Curs nr.

Instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania și Banat.

Politica imperialilor în spațiul intracarpatic și criza despotismului luminat

a) Transilvania şi Banatul sub dominaţie habsburgică

Intrarea Transilvaniei sub dominaţie habsburgică a modificat substanţial statutul politic
al Principatului, adus în stare de supunere completă faţă de Viena, şi a schimbat destinul
românilor din acele teritorii. Instaurarea dominaţiei Curţii din Viena a fost consecinţa înaintării
habsburgice în teritoriile stăpânite până la 1683 de Poartă. După asediul eşuat al Vienei, Imperiul
sultanilor a intrat într-un declin accentuat, iar înaintarea austriacă în direcţia Carpaţilor şi a
Dunării a fost fulgerătoare. Această expansiune spre sud-estul Europei consacră vocaţia de
„imperiu dunărean” a statului condus de Habsburgi.
În contextul acestor acţiuni de cucerire şi anexare, imperialii începuseră negocieri încă
din1685 cu principele Mihail Apafi (1661-1690) pentru acceptatea de către acesta a autorităţii
împăratului Leopold I (1655-1687) asupra Transilvaniei. În acelaşi an, imperialii au încheiat o
înţelegere secretă cu cancelarul Mihail Teleki, având în vedere integrarea Transilvaniei în Liga
Sfântă şi acceptarea trupelor în ţară. În 1686 a fost acceptată protecţia imperială, sub presiunea
armatei. Tratatul, încheiat la 28 iunie 1686, recunoştea în schimb domnia ereditară a principelui
Mihail Apafi şi confirma vechile privilegii şi libertăţi ale stărilor. Dar abia un an mai târziu
principatul dunărean încheia un tratat de apărare cu Poarta, căreia continua să-i plătească tribut.
În acelaşi an, la 27 octombrie, s-a semnat la Blaj un nou tratat, prin care 12 oraşe şi cetăţi erau
obligate să primească peste iarnă garnizoane austriece şi să achite o contribuţie financiară.
Această situaţie neclară a fost urmată de pătrunderea armatei imperiale în Transilvania şi
ocuparea celor mai importante cetăţi. În atari condiţii, Transilvania a renunţat, la 9 mai 1688, la
suzeranitatea otomană şi a trecut sub protecţia împăratului de la Viena. Momentul marchează,
practic, instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania. Moartea lui Mihail Apafi, doi ani
mai târziu, a netezit calea imperialilor spre preluarea autorităţii depline asupra Principatului. Fiul
său, Mihail Apafi al II-lea, minor, a devenit doar formal principe al Transilvaniei.
Asociind presiunile cu concesiile, pajura imperială s-a insinuat, promovând cu tenacitate
politica sa de instalare şi de organizare a regimului habsburgic în Transilvania. Aceasta în ciuda
dificultăţilor întâmpinate, atât pe plan intern, cât şi extern. Opoziţia unei părţi însemnate a
nobilimii maghiare reformate, avându-l în frunte pe Emerich Thököly, este dublată de probleme
externe, ivite atât la graniţa din sud-estul Imperiului, cât şi la cea de vest. Opoziţia Porţii şi
victoria forţelor turco-române de la Zărneşti, la 11 august 1690, era concomitentă reluării
conflictului cu Franţa în Apus. Toate aceste dificultăţi îi vor fi determinat pe Habsburgi la o
oarecare moderaţie. Aceasta se regăseşte în compromisul realizat în Diploma leopoldină din 4
decembrie 1691, care a reglementat pentru un veac şi jumătate viaţa constituţională a
principatului prin cele 18 puncte ale sale. Acesta îşi păstra individualitatea şi structurile sale
politice şi confesionale. Erau menţinute stările şi privilegiile consacrate, statutul religiilor recepte
(catolică, reformată, luterană şi unitariană), legislaţia (codurile de legi Tripartitum, Approbatae
şi Compilatae), dieta, administraţia şi justiţia. Comerţul era declarat liber. Transilvania devenea
o provincie separată în cadrul imperiului, păstrându-şi statutul juridic de Principat, fiind condusă
de împărat prin intermediul unui guvernator. Acesta era ales de către dietă şi confirmat de Curtea
de la Viena. Comandantul forţelor armate era austriac. Se stabilea o contribuţie financiară a
provinciei, cifrată la 112.500 florini renani aur anual, pe timp de pace, şi 400.000, pe timp de
război.
Românii erau excluşi, în continuare, de la viaţa politică a Principatului, rezervată
„naţiunilor” privilegiate, fiind consideraţi toleraţi. Speranţele lor că guvernul central le va sprijini
lupta cu autorităţile locale avea să se dovedească, în cele din urmă, o iluzie.
 Integrarea Transilvaniei avea să fie, treptat, desăvârşită. În 1696, Mihail Apafi al II-lea,
doar formal principe, a fost silit să abdice, titlul revenind, ulterior, împăratului. E adevărat,
autonomia era drastic restrânsă, dar se păstra individualitatea politică a provinciei, ale cărei
instituţii erau recunoscute chiar în diploma imperială. Pacea de la Karlowitz (1699) a consacrat
pe plan internaţional o stare de lucruri deja existentă: încorporarea Transilvaniei în Imperiu. Ea
s-a accentuat după răscoala lui Francisc Rákoczi al II-lea. Desfăşurată între 1703-1711, ea a
asociat opţiunilor antihabsburgice ale unei importante părţi a nobilimii protestante maghiare largi
categorii ale populaţiei, inclusiv ţărănimea, animată de motivaţii sociale. În ciuda sprijinului
extern, francez şi polonez mai cu seamă, caracterul pe care îl ia războiul, sub presiunea
participării ţărăneşti, îndepărtează nobilimea de insurecţie şi o pregăteşte pentru compromisul
colaborării cu Habsburgii. Pacea de la Satu Mare (1711) semnifică sfârşitul răscoalei şi
acceptarea noii stăpâniri.
