ACASĂ (HTTP://ROLII.RO) » CĂUTARE (HTTP://ROLII.

RO/CAUTARE) » 2118/2018

2118/2018
29-06-2018

Litigiu privind functionarii publici statutari

Tribunalul CLUJ

document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:TBCLJ:2018:019.xxxxxx
Dosar nr. XXXXXXXXXXXXX
Cod operator de date cu caracter personal 3184

ROMÂNIA

TRIBUNALUL C___
SECȚIA MIXTĂ DE C_________ ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ SI
ASIGURĂRI SOCIA LE

SENTINȚA CIVILA Nr. 2118/2018

Ședința publică de la 25 Iunie 2018
Completul compus din:
P_________ P____ V________ P______
Grefier I____-M_______ P___

Pe rol fiind judecarea cauzei C_________ administrativ și fiscal privind pe reclamantul

M____ P___ L_______ în contradictoriu cu pârâtul I____________ DE POLIȚIE JUDEȚEAN
C___ , având ca obiect litigiu privind funcționarii publici statutari
La apelul nominal lipsă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 18.06.2018, fiind consemnate în
încheierea de ședința de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când
instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul art. 396 N.C.P.C., a amânat
pronunțarea pentru data de 25 iunie 2018 și pentru astăzi 29.06.2018.
Cauza se retine în pronunțare pe actele de la dosar.

