Definiția UAI din 2006 prezintă unele provocări pentru exoplanete, deoarece limbajul este specific

Sistemului Solar și pentru că criteriile de rotunjime și de curățare a zonei orbitale nu sunt în prezent
observabile. Astronomul Jean-Luc Margot a propus un criteriu matematic care să stabilească dacă un
obiect își poate curăța orbita în timpul vieții stelei gazdă, pe baza masei planetei, axa semimajoră și masa
stelei gazdă.[63][64] Această formulă produce o valoare π care este mai mare decât 1 pentru planete.
Cele opt planete cunoscute și toate exoplanetele cunoscute au valori π peste 100, în timp ce Ceres, Pluto
și Eris au valori π de 0,1 sau mai puțin. Obiecte cu valori π de 1 sau mai mult sunt de asemenea așteptate
să fie aproximativ sferice, astfel încât obiectele care îndeplinesc cerința de curățare a zonei orbitale
îndeplinesc automat cerința de rotunjire.[65]

Obiecte considerate anterior planete

Tabelul de mai jos prezintă corpurile Sistemului Solar care odată au fost considerate planete.

Corp Clasificarea actuală Note

Soare Stea Clasificată ca planetă clasică (din grecescul πλανῆται, rătăcitor) în Antichitatea clasică și
Europa medievală, în conformitate cu modelul geocentric.[66]

Luna Satelit natural

Io, Europa, Ganymede și Callisto Sateliți naturali Cei mai mari sateliți ai lui Jupiter, cunoscuți sub numele
de sateliții galileeni după descoperitorul lor Galileo Galilei. El s-a referit la acești sateliți drept „planetele
Mediciani” în cinstea protectorului său, familia Medici. Erau cunoscute sub numele de planete
secundare.[67]

Titan,[e] Iapetus,[f] Rhea,[f] Tethys,[g] șid Dione[g] Sateliți naturali Cinci dintre sateliții mai mari ai
lui Saturn, descoperiți de Christiaan Huygens și Giovanni Domenico Cassini. La fel ca sateliții majori ai lui
Jupiter, erau cunoscuți sub numele de planete secundare.[67]

Pallas, Juno și Vesta Asteroizi Considerate planete de la descoperirea lor între 1801 și 1807
până când au fost reclasificate ca asteroizi în anii 1850.[69]

Ceres a fost clasificat ulterior drept planetă pitică în 2006.

Ceres Planetă pitică și asteroid

Astraea, Hebe, Iris, Flora, Metis, Hygiea, Parthenope, Victoria, Egeria, Irene, Eunomia Asteroizi
Mai mulți asteroizi, descoperiți între 1845 și 1851. Lista corpurilor dintre Marte și Jupiter, listă
care s-a extins rapid, a determinat reclasificarea lor ca asteroizi, lucru acceptat pe scară largă până în
1854.[70]
Pluto Planetă pitică și obiect din centura Kuiper Primul obiect trans-neptunian cunoscut (adică
planeta minoră cu o axă semi-majoră dincolo de Neptun). Considerată planetă de la descoperirea sa în
1930 până când a fost reclasificată ca planetă pitică în 2006.

Dincolo de comunitatea științifică, Pluto are încă o importanță culturală pentru mulți din publicul larg
datorită clasificării sale istorice ca planetă din 1930 până în 2006.[71]

Mitologie și nume

Zeii olimpici, după care au fost numite planetele din Sistemul Solar

Numele planetelor din lumea occidentală sunt derivate din practicile de numire ale romanilor, care în
cele din urmă derivă din cele ale grecilor și ale babilonienilor. În Grecia antică, cele două mari stele
Soarele și Luna erau numite Helios și Selene. Cea mai îndepărtată planetă (Saturn) se numea Phainon,
„strălucitorul”, urmată de Phaethon (Jupiter), „luminosul”; planeta roșie (Marte) era cunoscută sub
numele de Pyroeis, „cea de culoarea focului”. Cea mai strălucitoare (Venus) era cunoscută sub numele de
Phosphorus, „cea aducătoare de lumină” iar planeta finală (Mercur) a fost numită Stilbon, „cea a
strălucirii trecătoare”.

