Curs nr.

4
Românii și problema orientală.
Ţările Române în raporturile politice internaţionale
în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea

a) Ţările Române şi Înalta Poartă. Statutul juridic al Principatelor faţă de

Imperiul Otoman (1711/1716-1821)1
În perioada fanariotă nu a intervenit o schimbare fundamentală în ceea ce
priveşte statutul juridic al Ţărilor Române în raport cu Imperiul Otoman. A continuat
statutul de protecţie tributară ('ahd ad-dhimma), deşi intervin două elemente de noutate:
deteriorarea statutului domnilor şi încălcarea statutului ţării; după 1774 s-a instituit un
dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea
Principatelor Dunărene. Era acesta debutul internaţionalizării statutului juridic, proces
finalizat la 1856, prin instituirea garanţiei colective a Marilor Puteri.
Perioada dintre 1711/ 1716 – 1774 este una de protecţie otomană unilaterală
(tributară). Actele juridice în baza cărora este circumscris statutul juridic al Moldovei şi
Ţării Româneşti sunt cele clasice: berât-e (diplome de numire în funcţie); hatt-i şerif-uri
(autografe solemne ale sultanului); ordine ale sultanului (hüküm); fetvâ-le (sentinţe
juridice ale marelui muftiu), la care se adăugau prevederile 'ahd-ului (legământ) din 632,
privind regimul ţărilor tributare faţă de un stat musulman, ale dreptului canonic
musulman (şeriat), precum şi cutuma. Pe baza acestora şi având în vedere situaţia
Moldovei şi a Ţării Româneşti în cadrul Imperiului Otoman, statelor româneşti li s-a
asigurat o reală autonomie juridică şi legislativă, chiar dacă, în fapt, mult îngrădită faţă de
perioada anterioară, autonomie a cărei esenţă rezida în dreptul de autoguvernare.
În timpul tratativelor de pace ruso-otomane de la Focşani şi Bucureşti (1772-
1773), boierii români au prezentat texte de „capitulaţii” 2, care ar fi reglementat, în trecut,
condiţiile supunerii Principatelor, în vederea obţinerii autonomiei depline. Rezultatul a
fost pozitiv. Ţărilor Române li s-a recunoscut un statut privilegiat în cadrul Imperiului,
constând din „„privilegii şi imunităţi”, prin tratatele internaţionale de la Kuciuk Kainargi
(1774), Adrianopol (1829) şi Paris (1856).
În perioada 1774-1821, actele juridice ce au precizat statutul Moldovei şi Ţării
Româneşti au fost: hatişerifurile din 1774, 1784, 1802 şi 1806; senedul (înscris) din 1783;
firmanele (ordine ale sultanului) din 1791 şi 1792, o Carte de lege (Kânunnâme) din
1792-1793, comunicată domnitorilor sub forma unui hatişerif (în fapt, o reglementare a
raporturilor şi obligaţiilor Ţărilor Române faţă de Înalta Poartă). Dar de o importanţă
deosebită, prin prevederile sale, dar şi prin implicaţiile ulterioare, a fost tratatul ruso-turc
de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774). Acţiunile şi interesele Rusiei au favorizat, atunci,
declanşarea încercărilor de sporire a autonomiei, fiind reconfirmate vechi privilegii.
Astfel, de pildă, hatişeriful din 1802 fixa durata domniei la 7 ani şi acorda prioritate
boierilor pământeni la obţinerea funcţiilor publice. Poarta nu a respectat însă aceste
1
Vezi, pe larg, Istoria românilor, vol. VI, pp. 591-600.
2
Chestiunea, încă controversată, a „capitulaţiilor”, adică a acelor „tratate” bilaterale prin care Ţările Române
s-ar fi supus de bună voie – deci nu ar fi fost cucerite – Înaltei Porţi, este analizată, cu pertinenţă, de
Constantin Giurescu, Capitulaţiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric, Bucureşti, 1908; Mihai
Maxim, Din istoria relaţiilor româno-otomane – „capitulaţiile”, în „Anale de istorie”, 28, 1982, 6, pp. 34-68.
27
prevederi. Statutul domnilor, ce a cunoscut o continuă deteriorare, ca şi repetatele
ocupaţii şi amputări teritoriale nu trebuie confundat însă cu statutul juridic al ţării. În
esenţă, acesta a rămas unul de protecţie tributară, iar, teoretic, după 1774 s-a îmbunătăţit.
În secolul al XVIII-lea, s-a păstrat distincţia dintre cele două domenii, adică dar
al - 'ahd (Casa legământului), la nord de Dunăre, şi dar al – Islâm (Casa Islamului), la
sud de fluviu, între cele două entităţi teritorial-statale, otomană şi românească, existând o
frontieră, cu semnificaţie nu doar administrativ-teritorială, ci şi spirituală (limită clară
între Imperium Islamicum sud-dunărean şi Republica Christiana).

