Curs nr.

6
Provincii româneşti intrate sub stăpânire străină
în secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea

a) Oltenia sub stăpânire austriacă (1718-1739)1

Prin pacea de la Passarowitz (10/ 21 iulie 1718) nordul Serbiei, Banatul şi
Oltenia au intrat sub stăpânirea Casei de Habsburg. Instaurarea regimului austriac în
Oltenia a fost uşurată de existenţa unei partide boiereşti austrofile, în frunte cu
Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domn Şerban Cantacuzino. Această facţiune
boierească dorea transformarea Ţării Româneşti într-un principat autonom, sub
protecţia Imperiului Habsburgic.
Luând în stăpânire doar provincia de peste Olt, austriecii au înţeles să
păstreze controlul asupra ei. Ca urmare, nu a fost numit un domn al provinciei,
Gheorghe Cantacuzino obţinând doar funcţia de ban al Olteniei, fiind asistat de patru
consilieri, aleşi dintre boierii austrofili: marele logofăt Grigore Băleanu, marele spătar
Radu Golescu, marele vistier Ilie Ştirbei şi marele serdar Barbu Brăiloiu. Principe al
Olteniei (“Chezariceasca Valahie”) s-a autointitulat împăratul de la Viena, Carol al
VI-lea (1711-1740). Provincia era aşezată sub autoritatea unei instituţii nou create,
Comisia Neoacquistică, creată în 1718, pentru administrarea teritoriilor cucerite de la
Imperiul Otoman. Controlul direct asupra provinciei era exercitat de către
comandantul general al trupelor imperiale de la Sibiu, contele Stephan von Steinville,
devenit şi Director suprem al Principatului Olteniei (Principatus Valachiae
Cisalutanae supremus director).
Autorităţile imperiale au optat pentru integrarea Olteniei în sistemul austriac
centralizat, teritoriul românesc devenind o simplă provincie aflată sub conducerea
împăratului. Pentru aceasta s-au adoptat măsuri de ordin administrativ, fiscal,
judecătoresc, economic menite a a asigura deplina integrare în sistemul habsburgic
absolutist. Boierimea pământeană a fost, aşadar, profund nemulţumită, iluziile sale
anterioare risipindu-se repede. Programul boieresc năzuia la menţinerea autonomiei,
limitarea autorităţii domneşti şi garantarea stăpânirilor şi privilegiilor sale, fără
amestecul puterii centrale. Se dorea, de asemenea, menţinerea stării sociale existente.
În 1736, nu mai exista susţinere pentru dominaţia habsburgică, elita locală fiind
speriată că va ajunge, sub administraţia centralizatoare şi autoritară a Vienei, “mai rău
decât ungurii”.
Întreaga administraţie, cum fusese hotărâtă prin decretul imperial din 22
februarie 1719, a fost instalată abia la 8 decembrie 1721. Între 1719 – 1721,
conducerea provinciei a fost exercitată de o delegaţie compusă din trei membri:
directorul suprem, banul şi secretarul, funcţie în care se afla aventurierul Nicola de
Porta. Din 1726, funcţia de ban a fost înlocuită cu aceea de preşedinte de
administraţie, Gheorghe Cantacuzino fiind revocat din demnitatea pe care o deţinuse.
Din 1729, consilieri ai administraţiei civile vor fi şi germani, iar preşedintele, numit,
avea să fie mereu un austriac.
Preocupaţi să integreze provincia în sistemul politic austriac, Habsburgii au
realizat o serie de reforme, procedând la o restructurare generală. S-a început cu o
reformă fiscală, prin care au introdus o raţionalitate în perceperea obligaţiilor în folos

1
Vezi Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă. 1718-1739, Bucureşti, 1971; Istoria
românilor, vol. VI, pp. 663-681.