Armata, birocraţia, catolicismul au constituit arme formidabile în procesul de integrare a
Transilvaniei în structurile Imperiului. A fost minuţios aplicată o politică de modelare şi
subordonare a instituţiilor Principatului. Împăratul însuşi era principe al Transilvaniei. În fruntea
Guberniului, creat în 1693, era numit un guvernator, prioritar dintre generalii austrieci şi de
religie catolică. Armata căpăta în 1712 o conducere unică, Comandamentul General al
Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Comandantul era un general austriac, subordonat direct
Consiliului aulic de Război de la Viena (Hofkriegsrat). Dieta, păstrată, şi-a pierdut atribuţiile
reale, devenind, în fapt, un simplu organism decorativ, chemat să dea legitimitate creşterii
impozitelor. De altfel, în perioada absolutismului Mariei Tereza a încetat să mai fie convocată.
Cancelaria aulică a Transilvaniei, înfiinţată în 1694, cu sediul la Viena, reorganizată în secolul
următor, a subordonat Cancelaria provincială. Tezaurariatul, instituţia responsabilă cu măsurile
economice şi financiare, funcţiona în subordinea aceleiaşi Cancelarii aulice. În fapt, toate
instituţiile centrale ale Principatului au fost subordonate, în încercarea de a controla cât mai
eficient provincia şi de a o integra în structurile imperiale1.
Părţile apusene au fost desprinse, treptat, din Transilvania şi trecute în subordinea
Consiliului Locumtenenţial de la Buda, creat în 1724 şi aflat, la rându-i, în ascultarea Cancelariei
Aulice Ungare de la Viena, înfiinţate în 1695. Garnizoane imperiale erau în mai multe puncte, în
scopul controlului acestor părţi (Partium).
Banatul a fost alipit prin pacea de la Passarowitz (1718), fiind cucerit în urma
războiului austro-turc din anii 1716-1718. A beneficiat de un statut special, fiind domeniu
imperial, supus direct Vienei. În plan militar, avea o conducere proprie, dependentă de Consiliul
Aulic de Război. Administraţia era una mixtă, civilă şi militară (Banater Landes-
Administration). În fruntea provinciei erau numiţi guvernatori civili şi militari, care depindeau de
Consiliul Aulic de Război şi de Comisia Neoaquistică, ambele cu sediul la Viena. Ultima
instituţie fusese înfiinţată în 1718, pentru a administra teritoriile obţinute de la Poartă: Banatul,
Oltenia, Serbia, Slavonia. Guvernatorul era ajutat de câte doi consilieri militari şi doi civili.
Teritoriul Banatului a fost împărţit în 13 districte, în fruntea fiecăruia aflându-se un administrator
(Verwalter). În zona Tisei şi a Mureşului, regiune de graniţă, au fost aduse şase companii
militare.
În 1751, în Banat a fost introdusă administraţia civilă, în fruntea provinciei fiind numiţi
„preşedinţi”, subordonaţi Camerei Aulice vieneze. Administraţia militară revenea
Comandamentului Militar General al Banatului.

1
Vezi subcapitolul despre instituţiile centrale ale Principatului Transilvaniei în timpul stăpânirii habsburgice,
semnat de profesorul Avram Andea în Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa
Luminilor (1711-1821), coord. Dr. Paul Cernovodeanu, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, Bucureşti, 2002, pp. 351-
378. Vezi şi Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1994, p. 57 şi urm.
 La 6 iunie 1778 a fost proclamată „reîncorporarea” Transilvaniei la Ungaria, în anul
următor fiind înfiinţate trei comitate bănăţene: Timiş, Torontal, Caraş, prin intermediul cărora
trebuia să se producă integrarea în structurile administrative maghiare.
Teritoriul ce forma graniţa militară bănăţeană rămânea subordonat Comandamentului
Militar General al Banatului, în urma reorganizării regimentelor grănicereşti în anii 1768-1774.

b) Unirea cu Biserica Romei. Implicaţiile şi însemnătatea sa2

Fenomenul uniaţiei a fost extrem de complex. Însăşi motivaţia sa este una de o mare
complexitate. „Unirea” cu Roma a reprezentat o remarcabilă acţiune politico-religioasă a
Habsburgilor, care doreau o contrapondere la corpul celor trei „naţiuni” politice ale
Transilvaniei. În acelaşi timp, venind în întâmpinarea Contrareformei catolice, factorul politic se
bizuia pe un instrument puternic – catolicismul – cu un mare potenţial de a sluji politica
centralizatoare şi integratoare a noii stăpâniri. O anume toleranţă, inspirată de certe considerente
politice, i-a condus pe noii stăpânitori la utilizarea acestei formule confesionale, convinşi fiind că
astfel îşi vor atrage mai uşor supuşii. O parte a elitei româneşti din Transilvania, recte o parte a
clerului, era interesată de această soluţie, prin prisma avantajelor pe care le oferea pentru ieşirea
din starea de marginalizare.
Precedentul exista. O parte a clerului rutean din Ungaria Superioară trecuse la unire în
1646. Un număr de preoţi ortodocşi români din Maramureş apelaseră la aceeaşi formulă
confesională în 1689, datorită presiunilor catolice şi atraşi de promisiunile generoase. De altfel,
unirea nu însemna o convertire integrală, ci acceptarea a patru puncte doctrinare, specifice
dogmei catolice, stabilite în spiritul Conciliului de la Florenţa, din 1439: recunoaşterea papei ca
autoritate supremă a Bisericii, doctrina despre filioque (Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la
Fiul), existenţa purgatoriului şi folosirea pâinii nedospite la euharistie. Riturile şi datinile
religioase rămâneau neschimbate.
În aceste condiţii şi datorită faptului că de promovarea socială adusă de unirea cu
Biserica Romei urma să profite, în primul rând, clerul, acesta s-a arătat interesat de noua formulă
confesională. O parte a clerului ortodox, în frunte cu mitropolitul Teofil, a purtat negocieri cu
reprezentanţii Bisericii catolice, care au avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte stabilite
de Conciliul de la Florenţa şi formularea revendicărilor clerului român. Întruniţi într-un sinod la
Alba Iulia, în februarie 1697, au redactat Declaraţia de unire, care justifică unirea cu Roma prin
nevoia eliminării ereziilor reformate şi înscria condiţiile puse de clerul român: tratament egal cu
cel al religiilor recepte, case parohiale şi subordonarea faţă de episcop, nu de puterea politică. În
cadrul negocierilor s-a formulat cererea ca laicii români aparţinând Bisericii unite să beneficieze
de aceleaşi drepturi ca membrii „naţiunilor” politice şi ai naţiunilor recepte, accesul liber la
dregătorii şi dreptul la instruire a fiilor preoţilor în şcolile latine.