De asemenea, grecii au consacrat fiecare planetă unuia dintre zeii din panteonul lor: Helios și Selene
erau nume atât de planete cât și de zei, Phainon a fost consacrat lui Cronos, titanul care a fost tatăl
olimpicilor, Phaethon a fost consacrat lui Zeus, fiul lui Cronos care l-a detronat ca rege. Pyroeis a fost
consacrat lui Ares, fiul lui Zeus și zeul războiului, Phosphoros era controlat de Afrodita, zeița iubirii iar
Hermes, mesagerul zeilor și zeul învățării și al spiritului, a stăpânit asupra lui Stilbon.[24]

Practica greacă de a transplanta numele zeilor planetelor a fost aproape sigur împrumutată de la
babilonieni. Babilonienii au numit-o pe Phosphoros după zeița iubirii Ishtar, Pyroeis după zeul războiului
Nergal, Stilbon după zeul înțelepciunii Nabu și pe Phaethon după zeul lor principal, Marduk.[72] Există
prea multe concordanțe între convențiile de denumire grecești și babiloniene pentru ca acestea să fi
apărut separat.[24] Traducerea nu a fost perfectă. De exemplu, zeul babilonian Nergal a fost un zeu al
războiului și astfel grecii l-au identificat cu Ares. Spre deosebire de Ares, Nergal era și zeul bolilor și al
infernului.[73]

Astăzi, majoritatea oamenilor din lumea occidentală cunosc planetele după nume derivate din panteonul
olimpic al zeilor. Deși grecii moderni încă își folosesc numele străvechi pentru planete, alte limbi
europene, din cauza influenței Imperiului Roman și, mai târziu, a Bisericii Catolice, folosesc mai degrabă
numele latine decât cele grecești. Romanii, care, la fel ca grecii erau indo-europeni, împărtășeau cu ei un
panteon comun sub diferite denumiri, însă nu aveau bogate tradiții narative pe care cultura poetică
greacă le-a dat zeilor lor. În perioada finală a Republicii Romane, scriitorii romani au împrumutat o mare
parte din narațiunile grecești și le-au aplicat propriului panteon, până la punctul în care au devenit
practic nu se mai puteau distinge.[74]

Când romanii au studiat astronomia greacă, au dat planetelor propriile nume ale zeilor: Mercurius
(pentru Hermes), Venus (Afrodita), Marte (Ares), Jupiter (Zeus) și Saturnus (Cronus). Când au fost
descoperite planetele ulterioare în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, practica de numire a fost păstrată cu
Neptūnus (Poseidon). Uranus este unic prin faptul că este numit mai degrabă după o zeitate greacă decât
pentru omologul său roman (Caelus).

Personificarea lui Marte (miniatură din codul astrologic De Sphaera al Bibliotecii Estense, Modena).

Unii romani, după o credință originară din Mesopotamia, dar care s-a dezvoltat în Egiptul elenistic,
credeau că cei șapte zei după care au fost numite planetele petreceau ore pe rând în fiecare zi având
grijă de problemele de pe Pământ. Ordinea schimburilor era: Saturn, Jupiter, Marte, Soare, Venus,
Mercur, Luna (de la cea mai îndepărtată până la cea mai apropiată planetă).[75] Prin urmare, prima zi era
începută de Saturn (ora 1), a doua zi de Soare (ora 25), urmată de Lună (ora 49), Marte, Mercur, Jupiter și
Venus. Deoarece fiecare zi a fost numită de zeul care a început-o, aceasta este și ordinea zilelor
săptămânii în calendarul roman după ciclul Nundinae fost respins.[76]

Întrucât Pământul a fost acceptat în general ca planetă în secolul al XVII-lea,[42] nu există o tradiție de a-l
numi după un zeu.

Culturile non-europene folosesc alte sisteme de denumire planetară. India folosește un sistem bazat pe
Navagraha, care include cele șapte planete tradiționale (Surya pentru Soare, Chandra pentru Lună,
Budha pentru Mercur, Shukra pentru Venus, Mangala pentru Marte, Bṛhaspati pentru Jupiter și Shani
pentru Saturn) și nodurile lunare ascendente și descendente (puncte în care orbita Lunii traversează
ecliptica) Rahu și Ketu.

China și țările din estul Asiei supuse istoric influenței culturale chinezești (cum ar fi Japonia, Coreea și
Vietnam) folosesc un sistem de denumire bazat pe cele cinci elemente chinezești: apă (Mercur), metal
(Venus), foc (Marte), lemn (Jupiter) și pământ (Saturn).[76]
În astronomia tradițională ebraică, cele șapte planete tradiționale au (în cea mai mare parte) denumiri
descriptive - Soarele este ‫ חמה‬Ḥammah sau „cel fierbinte”, Luna este ‫ לבנה‬Levanah sau „cea alb‫”ד‬, Venus
este ‫ כוכב נוגה‬Kokhav Nogah sau „planeta str‫ד‬lucitoare”, Mercur este ‫ כוכב‬Kokhav sau „planeta” (av‫ג‬nd
‫מ‬n vedere lipsa ei de caracteristici distincte), Marte este ‫ מאדים‬Ma'adim sau „cea roșie”, iar Saturn este
‫ שבתאי‬Shabbatai sau „cel care se odihnește” (‫מ‬n referire la mișcarea sa lent‫ד מ‬n comparație cu celelalte
planete vizibile).[77] Cel mai ciudat este Jupiter, numit ‫ צדק‬Tzedeq sau „dreptate”. Steiglitz sugereaz‫ ד‬c‫ד‬
ar putea fi un eufemism pentru numele original al ‫ כוכב בעל‬Kokhav Ba'alsau „planeta lui Baal“.[77]