b) Ţările Române în cadrul problemei orientale. Războaiele ruso-austro-

turce şi implicaţiile lor asupra Principatelor.
Dezvoltarea ţărilor române în zorii epocii moderne şi declanşarea acţiunii de
înfăptuire a programului de emancipare politico-naţională au avut loc pe fondul unor
puternice şi numeroase confruntări internaţionale.
Desfăşurările politice internaţionale din estul continentului au fost dominate de
chestiunea poloneză, ca şi de cea orientală, iar viitorul politic al Principatelor române,
prinse la mijloc, era legat de ambele: indirect, de cea poloneză şi nemijlocit, de soarta
Imperiului otoman.
Războaiele ruso-turco-austriece din secolului al XVIII-lea au animat activitatea
politică a românilor, speranţele lor de eliberare de sub dominaţia străină, dar au oferit tot
atâtea prilejuri de ravagii, pustiiri şi rapturi teritoriale efectuate în dauna ţărilor române şi
în numele pretinsei lor „eliberări” de sub dominaţia otomană.
Victoria Rusiei la Poltava a marcat începutul unei noi epoci în istoria estului
european. Devenită stăpână a provinciilor baltice, Rusia dobândea ieşirea la Marea
Baltică. A reuşit, concomitent, să-şi impună controlul asupra Poloniei lui August al II-lea.
În aceste condiţii, Rusia se putea concentra asupra intereselor sale din bazinul Mării
Negre. Înţelegând primejdia, Poarta a decis să acţioneze prima. Profitând de faptul că
principalele forţe militare ale Rusiei erau concentrate pe frontul baltic, otomanii au
declarat război Rusiei, la 9/20 noiembrie 1710. Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir,
dornic să îndepărteze dominaţia otomană, s-a aliat cu Petru I. A fost semnat tratatul de la
Luţk (1711), prin care, între altele, se promitea reîntregirea Moldovei, prin cuprinderea
vechilor teritorii – raiale, acum – Cetatea Albă şi Tighina. Principatul urma să existe de
sine stătător, sub ocrotirea Rusiei, fără a plăti tribut 3. Întemeiat pe această înţelegere,
Dimitrie Cantemir s-a alăturat ruşilor. Forţele comune ruso-române concentrate pe frontul
otoman, ca şi erorile săvârşite, au contribuit la victoria turcilor, în bătălia din 7/18 – 10/21
iulie 1711, de la Stănileşti, pe Prut. Pacea s-a încheiat la Vadul Huşilor, la 11/22 iulie şi
consacra reinstaurarea controlului exclusiv al Imperiului Otoman asupra bazinului Mării
Negre. Marea ofensivă rusă avea să mai întârzie o perioadă.
O consecinţă directă a acelor evenimente a constituit-o deteriorarea statutului
juridic al Moldovei şi al Ţării Româneşti, prin introducerea regimului fanariot, mai întâi
în Moldova (1711), apoi în Ţara Românească (1716). În intenţiile Porţii, instaurarea
noului regim însemna o accentuare a suzeranităţii otomane şi o limitare a dreptului de
autonomie a celor două principate. Mai mult, puterea suzerană a renunţat la scrupulele
sale privind răşluirea teritorială a Principatelor. În 1713, cetatea Hotinului a devenit raia.
Era doar un început, căci Moldova avea să sufere pierderi teritoriale mult mai însemnate.
3
D.A. Sturdza ş.a., Acte şi documente relative la istoria renascerei României, vol. I, Bucureşti, 1900, pp. 15-18.
28
 Dacă Rusia, pentru o vreme, a fost nevoită să renunţe la expansiunea ei în sud-
estul Europei, Austria şi-a continuat ofensiva în aceeaşi direcţie. Profitând de situaţia
favorabilă, generată de încheierea războiului pentru succesiunea spaniolă, cercurile de la
Viena au considerat oportun momentul pentru realizarea politicii orientale a Casei de
Austria. Ca urmare, imperialii au denunţat Tratatul de la Karlowitz şi au intrat în război
cu otomanii.
În condiţiile succeselor înregistrate de armatele imperiale, Habsburgii au pus în
discuţie statutul juridic al Principatelor Române, prin prisma instaurării regimului
fanariot. A devenit posibilă mai întâi contestarea suzeranităţii Porţii asupra Ţării
Româneşti. Nicolae Mavrocordat a fost luat prizonier de armata imperială şi s-a contestat
legalitatea numirii fratelui său, Ioan Mavrocordat, ca domn al Ţării Româneşti. Tentativa
de a impune un domn de către Viena nici măcar nu a fost luată în discuţie de otomani.