Moartea episcopului Teofil şi căderea în desuetudine a hotărârilor luate în timpul său au
determinat reluarea demersurilor în vederea uniaţiei sub conducerea noului mitropolit, Atanasie
Anghel. Un al doilea sinod convocat la Alba Iulia, la 7 octombrie 1698, a luat o nouă hotărâre în
chestiunea unirii. Ea era semnată de 38 de protopopi, care proclamau unirea lor cu Biserica
Catolică în baza celor patru condiţii mai sus menţionate. În schimb, era menţinut ritul răsăritean,
iar clerul trebuia să beneficieze de aceleaşi privilegii ca preoţimea catolică. „Chiar dacă
procedurile au fost viciate de intervenţii şi presiuni, unirea se constituie ca realitate instituţională,
dovadă că aceasta devine o referinţă în politica Guberniului şi stărilor transilvănene”3.
Stările şi reprezentanţii religiei calvine s-au opus unirii religiaose. În aceste condiţii, la
16 februarie 1699, Curtea vieneză a emis o primă diplomă leopoldină a unirii, în care erau

2
Vezi David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1984, pp. 160-179.
3
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Bucureşti, 1999, p. 287.
recunoscute privilegiile uniţilor şi li se garanta protecţia oficială. Clerul unit era scutit de
obligaţiile servile şi primea garanţii în privinţa parohiilor şi a bunurilor acestora. Opoziţia în
rândul unei părţi a românilor, dar şi a stărilor, convocarea unui sinod lărgit al uniţilor în 1700,
negocierile purtate în anul următor cu autorităţile imperiale, au făcut posibilă elaborarea unei a
doua diplome leopoldine a unirii (1701). Ea semnifica recunoaşterea oficială a unirii şi sintetiza
principalele revendicări formulate în sinoade şi pe parcursul tratativelor. Ea îmbina deziderate
româneşti, spiritul Contrareformei, interesele imperiale şi principiile Reformei catolice 4.
Diploma recunoştea cele mai importante revendicări ale clerului român: acordarea privilegiilor,
scutirilor şi prerogativelor de care beneficiau prin lege episcopii, clerul şi bisericile romano-
catolice; scutirea preoţilor de serviciile publice, de dări, de dijme; garantarea integrării mirenilor
uniţi în statusul catolic, indiferent de condiţia lor socială, ceea ce echivala cu admiterea lor între
stările Principatului. Românii uniţi urmau să scape, în felul acesta, de condiţia de „toleraţi”, de
statutul lor inegal, marginal, în care fuseseră aruncaţi prin aplicabilitatea regimului lui Unio
trium nationum. Diploma obliga la o mărturisire de credinţă pe protopopii şi preoţii uniţi,
prevedea controlul asupra doctrinei, în vederea păstrării purităţii credinţei, interzicea pomenirea
patriarhului de la Constantinopol în textele liturgice şi înlocuirea sa cu numele Papei. De aceea,
era prevăzută consilierea episcopului unit de către un teolog catolic în problemele confesionale.
Din păcate, întâmpinând o înverşunată opoziţie din partea stărilor, diploma din 1701 nu
a fost aplicată niciodată, rămânând o recunoaştere formală, un temei juridic pentru acţiunea
revendicatică din secolul al XVIII-lea.
Numirea lui Atanasie Anghel ca episcop unit, la 15 iulie 1701, acesta primind şi titlul de
consilier imperial, consacra încheierea unui proces istoric şi eclezial. Organizarea ulterioară,
stabilirea episcopiei la Blaj, înzestrarea sa materială au transformat-o în centru al activităţii
spirituale şi culturale a românilor uniţi. Unirea a furnizat românimii transilvănene o remarcabilă
elită politică şi culturală care a avut un rol fundamental în elaborarea ideologiei naţionale.
Semnificaţiile sale au fost diferit interpretate de istorici. Unii au văzut în unire un factor
de dezbinare a românimii ardelene şi o ruptură în sânul bisericii ortodoxe române 5. Mişcări de
natură confesională, produse în părţile sudice ale Transilvaniei, îndreptate împotriva uniaţiei,
aveau să se producă la mijlocul secolului. Alţi istorici i-au subliniat, dimpotrivă, consecinţele
pozitive6, atât în plan politic, cât şi cultural sau mental. Într-adevăr, dincolo de recunoaşterea
drepturilor românilor, ea a contribuit la sistematizarea eforturilor în vederea emancipării politice
a românilor. Prin unire, românii intrau în comunitatea spirituală apuseană, cu efecte puternice
asupra conştiinţei lor naţionale. Contactul clerului unit cu marea cultură pe care o iradia Roma a
condus la întărirea conştiinţei originii latine şi a apartenenţei românilor la aria civilizaţiei
europene. Faptul avea să stimuleze puternic mişcarea de idei de care şi-a legat numele celebra
Şcoală Ardeleană, cu rol atât de însemnat în formarea naţiunii române şi în dezvoltarea
conştiinţei naţionale.

c) Politica habsburgică în Transilvania. Absolutismul luminat

Intrarea Transilvaniei sub dominaţie habsburgică a modificat substanţial statutul
politic al Principatului, adus în stare de supunere completă faţă de Viena, şi a schimbat
destinul românilor din acele teritorii. Instaurarea dominaţiei Curţii din Viena a fost consecinţa
înaintării habsburgice în teritoriile stăpânite până la 1683 de Poartă. După asediul eşuat al
4
Ibidem, p. 289.