‫־‬n arab‫ד‬, Mercur este ‫ارد‬ ِ َ‫( ُعط‬ʿUṭārid, este asociat cu Ishtar/Astarte), Venus este ‫( الزهرة‬az-Zuhara, "cea
str‫ד‬lucitoare",[78] un epitet al zeiței Al-'Uzz]79[‫)ב‬, P‫ד‬m‫ג‬ntul este ‫( األرض‬al-ʾArḍ, de la aceeași r‫ד‬d‫ד‬cin‫ד‬
ca eretz), Marte este ‫( اَ ْل ِمرِّيخ‬al-Mirrīkh, ‫מ‬nsemn‫ג‬nd „s‫ד‬geata f‫ד‬r‫ ד‬pene” datorit‫ ד‬mișc‫ד‬rii sale
retrograde[80]), Jupiter este ‫( المشتري‬al-Muštarī, „cel de ‫מ‬ncredere”, din Akkadian[81]) și Saturn este
‫( ُز َحل‬Zuḥal, „cel care abandoneaz ]82[”‫)م‬.[83][84]Formare

Articol principal: Nebuloasă solară.

Disc protoplanetar (concept artistic)

Nu se cunoaște cu certitudine cum se formează planetele. Teoria predominantă este aceea că acestea
sunt formate în timpul colapsării unei nebuloase într-un disc subțire de gaz și praf. În nucleu se formează
o protostea, înconjurat de un disc protoplanetar rotativ. Prin acreție (un proces de aglutinare de
coliziune) particulele de praf din disc acumulează constant masă formând corpuri tot mai mari. Se
formează concentrații locale de masă cunoscute sub numele de planetezimale care accelerează procesul
de acreție prin atragerea de material suplimentar cu forța sa gravitațională. Aceste concentrații devin din
ce în ce mai dense până se prăbușesc spre interior datorită gravitației formând protoplanete.[85] După
ce o planetă atinge o masă ceva mai mare decât masa lui Marte, aceasta începe să acumuleze o
atmosferă extinsă,[86] crescând mult rata de captare a planetezimalelor.[87][88] În funcție de istoricul
acumulărilor de solide și gaze, poate rezulta o planetă uriașă, un gigant de gheață sau o planetă telurică.
[89][90][91]

Coliziune asteroidă - o construcție de planete (concept artistic).

Când protosteaua a crescut până la punctul de aprindere pentru a forma o stea, discul rămas este
îndepărtat din interior spre exterior prin fotoevaporare, vânt solar și alte efecte.[92][93]
După aceea, pot exista numeroase protoplanete care orbitează steaua sau una pe cealaltă, dar în timp,
multe se vor ciocni, fie pentru a forma o singură planetă mai mare, fie eliberând material care va fi
absorbit de alte protoplanete sau planete.[94] Acele obiecte care au devenit suficient de masive, vor
capta cea mai mare parte din vecinătatea lor orbitală devenind planete. Protoplanetele care au evitat
coliziunile pot deveni sateliți naturali ai planetelor printr-un proces de captare gravitațională sau rămân
în centurile altor obiecte pentru a deveni planete pitice sau corpuri mici.

Impactul energetic al planetelor mai mici (precum și dezintegrarea radioactivă) vor încălzi planeta în
creștere, determinând să se topească cel puțin parțial. Interiorul planetei începe să se diferențieze în
funcție de masă, dezvoltând un nucleu mai dens.[95] Planetele telurice mai mici își pierd cea mai mare
parte a atmosferei din cauza acestei acreții, dar gazele pierdute pot fi înlocuite prin pierderea gazelor din
manta și a impactelor ulteriore cu cometele.[96] (Planetele mai mici vor pierde orice atmosferă pe care o
vor câștiga prin diferite mecanisme de evadare.)

Odată cu descoperirea și observarea sistemelor planetare din jurul altor stele, devine posibilă
elaborarea, revizuirea sau chiar înlocuirea acestui proces. În prezent, se crede că nivelul de metalicitate -
termen astronomic care descrie abundența elementelor chimice cu un număr atomic mai mare de 2
(heliu) - determină probabilitatea ca o stea să aibă planete.[97] Prin urmare, se crede că o stea de
populație I bogată în metale va avea probabil un sistem planetar mai substanțial decât o stea de
populație II, săracă în metale.

Rest de supernovă, care produce materiale ce formează planete.