, gradul de
rudenie:
Domnul Cristescu a sosit cu trenul de seară.
Acu popa Ciotică era frate bun cu moş Petrea.
g) Grup de cuvinte format dintr-un substantiv care indică obiectul urmat de
un substantiv în nominativ, genitiv sau acuzativ prepoziţional al denumirii:
Oraşul Bucureşti numără peste un milion de oameni.
Luna lui august e foarte călduroasă.
Ziua de joi e consacrată studiului individual.
II. În a doua categorie de grupuri de cuvinte intră acelea în care determinatul
denumeşte obiectul, iar determinantul denumeşte o însuşire sau o caracteristică a
determinatului. Astfel, avem:
- Grup de cuvinte format dintr-un substantiv însoţit de un determinant
substantival genitival sau prepoziţional al termenului calificat:
O mândreţe de fată se ivi în pragul uşii.
Albastrul cerului se oglindea în ochii ei prea mari.
- Grup de cuvinte format dintr-un substantiv urmat de un determinant
substantival genitival sau prepoziţional al termenului comparat:
Valuri albe de lumină năvăleau în odaie.
Un maimuţoi de copil scoase capul din tufiş.
III. A treia categorie este aceea în care determinantul denumeşte obiectul,
iar determinantul o parte din acel obiect. Aşa, de pildă, avem grupuri de cuvinte
formate dintr-un:
- substantiv colectiv urmat de un determinant substantival genitival sau
prepoziţional, determinând elementele constitutive:
„Pe coasta prăvălatică în apropierea curţii stăteau înşirate o mulţime de
bordeie.” (M. Sadoveanu. HA, p.75)
„În aer un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare.”

85
(E. Gîrleanu. DL, p.24)
- substantiv cu sens pozitiv urmat de un determinant nume de materie sau
abstract, în genitiv sau acuzativ cu prepoziţie, indicând întregul din care face parte
determinatul:
Şi iar frânturile de gânduri îşi iau zborul.
Un codru de pâine uscată e tot ce a rămas de pe urma lui.
În aceste exemple determinantul conţine ideea de cantitate, iar determinatul
denumeşte obiectul.
IV. A patra şi ultima categorie de grupuri de cuvinte este aceea alcătuită din
formele nominale ale verbelor nepredicative – auxiliare sintactice şi semiauxiliare,
urmate de o complinire. De pildă:
„E rău a fi supus /La orice tiran” (G. Alexandrescu. O, p.87)
A putea munci nestingherit e dorinţa mea în momentul de faţă.
Atât în primul exemplu, cît şi în al doilea verbele a fi şi a putea nu pot
forma singure subiectul, deoarece primul este verb copulativ, iar celălalt –
semiauxiliar.
Această clasificare efectuată de L. Iacob ne demonstrează cu prisosinţă
multiplele posibilităţi de îmbinare a cuvintelor, care laolaltă alcătuiesc o unitate
sintactică, o singură parte de propoziţie, care în cazul nostru este subiect.

3.3 Subiectul neexprimat (nonmanifest)

Problema subiectului gramatical neexprimat a stârnit foarte multe discuţii în


literatura de specialitate, fără să se fi ajuns la o concluzie unanim acceptabilă.
Atunci când se examinează subiectele neexprimate e necesar să se
menţioneze două aspecte ale acestei probleme. Primul, ţine de propoziţiile eliptice
de subiect, iar cel de-al doilea se referă la propoziţiile inapte de a avea subiect în
genere.
Vorbind despre propoziţiile eliptice de subiect e cazul să concretizăm ce
avem în vedere prin elipsă. Astfel „elipsa este omiterea dintr-o frază a unor

86
elemente pe care vorbitorul le are în minte în momentul când rosteşte fraza, dar nu
le exprimă, pentru a scurta vorbirea, a evita repetiţiile sau a obţine anumite nuanţe
afective.”14 În cazul nostru e vorba de omiterea subiectului, care, deşi lipseşte, este
foarte important pentru înţelegerea comunicării. Totuşi, spre deosebire de alte
limbi romanice (cum ar fi, spre exemplu, franceza), unde subiectul exprimat printr-
un pronume personal apare pe lângă verbul predicat în mod obligatoriu, în limba
română el e facultativ. De exemplu: „D’abord il hésita, pris de crainte; puis il ne
put résister au besoin douloureux de se chauffer un instant les mains” (E. Zola, J,
p.3). „Un moment se opri cuprins de spaimă, apoi nu mai putu rezista dureroasei
nevoi de a-şi încălzi barem o clipă mâinile”. E de observat că elipsa subiectului din
varianta românească nu afectează nici într-un fel comunicarea. Acest subiect, în
principiu, e facultativ. Altfel spus, propoziţia poate fi formulată şi fără exprimarea
subiectului, el subînţelegându-se totuşi din context. Deci, elipsa subiectului, ca şi a
celorlalte părţi de propoziţie în limba vorbită şi scrisă, are loc din mai multe motive
cum ar fi: necesitatea de a fi concişi în exprimare, tendinţa de a economisi
materialul verbal, teama de a supraîncărca vorbirea cu elemente superflue.122 Întru-
un cuvânt, elipsa urmăreşte mai mult efecte stilistice. Rezumând cele expuse
menţionăm că subiectul neexprimat poate fi de trei feluri:
a) inclus
b) subînţeles
c) nedeterminat

a) Subiectul inclus
Vorbim despre un subiect inclus în propoziţiile care au în calitate de predicat
un verb la pers. I sau a II-a singular ori plural şi în care nu este totdeauna necesară
exprimarea pronumelui subiect, deoarece desinenţa verbală include ideea de
subiect. Spre exemplu în propoziţia:
„Câte brânduşi ai să aduci (tu) acasă, atâţia pui au să scoată cloştile noastre”

14
Stati S. Elipsa // Limba română, nr.2, an. IV, 1955, p.256
122
Stati S. Op. Cit., p.259

87
(F. Neagu. ZP, p. 56)
forma şi desinenţa verbului-predicat ne sugerează că agentul acţiunii este
pronumele personal tu.
Cazul cel mai frecvent de neexprimare a pronumelui-subiect se întâlneşte
îndeosebi în dialog, unde vorbitorul şi interlocutorul lui sînt prezenţi. În această
situaţie folosirea pronumelui este de prisos, fiindcă ar însemna că ori de câte ori
vorbeşte una din persoane, adresându-i-se celeilalte, să întrebuinţeze după caz fie
pronumele personal la persoana a II-a, fie pronumele de politeţe, iar când
comunică ceva însuşi vorbitorul, să folosească pronumele la pers. I. Lipsa
pronumelor-subiect este suplinită de aspectul morfologic al verbelor, caracteristic
pentru fiecare persoană, şi reprezintă un procedeu care ilustrează principiul
economiei limbii. De exemplu:
„- Da-ncotro te duci (tu)?
- Ia până-n iarmaroc să prefac (eu) işti bouleni.”
(C.Hogaş. PD, p.136)
Verbul la persoana III-a de asemenea poate include subiectul, când acesta e
pronumele personal respectiv şi când este prezent fizic la o convorbire. Dar de
cele mai multe ori verbul-predicat la persoana a III-a cere ca subiectul să fie
exprimat, întrucât mulţimea infinită de obiecte poate apărea tot ca pers. III.
Subiectul inclus se foloseşte şi în alte împrejurări, bineînţeles atunci când nu
se creează nedumeriri în legătură cu modul sau conţinutul predicatului. Sînt
situaţii când persoana a II a verbului la indicativ prezent coincide cu persoana a II a
imperativului - taci, mergi, fugi, tăceţi, mergeţi, fugiţi sau când persoana a III a
indicativului prezent este identică cu forma de persoana a II a imperativului (taie,
încheie, cântă, mănâncă etc.). Pentru identificarea subiectului în aceste cazuri ne
servim de intonaţie sau îl putem recunoaşte datorită contextului123.
Se recurge deseori la subiectul inclus în literatura artistică pentru a evita
unele repetări supărătoare. Frazele ce vor urma sperăm să fie elocvente în această
privinţă:

123
Popescu C. Th. Curs de limbă română contemporană. Sintaxa propoziţiei. - Suceava, 1997, p. 60

88
„Vibra (el) de amărăciunea de a fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o
hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim.”
(G. Călinescu. EO, p. 119)
„Profesor îţi este orice om de la care poţi să înveţi ceva.”
(N. Iorga. C, p. 279)
„Am suferit (eu) pentru voi băiete, şi trebuie să-mi recunoşti (tu) meritul
ăsta.” (F. Neagu. ZP, p. 94)
Se recurge la o repetare a subiectului atunci când se urmăreşte accentuarea
lui intenţionată:
„Ana era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă
şi miloasă.” (I.Slavici. MN, p.117)
De fapt, situaţia subiectului inclus nu este ceva nou în lingvistică. Toate
gramaticile latine ţineau să menţioneze că nominativul pronumelor personale de
pers. I, II sg. şi pl. nu se utiliza decât pentru a se insista asupra vreunui fapt, pentru
a evita echivocurile sau pentru a marca vreo opoziţie, deoarece desinenţa personală
a verbului e suficientă pentru a putea fi determinată persoana implicată în
comunicare. Să cercetăm în acest sens maxima: Non scholae, sed vitae discimus. E
lesne de observat din forma verbului-predicat că subiectul e la persoana I plural
(nos=noi). Pentru pers. a III sg. şi pl. în limba latină nu existau forme personale, de
aceea în locul lor se utilizau pronumele demonstrative is, ea, id sau ille, illa, illud
etc. Totuşi nici acestea nu erau folosite des, pentru că forma verbală indica atât
persoana, cît şi numărul subiectului. Exemplul următor ne poate confirma cele
relatate:
„Aditum petentibus non dabat, superbe respondebat, crudeliter imperabat”
(C.Nepos)
(El nu acorda audienţă solicitanţilor, răspundea cu mândrie, poruncea cu
cruzime.)
Această absenţă a pronumelui personal în funcţie de subiect gramatical este
caracteristică şi altor limbi romanice cum ar fi italiana, spaniola, excepţie făcând
franceza, în care prezenţa subiectului pe lângă un verb predicat e obligatorie.

89
b) Subiectul subînţeles
În propoziţie subiectul mai poate lipsi când este subînţeles, adică atunci
când a mai fost exprimat în cursul vorbirii sau când prezenţa lui în mintea
vorbitorului este atât de vie, încât exprimarea lui nu mai este necesară. Unii
lingvişti susţin că acest tip de subiect ar putea fi numit subiect implicit, având în
vedere relaţia dintre predicat şi subiectul care este în afara limitelor ei şi care a fost
numită relaţie implicită.124 În continuare ne vom servi de termenul tradiţional
utilizat pentru acest tip de subiect – subiectul subînţeles. Subiectul subînţeles
apare, de obicei, în opere care aparţin tuturor stilurilor, atunci când reluarea lui în
fiecare propoziţie ar încărca comunicarea cu elemente inutile şi stânjenitoare. De
exemplu:
„De ce Niculina îmi ascunse toate acestea? De ce mă primea atât de
fericită, de ce mă strângea cu atâta putere şi mă sfătuia să vin ziua şi numai ziua,
iar noaptea însoţit numai de moscali. Frica ei crescuse între timp, dar dacă îşi luase
pedeapsa, de ce se mai temea?” (G. Mihăescu. R, p. 205)
Spre deosebire de subiectul inclus care e marcat de aspectul morfologic al
verbului şi care indică, de regulă, persoana I sau a II-a, subiectul subînţeles apare la
persoana a III-a. Drept exemplu ne pot servi diverse fragmente de dialog, cum ar fi
cel de mai jos:
„- Băiatul ăla unde e?”
- Păi e la şcoală...” (M.Preda. M, p.148)
La persoana I sau a II-a subiectul poate fi identificat cu uşurinţă pentru că
ştim precis cine cu cine vorbeşte. La persoana a III-a pot fi multe obiecte şi de
aceea ele trebuie precizate din când în când în cursul vorbirii. Odată exprimat
subiectul poate lipsi în câteva propoziţii, însă pentru a nu se produce confuzii, el
trebuie reamintit, adică exprimat din nou, fie prin acelaşi cuvânt, fie prin alte
cuvinte. De exemplu:

124
S. Stati. Elemente de analiză sintactică. – Bucureşti, 1972, p. 47

90
„Rusu, care-şi luase nădejdea de la tovarăşul meu, auzind în urma-i tropotul
calului meu, se întoarse şi se aşeză în drum aşa, ca să-mi poată apuca, din fugă
calul de dârlogi, când crezui însă potrivit, cârnii puţin calul la stânga şi trecui ca
vântul, iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma.”
(C. Hogaş. PD, p. 133)

c) Subiectul nedeterminat
Unele propoziţii sînt astfel formulate, încât acţiunea exprimată de predicat
(verb la un mod personal) nu se referă precis la persoana-subiect, iar altele exprimă
cu ajutorul predicatului o acţiune care poate fi raportată la orice persoană. În astfel
de propoziţii subiectul este nedeterminat propriu-zis sau nedeterminat general125.
Utilizarea unei propoziţii cu subiect nedeterminat propriu-zis e condiţionată
de neputinţa de a preciza autorul acţiunii sau de faptul că ne interesează cine e
autorul acţiunii. De exemplu: Bate şi ţi se va deschide. Unde dai şi unde crapă.
În propoziţiile cu subiect nedeterminat general se exprimă nişte constatări
asupra unor situaţii care prin repetare au căpătat un caracter general. Acţiunea
exprimată în astfel de propoziţii poate fi atribuită oricărei persoane.
„Cunoaşte-ţi prietenii pentru a-i iubi şi duşmanii pentru a-i stăpâni.”
(N. Iorga. C, p.112)
Deşi în acest exemplu predicatul este la persoana a II singular, adică tu
trebuie să-ţi cunoşti prietenii, duşmanii, el totuşi se referă şi la celelalte persoane
voi, ei etc.
Modul de exprimare semnalat apare frecvent în proverbe, zicători, maxime.
De exemplu: Când fugi după spirit, prinzi prostia
(Montesquieu)
În limba română subiectul nedeterminat poate fi întâlnit în propoziţii cu:
- predicatul exprimat printr-un verb la persoana a II singular:
„De luminile prea mari să nu te apropii că ard” (N. Iorga. C, p. 43)
„Unde te duci, unde te întorci dai de-alde Dudescu.” (Z.Stancu. D, p.12)

125
Şerban V. Curs practic de sintaxă a limbii române. - Bucureşti, 1976, p. 78

91
- predicatul - verb la pers. a III. singular sau plural:
„Mie nu mi-a luat porcul pentru bir?” (L. Rebreanu. R, p.344)
- predicatul - verb la pers. I plural:
„Citim lumea pe dos şi pretindem că ne înşeală” (Proverb francez)
„Să nu ne luăm după câte se aud” (Z.Stancu. D, p.114)
De multe ori însă pentru a exprima un subiect nedeterminat general sînt
folosite cuvintele: omul, oricine, cineva, lumea etc. Spre exemplu:
„Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc înseamnă pentru
mine un pas spre moarte” (G. Bogza)
Cineva încearcă să mă oprească...
Deşi în aceste propoziţii este prezent subiectul gramatical, el nu este unul
concret şi nici definit, ci unul generalizator.

d) Subiectul inexprimabil
Pe lângă toate aceste tipuri de subiecte neexprimate în gramatica românească
se mai vorbeşte despre un subiect inexprimabil, care e caracteristic propoziţiilor
inapte de a avea subiect126. De exemplu:
Plouase binişor azi-noapte.
Afară tuna şi fulgera, iar în casă era bine şi cald.
Predicatul în aceste propoziţii, datorită conţinutului său, nu poate contracta
relaţii cu subiectul care lipseşte, nefiind nici exprimat nici presupus. A. Ciobanu
afirmă că în astfel de propoziţii nu e vorba de un predicat sui generis, fiindcă
lipseşte relaţia cu subiectul. Se poate spune mai degrabă că verbul din asemenea
propoziţii doar ocupă poziţia predicatului127.

126
Irimia D. Gramatica limbii române. - Iaşi, 1997, p. 386.
127
LMLC. Sintaxa. – Chişinău, 1987, p.59.

92
Astfel, impersonale veritabile sînt propoziţiile care au în structura lor un
verb impersonal, ce indică variate fenomene ale naturii de tipul: a se însera, a se
lumina, a se desprimăvăra, a ninge, a ploua, a fulgera, a trăsni, a fulgui, a amurgi
etc. şi care nu se referă la un anume subiect, autor al acţiunii. De exemplu:
„ Amurgise deja de-a binelea, dar cei din casă tot nu îndrăzneau să aprindă
lumina.” (Gib.Mihăiescu. R,181)
„Începură a cânta cucoşii...Se lumina de ziuă.”
(C.Hogaş. PD, p.78)
Deşi aceste verbe se utilizează în contexte la pers. III singular, autorul
acţiunii nu poate fi identificat şi rămâne necunoscut. Reminiscenţa acestui formant
gramatical al persoanei, iar în alte limbi - chiar şi a unui cuvânt (desemantizat) la
nominativ în funcţie de subiect gramatical / în rusă: Гром гремит; Дождь идет;
Падает снег; Дождик моросит; franceză: il neige, il pleut este o dovadă a
faptului că la origine (cînd lumea credea în existenţa unor forţe supranaturale-
agenţi ai unor asemenea acţiuni) structurile menţionate erau bimembre128. Cu toate
acestea în „Sintaxa transformaţională a limbii române” la pagina 77 găsim
afirmaţia că aceste verbe au în structura lor de adâncime subiecte în acord
semantic: Zăpada ninge, ploaia plouă etc. (vezi şi exemplul: „Nu e roditor numai
norul care plouă pe câmpiile tale.”(N. Iorga, MC, p.164)). Unii cercetători numesc
acest tip de subiect – subiect intern, făcând menţiunea că el se întâlneşte foarte rar
şi doar în vorbirea populară, fiind doar o excepţie de la normele limbii române.
Monomembre impersonale vor fi şi propoziţiile în componenţa cărora intră
verbele la origine personale, dar care şi-au modificat semnificaţia şi se
întrebuinţează numai la forma persoanei a III-a singular: îi merge, se doarme, se
şede, se vorbeşte, se spune, se trăieşte, se bea, miroase, se cade, se cuvine etc. De
exemplu:
„Mirosea a cetină înviorată de zăpadă.” (G.Bogza. CO, p. 241)
Când se intră într-o casă ..., întâi se zice „bună ziua!”
Prin sat se zvoneşte că te-ai însurat.

128
Ibidem, p. 60

93
Am auzit că-i merge bine la noul loc de lucru.
„Se poate foarte uşor de rătăcit drumul ...” (C. Hogas. PD, p. 217)
Dintr-o tendinţă de a voala sau chiar de a ascunde subiectul gramatical, sau
din cauza necunoaşterii acestuia în limba noastră au căpătat o largă circulaţie
propoziţiile de acest fel, în care unele verbe apar fără subiecte, iar de multe ori nici
nu pot fi puse în legătură cu vreun subiect oarecare129.
Nu admit întrebuinţarea unor subiecte gramaticale nici expresiile cu verbul a
fi de tipul: e bine, e sigur, e posibil, e senin, e frig, precum şi adverbele sau
locuţiunile predicative: fireşte, desigur, cu siguranţă, fără îndoială etc.130 De
exemplu:
„E greu să fii om tânăr şi să-i vezi trecând şi să nu te iei după dânşii.”
(I. Slavici. M, p. 201)
„E cu neputinţă să priveşti aceasta.” (I. Bogza. CO, p. 28)
„E curios că ni se mai dau asemenea amănunte.”
(G. Mihăiescu. R, p. 204)
E rău când rămâi singur. Fără îndoială că avea să vină.
Tipul menţionat de subiect inexprimabil este interpretat neunivoc de
lingvişti, mulţi fiind tentaţi să-l numească altfel. Aşadar, Gramatica limbii române
ne relatează în legătură cu acest fenomen despre lipsa subiectului, Mioara Avram
de un subiect inexisten”, I. Draşoveanu de subiect zero, Pană Dindelegan de
subiect vid.131
Plasarea acestei realizări la subiect şi încă sub denumiri atât de variate a
generat dificultăţi în tehnicile de analiză. Descrierea unei unităţi sintactice care nu
există sub aspectele ei pozitive a condus pe unii gramaticieni la interpretări
neaşteptate. S-a afirmat că până şi verbele care exprimă fenomene atmosferice au

129
Probleme dificile de analiză gramaticală. – Chişinău, 1978, p. 48
130
Popescu C Th. Curs de limbă contemporană. Sintaxa propoziţiei. – Suceava, 1977, p.62
131
Gramatica limbii române. Vol. II.- Bucureşti, 1996, p.94
Avram M. Gramatica pentru toţi. – Bucureşti, 1986, p. 260
Dindelegan P. Teorie şi analiză gramaticală. – Bucureşti, 1992, p. 92
Draşoveanu I. Sensul relaţional şi expresia lui în limba română. – Cluj-Napoca, 1974, p.8

94
subiecte, altfel n-ar mai fi verbe, iar acţiunile reprezentate de ele pot fi oricând
atribute unui autor, fie şi închipuit.132
Unele gramatici tradiţionale consideră subiectul zero133 un tip de subiect
datorat unei situaţii accidentale, specifice limbii române, afirmând că dacă în
limba română ar fi obligatorie folosirea pronumelui personal, atunci am avea şi noi
experienţe de tipul el plouă la fel ca în limba franceză il pleut sau ca în limba
germană es regnet. Într-adevăr, în franceză şi în germană prezenţa unui astfel de
subiect, fie şi formal, pe lângă un verb-predicat este obligatorie. Astfel, atunci când
propoziţia se referă la persoane sau fiinţe, sintaxa limbii germane recomandă
utilizarea pronumelui impersonal man care le înlocuieşte, iar în cazul obiectelor şi
fenomenelor inanimate es. De exemplu:
In Deutschand spricht man Deutsch.( În Germania se vorbeşte germana)
Sau:
Es gibt moderne Blusen in disem Geschaft. (În acest magazin sînt bluziţe
moderne)
Atunci când vine vorba de limba franceză, în calitate de subiecte formale pot
apărea atât pronumele personal il, cît şi pronumele nedefinit on. De exemplu:

„Il faut couper le mal a la racine.” Trebuie curmat răul din rădăcină.
(L. Rebreanu. R, p. 129)
On ne comte plus. Nu le mai dai de capăt. (E. Zola. J, p. 12)
Ţinem să facem unele concretizări în legătură cu pronumele nedefinit on,
specific numai şi numai limbi franceze. El indică o persoană logică sau obiectivă şi
are în orice context forma persoanei a treia singular. Spre exemplu:
„Et sur le plateau désert on entendait la seule plainte de rafales, dans les
treillages arrachis de clotures.” ( E. Zola. G, p. 14)
(Pe întinderea pustie ca un geamăt se auzeau doar rafalele vântului, ce
hăulea printre grilajul de trunchiuri al gardului)

132
Găitănaru Şt. Predicatul verbal absolut şi subiectul nedeterminat în limba română / / LR, nr. 3 – Bucureşti, 1994,
p.99
133
Ibidem

95
E de observat că la traducere nu se păstrează în calitate de subiect pronumele
nedefinit, ci este înlocuit prin substantivul „rafalele”.
Propunem în continuare să examinăm câteva propoziţii în plan contrastiv,
observând cazurile de manifestare sau nonmanifestare a subiectului.

L. română L. rusă. L. franceză L. germană


Se luminează de Светает Le jour se leve Es wurrde hell
ziuă
Se înserase afară Стемнело La nuit etait Es wurde dunkel
tombait
Se făcu iar tăcere Bоцарилось Le silence se fit a Es wurde still
молчание nouveau

În varianta română toate verbele-predicat sînt la diateza reflexivă, indicând


fenomene naturale care nu presupun vreun subiect gramatical. Deci, subiectul este
inexprimabil. În propoziţiile ruse de asemenea verbele-predicat sînt impersonale,
adică nu pot avea pe cineva în calitate de subiect. Şi doar în limba franceză situaţia
se schimbă: subiectul gramatical care lipseşte în varianta rusă şi română aici este
prezent, fiind exprimat printr-un substantiv abstract şi comun. Deja nu mai este
vorba de prezenţa unui subiect formal, ci a unui subiect concret şi real. Toate
acestea ne fac să concluzionăm că în limba franceză, spre deosebire de română şi
rusă, există o tendinţă spre animism134. Limba germană însă rămâne fidelă
tradiţiilor şi îşi păstrează subiectul formal.
Propoziţii monomembre se atestă şi în limba latină, ceea ce ne face să
presupunem că aceeaşi situaţie (a propoziţiei monomembre) din limba română este
un fapt moştenit. Astfel, putem afirma cu certitudine că erau monomembre şi
lipsite de subiect gramatical următoarele tipuri de propoziţii135:
- Propoziţiile impersonale cu verbul-predicat impersonal. De exemplu:

134
Гак В., Рoзенблит Е. Очерки сопоставительного изучения русского и французского языков. - Москва,
1965, cтр. 56
135
Lingua latina. – Chişinău 1997, p. 130

96
Pluit. Tonat. Ninguit. Fulget. (Plouă. Tună. Ninge. Fulgeră.)
- Propoziţiile nehotărît-personale în care înregistrăm:
a) verbul-predicat la persoana a III-a plural (când e vorba despre
oameni în genere). De exemplu:
Homerus caecus fuisse dicitur.(Se zice că Homer a fost orb)
Aristides omnium institutissimus fuisse traditur. (Se povesteşte că
Aristides a fost cel mai drept dintre toţi oamenii)
Terentii fabula propter elegantiam sermonis putabantur a C. Laelio scribi.
(Din cauza eleganţei stilului se credea că piesele lui Terentius sunt scrise de C.
Laeliues).
b) verbul-predicat la persoana a II singular modul conjunctiv sau timpul
viitor. Cel mai des este prezent în proverbe:
Ut sementem fecěris, ita metes. ( Cum vei semăna, aşa vei culege.)
Si vis pacem, para bellum. (Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război.)
c) verbul predicat la persoana a III singular a verbelor intranzitive,
diateza pasivă cu sens impersonal.
Oratorem irasci minime decet. (Nu se cade deloc ca oratorul să se înfurie.)
Ex malis minima eligere oportet. (Dintre rele trebuie să le alegi pe cele
mai mici.)
In silvam venitur et ibi considitur. (Vin în pădure şi se aşează acolo.)