INSTANȚA

D eliberând asupra apelului , constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C___ la data de 05.04.2018 reclamantul M____
P___ L_______ a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I____________ JUDEȚEAN DE
POLIȚIE C___ obligarea acestuia să îi acorde un număr de 23 de zile de concediu de odihnă
aferent anului 2017, proporțional cu munca prestată în anul 2017, conform Codului Muncii și
contractului colectiv de muncă, cu cheltuieli de judecată.
Petitele 2 și 3 din cererea reclamantului au fost disjunse prin încheierea din data de
18.06.2018 , formându-se dos. nr. XXXXXXXXXXXXX.
În susținerea cererii, reclamantul a învederat faptul că deține funcția de agent șef adjunct
de poliție în cadrul Poliției mun. T____, fiind angajat din martie 2007, având o vechime în
muncă de peste 10 ani, astfel că are drept de concediu d eodihnă de 38 de zile calendaristice
pe an.
Ca urmare a nașterii unui copil, în perioada 25.10.xxxxxxxxxxxxx17 s-a aflat în concediu
pentru creșterea copilului.
A arătat că a revenit la serviciu anterior împlinirii de către minor a vârstei de 2 ani, iar prin
adresa nr. xxxxxx/05.04.2017 i s-a comunicat că pentru anul 2017 are dreptul la 5 zile de
concediu de odihnă.
Prin adresa nr. xxxxxx/29.12.2017 i s-a comunicat că pentru anul 2015 a avut dreptul la 32 de
zile de concediu, din care a efectuat 27, rămânând așadar un număr de 5 zile de concediu. În
perioada 26.10.xxxxxxxxxxxxx17 a beneficiat de concediu pentru creșeterea copilului, astfel
că pentru anul 2017 are dreptul la 5 zile de concediu de odihnă.
Invocă în drept dispozițiile art 4 alin.1 din HG 1578/2002, respectiv prevederile contractului
colectiv de muncă, respectiv art 144 C muncii, apreciind că i se cuvine dreptul la concediu
aferent perioadei de 9 luni prestate în decursul anului 2017.
Reclamantul a mai arătat că potrivit art 1 alin.2 din Codul Muncii, acesta se aplică și
raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, iar interpretarea dispozițiilor legale
de către pârât este una eronată.
Pârâtul I____________ JUDEȚEAN DE POLIȚIE C___ a formulat întâmpinare, f. 23, solicitând
respingerea cererii de chemare în judecată, arătând că în anul 2015 reclamantul a efectuat
27 de zile de concediu de odihnă, și au rămas un număr de 5 zile de concediu; a mai arătat
faptul că în perioada 26.10.xxxxxxxxxxxxx17 reclamantul a beneficiat de concediu pentru
creșterea copilului și că, în baza art.3 alin.2 din HG 1578/2002 acesta are dreptul la cele 5 zile
de concediu de odihnă. A mai arătat că activitatea reclamantului a fost întreruptă prin
efectuarea concediului de creștere a copilului, și doar din anul 2018 mai poate efectua
concediu de odihnă.
Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
În fapt, la data de 03.04.2017 reclamantul a solicitat pârâtului să i se comunice nr. de zile de
concediu aferente anului 2017, pentru perioada de 9 luni ce urma a se afla în activitate – f.
11. Pârâtul i-a comunicat că potrivit art.3 alin.2 din HG 1578/18.12.2002, în anul 2017 are
dreptul la un număr de 5 zile de concediu de odihnă.-f 12.
Prin cererea nr. 122/17.11.2017, reclamantul a solicitat pârâtului să i se acorde concediul de
odihnă aferent anului 2017, și anume 28 de zile calendaristice, proporțional cu activitatea
prestată în acel an – f. 13.
Prin adresa nr. xxxxxx/29.12.2017 i s-a comunicat reclamantului că , în baza art. 3 alin.1 și 2
din HG 1578/2002, deoarece în perioada 26.10.xxxxxxxxxxxxx17 a beneficiat de concediu
pentru creșterea copilului, activitatea sa a fost întreruptă și doar din anul 2018 va beneficia
de 38 de zile calendaristice de concediu de odihnă –f. 15.
Pârâtul nu motivat nici prin răspunsurile transmise reclamantului, nici prin întâmpinarea
depusă la dosar motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la nicio zi de concediu
pentru anul 2017 , deși acesta a lucrat efectiv 9 luni.
Art. 3 din HG 1578/2002 are următorul conținut: „(1) Polițiștii care au absentat de la
program întregul an calendaristic, fiind în concedii medicale, concediu de maternitate,