36
propriu. S-au experimentat, de asemenea, măsuri reformatoare în ceea ce priveşte
raporturile de proprietate, prin intervenţia statului care încearcă o reglementare. Prin
conscripţiile întocmite s-a avut în vedere o evidenţă clară a birnicilor. Astfel, numărul
contribuabililor olteni conscrişi a crescut continuu, de la 13.245 familii în 1720 la
34.346 familii în 1735. Autorităţile imperiale au încercat să limiteze obligaţiile
ţărănimii faţă de stăpânii de pământ şi intenţionau să scoată din sfera dreptului privat
relaţiile dintre boieri şi ţărănimea dependentă. Toate dările au fost concentrate într-
una singură, numită contribuţie sau bir. Aceasta a fost fixată pe gospodărie, devenită
unitate fiscală. Marea boierime şi clerul erau, în continuare, scutite de dări, doar în caz
de război contribuind cu o dare zisă benevolă.
În ceea ce priveşte structura socială a populaţiei Olteniei, ţărănimea liberă şi
aservită forma marea majoritate (92 %), orăşenii (meşteşugari, negustori, funcţionari)
reprezentau cca. 7,2 %, iar clasa dominantă abia 0,8 %. Ceea ce aduce nou
administraţia imperială este încercarea de a reglementa raporturile agrare, în aşa
manieră încât să fie evitate abuzurile boierimii în exploaterea muncii servile. Prin
aşezăminte ale statului, era reglementat regimul de obligaţii al ţărănimii dependente,
autorităţile încercând să-i asimileze pe rumâni cu ţăranii cu învoială. Astfel, fără a
decreta desfiinţarea rumâniei, prin această practică fiscală se intenţiona, practic,
abolirea dependenţei personale. Formula avea să inspire reformele lui Constantin
Mavrocordat.
Reforma sistemului judiciar a fost convergentă celorlalte măsuri
reformatoare, acţionând în aceeaşi direcţie a limitării puterii boierimii oltene.
Autorităţile imperiale s-au străduit să impună justiţia de stat, să aplice procedura
scrisă în cursul actului de justiţie şi să înfiinţeze o organizare judecătorească omogenă
şi ierarhizată. Autoritatea judecătorească supremă o avea Administraţia civilă, cu
sediul la Craiova. Un pas important pe calea aplicării măsurilor reformatoare, de
inspiraţie absolutist-luminată a fost decretul imperial din 22 februarie 1719, prin care
populaţia dependentă era adusă în faţa instanţei de stat, desfiinându-se autoritatea
judiciară a stăpânilor de moşii asupra categoriilor servile.
Înfrântă în războiul ruso-austro-turc, în care intră abia în 1737, epuizată
financiar în urma războiului pentru succesiunea la tronul Poloniei (1735-1737),
temându-se de complicaţii politice şi diplomatice, Casa de Austria a încheiat cu turcii
tratatul separat de pace de la Belgrad (7/ 18 septembrie 1739). Oltenia era reintegrată
Ţării Româneşti, dar cele numai două decenii de stăpânire austriacă nu au putut fi
neglijate. Reformismul austriac în Oltenia deschide un proces istoric de durată, cerut
de evoluţia de ansamblu a societăţii. El a reprezentat un precedent şi un model pentru
activitatea reformatoare a prinţilor fanarioţi, vizând consolidarea puterii centrale în
detrimentul aceleia boiereşti şi sporirea veniturilor.

b) Bucovina sub stăpânire habsburgică. De la anexare până la revoluţia de la

18482
În contextul primei împărţiri a Poloniei în anul 1772, a avansului şi
preponderenţei politice obţinute de Rusia în Ţările Române şi în sud-estul
continentului în urma câştigării războiului din anii 1768-1774 cu Poarta otomană,
anexarea nord-vestului Moldovei, în anii 1774-1775, a apărut în politica orientală a
Austriei ca o compensaţie necesară echilibrării preeminenţei ruse. Raptul a fost
justificat prin necesitatea asigurării unei legături mai lesnicioase între Transilvania şi
Galiţia, provincia poloneză recent obţinută. Teritoriul bucovinean avea şi o poziţie
2
Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I. (1774-1862). De la administraţia militară la
autonomia provincială, Bucureşti, Editura Academiei, 1993; Mihai-Ştefan Ceauşu, op. cit.
37
strategică însemnată, permiţând Habsburgilor fie să secondeze Rusia în planurile ei
expansioniste, fie să le contracareze, ameninţând-o din flanc. Diplomaţia vieneză,
profitând de situaţia Principatelor Române, aflate într-o accentuată dependenţă faţă de
puterea suzerană, precum şi de decăderea Imperiului sultanilor, a dat dovadă de
abilitate, obţinând cedarea de către turci, pe cale paşnică, a nord-vestului Moldovei.