Împăratul Carol al VI-lea a încercat să impună o veche solicitare austriacă, aceea a
instaurării unei suzeranităţi autro-otomane asupra Ţărilor Române. În plus, dorea să
includă prevederea ca viitorii domni să fie aleşi de către forţele politice interne şi doar
confirmaţi de cei doi împăraţi, de la Viena şi Istanbul. Cum acceptarea unei asemenea
clauze ar fi însemnat în fapt revenirea la domniile pământene, Poarta a refuzat orice
discuţie, fie şi de principiu, asupra acestei chestiuni4.
Pacea s-a încheiat la Passarowitz, la 21 iulie 1718. Oltenia, ruptă din trupul Ţării
Româneşti, intra în stăpânirea Habsburgilor, în baza principiului uti possidetis, ca şi
Banatul Timişoarei şi nordul Serbiei. Polonia, care, la începutul războiului, avea în
vedere instaurarea stăpânirii sale asupra Moldovei, nu a putut impune Porţii, nefiind
beligerantă şi neavând sprijinul austriac, nici măcar transformarea acestui stat românesc
în stat tampon. Se stipula doar că diferendele dintre părţi aveau să fie rezolvate prin
negocieri directe.
Pacea de la Passarowitz a confirmat poziţia de mare putere europeană a
Imperiului Habsburgic şi a reprezentat maximul anexiunilor austriece în sud-estul
Europei. Însă în următoarele două decenii, preocupat de problema succesiunii la tron şi
de complicaţiile din Apus, a lăsat pe plan secund proiectele sale privind Principatele
Române. Lucrurile s-au precipitat după intrarea în războiul pentru succesiunea la tronul
polon, în 1733, în care a avut de înfruntat, de fapt, Franţa, Spania şi Piemontul.
Succesiunea la tronul polon a creat condiţiile favorabile reizbucnirii contradicţiilor dintre
Imperiul Otoman, Rusia şi Austria. După consolidarea influenţei în Suedia şi Polonia,
singura piedică în calea expansiunii Rusiei în sud-estul Europei era Imperiul otoman.
Fiind slăbită militar de pe urma războiului polonez, Casa de Austria a refuzat
iniţial invitaţia Rusiei de a intra în război împotriva Înaltei Porţi. Teama de proiectele
Rusiei privind Principatele Române a reactivat rivalitatea dintre cele două imperii. Drept
urmare, Habsburgii au pus capăt războiului polonez, apoi au încercat să medieze pacea
ruso-turcă. S-a ajuns astfel la Congresul de pace ruso-austro-turc de la Nemirov, din
primăvara-vara anului 1737. Rusia a cerut ca Principatelor Române să li se acorde
independenţa, dar să fie puse sub protecţia ei, ceea ce pentru austreci era inacceptabil. De
aceea, au încercat să îndrepte privirile ruşilor spre Crimeea. Polonia a făcut, la rându-i, o
nouă încercare de a transforma Moldova în „stat tampon”.

4
Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iaşi,
1999, pp. 22-31.
29
 Rivalitatea ruso-austriacă şi poziţia puterilor occidentale, care doreau menţinerea
integrităţii Imperiului sultanilor, au condus la eşecul tratativelor. Deşi s-a încheiat fără
nici un rezultat, Congresul de la Nemirov a fost important pentru evoluţia Principatelor
Române în cadrul problemei orientale, întrucât, pentru prima oară într-o conferinţă
internaţională, s-a pus, indiferent de motive, problema independenţei Moldovei şi Ţării
Româneşti5.
Austria a intrat în război în 1737, dar, învinsă, a fost nevoită să încheie pacea.
Încheiată la Belgrad, la 18 septembrie 1739, prevedea obligaţia cedării de către
Habsburgi a Olteniei, realipită Ţării Româneşti, precum şi a Belgradului, cu fortificaţiile
sale. Rusia, deşi victorioasă pe câmpul de luptă, a cerut, la rându-i, medierea Franţei
pentru încheierea păcii. Ea se angaja să evacueze teritoriile cucerite de la turci - inclusiv
Moldova - şi să retrocedeze Azovul.
A urmat, pentru Ţările Române, o perioadă mai puţin agitată, întrucât puterile
europene, inclusiv cele din zonă, s-au concentrat pe urmărirea altor interese în arena
internaţională. Războiul de succesiune la tronul Imperiului Habsburgic (1740-1748) şi
războiul de şapte ani (1756-1763) au îndepărtat, pentru câteva decenii, spectrul războiului
de Principatele Române.