concedii pentru îngrijirea copilului, acordate în condițiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările ulterioare, ori în
concedii fără plată, nu au dreptul la concediu de odihnă pentru acel an.”
Tribunalul constată că acest articol face trimitere la Legea 19/2000, care , la art. 121 prevede
că:
(1) Asigurații a u dreptul la:
a) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani și,
în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
b) concediu și indemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani,
iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei
de 18 ani.
Prin întâmpinare s-a invocat faptul că alin.2 al art. 3 din HG 1578/2002 justifică acest lucru.
Acest text prevede că „ (2) În cazul în care perioadele de concedii prevăzute la alin. (1),
însumate, au fost de 12 luni sau mai mari și s-au întins pe doi ori mai mulți ani
calendaristici consecutivi, polițiștii au dreptul la un singur concediu de odihnă, acordat în
anul reluării activității , în măsura în care nu a fost efectuat în anul în care a intervenit
absența de la serviciu pentru motivele prevăzute la alin. (1).
Pârâtul a invocat faptul că art. 145 din C muncii nu face referire la concediul pentru
creșterea copilului, însă, în același timp, Tribunalul constată că nici art 3 din HG 1578/2002
nu face referire la concediul pentru creșterea copilului, ci doar la cel pentru îngrijirea
copilului ( bolnav, sn), prin urmare nici acest text nu putea constitui o motivare în drept
corectă, pentru refuzul acordării concediului de odihnă aferent anului 2017.
În ceea ce privește legislația aplicabilă, Tribunalul apreciază că în cauză sunt incidente pe
lângă dispozițiile din HG 1578/2002 și cele ale Codului Muncii, în temeiul art. 1 alin.2 din
Codul Muncii, urmând a fi analizate în ceea ce urmează.
Art. 3 alin.1 din HG 1578/2002 se referă la situația în care ar fi absentat întregul an
calendaristic. Or, astfel cum ambele părți au arătat, reclamantul s-a reîntors în activitate în
decursul anului 2017, de la 1.04.2017, prin urmare, acesta a desfășurat activitate în decursul
anul 2017, pe o durată de 9 luni, iar cererea sa privește concediul de odihnă aferent anului
2017.
Potrivit art. 1 din HG 1578/2002 - (1) Polițiștii au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un
concediu de odihnă plătit, a cărui durată se stabilește în raport cu vechimea lor în serviciu,
după cum urmează:
a) 32 de zile calendaristice, pentru cei cu o vechime în serviciu de până la 10 ani;
b) 38 de zile calendaristice, p entru cei cu o vechime în serviciu de peste 10 ani.
Raportat la vechimea în muncă a reclamantului, acesta are dreptul la un concediu de odihnă
de 38 de zile calendaristice.
Cu privire la implicațiile efectuării de către un polițist a concediului pentru creșterea
copilului, Tribunalul arată următoarele:
În drept, potrivit art. 144 alin. 1 Codul Muncii, „ Dreptul la concediu de odihnă anual plătit
este garantat tuturor salariaților ”, iar potrivit art. 145 alin. 4 din același act normativ, „ La
stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de
muncă și cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal și
concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.”
OUG nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor,
aprobată prin Legea nr. 132/2011, statuează la art. 22 în sensul că „ ( 1) Perioada în care o
persoană beneficiază de drepturile prevăzute la art. 2 alin. (1), respectiv la art. 5 și art. 9 alin.
(4) și (5) constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare în vederea stabilirii drepturilor
de pensie în sistemul public și a drepturilor stabilite de Legea nr. 76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și
completările ulterioare . (2) Perioada concediului pentru creșterea copilului prevăzut la art.
2 alin. (1) constituie vechime în muncă și în serviciu, precum și în specialitate și se are în
vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu acestea , cu respectarea prevederilor
Legii nr. 200/2004 privind recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale pentru
profesiile reglementate din România, cu modificările și completările ulterioare”.

