Curs nr.

8
DEZVOLTAREA ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN DECENIILE PREMERGĂTOARE REVOLUŢIEI DE LA 1848

Principatele Române sub domniile pământene

Politic, economic, dar şi cronologic, perioada cuprinsă între cele două momente
revoluţionare, 1821 şi 1848, se subdivide în două etape distincte. Prima, desfăşurată pe
durata unui deceniu, are ca punct terminus intrarea în vigoare a Regulamentelor organice,
în Principate, legiuire care – urmărită mai apoi în aplicarea ei – defineşte şi conţinutul, ca
şi caracterul celei de a doua etape, cunoscută îndeobşte, cel puţin din punct de vedere
politic, ca perioada regulamentară.
Referindu-ne la prima etapă, 1822-1831, se ştie că, după revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, atât Moldova cât şi Ţara Românească au fost ocupate, vreme de 16 luni, de
către trupele otomane şi supuse represiunii şi jafului, care le-a ruinat şi depopulat. Mare
parte a boierilor şi negustorilor pământeni au emigrat în ţările vecine, mai ales în
Transilvania, de unde au revenit târziu, după plecarea turcilor, în timp ce ţăranii, reîntorşi
din ascunzişuri, au fost confruntaţi cu obligaţia achitării dărilor restante de esenţă feudală.
După exterminarea eteriştilor, sub presiunea Angliei şi Austriei şi spre a nu oferi
Rusiei un nou prilej de intervenţie, Poarta a renunţat la ideea de a transforma Principatele
în paşalâcuri şi de a le guverna prin comisari militari (muhafizi), consimţind la
restaurarea domniilor pământene. În acest scop, a convocat la Constantinopol o delegaţie
de câte şapte boieri moldoveni şi munteni, spre a le afla păsurile. Deşi delegaţii munteni
aduseseră cu ei un memoriu revendicativ, asemănător celor înaintate în vremea revoluţiei
împăraţilor Austriei şi Rusiei, Poarta le-a ignorat, cerându-le tuturor să facă doar
propuneri şi sugestii ameliorative. Ceea ce s-a şi făcut de delegaţi, în formule aproape
identice. Ei cereau: domni pământeni, înlocuirea arnăuţilor din garda domnească cu un
corp de pază indigen, interdicţia pentru supuşii străini (sudiţi) de a dobândi bunuri
imobiliare în ţară, izgonirea călugărilor greci, drept exclusiv pentru pământeni de a ocupa
slujbe ş.a.
Neadmiţând decât în parte aceste cereri, Poarta a numit la 1 aprilie 1822, ca
domn, în Moldova, pe Ioniţă Sandu Sturdza, iar în Ţara Românească pe Grigore Dimitrie
Ghica. Celelalte revendicări din programul boierilor moldo-munteni (libertatea
comerţului, a industriei şi extracţiei miniere, reforme care să concentreze puterea politică
în mâinile marii boierimi) n-au fost decât amânate pentru câţiva ani, până la tratatul de la
Adrianopol (1829).
Restabilirea domniilor pământene n-a fost doar o simplă schimbare de persoane,
ci un întreg regim a fost răsturnat (regimul politic fanariot), împreună cu sarcinile pentru
întreţinerea protipendadei Fanarului. Evident, noii domni au fost confruntaţi cu serioase
dificultăţi generate de situaţia internă postrevoluţionară. Marii boieri, aflaţi în afara
hotarelor ţării şi sprijiniţi de Rusia, făceau opoziţie actelor domneşti, urmărind
diminuarea influenţei Turciei şi controlul regimului politic. În plus, cei doi domni –
cărora nu le-au lipsit bunele intenţii şi spiritul larg – s-au aflat într-o situaţie paradoxală,
definită, pe de o parte, de nevoia acută de transformare a societăţii româneşti şi, pe de
alta, de puţinătatea mijloacelor necesare pentru depăşirea limitelor juridice şi politice