După 1750, situaţia pe continentul european s-a caracterizat prin mutaţii
semnificative în sistemul instaurat în urmă cu un secol de „pacea westfalică”, balanţa de
forţe între noile puteri înregistrând serioase modificări, îndeosebi după eşuarea asediului
Vienei (1683). Imperiul ţarist a cunoscut o spectaculoasă ascensiune militară şi politică,
în timp ce Imperiul habsburgic, reorientându-şi alianţele, căuta să-şi consolideze rolul de
mare putere în centrul şi sud-estul continentului. Imperiul otoman, păstrând încă
considerabile resurse, a intrat într-o nouă fază a declinului, marcată de erodarea
structurilor social-politice şi militare proprii, ca şi de amplificarea luptei de emancipare a
popoarelor supuse dominaţiei Porţii. „Chestiunea orientală”, sesizabilă progresiv în viaţa
politico-diplomatică şi militară a continentului de la sfârşitul secolului al XVII-lea
(Carlovitz, 1699) începuse a dobândi noi contururi şi dimensiuni, aflându-se în faza în
care menţinerea integrităţii Imperiului otoman apărea puterilor occidentale (Anglia şi
Franţa) ca o necesitate a balanţei de forţe pe plan european.
Vechiul testament politic al lui Petru cel Mare, de a întinde împărăţia rusă spre
Răsărit până în Balcani şi Ţarigrad, a fost preluat de la 1762, de Ecaterina a II-a, care,
revendicându-şi descendenţa bizantină, năzuia să unească ţările române cu Serbia şi
Bulgaria pentru a reconstitui astfel fostul Imperiu, de limbă slavonă însă, unde voia să-l
întroneze ca împărat al noului Bizanţ pe nepotul ei, Constantin. Totodată, n-a pierdut din
vedere Polonia, unde, profitând de criza politică şi de dezbinarea religioasă internă,
Ecaterina a II-a a izbutit să impună pe tronul ţării, în 1764, pe fostul ei amant, Stanislav
Poniatowski, expresie vie a expansiunii ţariste spre Răsărit. Patrioţii polonezi „dizidenţi”
s-au revoltat şi, în speranţa salvării Poloniei, au cerut Turciei să declare război Rusiei.
Războiul n-a fost declanşat atunci, Turcia nefiind încă dispusă a înfrunta pe ruşi decât
abia în toamna anului 1768, moment ce a redeschis seria confruntărilor militare şi
diplomatice în Orientul european.
Înaintea declaraţiei de război din partea Turciei, guvernul rus a trimis în
Principate o mulţime de emisari şi agenţi secreţi travestiţi în haine călugăreşti
îndemnându-i pe români – în numele ortodoxiei (şi al ţarinei) – să se răscoale (laolaltă cu
5
Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1986, p. 104.
30
celelalte popoare creştine din Balcani) împotriva vechilor lor opresori, promiţându-le
demagogic că intenţiona „să scoată aceste noroade de sub jugul turcesc” şi să le lase
„slobode”. Reacţiile dure ale Porţii faţă de infidelitatea sau duplicitatea slujitorilor ei din
Principate, culminând cu decapitarea domnului Moldovei, Grigore Callimachi, şi cu
ameninţarea uciderii tuturor românilor suspectaţi de colaboraţionism au avut un efect
invers celui scontat, aruncându-i pe români în braţele ruşilor.
Îndată după declararea războiului şi după acţiunile prădalnice întreprinse de
tătari împotriva ruşilor în primul an al ostilităţilor, armatele ţariste au reuşit să treacă
Nistrul, să cucerească Hotinul (“cheia Moldovei”), apoi Tighina (Bender) şi să pătrundă
fără multă dificultate în Moldova, pe care au ocupat-o integral fără a o mai părăsi până la
sfârşitul războiului, în 1774. Intenţia Rusiei de a ocupa ţările române s-a văzut şi din
gestul împărătesei Ecaterina a II-a, care, după intrarea primului corp de armată în Iaşi, s-a
grăbit să se autointituleze „noua cneaghină moldoveană”, obligând populaţia Moldovei să
jure „credinţă veşnică” noii stăpâniri. Nu este mai puţin adevărat că dorinţa românilor de
a înlătura în condiţii de perfectă securitate dominaţia otomană era atât de mare, încât
mulţi boieri şi prelaţi din ambele Principate, în frunte cu domnitorul Ţării Româneşti,
Grigore Ghica, au oferit ţarinei „închinarea” acestora sau luarea lor sub protecţie, fără a
se gândi la consecinţe. Într-una din şedinţele consiliului imperial rus (septembrie 1770) se
şi hotărâse încorporarea Principatelor la Imperiul ţarist, dar ideea a fost repede
abandonată din pricina opoziţiei categorice a puterilor europene. S-a şi spus, de altfel, şi
pe bună dreptate că Principatele române şi-au conservat atunci existenţa statală graţie
acelei rivalităţi, în care erau implicate, mai ales, Austria, dar şi Prusia.
