KOSTAS ASSIMAKOPOULOS

Copacul care dansează

*
Clopotele de seară
În româneşte de Elena Lazăr
EDITURA EMINESCU
1991

Cuprins
COPACUL CARE DANSEAZĂ
CLOPOTE DE SEARĂ

COPACUL CARE DANSEAZĂ

Capitolul I

O SPAIMA CUMPLITĂ PUSE STĂPÂNIRE peste oraş când oamenii

zăriră din port vasele turceşti plutind ameninţătoare în larg. Vestea se
împrăştie ca vântul în întreaga insulă:
— Vin… Iată-i… Se apropie… Au şi ajuns!…
Groaza îngheţă inimile, învineţi buzele. Negustorii din piaţă îşi închiseră
degrabă prăvăliile, blocând uşile cu drugi de fier, aşa cum făceau odinioară,
când se apropiau de insulă vasele piraţilor să răpească femei şi copii, iar
oamenii, înnebuniţi de spaimă, se zăvorau în case, cu răsuflarea tăiată de
groază. În livezile de măslini presele de ulei îşi opriră brusc învârtitul, iar
găleţile clipoceau pline în fântâni; cei care ar fi trebuit să le golească le
părăsiseră tulburaţi, alergând să se ascundă fiecare pe unde putea. La fel se
întâmplă şi cu aripile morilor de vânt; îşi curmară rotirea, ca şi cum groaza,
aidoma unui dragon, le-ar fi făcut să se oprească într-o clipă. Un timp, pe
străzi lumea alergă neliniştită, cu ochii măriţi de spaimă, se auziră vaiete,
ţipete – se strigau unii pe alţii cerând ajutor – şi apoi nimic… Nici ţipenie
pe drum… Peste oraş se aşternu o tăcere de mormânt. Totul părea pustiu.
Prăvălii, străzi, livezi, stupi de albine care până mai adineauri fremătau de
viaţă înlemniră toate, amuţiră… Nu se mai auzea acum nici dangătul
clopotelor care primele vestiseră apropierea nenorocirii. Vitele părăsite pe
câmp nu mai mugeau nici ele, se îmbulzeau înfricoşate unele într-altele,
adulmecând parcă primejdia. Nu se auzea decât vânticelul de aprilie adiind
dinspre ţărm şi pătrunzând întâi în oraş, apoi în satele din interiorul insulei,
ca ecoul unei năpaste a cărei sosire inevitabilă te înfioară. Să fi fost oare
teama lor fără temei? Ştiau bieţii oameni prea bine ce-i aştepta, după cele
petrecute în insulă în urmă cu trei săptămâni. Încercaseră şi ei să se ridice la
luptă, să rupă lanţurile robiei, deoarece în toată ţara – în Rumelia, Moreea,
în restul insulelor şi în Epir – armele zăngăneau încă de anul trecut. Se
străduiseră, dar fără sorţi de izbândă, şi nu se gândiseră că insula Chios se
afla la o zvârlitură de băţ depărtare de Turcia, ca o pasăre prinsă în gheara
unei pisici sălbatice. Şi-apoi, nu puseseră în cumpănă nici faptul că ei o
duceau mai bine decât ceilalţi asupriţi graţie câştigurilor scoase din negoţul
cu vestitul mastic din partea locului pe care-l vindeau paşalelor. Aveau de
toate, slavă Domnului, din belşug. Câţiva insulari izbutiseră să meargă la
şcoli şi ajunseseră oameni de vază şi înţelepţi, mitropoliţi, patriarhi, unii
primiseră chiar şi demnităţi în imperiu. Nu cunoscuseră, ce-i drept, până
acum prigoana îndurată de restul ţării. De aceea a fost curată nesăbuinţă din
partea lor faptul că s-au lăsat înduplecaţi de către samioţi la revoltă şi s-au
apucat să-i strângă pe turci într-un castru, dând foc seraiurilor şi pustiindu-
le… Fără să fi chibzuit bine la ceea ce-i aştepta, fără să fi avut armele
potrivite, praful de puşcă necesar şi toate vasele comerciale, pregătite de
război sau, în caz de nevoie, pentru a se refugia. Dar, în ciuda nechibzuinţei,
cutezanţa lor trecea drept sinceră şi frumoasă: peste tot se vorbea în gura
mare că s-au ridicat şi ei la luptă, nu constrânşi, ci numai din dragoste de
libertate. Socoteau o adevărată ruşine ca neamul să geamă şi să fie răstignit,
iar ei să rămână cu braţele încrucişate, văzându-şi în tihnă de ale lor. Cu
acest gând, aşadar, samiotul Lykurgos Logothetis, care venise în insulă cu
vitejii săi, izbuti să-i înflăcăreze şi porniră şi ei răscoala, năvalnici ca tinerii
care aleargă la culesul viei sau ca atunci când îi prinde cheful de joc şi uită
de tot. Au pus mâna pe ce-au apucat, puşti, cuţite, topoare, au trecut în iureş
prin mahalalele unde se înălţau geamii şi i-au speriat pe turci, silindu-i să se
închidă în castru. Iată ce a urmat Sultanul, mânios foc, a poruncit să
pornească o armată spre Chios, să-i pedepsească cum se cuvine pe
nesocotiţi. Le-a dat dezlegare să ia la robie pe chioţi şi să aleagă floarea
femeilor de aici pentru haremuri. Îndată ce aflară aceasta, înfometaţii,
dervişii, tâlharii şi hoţii, toată pleava societăţii se îmbarcară pe corăbii să
ajungă în Chios, nădăjduind că aici le va surâde norocul şi se vor procopsi.
În timp ce vasele se pregăteau să ridice ancora, se iviră şi alţii, dintre cei
care obişnuiau să fumeze trabucuri lungi, atraşi şi ei de mirajul câştigului.
Se umplură corăbiile de hoţi şi măcelari. Se strânsese o flotă întreagă,
impunătoare, asemenea celor care porneau odinioară pe mări să-i înfrunte
pe dogii Veneţiei. Privind-o de la ferestrele lor cum se apropia şi intra în
port, insularii simţeau că le îngheaţă sângele în vine. Se temeau de
nenorocirea ce se abătea ameninţătoare peste ei, dar în inimi tot le mai
licărea o nădejde. Poate că duşmanii veneau numai ca să-i sperie, să-i
elibereze pe ai lor din castru, să ia o seamă de ostateci şi apoi să plece, să-şi
vadă de drum, amânând răzbunarea pe altă dată, în cazul că răzmeriţa ar
izbucni din nou. Speranţa lor era întrucâtva întemeiată, deoarece se zvonise
că cel care se afla în fruntea flotei, un anume Kora Ali, îşi pusese în gând să
ajungă paşă şi de aceea va închide ochii asupra celor întâmplate cu condiţia
ca răsculaţii să părăsească de bunăvoie meterezele ridicate în jurul oraşului
şi să predea armele. Dar, înainte de a se stinge zarva telalilor, se văzu că
totul fusese doar vană speranţă. Tunurile şi bombardele începură să bubuie
pe dată. Se zguduiau vasele de ghiulelele uriaşe care ţinteau drept în casele
grecilor. În acelaşi timp, răbufniră şi celelalte tunuri, aflate în castrul unde
erau asediaţi turcii. Cei abia coborâţi de pe corăbii răsturnau totul în cale.
Puneau foc şi ucideau la întâmplăre copii şi femei. Flăcările încercuiră
cartierele, luminară biserica Sfintei Fecioare, ajunseră tocmai sus pe deal,
asemenea unor bronzuri cereşti. Şi iute, nemaiavând răbdare, se revărsă de
pe vase întreaga gloată, cu hangerele trase strălucind la lumina flăcărilor.
Năvăleau prin case să le jefuiască, să siluiască femei şi fete, să strângă cât