3.4 Alte tipuri structurale de subiect

97
Subiectul reluat
Uneori pentru accentuarea subiectului sau pentru precizarea lui sub raport
semantic, întâlnim propoziţii în care subiectul este exprimat de două ori: o dată
prin pronume şi altă dată prin substantiv. Subiectul exprimat în acest fel se
numeşte subiect reluat. Conţinutul său este acelaşi, numai că este exprimat prin
două părţi de vorbire. De exemplu:
„Stai, măi porcane, că te căptuşeşte ea Mărioara, acuş!”
(I. Creangă. O, VI, p. 41)
Construcţiile cu subiect reluat au o valoare stilistică evidentă, susţine I.
Iordan. Explicând procedeul, el menţionează că „tipul unei astfel de construcţii
este: A venit el Drăguş la căuş (a-i să-mi ceri ajutorul şi eu n-am să te ajut). La
început subiectul a fost exprimat numai prin pronume. Pentru a evita o înţelegere
greşită sau o simplă nedumerire din partea ascultătorului se repetă subiectul sub
forma substantivului, căruia îi ţinea locul pronumele, se precizează adică cine este
el (sau ea)”136.
Problema subiectului reluat a fost mult discutată şi majoritatea cercetătorilor
au ajuns la concluzia că procedeul este totuşi de natură stilistică. Expresivitatea
procedeului constă nu numai în dubla exprimare a subiectului, ci şi în inversiunea
topicii obişnuite a părţilor principale de propoziţie, pentru că, de regulă, în cazul
folosirii acestui procedeu, subiectul apare după predicat. Aceasta însă este o
situaţie obişnuită, căci, după cum vom vedea în continuare, procedeul are forme de
manifestare diferite, ceea ce înseamnă că el s-a dezvoltat şi s-a diversificat. Aşa,
de exemplu, întâlnim propoziţii, când subiectul este exprimat mai întâi prin
substantiv şi apoi prin pronume, şi în acest caz explicaţia dată procedeului nu mai
poate fi admisă. De exemplu:
„Bătrânul mai văzuse el de acestea şi nu prea se speriase”
(L. Rebreanu. R, p. 213)
Alteori subiectul-substantiv se află înaintea predicatului, iar pronumele după
predicat. De exemplu:

136
Iordan I. Robu Vl. Limba română contemporană. – Bucureşti, 1978, p. 543-544

98
„Nu trecu mult şi fata rămase grea şi ea ca toată lumea”.
(I. Ispirescu. LB, p.58)
sau:
„Acest pustnic avea o capră şi el după sufletul lui.”
(P. Ispirescu. LB, 114)
În aceste cazuri reluarea contribuie la accentuarea subiectului şi nu la
clarificarea conţinutului său. Folosirea acestui procedeu a dus la neutralizarea
pronumelui-subiect din moment ce un pronume la singular este reluat de mai multe
substantive ( Exemplu: Vine el tata şi mama) sau se produce un dezacord între
pronumele-subiect şi substantivul-subiect (Exemplu: Las că mi-a veni el apa la
moară).
Tot pentru accentuarea subiectului pronumele relativ este reluat printr-un
pronume personal. De exemplu:
„ Ştia soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei, care şi ea cu
adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii.” (I. Creangă. O, p.27)
Legătura dintre cele două elemente prin care se exprimă subiectul reluat se
face uneori prin conjuncţia şi ceea ce dă impresia unui subiect multiplu. Această
legătură este numai aparentă pentru că, de fapt, nu avem de-a face cu două
subiecte, ci cu un singur subiect exprimat prin elemente morfologice diferite.
Cercetând subiectul reluat din punct de vedre strict gramatical, constatăm că
funcţia lui poate fi interpretată şi altfel. Deoarece substantivul care urmează
pronumelui are rolul de a explica sau de a da desluşiri în legătură cu conţinutul
pronumelui, se poate considera că substantivul nu este un element prin care se
exprimă din nou subiectul, ci este o apoziţie. Posibilitatea confuziei dintre
subiectul reluat şi apoziţie a fost cercetată de I. Diaconescu137 şi de academicianul
I. Iordan,138 dar nici unul, nici altul nu propun soluţii pentru interpretare corectă a
celor două funcţii. Totuşi în unele gramatici139se recomandă a face distincţie între
subiect şi apoziţie, ţinându-se cont de doi factori: intonaţia şi pauza. Subiectul

137
Diaconescu I. Sintaxa limbii române. – Bucureşti, 1995, p.58
138
Iordan I. Limba română contemporană. - Bucureşti, 1978, p.545
139
Popescu C. Th. Curs de limbă română contemporană. Sintaxa propoziţiei.- Suceava, 1977, p. 62

99
reluat este intonat mai slab, iar pauza dintre cele două subiecte este abia sesizabilă.
Apoziţia este intonată mai puternic, iar între ea şi termenul de referinţă se face o
pauză mai mare marcată, de regulă, prin virgulă, două puncte etc. Iată un exemplu
de apoziţie, care poate fi confundată cu subiectul reluat:
“Se jura nu-i vorbă, se afurisea el, cuconu Ioniţă, că n-are să mai joace
concina cu Mărioara … Da, ţi-ai găsit!” (C. Hogaş. A, p.82)
Reluarea subiectului (exprimat sau inclus) se prezintă divers în ceea ce
priveşte conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă a subiectului poate să
exprime:

- ameninţarea: Vine el tata.

- convingerea: Ştie el tata ce trebuie să facă.


- speranţa: După vreme rea a fi el vreodată şi senin.
- concesia: Se ostenesc ei, dar nu prind nimic.140

Subiectul reluat complex

Unele construcţii din limba noastră legate de un verb reflexiv de tipul: unul
pe altul , una pe alta, unul altuia, unii altora etc. au fost interpretate în mod diferit.
Unii le-au considerat complemente de mod,141 alţii apoziţie (termen complex),142
alţii subiect dublat (de un complement direct sau indirect).143 Unii cercetători susţin
că aceste construcţii nu îndeplinesc funcţia unei părţi de propoziţie,144 iar alţii au
încercat să demonstreze că ele au funcţia unui complement al reciprocităţii.145 E
lesne de observat că problema funcţiei sintactice a acestor construcţii e destul de
controversată şi nu s-a ajuns încă la o soluţie definitivă. În ceea ce ne priveşte,

140
Gramatica limbii române. Vol.II. – Bucureşti, 1966, p.92
141
Ibidem, p.176
142
Stati S. Elemente de anliză sintactică. – Bucureşti, 1972, p.83
143
Dragomirescu Gh. N. Îmbinările de cuvinte indivizibile, analizabile şi neanalizabile // în L.L., 1964, vol.8, p.305-
306
144
Milaş C. Aspects de la syntaxe de pronoms indefinis //Buletin dela Societe roumaine de linguistique romane. –
Bucureşti, 1971-1972, p. 147-148
145
Craşoveanu D. Cu privire la construcţiile care exprimă reciprocitatea // LR, 1974, nr.3, p.177-186

100
considerăm că aceste construcţii îndeplinesc funcţia unui subiect reluat complex,
apropiindu-se în acest fel de părerea exprimată de G. Dragomirescu.146 Opinia
noastră se întemeiază, în primul rând, pe faptul că pronumele unul (una, unii,
unele) din construcţiile amintite sînt la nominativ, deci la un caz care nu se
subordonează. De aceea unul pe altul, unul altuia nu pot fi nici complemente de
mod, nici complemente ale reciprocităţii. În al doilea rând, aceste construcţii nu se
izolează de termenii anteriori, ceea ce ne conduce la concluzia că nu pot fi
interpretate ca apoziţii. Ele reiau într-o formă particulară (complexă) subiectul
exprimat anterior. De exemplu:
“Auzind noi ce se pregăteşte, ghiontitu-ne-am unul pe altul chicotind
înăduşit.” (I. Creangă, din D. Craşoveanu, art. cit., p. 177)
Ca şi subiectul reluat simplu, subiectul reluat complex apare întotdeauna
după subiectul propoziţiei şi, de obicei, după predicat. Semantic, acest subiect
exprimă un raport de reciprocitate.

Independenţa subiectului

Ca termen iniţial al gândirii, subiectul tinde în chip firesc spre predicatul lui,
cu care vorbitorul îl leagă printr-un anumit raport, ca să-şi încheie comunicarea.
Nu rareori se întâmplă însă ca acest raport să se întrerupă brusc, iar subiectul să fie
lăsat fără predicatul pe care-l aşteptăm:
“Muierea limbută, gura ei făcută ca toaca să turuiască.”
(I.Zane, după G. Nedioglu)
Deşi enunţat, subiectul “muierea limbută” rămâne în suspensie. Ceea ce
urmează nu mai este consecinţa logică a începutului şi de aceea nici nu se leagă
gramatical de aceasta. Urmarea constituie o gândire deosebită cu alt subiect (gura
ei), care, spre deosebire de cel dintâi, este legat în toată regula cu predicatul lui “e
făcută să…”
De acest aspect al problemei s-au ocupat în lingvistica românească mai
mulţi cercetători, cum ar fi I. Iordan (Limba română contemporană, p.559), V.
146
Ibidem

101
Şerban (Curs practic de sintaxă a limbii române, p.85), G. Nedioglu (Independenţa
subiectului // LR, nr. 2, 1955, p. 13-28) etc., care au demonstrat că acest tip de
subiect nu este un caz rarisim, ci se întâlneşte destul de frecvent, atât la noi cît şi în
alte limbi. Acest subiect enunţat, dar lăsat deoparte, fără să i se mai atribuie vreo
funcţie sintactică în propoziţie a fost numit nominativus pendens, adică nominativ
în suspensie, sau nominativ absolut, adică de sinestătător, de unde numele de
subiect independent.
Exclus astfel din complexul sintactic al propoziţiei, subiectul absolut apare
numai ca un titlu, menit să avertizeze pe ascultător despre ce anume se va vorbi în
cele ce urmează:
“ Pădurea, nu putem culege o frunză din ea … O păzesc cu puştile slugile
boierului.” (Z. Stancu. D, p.207)
Construcţiile de acest fel sînt socotite de lingvişti ca rămăşiţe ale unui regim
gramatical primitiv, când subiectul nu indica decât tema generală a spuselor cuiva,
regim anterior organizării logice a propoziţiei, pe care spiritul nostru de
sistematizare tinde să-l înlăture.147 Însă, cu toate că prin libertatea lor de exprimare
aceste construcţii nu vor să ştie de cadrele propoziţiei logice şi cu toate că
exprimarea corectă luptă împotriva acestei vorbiri pregramaticale, propoziţiile cu
subiect independent nu numai că s-au păstrat şi continuă să dăinuiască, dar au
pătruns şi în limba literară. Ele au atras atenţia scriitorilor noştri, care, dându-şi
seama de spontaneitatea lor n-au pregetat să le pună în valoare, realizând sugestive
efecte stilistice.
Cunoscută sub numele de anacolut148, întreruperea ordinii logice a gândirii,
independenţa subiectului e o străveche notă caracteristică limbii noastre şi-şi
găseşte adeseori explicaţia în chiar structura propoziţiei sau a frazei din care face
parte.
Subiectul suspendat deseori poate fi întâlnit în construcţiile de factură
populară, după cum am menţionat anterior. De exemplu:

147
Nedioglu G. Independenţa subiectului // LR, nr. 2, an V, 1955, p. 14
148
Marin V. Elemente de stilistică gramaticală. – Chişinău, 1988, p.329