5
Vezi Ioan Lupaş, Istoria bisericească a românilor ardeleni, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 1995 (prima ediţie a apărut
în 1918); Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu,
1935; Mircea Păcurariu, Istoria bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-
Napoca, 1992.
6
Vezi, pentru reflexul acestei duble raportări la chestiunea confesională şi rolul său în conturarea identităţii
naţionale româneşti, Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, Editura Humanitas,
1997, passim.
Vienei, Imperiul sultanilor a intrat într-un declin accentuat, iar înaintarea austriacă în direcţia
Carpaţilor şi a Dunării a fost fulgerătoare. Această expansiune spre sud-estul Europei
consacră vocaţia de „imperiu dunărean” a statului condus de Habsburgi.
Regimul politic habsburgic din Transilavania evoluează în secolul al XVIII-lea în
direcţia accentuării caracterului absolutist al puterii monarhice şi al sporirii intervenţiei
statului în aproape toate compartimentele societăţii. Deşi domnesc fără restricţii şi control,
Maria Tereza, dar mai ales Iosif al II-lea, îşi recunosc anumite limite, derivând din preceptele
noii filosofii politice iluministe. Dar văd în stat principalul mijloc de realizare a schimbărilor,
a reformelor. Atentă la problemele politice interne, Curtea imperială a căutat să păstreze un
echilibru, măcar formal, între practicarea centralismului şi respectarea autonomiei provinciale,
aşa cum ar fi dorit elitele locale. Atrăgând aristocraţia la guvernarea provinciei sau în aparatul
de stat central, stimulând animozităţile religioase şi naţionale, a reuşit să-şi sporească
autoritatea şi influenţa.
Reformismul habsburgic a fost un proces de durată, cu carecteristici variabile de la o
epocă la alta. În primii ani după instaurarea regimului, politica lui Leopold I s-a orientat în
Transilvania spre adaptarea şi restructurarea instituţiilor existente şi înfiinţarea altora noi.
Prima fază a reformismului este iniţiată încă din vremea lui Leopold I, care dezvoltă
ştiinţele camerale şi promovează mercantilismul. Ea continuă sub împăraţii următori,
cristalizându-se tentative reformiste considerate preiosefine, inclusiv în sprijinul pentru
biserica greco-catolică. Reformismul practicat de Habsburgi creează un cadru pentru
revendicările episcopatului român în timpul lui Inochentie Micu.
Consecinţe importante a avut intervenţia statului în raporturile dintre nobilime şi
ţărănime. Prin dieta din 1714, Habsburgii urmăreau reglementarea raporturilor servile pentru a
găsi noi modalităţi de a spori capacitatea financiară a ţării. În vederea stăvilirii abuzurilor, s-a
hotărât ca iobagii să slujească patru zile pe săptămână, iar jelerii trei zile. Măsurile au fost
însă nesocotite de nobilime.
Epoca Mariei Tereza (1740-1780) a reprezentat o nouă fază a reformismului austriac,
caracterizată prin pragmatism. Au fost concepute reforme fundamentale, acţionând în vederea
consolidării monarhiei austriece. Reformele financiară, judiciară, separarea administraţiei de
justiţie, reforma armatei vor contribui la organizarea statului modern. Un moment important
în acest sens a fost ridicarea Principatului Transilvaniei la rangul de Mare Principat, prin
decretul imperial din 2 noiembrie 1765.
Dar cea mai însemnată avea să se dovedească pentru români politica Curţii de la
Viena de a interveni în raporturile dintre nobilime şi ţărănime. Reglementările din 1747
încercau o rezolvare a situaţiei, prin fixarea obligaţiilor în muncă ale ţăranilor pe moşiile
nobiliare şi atenuarea fenomenului emigraţiei ţărăneşti 7. Ele vor fi reluate şi amplificate în
cuprinsul ordonanţei din 1769, Certa puncta. Aceasta prevedea dispoziţiile de prestare a
muncii sau dispoziţii, pe cele privitoare la mărimea pământului atribuit iobagilor şi jelerilor.
Alte dispoziţii priveau monopolurile senioriale, regimul păşunii, pădurii. În materie de
judecată, era admisă posibilitatea ţăranilor de a se adresa Tablei comitatului. Robota era foarte
ridicată, iar pământul atribuit ţăranului era lăsat la bunul plac al nobilului.
Reformismul terezian a avut în vedere şi domeniile culturii, învăţământului, bisericii.
Pentru a salva uniaţia, ameninţată de mişcările anticatolice, împărăteasa a restaurat, din raţiuni
de stat, prin decret imperial, în 1761, ortodoxia, după ce, cu doi ani înainte, fusese emis un
edict de toleranţă. Era organizat un episcopat ortodox, în fruntea căruia s-a aflat Dionisie
Novacovici, de origine sârbă. Aceste concesii confesionale, recte câştigarea statutului legal de
către biserica ortodoxă, au temporizat nemulţumirile şi au permis autorităţilor să controleze
mai bine ierarhia şi comunităţile ortodoxe. În acelaşi sens, de descurajare a aspiraţiilor
7
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1977, mai ales pp. 19-21.
politice, prin atragerea atenţiei spre alte domenii, s-au înfiinţat la Blaj, în 1754, primele şcoli
confesionale româneşti.
Curtea a decis la mijlocul secolului înfiinţarea regimentelor de graniţă. Au fost create
două regimente româneşti de infanterie, unul la Năsăud şi altul la Orlat, două secuieşti şi unul
de artilerie. În 1768 a fost înfiinţat un batalion grăniceresc în Banat. Având ca obiective
principale apărarea graniţei şi stoparea emigraţiei ţărănimii, ele au favorizat îmbunătăţirea
statutului social-economic pentru unii români şi au creat o elită românească care avea să
dezvolte o conştiinţă de sine, vizibilă cu prilejul evenimentelor de la turnura secolelor.
Reformismul terezian a încercat să afle o cale de mijloc între absolutismul luminat şi
organizarea juridico-constituţională vetustă, a regimului de stări.