Calificată drept una dintre piesele majore ale reglementării confruntărilor
militare şi politice, soarta Principatelor era scoasă pe taraba târguieli diplomatice, atât de
fecunde în expediente, care au mers până la ideea absurdă de desţărare a românilor şi de
transfer al lor în stepele nordice ale Rusiei. Pericolul extern permanent şi dificultatea
menţinerii Principatelor între marile imperii din răsărit au generat ideea neutralităţii şi
protectoratului european asupra unui stat românesc tampon, idee promovată şi de români
prin memoriul înaintat în vara anului 1772 congresului de pace de la Focşani. Oricum,
nici Prusia şi nici Austria, din motive ce ţineau de propriile interese politice în zonă, nu
agreau proiectul de independenţă a Principatelor în reprezentare rusă, opunându-se
categoric, chiar ameninţător, trecerii Moldovei şi Valahiei sub o altă dominaţie decât cea
otomană, schimbare apreciată ca incompatibilă cu liniştea şi echilibrul Europei. În acest
sens, Austria încheiase cu Turcia, în iulie 1771, aşa-numitul tratat de subsidii, potrivit
căruia, cea dintâi parte (Austria) se angaja ca – în schimbul unei sume de bani, al cedării
Olteniei şi al „reaşezării” frontierei între cele două imperii – să scoată prin negocieri sau
război din mâna ruşilor şi să restituie Porţii toate posesiunile şi fortăreţele invadate de ei,
fără ca independenţa şi libertatea Poloniei să fie afectate. După cum se ştie, jocul
compensaţiilor, în relaţiile internaţionale dintre cei „mari” a scutit Austria de povara şi de
riscurile unui război cu Rusia.
În iulie 1772, din iniţiativa prusacă, a fost semnat la Petersburg, într-o aparentă
armonie, tratatul de împărţire a Poloniei între Austria, Prusia şi Rusia, act ce prefigura
nucleul Sfintei Alianţe, închegată neoficial în vremea revoluţiei franceze, a războaielor
napoleoniene şi devenită realitate oficială în urma Congresului de la Viena (1815).
Austria acaparase cu acel prilej Galiţia şi Lodomeria, mărginind astfel şi la nord
Moldova, Prusia primise Pomerania şi vechile posesiuni teutonice, iar Rusia anexa o

31
parte a vechii Lituanii, respectiv Volînia şi Podolia. Străduindu-se să rămână „egale pe
cât posibil”, cele trei puteri inaugurau „dreptul împărţirii statelor mici şi slabe”, ignorând
legitimitatea existenţei istorice a acestora şi creând perspectiva divizării perpetue şi a
distrugerii Europei; puterile copărtaşe vizau, în perspectivă, împărţirea Suediei, Turciei,
Italiei şi Principatelor, dar regrupările politice ulterioare aveau să zădărnicească, cel puţin
în parte, aceste proiecte.
Mulţumită de succesul său în Polonia şi obosită de războiul cu Turcia, Rusia
căuta – prin mijlocirea Austriei – să încheie pacea. După negocieri succesive, începute în
1772 la Focşani şi continuate la Bucureşti, Poarta a acceptat să semneze tratatul de pace
de la Kuciuk-Kainargi la 10 iulie 1774, ale cărui condiţii, cuprinse în cele 28 de articole,
avantajau net pe învingător. Între altele, Rusia dobândea întregul teritoriu dintre Bug şi
Nipru, eliberând tătarii de sub dominaţia Porţii şi apropiindu-se decisiv de graniţa
Moldovei; deşi restituia Porţii toate teritoriile şi cetăţile cucerite din Basarabia, Moldova
şi Ţara Românească, Rusia îşi rezerva dreptul de protecţie asupra populaţiei creştine din
Principate, ceea ce-i înlesnea imixtiunea în treburile interne ale acestora.
Făcând cea dintâi breşă în monopolul otoman asupra comerţului extern
românesc, reglementând apoi totalitatea raporturilor româno-otomane, acordând
Principatelor dreptul de a avea la Constantinopol însărcinaţi cu afaceri, care să se bucure
de dreptul ginţilor şi recunoscând libertatea locuitorilor de a se desţăra, tratatul de la
Kuciuk-Kainargi deschidea o nouă etapă, nu numai în lupta pentru emancipare socială şi
naţională, ci şi în istoria relaţiilor internaţionale în estul şi sud-estul continentului, ca
urmare a ascendenţei ruseşti şi a deteriorării echilibrului de forţe. Prin acest tratat,
dobândit nu atât prin victoriile armatelor ţariste, cât mai ales prin corupţia celor
însărcinaţi din partea Turciei pentru încheierea lui, împărăţia otomană primea o lovitură
decisivă, din care nu se va mai putea ridica.