57
impuse Principatelor, pentru a înlesni transformarea şi modernizarea structurilor
economice, politice, sociale şi instituţionale.
Încercările domnitorului moldovean de a introduce ordine în administraţie, prin
suprimarea unor instituţii şi înfiinţarea altora, prin înlăturarea unor practici venale şi
stăvilirea corupţiei, ca şi regulamentul administrativ al lui Grigore Ghica din 1822, ori
măsurile fiscale vizând echilibrarea bugetului, nu au avut efectul scontat. Reforma
privind organizarea teritorială a Ţării Româneşti, precum şi strădania domnului Moldovei
de a clarifica evidenţa şi statutul supuşilor străini din ţară se înscriu ca fapte pozitive, iar
persistenţa practicilor abuzive şi intensificarea frământărilor sociale justificau nevoia
unor măsuri radicale, de natură să modifice structura regimului însuşi.
Dacă în planul realizărilor practice imediate, conjunctura internă şi climatul
politic internaţional nu îngăduiau decât măsuri şi consecinţe limitate, în schimb, pe
tărâmul luptei politico-ideologice, al căutărilor înnoitoare, revoluţia lui Tudor şi-a
dezvăluit cu generozitate consecinţele benefice. Efervescenţa ideologică a conferit
perioadei o coloratură deosebită, punându-şi amprenta pe evoluţia spiritualităţii
paşoptiste. Conflictul ideologic şi politic dintre marea şi mica boierime va deveni, de aici
înainte, un element permanent al scenei politice româneşti, atât conservatorismul, cât şi
liberalismul veacului al XIX-lea trăgându-şi originile din lupta de idei a acestui deceniu.
Faţă de perioada precedentă, cererile, memoriile şi proiectele de reformă
boiereşti, reluând şi amplificând programul revoluţiei, înregistrează nu numai un spor
numeric (de la 13 înainte de 1821, la 75 în anii 1821 şi 1822, plus alte 28 până în 1826),
ci şi calitativ. Cu unele diferenţe de nuanţă, în funcţie de puterea căreia îi erau adresate
(Rusia ori Turcia), proiectele şi memoriile boiereşti, veritabile programe politice de
reorganizare a societăţii româneşti în spirit modern, vizau aceleaşi obiective de interes
naţional, precum: întărirea autonomiei Principatelor, restabilirea vechilor privilegii,
libertatea comerţului, desfiinţarea raialelor şi restituirea teritoriilor acestora Principatelor,
graniţa pe talvegul Dunării, dezvoltarea unei industrii autohtone, armată naţională,
secularizarea averilor mănăstireşti, şcoli în limba naţională, reforme administrative etc.
Dintre cele mai importante documente, de acest fel, ale anilor 1821-1822, sunt
de menţionat arzurile boierilor moldoveni, prezentate Porţii şi cele menţionate de Alecu
Russo, îndeosebi Pontul popilor şi Shedion de reformăluirea stăpânirii Moldovei.
Reprezentanţii marii boierimi muntene, refugiaţi la Braşov, au înaintat Rusiei, în
decembrie 1821 şi ianuarie 1822, câteva memorii, cunoscute sub numele de Îndreptarea
ţării. Dar cel mai reprezentativ document pentru spiritul agitat al epocii, ilustrând
interesele şi opţiunile boierimii mici şi mijlocii, a fost, neîndoielnic, Memoriul sau
Constituţia cărvunarilor, din 1822, elaborat de Ionică Tăutul, autor şi al unei scrieri cu
pronunţat ascuţiş social Strigarea norodului Moldovei. Documentul propunea
introducerea în Moldova a unui regim constituţional bazat pe principiul separării
puterilor, pe reformarea şi modernizarea administraţiei. Memoriul proclama egalitatea în
drepturi a tuturor boierilor cu marea boierime, respectul absolut al proprietăţii,
suprimarea tuturor îngrădirilor din calea libertăţii industriale şi comerciale. Şi mica
boierime munteană revendica egalitatea în drepturi cu marea boierime, preconizând, prin
pana lui Eufrosin Poteca sau Barbu Paris Mumuleanu, proclamarea republicii burgheze şi
egalitatea în faţa impozitelor.
Bineînţeles, replica marii boierimi a fost promptă şi drastică. “Numai numele de
constituţie înseamnă un atentat la adresa autorităţii” – scriau boierii emigraţi, în