102
Osul gol nici cîinii nu-l mănîncă.
Se pune întrebarea: de ce s-a cristalizat verbul în această construcţie, care
contrazice ordinea sintaxei logice, când ar fi putut fi formulat cu ajutorul formei
active propriu-zise, într-o construcţie corectă din punct de vedere gramatical: „Nici
câinii nu mănâncă osul gol.” G. Nedioglu găseşte o explicaţie logică acestui
fenomen, afirmând că: „...în acest caz, centrul gândirii ar fi trecut asupra
subiectului „câinii” şi nu despre „câini” a vrut să vorbească creatorul proverbului,
noţiunea de „câinii” fiind numai un element accesoriu, care n-are decât menirea de
a pune în lumină atitudinea oamenilor faţă de o situaţie de pe urma căreia nu se pot
alege cu nimic.”149
Dacă am transpune în tiparul activ al sintaxei organizate binecunoscutul
proverb Gura lumii numai pământul o astupă am căpăta Numai pământul astupă
gura lumii, aşezând astfel pe prim plan atotputernicia morţii (pământul) şi nu
bârfeala gurilor rele, asupra căreia proverbul apasă cu toată greutatea. E o nuanţă
de înţeles ce nu putea fi redată, potrivit structurii gramaticale a limbii noastre,
decât prin pasivul de formă activă şi deci printr-un subiect independent pe care
izolarea îl şi reliefează totodată. De aceea îl şi întâlnim în toate construcţiile de
acest tip:
- Orzul, îl ară boii şi-l mănâncă caii. -
- Capul plecat, sabia nu-l taie.
Dovadă concludentă că termenul iniţial din exemplele citate este simţit de
popor ca subiect şi nu ca complement direct, cum am fi ispitiţi să-l socotim noi, cei
formaţi la şcoala vorbirii organizate, ne-o fac cazurile în care acest termen este un
nume nu de obiect, ci de persoană:150
- „Omul bătrân şi nebun, leagă-l de gard şi dă-i fân.” (I. Zanne. P, p. 489)
- „Proprietarul nostru, nu l-am văzut de când eram copil.”
Dacă vorbitorul ar fi simţit termenii subliniaţi ca complemente, i-ar fi
precedat de prepoziţia pe, caracteristică acuzativului numelor de persoane: pe omul

149
Nedioglu G. Art. Cit., p.16
150
Nedioglu G. Art. Cit., p.16

103
bătrân şi nebun, pe proprietarul nostru. Instinctul lingvistic i le-a impus însă ca
subiecte, făcându-l să le exprime prin câte un nominativ absolut.
Cu simţul lor lingvistic scriitorii noştri consideră subiectele suspendate
vrednice de a fi introduse în limba poeziei şi a prozei artistice. Drept mărturie
aducem următoarele exemple:
1. „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş.” (M. Eminescu)
2. „Copiii mei, cum să-i îmbun ?” (G. Coşbuc)
3. „Lumea, el o vedea în tablouri” (Al. Vlahuţă)
4. „Amintirea suferinţelor tale, păstreaz-o bine; e comoara cea mai
scump plătită.” (N. Iorga)

Subiectul impersonal

În literatura de specialitate se mai face referinţă la un tip de subiect şi anume


cel impersonal, care determină un pronume în nominativ, ce ar putea fi considerat
subiect gramatical, dacă ar fi în relaţie sintactică cu verbul-predicat cu valoare
impersonală. Se pare totuşi că denumirea de subiect este improprie din moment ce
el nu participă la realizarea unei comunicări. Denumirea se justifică uneori dacă
avem în vedere că este un pronume în nominativ, deci, dacă ne bazăm pe un
criteriu strict formal. În exemplul:
„ N-a mai fi el după gândul Spânului” (I. Creangă. O, p. 205)
pronumele el nu poate fi interpretat ca subiect gramatical al propoziţiei, ci ca un
subiect impersonal, adică un subiect care nu se raportează la predicat. El apare ca
un termen neutru, impersonal, alături de un verb care are valoare impersonală (Nu
se va întâmpla după gândul Spânului). Subiectul impersonal nu se leagă nici măcar
semantic de predicat, singura justificare a existenţei sale fiind de natură stilistică,
deoarece are rolul de a arăta o anumită stare sufletească a vorbitorului (mai ales
apartenenţa). De exemplu:
„După vreme rea, a fi el vreodată şi senin.” (I. Creangă. O, p.104)

104
Prezenţa subiectului impersonal pe lângă verbele impersonale sau locuţiunile
verbale impersonale confirmă încă o dată ideea că limba se organizează prin
selectarea unor elemente compatibile, de aceeaşi natură, care se pot îmbina într-o
unitate sintactică.151
3.5 Propoziţia nominativă

La efectuarea analizelor gramaticale se observă deseori tendinţa de a extinde


prea mult sfera noţiunii de elipsă. Astfel, orice propoziţie fără subiect sau predicat
e considerată, în principiu, eliptică. S-ar părea că pentru a nu fu eliptică, vorbirea
trebuie să fie alcătuită dintr-o serie de fraze extrem de complicate şi lungi. În faţa
unui dialog ca:
„- Am fost bolnav domnule şef!
- Mofturi!” (I.L. Caragiale. O, p. 157)
mulţi cercetători nu ezită să considere replica o propoziţie eliptică de tipul: „Toate
aceste lucruri spuse de dumneata sînt mofturi”.152 În propoziţii fără verbe la mod
predicativ se recurge foarte des la presupunerea că din ele lipseşte verbul a fi.
Exemplul:
„O, sărmana Cartagină! Cetate vrednică de plâns!” (G. Flaubert. S, p.81)
ar trebui interpretat, la o adică, astfel: „O, sărmană este Cartagina! Este o cetate
vrednică de plâns.” Tendinţa de a interpreta astfel de situaţii ca fiind bazate pe
elipsă se leagă de concepţia tradiţională, larg răspândită şi astăzi, despre structura
propoziţiei. Adepţii acestei concepţii pornesc de la ideea că propoziţia este
corespondentul în limbă al judecăţii. Or, se ştie că orice judecată are o structură
bimembră, fiind alcătuită din subiect şi predicat logic. Ar urma deci, că şi
propoziţia conţine totdeauna un subiect şi un predica. Oriunde această structură
bimembră nu apare, ar fi vorba de elipsă.

151
Popescu C. Th. Curs de limbă română contemporană. Sintaxa propoziţiei. – Suceava, 1997, p.71
152
Stati S. Elipsa // Limba română, nr. 2, an. IV. - Bucureşti, 1955, p.68

105
Adepţii acestui punct de vedere neglijează faptul că nu orice propoziţie
corespunde unei judecăţi.153 În al doilea rând, adepţii punctului de vedere
tradiţional, „consacrat”, neglijează rolul intonaţiei. Se ştie că în rostirea unei
propoziţii, gruparea la un loc a cuvintelor care o formează se exprimă şi prin
intonaţie. De asemenea, intonaţia reflectă şi gradul de afectivitate a unei propoziţii,
fiind un auxiliar indispensabil pentru înţelegerea comunicării.154 E adevărat că
marea majoritate a propoziţiilor au predicatul exprimat printr-un verb la mod
predicativ. Dar există şi propoziţii fără verb. Aici intonaţia este singura
caracteristică formală a propoziţiei, singurul indiciu de predicaţie. Nu poate fi
vorba în asemenea cazuri, de subînţelegerea verbului, adică, de elipsa lui. Iată un
exemplu:
„-Hoţul şi tâlharul! Adică vrea să-l rog eu, să mă rog eu, să mă milogesc
eu!” (L. Rebreanu. Ion, p. 214)
Completarea propoziţiei „Hoţul şi tâlharul!” nu credem că este posibilă,
deci nu avem a face cu o elipsă. Limba română, ca şi multe alte limbi de altfel,
cunoaşte şi alte tipuri de „fraze nominale”, adică lipsite de verb la mod
predicativ.155 Nici ele nu trebuie considerate eliptice, întrucât intonaţia cu care sînt
rostite le dă înţeles deplin, le face inteligibile. De exemplu:
„Începe să ningă iar. Fulgi tăcuţi şi fără istov.”
(C. Petrescu. Î, p. 216)
Dată fiind vechimea acestor fraze nominale, s-a pus problema dacă nu
cumva ele sînt anterioare frazelor verbale. Însă lingvistica n-a putut da încă un
răspuns categoric la aceasta întrebare.156
Nominativele s-au bucurat de atenţia multor lingvişti, cum ar fi
E.Benveniste, A.Şahmatov, A.Peşkovski, B.Ardentov etc., dar problema prin
complexitatea ei mai lasă loc pentru discuţii. La noi acest tip de propoziţii a fost
analizat de cercetătorul I.Eţcu, care afirmă că propoziţiile formate dintr-o singură

153
Общее языкознание. – Москва, 1972, стр.323.
154
Vinogradov V. V. Câteva sarcini privind studierea sintaxei propoziţiei // Voprosî, iazîkoznaniia. 1954, fasc. 1, p.
12
155
Ibidem
156
Stati S. Elipsa // LR, nr. 2, an IV, Bucureşti, 1955, p.260

106
parte principală de propoziţie exprimată printr-un substantiv în nominativ, care nu
numai că denumeşte un obiect, ci arată, implicit, şi existenţa acestuia se numesc
propoziţii monomembre nominative.157
Propoziţiile monomembre nominative ocupă un loc aparte în structura
limbii, constituind o unitate specifică de comunicare şi caracterizându-se prin
anumite particularităţi în ceea ce priveşte posibilitatea de organizare şi
exteriorizare a sentimentelor.
Paralel cu propoziţiile bimembre, în limbă există şi structuri monomembre,
dintre care fac parte propoziţiile nominative. Menţionăm în acest sens că
propoziţiile monomembre nominative dispun de particularităţi sintactice şi
posibilităţi comunicative specifice. În timp ce propoziţiile bimembre înfăptuiesc
actul de predicaţie prin intermediul legăturii sintactice dintre subiect şi predicat,
având şi o exprimare lexicală, propoziţiile monomembre nominative sînt
constituite dintr-un element nominal (cu semantică, în esenţă existenţială şi
dinamică), care afirmă prezenţa unui obiect sau fenomen reliefat cu ajutorul
intonaţiei predicative. Deşi în propoziţia monomembră nominativă îşi găseşte
realizare lexicală un singur element al modelului bimembru, gândul exprimat e
suficient de clar şi nu necesită a fi completat. Capacitatea de a exprima complet un
gând este condiţionată atât de conţinutul acestuia, cât şi de specificul vorbirii ca
mijloc de comunicare. În această ordine de idei, merită atenţie afirmaţia lui
D.Irimia: „Cuvântul devine element activ, în procesul de comunicare lingvistică,
numai prin dezvoltarea unei structuri sintactice.”158 Susţinând cele expuse,
specificăm că e vorba anume de structuri monomembre complete, ce se deosebesc
principial de cele bimembre în ceea ce priveşte materializarea gândurilor.
Prin urmare propoziţia monomembră nominativă reprezintă o unitate sui
generis de comunicare, ce se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale.
Predicativitatea, însuşire imanentă a propoziţiei, este proprie şi nominativelor, ea
fiind redată prin intermediul intonaţiei de constatare, de afirmare.

157
Eţco I. Propoziţia nominativă. - Chişinău, 1966, p.22
158
D.Irimia. Gramatica limbii române. – Iaşi, 1997, p.327

107
Cercetările au demonstrat că atunci, când un substantiv, însoţit sau nu de
determinative, e plasat într-un anumit context pronunţat cu o anumită intonaţie şi
este separat de unităţile sintactice comunicative printr-o pauză relativ mare, el
devine apt să redea o idee despre un obiect şi manifestarea lui existenţională, o
judecată realizând un act comunicativ, adică devenind propoziţie. În aceasta şi
constă deosebirea dintre un cuvânt ca unitate de vocabular, ca parte componentă a
unei propoziţii şi o propoziţie nominativă dintr-un substantiv la nominativ.159 De
exemplu:
„Ploaia ţinu aproape o oră închegată. Ploaie de vară...”
(M.Esinencu. CU, p. 217)
Propoziţiile nominative prin conţinutul lor sînt foarte asemănătoare cu cele
bimembre. Spre exemplu: Nici provocări, nici mustrări. Dar nici şovăiri nu sînt.
Din această cauză ele pot fi uşor confundate cu propoziţiile bimembre. Totuşi la
delimitarea lor trebuie să se ţină cont de structura lor specifică, de valoarea lor
emotivă, de potenţialul lor stilistic, care fie că nu admite introducerea unui verb ce
ar reda existenţa, fie că la o inserare forţată a acestuia ele şi-ar schimba nu numai
conţinutul conotativ, potenţialul lor expresiv, ci chiar conţinutul denotativ.160 De
exemplu:
„-Privindu-l, Ion oftă şi murmură:
- Locul nostru, săracul!” (L. Rebreanu. Ion, p.61)
Dacă am încerca să introducem vreun verb-predicat în propoziţia Locul
nostru, săracul! am distruge şi am denatura sensul pe care i l-a dat eroul. Fiindcă
intenţia iniţială nu fusese de a menţiona existenţa lui, ci toată gama de sentimente
pe care pământul le stârneşte în inima ţăranului. Substantivul însuşi conţine
concomitent atât ideea de obiect cît şi cea a formei de manifestare a acestuia -
existenţa. Contextul în care e plasat substantivul, precum şi intonaţia comunicativă
îi ajută să exprime predicaţia - trăsătura obligatorie a oricărei propoziţii.161