Perioada domniei împăratului Iosif al II-lea (1780-1790) a reprezentat o continuare,
la un nivel superior, a măsurilor tereziene, sub influenţă iluministă. Evident, iluminismul a
fost supus intereselor monarhiei. Nu s-a căutat niciodată consensul cu poporul: curtea a
procedat cu autoritate absolută, realizând reformele de sus în jos. Scopul era centralizarea
statală8. Complexul său de reforme, încadrat într-un sistem şi o concepţie proprie despre stat,
poartă numele de iosefinism9.
Miezul legislaţiei iosefine îl constituiau ordonanţele şi măsurile de politică
bisericească10. Legea cenzurii din 1781 prevedea controale drastice ale tipăriturilor, dar mai
ales a ziarelor. Din interese şi raţiuni de stat şi în acord cu spiritul veacului, împăratul a
împărtăşit principiul toleranţei religioase, concretizat prin patenta toleranţei religioase, emisă
la 13 octombrie 1781. Importanţa ei rezidă în faptul că acorda confesiunilor creştine
necatolice egalitatea drepturilor civile cu populaţia catolică şi libertatea cultului. Iosefinismul
nu a fost binevoitor faţă de mănăstiri: mai mult de 400 de mănăstiri au fost lichidate în tot
imperiul, iar bunurile lor secularizate.
Politica de centralizare a avut în vedere instituţiile statului. Astfel a unit Cancelaria
aulică ungară şi transilvăneană, a reorganizat administraţia provincială, a instituit un control
asupra comitatelor prin funcţionari numiţi, a separat administraţia de justiţie. A avut în vedere
desfiinţarea autonomiilor locale ale naţiunilor politice. A decretat concivilitatea locuitorilor de
pe Pământul regesc, măsură de care au beneficiat românii. Prin Norma Regia a accentuat
rolul învăţământului elementar. Patenta din 22 august 1785 a fost reforma cu un impact
puternic asupra erodării ordinii sociale feudale, prin ea fiind desfiinţată şerbia, adică
servitutea personală. Iosif al II-lea s-a dovedit a fi, prin reformele efectuate, un spirit
pragmatic, care a căutat să confere statului omogenitate, să-i asigure coeziunea internă şi să
realizeze o centralizare a puterii. Reformismul iosefin a creat un cadru de manifestare pentru
neprivilegiaţi şi în general pentru naţiunile împinse în plan secund.
La sfârşitul domniei, sub impactul Revoluţiei franceze, nobilimea a impus o restitutio
in integrum care a însemnat anularea reformelor, cu excepţia patentei de desfiinţare a iobăgiei.
Începea o altă etapă în politica imperială, „epoca reacţiunii”.

d) Eforturi de emancipare socială, politică şi naţională în Transilvania sub

regimul despotismului luminat
I. Confesiune şi naţiune: Ioan Inochentie Micu-Klein
Regimul absolutismului luminat din Imperiul habsburgic a oferit un cadru nou
pentru lupta de emancipare politică, socială şi naţională a românilor transilvăneni, în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
8
Erich Zöllner, Istoria Austriei. De la origini până în prezent, ed. a VIII-a, vol. I, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997, pp. 395-402.
9
Vezi o utilă prezentare, Iosefinismul – teorie şi practică politică a absolutismului luminat în Monarhia de
Habsburg, în Mihai-Ştefan Ceauşu, Bucovina habsburgică. De la anexare la Congresul de la Viena. Iosefinism
şi postiosefinism (1774-1815), Iaşi, Fundaţia Academică “A.D. Xenopol”, 1998, pp. 16-30.
10
Erich Zöllner, op. cit., p. 398.
 Instrument de dominaţie politică pentru autoritatea imperială, unirea cu biserica
romano-catolică era şi pentru românii care au acceptat-o un mijloc de a ieşi din condiţia de
toleraţi, în care îi îngrădise Constituţia principatului. Lupta pentru drepturi politice, doar
implicită în acţiunea celor dintâi aderenţi la unire, a cunoscut faza activă în vremea şi sub
conducerea cunoscutului cărturar şi episcop unit Ioan Inochentie Micu-Klein (1728-1751),
cel care i-a fixat programul şi i-a oferit argumentaţia istorică în prima jumătate a secolului
al XVIII-lea.
Inochentie Micu, ajungând episcop unit de Făgăraş, a declanşat, din cadrele
bisericii sale, în anul 1729, lupta de emancipare politico-naţională a românilor ardeleni 11.
Lupta sa a avut formă petiţionară, adresând numeroase memorii monarhului, Guberniului
ţării, Dietei, Cancelariei aulice, papei. Revendicările sale sunt mereu reluate, fiind
formulate practic în numele şi în favoarea tuturor categoriilor de români trecuţi la unire, de
la cler şi nobilime, la funcţionari, militari şi ţărani.
Seria revendicărilor începe cu cele privitoare la propria ierarhie, la Biserica greco-
catolică în general, căutând înainte de toate consolidarea episcopiei şi creşterea prestigiului
acesteia. În 1737 sediul episcopiei s-a mutat de la Făgăraş la Blaj. Insistă asupra înzestrării
materiale a acesteia. Solicită îmbunătăţirea situaţiei culturale a clerului greco-catolic,
ridicarea sa intelectuală prin sporirea posibilităţilor de instruire, convins că şcoala şi
cultura puteau reprezenta principalele mijloace de ridicare ale românilor. În aceeaşi optică,
se impunea şi ridicarea materială a clerului unit, dotarea sa corespunzătoare şi respectarea
cu stricteţe a statutului său juridic de către autorităţi şi nobilime.
Pentru nobilimea română solicita reprezentarea corespunzătoare în conducerea
fiecărei jurisdicţii, în proporţie cu numărul ei. Avea în vedere o reprezentare generală a
românilor, pe întreaga scară ierarhică şi în toate dregătoriile ţării, încât „să nu se hotărască
nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră”, cum afirma el în 1735. Pentru orăşenii
români, cere dreptul la învăţarea şi practicarea meseriilor, libertatea intrării în bresle,
posibilitatea dobândirii de proprietăţi şi a dreptului la cetăţenie, iar acolo unde sunt
majoritari, accesul la slujbele de juzi şi asesori. Preocupat de soarta iobagilor, solicita
uşurarea sarcinilor faţă de nobili şi aşezarea lor mai echitabilă. Se pronunţa, de asemenea,
în problema egalităţii în drepturi a românilor şi saşilor de pe Pământul Crăiesc.