58
plângerile adresate Rusiei. De altfel, sprijiniţi de această putere, ei şi-au conservat şi
consolidat poziţiile politice la întoarcerea în ţară, graţie Convenţiei de la Ackerman,
încheiată între Turcia şi Rusia la 7 octombrie 1826. Printre altele, Convenţia prevedea
fixarea tributului şi celorlalte obligaţii ale Principatelor faţă de Poartă în conformitate cu
prevederile hatişerifului din 1802, libertatea comerţului, sub rezerva aprovizionării mai
întâi a Porţii cu grâne, întoarcerea în ţară a boierilor refugiaţi în 1821, cărora li se
garantau toate drepturile şi bunurile, şi instituirea unei comisii care să formuleze măsurile
ameliorative pentru Principate. Victoria marii boierimi în Moldova, al cărei reprezentant
recunoscut era Mihail Sturdza (viitorul domn regulamentar) şi-a găsit expresie în
Anaforaua pentru pronomiile Moldovei, document întărit de domnul Ioniţă Sandu
Sturdza în aprilie 1827, prin care le erau recunoscute toate privilegiile anterioare (scutiri
de dări, drepturi exclusive, monopoluri), în dauna celorlalte clase sau categorii sociale.

Tratatul de la Adrianopol
Clauzele Convenţiei de la Ackerman au fost reluate şi înscrise în cuprinsul
Tratatului de la Adrianopol, care a marcat încheierea războiului ruso-turc din anii 1828-
1829, război care a adus o nouă ocupaţie armată rusă în Principate, de la 1828 şi până în
1834. Într-un orizont mai larg, tratatul semnat în septembrie 1829 la Adrianopol atribuia
Rusiei ţărmul caucazian al Mării Negre şi gurile Dunării, până la vărsarea Prutului, a
declarat liberă navigaţia pe Dunăre, în Marea Neagră şi în strâmtori (deci şi pentru vasele
româneşti), confirmând autonomia Greciei şi Serbiei.
Actul politic special, ca parte integrantă a tratatului, restituia Ţării Româneşti
cetăţile de pe malul stâng al Dunării (fostele raiale), fixând graniţa româno-turcă pe
talvegul fluviului. În raporturile cu Principatele, Poarta se angaja să respecte autonomia
administrativă a acestora şi vechile lor privilegii, domnii urmând a fi numiţi pe viaţă.
Monopolul economic otoman asupra ţărilor române era desfiinţat, asigurându-se deplină
libertate a comerţului acestora, ca şi scutirea de a mai livra furnituri puterii suzerane. De
asemenea, Poarta se obliga să confirme şi să respecte regulamentele administrative ce
urmau a fi elaborate în timpul ocupaţiei ţariste, ocupaţie care avea să se menţină până la
plata integrală a despăgubirilor de război, datorate Rusiei şi fixată la suma de 11,5
milioane ducaţi.
Deschiderea porturilor dunărene pentru comerţul liber, îngrădirea dreptului de
intervenţie a Porţii şi interdicţia pentru turci de a se stabili în Principate creau premise
serioase pentru dezvoltarea internă şi, practic, reduceau suzeranitatea otomană doar la
plata unui tribut anual şi la oficiul de confirmare a domnilor. Aşadar, după o perioadă de
adânci frământări politice, de confruntări dramatice, atât în interior cât şi în afară, începea
pentru Principate etapa de aplicare practică a programului de transformare a societăţii;
această etapă este cuprinsă în limitele perioadei istorice, care a stat sub semnul
Regulamentului organic, numită şi epoca regulamentară.

Regulamentele organice. Elaborare, principii, caracter

Regulamentele organice au fost elaborate şi puse în aplicare în vremea
războiului ruso-turc din 1828-1829 şi a primilor ani postbelici, în condiţiile ocupaţiei
ţariste şi ale instituirii administraţiei provizorii, reprezentată succesiv de generalii ruşi
F.P. Pahlen, P.F. Jeltuhin şi, îndeosebi, de Pavel D. Kisselev. La baza elaborării lor au
stat:

59
 a) concluziile anchetei în teren (Principate), făcută în anul 1828 de consilierul
de stat rus Daşkov;
b) materialele informative oferite de consulii ruşi de la Bucureşti şi Iaşi;
c) propunerile cuprinse în memoriile şi proiectele de reformă ale boierilor
pământeni;
d) instrucţiunile speciale transmise de la Petersburg comisiilor însărcinate cu
redactarea textelor.
Sarcina elaborării a fost încredinţată boierilor pământeni constituiţi în două
comisii de câte patru, una pentru Moldova şi cealaltă pentru Ţara Românească, puse sub
autoritatea unui preşedinte, numit în persoana consulului general rus, Minciaki. Textul
astfel elaborat, remaniat de Kisselev, a fost examinat de Cabinetul imperial şi apoi supus
Divanelor de la Bucureşti şi Iaşi, care l-au discutat fără să-l poată modifica.
Regulamentul Ţării Româneşti, având 371 de articole, a intrat în vigoare de la 1 iulie
1831, iar cel al Moldovei, cu 429 de articole, de la 1 ianuarie 1832, servind drept
Constituţie a Principatelor până la 1858 (Convenţia de la Paris).
Răspunzând nevoilor fireşti de unitate a naţiunii prin normele comune de
organizare, recunoscând implicit în cuprinsul unor articole, că “nedespărţita unire”
reprezintă o “necesitate mântuitoare”, Regulamentele Organice au înlăturat o serie de
instituţii şi practici feudale, au creat un aparat de stat modern şi un climat mai propice
pentru încurajarea noului.
În primul rând, au legiferat principiul modern al separării puterilor în stat:
puterea executivă aparţinea domnului, ales pe viaţă dintre marii boieri de o Adunare
obştească extraordinară. El era ajutat în exercitarea puterii executive de un sfat
administrativ, compus din 6 miniştri, neavând voie să dizolve Adunarea în caz de
conflict, ci doar s-o proroge (amâne lucrările). Puterea legislativă era încredinţată
Adunării Obşteşti, compusă din 42 deputaţi în Ţara Românească şi din 35 în Moldova.
Puterea judecătorească era exercitată de tribunalele judeţene (câte unul pe judeţ) şi
instanţele de apel, divanul domnesc fiind instanţa supremă şi recunoscându-se autoritatea
lucrului judecat. Totodată, a fost creat corpul avocaţilor şi instituţia procuraturii, ca
pârghii ale legităţii şi ordinii publice.
În domeniul administrativ, au fost create Departamentele şi serviciile publice
specializate, cu sistem stabil de funcţionare. Caracterul novator al legiuirii s-a vădit mai
ales în sistemul fiscalităţii, reducând diversitatea haotică a dărilor la una singură şi fixă,
capitaţia pentru ţărani, patenta pentru negustori şi meseriaşi, desfiinţând impozitele
indirecte şi adoptând principiul modern al bugetului statului bazat pe echilibrul între
venituri şi cheltuieli. În măsură egală, desfiinţarea vămilor interne, dispoziţiile privind
organizarea meseriilor, reglementarea comerţului, a modalităţilor de valorificare a
bogăţiilor naturale, pentru dezvoltarea căilor şi mijloacelor de comunicaţie, pentru
înfrumuseţarea târgurilor şi oraşelor, pentru înfiinţarea miliţiei naţionale, toate au
contribuit neîndoielnic la promovarea noului şi la progresul social. Pe aceeaşi linie se
înscriu prevederile referitoare la reorganizarea şcolilor naţionale, la crearea oficiului stării
civile şi a Arhivelor Statului.
Spre a nu se înţelege că Regulamentele au constituit o legiuire perfectă, să-i
subliniem şi limitele: stăpână pe Adunare şi pe tribunale, marea boierime a tranşat în
favoarea ei sistemul relaţiilor agrare. Dând expresie intereselor de clasă ale boierimii,
care devenea proprietară prin Regulament, legiuirea consacra “robia clăcii”, impunând

60
locuitorilor 12 zile de clacă pe an în sistemul normat al nartului, care echivala în fapt cu
56 de zile/clacă pentru Ţara Românească şi 84 în Moldova.
În acelaşi timp, prin intermediul constituirii aşa-zisului sistem constituţional, în
cadrul căruia cele două puteri, executivă şi legislativă, se aflau adeseori în conflict, Rusia
a izbutit să-şi creeze un sistem legal de intervenţie, asigurându-şi rolul de arbitru în
Principate, în virtutea titulaturii de putere protectoare, ce-i fusese conferită prin tratatul de
la Adrianopol. Sultanul a rămas suzeranul nominal, dar adevăratul stăpân al Principatelor
a devenit ţarul. Influenţa rusă a crescut şi mai mult prin introducerea în Regulamente – în
ciuda opoziţiei Adunărilor obşteşti – a aşa-numitului “articol adiţional”, care dădea
dreptul Petersburgului să se opună oricărei reforme interne dacă o socotea în defavoarea
Rusiei. Ca urmare, Regulamentele au început să fie privite de români ca un instrument de
amestec rusesc în treburile interne ale ţării, iar pentru ţărănime şi burghezie, ele erau un
instrument de dominare al marii boierimi. De aceea, cu trecerea anilor, elementele
negative ale acestor prime constituţii româneşti au început să precumpănească asupra
celor pozitive.
Cu toate acestea, meritele Regulamentelor organice sunt de netăgăduit.
Părtinitoare cum au fost, ele au reprezentat totuşi acele acte fundamentale cu caracter
constituţional, cum nu existau în niciunul din marile imperii autocrate din preajmă. În
numai câţiva ani, ele au readus pe români în lumea nouă, imperfectă dar totuşi europeană,
de care epoca fanariotă îi ţinuse despărţiţi mai bine de un secol. La 1848, când li s-au dat
foc în piaţa publică, ele deveniseră o piedică pentru progresul social şi politic, dar în 1831
ele se semnificaseră un mare pas, firesc şi necesar, al românilor spre modernitate.