După încheierea păcii, oştile ruseşti părăsiră Moldova, luând cu dânsele şi
speranţele înşelate ale celor ce aşteptau mântuirea de la muscali şi îndeosebi ale boierilor,
care nu-şi puteau uita moşiile pierdute din cuprinsul raielelor (Hotin, Bender, Reni ş.a.)
restituite Porţii prin tratat. Pacea n-a adus şi liniştea necesară Principatelor pentru că cea
mai dureroasă lovitură primită de acestea s-a petrecut după încheierea ei, urmare indirectă
a războiului (cum o numeşte Xenopol) constând în dezmembrarea ţării Moldovei, prin
raptul Bucovinei, săvârşit de austrieci.
Folosindu-se de slăbiciunile Porţii şi invocând sprijinul diplomatic oferit
acesteia pentru medierea păcii cu Rusia, a cărei complicitate o câştigase din timp cu
însemnate daruri în obiecte strălucitoare şi bani lichizi, Austria a pretins Turciei cedarea
unei fâşii teritoriale din nordul Moldovei, care urma să-i servească drept cordon de
trecere şi de legătură între Transilvania şi nou cucerita provincie de la polonezi, Galiţia.
Că nu exista nici un drept al otomanilor de a face tranzacţii cu teritorii aparţinând statelor
dependente de Poartă se văzuse încă din vremea negocierii păcii de la Carlovitz (1699).
Atunci, în faţa pretenţiilor emise de Polonia asupra ţărilor române, delegaţii oficiali ai
Turciei la tratativele de pace declaraseră că sultanul „nu are drept de a face vreo cesiune
teritorială”; capitulaţiile încheiate de Poartă cu domnii români nu-i confereau decât un
drept de suzeranitate, care presupunea obligaţia expresă de a veghea la păstrarea
integrităţii teritoriale a ţărilor române. De astă dată însă, “micile atenţii” s-au dovedit mai
convingătoare decât puterea dreptului internaţional, pentru oamenii Porţii, care s-au
grăbit să satisfacă cererea austriacă, în pofida protestelor exprimate de noul domn al

32
Moldovei (Grigore Ghica, cel ce avea să plătească cu capul gestul său, în 1777) şi de
boierii pământeni împotriva înstrăinării „celui mai clasic pământ istoric al ţării”.
În consecinţă, de la sfârşitul lunii august şi pe parcursul următoarelor luni ale
anului 1774, primele unităţi austriece au pătruns în nordul Moldovei, ocupând pe rând
Cernăuţiul, Siretul, Suceava, raiaua Hotinului, ajungând până la Capu Codrului şi Valea
Moldovei. Prin fraudă şi mită, ocupanţii au extins “coridorul” de trecere moldav până la
suprafaţa de 10.000 km2, în care erau cuprinse, între altele, trei dintre vechile capitale ale
ţării (Baia, Siret şi Suceava), necropolele voievodale de la Putna şi Rădăuţi, ca şi perlele
arhitectonice şi picturale de la Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Arbore, Voroneţ,
Dragomirna etc.
Prin convenţia austro-turcă din 7 mai 1775, ale cărei clauze au suportat retuşuri
succesive până în iulie 1776, târgul oneros făcut în dauna Moldovei şi în profitul Austriei
a fost oficializat şi întărit cu dublă pecete, rusească şi turcească.
Calificată, de către Ecaterina a II-a, drept o pace glorioasă pentru Rusia sau ca
început al disoluţiei Imperiului otoman, în viziunea celor mai mulţi analişti, pacea de la
Kuciuk-Kainargi s-a dovedit a fi un veritabil „armistiţiu armat”, cum a fost definită de un
diplomat în epocă. Pentru că, nu trecură nici 15 ani de la încheierea ei, când un nou
război izbucni între turci şi ruşi, acestora din urmă aliindu-li-se şi austriecii. Este vorba de
războiul din anii 1787-1792, soldat cu o nouă ocupare a Principatelor şi, dacă nu cu o
nouă dezmembrare teritorială, cel puţin cu conturarea unor noi tendinţe anexioniste şi cu
pregătirea premiselor pentru săvârşirea acestora.