Revendicările sale, reluate şi amplificate de la un memoriu la altul, au fost
sintetizate în cuprinsul unui Supplex Libellus din 1743. Avea în vedere, evident,
argumentele oferite de Diplomele leopoldine ale unirii religioase. Dar, alături de acestea, a
găsit şi alte argumente pentru a-şi susţine revendicările. Astfel, ideea „justiţiei distributive”
argumenta că românii, cei mai numeroşi şi principalii purtători de sarcini publice, ar trebui
să aibă parte de beneficii pe măsură. A utilizat cu o rară iscusinţă în lupta politică dreptul
istoric, întemeiat pe opul lui Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldo-
vlahilor, scoţând în evidenţă vechimea, originea nobilă şi continuitatea poporului român.
Dieta întrunită în 1744 la Sibiu a adoptat un protest vehement la adresa
revendicărilor româneşti, acuzând episcopul şi clerul unit că, prin solicitările lor,
periclitează ordinea constituţională a Principatului. Se prevedea doar ca clerul şi nobilimea
română să beneficieze, corespunzător statutului lor juridic, de drepturile naţiunii pe
pământul căreia trăiesc.
Având încuviinţarea unui sinod lărgit, convocat în 1744, pentru a continua
demersurile sale, a plecat la Viena în încercarea de a obţine sprijin pentru solicitările sale.
Într-un nou memoriu din toamna acelui an a prezentat situaţia românilor uniţi şi atitudinea
Dietei. Confruntat cu ostilitatea vădită a Curţii vieneze şi a înaltelor autorităţi ale Bisericii
Catolice, a plecat la Roma, în speranţa obţinerii unui sprijin din partea papalităţii. S-a
11
Pentru ideile şi acţiunea sa petiţionară, vezi D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării
națiunii române, București, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 151-198.
 înşelat însă. Silit, în 1751, să demisioneze din funcţie, avea să moară în 1768, în pribegie la
Roma, fără a-şi vedea împlinite idealurile pentru care luptase şi se sacrificase.
Reuşise, totuşi, în cele câteva decenii de activitate petiţionară, să fixeze
obiectivele luptei românilor transilvăneni, să ofere acesteia un program politic articulat şi
modern argumentat, care va sta la baza acţiunilor româneşti ulterioare.
II. Răscoala din anul 178412
Nedobândirea aşteptatelor înlesniri, dacă nu şi drepturi, politice ori sociale, de
către „uniţi”, în urma acţiunii petiţionare a episcopului Inochentie Micu, a generat reacţii
populare împotriva confesiunii greco-catolice, iniţiate şi conduse, mai întâi de călugărul
sârb Visarion Sarai (1744), ulterior - mai puternice şi mai răspândite - sub comanda
călugărului Sofronie din Cioara (1759). Spre a stăvili valul acţiunilor sociale ce
îmbrăcaseră haina religioasă, împărăteasa Maria Tereza a emis în 1759 decretul de
toleranţă prin care recunoştea existenţa legală a religiei ortodoxe în Transilvania. Gestul,
deşi însemnat, n-a avut efectul scontat pentru că nemulţumirile ţărănimii româneşti
(majoritare) în Transilvania erau continuu alimentate şi de alţi factori agravanţi. În 1761,
de pildă, Curtea din Viena, din raţiuni de securitate, luase hotărârea de a înfiinţa regimente
grănicereşti în punctele socotite mai vulnerabile ale Imperiului, dintre care unităţi, trei erau
româneşti (Orlat, Bistriţa şi Caransebeş). Deşi decizia fusese bine primită de români,
pentru că noilor grăniceri li se permitea eliberarea din iobăgie, scutirea de dări şi trecerea
sub ascultarea autorităţilor militare, nerespectarea ei, impusă de administraţia locală a
provocat nemulţumiri şi revolte în cursul anilor 1762-1763, urmate apoi de ridicările
succesive la luptă ale ţărănimii transilvănene, în deceniul al optulea, spre a culmina cu
răscoala moţilor şi a iobagilor din munţii Apuseni din 1784, condusă de Horea, Cloşca şi
Crişan.
Aplicarea programului agrar al absolutismului luminat a creat condiţii noi şi
pentru iobagii transilvăneni. Neîndoielnic, încercarea regimului politic de a înăspri, prin
noi reglementări, raporturile sociale la sate şi pe marile latifundii, în detrimentul ţărănimii
dependente, îndeosebi prin extinderea şi diversificarea fiscalităţii, a dat opresiunii un
caracter intolerabil. În acelaşi timp, anchetele efectuate de Iosif al II-lea în cursul călătoriei
sale în Transilvania au alimentat în rândul ţărănimii convingerea că, în lupta împotriva
nobilimii, conducerea imperiului era de partea sa. Încât realităţile sociale, în mare măsură,
plus iluziile în parteneriatul Curţii vieneze au creat starea de spirit care a condus la
izbucnirea răscoalei ţăranilor iobagi din Transilvania, în anul 1784.
Semnele prevestitoare au apărut în munţii Apuseni, care au constituit şi centrul de
iradiere al răscoalei. În 1782, la târgul din Câmpeni, ţăranii din domeniul fiscal al Zlatnei,
domeniu căruia extinderea şi modernizarea exploatărilor miniere şi creşterea dărilor le
adusese un apăsător spor de îndatoriri, şi-au afirmat dreptul tradiţional, combătând cu forţa
una dintre cele mai păgubitoare inovaţii ale fiscului: înstrăinarea prin arendă a
crâşmăritului. Represiunea a izbutit să localizeze incidentul; doi ani mai târziu însă,
răscoala a cuprins cea mai mare parte a teritoriului ţării.