mai mulţi robi, spre a-i vinde în târgurile Orientului. Toate acestea se
petreceau chiar în ajunul Vinerii Mari, în 31 martie. Ziua următoare se
dovedi la fel de cumplită pentru Chios. Strălucirea focului se întindea
nestăvilită şi zgomotele ghiulelelor şi ţipetele ce se aureau din case îi
înnebuneau parcă şi îi aţâţau şi mai tare pe duşmani. Prin cartiere se
petreceau grozăvii de neînchipuit pentru mintea omului. Mame, neveste,
surori, fete, băieţi zăceau la pământ din pricina loviturilor groaznice primite
Şi, alături de ei, ai lor, legaţi de mâini şi de picioare, neputincioşi, îi priveau
gemând şi suferind în tăcere, fără să le poată da o mână de ajutor. Se umfla
în ei mânia, atâta tot. Dacă vor scăpa cu viaţă, grozăviile la care erau
martori acum le vor rămâne veşnic întipărite în minte, gemetele celor dragi
le vor răsuna necontenit în urechi. Dacă vor scăpa, îşi făgăduiau în gând, se
vor răzbuna cum se cuvine şi o lume întreagă va afla ce înseamnă Osmanul.
Nu plângeau defel. În aceste clipe durerea lor era pricinuită de forţa ce li se
cuibărise în suflet, aşa cum pământul ascunde în măruntaiele lui felurite
lucruri îngrozitoare, purtând sămânţa distrugerii. Iar copiii, dacă plângeau,
era pentru ca suferinţele îndurate să li se pecetluiască în inimi, să le stăruie
în minte cât vor trăi. Să nu uite nimic, şi cu cât îşi vor aminti mai mult, cu
atât să chibzuiască şi să treacă la faptă. Iar bătrânii, bunicii şi bunicuţele
care-şi dădeau duhul în faţa odraslelor măcelărite de tâlhari, prin ultima lor
privire era ca şi cum le-ar fi lăsat parcă testament: să nu uite cât or trăi!
Mulţi apucaseră să iasă din case şi alergau care încotro vedea cu ochii să
afle scăpare. Unii voiau să se ducă la reşedinţele consulilor, alţii să se
ascundă prin sate, prin locuri pustii. Dar, dintre consuli, numai doi se
îndurară de lumea aceea nenorocită să-şi deschidă uşile, oferind adăpost
celor înspăimântaţi de urgie. Consulul Franţei şi cel al Danemarcei, care era
grec de origine, un patriot înflăcărat. Ceilalţi făceau jocul Turciei,
linguşindu-l pe sultan. Iar când creştinii le bătură în disperare la uşi, îl
vestiră pe Rahit Paşa să trimită spahiile să-i împrăştie. Din iatacurile călduţe
priveau netulburaţi cum nenorociţii erau târâţi sau măcelăriţi pe caldarâm.
Nici cei care s-au îndreptat plini de nădejde, spre sate n-au găsit adăpost
mai sigur. Când turcii au văzut că prin multe case nu mai era nici ţipenie, s-
au năpustit în afara oraşului să-i prindă pe pribegi. O vreme cei de pe
metereze îi ocheau pe năvălitori, Iuptând neclintiţi ca să înlesnească fuga
insularilor. Însă mulţi dintre ei erau neputincioşi, răniţi de focul tunurilor de
pe vase care îşi întorseseră tirul asupra lor. Se isprăviră repede şi gloanţele
şi praful de puşcă. Dar, în ajutorul prigoniţilor, veni întunericul care
începuse să se aştearnă încet-încet. Ziua se stingea pe nesimţite, iar noaptea
care-şi întindea bezna tot mai deasă îi învăluia pe fugari, ascunzându-i de
înverşunaţii lor urmăritori. Începu apoi să plouă. O ploaie zdravănă,
nestăvilită, potop nu alta. Ţărâna se făcu noroi şi picioarele rămâneau
cufundate unde călcau. Nimic însă nu-i oprea pe bieţii creştini. De teamă să
nu-i prindă duşmanul, goneau întruna biciuiţi de ploaie, să ajungă cât mai
departe, tot mai departe, să se ascundă în vreo peşteră sau să urce pe
metereze, să lupte şi ei. Alţii, care auziseră că turcii îi vindeau pe cei prinşi
la târgurile de robi, se îndreptară spre ţărmul de vest al insulei, doar-doar
vor prinde vreo corabie, să se înghesuie pe puntea ei şi să-şi afle pe alte
meleaguri scăparea. Cu aceeaşi speranţă se îndreptară spre chei şi doi străini
de partea locului, Stratis cu nevasta lui, Vanghelini. El se apropia de 30 de
ani, ea era mai tânără decât el cu trei ani. Purta în braţe un prunc pe care-l
înfăşurase într-o broboadă, să nu-l pătrundă umezeala până la oase. Peste
câteva luni urma să împlinească doi anişori, dar, cuprins de groază cum era
şi din pricina oboselii, părea de un an. Stratis îl ţinea de mână pe celălalt
băiat, mai măricel, de vreo cinci anişori. Era isteţ foc, dar acum îşi pierduse
şi el graiul şi, de frică şi de istoveală, pleoapele i se închideau de somn, cât
pe-aci să adoarmă. Să închidă ochişorii şi să intre într-un vis în care să se
stingă toate grozăviile prin care trecuse în ziua aceea cumplită. Dar taică-
său îl îndemna cu blândeţe:
— Curaj, Kosti, băiete… Mergi singurel… Să ajungem cât mai repede la
vas… şi acolo poţi dormi cât vrei. Curaj, băiete, să scăpăm de urgie…
Din când în când, văzând c-a obosit prea tare, îl mai ridica pe umăr, apoi,
când nu mai putea nici el să-l poarte, îl lăsa să mai meargă pe jos un timp,
că doar era băiat mare – nu ştia nici el cum să-l mai amăgească şi să-l mai
încurajeze – şi iar îl sălta pe umăr. Astfel înaintau tinerii părinţi cu odraslele
lor, uzi până la piele, prin ploaia ce biciuia nemiloasă, bâjbâind prin
întuneric. Bubuitul tunurilor nu mai răzbătea până la ei; nu mai răsunau nici
vaietele măcelului ci doar, din când în când, ecoul unei baterii sau vreun
urlet de sălbăticiune prin pădure. Furtuna lua pesemne zgomotele cu ea.
Într-un târziu, după miezul nopţii, ajunseră la cheiul în care îşi puseseră
toată nădejdea. Dar aceasta se spulberă îndată, când văzură câtă lume se
strânsese aşteptând, tăcută, un vas dinspre Psara despre care se vorbea că va
trece pe-acolo. Oricât de mare ar fi fost, câţi oameni să se înghesuie pe
puntea lui? Nici jumătate din cei aflaţi pe chei! Unde mai pui că nici nu se
zărea în larg! Astfel, cu speranţa pâlpâind acum doar cât o lumânărică, se
aşezară şi cei doi, în bătaia ploii, pe o scândură, aşteptând. Pruncul din
braţele mamei dormea de mult. Tatăl îl legăna pe genunchi pe băiatul cel
mare, acoperindu-l cât putea cu braţele ca să-l mai încălzească îngânându-i:
— Hai, copile, dormi…
Adormi şi acesta pe dată. Bărbatul simţi apoi capul nevestei înclinându-
se uşor pe umărul lui stâng. Nu voia să doarmă, ci doar să se mai
încălzească oleacă. O asemenea clipă nu are nevoie de cuvinte pentru a fi
descrisă. Gingăşia ei vorbea de la sine. Şi cum Stratis tot scruta în
răstimpuri marea, doar-doar o zări corabia în larg, privirea îi plecă pe un val
şi, călătorind cu acesta pe mare, gândul îi ajunse până în Kyme: amintirea îi
aduse aievea în ochi tot ce pătimise…