159
Eţco I. Op. cit., p. 73
160
Ibidem
161
Matcaş N. Op. cit. P.14

108
Uneori în categoria nominativelor sînt incluse din greşeală şi propoziţiile
hortative. Ele exprimă, de obicei, un act de voinţă, o poruncă, o vrere, o dorinţă, un
blestem etc. Să examinăm, spre exemplu, următoarea propoziţie:
„Mânie, răzbunare, moarte şi durere!” (G. Flaubert. S, p. 81)
S-ar părea că e vorbă la prima vedere de o propoziţie nominativă, dar în
realitate, e o structură bimembră eliptică, care fiind completă ar suna cam în felul
următor: „Mânie, răzbunare, moarte şi durere să cadă peste voi.”
Ţinând cont de scopul comunicării, de nuanţele de sens suplimentare pe care
le obţin în situaţiile comunicative concrete, I. Eţco distinge în mod convenţional
câteva feluri de propoziţii nominative: existenţiale descriptive, demonstrative,
numitoare, evocative, optative şi imperative.
Propoziţia monomembră nominativă deschide calea spre o altă structură
înrudită cu ea şi anume – nominativul temic, facilitând depistarea acestuia.
Structura în discuţie şi-a găsit reflectare, doar tangenţial, în lucrările lingviştilor
Ch. Bally, A. Peşkovski, I. Raspopov, N.Valaghina, G.Solganik, L. Maiorova, etc.
Un studiu mai amplu a fost elaborat de L. Ciudin care menţionează: „Fără îndoială,
între propoziţia monomembră nominativă şi nominativul temic există o legătură
indestructibilă. Din punct de vedere structural, formulele menţionate coincid, în
mare parte, deosebindu-se însă sub aspect funcţional. Nominativul temic are rol de
a concentra atenţia cititorului şi, spre deosebire de propoziţia monomembră
nominativă, exercită în text mai mult funcţia de evocare, de evidenţiere a unui
obiect, decât cea predicativă.”162Cercetătoarea prezintă pentru comparaţie două
exemple:
„Soarele e de-a binelea în nori. Răcoare, vânturi din larg, dinspre
câmpie...” (M. Eliade)
„Eminescu, Enescu, Brâncuşi...După părerea exegeţilor, acestea ar fi cele
trei mari personalităţi ce dau nume sonor, demn ţării...”
(E. Tamazlâcaru. Icoana întregii Ţări // Literatura şi Arta, 9iulie 1998)

162
Ciudin L. Construcţiile cu nominativul temic în limba română. – Chişinău, 2000, p.5

109
Primul exemplu conţine o propoziţie monomembră nominativă, care afirmă
existenţa (în prezent) fenomenelor nominalizate: răcoare, vânturi din larg. În cel
de-al doilea exemplul este vorba de o structură cu nominativ temic: Eminescu,
Enescu, Brâncuşi, sînt trecuţi în nemurire, amintirea lor este doar în conştiinţa
noastră, în memoria neamului. Nominativul numeşte tema discuţiei, scoate în
evidenţă fenomenul dat, actualizându-l în memoria autorului şi cititorului.163 E de
menţionat că nominativul temic, spre deosebire de propoziţiile monomembre
nominative manifestă o predicativitate redusă, deoarece nu afirmă existenţa
obiectului sau fenomenului numai în planul prezentului. Nominativul temic
îndeplineşte funcţia de reliefare a temei şi nu se utilizează fără enunţul ulterior,
caracterizându-se printr-o intonaţie meditativă, „visătoare”, de contemplare şi
subliniind ceea ce trebuie reţinut de către cititor. De exemplu:
„A vrut să-mi spună pe nume... tot nu şi-a adus aminte cum mă cheamă.
Uitarea ... Ce bună e uitarea! Poate dacă n-am uita n-am putea să trăim...”

(Z. Stancu. D, p.124)


„Biata mătuşă Safta – ea nu putea scăpa de năduful cânepei, tuşea întruna, plângea
de necaz şi dădea hotărâtă din cap: nu, niciodată, pentru nimic în lume!!!”
(I.Druţă. O, I, 78)

Recunoscând că este greu a trasa nişte distincţii nete între cele două entităţi
puse în discuţie, L. Ciudin susţine că nominativul temic reprezintă o structură
sintactică specifică, înrudită ca formă cu propoziţia nominativă, dar cu un grad de
abstractizare mult mai înalt şi cu o forţă sugestivă mobilizatoare. Funcţia de bază a
nominativului temic este cea de evocare a unui obiect sau fenomen. Aşadar,
utilizarea formulei în cauză este subordonată unui scop de ordin expresiv, fiind
determinată, în mare măsură, de aşa numitul „modus cogitandi” şi „modus
sentiendi” al autorului. De exemplu:

163
Ibidem

110
„Vă credem. Războiul. Noi nu sîntem vinovaţi c-a început războiul. Noi nu
avem nimic cu nimeni...” (Z. Stancu. D, p.206)

„Mama... Niciodată nu s-a uitat într-o oglindă, ea nu s-a văzut niciodată într-
o oglindă, n-a ştiut cum arată, ori poate o fi ştiut...” (Z. Stancu. D, p.141)

„Şi copilul! murmură apoi. Copilul! Parcă de abia acum am şi eu o ţintă în


lume”164 (L. Rebreanu. O, I, p.64)

Nominativul temic pune în centrul discuţiei nişte evenimente din trecut sau
nişte stări şi acţiuni atemporale, reflectă contradicţiile şi contrastele vieţii,
punctează naraţiunea cu accente psihologice şi filosofice, deci, are ca ţintă atât
raţiunea, cât şi afectul asupra cititorului. Cu certitudine, nominativul temic se
impune atenţiei prin valoarea sa cognitivă şi estetică.165

3.6 Subiectul la nivelul frazei – propoziţia


subiectivă
La nivelul frazei funcţia sintactică de subiect se concretizează în propoziţia
subiectivă, care determină întotdeauna un predicat lipsit de subiect ca parte a
propoziţiei. Predicatul la care se referă propoziţiile subiective poate fi exprimat
prin:
I. Verbe reflexiv impersonale (se pare, se zice, se cuvine, se întâmplă, se
poate, se crede, se admite, se aude)
„Se vede că trăsese neamţul de câteva ori: un glonte i-a spart coada sapei,
aproape de ureche, că a atins şi fierul olecuţă.”
(V. Beşleagă. ZF, p. 38)
II. Verbele personale prin formă şi impersonale prin conţinut (a trebui, a
plăcea, a durea, a mira, a surprinde, a conveni, a părea, a putea etc. ). De
exemplu:
„Însă nu ne place să vedem în alţii ceea ce vrem să combatem în noi.”
164
după L. Ciudin, Op. cit., p.15
165
Ibidem

111
(O. Paler. AG, p.97)
III. Verbe la diateza pasivă folosite ca impersonale (este admis, este
cunoscut, este scris, este ştiut, este permis)
Este ştiut că ulciorul nu merge de multe ori la apă”
(Folclor)
IV. Expresii şi locuţiuni verbale impersonale (e bine, e rău, e sigur, a-i veni
în gând, a-i şedea bine, a-i fi dat, etc.)
„Vezi că nici nu-i mai trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască.”
(P. Ispirescu. LB, p. 371)
V. Adverbe predicative (poate, fireşte, desigur, probabil, fără îndoială). Unii
cercetători însă neagă funcţia predicativă a adverbelor.166
„... iar puşca s-a rostogolit ce-i drept, ruginită, dar poate că era bună.”
(V. Beşleagă. ZF, p. 82)
„Poate că uneori regret ... Dar ei au ştiut foarte bine că având un rug
înăuntrul meu, îl voi visa în fiecare noapte. ” (O. Paler. AG, p.97)
VI. Verbe personale, cu condiţia ca pe lângă acestea să nu existe un
subiect ca parte de propoziţie. Această situaţie se întâlneşte deseori în proverbe şi
zicători, dar şi în orice construcţie prin care s enunţă o sentinţă. De exemplu:
„Cel mai trist lucru în dragoste este că sufletul ţi-l ia cine n-are nevoie de
dânsul.” (N. Iorga. C, p.47)
„Cine se scoală mai dimineaţă mai departe ajunge.” (Folclor)
Îndeplinind în cadrul frazei funcţia de subiect gramatical, propoziţia
subiectivă este înscrisă totuşi în categoria subordonatelor necircumstanţiale şi
realizează legătura ei cu regenta prin juxtapunere sau joncţiune, care se manifestă
prin intermediul:
1. conjuncţiilor subordonatoare de tipul: că, de, ca, dacă, cum.
„S-ar putea să văd că greşesc, dar...” (O. Paler. AG, p.62 )
2. pronumelor relative: cine, ce, care, cât, cel ce.

166
Teodorescu E. Propoziţia subiectivă. – Bucureşti, 1972, p.93
Trandafir Gh. Contribuţii la studiul propoziţiei subiective // LR, XXVII, 1978, nr. 2, p.121-131

112
„Ceea ce mă indispune întotdeauna e momentul când se explică doar pe
jumătate.”
„Nu se găsea la împăratul în casă ce se găsea în palaturile lor.”
(P. Ispirescu.
LB, p.159)
3. unor pronume şi adjective pronominale nehotărâte formate pe baza
celor relative, de tipul: orice, oricine, oricare etc.
„Orice la timp dăruit preţuieşte însutit” (Folclor)
4. adverbelor pronominale interogative: unde, când, cum, şi formaţiunile
pe baza lor de unde, până unde , de când etc.
Juxtapunerea subiectivă la elementul cu care se află în legătură este puţin
frecventă şi necesită unele precizări. Astfel, putem vorbi de juxtapunerea acelor
subiective la care verbul predicat sau din structura predicatului este la modul
conjunctiv şi nu este precedat de ca:
„E păcat să rămâi fără leac de învăţătură.”
(I. Creangă. O, p.12)
„Ţi-i mai ruşine să întrebi pe altul decât să nu ştii.” (N. Iorga. C, p.41)
În legătură cu propoziţia subiectivă, o problemă interesantă este aceea a
corespondenţei dintre subiectivă şi subiect. C. Dimitriu consideră că această
corespondenţă nu trebuie înţeleasă ca o egalitate, întrucât între subiect ca parte de
propoziţie şi subiectivă ca parte a frazei există anumite diferenţe. Asemănările
dintre subiect şi subiectivă sînt de natură semantică, fapt ce se probează şi prin
aceea că uneori propoziţia subiectivă poate fi contrasă într-un subiect, iar subiectul
poate fi dezvoltat într-o propoziţie subiectivă. De exemplu:
„Vede-n capăt începutul ⎬ = ⎨Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe” ⎬ = ⎨Cunoscătorul
„Iată vine-un sol de pace”⎬ = ⎨”Iată vine cel ce cere pace”
(după C. Dimitriu, p.176)
Deosebirile dintre subiectivă şi subiect sînt de natură gramaticală, vizând
structura subiectivei şi a subiectului, precum şi raportul sintactic dintre acestea şi
elementele cu care sînt puse în legătură. Astfel, faţă de subiect ce parte de
113
propoziţie, care atunci când este exprimat, presupune un singur cuvânt (dacă e o
perifrază, aceasta se comportă ca un singur cuvânt), propoziţia subiectivă ca parte a
frazei este (exceptând propoziţia monomembră) o îmbinare de cuvinte în interiorul
căreia există un subiect ca parte de propoziţie.
Subiectul ca parte de propoziţie principală care prin conţinutul său reprezintă
punctul de plecare al gândirii se află în topica obiectivă la stânga predicatului:
„Gândul acesta îl prăvăli într-un somn mai liniştit.”
(L. Rebreanu. Ion, p.175)
Propoziţiile subiective însă se află în topica obiectivă la dreapta predicatului.
Această deosebire formală are repercusiuni asupra conţinutului, în sensul că,
urmând predicatului propoziţia subiectivă nu mai poate reprezenta (cum se
întâmplă cu subiectul ca parte de propoziţie principală) punctul de plecare al
gândirii pentru predicatul cu care este pusă în legătură, susţine în continuare C.
Dimitriu.