Decizia împăratului de a spori efectivele regimentelor grănicereşti, în legătură cu
noua etapă a crizei orientale, a cărei deschidere iminentă o anunţau proiectele ţarinei
Ecaterina a II-a, a dat ţărănimii iobage prilej de exprimare; regimentele româneşti şi
secuieşti, înfiinţate de Maria Tereza, păreau iobagilor acum, în noile împrejurări, când
sacrificiile impuse de înfiinţarea lor fuseseră uitate, drept centre de libertate, iar înrolarea,
drept mijlocul cel mai sigur şi mai rapid de emancipare de sarcinile iobăgeşti. În număr
mare, ţăranii s-au îndreptat spre centrele de înrolare, sustrăgându-se astfel îndatoririlor
sporite impuse de stăpânii de moşii.

12
Idem, Răscoala lui Horea, 2 vol., Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
 Înspăimântată de proporţiile curentului de înrolare şi de refuzul iobagilor de a-şi
mai onora sarcinile, nobilimea a solicitat şi obţinut din partea guvernului imperial sistarea
operaţiei; curentul era însă prea puternic, iar năzuinţele de eliberare ale ţăranilor prea mari
pentru ca, odată dezlănţuită, mişcarea să mai poată fi oprită. Invocând porunci fictive ale
împăratului, principala căpetenie a ţăranilor, Horea din Albac, i-a îndemnat la rezistenţă.
De la Mesteacăn, unde se întruniseră la chemarea lui, în ziua de 31 octombrie 1784, câteva
sute de ţărani au pornit spre Alba-Iulia pentru a se înrola. Însă la Curechiu, marşul s-a
transformat în răscoală, în momentul în care ţăranii i-au ucis pe juzii trimişi de nobili spre
a le stăvili mişcarea.
Propagându-se cu repeziciune pe terenul prielnic pregătit de secolele de crâncenă
exploatare, răscoala a cuprins în scurtă vreme, tot Zarandul, s-a extins apoi în comitatul
Hunedoarei, în munţii Abrudului şi în comitatul Turda. La Sângeorzul Trascăului, în
comitatul Turda sau la Huedin, răsculaţilor români li s-au alăturat şi iobagi unguri, gest
explicat astfel de un nobil maghiar: „Aici fiindcă locuiesc maghiari, Horea îi atrage şi pe
aceştia simulând că îi va scăpa de iobăgie. Dintre ei, depun jurământ căpitani şi alţi ofiţeri
necesari lui”. Au fost atraşi, de asemenea, de partea răsculaţilor, iobagii saşi şi secui.
Focare ale răscoalei au apărut ulterior şi în nord, iar în faza finală acestea erau semnalate
pe tot cuprinsul ţării. Furia iobagilor răsculaţi a transformat în ruine curţile nobiliare şi în
maldăre de cenuşă arhivele, unde se aflau înscrise atât îndatoririle lor, cât şi titlurile de
proprietate ale nobililor. Dar, mai mult decât atât, răscoala a impus un program, care s-a
radicalizat pe parcursul desfăşurării ostilităţilor.
La 11 noiembrie, ţăranii din Zarand, în frunte cu Horea, au trimis nobililor
asediaţi în cetatea Deva un ultimatum, veritabil document programatic al răscoalei. Acesta
prevedea (cu cinci ani înaintea revoluţiei franceze) desfiinţarea nobilimii şi a proprietăţilor
ei şi împărţirea acestora poporului: „Ca nobilime mai mult să nu mai fie, ci fiecare unde
poate primi o slujbă crăiască, din aceea să trăiască”; „ca nobilii posesori să părăsească
pentru totdeauna moşiile nobiliare”; „ca şi ei să fie plătitori de dare tot aşa ca şi poporul
contribuabil de rând”; „ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând,
potrivit poruncii împăratului, ce va urma”. Era cel mai înaintat program revendicativ al
vremii şi, totodată, din istoria răscoalelor ţărăneşti desfăşurate în spaţiul românesc, ţelul lui
fiind distrugerea radicală a regimului feudal şi nicidecum o ameliorare trecătoare a stării
iobagilor. În plus, el se referea la toţi iobagii şi la întreaga nobilime, indiferent de
apartenenţa etnică.
Surprins de violenţa şi amploarea răscoalei, guvernul a tergiversat şi negociat cu
răsculaţii, în aşteptarea ordinelor de la Viena, în vreme ce, refugiată în oraşe, nobilimea
încerca să dezvolte un mijloc propriu de apărare, reactualizând instituţia „insurecţiei
nobiliare” (ridicarea la arme a nobilimii). În câteva rânduri, în cursul lunii noiembrie,
autorităţile imperiale s-au străduit să pună capăt răscoalei prin negocieri. Un şir de
convenţii stabilite între emisarii autorităţilor şi diversele grupuri de răsculaţi au dat
satisfacţie ţăranilor, ale căror principale revendicări erau, cel puţin aparent, acceptate. Cea
mai însemnată dintre acestea, cea de la Tibru, din 12 noiembrie, recunoştea dreptul
ţăranilor de a se înrola în regimentele grănicereşti şi suprima iobăgia. Dar în intenţia
autorităţilor, ca şi a nobilimii, negocierile nu au constituit decât un mijloc de a câştiga
timp, spre a pregăti represiunile.
Repulsia faţă de mişcările de masă, care tindeau să forţeze cursul reformelor, l-a
decis pe Iosif al II-lea să folosească armata împotriva răsculaţilor. Represiunea a început la
27 noiembrie, când regimentele imperiale au pornit la asaltul munţilor. Apărarea ţăranilor
răsculaţi a fost dârză, concretizată în câteva victorii (lângă Brad – 28 noiembrie, la Râmeţi
şi Lupşa – 29 noiembrie), datorită organizării lor într-o adevărată formă ostăşească
populară de apărare a munţilor Apuseni. Cu venirea iernii însă, treptat, rezistenţa
 răsculaţilor dispersaţi în faţa armatei regulate a slăbit. În Zarand ei au fost înfrânţi, la 7
decembrie, lângă Mihăileni. La 14 decembrie, Horea a dizolvat ultimele nuclee de răsculaţi
din zona Abrud-Câmpeni şi s-a retras în munţii Albacului cu intenţia de a relua lupta în
primăvară, după obiceiul răscoalelor ţărăneşti.