Orizont economic regulamentar”

- sporirea producţiei agricole, răspândirea unor unelte şi maşini agricole, a
unor noi soiuri de plante şi rase de vite; apariţia specialiştilor: a
agronomului, a geometrului, a administratorului, a veterinarului şi a
iconomului;
- descătuşarea comerţului românesc, ca efect, pe de o parte, a prevederilor
tratatului de la Adrianopol şi, pe de alta, a desfiinţării vămilor interne;
- răspândirea maşinilor cu aburi în industrie; stadiul manufacturier al
industriei în principate;
- starea căilor şi mijloacelor de transport;
- sistemul de credit şi bancar;
- învăţământul profesional: Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi;
- evoluţia demografică şi urbanistică.

Viaţa politică. Domniile regulamentare

Sugestivă şi semnificativă, totodată, pentru diferenţa existentă între teoria şi
practica politică a epocii regulamentare, a fost numirea primilor domni în Principate, pe
temeiul înţelegerii de la Petersburg, din 17 ianuarie 1834, între puterile suzerană şi
protectoare, iar nu alegerea lor, cum ar fi fost firesc respectându-se legiuirea de bază a
ţării într-unul din punctele ei esenţiale.
În Ţara Românească a fost numit, aşadar, Alexandru D. Ghica (1834-1842),
fratele fostului prin domn pământean, Grigore D. Ghica, având reputaţia unui om cult,
integru şi patriot. În timpul mandatului său relativ scurt, a colaborat eficace cu Adunarea

