Iarna plânge în palmă

Drumuri veșnic călătoare, apele râurilor s-au oprit într-un gând, prefăcute-n
cărări. Și ceasul stă o clipă, încremenind întreaga natură la venirea lui Decembrie. Pe
geamuri, iarna depune fiori de suflete ce-ngheață, iar fumuri groase clăbucesc din
hornurile caselor și se risipesc în văzduh. Privirile admiră întinderea nemărginită, albă și
înălțimile înghețate ale copacilor , iar ceața ce le învăluie piscurile se rupe în pale
argintii.

Înegrite de ploi și de vreme, porțile caselor sunt înghețate. Pe poteca pustie,

albă, rareori mai trece cineva. Năuce, zboară deasupra caselor ciorile, prevestind parcă
venirea unei furtuni. Vijelia se dezlănțuie, vântul biciuiește aspru întinderile nesfârșite.

Îmi plânge iarna în palmă cu lacrimile-i albe, argintii. Viața petalelor înghețate se
stinge în palma mea. Mai plânge iarna și în palma codrului și a pădurii care se pleacă
sub povara norilor plumburii. Corbii săgetează văzduhul și-și poartă singurătatea prin
îngheț. Arborii din grădini, rămași fără frumusețile verii, sunt atât de goi în ochii noștri,
dar atât de plini de amintiri lăsate de timpul scurs...

La sfârșit de decembrie vâslează alene dalbele ninsori în ritmul sinfoniilor, în glas

de clopoțel. Miros de brad și de turtă dulce te urmărește pretutindeni, gândul zboară
departe și în Ajun sufletul visează...Pășești sfios pe drumuri șerpuite, iar în spate
urmele pașilor își strâng parcă fericirea. Lacrimile ce ți se preling pe obraz îngheață și
se transformă în nestemate. Misterul argintiu de pretutindeni te învăluie și-l simți
fulguind în suflet . Pomii împodobiți îți zâmbesc ... simți căldura gerului, suntele tăcerii și
vezi stelele speranței pe cerul acoperit de gânduri.