Până la însurătoare viaţa lui se scursese liniştită. Cât de liniştită poate fi

viaţa într-un loc asupra căruia se abătuse întunericul robiei. Dar acolo, în
Kyme, lumea era mai înţeleaptă decât în alte părţi. Nu c-ar fi socotit robia
ca pe un destin veşnic. Doreau şi ei din suflet să se elibereze şi în şoaptă îşi
mărturiseau unii altora setea nestăvilită de libertate. Visau adesea la clipa
când se vor ivi zorii… Dar nu făceau încă nicio mişcare, se arătau
deocamdată supuşi agilor… Gospodarii îşi vedeau de livezile de măslini, de
vii, îşi însămânţau ogoarele şi-şi plăteau haraciul la soroc. Marinarii plecau
pe vasele lor, ducând până departe vinuri şi uleiuri, lemn de la Muntele
Athos şi aducând mărfuri scumpe de la Smirna şi Constantinopol. Alţi
insulari lucrau la arsenale. Femeile aveau de două ori pe atâtea griji cât
bărbaţii. Grija casei, a copiilor, coptul pâinii, ţesutul la război… Până şi
muncile la câmp tot în seama lor cădeau. Pe lângă toate astea, nu uitau nici
biserica. Liturghia, vecernia, toate sărbătorile mari, cu datinile respectate
întocmai, care însemnau nu numai credinţă, ci şi ceea ce îi deosebea de
asupritori. Năzuinţele neamului, setea lui neostoită de libertate intrau în
chivotul bisericii. Pe scurt, viaţa în Kyme se scurgea la fel în toată Grecia
subjugată. Cu singura deosebire că aici robia părea ceva mai uşor de
îndurat. În această privinţă, Eubeca semăna cu Chiosul. Până când se
schimbară lucrurile şi aici. Un tesaliot emigrat, venit de la Iaşi, se întâlni pe
ascuns în două-trei rânduri cu episcopul Neofytos, destăinuindu-i toate
planurile secrete care urmau să ridice întregul neam la luptă. Îi vorbi despre
o Societate a Prietenilor, care pregătea în taină răscoala, îl înduplecă pe loc,
făcându-l şi pe acesta apostolul ei. Neofytos, un om tânăr, în floarea vârstei,
era mai înflăcărat decât celălalt. Şi se aşternu pe treabă. Cântărea bine
oamenii şi pe cei pe care-i socotea de nădejde îi înscria în Eterie. Nu alegea
numai gospodari aşezaţi, ci şi tineri serioşi, a căror vitejie era egală cu
isteţimea. Astfel îl luă pe lângă el şi pe Stratis, pe care nu i-a fost greu să-l
înduplece. Îl puse apoi să şi jure. Cu puţin înainte îl înscrisese şi pe Patios,
fratele mai mare al lui Stratis.
Acestea se întâmplau tocmai în vremea când Stratis, după logodnă, se
însura. La început totul decursese bine, în linişte. N-aveau a se teme.
Neofytos îi chema din când în când într-ascuns şi le dezvăluia veştile aduse
de soli tainici. Le păstra astfel aprinsă flacăra în suflet şi-i pregătea de luptă.
Turcii habar n-aveau de ce se-ntâmpla. Singura lor grijă era să afle în ce
casă s-a înălţat vreo fată frumoasă, ca s-o răpească pentru harem. Până
când, pe neaşteptate, după vreo doi ani, le ajunseră la ureche zvonuri
ciudate. „Neofytos ar fi amestecat într-ο treabă necurată”, îi dădură de veste
paşei lor, Omer, care era plecat într-o călătorie. „Prindeţi-l şi spânzuraţi-l”,
sosi răspunsul. Dar până să-l prindă, acesta izbuti să fugă. Se află apoi că
plecase la Athos şi de acolo spre Samos, travestit în veşminte de călugăr.
Când izbucni revoluţia, îşi făcu din nou apariţia în Ciclade, şi mai înflăcărat
decât înainte. Însă, în aceeaşi primejdie se aflau şi cei care fuseseră
amestecaţi în Eterie. Se şoptea că turcii ştiau deja numele celor care
mergeau Ia Neofytos fără vreun temei anume. Dispărură şi aceştia înainte
de a fi prinşi. Plecară pe neaşteptate, într-o noapte, din Kyme. Unul se
îndreptă spre Skiathos, altul spre Skopelos sau Alloniso. Câţiva îşi luară şi
familiile cu ei, să încropească în loc străin o viaţă nouă. În Skyros nu se
duse niciunul; insula era atât de aproape încât ar fi putut cu uşurinţă să fie
recunoscuţi de paşale. Toţi au ales insulele mai îndepărtate. Cum se nimeri
să apară tocmai atunci un caiac spre Chios, Stratis se gândi să plece într-
acolo. Din câte auzise, se părea că o va duce bine şi de aceea îşi luă şi
familia. Şi-atunci fusese aproape întocmai ca acum, când încercau să plece
din Chios. Numai că Kostis abia împlinise doi anişori, iar celălalt îngreuia
pântecele mamei. Când femeia urcă pe caiac, mai avea doar câteva
săptămâni până să-i vină sorocul. Dar, de cum păşi pe punte, o durere
uşoară îi încercui mijlocul. „O să-mi treacă…”, se gândi ea. Se ghemui într-
un colţ, luă şi copilaşul lângă ea şi privea, pe deasupra catargului, în beznă,
spre insula lor, spre fraţii pe care-i părăsea şi, de tristeţe, ochii i se
împăienjeniseră de lacrimi. Când or izbuti oare să se întoarcă acasă? Numai
libertatea le va înlesni revederea. Stratis, şi el cu inima strânsă, nu se clintea
de lângă ea, dornic s-o ocrotească. Trebuia să aibă grijă de toate. Vorbea
întruna de felurite lucruri ca să-i abată gândul de la chinul înstrăinării. Îşi
făcea singur curaj. Îşi înghiţiră lacrimile, vasul ridică ancora şi la început
totul merse bine. Dar, cu cât înaintau în larg, cu atât marea începu să
vuiască mai năprasnic. Când trecură de insula Skyros, vremea se înrăutăţi şi
mai tare. Furtună îngrozitoare, valuri uriaşe, să înghită corabia, nu alta.
Copilul se sperie şi se ghemui la pieptul mamei, plângând încetişor. Ea îl
strânse şi-l acoperi cu o velinţă groasă, să nu-l stropească valurile care
ajungeau până la ei. În acest ceas greu, Stratis îi ajuta pe marinari să
înfrunte furtuna. De câte ori trecea pe lângă ai lui, îi îmbărbăta: „Nu vă
temeţi, este mânia nopţii… O să se potolească…”. Până când, la un moment
dat, nevasta îl opri: „Nu pleca…” îi spuse rugător. „Mă doare…“ Se
ghemuise într-un colţ şi ochii i se umplură de lacrimi. Dinţii îi scrâşneau de
durere. Stratis îşi dădu seama pe loc că urma să nască. Chibzui cum s-o
ajute mai bine. Luă de lângă ea copilul care, îndată ce-şi văzu mama
chinuindu-se, se opri din plâns, şi, prinzând-o de haine, o mângâia încetişor.
Ceasuri întregi ţinu chinul. Femeia gemea şi, de câte ori caiacul sălta
deasupra valurilor uriaşe, zvâcnea şi ea, de durere şi de zguduitura vasului.
Până când sosi clipa binecuvântată şi în vuietul furtunii se auzi plâns de
prunc. Un scâncet subţire, firav, ca al unei făpturi abia născute. Auzindu-l,
cei de pe vas abia atunci îşi dădură seama ce se întâmplase şi alergară lângă
ea. Priveau pruncul de parcă ar fi fost o minune şi care mai de care se
întrecea să dea sfaturi cum să fie îngrijit. La fel şi în privinţa mamei. Era
semn bun că se născuse un copil pe vas. „Nu mai avem a·ne teme de-
acum!”, exclamă bucuros căpitanul. „Toate or să ne meargă din plin!
Pruncul ne poartă noroc.” Şi, parcă pentru a i se adeveri vorba, furtuna se
îmblânzi dintr-o dată. Vântul se potoli brusc, valurile scăzură. Cerul se
limpezi şi hăt-departe, în zare, bezna începea să se risipească. La orizont se
iveau zorii. Soarele se înălţă din apă, aurind-o cu mii de culori. Marea părea
catifelată. Se arăta o zi bună. Când se lumină de-a binelea, caiacul plutea
de-acum nestânjenit. Marinarii începură să cânte de bucurie. Căpitanul,
uitându-se la noul-născut, îl rugă pe Stratis: „Lasă-ne să-l botezăm noi, tot
echipajul. Al nostru e, de vreme ce s-a născut pe vas“. Zis şi făcut. Când
ajunseră în Chios, se duseră împreună şi târguiră cele trebuincioase de
botez, făgăduind că vor avea grijă de el până va creşte mare. Chiar dacă
toate mergeau încă greu pentru familia înstrăinată a lui Stratis, naşii, fie şi
de la depărtare, vor veghea statornic asupra finului lor. Dar n-a fost nevoie
de asta. Îndată ce tânăra familie păşi pe insulă, fu bine primită. Îşi atrăsese
simpatia lumii care aflase ce vânt o aducea. Toţi se grăbiră să dea o mână de
ajutor perechii să-şi înjghebeze un nou cămin, să-şi înalţe o casă. Le dădură
de lucru. Stratis se dovedi vrednic şi priceput la toate. Zidar, cărămidar;
uneori lucra la olari şi picta vulturi bicefali pe farfurii, ca un adevărat artist,
nu alta, alteori, având condei bun şi ştiind carte, executa portulane pentru
vase. Iar nevasta, Vanghelini, în afara treburilor din gospodărie, se apucă să
cureţe mastic şi scotea şi ea câştig frumos. N-aveau aşadar a se plânge, iar
când aflau că în port ancorase vreun vas din Kyrne, trimiteau de ştire
rudelor, să nu fie neliniştite, că le merge, slavă Domnului, bine. Celelalte
evenimente, din afara familiei, îi întristau; pătimirile neamului, revoluţia
care se aprinsese în Moreea şi se tot întindea. Îşi jertfeau viaţa atâţia greci…
Drăgăşanii, cucerirea Tripoliţei de către Kolokotronis, moartea lui Ali Paşa
şi câte altele… Pe deasupra, executarea Patriarhului[1]. Întâmplări triste,
care le stârneau îngrijorarea şi-i îndurerau ca pe toţi grecii. Stratis îi spunea
nevestei: „Să vedem, Vanghelini, când s-or ridica şi ai noştri la luptă. De-
am găsi Kyme liberă!” Stăteau adesea de vorbă despre toate acestea şi cu
localnicii.
Erau întristaţi din pricina insulei lor. Ar fi dorit să intre şi ea cât mai
curând în revoluţie, deoarece cu greu mai îndurau să audă flotele bubuind
pe mări, iar localnicii să rămână surzi, tăifăsuind numai de cele petrecute pe
alte meleaguri; era umilitor faptul că nu-şi cântăreau decât propriul interes;
supuşenia care zădărnicea libertatea era o adevărată ruşine.
Trecuse vremea şovăielilor. Până când, la începutul lui aprilie, sosiră în
insulă viteji samioţi şi-i siliră pe turci să se retragă în castra. Adia de-acum
şi aici vântul revoluţiei care atrase după ea, ca pretutindeni, răzbunare,
mânie sălbatică şi măcel. Cine s-ar fi gândit, atunci când îi ameninţau pe
agi, că se vor năpusti asupra insulei atâţia lefegii, răufăcători însetaţi de
sânge de parc-ar fi năvălit din peşteri adânc îngropate în negura vremurilor?
Cine s-ar fi gândit în ce primejdie se avântau? Cine şi-ar fi închipuit că vor
alerga în curând înnebuniţi să scape în pustietăţi, cât mai departe, să se
îmbarce pe vreun vas? Iată că se aflau acum, pe acest chei, la ceas de
noapte, în ploaie, atâtea suflete, atâtea familii, aşteptând corabia să se
ivească în zare, dar nicio pânză, nicio pasăre nu străpungea întunericul…