Raportat la prevederile legale sus-citate, instanța reține, sub un prim aspect, că situația
persoanei aflată în concediu pentru creșterea copilului nu se regăsește în enumerarea
expresă cuprinsă la art. 145 alin. 4 C .Muncii, mot iv pentru care, pârâtul nu a considerat
aceasta ca fiind o perioadă în care s-a prestat activitate, care să se ia în considerare la
stabilirea duratei concediului de odihnă anual, pârâtul susținând faptul că a avut loc o
întrerupere a activității reclamantului.
Or, concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani reprezintă o cauză de
suspendare a raporturilor de muncă, potrivit art. 51 din C muncii din inițiati va angajatului.
Cu toate acestea, dispozițiile OUG nr. 111/2010 statuează expres că p erioada concediului
pentru creșterea copilului se are în vedere la stabilirea drepturilor ce se acordă în raport cu
noțiunea de vechime în muncă și în serviciu, precum și în specialitate, iar din această
perspectivă, se reține că vechimea în muncă este dată tocmai de „ m unca prestată în
temeiul unui contract individual de muncă”, după cum prevede art. 16 alin. 5 C .Muncii.
Altfel spus, dacă perioada concediului pentru creșterea copilului constituie vechime în
muncă , iar vechimea în muncă este dată de prestarea muncii în temeiul contractului
individual de muncă, concluzia care se desprinde este aceea că, indirect, perioada acestui
concediu este asimilată unei „ perioade de muncă prestată ”, or pentru perioadele de muncă
prestate – efectiv sau asimilate în baza legii, asimilare ce poate fi expresă sau dedusă pe
cale de interpretare -, principiul este acela al acordării corespunzătoare a concediului de
odihnă, garantat prin lege tuturor salariaților și care „ nu poate forma obiectul vreunei
cesiuni, renunțări sau limitări ”, după cum prevede art. 144 alin. 2 Codul Muncii.
De asemenea, în ceea ce privește interpretarea art. 145 C .Muncii, se reține că prin Decizia nr.
760/17.12.2014 pronunțată de Curtea Constituțională a României , s-a reținut că prin Legea
pentru modificarea și completarea Legii nr.53/2003 — Codul muncii, respectiv a dispozițiilor
art.I pct.4 și 5 referitoare la modificarea art.145 alin.(2) din Codul muncii și la completarea
acestui articol cu alin.(4), dispozițiile criticate nu mai prevăd expressis verbis noțiunea de „
proporționalitate” a concediului de odihnă cu activitatea prestată, din motive de tehnică
legislativă, deoarece aceste dispoziții trebuie să se coreleze cu cele nou-introduse la alin.(4)
și la alin.(6).
S-a mai învederat de către instanța de contencios constituțional că modificarea legislativă
criticată ține cont de prevederile art.7 alin.(1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării
timpului de lucru, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, _______, nr.299 din 18
noiembrie 2003, potrivit cărora „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice
lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în
conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile
și practicile naționale.” Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene
referitoare la interpretarea art.7 din această directivă, statelor membre le este permis să
prevadă că dreptul la concediul anual plătit acordat de dreptul național variază în funcție de
cauza absenței lucrătorului din motive de sănătate, cu condiția să fie întotdeauna mai mare
sau egal cu perioada minimă de 4 săptămâni prevăzută la art.7 din directivă. Acest articol
trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale care prevede, în
funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, o perioadă de concediu
anual plătit mai mare sau egală cu perioada minimă de 4 săptămâni garantată de această
directivă ( Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza C-282/10, Maribel
Dominguez împotriva Centre informatique du Centre Ouest Atlantique și Préfet de la région
Centre, paragrafele 49 și 50). Totodată, prin Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în
cauzele conexate C-350/06 și C-520/06, Gerhard Schultz-Hoff împotriva Deutsche
Rentenversicherung Bund și Stringer și alții împotriva Her Majesty’s Revenue and Customs ,
s-a reținut că finalitatea dreptului la concediul anual plătit este aceea de a-i permite
lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere.
Astfel, această finalitate diferă de cea a dreptului la concediul medical, care se acordă
lucrătorului pentru ca acesta să poată să se refacă după o boală (paragraful 25).
Așadar, s-a reținut că, sub aspectul dreptului la concediu de odihnă, Directiva 2003/88/CE nu
face nicio distincție între lucrătorii care, în perioada de referință, sunt absenți de la serviciu
pentru că se află în concediu medical, de scurtă sau de lungă durată, și cei care au lucrat
efectiv în perioada menționată (paragraful 40). Rezultă că un stat membru nu poate
condiționa dreptul la concediul anual plătit conferit chiar de Directiva 2003/88/CE tuturor
lucrătorilor de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință stabilită de statul
menționat (paragraful 41). Totodată, Curtea Constituțională a reținut că, d in analiza
procesului legislativ al Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.53/2003 — Codul
muncii reiese că, la data de 20 februarie 2014, Comisia Europeană a decis punerea în
întârziere a României pentru transpunerea incorectă a Directivei 2003/88/CE privind
anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, deoarece legislația națională - și anume
art.145 alin.(2) din Codul muncii, dar și legislația secundară care reglementează pe categorii
de salariați aceste aspecte -, ridică probleme de compatibilitate cu art.7 din directiva
menționată, acesta fiind astfel contextul în care legiuitorul a intervenit și a modificat Codul
Muncii, printre alte dispoziții fiind introdus și textul art. 145 alin. 4, în forma mai sus-redată.
Ținând seama de rațiunea modificărilor legislative, raportat la prevederile art. 148 din
Constituția României, republicată, prin care s-a statuat, în alin. 2, că, urmare a aderării
României al tratatele constitutive ale Uniunii Europene, „ p revederile tratatelor constitutive
ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,