61
în domeniul legislaţiei sanitare şi al igienei publice, în reglementarea situaţiei supuşilor
străini, în domeniul edilitar-gospodăresc, transporturi şi comunicaţii. A acordat atenţie
deosebită reglementării relaţiilor dintre ţărani şi proprietari, pe linia importanţei
recunoscute a problemei agrare pentru viaţa economică, socială şi politică a ţării. A iniţiat
măsuri pentru reglementarea învoielilor, pentru stabilirea modalităţii de strămutare a
ţăranilor la oraşe, pentru pedepsirea funcţionarilor incorecţi, măsuri ce nu grevau însă
esenţa relaţiilor agrare.
Ceea ce a învrăjbit multă vreme relaţiile dintre domn şi Adunare, grăbind în
cele din urmă căderea lui Ghica, a fost chestiunea articolului adiţional. În cursul
negocierilor de la Constantinopol pentru ratificarea Regulamentului Organic de către
Poartă, ambasadorul rus a introdus unele modificări în text şi a adăugat pe ultima pagină
un articol, care stipula că nici o lege votată de Adunare şi sancţionată de domn nu putea fi
promulgată dacă nu fusese aprobată în prealabil de curţile suzerană şi protectoare.
Consulul general al Rusiei la Bucureşti a solicitat ca articolul “omis din greşeală” să fie
votat de Adunare, ceea ce a provocat protestul şi rezistenţa unei părţi a acesteia, în frunte
cu Ion Câmpineanu. În mai 1838, respectivul articol a fost totuşi votat “în silă”, dar
numai după ce Poarta a emis un firman – redactat la Petersburg – care impunea
acceptarea lui şi ameninţa cu grave represalii pe opozanţi.
Neînţelegerile dintre Adunare şi domn aveau să paralizeze funcţionarea ambelor
organe şi să asigure subordonarea lor faţă de puterea protectoare. Împotriva acestei stări
de lucruri s-a format o opoziţie naţională, care, în alegerile din 1837, a obţinut
majoritatea. Ea era sprijinită şi de tinerii liberali, care îşi făceau studiile în străinătate, de
unde s-au întors cu un program de reforme liberale. Manifestul opoziţiei, intitulat Act de
unire şi independenţă, redactat în noiembrie 1838, declara ilegale atât numirea
domnitorului Ghica, cât şi Regulamentul organic şi propunea unirea tuturor românilor pe
temeiul unei constituţii, al cărei proiect era intitulat Osebitul act de numire a suveranului
românilor. Pentru funcţia supremă în stat era vizat şeful partidei naţionale, Ion
Câmpineanu, dar marii boieri preferau atunci candidatura domnitorului Moldovei, prin
alegerea căruia s-ar fi realizat Unirea Principatelor.
Mai radicală decât acţiunea partidei naţionale a fost mişcarea conspirativă
iniţiată de Mitică Filipescu, care, sprijinindu-se pe elementele radicale ale burgheziei în
formare, urmărea răsturnarea întregii ordini sociale. Societatea secretă din care a făcut
parte şi N. Bălcescu, conta pe agravarea crizei orientale în 1840 şi pe destrămarea
Imperiului otoman, care ar fi permis cucerirea independenţei şi lichidarea tuturor
rânduielilor cu caracter feudal. Deconspirarea mişcării şi arestarea capilor ei n-au
consolidat însă poziţia lui Ghica, care, supus necontenit denunţurilor încrucişate ale
boierimii, fie la Petersburg, fie la Constantinopol, a fost destituit din funcţie la 7
octombrie 1842 de cei care-l numiseră cu 8 ani mai devreme.
I-a succedat la tron, fiind ales conform Regulamentului organic, alt mare boier şi
învăţat (cu studii de drept la Paris), Gheorghe Bibescu (1842-iunie 1848). Acesta a
continuat seria măsurilor iniţiate de predecesor, insistând asupra instaurării unui climat de
legalitate în relaţiile dintre proprietari şi ţărani. Concomitent, opoziţia naţională s-a
reconstituit, în 1843, sub forma unei societăţi secrete, “Frăţia”, condusă de Ion Ghica,
Christian Tell şi N. Bălcescu, care urmărea să atragă de parte-i nu numai elementele
burgheziei şi boierimii liberale, ci şi pe cele reprezentând stările de jos. Receptivă la
măsurile capabile să răspundă cerinţelor dezvoltării interne, noua Adunare (din 1844) s-a