— N-are rost să mai aşteptăm vasul! N-o să vină! se auzi o voce de

bărbat. Dacă era, ar fi ajuns până acum!
Vorbele lui sparseră tăcerea de mormânt a celor istoviţi, care-şi puseseră
toată nădejdea în sosirea corabiei, îi făcu îndată să iasă din muţenie, îi
răscoli. Începură să vorbească tulburaţi. Îşi reveni, surprins, şi Stratis din
amintirile ce-l năpădiseră.
— Ai auzit? îl întrebă Vanghelini.
— Da. De asta mi-era teamă şi mie.
— Acum ce ne facem?
— Pornim mai departe. Haide!
— Încotro?
— Spre munţi. Ne-am tras destul sufletul.
 Cineva din apropiere rosti:
— Ar fi mai bine să pornim spre mănăstirea Sfântul Minas. Am putea să
ne închidem acolo şi să ne apărăm.
Auzindu-l, ceilalţi se învoiră. Câţiva doar se hotărâră să rămână pe loc să
aştepte corabia. Vanghelini îi arătă soţului băiatul cel mare, care dormea
încă, frânt de oboseală. Îi era milă de el:
— Cum să pornim iarăşi la drum?
Stratis nu-i răspunse direct:
— Aici pot veni în orice clipă anticriştii.
În vorbele lui era cuprinsă toată primejdia. Femeia îşi trezi îndată băiatul
din somn.
— Hai, Kostis, îl îndemnă cu duioşenie. Te-ai odihnit destul.
Porniră şi alţii împreună cu ei. Familii multe cu copii. Toţi tovarăşi de
chin de-acum, o adevărată falangă. Şi începură urcuşul. Ploaia mai
contenise, dar umezeala le pătrundea prin hainele ude. Mâna zorilor îi atinse
cu răceala ei până în măduva oaselor. În altă situaţie, prima grijă ar fi fost
să-şi schimbe îndată hainele, să nu îngheţe şi să se îmbolnăvească. Dar
acum n-aveau alt gând în minte decât cum să ajungă mai repede la
mănăstirea Sfântul Minas, de parcă ar fi fost siguri că acolo vor afla
scăpare. Îşi făceau, aşadar, singuri curaj şi se târau frânţi de oboseală. Cei
mai zdraveni îi sprijineau pe cei neputincioşi şi pe copii. Noaptea se stingea
încet-încet, căpătând o tentă albăstruie. Se împrăştiară şi stelele care se
iviseră o clipă pe cer. Doar luceafărul mai licărea, ca o candelă pe care
Dumnezeu o aprinsese parcă anume pentru a-i mângâia pe năpăstuiţi. Deşi
drumul era tot mai anevoios, continuau să înainteze, îmbărbătându-i şi pe
cei care-şi pierduseră curajul. După ceasuri întregi de mers, ajunseră astfel
la mănăstirea Sfântul Minas. Nu mică le-a fost mirarea văzând că nu erau ei
primii care se gândiseră să caute adăpost aici. Le-o luaseră mulţi înainte, să
fi fost cu toţii vreo 3.000 de suflete. Pe de o parte, asta îi înflăcăra, când se
gândeau că, dacă vor primi muniţii, vor lupta mai mulţi cot Ia cot pe de altă
parte îi şi îngrijora: dacă ei ar fi rămas toţi acolo, proviziile s-ar fi isprăvit
curând. Din câmpie şi dinspre livezile de mastic se zăreau deja năvălind
spahiii sălbatici, măturând tot ce găseau în cale. Creştinii adunaţi la
mănăstire abia apucaseră să baricadeze uşile. Dar era limpede că în zadar
vor încerca să se apere, deoarece duşmanii începuseră să lovească nemilos
în biserică. Totuşi, nu-şi pierdură curajul. Cum era duminică dimineaţă,
chiar în ziua de Paşti, cei care nu luptau ascultau în biserică liturghia; intrau
aplecaţi, smeriţi, nădăjduind să meargă, de le va fi scris, la moarte, cu
sufletul împăcat… Mulţi încercau în fel şi chip să scape de nenorocirea ce-i
ameninţa; unii se ascundeau în tunelurile săpate anume pentru ceas de
primejdie, alţii stăteau cufundaţi în fântâni, în apa care le ajungea până la
bărbie, până îngheţau bocnă. Nădăjduiau că vor scăpa cumva de cumplita
năpastă.
Strădaniile lor se dovediră însă zadarnice. Turcii puseră foc în jurul
bisericii, arseră uşile, năpustindu-se înăuntru ca un torent ce mătură totul în
cale. Se revărsară în mănăstire ca marea înaintând pe uscat. În timp ce-şi
scoteau hangerele şi-i loveau orbeşte pe oameni sfârtecându-le trupurile,
răcneau sălbatic, răguşit, chiuind ca să întindă groaza şi, de frică, lumea să
nu mai încerce să fugă. Şiretlicul le reuşi. Creştinii fură păcăliţi. Nu-şi
închipuiseră vreodată că e cu putinţă o asemenea sălbăticie. Se gândeau că
nebunia duşmanilor se va opri cumva. Dar aceştia, dându-şi frâu liber
pornirilor, înfundau iataganele în pântece şi scoteau măruntaiele, decapitau
bătrâni şi prunci, îi spânzurau pe preoţi de crengile smochinilor. Aveau grijă
să-i lase în viaţă doar pe cei zdraveni, ca să-i vândă apoi în târg; lăsau în
viaţă şi femeile frumoase ca să fie duse în haremuri şi băieţii pentru a-i face
ieniceri. Puţini scăpară cu zile. Doar cei care apucaseră să se strecoare în
haine turceşti şi să se piardă pe vreo potecă neumblată. În mijlocul acestui
prăpăd, Vanghelini îşi păzea cu străşnicie odraslele. Pentru o clipă îl pierdu
din ochi pe Stratis şi se hotărî de una singură să-i ascundă într-o pivniţă, cu
gândul să-i scoată de-acolo, dacă va scăpa teafără, îndată ce se va potoli
urgia. Intrară şi alţii în beci, amuţiţi de groază. Asta o mai îmbărbăta, spera
ca răsuflarea celorlalţi îi va încuraja şi pe copiii ei. Alergă apoi după Stratis
care-o căuta şi el deznădăjduit printre cei ucişi. Îi vorbi în şoaptă, să nu fie
auzit:
— Am găsit un tunel prin care trebuie să încercăm să ieşim. Unde sunt
copiii?
Îi răspunse doar din priviri. Când se duseră să-i ia, nu-l mai găsiră decât
pe cel mare, celălalt dispăruse, la fel şi ceilalţi copii. Femeia îşi pierdu firea:
— I-au găsit şi ni i-au ucis! Spune, Kosti, ce s-a întâmplat?
Îl sărută, îl mângâie pe băiat, sperând să afle ce se întâmplase. Dar acesta,
mut de spaimă, cu buzele strânse, nu scotea o vorbă, de parcă şi-ar fi pierdut
graiul. Părinţii se neliniştiră şi din pricina asta. Atunci, o femeie prăbuşită
alături, cu pieptul sfârtecat, le spuse:
— L-a luat o creştină. O fi crezut că-i al ei.
 — Unde s-a dus? sări Vanghelini.
— A ieşit de-aici nădăjduind să scape. Poate o fi izbutit.
Nu mai era timp de vorbă acum. Vacarmul se apropia şi fiece clipă scursă
le împuţina şansele de salvare.
— Să mergem! o îndemnă Stratis. Îl vom găsi noi!
Luă copilul în braţe şi o trase şi pe nevastă-sa după el. Se strecurară cu
greu printr-o crăpătură aflată mai încolo, în spatele chiliilor. Ajunşi la gura
tunelului, Stratis, după ce se uită cu băgare de seamă în jur, îşi ajută nevasta
să coboare, apoi şi pe băiat. El coborî ultimul. Tunelul îi înghiţi în bezna lui
adâncă. Îi izbi un iz puternic de mucegai. Erau hotărâţi să se târască prin
tunel, oricât de lung ar fi, numai să iasă la lumină. Că puteau fi şerpi şi
şoareci sub pământ, nici nu voiau să pomenească, de teamă să nu-i audă
băiatul şi să se sperie şi mai tare. De aceea erau mulţumiţi, în timp ce se
târau, că auzeau răzbătând tot mai slab de-afară bocetele şi vaietele.
Nădăjduiau că vor scăpa de primejdie. Stratis mergea în faţă şi-i tot
îndemna:
— Veniţi… Haideţi odată!
Îl prindea pe copil de mânuţă şi-l trăgea după el. Mama îl împingea
uşurel din spate. Din adâncul tunelului desluşiră nişte şoapte, semn că,
departe, în faţa lor, se aflau şi alţii. Asta le dădu curaj, speranţă. Când
respiraţia le devenise tot mai greoaie, începu încet-încet să răzbată lumina
de la celălalt capăt al tunelului. Ieşiră într-o râpă, unde deschizătura era
acoperită cu tufişuri de tot felul. De aceea n-o văzuseră duşmanii. La
lumina zilei, îşi simţiră ochii înceţoşaţi, ca şi cum ar fi ieşit din iad la viaţă.
Nu desluşeau nimic. Închideau ochii şi apoi îi deschideau treptat, să se mai
obişnuiască cu lumina. Nu zăboviră mult şi o apucară pe o potecă, spre
apus, la întâmplare. Nu le mai păsa unde vor ajunge. Tot ce doreau era să se
îndepărteze cât mai mult de locul urgiei. În drum dădură şi de alţi pribegi şi
aflară că acelaşi crunt măcel avusese loc şi la Nea Moni, unde se
baricadaseră cei din oraşul Chios. Duşmanii se năpustiseră şi-i măcelăriseră
de parcă ar fi secerat spice. Cine ştie ce-o mai fi rămas în urma focului pe
care l-au aprins! Mozaicurile atât de măiestrit lucrate de artiştii bizantini
fuseseră distruse. Sfinţii şi-or fi luat ei singuri zborul spre cer, prin fum, să
nu mai vadă grozăviile din jur.
Se îndreptau pribegii spre locuri pustii şi, cu cât înaintau, întâlneau tot
mai mulţi năpăstuiţi în cale. Soseau din diferite părţi şi fiecare avea o
grozăvie de povestit. Unii că l-au văzut pe Neofytos spânzurat împreună cu
ceilalţi preoţi, alţii că au zărit vasele turceşti venind să încarce robii în
lanţuri. Despre consulul danez se povestea că ar fi fost tras în ţeapă, iar
familia lui ar fi fost vândută la mezat. Toţi vorbeau de întâmplări
îngrozitoare, petrecute sub ochii lor, pe care dacă ai vrea să le consemnezi,
nu ţi-ar ajunge tomuri întregi. Însă nu era acum timp de vorbă. Trebuiau să
încerce să scape cu orice preţ. Dar cum urgia se întindea în toată insula, se
întrebau care ar fi locul cel mai sigur să se adăpostească. Unii credeau că
turcii nu vor cuteza să urce la Anavatos, castrul clădit sus, pe o stâncă, încă
din vechime, pentru a păzi insula de piraţi; alţii ziceau că ar fi mai bine să
ajungă pe ţărmul de apus, poate că va acosta acolo vreun caiac din Psara;
cei mai mulţi, care-şi mai păstraseră o fărâmă de nădejde, hotărâră să se
târască prin peşteri ascunse şi să aştepte acolo până când turcii se vor sătura
de măcel şi jaf şi vor pleca îmbuibaţi. Ultimii aleseră calea cea mai bună,
aşa cum se va vedea din cele ce vom povesti mai departe. Au trăit, e
adevărat, zile întregi în beznă şi s-au hrănit cu şerpi şi cu ierburi, dar în cele
din urmă, au scăpat cu viaţă. Din grupurile pornite în alte direcţii, puţini s-
au mai salvat. Din cei care s-au îndreptat spre apus să găsească un vas să se
refugieze, au pierit aproape cu toţii. Ce să mai pomenim de cei care au
pornit spre Anavatos… Câţi scăpaseră de la Sfântul Minas şi de la Nea
Moni şi-au aflat sfârşitul acolo sus… Năvălitorii, după ce pustiiseră târgul
de suflete timp de cinci zile, de credeai că s-au săturat în sfârşit de măcel,
începură să strige că socotelile s-au lămurit de-acum, că îi iartă pe răsculaţi
şi că lumea poate să se întoarcă fără teamă la casele ei. Se părea că voiau să
închidă vrajba. Mulţi s-au lăsat înşelaţi crezând în vorbele lor şi s-au întors
acasă de pe unde se ascunseseră. Duşmanii atât aşteptau. Atunci s-a
dezlănţuit cel mai sălbatic măcel; a reînceput strângerea de robi. Mii de
sclavi înlănţuiţi în vapoare, care-şi priveau pământul natal fumegând,
căsuţele năruite. Niciun câine nu mai urla, nicio pasăre nu mai ciripea.
Toate fuseseră nimicite. Două săptămâni bântui urgia în Chios.
Iată în două vorbe ce s-a întâmplat la Anavatos. Era lunea Sfântului
Toma când se înnegriră coastele de lefegii care urcau dealul năvălind în
iureş. Cei din castru încercară să le ţină piept cât putură. Dar isprăviră
curând gloanţele, praful de puşcă. Turcii înaintau, puhoi. Ce să facă bieţii
greci? Începură să se împrăştie şi să se strecoare printre năvălitori, doar-
doar se vor salva. Mulţi s-au închis într-o biserică, nădăjduind că duşmanii
vor respecta poate lăcaşul şi nu vor cuteza să intre înăuntru. Nesăbuită
speranţă! Deoarece aceştia, chiar dacă n-au intrat, au pus foc de jur-
împrejur şi i-au ars pe oameni de vii. Biserica era în flăcări. Cu cât creştinii
cântau mai inimos, pe atât tâlharii de-afară râdeau, îmbătaţi de victorie, şi
luau părtaşe la orgiile lor femeile pe care izbutiseră să le prindă. Ar fi în
zadar să mai stăruim asupra tuturor acestor grozăvii. Sunt chinuri ce nu pot
fi zugrăvite în cuvinte.
O vorbă doar despre cei ajunşi pe ţărmul apusean. Au găsit din fericire
caiacuri şi alte vase pe puntea cărora s-au înghesuit cum au putut. Unii s-au
aruncat chiar în valuri, mulţi s-au înecat. Alţii însă s-au salvat, izbutind să
ajungă la Psara, în Andros, sau în Syros, unde s-a nimerit. Printre aceştia
din urmă se aflau şi Stratis şi Vanghelini cu copilaşul lor care debarcară la
Psara. Înainte de a urca pe vas priveau şi tot întrebau în stânga şi-n dreapta
dacă nu ştiau ceva de femeia care le luase din greşeală pruncul. De cum au
ajuns în Psara, tot de asta au întrebat:
— N-a sosit cumva o femeie care a spus că…
Nu aveau nimic altceva în minte decât să-şi găsească copilul.