3.7 Topica subiectului în propoziţia bimembră

Cercetarea ordonării termenilor în propoziţie în orice limbă este în acelaşi


timp o problemă ademenitoare, dar şi dificilă. Cei mai mulţi care au abordat
probleme de topică în cadrul unei sau mai multor limbi, n-au ezitat să remarce
dificultăţile: „ce genre d’étude est des plus délicats; il exige un sens linguistique
exercé et un grande finesse de gout litteraire, joints a une rare connaissance de
conditions philologique de la langue consideré.167”
Încă din cele mai vechi studii consacrate acestei probleme s-au afirmat că
„l’ordre de mots doit reproduire l’ordre des idees, ces deux ordres devront etre
identiques.”168 Studiile ulterioare au adus clarificări în interpretare legăturii dintre
„mersul” gândirii şi ordinea cuvintelor în exprimare. J. Marouzeau observînd
discordanţa între „mersul” logic al ideilor şi materializarea lor prin limbaj a adus

167
Vendrzes J. Le langage. Introduction linguistique a l’ histoire. – Paris, 1921, p.168
168
Weil H. După Şerban V. Teoria şi topica propoziţiilor în româna contemporană. – Bucureşti, 1974, p.23

114
un corectiv formulării lui H. Weil: „...la phraze n’est pas un calque de la pensée,
elle en est une traduction; l’ordre qu’elle propose n’est pas a suivre, il est a
interpréter.”169
În lingvistica localizantă se afirmă că gândirea dirijează ordinea cuvintelor în
propoziţie. Cu toate acestea cercetători topicii diferitor limbi au constatat o
discordanţă între ordinea ideilor şi ordinea cuvintelor. Adecvarea limbă-vorbire era
mai mare sau chiar totală în vorbirea primitivă, când propoziţiile luau naştere din
cuvinte autonome, juxtapuse. Forma gramaticală a perioadei se constituia doar din
ordinea cuvintelor. De fapt, ordinea gândirii este logică, deci universală, iar
ordinea în formularea propoziţiilor variază de la o limbă la alta şi chiar de la un
vorbitor la altul. În toată activitatea de organizare a expresiei sale emiţătorul este
călăuzit de intenţia de a se adapta receptorului. Cu alte cuvinte, când vorbitorul de
limbă franceză a gândit enunţul Jean voit Piere, a organizat astfel şi propoziţia,
deoarece nu avea alţi indici formali, care să-l deosebească pe Jean de Pierre.
Aceeaşi e situaţia în limba română în propoziţia Mama îngrijeşte copilul. Dorinţa
vorbitorului de a i se recepta mesajul aşa cum l-a gândit el a impus ordinea arătată.
Pentru ca totdeauna această ordonare a termenilor propoziţiei a transmis acelaşi
conţinut, topica respectivă s-a gramaticalizat şi a devenit, prin urmare, uzuală.170
Cu totul altfel era situaţia în limba latină, care dispunea de indici gramaticali
numeroşi, capabili să distingă funcţia sintactică, indiferent de ordinea termenilor în
propoziţie. Astfel, o propoziţie din trei constituenţi putea fi realizată teoretic în
şase combinaţii. Spre exemplu, propoziţia „Pater librum legit” se prezenta ca fiind
corectă în toate variantele de mai jos:
1. Pater legit librum S+P+O
2. Librum legit pater O+P+S
3. Librum pater legit O+S+P
4. Legit pater librum P+S+O
5. Legit librum pater P+O+S

169
Marouzeau J. L’ordre de mots dans la phrase latine. Tome III. – Paris, 1949, p.195
170
Şerban V. Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană. – Bucureşti, 1974, p.24

115
6. Pater librum legit S+O+P
pentru că „le jeu des flexions sufit a indiquer quel est le sujet, quel est le
régime”.171
Configuraţia S+P constituie de fapt baza oricărei propoziţii complete,
coincizând în cazul verbelor monovalente cu structura propoziţiei binome.
Importanţa acestui grup fiind recunoscută în sintaxa propoziţiei atât de gramatica
tradiţională cît şi de cea structurală, s-au efectuat multe cercetări şi s-au scris multe
studii. Din dorinţa de a evita unele repetări ne rămân puţine lucruri de spus.
Când limba română şi-a dezvoltat acuzativul cu prepoziţia pe la nume de
persoane şi după ce şi-a creat procedeul de „reflectare ” a obiectului direct prin
pronume conjuncte, ordinea celor trei termeni a devenit mai liberă. În această
situaţie a latinei şi românei, vorbitorii au putut să exprime cuvinte în ordinea în
care le-au gândit, fără teama de a nu fi înţeleasă comunicarea.
De aici rezultă că ordinea cuvintelor în propoziţie este cea gândită, cea
logică, fiindcă aşa cum arată Ch. Bally „cea dintâi condiţie pe care logica o cere
limbajului este de a fi clar şi de a evita ambiguitatea.”172
Ocupându-ne nemijlocit de poziţia subiectului în propoziţie, ţinem să
menţionăm că în urma unor cercetări s-a stabilit că există o anumită ordine a
părţilor de propoziţie valabilă pentru toate limbile romanice: Subiect – Verb -
Complement, care poartă denumirea de topică directă. De exemplu:
„Mama dă din cap, iar pe obraz îi curg lacrimile şiroi...”
(Vl. Beşleagă. ZF, p.62)
E lesne de observat că în topica directă subiectul precedă predicatul. Însă
atunci când subiectul şi numele predicativ sînt exprimate prin infinitive, neexistând
altă marcă gramaticală, numai topica arată că cel care precedă verbul copulativ
(căci e vorba de un predicat nominal) e subiect, iar cel care-l succedă este nume
predicativ. De exemplu:
„A iubi o fată în chip cinstit înseamnă a fi pretendent la mâna ei. ”
(I. Agârbiceanu. DI, p. 45)
171
Şerban V. Op. Cit., p.24
172
Bally Ch. Le langage et la vie. Ed. a III. – Paris, 1935, p.53

116
Predicatul însă poate sta şi înaintea subiectului, când accentul vorbitorului
cade pe elementul nou exprimat de predicat. Această poziţie se numeşte topică
inversă.
„Se pornise un vânt aspru prevestitor de ploaie .”
(L. Rebreanu. Ion, P. 28)
„Spunea bunelul că tot aşa l-au prins grănicerii şi pe tata, la mal.”
(V. Beşleagă. ZF, p.138)
Inversiunea, în general, se produce în scopul evidenţierii, deşi există situaţii
când ea reprezintă legătura de continuitate textuală:
„Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină.”
„Îmi place această strădanie de lămuri enigmaticul suflet omenesc.”
(G. Galaction. OA, p.75)
O negare puternică aduce totdeauna pe primul loc predicatul negativ:
„Nu recunosc aşa ceva. Nu există talent. Nu există decât inteligenţă, muncă
şi stăruinţă. ” (M. Sadoveanu. O, p.106)
Inversiunea topicii subiectului poate apărea nu numai la începutul
propoziţiei, dar şi în interiorul sau la sfârşitul ei.
„Lui Nicoară i s-a zbătut inima în piept.” (M. Sadovean. NP, p.72)
În plasarea configuraţiei inversate la sfârşitul propoziţiei se observă o
gradare a creşterii interesului. Aşezarea subiectului la încheierea propoziţiei îl face
să fie aşteptat cu nerăbdare, cu interes deosebit.
„Deasupra minţii lui de poet şi cugetător străjuie eternitatea.”
(T. Vianu. SLR, p. 301)
Unele inversiuni sînt condiţionate. Prezentându-se totdeauna în aceeaşi
ordine s-au gramaticalizat fără să-şi piardă în toate cazurile expresivitatea. Astfel,
avem:
1. Propoziţii intercalate sau postpuse, care cuprind verbul de declaraţie
în vorbirea directă: „Da, răspunse Cosmin, îl cunosc de doi ani.”
2. Inversiuni din basme devenite aproape clişee:
„A fost odată un împărat mare şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi.”

117
(P. Ispirecu. LB, p.7)
„Să se facă aşa precum zici tu, numai să-mi aduci pe Ileana Sînzîiana ...”
(P.Ispirecu. LB, p.29)
3. Propoziţii interogative formulate cu un pronume sau un adverb interogativ
la începutul propoziţiei, în care subiectul e aşezat obligatoriu după predicat:
„ - Ce vorbeşti tu, măi Bârliba?”
4. Imprecaţii, blesteme, injurii cu o construcţie inversată, care prin natura lor
au un puternic caracter afectiv.
În topica inversă între predicat şi subiect poate apărea un circumstanţial:
„Din cerdac îi coborî într-ajutor o ţărancă sprintenă.”
(L. Rebreanu. Ion, p.69)
Uneori între predicat şi subiect pot sta complementele cu tot cu
determinantele lor:
„Îşi clătină căpăţâna lunguiaţă şi galbenă Dobrică Tunsu.”
(Z. Stancu. D, p. 119)
Există şi unele cazuri când subiectul se intercalează între verbul copulativ şi
numele predicativ:
„ ... ca să vâslească atunci când e marea mai lină.”
În aceste exemple se evidenţiază un fenomen numit de lingvişti „distanţarea
subiectului ”. Se susţine, pe bună dreptate, că în orice limbă există o ordine logică
şi alta psihologică a cuvintelor. În cadrul subiectului distanţat funcţionează evident
topica psihologică sau afectivă, ea contribuind la exprimarea unor nuanţe ale
sentimentelor, ale stărilor sufleteşti etc.173 Ch. Bally menţionează că limba vorbită,
îndeosebi, este într-o măsură mai mare sau mai mică emoţională, iar sub influenţa
emoţiei se schimbă şi structura frazei.174
Dacă subiectul are unul sau mai mulţi determinanţi postpuşi nu se consideră
distanţat de predicat, deoarece exprimarea sintagmatică a unui termen se consideră
ca o unitate :

173
Zbanţ L. P. Considerente privind distanţarea predicatului // probleme de lingvistică. – Chişinău, 1988, p.45
174
Балли Ш. Французская стилистика. – Москва, 1961, стр. 329

118
O nouă nefericire familială înceţoşează în această vreme sufletul lui
Eminescu.
Nici reflectantul antepus predicatului nu este considerat ca o distanţare faţă
de subiect, deoarece acolo este locul lui obişnuit. De exemplu:
„Filipaş o distinse pe Antonina de departe.”
Distanţarea între subiect şi predicat se poate produce în diverse chipuri:
- prin vocativ:
Foametea, frate, e mare meşter bucătar.
- printr-un alt termen nuclear:
Trecutul şi-amintirea tot gândul mi-l încearcă.
- printr-o propoziţie incidentă:
Românul, se ştie, e născut poet.
Distanţarea produce o stare de tensiune, de aşteptare, mărind curiozitatea
receptorului. Prin creare acestei pauze, interpunerea altui termen al propoziţiei sau
apariţia unei incidenţe sînt subliniaţi, scoşi în evidenţă, atât subiectul cît şi
predicatul.
Spre final venim să menţionăm că, deşi subiectul în limba română nu are o
topică fixă, se observă totuşi tendinţa acestuia de a ocupa o poziţie prepoziţională
faţă de predicat. Astfel, în literatura artistică 66,4% dintre subiecte stau în
prepoziţie, 31% în postpoziţie şi 2,7% în interpoziţie. În limba vorbită subiectele
prepoziţionale ocupă în genere 89,9%, cele postpoziţionale 9,5%, iar cele
interpoziţionale 0,8%.

Concluzii

Spre finele acestei lucrări am ajuns la unele concluzii pe care venim să le


menţionăm în cele ce urmează.

119
· Atât subiectul, cât şi predicatul, ca obiecte ale investigaţiilor lingvistice, au
o vechime mai mult decât bimilenară, deşi abia la începutul epocii moderne ele au
ajuns să se impună ca termeni ai propoziţiei. Iniţial distincţia subiect-predicat nu
era o distincţie sintactică, ci una logică. Dar, deşi elementele judecăţii (subiectul,
predicatul şi copula) apar şi în structura propoziţiei, aceasta nu înseamnă că ele pot
fi identificate.

· Subiectul propoziţiei este o categorie gramaticală de conţinut, care este

alcătuită din elemente raţionale (semantico-sintactice) şi comunicative. Premisa


raţională a categoriei de subiect e categoria obiectului.

· Noţiunea de subiect îşi păstrează caracterul său universal, dar cu toate

acestea realizările subiectului variază de la o limbă la alta, deoarece în volumul


subiectului intră o serie de factori diverşi, fapt care i-a determinat pe lingvişti să
formuleze teza despre „caracterul multifactorial” al subiectului.

· Prin noţiunea de „subiect” în această lucrare noi subînţelegem partea

principală şi structural-independentă a unei propoziţii bimembre, care indică


obiectul vorbirii, având semnificaţie categorială de actant sau purtător al unei stări,
adică indicând purtătorul semnului predicativităţii.

· Definiţia pe care noi o considerăm acceptabilă pentru subiect ar fi

următoarea: „Subiectul este partea principală de propoziţie, care indică despre cine
sau despre ce se enunţă ceva prin predicat, cu care se află în raport de inerenţă.”

· Noţiunea de subiect logic ca parte esenţială a judecăţii deseori se confundă


cu aşa-zisul subiect logic în acuzativ sau dativ din gramatică, pentru care, de altfel,
există termeni convenabili de complement de agent şi, respectiv, complement
direct. Din aceste considerente se recomandă utilizarea sintagmei de subiect logic
doar pentru judecată. În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre un subiect

120
psihologic, care, aparţinând mai mult sintaxei poetice, se deosebeşte atât de
subiectul logic, cât şi de cel gramatical.