De asemenea, a reuşit să obţină recunoaşterea de către statele puternice ale Europei a
anexiunii făcute, fără revigorarea politicii compensaţiilor.
Ocupată încă din toamna anului 1774, Bucovina a fost cedată prin Convenţia
încheiată la 7 mai 1775 la Constantinopol. Toate sondajele şi toate negocierile s-au
purtat peste capul domnitorului din Iaşi, căruia I s-au transmis doar ordine, iar
protestele boierilor, ale Divanului şi ale lui Grigore III Ghica, nu au avut ecou pe
lângă puterea suzerană şi puterile europene la vremii. Pentru a face o demarcaţie clară
şi a fixa hotarele care urmau să separe posesiunile Imperiului habsburgic de cele ale
Porţii, convenţia de cedare a Bucovinei stabilea numirea şi trimiterea la faţa locului,
de ambele părţi, a unor comisari. După aproape zece luni de activitate, atât în teren, în
Moldova, cât şi diplomatică, la Constantinopol, în care nu au lipsit întreruperile şi
momentele de tensiune, la 2 iulie 1776, la Palamutca, pe Nistru, a fost semnată
Convenţia finală de fixare a graniţelor Bucovinei. Zona anexată cuprindea ţinutul
Cernăuţi, 2/3 din ţinutul Sucevei, împreună cu fostele ocoale domneşti Câmpulung
Moldovenesc şi Câmpulung pe Ceremuş, adică o suprafaţă de 10.441 kmp. Era vorba
de 226 de sate, 52 cătune şi 3 oraşe, cu o populaţie totală de 71.150 locuitori.
Integrarea Bucovinei în Imperiu s-a produs în mai multe etape: 1) perioada
administraţiei militare (1775-1786), în fruntea provinciei aflându-se un guvernator
militar, cu sediul la Cernăuţi; 2) perioada administraţiei civile galiţiene (1786-1848 şi
1850-1861), când Bucovina devine al 19-lea cerc administrativ al provinciei imperiale
Galiţia, condusă de un căpitan districtual, numit de guberniul de la Lemberg; 3)
perioada autonomiei provinciale (1862-1918), când Bucovina a avut dietă, stemă
proprie, precum şi reprezentanţi aleşi în Parlamentul de la Viena.
La nivelul Bucovinei, stăpânirea habsburgică a avut, în accepţiunea
istoricului Mihai Iacobescu, o influenţă contradictorie: pe de o parte, sub influenţa
iosefinismului, au fost promovate reforme, menite a accelera procesele de înnoire ale
societăţii şi să recupereze întârzierile economico-sociale şi culturale; pe de altă parte,
prin stimularea imigraţiei şi politica de colonizare cu populaţii de diferite etnii,
Bucovina a fost transformată într-un mozaic etno-lingvistic şi confesional.
În noua provincie, iosefinismul s-a manifestat ca o politică aplicată, menită
să transpună în practică ideile absolutismului luminat. Curtea din Viena a căutat să
realizeze o politică coerentă de reforme în diferite domenii: politic, administrativ,
juridic, ecleziastic, cultural, economic şi cultural. Acţiunea reformatoare s-a
desfăşurat cu vigoare sporită în perioada de după anexare, a administraţiei militare.
Practica politică iosefină a urmărit ca prin aplicarea reformelor în Bucovina
să realizeze ştergerea amintirii apartenenţei la Moldova şi să realizeze un pol de
atracţie pentru românii din Principate. Totodată, ea viza să introducă în Bucovina o
administraţie uniformă cu cea din celelalte ţări ereditare ale Casei de Habsburg. Sub
impactul diferitelor reforme vechile instituţii medievale moldoveneşti fie au suferit
transformări modernizatoare esenţiale, fie au fost eliminate. Între 1774-1786,
Bucovina a fost subordonată direct Consiliului Aulic de Război (Hofkriegsrat), fiind
împărţită în 5 districte: Suceava, Siret, Cernăuţi, Câmpulung Moldovenesc şi
Câmpulung pe Ceremuş. Sub administraţie civilă galiţiană, teritoriul anexat în 1775 a
fost împărţit iniţial în 15 scaune, apoi în 8 judeţe, vizând compatibilizarea
administrativ-teritorială cu alte teritorii imperiale şi integrarea mai uşoară în

38
structurile imperiului. Conducerea a fost exercitată, între anii 1774-1786, de către
guvernatorii Gabriel von Spleny (1774-1778) şi Karl von Enzenberg (1778-1786), iar
după includerea în Galiţia de căpitani districtuali, între care şi românii Vasile Balş
(1792-1808) sau Gheorghe Isăcescu (1840-1849).