Capitolul II

ATUNCI CÂND SE NAŞTE UN COPIL, se spune că ursitoarele vin la

leagănul lui şi hotărăsc care îi va fi soarta, ce va ajunge în viaţă. Bucurii şi
tristeţi, suferinţe şi rătăciri, acestea i Ie sortesc, se zice, pruncului din prima
clipă. Sunt unii cărora le e scris să trăiască uşor, fără griji şi amărăciuni, iar
alţii care trebuie să înfrunte chinuri de neîndurat. Viaţa unora se scurge ca o
legendă plină de peripeţii, aidoma unui râu care îi prinde în năvala lui şi îi
izbeşte de maluri şi apoi îi poartă tot mai departe, până îi aruncă în mare,
unde se cufundă în împărăţia tăcerii veşnice. Însă nimeni nu ştie de la
început încotro se îndreaptă. Pruncii sunt surzi şi nu aud ursita. Puţini sunt
cei care, în timp ce înaintează, întrevăd anumite semne ale viitorului,
presimt ce li se va întâmpla şi-şi fac planuri, dar toate sunt aidoma unei ape
curgătoare şi ei tot la mare ajung în cele din urmă. Există însă ceva în om
care îl face să înfrunte şuvoiul şi uneori devine el însuşi şuvoi, un adevărat
fluviu. Este dorinţa de a exista. Strădania lui, care se dovedeşte adesea
zadarnică, de a nu fi prins în vâltoare, de a se împotrivi cu orice preţ, de a-şi
făuri propriul eu. Chiar dacă pentru mulţi ursitoarele acestea nu sunt decât o
poveste, în cele din urmă, dacă se gândesc mai bine, se văd nevoiţi să le
recunoască existenţa; ele pătrund şi rămân în viaţa oamenilor, constituind
însăşi condiţia ei. Şi tot la ele merg, se spune, cei care şi-au dat duhul.
Dacă pomenim de toate acestea aici, este datorită noianului de întâmplări
abătute asupra celor doi eroi ai cronicii noastre, Stratis şi Vanghelini. La fel
au pătimit şi copiii lor: una după alta năpastele s-au dus aşa cum au venit.
Dar să începem cu părinţii. Părăsind în ceas de primejdie Kyme, s-au
îndreptat spre Chios, nădăjduind că o vor scoate cumva la capăt. Nu
întâlniră decât pierzanie şi măcel şi aici. Din nou pribegia, apoi sosirea în
Psara. Însă ei rămâneau mereu neîngenuncheaţi. De cum păşiră pe uscat
zăriră, pe coasta muntelui, un copac care stătea falnic în bătaia vântului, şi,
fără să-l rostească cu glas tare, amândurora le veni acelaşi gând: „Orice s-ar
întâmpla, vom rămâne neclintiţi precum copacul acela“.
Astfel începu chinul lor. În primele nopţi au dormit cum s-a nimerit, prin
biserici, laolaltă cu alţi prigoniţi şi au început să lucreze pe unde apucau ca
să scoată un codru de pâine să-şi astâmpere foamea. Şi-au luat apoi o colibă
în care şi-au înjghebat cu chiu cu vai un culcuş. Grija lor cea mare era să
întrebe întruna, în toate părţile, doar-doar şi-or găsi şi celălalt copil. Dar, pe
cât de mare le era la început speranţa, aceasta se spulberă încet-încet o dată
cu veştile pe care le aflară despre insula Chios. O asemenea nenorocire nu
se mai pomenise vreodată. Din populaţia insulei, în două săptămâni
fuseseră măcelăriţi 26.000 de oameni, alţi 47.000 fiind duşi pe chei şi
încărcaţi în vapoare spre a fi vânduţi în robie. Doar vreo 5.000 scăpaseră,
dar în ce hal erau nenorociţii… Despre mulţi dintre ei, pe măsură ce trecea
vremea, soseau veşti de tot felul, una mai tristă decât alta. Unde au fost
vânduţi, în ce haremuri au fost închise mândreţe de fete… Erau şi veşti mai
bune, care dovedeau până unde poate ajunge compasiunea frăţească şi cum
înţeleg unii să-şi facă datoria. Însă prea puţine erau ştirile de acest fel. Se
află, aşadar, că nişte bogătaşi din Odessa şi din Triest au dat de urma
rudelor vândute în robie şi au plătit scump răscumpărarea. La fel a procedat
şi regele Danemarcei, pentru familia nefericitului consul pe care a
descoperit-o, după mulţi ani, în Tunis. Dar să găseşti un prunc ca al lor, în
învălmăşeala cumplită care se iscase, era aproape cu neputinţă. Unde mai
pui că toţi copilaşii seamănă între ei şi greu îndură urgia. Dar, cu tot dorul ei
după pruncul pierdut, perechea nu-şi irosi vremea aşteptând cu mâinile în
sân. Nici pomeneală! Prinseră curaj, munciră din răsputeri şi izbutiră să-şi
înjghebeze cât de cât un cămin… Vor face alt copil. Între timp, ţara, în lupta
ei, obţinea unele izbânzi. Au fost eliberate alte regiuni subjugate. Existau
multe semne, la care se adăugau mereu altele, care arătau că Grecia se afla
de-acum pe picioarele ei şi propăşea. Mai întâi, înflăcăratul Kanaris din
Psara îi dădu sultanului o lecţie pentru a răzbuna într-un fel măcelurile
săvârşitc de turci în Chios. Scufundă toată flota turcească. Şi, în apropiere,
la Dervenakia, viteazul din Moreea nimici vasul lui Dramali, cu vajnicii lui
lefegii. Căzu şi Anapli. Nu peste mult timp, Misolonghi fu încercuit. Şi
chiar dacă era un semn de rău augur, cei asediaţi arătau o asemenea
însufleţire, încât exemplul lor era un imbold şi pentru ceilalţi asupriţi, nu
numai din Grecia, dar şi din alte părţi, până hăt departe, să se prindă în hora
revoluţiei. Îndemnau totodată sufletele binevoitoare din ţările libere să se
înduplece şi să ajute Grecia.
Byron veni aici ca protectorul ei. Prinseră şi alţii curaj… O mulţime de
localităţi din Moreea fuseseră deja eliberate. Chiar şi acolo unde grecii nu
biruiseră încă, tot izbuteau să-şi adune înverşunarea şi să reia lupta ca să
învingă cu orice preţ. Dorinţa lor de victorie însemna înviere. La fel se
întâmplă în cele câteva insule care-şi adunară corăbiile şi se ridicară Ia
răzmeriţă. Sufereau, plăteau cu sângele lor, însă tot dârji rămâneau. Kasos
fu pustiită de-a binelea de către Mehmet Ali, care-şi aduse flota din Egipt ca
să-l susţină în luptă. Psara plăti scump, de credeai că suferinţă mai mare nu
există pe lume. Sufletul năpăstuiţilor rămânea însă mereu drept. Din pricina
atâtor sacrificii deveniseră adevăraţi sfinţi.
De când izbucnise revoluţia. Turcia era cu ochii pe cei din Psara,
deoarece îşi aruncaseră în luptă toate corăbiile. Transportau praf de puşcă,
arme, înfruntau flota turcească. Ca şi mai înainte, au izbutit să stăvilească o
vreme mânia Osmanului. Când se iscă războiul cu ţarul, marinarii din insulă
prinseră curaj şi-l hărţuiră pe sultan, atacându-i flota. Apoi, încă din timpul
luptelor cu corsicanul, vasele lor străpungeau blocada şi plecau să se
aprovizioneze. Astfel se îmbogăţeau şi scoteau câştiguri celelalte corăbii
comerciale. Dar de cum izbucni revoluţia, tunurile le întoarseră din drum.
Se vede că sultanii însemnaseră destule nesăbuinţe în catastifele lor şi voiau
să plătească cu vârf şi-ndesat. Ajunseră şi în Chios. Cum îndrăzneau vasele
să ia la bord refugiaţi? Cum de se încumetau căpitanii să-şi deschidă
pungile şi să împartă aur celor năpăstuiţi? De ce făceau una ca asta? Ca să
arate făţiş sultanului că sunt împotriva lui. Apoi, când paşa Hosref, în
fruntea unei flote puternice, porni spre insula lor, creştinii, strânşi în
biserica Sfântul Nicolae, luară o hotărâre nechibzuită. Voiau să se
împotrivească cu orice preţ duşmanului, ba chiar să înalţe şi steagul cu
cruce pe care scria „Libertate sau Moarte”. Ei bine, cine ar fi înghiţit atâta
cutezanţă? Câtă răbdare să aibă sultanul? Până când? Trebuia neapărat să le-
o plătească! Şi se ţinu de cuvânt.
Flota ajunse în apele de nord şi tunurile începură să tragă ca să acopere
debarcarea lefegiilor. Dar localnicii se apărau cu străşnicie. Turcii însă,
după două zile, atacară din nou. Şi de data aceasta izbutiră să pună piciorul
pe uscat şi să înainteze spre sat. Atunci s-au înscris cele mai frumoase
pagini din istoria insulei. Pe drum, într-un loc numit Ftelio, luptătorii, când
şi-au dat seama că nu mai era chip să reziste, au intrat în depozitele de
muniţii unde se păstra praful de puşcă, le-au dat foc şi le-au aruncat în aer.
Cădeau bucăţi din trupurile sfârtecăte, ca şi cum ar fi erupt un vulcan şi ar fi
revărsat lavă. Nimeni n-a avut scăpare. Socoteau de cuviinţă că e mai bine
aşa decât să lase să se abată asupra lor mânia osmană. Pilda lor i-a însufleţit
astfel şi pe cei din oraş şi aceştia făcură la fel. Au luptat cât le-a stat în
puteri, iar când lefegiii s-au năpustit ca un val negru să înece insula, s-o
scufunde pur şi simplu, bărbaţi, femei şi copii, preoţi, adunaţi în biserica
Sfântul Anton, toţi într-o singură hotărâre au pus foc la depozite şi au sărit
în aer. Cumpăneau anume clipa când se apropiau năvălitorii şi astfel
atrăgeau moartea şi asupra lor. Totul se năruia în jur. Cerul se înnegrise de
fum. Păsările zburau speriate care încotro. Şi în beznă, printre ruine, ca un
suflet înflăcărat şi înverşunat, flutura steagul din Psara, cu crucea, şi cu
inscripţia pe el: „Libertate sau Moarte”. Chiar dacă de mânie turcii îl
aruncară, vântul luă în adierea lui cuvintele înscrise pe drapel şi le purtă mai
departe. Şi chiar dacă turcii ar fi ars insula până în temelii, ar fi năruit-o şi
ar fi nimicit şi ultimul om, n-ar fi fost cu putinţă să zdrobească sufletul
cuibărit în drapel. Păsările îl ridicară ca pe-o batistă de pe dealurile arse şi
înnegrite şi-i purtară mesajul acolo unde trebuia.
Puţini scăpară de la pieire. Doar vreo 3.000 din cele 20.000 de suflete
care se strânseseră pe insulă de-a lungul vremii. Au supravieţuit doar cei
care au apucat să se urce pe corăbii şi să se refugieze. Părăsind insula,
aceştia şi-au jurat, văzând cât de pustie rămăsese, să revină îndată ce se vor
limpezi lucrurile, ca să-i redea din nou viaţă. Cheiurile trosneau de
îmbulzeala oamenilor care încercau să scape cu orice preţ. Câţi să încapă în
vase? Stratis sosi la timp ca să apuce s-o urce pe Vanghelini cu băiatul în
braţe. În clipa când încerca să se caţere şi el şi tocmai se ridica ancora, un
bătrân îl trase de mânecă. Avea arsuri îngrozitoare pe faţă şi la umăr şi ţinea
în braţe un copilaş.
 — Fii bun şi ia-l şi pe el. Eu nu mai am zile să-l cresc.
Stratis rămase nedumerit. Privi copilul care tăcea şi ochii i se
împăienjeniră de lacrimi. Bătrânul îşi continuă ruga:
— Oriunde te-ai duce, al tău să fie.
— E nepotul tău? îl întrebă Stratis cu sufletul la gură.
— Nu. L-am găsit părăsit într-o peşteră. Plângea alături de mama lui
care-şi dăduse duhul, sărmana, Dumnezeu s-o ierte.
I-l puse în braţe.
— Ia-l, rosti din nou.
Stratis nu se împotrivi. Uitându-se la băiat, se gândi îndată că pesemne
tot aşa, într-o asemenea îmbulzeală, îşi pierduseră şi ei copilul şi, dacă o
mai fi trăind, o fi aidoma acestuia. I se făcu o milă nespusă şi îl strânse Ia
piept. La proră nevasta se uita în jur neliniştită, neştiind de ce întârzie
bărbatul ei şi când îl zări cu un copil în braţe, îi strigă:
— Urcaţi odată, ce mai staţi?!
Se vedea limpede că voia copilul. Atunci Stratis îl îmbrăţişa pe bătrân şi
se aruncă în barcă, în ultima clipă, îi puse nevestei băiatul în braţe. Vasul
pornise deja. Se opriră puţin pe punte. În mijlocul celor din Psara, care
priveau, în picioare, înlăcrimaţi, insula pe care o părăseau. O vedeau
năruită, învăluită în fum, cu dealurile golaşe, fără o frunză. Stăteau
îngânduraţi, fără să scoată o vorbă. Pentru ce meleaguri o părăseau oare? Şi
ce viaţă îi aştepta acolo unde vor ajunge? La aceleaşi lucruri se gândea şi
Stratis. El şi nevasta lui înfruntau pentru a treia oară o asemenea nenorocire.
A treia oară plecau alungaţi şi încercau să-şi salveze viaţa. Măcar de-ar fi
fost siguri că, acolo unde se duceau acum, nu vor mai trece prin alte chinuri
şi că vor trăi, în sfârşit, liniştiţi. Nimic însă nu părea să le tăgăduiască aşa
ceva. Toată Grecia era de-acum răsculată, poporul se ridicase la luptă.
Oriunde s-ar fi dus, ar fi înfruntat moartea. De ce, aşadar, ei împreună cu
copilaşii lor, care erau acum doi, să nu se întoarcă în Eubeea? Patru ani se
scurseseră de când plecaseră din Kyme pe-ascuns, într-o noapte. Ceva
trebuie să se fi schimbat şi pe-acolo. Or fi plecat agile, or fi uitat, s-or fi
şters din amintire multe lucruri. Era doar în interesul turcilor acum, când în
jurul lor se întindea răzmeriţa, să uite vechile răfuieli, să se arate blânzi şi
îngăduitori. Astfel, năpădit de asemenea gânduri, Stratis se hotărî în cele
din urmă:
— Noi, femeie, trebuie să ne îndreptăm acum spre Kyme. A sosit ceasul
ei.
 Se zbătură şi se făcură luntre şi punte să se întoarcă acasă şi în cele din
urmă izbutiră.