· Subiectul în limba română poate fi exprimat prin substantive sau substitute


ale acestora la toate cazurile sistemului românesc de declinare (inclusiv vocativul).
Lingvişti înclinaţi să considere doar cazul nominativ ca reprezentant al subiectului,
se orientează doar la forma de suprafaţă, la determinările formale, care joacă un rol
deosebit de important în descrierea lingvistică, dar nu au putere de explicare, nu
posedă, după remarca lui N. Chomsky, „o explicaţie adecvată”.

· În lingvistică sînt atestate nenumărate încercări de a atribui primatul în

propoziţie fie subiectului, fie predicatului. Dar atâta timp cât subiectul şi predicatul
sînt admişi drept termeni esenţiali ai propoziţiei, capabili să asigure un minimum
de comunicare autonomă, ele sînt egal de importante şi nimic nu poate fi mai
elocvent decât însuşi faptul că subiectul şi predicatul se definesc unul prin celălalt,
se presupun reciproc.

· Între subiect şi predicat nu poate fi vorba de o relaţie de subordonare sau

supraordonare, ci de una de inrenţă.

· La o analiză gramaticală referinţa la trăsăturile de ordin semantic nu poate


fi diminuată sau eludată, deoarece la definirea şi clasificarea funcţiilor sintactice în
propoziţie criteriul semantic e în cea mai mare parte preponderent, astfel subiectul
e autorul acţiunii, predicatul indică o acţiune sau o stare, atributul atribuie o calitate
sau o însuşire, complementul desemnează obiectul asupra căruia se răsfrânge
acţiunea.

· Fiecare parte de propoziţie cuprinde un spectru întreg de relaţii semantico-


sintactice. Astfel, se poate afirma că părţile de propoziţie au şi ele o structură
semantică care include: un component referenţial, legat de funcţionarea părţii de
propoziţie la nivel relaţional (cu funcţie de agent sau de pacient, sau de destinatar,

121
sau de instrument) şi un component logico-semantic, determinat de funcţionarea
părţii de propoziţie la nivel predicativ (cu funcţie de subiect sau predicat).

· Comportamentul substantivului la nivelul relaţional al enunţului este

determinat în mare măsură de clasa logico-semantică de care ţine substantivul în


cauză. Specializarea grupurilor semantice de substantive pentru suplinirea funcţiei
de subiect relevă coordonarea dintre semantica substantivului şi funcţia acestuia de
subiect în enunţ.

· Semnificaţia categorială a părţilor de vorbire, la rândul ei, determină


funcţiile sintactice, pe care le îndeplinesc acestea în cadrul unităţilor predicative.
Astfel, în funcţie de subiect al propoziţiei pot apărea nu doar substantivele, ci şi
alte părţi de vorbire, care prin semnificaţia lor categorială corespund parametrilor
acestei funcţii.

· Între verbul-predicat şi subiectul-nume există o interdeprndenţă semantică.


Astfel, dinamismul proceselor exprimate de verbele de acţiune sau stare este
determinat de caracterul activ sau pasiv al participantului care se află pe poziţia
subiectului. Cu toate acestea dinamismul sau nondinamismul verbelor este un
factor important pentru delimitarea tipurilor semantice de subiect.

· O cercetare a fenomenelor doar în plan semantic se va considera


incompletă fără abordarea mijloacelor de exprimare lingvistică a componentelor
semantice. Semantica determină toate particularităţile propoziţiei, dar atunci când
clasificăm unităţile sintactice în general şi cele ale propoziţilor în particular,
aspectul de bază trebuie să fie cel structural, fiindcă anume indicii structurali fac
posibile şi accesibile pentru cercetare şi descriere particularităţile semantice.

· Totalitatea modalităţilor lingvistice care servesc la realizarea semantică a


subiectului pot fi prezentate ca nişte câmpuri funcţional-semantice, care posedă o
anumită structură. Astfel, din punct de vedere al structurii şi ţinând cont de
prezenţa sau absenţa subiectului în propoziţie, deosebim subiecte exprimate şi
neexprimate. Subiectul exprimat poate fi simplu, compus (sau complex) şi
multiplu, iar subiectul gramatical neexprimat - inclus, subînţeles şi nedeterminat.

122
· Dintr-o tendinţă de a voala sau chiar de a scunde subiectul gramatical, sau
din cauza necunoaşterii acestuia în limba noastră au căpătat o largă circulaţie
propoziţiile în care unele verbe apar fără subiecte, iar de multe ori nici nu pot fi
puse în legătură cu vreun verb oarecare. În aceste cazuri vorbim despre un subiect
inexprimabil.

· Uneori un substantiv în nominativ, care nu numai că denumeşte un obiect,


ci arată implicit şi existenţa acestuia, se dovedeşte a fi unica parte de propoziţie. În
acest caz vorbim despre propoziţii monomembre nominative, care îşi au dreptul la
existenţă alături de celelalte propoziţii.

· La nivelul frazei funcţia sintactică de subiect se concretizează în propoziţia


subiectivă, care determină întotdeauna un predicat lipsit de subiect ca parte a
propoziţiei. Totuşi această corespondenţă nu trebuie înţeleasă ca o egalitate.
Asemănările dintre subiect şi subiectivă sînt de natură semantică (subiectul poate fi
dezvoltat într-o subiectivă, iar subiectiva poate fi contrasă într-un subiect), iar
deosebirile de natură gramaticală.

· În urma unor cercetări s-a stabilit că există o anumită ordine a părţilor de


propoziţie valabilă pentru toate limbile romanice: Subiect – Verb –
Complement.Cu toate acestea nu putem spune că subiectul în limba română are o
topică fixă. Se observă totuşi tendinţa acestuia de a ocupa o poziţie prepoziţională
faţă de predicat. Astfel, în literatura artistică 66,4% dintre subiecte stau în
prepoziţie, 31% în postpoziţie şi 2,7% în interpoziţie. În limba vorbită subiectele
prepoziţionale ocupă în genere 89,9%, cele postpoziţionale 9,5%, iar cele
interpoziţionale 0,8%.

Bibliografie:

123
• Avram M. Gramatica pentru toţi. – Bucureşti, 1986
• Avram M. Contragerea propoziţiilor şi contragerea părţilor de propoziţie //
LL, II, 1978
• Bally Ch. Le language et la vie. – Paris, 1935
• Bally Ch. Linguistique générale et linguistique francaise. – Paris, 1932
• Benveniste Em. Problèmes de linguistique générale. – Paris, 1966
• Berejan S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. – Chişinău, 1962
• Bidois G. Syntaxe du français moderne. – Paris, 1971
• Bidu Vrânceanu A., Forăscu N. Modele de structurare semantică cu aplicaţii
la limba română. – Timişoara, 1984
• Brunot F. La langue et la pensée. – Paris, 1965
• Budagov R. A. Introducere în ştiinţa limbii. – Bucureşti, 1961
• Bulgăr Gh. Limba română. Fonetică. Lexic. Morfologie. Sintaxă. Stilistică. –
Bucureşti, 1995
• Câmpeanu E. Funcţiile stilistice ale cazurilor. Nominativul. – Cluj, 1970
• Chiricuţă Marinovici R. Unele aspecte de ordin semantic în analiza
raportului dintre subiect, predicat şi complement direct // CL, VIII, nr.2,
Cluj, 1963, p. 343-346
• Ciobanu A. Părţile principale ale propoziţiei. – Chişinău, 1969
• Ciobanu A. Sintaxă şi semantică. – Chişinău, 1987
• Ciornâi I. Semnificaţia cazurilor la substantive în limba moldovenească. –
Chişinău, 1982.
• Constantinescu – Dobridor Gh. Sintaxa limbii române. – Bucureşti, 1994
• Constantinovici E. Verbul românesc: semantică, sintagmatică, temporalitate
(Autoreferatul tezei de doctor habilitat în filologie). – Chişinău, 2000
• Coşeriu E. Prelegeri şi conferinţe (1992-1993). – Iaşi, 1994
• Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. – Chişinău, 2000
• Coteanu I. Gramatica de bază a limbi române. – Bucureşti, 1982
• Cotelnic F. Conversia unităţilor lexicale. – Chişinău, 1980
• Craşoveanu D. Contribuţii la studiul categoriilor sintactice de subiect şi
predicat (Rezumatul tezei de doctorat). – Timişoara, 1975
• Craşoveanu D. Cu privire la construcţiile care exprimă reciprocitatea // LR,
nr.3, 1974
• Diaconescu I. Infinitivul în limba română. – Bucureşti, 1977
• Diaconescu I. Sintaxa limbii române. Unităţile sintactice. – Bucureşti, 1992
• Diaconescu P. Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc. –
Bucureşti, 1970
• Diaconescu Şt. Sintaxa propoziţiei. – Bacău, 1996
• Dimitriu C. Gramatica limbii române explicată. – Iaşi, 1982.
• Dragomirescu Gh. Îmbinările de cuvinte indivizibile, analizabile şi
neanalizabile // LL, vol. VIII, 1964
• Dragomirescu Gh. Subiectul psihologic şi predicatul psihologic în propoziţie
// Limba română, XXI, nr. 2, 1972
124
• Draşoveanu D. D. Despre natura raportului dintre subiect şi predicat // CL,
III, nr.1, Cluj, 1958
• Draşoveanu I. Sensul relaţional şi expresia lui în limba română. – Cluj-
Napoca, 1974
• Drăganu M. Istoria sintaxei. – Bucureşti, 1945
• Drăganu N. Elemente de sintaxă a limbi române. – Bucureşti, 1945
• Dubois J. Grammaire structurale du francais: le verbe. – Paris, 1967
• Eţcu I. Propoziţia nominativă. Caracteristici gramaticale. – Chişinău, 1966
• Evseev I. Structura semantică a verbului. Categoriile de acţiune devenire şi
stare. – Timişoara, 1970
• Fries J. An Introduction to the Construction of English Sentence. – Londra,
1957
• Galichet G. Essais de grammaire psychologique du francais moderne. –
Paris, 1950
• Galichet G. Les coordonées structurale du fait grammaticale en francais
moderne // Actes du X Congrès international de linguistiqe et philologie
romanes. Vol. I. – Paris, 1965
• Galichet G. Physiologie de la langue francais. – Paris, 1964
• Găitănaru Şt. Predicatul verbal absolut şi subiectul nedeterminat în limba
română // LR, nr. 3, Bucureşti, 1994
• Goian M. Limba română. Probleme de sintaxă. – Bucureşti, 1995
• Gramatica limbi române. Ediţia Academică. Volumul II. – Bucureşti, 1966
• Graur A. Părţile principale ale propoziţiei // LLR, vol. VI, 1962
• Greimas A. I. Sémantique structurale. – Paris, 1966
• Guţu–Romalo V. Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări. –
Bucureşti, 1973
• Guţu-Romalo V. Structura morfologică a limbii române contemporane. –
Bucureşti, 1967
• Iacob L. Precizări în legătură cu delimitarea subiectului în propoziţie // LR,
nr. 2, an. VII, 1955
• Iacob Şt. Natura subiectului // LR, nr. 5, Bucureşti, 1969
• Iakobson R. A la recherche de l’essance du language. – Paris, 1965
• Iakobson R. Essais de linguistique generale. – Paris, 1966
• Jespersen O. The Philosophy of Grammar. – Londra, 1924
• Iordan I., Robu Vl. Limba română contemporană. – Bucureşti, 1978
• Irimia D. Gramatica limbii române. – Iaşi, 1997
• Irimia D. Structura gramaticală a limbii române. – Iaşi, 1987
• Ivănescu G. Gramatica şi logica (II) // AUT, II, 1967
• Karcevski S. Systeme de verbe russe. – Paris, 1927
• Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa. Sub redacţia lui A.
Ciobanu. – Chişinău, 1987
• Lingua Latina. – Chişinău, 1997
• Marin V. Elemente de stilistică gramaticală. – Chişinău, 1988
125
• Marouzeau J. L’ordre de mots dans la phrase latine. Vol. III. – Paris, 1949
• Matcaş N. Probleme dificile de analiză gramaticală. – Chişinău, 1978
• Milaş C. Aspects de la syntaxe de pronoms indéfinis // Buletin de la société
roumaine de linguistique romane. – Bucureşti,1971- 1972
• Nedioglu Gh. Independenţa subiectului // LR, nr.2, an. V, 1955
• Nicolescu A. Probleme de sintaxă a propoziţiei. – Bucureşti, 1998
• Pană Dindelegan G. Teorie şi analiză gramaticală. – Bucureşti, 1992
• Popescu C. Th. Curs de limbă română contemporană. Sintaxa propoziţiei. –
Suceava, 1974
• Problèmes de définition. Le sujet // Langue française. La syntaxe. – Paris,
1969
• Regula M. Les formes du sujet et du prédicat // Omagiu lui Iorgi Iordan. –
Bucureşti, 1958
• Puşcariu S. Limba română. – Bucureşti, 1940
• Ries J. Was ist ein Satz? – Praga, 1931
• Săteanu C. Subiect sau complement sociativ? // Studia Universitatis Babeş-
Bolyai. Series philologik, fasciculus 1. – Chej, 1964
• Sechehaye A. Essai sur la structure logique de la phrase . – Paris, 1926
• Seidel E. Geschichte und Kritik der Wichtigsten Satzdefinitionen. – Iena,
1935
• Stati S. Teorie şi metodă în sintaxă. – Bucureşti, 1967
• Stati S. Elemente de analiză sintactică. – Bucureşti, 1972
• Steinberg N. Grammaire français. – Leningrad, 1972
• Şerban V. Curs practic de sintaxă a limbii române. – Bucureşti, 1964
• Şerban V. Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană. – Bucureşti,
1974
• Teodorescu E. Propoziţia subiectivă. – Bucureşti, 1972
• Trandafir Gh. Contribuţii la studiul propoziţiei subiective // LR, XXVII, nr.
2, 1978
• Trandafir Gh. Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale.
– Craiova, 1982
• Tratat de lingvistică generală. Sub redacţia academicianului Al. Graur, S.
Stati, L. Wald. – Bucureşti, 1972.
• Vendryès J. Le language. Introduction linguistique a l’histoire. – Paris, 1921
• Wald L. Propoziţia şi judecata // Limba română, X, 1961, nr. 6
• Zbanţ L. Considerente privind distanţarea predicatului // Probleme de
lingvistică. – Chişinău, 1988
• Zdrenghea M. În legătură cu vocativul // Limba română, nr. 6, 1956