Din punct de vedere demografic, s-au produs modificări importante. Numărul
populaţiei a crescut substanţial, datorită imigraţiei din teritoriile vecine şi
colonizărilor. În perioada dependenţei administrative a Bucovinei de Galiţia, mulţi
ucraineni, atraşi de pământul disponibil şi, până în 1830, de scutirea de serviciu
militar, au venit să se stabilească în Bucovina. Imigraţia a contribuit la creşterea
populaţiei de la cifra estimată de 71.750 locuitori în 1774 (deşi s-ar putea să fie vorba
de o subestimare – P. Ţugui avansează cifra de 84.514 locuitori 3), la 135.194 în 1786,
190.000 în 1801 şi 337.000 în 1848. Ponderea populaţiei româneşti a scăzut constant:
de la 64,24% în 1774-1775 (Ion Nistor aprecia chiar acest procent până la un
neverosimil 77,34%4), la 55,4% în 1848 (când rutenii reprezentau 28,8%, iar
celelealte etnii 15,8%).
În Bucovina, din multitudinea reformelor iosefiniste aplicate, cele din
domeniul ecleziastic şi cultural-şcolar au fost deosebit de importante prin amploare,
durată şi efecte.
Reformismul absolutist în domeniul bisericii ortodoxe bucovinene este
impresionant. Punerea bisericii ortodoxe sub controlul accentuat al statului,
reorganizarea bisericească, reducerea numărului de mănăstiri, secularizarea averilor
bisericeşti şi crearea din acestea a unui Fond Bisericesc, prevederea necesităţii unui
grad sporit de şcolarizare a viitorilor preoţi, care să le dea un minim de cultură şi
educaţie, crearea Consistoriului episcopal şi a unei Episcopii a Bucovinei,
subordonată Mitropoliei ortodoxe de la Karlowitz, toate acestea şi multe altele au
contribuit la modernizarea structurală şi spirituală a bisericii ortodoxe. Desigur,
imigrarea şi colonizarea au atras şi grupuri numeroase aparţinând religiilor romano-
catolică, protestantă sau mozaică, care au putut să se organizeze, să-şi construiască
lăcaşuri de cult şi să vieţuiască în spiritul toleranţei religioase promovată de Iosif al II-lea.
În plan cultural, merită amintite reformele din domeniul şcolar. Iosefinismul
a realizat o reţea de şcoli publice şi a introdus obligativitatea învăţământului
elementar. Între 1781-1792, au funcţionat în Bucovina 32 de şcoli publice, de diferite
nivele: şcoli triviale de nivel primar; şcoli principale sau de căpetenie, în centrele
urbane; şcoli normale; o şcoală clericală, desfiinţată în 1818, dar în 1827 avea să se
înfiinţeze la Cernăuţi un Institut Teologic; un gimnaziu german, la Cernăuţi (1808).
Sistemul era bilingv, în procesul educativ folosindu-se atât limba română, cât şi
germana. În 1786 a fost elaborat un Regulament şcolar pentru Bucovina, care
prevedea etatizarea, laicizarea şi obligativitatea învăţământului elementar. E drept, în
perioada postiosefină, s-a proclamat desfiinţarea obligativităţii învăţământului primar
şi toate şcolile au fost puse sub controlul şi îndrumarea Consistoriului Catolic din
Lemberg. Numărul şcolilor publice s-a redus, încât în 1804 mai funcţionau, în toată
Bucovina, doar 14 şcoli publice.