Cinci ani înseamnă un răstimp destul de lung ca să se schimbe lucrurile

în locul de unde-ai plecat. Şi cam atâta lipsiseră Stratis şi Vanghelini din
Kyme. Când se întoarseră, aşadar, şi intrară în casa părintească, în zadar
căutară cu privirea printre cei care-i îmbrăţişau şi le urau bun venit pe cei
doi fraţi ai lui Stratis – pe cel mare, Patios, şi pe mezin, Filip. Părăsiseră
amândoi insula, de îndată ce izbucnise revoluţia. Primul s-a dus la Neofytos
şi a trimis veste din Ciclade că e bine sănătos, iar celălalt, mezinul, a pornit
în căutarea lui Kriezotis, în Eretria, în oastea căruia lupta. Şi el dădu de ştire
alor săi şi scrise unui vecin să nu-şi mărite fata, fiindcă ar fi vrut s-o ia de
soaţă.
— Bine că sunt sănătoşi amândoi, îi mângâie Stratis pe bătrâni.
Şi începu apoi să povestească, să răspundă la întrebările care i se puneau,
să zugrăvească grozăviile prin care trecuse. Dacă el uita ceva, nevastă-sa îl
completa. Povestiră de-a fir a păr despre Chios şi Psara şi parcă nu mai
isprăveau. De copilul lor cel mic, de Iankos, nu pomeniră însă nimic cum că
n-ar fi fost al lor. Nu doreau să le ştie nimeni taina. Se străduiau, prin
duioşia cu care îl înconjurau, să-l facă pe băiat să nu se simtă înstrăinat şi să
uite nenorocirile îndurate. Şi Stratis le-a spus părinţilor şi celorlalţi din casă
să nu pălăvrăgească prea mult, ca nu cumva turcii să-şi amintească vechile
socoteli. Bine era acum să fie toţi, uniţi, până când va adia şi aici vântul
libertăţii şi atunci vor prinde curaj.
Totuşi, în afara celor care lipseau, unii plecaţi la oaste, alţii îmbarcaţi pe
corăbii, în afara câtorva înmormântări şi nunţi care au loc întotdeauna,
altceva nu se schimbase în toţi aceşti cinci ani. Viaţa îşi urma cursul ca
înainte. De o parte, erau proprietarii de corăbii şi moşierii, de cealaltă
săracii… Într-o parte oamenii de vază, importanţi, în alta cei mărunţi,
neînsemnaţi, care, chiar dac-ar fi lipsit, nu s-ar fi clintit nimic în viaţa
insulei. Câţiva dintre aceştia din urmă erau vestiţi din felurite pricini. Iată,
de pildă, bunica Afendra, care moşise, cu priceperea-i cunoscută,
majoritatea copiilor, până şi din satele îndepărtate; popa Stamatis, care
slujea în parohia săracilor şi avea o bunătate de sfânt; doi oameni de treabă,
tată şi fiu, Ghialurizii; doi-trei cămătari bogaţi care adulmecau ca nişte
corbi pe cei nevoiaşi. Pe toţi i-au regăsit aşa cum îi lăsaseră, fiecare cu
îndeletnicirile lui, şi despre ei venea vorba zilnic. Alături de ei, un nou-venit
în insulă avea multe de povestit. Era un dascăl din Triest, fiu al unui
marinar kymiot care se înstrăinase şi murise departe de patrie; el îşi luase
nevastă o fată de boier din Mykonos şi avuseseră un copil care era
învăţătorul. Acesta revenise pe pământul părintesc, să trăiască liber, ca să
nu se stingă şi el printre străini. Era un om cu carte, nu glumă, ştia şi limbi
străine. Învăţa întruna. Şi te mirai cum îi ajungeau până aici veşti despre
toate câte se întâmplau în Grecia. Povestea, de pildă, că măcelurile din
Chios zguduiseră întreaga Europă într-atât, încât în Franţa, cel mai de
seamă poet, Hugo, a evocat în versuri emoţionante evenimentul, iar unul
dintre cei mai mari pictori, Delacroix, îndemna lumea, prin tablourile lui, să
ajute Grecia. Despre nenorocirile celor din Psara vorbea şi Solomos într-un
poem. Învăţătorul ştia multe altele de acest fel.
Însă, dincolo de oameni, fiecare cu drumul lui, viaţa se scurgea înainte,
aşa cum e lăsată de Dumnezeu. Cei din Kyme nu-şi dădeau încă seama că le
stă în putere să se elibereze şi ei. Eubeea şovăia să se avânte în luptă. Omer
paşa din insula Karystos şi paşa din Negreponte o ţineau îngenuncheată. Şi,
în ciuda războiului purtat pe mare într-ascuns de Kriezotis, de Govios şi de
alţi viteji căpitani, care aduceau pagube însemnate turcilor, răsculaţii nu
izbuteau totuşi să obţină ceea ce doreau. La acestea se adăuga şi experienţa
tristă din primul an al luptei, când se ridicaseră fără să aibă flota bine
pregătită iar paşa din Karystos cu trupele lui i-a pedepsit aspru, vărsând
mult sânge. Astfel, multe se puneau acum la cale în Kyme, dar într-ascuns.
Bărbaţii plecau şi luptau pe alte meleaguri, pe unele vase comerciale
kymiote existau tunuri ca să se apere, chipurile, de piraţii care le-ar fi
atacat. În ochii agilor viaţa în insulă îşi urma cursul firesc. Oamenii îşi
culegeau viile, butoaiele de vin erau încărcate pe corăbii şi ajungeau până la
Marsilia, toamna ogoarele erau arate, meseriaşii îşi vedeau de treburile lor.
Însă chiar dacă miroseau că localnicii pregătesc ceva, într-ascuns, turcii
se prefăceau că nu înţeleg deoarece nici ei, în ce-i privea, n-ar fi vrut să
forţeze lucrurile, de teamă să nu se întoarcă totul împotriva lor. Îi lăsau,
aşadar, pe kymioţi să-şi vadă în tihnă de ale lor. Nici la sărbători nu-i
împiedicau să facă ce pofteau: să poarte epitafurile în jurul bisericilor şi, în
ajunul Sfintei Marii, să fiarbă grâu în cazane. „Să-i lăsăm în pace…“, îşi
spuneau. „Să nu-i încrâncenăm şi mai tare… Mai bine să stingem focurile
de-cât să le aţâţăm…“
Viaţa se scurgea în tihnă. Lumea meliţa ca întotdeauna şi pretutindeni
mereu aceleaşi şi aceleaşi: nunţi şi botezuri, înmormântări, adulteruri, răpiri
şi câte şi mai câte. Lucruri aparte, nebuneşti sau demne de admiraţie, erau,
de pildă, cele făptuite de Ghialurizi, părinte şi fiu. Uneori se auzea despre
vreun localnic sau străin că avea lepră şi l-au părăsit ai lui la Soutsini.
Acolo, într-un loc pustiu, departe de oraş, începuseră să-i ducă pe leproşii
din Eubeea şi din insulele apropiate. Îi părăseau pe ţărm, să-şi ridice singuri
colibe, să trăiască alături de cei bolnavi ca şi ei, câte zile le mai aveau
hărăzite. Nefericită soartă…
Pe scurt, aceasta era viaţa în Kyme. Anii se scurgeau necontenit, fără să-
ţi dai seama cum, plini de întâmplări, alteori ţi se părea că timpul parcă
stătea în loc, deoarece kymioţii tânjeau să-şi câştige şi ei libertatea.
Sufereau auzind ce se întâmpla pe alte meleaguri. Revoluţia se întindea
tot mai mult. Despre ce să vorbeşti mai întâi şi ce să admiri mai mult?
Despre sacrul Misolonghi, care rezistase atâta timp duşmanului, iar cei
asediaţi se apăraseră ca nişte lei? Despre eliberarea Atenei? Sau despre
bătălia de la Navarino, unde grecii au nimicit întreaga flotă a Egiptului? Şi
despre altele încă, câte şi mai câte… Despre jertfele celor a căror viaţă era
una cu moartea? Când Adunarea Naţională de la Troizen l-a desemnat
conducător al guvernului pe Kapodistria, acesta, aflând vestea, a venit
îndată din Rusia, deşi era mâna dreaptă a ţarului. Un om important, capabil,
cu învăţătura pe care o avea, să organizeze un stat puternic. Să lăsăm însă
astfel de întâmplări pe seama istoriei. În cronica pe care o depănăm încap şi
altele. Care a fost, aşadar, soarta familiei lui Stratis, ce-au făcut copiii lui,
cum şi-au chivernisit viaţa şi în ce lume au trăit? Nu sunt decât întâmplări
ale unor oameni simpli, obişnuiţi.
Ei, prin urmare… să desfăşurăm firul roşu din vârtelniţa vieţii. Dacă ar fi
o legendă, am fi început altfel… Dar e vorba de oameni şi fapte trăite
aievea. Şi continuăm astfel:
Pe cât treceau anii, creşteau şi cei doi băieţi ai lui Stratis, Kostis şi
Iankos. Fraţi nedespărţiţi în toate. Se bucurau în mod egal de dragostea
părinţilor, deoarece până şi aceştia, cu vremea, uitaseră că era o taină între
ei. Şi dacă cineva, vreodată, le-ar fi amintit, s-ar fi mirat, atât de mult erau
legaţi copiii în inimile lor. Dar într-o bună zi vrajba a intrat între ei şi de
atunci a început să le roadă sufletul. Le vom spune pe toate la vremea lor.
Să le luăm, aşadar, pe rând.
Printre mai-marii sfatului din Eubeea fusese ales şi tatăl lui Stratis. I se
acordase această onoare fiind un om înţelept, cu scaun la cap, iar cei trei
feciori ai lui intraseră în revoluţie, doi dintre ei luptau încă. Alegerea
aceasta a atras însă după sine multe. Moş Karalis, un om plin de viaţă, a
făcut ca, prin votul lui, lucrurile să ia o întorsătură grabnică şi în Eubeea. Şi
ştirea tainică a ajuns unde trebuia şi s-a hotărât planul pentru eliberarea
insulei. Aceasta s-a întâmplat la fortăreaţa din Negreponte, în strâmtoarea
care despărţea Eubeea de Rumelia. Astfel, la 29 decembrie au venit vasele
de luptă kymiote şi au atacat fortăreaţa, iar Kriezotis cu armata încerca să
cucerească insula pe uscat. Dar turcii au opus o rezistenţă înverşunată, nu s-
au dat uşor bătuţi. Şi aşteptau ajutoare. Astfel, atacul a rămas nedecis, cu
dorinţa nestrămutată de ambele părţi de a fi reluat cu şi mai mult avânt.
Vasele kymiote au părăsit Egripos şi de bună seamă paşa şi-ar fi vărsat
mânia asupra celor care puseseră la cale totul. Dar, înainte de a apuca să
facă una ca asta, aceştia au dispărut; au fugit în Egina. Moş Karalis se
număra printre ei. Şi-a dat duhul acolo bietul de el, de inimă rea. Acasă nu
s-a aflat de moartea lui decât abia când Eubeea a fost eliberată. În câteva
luni, sultanul, văzând că, oricât s-ar strădui, va pierde Griponisi, a fost
nevoit să predea insula cu firman[2].
Atunci când băteau clopotele în Kyme şi lumea era în sărbătoare, a ajuns
aşadar şi vestea tristă despre bătrân, că a fost îngropat în insula Egina. Era
prima dată când Stratis, întrucât fratele mai mare se stabilise pe lângă
Neofytos, a simţit că devine capul familiei şi că pe umerii lui apasă o
povară grea. Dacă taică-său s-ar fi aflat acum în faţa lui, viu sau mort în
coşciug, l-ar fi asigurat că ştie ce are de făcut şi l-ar fi liniştit. Era prima
dintre datoriile lui. Dar părintele său zăcea în ţărână în cine ştie ce loc
străin. Bătrâna, după câte necazuri îndurase şi din pricina spaimei prin care
trecuseră, avea mintea zdruncinată. Şi cum n-o mai ajuta capul, nu mai era
în stare nici să se necăjească. Cui să-i mărturisească aşadar Stratis
răspunderea lui? Dar cine ar fi putut să-l înţeleagă mai bine dacă nu casa lor
strămoşească, martora atâtor întâmplări, naşteri, vieţi, morţi? Avea impresia
că în sufletul casei se aflau contopite sufletele tuturor celor dispăruţi.
Acestui duh al casei i se va destăinui, îi va mărturisi întotdeauna orice
durere, atunci când se simţea singur sau nu voia să-i întristeze pe cei dragi
cu necazurile lui.
În prima noapte după ce aflase de moartea tatălui său, n-a fost chip să dea
geană de geană. A rămas treaz în aşternut privind în întuneric. În amintire îi
stăruia chipul bătrânului. Lângă el, Vanghelini, veghea şi ea, dar cu ochii
închişi. Se ferea să-i vorbească, nădăjduind că Stratis va aţipi până la urmă.
În zadar însă. Bărbatul se ridică încet din pat şi ieşi din încăpere. Coborî
scările şi ieşi afară, se opri lângă peretele casei. Între două pietre aşezate în
unghi se afla o crăpătură de era aproape loc să treacă un om; când se iviră
zorii şi lumina pătrunse prin ea, Stratis ridică mâna, o pipăi. I se păru că
deschizătura aceea avea şi ea glas. Mai departe, uşa scării unde lăsau cheia
părea aidoma unei urechi imense. Stratis rămase un timp acolo, să le
privească, să-şi adune gândurile în tăcere. Până când în coridor apăru
nevastă-sa. Îl văzu şi îşi dădu seama că acum era ceasul bărbaţilor,
altminteri i-ar fi vorbit el singur. De aceea nu îndrăzni să se apropie, ci intră
în camera copiilor şi, trezindu-i binişor, le spuse în şoaptă:
— Duceţi-vă voi până afară. Aduceţi-l pe tata în casă. Socotea că sunt
mari de-acum, era vremea să ajungă bărbaţi.