au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor
actului de aderare” , iar conform alin. 4 autoritatea judecătorească „ garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)”,
valorificând în mod corespunzător jurisprudența europeană mai sus indicată, instanța
apreciază, pentru identitate de rațiune și cu respectarea dezlegărilor date de CJUE, că
ipoteza persoanei aflată în concediu pentru îngrijirea copilului s e subsumează noțiunii de
”perioadă de activitate prestată ”, care se ia în considerare la acordarea și stabilirea duratei
concediului de odihnă anual. Reținând că analiza Curții Constituționale s-a raportat la D
irectiva 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, instanța
reține că la nivel european aspectul ce face obiectul prezentului litigiu este reglementat
prin Directiva 2010/18/UE a Consiliului Uniunii Europene de punere în aplicare a Acordului-
cadru revizuit privind concediul pentru creșterea copilului, din clauza 2 paragraful 1 a
acestui acord rezultând că dreptul individual al lucrătorilor la concediu pentru creșterea
copilului se recunoaște acestora „ pentru a le da posibilitatea de a îngriji copilul respectiv” ,
or după cum s-a reținut și în Hotărârea de principiu nr. 1199/10.11.2015 a Consiliului Superior
al Magistraturii privind problema corelației dintre concediul pentru îngrijirea copilului în
vârstă de până la un an, până la 2 ani sau, după caz, până la 3 ani in cazul copilului cu
handicap, și concediul de odihnă aferent pentru anul respectiv (f. 29-32), finalitatea
dreptului la concediul de odihnă anual plătit este aceea de a permite lucrătorului să se
odihnească – beneficiarul politicii de protecție socială fiind însuși lucrătorul -, pe când
finalitatea concediului pentru creșterea copilului este aceea de a ajuta la creșterea copilului,
iar nu de relaxare și odihnă pentru părintele în cauză, beneficiar fiind în acest caz chiar
copilul.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept, instanța reține că apărările formulate în
cauză de pârâtul I____________ JUDEȚEAN DE POLIȚIE C___ sunt netemeinice,
interpretarea care se impune a fi dată art. 145 din Codul Muncii, precum și art. 22 din OUG
nr. 111/2010 trebuind a fi realizată doar prin raportare și cu aplicarea prioritară a dreptului
european și a jurisprudenței CJUE, astfel cum s-a reținut anterior.
În același sens se impune a se interpreta și aplica prevederile HG nr. 1578/2002 privind
condițiile în baza cărora polițistul are dreptul la concedii de odihnă, concedii de studii și
învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament și recuperare, fiind cert că
textul art. 1 alin. 3 din această hotărâre invocat în apărare de pârâtă, care prevede că „ Durata
concediului de odihnă al polițiștilor încadrați în cursul anului se stabilește proporțional cu
perioada lucrată de la data încadrării până la finele anului calendaristic respectiv și în
raport cu vechimea în serviciu stabilită potrivit alin. (2)” nu se aplică prezentului litigiu, așa-
numitul „criteriu al proporționalității” nemaifiind consacrat ca atare nici de Codul Muncii,
urmare a modificărilor legislative mai sus analizate.
Prin urmare, câtă vreme art. 1 alin. 1 lit. b) din HG nr. 1578/2002 recunoaște polițiștilor cu o
vechime în serviciu de peste 10 ani, dreptul la un concediu de odihnă plătit de 38 de zile
calen daristice, rezultă că pentru anul 2017 reclamantul ar fi avut dreptul la acest concediu
de odihnă, deoarece s-a aflat în activitate efectiv, timp de 9 luni, iar celelalte 3 luni, cât a fost
în concediu pentru creșterea copilului au reprezentat perioadă asimilată, prevăzută de lege,
conform considerentelor mai sus expuse.
Tribunalul mai reține și faptul că prin prezenta cerere nu s-a solicitat și acordarea zilelor de
concediu neefectuate, aferente anului 2015, ci doar zilele de concediu la care reclamantul a
apreciat că este îndreptățit ( în opinia sa, raportat la cele 9 luni lucrate efectiv).
În limitele învestirii instanței, Tribunalul fiind ținut de principiul disponibilității care
guvernează procesul civil, reținând caracterul întemeiat al pretenției reclamantului de a i se
acorda concediul de odihnă aferent anului 2017, Tribunalul va admite petitul 1 al cererii și va
dispune obligarea pârâtului I____________ JUDEȚEAN DE POLIȚIE C___ să acorde
reclamantului un număr de 23 de zile de concediu de odihnă, aferent anului 2017.
Tribunalul reține și obligația pârâtului de a acorda reclamantului concediul de odihnă
neefectuat în anul 2017 într-o perioadă de 18 luni , începând cu anul următor celui în care s-
a născut dreptul la concediul de odihnă anual ( și anume, începând cu 1 ianuarie 2018, până
la 1.07.2019), conform Contractului Colectiv de muncă, art 24, care se coroborează cu Codul
Muncii, art. 146, alin.2.
În temeiul art. 453 C .proc.civ., va obliga pârâtul I____________ JUDEȚEAN DE POLIȚIE C___
la plata în favoarea reclamantului a sumei de 255 0 lei cu titlu de cheltuieli de judecată
reprezentând onorariu avocat, cf. chitanțelor nr. 41/29.03.2018, respectiv 53/26.04.2018, (f. 33-
34 ) .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE

Admite petitul 1 din cererea formulată de reclamantul M____ P___ L_______ în

contradictoriu cu pârâtul I____________ JUDEȚEAN DE POLIȚIE C___.
Dispune obligarea pârâtului să îi acorde reclamantului M____ P___ L_______ un număr de
23 de zile de concediu de odihnă, aferent anului 2017.
Obligă pârâtul I____________ JUDEȚEAN DE POLIȚIE C___ la plata în favoarea
reclamantului a sumei de 255 0 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu
avocat.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare. Cererea și motivele se depun la Tribunalul
C___ .
Pronunțarea s-a făcut prin punerea soluției la dispoziția părților prin grefa instanței, azi,
29.06.2018.
 P_________,
P____ V________
P______

Grefier,
I____-M_______ P___

Red. Dact. PVP, 29.06.2018

Acest document este preluat și procesat de o aplicație realizată gratuit de Wolters Kluwer
Romania (http://www.wolterskluwer.ro/) pentru Fundatia RoLII (http://www.rolii.ro/).
Conținutul său poate fi preluat și utilizat cu citarea sursei: www.rolii.ro (http://www.rolii.ro/)