Nemulţumită de creşterea puterii şi influenţei Rusiei în derularea “chestiunii
orientale” după pacea de la Kuciuk-Kainargi şi, îndeosebi, după anexarea Crimeii (1782),
dovedite şi prin amestecul ei tot mai insistent în politica Principatelor, Turcia a declarat
război mai vechiului ei inamic, antrenând automat şi participarea Austriei ca aliat al
Rusiei. În vreme ce trupele austriece, sub comanda prinţului Coburg, împresurau Hotinul
şi-l siliră să capituleze, oştile ţariste au trecut Nistrul sub generalul Potemkin (cel care
urma a fi numit de Ecaterina a II-a în fruntea marelui regat al Daciei, rezultat din unirea
ţărilor române), cucerind Benderul, Cetatea Albă şi Chilia şi, înaintând spre Iaşi, l-au şi
cucerit în 1788.
Boierii din Iaşi, protestând contra „dezghinării” Bucovinei, au cerut ruşilor să
alunge pe tătarii din Bugeac şi să retrocedeze Moldovei măcar localitatea Reni „cu câteva
bălţi şi ostroave ce sunt pe locul Moldovei”. Aliaţii austrieci puseseră stăpânire pe Hotin
unind administraţia acestuia cu cea a Bucovinei. În plus, pe parcursul războiului, Curtea
din Viena a propus guvernului ţarist o împărţire „frăţească” a Moldovei: jumătatea de
apus a Moldovei, situată între Carpaţi şi Siret, de la Hotin şi până la Marea Neagră, să
treacă sub stăpânirea austriacă, iar cea din stânga Siretului, până la Nistru, să treacă la
Rusia. Ocupanţii au şi trecut la fapte, instalându-şi administraţii proprii în aceste teritorii.
Mai mult, Austria a decis să ocupe şi Muntenia, prinţul Coburg stabilindu-şi reşedinţa la
Bucureşti şi pregătindu-şi propria-i administraţie.
Intervenţia Prusiei, făcută în numele menţinerii echilibrului forţelor şi al
principiului integrităţii Imperiului otoman a temperat elanul expansionist al Austriei,
constrânsă – ca şi Rusia – a se retrage din Principate.
Tratatele de pace de la Şiştov (august 1791) şi Iaşi (ianuarie 1792) nu au adus în
mod direct schimbări statului juridico-politic al Principatelor. În mod indirect, ele au avut
o certă influenţă asupra evoluţiei ţărilor române. Prin negocierile de la Şiştov, Austria

33
obţinea uşoare rectificări la frontiera sa din sud, anexând Orşova şi insula Ada-Kaleh de
pe Dunăre, dar nu şi Oltenia, cum ar fi vrut.
Prin tratatul de la Iaşi, Rusia a devenit stăpână în Marea Neagră, dar ieşirea sa
prin strâmtori îi va fi controlată de puterile maritime occidentale, Franţa şi Anglia.
Totodată, ea dobândi de la turci întreaga regiune situată între Bug şi Nistru, numită
Ucraină a Hanului, devenind astfel vecină nemijlocită a Moldovei pe întregul hotar al
Nistrului. În sfârşit, Poarta şi-a reînnoit obligaţia de a respecta stipulaţiile privitoare la
Principate ale tratatului din 1774, reconfirmând statutul juridic al raporturilor sale cu
Principatele într-un codice de legi, prin care se făceau paşi înainte pe calea întăririi
autonomiei lor potrivit vechilor privilegii sau capitulaţii. Dar această clară recunoaştere
nu va fi şi suficientă pentru stăvilirea abuzurilor şi încălcărilor împuterniciţilor ei.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor au stat sub semnul
revoluţiei franceze şi al războaielor napoleoniene, care au inflamat întreaga Europă,
cuprinzând în vârtejul lor aproape toate popoarele continentului. Procedând în maniera
cunoscută, de a împăca sau învrăjbi statele sau naţiunile europene în funcţie de propriile
sale interese politice de moment, Napoleon Bonaparte, devenit împărat al francezilor în
1804, a izbutit să provoace, la sfârşitul anului 1806, un nou război ruso-turc în orient,
război ce a durat 6 ani, cu urmări nefericite, dar previzibile pentru Principate. Izbucnirea
războiului nu trebuie însă pusă exclusiv pe seama Franţei, de vreme ce Rusia nu
abandonase nici un moment vechiul ei plan de cucerire a întregului răsărit european.