În timp ce în ţară nobilimea şi autorităţile imperiale continuau represiunea, la 27
decembrie 1784 Horea şi Cloşca au fost prinşi în pădurea Scoruşetului, lângă Albac şi
închişi la 2 ianuarie 1785, în cetatea Alba-Iulia, unde a fost adus şi Crişan, capturat la 30
ianuarie. Printr-un simulacru de proces, Horea şi Cloşca au fost condamnaţi la moarte prin
frângere cu roata, în timp ce Crişan s-a sustras supliciului, punându-şi capăt zilelor în
închisoare.
Răscoala a zguduit din temelii edificiul social al marelui principat al
Transilvaniei. Prin participare, mod de acţiune şi program, ea a fost o izbucnire a mâniei
ţărăneşti fără amestec din afară şi chiar din afara acestei clase, o descătuşare de energie a
ţărănimii româneşti, care a dus la conştientizarea forţei acesteia. Ea a arătat rolul
elementului românesc în destinele istorice ale provinciei, a dezvăluit nu numai ce însemna
ţărănimea în plan social, dar şi faptul că ea reprezenta o bază potenţială puternică pentru
mişcarea naţională. Răscoala nu a rămas fără urmări pe plan social. Patenta imperială din
22 august 1785 desfiinţa servitutea personală şi legarea de glie a iobăgimii, însăşi această
denumire (atât de urâtă de cei ce o purtau) a fost înlocuită prin aceea de coloni, iar acestora
li se acorda dreptul de a învăţa carte, a practica meserii, a se căsători după voie şi chiar a
dispune de propriile bunuri. Răscoala şi măsurile pe care le-a determinat au marcat o etapă
însemnată în destrămarea raporturilor feudale în Transilvania.
III. Supplex Libellus Valachorum13
Paralel cu lupta ţărănimii iobage împotriva regimului feudal, elita intelectuală
românească (câtă exista) s-a ridicat tot mai energic în favoarea afirmării propriei identităţi
şi a eliminării statutului nedrept de „tolerat” căruia îi erau supuşi de secole etnicii români.
Continuând programul politic iniţiat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de
Inochentie Micu, câţiva tineri cărturari români, în frunte cu Samuel Micu (nepotul lui
Inochentie), Ion Molnar Piuariu, Gh. Şincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu (adică
reprezentanţii Şcolii Ardelene) au înaintat în martie 1791 împăratului Leopold, cunoscutul
memoriu, intitulat Supplex Libellus Valachorum. Redactat de Iosif Meheşi (fiul
protopopului din Cluj), memoriul cerea integrarea naţiunii române în rândul corpurilor
politice ale ţării, fără deosebire de confesiune sau obârşie, altfel spus tratament egal cu
celelalte naţiuni. Temeiul juridic al acestei cereri consta în faptul că românii erau cei mai
vechi locuitori ai ţării şi că ei se bucuraseră cândva de acele drepturi de care fuseseră apoi
despuiaţi. Petiţionarii mai cereau ştergerea numirii jignitoare de „toleraţi” şi acordarea
locurilor pentru români în dietă, ca şi în dregătorii (funcţii administrative) proporţional cu
ponderea lor demografică; iar unităţile administrative în care erau majoritari, să poarte
numiri româneşti (celelalte – numiri mixte); obligaţii şi drepturi egale indiferent de neam
sau religie iar românilor să li se îngăduie a se întruni într-o adunare naţională, care să
aleagă deputaţii reprezentanţi (autorizaţi) oriunde ar fi fost nevoie. Cererile se întemeiau pe
argumente istorice, demografice şi fiscale: naţiunea română era cea mai veche, mai
numeroasă şi cu ponderea cea mai mare în suportarea obligaţiilor fiscale.
La 18 mai 1791 împăratul transmitea memoriul către Dieta transilvană, primind
peste două zile refuzul acesteia de a-l discuta. La o nouă revenire a împăratului, în iunie
acelaşi an, Dieta răspundea, la 19 august, că toate cererile românilor erau neîntemeiate,
pentru că:
 argumentul vechimii (istoric) nu se justifica, ei nefiind descendenţi ai
romanilor, ci venetici adunaţi din provinciile mărginaşe, stabiliţi mai târziu în Transilvania;
13
Idem, Supplex Libellus Valachorum, passim.
  între nobilii unguri se aflau şi români, la fel şi între iobagii români s-ar fi aflat
şi unguri; deci n-ar fi existat o naţiune românească pură care să-şi revendice un loc de sine
stătător ca a patra naţiune;
 dacă au fost mai vechi, românii au fost supuşi cu sabia şi, în sfârşit,
 dacă erau mai numeroşi, situaţia se datora doar acelei „plebe neinstruite”, care
nu putea fi luată în calcul de administraţie decât la capitolul obligaţii.
La 30 martie 1792, cei doi episcopi ai bisericilor ortodoxă şi greco-catolică, Ştefan
Novacovici şi, respectiv, Ioan Bob, au prezentat împăratului un nou Supplex libellus, reluând
argumentele primului memoriu şi combătând răspunsul calomnios al Dietei. Numeroasele
anexe documentare, cu extrase din cronici, diplome regale sau texte de legi, constituiau un
suport solid pentru noul demers, dar rezultatul a fost acelaşi. După încă un memoriu alcătuit
de cei doi episcopi şi înaintat Curţii din Viena, românilor li s-au făcut două concesii: liberul
exerciţiu al religiei ortodoxe şi dreptul neuniţilor la funcţiile care nu erau rezervate exclusiv
religiilor recepte.
După acele episoade ale Supplex-ului, efortul românilor în direcţia afirmării propriei
identităţi naţionale, fără a părăsi tărâmul politic, s-a concentrat în cel cultural şi spiritual,
istoria şi filologia fiind apropiate şi puse la lucru în slujba idealului naţional, cu mai multă
vigoare decât până atunci, de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuel Micu, Gh. Şincai, P.
Maior, I. Budai-Deleanu).