Libertatea adusese cu ea semne vădite de propăşire în Kyme. Vasele ei

plecau şi se întorceau fără teamă, fără să le mai trebuiască hârtii de intrare
în port pentru care până atunci plăteau haraciuri şi peşcheşuri grele. De-
acum pluteau adesea în călătorii tot mai îndepărtate de unde aduceau
câştiguri frumoase. S-au întors în insulă şi gospodarii pribegi, şi au luat
treburile de la capăt. Se îngrijeau de ogoare, de vii, deschideau prăvălii şi
înălţau case. Printre aceştia se afla şi Filip, fratele mezin al lui Stratis. Era
bărbat copt de-acum, la 35 de ani. Fata pe care o iubea îl aşteptase cuminte
la casa ei şi în curând se făcu nunta. Celălalt, cel mare, se opri în insulă doar
câteva zile. Se afla în drum spre Patmos şi Chalkis, unde urma să-şi facă
studiile. Plecă din nou şi dus a fost…
Aşa e viaţa. Unii pleacă, alţii vin, din cele trecute nu rămâne decât
amintirea. Şi asta mai ales după răzmeriţe. Asemenea furtunii care scoate
din adâncul mării şi aruncă pe uscat cochilii şi crabi morţi, uneori e ca şi
cum, păşind pe nisip, găseşti în cale ceva neobişnuit, atât de ciudat încât te
miri cum a putut ieşi la iveală. Ei, la fel se întâmplă şi cu viaţa. Dar de ce
tot lungim vorba? Deoarece într-o zi la amiază, când Iankos cobora cu
Kostis pe chei, un necunoscut se opri nedumerit în faţa celui dintâi şi,
privindu-l în ochi, îl întrebă:
— Nu cumva eşti fiul lui Amandos?
— Ce spui?
— Îi semeni leit.
N-a adăugat altceva. Întors acasă, băiatul îi povesti mamei întâmplarea.
La rândul ei, Vanghelini rămase o clipă încremenită, muşcându-şi buzele.
Dar îşi reveni îndată:
 — Ei, se întâmplă adesea să fim luaţi drept alţii.
Închise discuţia, ca şi cum nu i-ar fi privit pe ei. Băiatul însă băgase de
seamă ceva ciudat în purtarea ei. A doua zi dimineaţa coborî singur pe chei
să-l caute pe omul acela. Întrebă de el în stânga şi-n dreapta, prin cârciumi,
descriind cum arăta. I-au spus că s-o fi îmbarcat pesemne pe un vas din
Chios care ridicase ancora de cu ziuă. Povestea părea închisă aici. Dar în
sufletul băiatului lăsase o umbră. Vanghelini nu pomeni de întâmplare nici
măcar lui Stratis, să nu cumva să-l sperie. Avea ea grijă să ascundă cum a
ieşit valul din adânc. Îl lăsă pe bărbatul ei să-şi vadă în tihnă de ale lui.
Despre copiii care se înălţau de-acum mândreţe de flăcăiandri trebuia să
afle cât mai puţine. Mai bine să se îngrijească de ce se întâmpla în ţară şi
erau tot mai multe întâmplări însemnate pe măsură ce anii se scurgeau.
Alipirea la Grecia a regiunilor de curând eliberate, uciderea conducătorului
de către opoziţie, prinţul străin Otto, care a fost uns rege şi a sosit deja la
Anapli… Şi câte şi mai câte… Desemnarea Atenei drept capitală, vizita
monarhului bavarez, filoelen, la fiul lui, apoi căsătoria lui Otto cu Amalia…
Toate evenimente importante care arătau că ţara propăşeşte. Grecia fusese
recunoscută ca stat independent şi de către marile puteri, cele care până
atunci se împotriviseră libertăţii ei, de teamă să nu tulbure ordinea în
Europa. Dar iată că acum popoarele înrobite se ridicaseră toate la luptă.
Sârbi, muntenegreni, bulgari, unguri, români. Intrau pe rând în hora pe care
o deschisese Grecia. Despre toate acestea tăifăsuiau bărbaţii prin cafenele.
Veştile erau aduse de marinarii care străbăteau mările în lung şi-n lat. Şi
învăţătorul Vaghis, care trăise la Triest şi cunoştea bine istoria neamurilor,
le desluşea, înşirându-le pe îndelete, să priceapă limpede toţi. Adesea
discuţia se prelungea însufleţită până noaptea târziu; sfârâiau atunci
ceainicele în cârciumi, iar fumul pipelor era gros să-l tai cu cuţitul.
Cu astfel de întâmplări, anii se scurgeau pe nesimţite. Îmbătrâneau cei
între două vârste, creşteau copiii, deveneau oameni în toată firea. Fetele se
făceau de măritiş. La fel se întâmplă şi cu feciorii lui Stratis, le sosise
sorocul să plece la oaste. Unul înaintea celuilalt. Acesta a fost începutul
întâmplărilor nefericite care le-au pecetluit soarta. Marinarul acela care
găsise, cu ani în urmă, caiacul din Chios pe care Stratis cu Vanghelini
plecară într-ascuns, s-a stins fulgerător în timpul unei călătorii. Era văduv şi
lăsă în urmă un copil de care avusese parte la bătrâneţe. O fată sărmană,
fără noroc, vrednică de milă. Nenorocirea îl îndureră pe Stratis, şi cum nu
uitase niciodată ajutorul primit odinioară, când el fusese la ananghie, socoti
că a sosit ceasul să-i întoarcă binele. Trebuie să se întâmple şi fapte bune pe
lumea asta. Aici se hotărăşte soarta oamenilor. Cele de pe lumea cealaltă, de
sub pământ sau din cer, dacă or fi existând, or fi pentru Dumnezeu. El acolo
şi oamenii aici, cu necazurile lor. De aceea îi şi spuse într-o zi nevestei:
— Hai s-o luăm la noi pe orfană, s-o ocrotim. E o fată pe cinste.
Vanghelini primi bucuroasă, mai ales că-şi simţea casa pustie.
Întotdeauna – chiar dacă n-o mărturisise deschis – îşi dorise să aibă o fiică.
Să fie binevenită aşadar…
Aşa se făcu că Dialehti intră în familie. O îndrăgiseră ca pe copilul lor, şi
asta pe bună dreptate, fiindcă o merita din plin. Dimineaţa ea se scula cea
dintâi, iarna să aprindă focul, să coacă pâinea. Avea grijă să nu se obosească
prea tare Vanghelini. Era harnică din fire şi se pricepea la toate. Să ţeasă, să
măture, să hrănească animalele din bătătură. Ca şi cum ar fi încercat, prin
strădania ei, să întoarcă binele pe care-l primise de la ei. Şi în câteva luni
fata deveni femeie. Trupul i se împlinea în rochia neagră, sânii îi
înmugureau. Până şi chipul îi devenise mai frumos. I s-au mărit ochii cu
gene lungi, buzele s-au îndulcit, erau tot mai roşii. Avea numai 14 ani, dar
flăcăii începuseră să se uite la ea. Stratis, socotind-o ca pe fiica lui, o păzea
cu străşnicie. Până când i se întoarseră feciorii de la armată. Cel mare o
plăcu îndată. Şi se întâmplă acea ce îşi pune în gând bărbatul când doreşte o
femeie şi-i este la îndemână. Într-o noapte, când ceilalţi dormeau adânc,
Kostis intră în camera ei. Îi astupă gura cu palma, ţinând-o strâns. Fata nu
scoase o vorbă după aceea, de teamă ca tatăl să nu-şi reverse mânia asupra
fiului. Tăcu mult timp, luni în şir. Până când pântecul începu să i se umfle
puţin câte puţin, şi-şi pierdu şi pofta de mâncare. Apărură apoi şi alte semne
al căror tâlc mama, de cum le băgă de seamă, îl desluşi pe loc. O luă
deoparte pe fată să stea de vorbă. Începu cu binişorul, întrebând-o blând, ca
o mamă pe fiica ei, dorind să se asigure dacă e ceva serios. Fata nu scoase
însă o vorbă.
— Nu, îi răspunse, şi teama îi apăru în ochi ca o pasăre neagră a morţii.
Neliniştită, Vanghelini îi mărturisi bărbatului bănuiala ei. Acesta, mânios,
îi făgădui:
— Dacă s-a întâmplat una ca asta, oricine ar fi el, îl omor!
Şi jură că-şi va ţine făgăduiala. Nevastă-sa încerca în zadar să-l
potolească:
— Nu, pentru Dumnezeu, să nu faci asta, îl implora ea.
 Bărbatul îşi strânse bărbia, îşi domoli pe moment mânia. Câteva zile se
prefăcu liniştit, ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Într-o dimineaţă o luă pe fată la
livada de măslini, îi dădu de înţeles că ştia totul, îi ceru să-i dezvăluie
numele vinovatului. Dialehti însă tăcea cu îndârjire. Nu voia să rostească
numele feciorului lui Stratis de teamă ca recunoştinţa pe care le-o datora să
nu le aducă nenorocire în casă. Însă Stratis se îndârjea şi stăruia să spele cu
orice preţ ruşinea făcută casei lui. Se strădui s-o înduplece altfel.
— Dă-mi numele lui, îi ceru poruncitor.
— Să nu-i faci niciun rău, rosti fata podidind-o plânsul.
— Spune-mi!
Fata se înduplecă în cele din urmă şi dezvălui, fără să-şi dea seama, un
semn.
— O să vină deseară la grajd.
În spatele casei curgea un pârâu din apa căruia udau o livadă cu migdali
şi peri. La capătul ei se afla o colibă pe care o foloseau drept adăpost pentru
capre. Acolo aşadar, seara, după ce fata va adăpa şi va mulge vitele, va
apărea şi vinovatul. Pentru că, după prima mârşăvie, nesăţiosul mai venise
şi alte dăţi. Dar în seara asta nu se ivi. Îl văzuse pe taică-său întorcându-se
împreună cu Dialehti de la livada de măslini cu chipul întunecat şi i se trezi
bănuiala. Se feri să se ducă la adăpostul caprelor, încalecă pe un cal ce era
legat în curte şi se îndreptă spre chei, să bea ceva în vreo crâşmă în
tovărăşia marinarilor. Fata aştepta în zadar, aşa cum îi poruncise tatăl: „Să
nu cumva să ieşi până nu vine“. Stratis pândea cufundat în întuneric lângă
pârâu. Vremea trecea. Acasă, Vanghelini era tot mai îngrijorată. Îl rugă pe
Iankos care tocmai sosise:
— Nu ştiu de ce întârzie astă-seară Dialehti. Du-te să vezi, să nu fi păţit
ceva.
Iankos nu stătu pe gânduri, se cufundă în noapte. Când să intre în colibă,
răsună o împuşcătură. Chiar taică-su trăsese, îl nimerise în umăr. Tânărul se
prăbuşi gemând; din colibă se năpusti Dialehti. Îşi dădu seama că se făcuse
o greşeală şi începu să strige. Dar Stratis nu mai auzea: de fapt, nu voia să
audă. Fata se aplecă asupra rănitului care o întrebă plin de nedumerire:
— Cine a tras în mine? De ce oare?
Cum să-i ascundă adevărul? Dialehti i-l mărturisi dintr-un foc, plângând
ruşinată. Ţinându-şi strâns rana, tânărul se gândea. În amintire îi reveni
întâmplarea pe care o trăise cu ani în urmă, pe chei, cu străinul acela din
Chios, nedumerirea pe care i-o stârniseră vorbele lui. „Nu eşti cumva fiul
lui Amandos?“ Şi apoi schimbarea bruscă pe chipul mamei lui când o
întrebase despre asta. O umbră de îndoială pe care aceşti părinţi o
alungaseră cu dragostea lor pe drept împărţită. Cum, aşadar, de vreme ce se
arătaseră atât de buni, să nu-i lase el să se bucure în linişte de cel care le era
cel mai drag, adevăratul lor fiu? Chiar dacă Kostis greşise, mai bine să ia el
păcatul acestuia asupra lui. Astfel le-ar fi răsplătit – chiar dacă ei n-ar fi
aflat asta niciodată! — bunătatea cu aceeaşi bunătate. Era mai bine să
dispară, aşadar, din ochii lor, să le potolească mânia. Nici n-ar fi fost, de
fapt, o nenorocire prea mare. Oricum, într-o bună zi, copiii tot îşi iau zborul
din cuibul părintesc. Se pot căpătui şi departe de casă. La fel o să facă şi el.
Ar fi putut porni chiar acum. Dar dorinţa de a le mai trece o dată pragul
casei şi a săruta mâna părinţilor învinse. Sosi acolo şi o găsi pe Vanghelini
plângând pe înfundate, cuprinsă de disperare. Îi prinse mâna şi i-o sărută.
— Iartă-mă, o rugă, şi ochii i se umplură de lacrimi.
Din iatac Stratis, auzindu-l, gemu:
— Încetează! Piei din ochii mei! A doua oară… fii sigur… n-o să mai
greşesc ţinta.
În zadar îşi rugă Vanghelini soţul. Acesta îşi ţinu cuvântul, rămase
neînduplecat, de parcă n-ai fi zis că e şi el copleşit de aceeaşi durere. Între
timp, Iankos se pierduse în beznă, înainte ca fratele lui să se întoarcă de la
crâşmă.
Răul aduse după sine alt rău. Cum să poată fi descris în două rânduri?
Dialehti îşi puse capăt zilelor. Se aruncă în fântână sărmana. Cei ai casei
spuseră că ar fi fost trasă la fund de greutatea găleţii şi s-a înecat. Doreau ca
sufletul nefericitei să fie iertat, să nu poarte povara vorbelor lumii.