Cultivarea limbii române în şcoală, lărgirea procesului de alfabetizare prin
învăţământul elementar, sunt tot atâţia factori ce au contribuit într-o anumită măsură
la constituirea unei pături burgheze şi la trezirea conştiinţei naţionale a românilor
bucovineni.
Deşi perioada postiosefinistă s-a caracterizat şi în Bucovina, ca peste tot în
cuprinsul Imperiului, prin renunţarea la multe din reformele iosefiniste şi prin
3
P. Ţugui, Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774, în „Academica”, 1992, nr. 4 (16), p. 5.
4
Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 16-17.
39
instituirea unui regim conservator sever, al reacţiunii ce avea să fie patronată până la
1848 de Metternich, totuşi reformele nu au încetat. În acelaşi timp, politica internă a
fost afectată, direct sau indirect, de toate acţiunile politico-militare ale Imperiului
habsburgic îndreptate împotriva Porţii sau a Franţei revoluţionare şi napoleoniene, sau
de evoluţiile din Moldova învecinată, mai precis de războiul ruso-turc din 1806-1812
şi implicaţiile sale asupra principatului moldovean. În acest context, trebuie plasată,
de exemplu, introducerea obligativităţii serviciului militar, în tot imperiul, în anul
1808.
În pofida dezvoltării din alte domenii (manufacturi, industrie incipientă,
minerit), agricultura şi exploatarea fondului agro-silvic a rămas în întreaga perioadă
ramura economică de bază. Suprafeţele agricole erau aproape egale ca pondere cu
pădurile (47,9%, respectiv 45,7%). Creşterea animalelor a fost o ocupaţie predilectă şi
aducătoare de profit, Bucovina ocupând la acest capitol, după 1800, primul loc în
Imperiu în ceea ce priveşte numărul de animale la suta de ha şi suta de locuitori. În
ceea ce priveşte exploatarea forestieră, mai multe regulamente au reglementat situaţia
sectorului silvic.
Deşi s-au făcut unele eforturi, celelalte sectoare economice au rămas
deficitare. Meşteşugurile şi comerţul s-au dezvoltat, însă ritmul şi amploarea
transformărilor nu au fost impresionante. Patenta imperială din 1820 stimula invenţiile
în industrie. S-au deschis mai multe puncte de exploatare minieră, între care şi ocna
de sare de la Cacica (1791). În 1821 este dată în folosinţă staţiunea balneară de la
Vatra Dornei. Numărul manufacturilor a crescut de la 195 în 1779 la 927 în 1821, în
vreme ce numărul ferăstraielor moderne a sporit de la 29 în 1834 la 59 în 1851.
Oricum, ponderea industriei, meşteşugurilor şi activităţilor artizanale nu a depăşit 9%
din ansamblul activităţilor economice în Bucovina.
În plan social, merită amintite o serie de măsuri ameliorative, între care
limitarea şi uşurarea dependenţei ţăranului faţă de stăpânul de pământ; dezrobirea
ţiganilor (1783); extinderea obligaţiilor fiscale asupra tuturor proprietarilor (numărul
birnicilor a crescut de la 52,5% în 1774 la 92,07% în 1806). Nu trebuie supraevaluate
consecinţele de ordin negativ ale sistemului Metternich în plan social. Este adevărat
că s-a produs o deteriorare a situaţiei sociale după abandonarea reformelor iosefine şi
impunerea conservatorismului. Astfel, numărul zilelor de robotă prestate anual a
crescut de la 12 în 1793 la 75-80 în 1819. Pe de altă parte însă, au avut loc
transformări de ordin calitativ, a căror importanţă nu poate fi negată. Astfel, în 1787,
terenurile aflate în folosinţa vremelnică a ţăranilor dependenţi au fost separate de cele
ale stăpânilor de moşii, devenind pământuri rusticale, care din 1835 au devenit
proprietate deplină a ţăranilor.