Înainte ca războiul să-i fi fost declarat de către Turcia, Rusia porunci generalului
Michelson, comandant al trupelor imperiale, să treacă Nistrul, operaţiune ce s-a
desfăşurat rapid şi cu mare succes; rând pe rând au căzut cetăţile turceşti de la graniţă,
Hotinul, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail şi Reni, apoi Iaşii, Focşanii, Galaţii şi
Bucureştii, încât până în august 1807 operaţiunile militare erau deplin încheiate, iar
Principatele supuse unei noi ocupaţii ruseşti. Numirea generalului Kutuzov în funcţia de
guvernator general al Principatelor române, în locul lui Michelson (care se sinucise), a
reconfirmat obsesia ţaristă, pentru că noul guvernator s-a şi grăbit să proclame unirea
ţărilor române cu Imperiul rus, act asupra căruia şi-a dat acordul şi marele Napoleon. De
altfel, complicitatea Franţei imperiale la această decizie a fost dezvăluită şi în cadrul
negocierilor de pace de la Tilsit (1807), când Napoleon se arăta dispus ca – în schimbul
bunelor servicii ce urma a le primi de la Rusia, contra Angliei – Rusia să primească
Basarabia, Moldova, Ţara Românească şi Bulgaria, până la Balcani.
Intrate deci sub regimul unei noi ocupaţii şi socotite drept simple gubernii
(provincii) ale Rusiei, Principatele – părăsite de consulii şi agenţii puterilor străine
acreditaţi pe lângă domnii de până atunci – au cunoscut un tratament din partea noilor
stăpâni creştini, cu nimic mai blând decât cel aplicat de dominaţia păgână a turcilor.
Deşi în august 1807 a fost încheiat între beligeranţi un armistiţiu la Slobozia
(lângă Giurgiu), pacea avea să mai întârzie câţiva ani, pentru că interesele Franţei
reclamau menţinerea aici a stării de război. Abia în noiembrie 1811, pe fundalul noilor
evoluţii în politica napoleoniană, au fost reluate negocierile preliminare de pace, la
Giurgiu, în cursul cărora, faţă de cererile formulate de delegaţia ţaristă (cesiunea ambelor
Principate) Poarta consimţise a ceda doar Basarabia şi Bugeacul. Cu toată încercarea
disperată a emisarilor turci la Congresul de pace, început la Bucureşti în decembrie 1811,
de a mai reduce din pretenţiile ruşilor şi de a salva, cel puţin sudul Basarabiei cu gurile
Dunării de la cesiune, Rusia s-a dovedit inflexibilă şi, redeschizând ostilităţile în

34
condiţiile în care Napoleon tocmai se pregătea s-o atace, a forţat Poarta să accepte
condiţiile stipulate la Giurgiu.
În ziua de 16 mai 1812, delegaţii Porţii au semnat la Bucureşti documentul de
tristă amintire prin care „Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea
lui în Dunărea, apoi din acest loc, malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la
vărsarea sa în Marea Neagră, va face hotarul între cele două împărăţii: Rusia şi Turcia”.
După semnarea documentului, comandamentul rus porunci ca în toate bisericile să se
aducă laudă lui Dumnezeu că Rusia terminase războiul cu o pace glorioasă, cu o nouă
lărgire a hotarelor ţării şi că izbutise a extinde stăpânirea rusească până la Dunăre. Dacă
turcii ar fi tărăgănat încă puţin semnarea păcii, corelând-o cu începutul expediţiei lui
Napoleon în Rusia, Basarabia ar fi putut fi salvată. De altfel, Poarta avea să recunoască
curând că graba cu care s-au terminat tratativele de pace de la Bucureşti a constituit o
gravă eroare politică, săvârşită de oameni lipsiţi de pricepere, de intuiţie şi abilitate
politică. Greşeala s-a răsfrânt doar parţial şi indirect asupra făptuitorilor ei, turcii, lipsiţi
de acum încolo de o importantă sursă de bunuri naturale, ea afectând direct şi dureros
poporul român şi Ţara Moldovei, despuiată de jumătate din suprafaţa, oamenii şi
bogăţiile ei, pentru mai bine de un secol.
În ciuda protestelor energice ale moldovenilor, formulate de boieri, domnitori
sau clerici, în frunte cu mitropolitul Veniamin Costache, împotriva acestui rapt teritorial,
noile împrejurări internaţionale determinate de catastrofa lui Napoleon în Rusia au făcut
imposibilă revizuirea tratatului de pace de la Bucureşti şi aducerea chestiunii basarabene
pe ordinea de zi a Congresului de la Viena (1815).
Răpirea Basarabiei – remarca istoricul A.D. Xenopol în 1880 – „ar fi trebuit să
înveţe pe români un lucru: că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune
acesta va veni de la nord; dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român,
acela este rusesc, care nu din întâmplare pune în pericol existenţa noastră […]. Toată
dezvoltarea noastră naţională este datorată luptei neîmpăcate în contra acestui element
cotropitor. În asemenea împrejurări, a face politică rusească este a da noi înşine arma în
mâna ucigaşului este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române”.

35