126
• Абдуразаков М. А. Семантические типы субъектов. – Ташкент, 1991
• Арутюнова Н. Д. Предложение и его смысл. Логико – семантические
проблемы. – Москва, 1976
• Арутюнова Н. Д. Семантическая структура и функции субъекта. //
Известия АН СССР, Т.38, nr. 4., 1979, стр. 323-334
• Бабайцева В. В. Система членов предложения в современном русском
языке. – Москва, 1988
• Балли Ш. Французская стилистика. – Москва, 1961
• Бенвенист Е. Общая лингвистика. – Москва, 1974
• Бородина М. А., Л. М. Скрелина. Категория субъекта и объекта в
романских языках // Категория субъекта и объекта в романских языках
различных типов. – Ленинград, 1982
• Ройзенблит В. Г., Гак Е. Б. Очерки сопоставительного изучения
русского и французского языков. – Москва, 1968
• Грамматическое описание словенских языков (Концепции и методы.) –
Москва, 1982
• Евдошенко А. П. Сопоставительный синтаксис разно системных
языков. – Кишинев, 1981
• Ерхов В. Н. К проблеме подлежащего // Прагматические и
семантические аспекты синтаксиса. – Калинин, 1985
• Есперсен О. Философия грамматики. – Москва, 1958
• Золотова Г. А. Коммуникативные аспекты русского синтаксиса. –
Москва, 1982
• Золотова Г. А. Очерк функционального синтаксиса русского языка. –
Москва, 1973
• Золотова Г. А. О субъектах предложения в современном русском языке
// Филологические науки. – Москва, 1981, nr. 1.
• Кацнельсон С. Д. О категории субъекта предложения в // Универсалии
и типологические исследования. – Москва, 1974
• Категория субъекта и объекта в языках различных типов. – Ленинград,
1982
• Кацнельсон С. Д. Типология языка и речевое мышление. – Ленинград,
1972
• Кибрик А. Е. Подлежащее и проблема универсальной модели языка //
Известия АН СССР. Серия литературы и язык. – Москва, 1979, Т.38. nr.
4.
• Кинэн Е. К универсальному определению подлежащего // Новое в
зарубежной лингвистике. – Москва, 1982
• Кондаков Н. И. Логический словарь справочник. – Москва, 1975
• Леонтьева В. В. Семантический субъект: особенности его
функционирование в тексте. – Минск, 1999
• Лосев А. Е. Мифология. // Философская энциклопедия в 5 томах. ТСМ.
– Москва, 1961

127
• Мешчанинов И. И. Члены предложения и части речи. – Москва –
Ленинград, 1947
• Никитина С. Е. Семантика термина «подлежащее» в отечественных и
европейских словарях лингвистических терминов // Известия АН
СССР, 1979, Т.38. nr.4
• Общее языкознание. –Москва, 1972
• Пешковский А. М. Русский синтаксис в научном освещении. – Москва,
1958
• Потебня А. Из записок по русской грамматике. – Харьков, 1888
• Попова И. Н. Казакова Ж. А.. Грамматика французского языка. –
Москва, 1982
• Сизова И. О. Что такое синтаксис. – Москва, 1966
• Сравнительно–сопоставительная грамматика романских языков. –
Москва, 1972
• Степанов Ю. Имена. Предикаты. Предложения. – Москва, 1981
• Степанов Ю. Иерархия имен в ранги субъектов. // Известии АН СССР,
Т. 38, nr.4., 1979
• Сусов И. П. Семантическая структура предложения. – Тула, 1973
• Чейф В. Л. Данное, контрастивности, определенности, подлежащее,
токи и точки зрения. // Новое в зарубежной лингвистике. Вып. 11. –
Москва, 1982
• Шахматов А. Синтаксис русского языка. – Ленинград, 1941
• Шведова Н. Ю. Русская научная описательная грамматика в Академии
Наук. // Вопросы языкознания № 6, 1974
• Шерба Л. Б. Избранные работы по языкознанию и фонетике. –
Ленинград, 1958

Sigle şi abrevieri

128
• Agârbiceanu. DI. – I. Agârbiceanu. Două iubiri. – Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1968
• E. Barbu. G. - E. Barbu. Groapa. – Bucureşti: Editura pentru literatură,1963
• N. Bălcescu. O, II. – N. Bălcescu. Opere, V. II. - Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1978
• V. Beşleagă. ZF. - V. Beşleagă. Zbor frânt. – Chişinău: Litera,1997
• G. Bogza. CO. - G. Bogza. Cartea Oltului. – Chişinău: Litera,1997
• L. Caragiale. O, II. - I. L. Caragiale. Opere. V. II. – Bucureşti: Editura
tineretului, 1967
• G. Călinescu. EO. - G. Călinescu. Enigma Otiliei. – Bucureşti: Editura de
Stat pentru literatură şi artă, 1961
• Creangă. Amintiri. – I. Creangă. Amintiri din copilărie. – Bucureşti: Editura
Albatros, 1971
• Creangă. O, I. – I. Creangă. Opere, V.I. – Galaţi: Porto-Franco, 1991
• Cugetări şi maxime (ediţie îngrijită de Grigore N. Crivianu). – Bucureşti:
• Editura tineretului, 1967
• M. Eminescu. O, I. – M. Eminescu. Opere. V. I. – Chişinău,1986
• M. Esinencu. CU - M. Esinencu. Copacul care ne uneşte. – Chişinău: Litera,
1997
• G.Flaubert. S. - G. Flaubert. Salambot. – Chişinău: Hyperion, 1982
• G. Galaction. OA. – G. Galaction. Opere alese. – Bucureşti: Editura pentru
tineret, 1976
• C. Hogaş. Amintiri. – C. Hogaş. Amintiri dintr-o călăorie. – Chişinău:
Litera, 1998
• C. Hogaş. PD – C. Hogaş. Pe drumuri de munte. – Chişinău: Litera, 1998
• N. Iorga. C. - N. Iorga. Cugetări. – Bucureşti: Editura Albatros, 1972
• P. Ispirescu. L B. – P. Ispirescu. Legendele sau basmele românilor. –
Chişinău: Litera, 1997
• G. Mihăescu. R. - G. Mihăescu. Rusoaica. – Chişinău: Litera, 1998
• O. Paler. AG. – O. Paler. Apărarea lui Galilei. – Galaţi: Porto-Franco, 1990
• C. Petrescu. Î. – C. Petrescu. Întunecare. – Bucureşti: Minerva, 1986
• C. Petrescu OP. - C. Petrescu. Oraş Patriarhal. – Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1961
• C. Petrescu. UO. - C. Petrescu. Un om între oameni. V.I. – Bucureşti:
Editura tineretului a CC a UTM, 1953
• M. Preda. M. – M. Preda. Moromeţii. – Bucureşti: Editura pentru literatură,
1961
• Reflecţii şi maxime. - Reflecţii şi maxime (ediţie îngrijită de C. Bădescu). –
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969
• L. Rebreanu. Ion. - L. Rebreanu. Ion.– Bucureşti: Editura de Stat pentru
literatură şi artă, 1955
• L. Rebreanu. R. - L. Rebreanu. Răscoala. – Bucureşti: Editura de Stat
pentru literatură şi artă, 1954

129
• M. Sadoveanu. NP. - M. Sadoveanu. Nicoară Potcoavă. – Bucureşti: Editura
tineretului, 1955
• M. Sadoveanu. B. - M. Sadoveanu. Baltagul. – Bucureşti: Minerva, 1985
• M. Sadoveanu. O, I. - M. Sadoveanu. Opere. V. I. – Bucureşti: Editura de
Stat pentru literatură şi artă, 1954
• Slavici. M. - I. Slavici. Mara.– Chişinău: Litera, 1997
• Z. Stancu. D. - Z. Stancu. Desculţ. – Bucureşti: Editura pentru tineret, 1964
• E. Zola. J. - E. Zola. Jerminal. – Bucureşti: Editura pentru literatură şi artă,
1968

• LL – Limba şi literatura
• CL – Cercetări de lingvistică
• LR – Limba română
• LLR – Limba şi literatura română
• AUT – Analele Universităţii din Timişoara
• S – Subiect
• P – Predicat
• NP – Nume predicativ

Резюме

130
Данная работа рассматривает подлежащее как синтаксическую
единицу, исследуя его семантические возможности и структурные способы
выражения на уровне простого и сложного предложения.
Под понятием «подлежащее» в данной работе подразумевается главная
часть двухсоставного предложения, структурно – независимая, которая
указывает на предмет речи, имея категориальное значение актанта или
носителя признака, то есть, указывая на носителя предикативности.
Понятие «подлежащее» сохраняет свой универсальный характер, но
при этом проявления подлежащего варьируют от одного языка к другому,
потому что в понятие подлежащего входят различные факторы, которые
побудили лингвистов сформулировать тезис о многофакторном характере
подлежащего. Подлежащее рассматривается в связи со сказуемым, с которым
находится в отношении неразрывности.
Семантика подлежащего рассматривается на релятивном уровне, где
оно (подлежащее) проявляется как агент, пациент, адресат, инструмент и т. д.
и на предикативном уровне, где действие подлежащего рассматривается
только в связи со сказуемым. Проявление существительного или другой
субстантивизированной части речи на релятивном уровне предложения
определяется в большей степени логико-семантическим классом, к которому
принадлежит существительное. Предикативный уровень предложения
выявляет тот факт, что подлежащее это фактор, от которого зависит
динамизм глагола-сказуемого. Другими словами, подлежащее это центр
предложения, но при этом семантические типы подлежащих зависят в
немалой степени от семантики глаголов.
В данной работе значимую часть занимают структурные исследования
подлежащего, которое может быть выраженным и невыраженным. На уровне
сложного предложения подлежащему соответствует придаточное
предложение.

131
Summary

The present paper examines the Subject as the unity of the syntax and
researches the semantic possibilities of the subject as well as the modality of the
structural feasibility of it at the phrase and sentence level. In this paper the Subject
is defined as main and structural-independent part of the bi-member sentence,
which indicates the object of speech, thus having the meaning of category of agent
or of the indicator of a state, thus indicating to the bearer of the predicative sign.
“Subject” as a notion preserves its universal character, though the
achievements of the subject varies from one language to another, because the
subject bears a series of divers factors, that is the fact which determined the
linguists to formulate the idea of the multi-factor character of the subject. The
Subject is studied next to the predicate, both having an inherent relation.
The semantic of the subject is analyzed at the relational level where it can be
an agent, patient, addressee, instrument etc. as well as at the predicative level
where the subject activity is viewed only in relation with the predicate. The Subject
behavior at the relational level of the formulation is mostly determined by the
logical-semantic category of the given subject. The predicative level emphasizes
the fact that the dynamism or the non-dynamism of the predicative verbs depends
on the subject, that is, the subject is the center of the sentence.
Although at the same time, the semantic types of the subject greatly depend on the
verb semantic.
From the structural point of view, the subject can be expressed and
unexpressed. In some cases we can find unexpressive subjects in sentences with no
subject at all or in some cases it can be the only semantic part of the sentence
(nominative sentences).
At the phrase level the subject is expressed by the subjective sentence.

132