În concluzie, monarhia absolutistă a desfăşurat un larg program de reforme
politice, economice, sociale, culturale etc. În acelaşi timp, pentru mai buna integrare
în cadrele Imperiului, pentru a nu permite gravitarea majorităţii populaţiei româneşti
spre Principatele Române, Curtea de la Viena a dus o politică de centralizare, a
efectuat o colonizare intensivă a Bucovinei, a promovat o politică de germanizare şi
catolicizare apopulaţiei autohtone, îndreptată atât împotriva structurii instituţionale şi
culturii tradiţionale româneşti, cât şi împotriva intenţiilor expansioniste ruseşti,
mascate sub haina ortodoxiei. Intervenţia statului austriac în evoluţia teritoriului
anexat în 1774-1775 a urmărit instaurarea formelor moderne de organizare a
societăţii, pentru a sluji mai bine scopurilor sale, prin asigurarea unui nivel cultural şi
de viaţă mai ridicat pentru supuşii săi. S-a dezvoltat, în forme încă nu foarte elaborate
şi într-o măsură nu încă covârşitoare, burghezia, a emers capitalismul. Însă crearea

40
unor instituţii de tip modern a determinat şi geneza identităţii naţionale la românii
bucovineni.

c) Basarabia (1812-1848)5
Ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Române s-a încheiat prin pacea de la
Bucureşti, din 16/ 28 mai 1812, prin care Poarta otomană a cedat Imperiului ţarist
Moldova răsăriteană până la Prut. Rusia acapara astfel un teritoriu străin, care nu-i
aparţinuse niciodată. Ruşii au purtat cu turcii negocieri lipsite de orice scrupule. La
început, diplomaţii ruşi au pretins stăpânirea integrală a ambelor Principate Române;
apoi a întregii Moldove; după aceea, doar a teritoriului dintre Siret şi Nistru cu gurile
Dunării, pentru ca, în sfârşit, de teama expediţiei lui Napoleon I, grabindu-se să
încheie pacea, să se mulţumească doar cu teritoriul dintre Prut şi Nistru şi braţul
Chilia. De fapt, înrăutăţirea contextului politico-militar internaţional şi prelungirea
tratativelor, până în faza iminentă invaziei franceze, îl determinaseră pe ţarul
Alexandru I să trimită la Bucureşti o delegaţie, condusă de amiralul Ciceagov, care
avea împuternicirea să încheie pacea cu turcii în orice condiţii. Aflând acest lucru,
generalul M.I. Kutuzov a acţionat repede, profitând de trădarea înalţilor dregători
otomani, Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi. De la cei doi, Kutuzov a aflat de o
scrisoare a împăratului francez către sultan, ascunsă padişahului, prin care Napoleon
anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse. Cedând
gurile Dunării, Kutuzov i-a determinat pe turci să semneze pacea6.
Neîndoielnic, războiul ruso-turc s-a desfăşurat în cadrul “problemei
orientale”, iar pacea de la Bucureşti trebuie înţeleasă într-un asemenea context. Iată de
ce un istoric vorbea despre acest moment ca despre “salvarea statalităţii româneşti cu
pierderea Basarabiei”7.
Rusificarea estului Moldovei n-a început imediat după anexarea sa. Vrând să
dovedească noilor supuşi superioritatea guvernării ruseşti ortodoxe asupra celei a
turcilor, regimul de coloratură uşor liberală al ţarului Alexandru I a acordat iniţial
Basarabiei o autonomie ridicată în cadrul Imperiului. Administraţia şi legislaţia locale
au fost menţinute o perioadă. Limba română era folosită liber, alături de cea rusă, în
administraţie şi justiţie. Noua provincie (oblastie) păstrează iniţial vechea organizare,
extinsă şi în Bugeac. Era împărţită în 12 ţinuturi (districte), în care se aflau 17 oraşe şi
693 de sate. Guvernator a fost numit Scarlat Sturdza, ajutat de un sfat obştesc format
din mari boieri.
În 1816, numit rezident imperial al Basarabiei, general-locotenentul Aleksei
Nikolaevici Bahmeţev dădea o proclamaţie în care făgăduia administrarea provinciei
pe baza vechilor rânduieli, circulaţia limbilor română şi greacă, alături de rusă, scutiri
de bir pe trei ani şi de serviciu militar pe cinci ani. La 1 aprilie 1816, ţarul îi trimitea
mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni un rescript în care îl informa că doreşte să
dea Basarabiei o administraţie concordantă cu moravurile, obiceiurile şi legile sale. În
1818 a fost promulgat Aşezământul de funcţionare a provinciei Basarabia, care
menţinea autonomia provincială. Conform acestuia, conducerea era exercitată de un
Consiliu Suprem, alcătuit din 11 persoane (din care 5 numite). Guvernatorul era
5
Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, 1991; Ştefan Ciobanu, Basarabia.