62
arătat la fel de intransigentă pe terenul apărării intereselor naţionale, respingând cererea
antreprenorului rus Trandafilov (care obţinuse încuviinţarea domnitorului) de a i se
acorda dreptul de a explora şi exploata resursele metalifere ale ţării. Neputând coopera cu
forul legislativ şi cu sprijinul ambasadorului rus la Poartă, Bibescu a obţinut firmanul de
suspendare a Adunării, guvernând doi ani prin decret. Dar şi fără această colaborare,
Bibescu, prin măsurile adoptate în materie financiară şi judecătorească, de modernizare a
structurilor interne, de eliberare a ţiganilor robi ai statului, de dezvoltare a învăţământului
ş.a. a contribuit la progresul societăţii româneşti. Ca şi predecesorul său, nu s-a putut
debarasa de tutela consulilor ruşi, care l-au blocat însă atunci când a încercat să rezolve
chestiunea averilor mănăstirilor închinate, administrate de călugării greci. A fost receptiv
la chemările timpului său, însuşire observată şi de consulul austriac din Bucureşti, care
reţinuse că partida naţională din Muntenia i-ar fi oferit domnitorului tronul viitorului
regat daco-român. Dar, cea mai mare realizare a sa a fost uniunea vamală cu Moldova,
inaugurată la 1 ianuarie 1848, care făcea din ambele Principate o singură unitate
economică, preludiu al unităţii politice. Revoluţia şi responsabilitatea ce şi-a asumat-o
semnându-i constituţia l-au depăşit însă.
În Moldova, Mihail Sturdza (1834-1849), deşi confruntat cu aceleaşi dificultăţi
ca şi omologii săi munteni, a fost apreciat pentru spiritul său gospodăresc, pentru
subtilitatea intelectuală şi simţul politic, care au asigurat o eficienţă sporită măsurilor
iniţiate de domn. Durata domniei şi stabilitatea vieţii publice au constituit premisele
modernizării ţării. Prin şoselele şi podurile construite – e drept, cu munca gratuită a
clăcaşilor, dar şi cu alocaţii de la buget – a asigurat înflorirea comerţului cu grâne, legând
cele mai izolate localităţi de oraşul declarat porto-franc, Galaţi (1837), cu urmările lesne
de imaginat în plan economic, social şi demografic. A organizat un bun serviciu poştal, a
creat primele spitale moderne şi a reformat regimul închisorilor în Moldova. Dezrobirea
robilor statului şi ai bisericii, înfăptuirile în domeniul învăţământului şi, îndeosebi,
înfiinţarea în 1835 a Academiei Mihăilene, instituţie în care şi-a ţinut Kogălniceanu
celebrul Cuvânt de deschidere a cursului de istorie naţională la 24 noiembrie 1843, apoi
legea pentru administrarea mănăstirilor neînchinate şi controlul bunurilor Mitropoliei,
convenţia vamală cu Muntenia sau convenţia de extrădare cu Austria, au dat expresie
spiritului şi nevoilor epocii. Mai mult poate decât omologii săi din Ţara Românească,
Sturdza a încercat să contracareze influenţa preponderentă a Rusiei prin schiţarea unei
apropieri mai strânse de puterile occidentale, situându-se pe o poziţie ce voia să împace
interesele naţionale cu propriile orgolii.
Sugestive, în acest sens, au fost tratativele purtate cu Ion Câmpineanu, prin
mijlocirea consulului francez la Bucureşti, pe ideea constituirii unui stat unitar românesc,
al cărui domn ar fi urmat să fie Sturdza. Consulul francez din Iaşi nota la rându-i intenţia
mărturisită de Sturdza de a realiza unirea celor două principate, situate sub garanţia
colectivă a puterilor, de a forma o altă “Belgie” întrucât se simţea “obosit” de a mai servi
mereu “drept jucărie instigaţiilor machiavelice ale Rusiei”.
M. Sturdza n-a fost nici domn şi nici om perfect, motiv pentru care a avut
numeroşi adversari şi a fost condamnat, uneori cu mare violenţă, pentru lipsa de scrupule,
pentru maniera în care şi-a subordonat talentul şi calităţile-i multiple unei nesăţioase
pofte de a face avere, întreţinând venalitatea, abuzul şi o permanentă atmosferă de
suspiciune. I-au făcut opoziţie boierii mari, care se considerau egalii lui şi, deci, în drept
să-l înlocuiască; i-au făcut opoziţie boierii mici şi mijlocii, care revendicau – în numele

63
principiilor revoluţiei franceze – egalitatea privilegiilor cu cei mari; în sfârşit, i-a făcut
opoziţie tineretul studios, intelectualitatea, plasată cu mai multă fermitate şi
responsabilitate pe linia intereselor naţionale.
Această opoziţie a luat forme conspirative organizate, precum a fost acea
Conjuraţie confederativă, iniţiată de comisul Leonte Radu în anul 1839, ale cărui
obiective politice vizau, în esenţă, realizarea unei confederaţii statale din Principate şi
Serbia. Conjuraţii mai preconizau crearea unei industrii naţionale, a unei bănci şi a unei
universităţi, libertatea gândirii şi a tiparului etc.
Starea de agitaţie din Principate era întreţinută, în egală măsură, de mişcarea în
fruntea căreia se afla Ioniţă Popovici şi, mai ales, de opoziţia constantă a intelectualilor
moldoveni faţă de regimul politic autoritar şi nu o dată abuziv al lui M. Sturdza. O gamă
variată de mijloace a stat la dispoziţia acestora, începând cu presa, literatura şi terminând
cu întrunirile deschise ori conspirative, având ca obiective finale democratizarea vieţii
publice, libertatea şi unirea. Protagonişti au fost acum, ca şi mai târziu, Kogălniceanu,
Alecsandri, Negri, Panu, Mălinescu, Russo ş.a.
În acelaşi context, se situează şi societatea secretă moldavă “Asociaţia
patriotică”, din 1846, cu existenţă controversată încă, care ar fi urmărit răsturnarea
regimului patronat de M. Sturdza, egalitatea juridică şi suprimarea scutirii boierimii de
dări. Având în componenţă, printre alţii, pe Th. Râşcanu, Al. I. Cuza şi V. Mălinescu,
Asociaţia a încercat să-şi regleze acţiunile în comun cu agitaţiile ţărăneşti din anii
premergători revoluţiei, dar a fost descoperită şi silită a-şi abandona planurile.

64