Populaţia, istoria, cultura, Bucureşti, 1992; Alexandru V. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1993;
Ioan Scurtu (coord.), Basarabia de la începuturi până în 1994, Bucureşti, 1994; Basarabia. Dilemele
identităţii (ed. Flavius Solomon, Al. Zub), Iaşi, 2001.
6
N. Iorga, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi, Vălenii de Munte,
1912, pp. 141-156.
7
Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic
internaţional (1806-1920), Bucureşti, 1993, p. 37.
41
preşedintele de drept al acestui consiliu, el confirmând şi membrii aleşi de nobilime.
Toate funcţiile importante din administraţie şi justiţie erau eligibile. Limba populaţiei
locale era recunoscută ca limbă oficială alături de rusă. Legile locale sunt respectate
şi, în materie civilă, legile şi cutumele moldoveneşti rămân în vigoare. În procedura
penală se aplică legile ruseşti. Chişinăul era ridicat la rangul de capitală, iar teritoriul
oblastiei era împărţit în 6 judeţe: Hotin, Bălţi, Orhei, Bender, Akkerman, Ismail,
conduse de câte un căpitan ispravnic şi patru asesori sau comisari. Târgurile şi oraşele
erau conduse de dume orăşeneşti şi cârmuiri de bresle, după model rusesc. Locuitorii
provinciei erau împărţiţi în 9 clase (tagme sau soslovii): clerul; marea boierime;
boiernaşii; mazilii; ruptaşii; negustorii şi târgoveţii; sătenii muncitori de pământ;
ţiganii; evreii.
La numai doi ani de la promulgarea statutului, administraţia rusească a
început să neglijeze acest statut de cvasiautonomie şi să înlocuiască legile româneşti
cu cele ruseşti. La 16 martie 1820, prin ucaz imperial, componenţa Consiliului
Suprem a fost modificată, încă doi membri fiind numiţi de puterea centrală, iar votul
preşedintelui consiliului avea caracter de veto. Măsurile centralizatoare s-au
manifestat însă cu tărie după 1822. Autonomia provinciei a fost mult îngradită, iar
elita românească înlocuită sau rusificată. După 1822, măsurile imperiale au urmărit şi
restrângerea folosirii limbii române. Pe măsură ce rusificarea a avansat prin sistemul
de învăţământ, limba română a fost înlocuită din justiţie şi administraţie. La început,
în şcoli se preda atât limba rusă, cât şi limba română, dar după 1867 învăţământul a
devenit rusesc.
La 29 februarie 1828, guvernul rus a anulat printr-un nou regulament (aşa-
zisul Regulament al lui Voronţov, sancţionat de ţar la 29 ianuarie / 10 februarie 1829)
Aşezământul de funcţionare a provinciei Basarabia. Autonomia era desfiinţată:
puterea aparţinea guvernatorului general. Slujbele în administraţie erau acordate
numai cunoscătorilor limbii ruse, iar limba română este înlăturată din actele publice.
Din acest moment, sub raport administrativ, Basarabia a devenit o simplă gubernie
rusească.
După catagrafia rusească din 1817, exista un număr de 96.525 de familii,
adică 482.630 de persoane. Românii formau atunci 86% din populaţie, rutenii 6,5%,
evreii 4,2%, alte etnii (lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi) 3,3% 8. Turcii şi tătarii
nu apar în catagrafie, poate pentru că se retrag o dată cu administraţia otomană, şi nici
ruşii, care nu sosiseră încă. Bugeacul, declarat teren al statului, a fost distribuit
coloniştilor.
În primii ani ai ocupaţiei ruse în Basarabia, în ciuda încercării puterii centrale
de a-i deznaţionaliza pe localnici, conştiinţa românească s-a păstrat, prin limbă,
tradiţie şi obiceiuri.

8
Ion Nistor, op. cit., p. 210.
42