Capitolul III

SUNT VREMURI CÂND OAMENII într-un fel judecă şi în alt fel apar
în ochii celor care vin după ei. Însemnătatea lor diferă chiar şi de la un loc
la altul. Cu cât se scurge vremea, anumite valori îşi pierd greutatea şi sunt
înlocuite de altele. Răul este că tocmai acestea din urmă sunt adesea
considerate neînsemnate, chiar de către cei liberi. Astfel viaţa e înjosită şi
lumea îşi pierde idealurile… Întâmplarea aceasta trebuie însă povestită pe
îndelete, ca să poată fi înţeleasă cum se cuvine de cei care vor citi vreodată
cronica noastră, ca să-i admire pe eroii zugrăviţi aici, pentru hotărârea care
le-a pecetluit existenţa. Dar dacă nu descrii totul de-a fir a păr, e greu de
înţeles. Stratis socotea întâmplarea cu necinstirea fetei pe care o luase de
suflet ca semn rău, aducător de nenorocire, o încălcare a sacrei ospitalităţi.
Ar fi greu de înţeles şi hotărârea stranie a lui Iankos de a se înstrăina, ca şi
sinuciderea fetei. Nu vor putea însă fi desluşite nici cele întâmplate mai
târziu celorlalţi. Dar fie! Pentru a pricepe ce s-a petrecut în familia cu
pricina, iată pe scurt urmarea: prin înstrăinarea lui Iankos, drumurile celor
doi tineri s-au despărţit. Toate te îndemnau să meditezi încotro îi abate
soarta pe oamenii simpli, când se amestecă în viaţa lor. Câte li s-au
întâmplat în anii când asupra patriei s-au năpustit vânturi năprasnice vor fi
consemnate în treacăt în cronica noastră. Unii cititori vor izbuti poate să
întrevadă în aceste fapte sufletul, cel care se află ascuns în toate, iar alţii le
vor lua doar ca pe o simplă poveste (dacă vor avea, bineînţeles, răbdare să
ajungă la ultima pagină). Dar întâmple-se cum o fi scris! E de ajuns ca din
paginile de faţă cititorul să nu vrea să afle amănunte despre evenimentele
petrecute în ţară, pe care le poate găsi cu uşurinţă în scrierile istorice. Dintre
acestea, vom reţine doar câteva puncte de reper, asemenea gospodarilor care
îşi împart ogoarele în loturi punând pietre în colţuri, ca să se ştie cine şi cât
are de lucrat. Dar mai întâi să ne oprim din nou asupra celor petrecute în
casa a cărei istorie o depanăm.
Tot felul de întâmplări pline de amărăciune s-au abătut asupra ei. Era ca
şi cum ar fi avut două morţi deodată, deoarece Vanghelini socotea alungarea
lui Iankos tot moarte. Simţea că plecarea lui e fără întoarcere, că-l pierduse
pentru totdeauna şi că nu-l va mai revedea, ca şi cum ar fi murit. Plângea
toată ziua în casă. Când de mila lui, când de cea a fetei; aceleaşi lacrimi
pentru amândoi. Nopţile, care i se păreau adesea nesfârşite, dormea
iepureşte. Topită de dor, îşi ciulea urechea de teamă ca Iankos să nu se
întoarcă pe întuneric şi, strigând prea încet, să nu fie auzit. Ţinea cu tot
dinadinsul să fie ea cea care să-l audă prima: „Mamă, coboară o clipă să te
văd…”. Alteori, auzea în somn şopotul fântânii şi sărea ca arsă din aşternut.
„Dialehti!“, striga îngrozită şi pe dată îşi revenea. Atunci îşi arunca o
broboadă pe umeri, ieşea afară şi stătea toată noaptea pe marginea fântânii.
Privea în neştire în apă, ca şi cum fata ucisă s-ar fi trezit din adâncuri, cu
ochii ei mari, deschişi, şi vorba ei dulce. Chiar dacă au scos-o şi au
înmormântat-o, asta nu însemna nimic pentru Vanghelini! Ea aici o simţea,
aşa cum se aruncase în adâncul apei. Acolo se afla remuşcarea lor. De
aceea, de când au scos-o pe Dialehti înecată, nu au mai coborât găleata să ia
apă din fântâna pe care au astupat-o cu drugi de fier şi au sfinţit-o.
Stratis vedea amărăciunea nevestei lui şi se întrista şi mai tare. Dar nu se
ducea la fântână s-o ia de-acolo şi s-o aducă în casă. Se temea că-i va citi în
ochi: „De ce ai împins nenorocirea până aici? Necazul ar fi putut fi
acoperit… Şi ne-ar fi rămas amândoi copiii…”. Ce să-i răspundă? Despre
asprimea pe care o închid în ele legile nescrise ale firii? De aceea nu se
ducea la ea. Stătea neclintit în faţa casei, rezemat de zid, vorbind de unul
singur în gând. Se adresa pietrelor, îşi spunea că, chiar dacă a greşit,
greşeala lui era jurământ, lege care trebuia împlinită.
Atunci începu Kostis să-şi dea seama de cele întâmplate. Se trezi şi în
sufletul lui remuşcarea, care devenea cu timpul tot mai nemiloasă. Dacă ar
fi avut cum să-şi găsească fratele, s-ar fi dus şi până la capătul lumii ca să-l
readucă acasă, să-l facă să intre din nou în rândul lumii. Astfel şi-ar fi
dobândit şi el puţină linişte. Dar nici pomeneală să-i dea de urmă. Întreba
într-ascuns pe călătorii străini aflaţi în trecere prin insulă, dacă nu cumva l-
au întâlnit din întâmplare. Pe cei cunoscuţi nu îndrăznea să-i descoasă. Mai
ales că se întinsese zvonul, în care credeau toţi, cum că Iankos ar fi plecat
de unul singur, hotărât să lupte în regiunile aflate încă sub robie. Dar, cu cât
absenţa lui se prelungea, casa lor îl alunga parcă şi pe Kostis. Aşternutul,
hainele îi ardeau trupul; trebuia cu orice preţ să facă o faptă bărbătească, să-
şi spele sufletul de ruşine. Nu-i rămânea altceva mai bun de făcut decât să
plece şi el. Să se ducă încotro i s-a spus că pornise Iankos. Acolo unde
revoluţia clocotea şi, dacă aşa i-o fi scris, mai bine să fie ucis în luptă. Cel
puţin se va jertfi pentru un ideal. Se decise repede. Le spuse limpede alor
săi ce chibzuise, fără să-şi dezvăluie însă gândul ascuns. Taică-su se amărî
când auzi, maică-sa însă rămase mută, de parcă ar fi izbit-o în creştet
fulgerul voinţei divine. Domnul îi mai hărăzise, se pare, încă un chin.
— Să nu te pierdem şi pe tine, tocmai acum, când începem să
îmbătrânim!
Trupul parcă i se-ndoise dintr-o dată, deşi n-avea decât 50 de ani.
Îmbătrânise, ai fi zis, peste noapte. Kostis îşi privi părinţii cu băgare de
seamă şi i se făcu milă de ei.
— O să am grijă de mine, îi linişti. Vă făgăduiesc. O să mă întorc
repede»
Cu astfel de vorbe îi înduplecă. Şi plecă tăcut, să-şi mai uşureze puţin
remuşcarea şi, de i-o fi scris, poate va da de urma fratelui său. Trecuseră de-
acum patru ani de când se afla în Tesalia. Le trimitea des veşti părinţilor,
zugrăvindu-le cu blândeţe îngrijorarea ce-l măcina cu privire la soarta lor.
Astfel, cu cât se scurgea timpul, în Kyme se petreceau multe întâmplări,
viaţa urmându-şi cursul. Se înmulţeau corăbiile, se măreau şi şantierele
unde se construiau vase cu catarge înalte, din lemn de chiparos, şi cu focuri
arătoase, asemănătoare celor ale corsarilor sau fregatelor aparţinând celor
nobili. Din călătoriile pe care le făceau, din Egipt până la Veneţia şi din
Cipru până la Marsilia, dobândeau câştiguri frumoase care contribuiau la
propăşirea insulei. Căpitanii îşi înălţau case mari, cu balcoane împodobite
cu grilaje din fier forjat, lucrate ca nişte broderii. În camere sclipeau pe
tavane lambriurile, iar pereţii erau pictaţi cu flori şi păsări. Donau
bisericilor iconostase de aur pe al căror lemn meşteri vestiţi din Epir
zugrăviseră vulturi bicefali, căprioare sau înfăţişau imaginea raiului cu
ciorchinii de struguri atârnând în jurul sfinţilor. Bogăţia pe care o scoteau de
pe urma mării şi din roadele pământului – livezi de măslini, viţă de vie – te
izbea de cum intrai în piaţă. Prăvăliile gemeau de mărfuri scumpe. Tafta
pentru rochii de sărbătoare, catifea pentru bluze şi cămăşi, fire aurii pentru
broderii, ciorapi fini, baticuri şi tot felul de mărunţişuri. La fel de frumoasă
era şi îmbrăcămintea pentru bărbaţi. Nimic nu era neglijat. Te minunai
văzând că în Kyme, acum că propăşea întruna, începea să înflorească încet-
încet propria ei tradiţie culturală, pe care o distingeai uşor în veşmintele
femeilor, în chilimurile cu care erau împodobite din belşug casele. Dar
locuitorii din Kyme parcă nici nu băgau de seamă toate acestea, le lăsau să
se desfăşoare în voie. Acum tăifăsuiau despre alte întâmplări din insulă.
Mina pe care nişte străini începuseră s-o sape în partea de nord a oraşului
se afla pe buzele tuturor. Se vorbea că acolo, în adânc, pământul ascundea
în măruntaie straturi de cărbune în cantităţi uriaşe. S-au apucat şi localnicii
să sape, au angajat muncitori din partea locului şi, cu cât săpau, mina se tot
adâncea; au numit-o „mina lui Otto“, ca să-l cinstească astfel pe rege. Era
însă prea devreme ca să poţi spune dacă vor izbuti şi cât câştig va aduce. Un
alt·subiect de taifas în târg îl constituiau arsenalele care începuseră să se
întindă dincolo de chei, spre nord, până în apropierea peşterilor Hilei. Nu
era vorba numai despre calafetări şi reparaţii uşoare, ci despre comenzi de
vase cu catarg făcute din lemn adus din Thasos şi de la Muntele Athos. Se
construiau acolo caiacuri cu catarge duble pe care le botezau cu nume
antice: Temistocle, Miltiade, Atena… amintind astfel de gloria de odinioară
şi de neamul fără seamăn din care se trăgeau. Aşa cum se întâmpla şi cu
botezul copiilor. Uneori popa Stamatis îi întreba nedumerit:
— De ce asemenea nume? Doar suntem creştini!
Dar învăţătorul, care le ştia pe toate, îi răspundea:
— Amintirea lor trebuie să dăinuie şi lumea să se hrănească astfel cu
vitejia lor. De altfel, multe nume de sfinţi au existat şi înainte de Christos.
Le dădea pilde pe care le ascultau şi ceilalţi şi mai învăţau astfel câte
ceva. Şi, pornind de aici, discuţia se întindea – întoarcerea la antichitate, îi
lămurea el, devenise demult o necesitate pentru întreaga Europă, care dorea
să găsească în ea valori, idealuri, imbolduri de a merge mai departe. Existau
în Apus numeroşi poeţi şi compozitori dintre cei mai vestiţi care se inspirau
din trecutul Eladei, palatele şi muzeele se împodobeau cu opere care
înfăţişau gloria grecilor. Învăţătorul le povestea toate astea în vorbe simple,
care le îmblânzeau sufletele şi îi emoţionau.
Nu lipseau nici alte întâmplări din viaţa insulei, care erau prilej de
discuţie peste tot unde se aduna lumea. Iată, de pildă, se vorbea de un
călugăr, pe nume Nicodim, care plecase de la Sfântul Munte şi se retrăsese
singur într-un schit, la Skyropoula, pe o insuliţă stâncoasă, la o zvârlitură de
băţ de ţărmul Skyrosului. Deseori venea vorba şi despre Ghialurizi, care tot
dădeau oamenilor prilej să sporovăiască despre ei. Era o întreagă istorie şi
cu ei. Tatăl – un om voinic, cu umeri laţi, avea inima şi mintea ca de copil,
şi gândul nevinovat. Într-o clipă putea clinti ziduri din loc, dezrădăcina pinii
dintr-o singură mişcare şi apoi stătea de vorbă cu caprele, aprindea candele
prin mitocuri. Nevastă-sa, o femeie firavă, pe jumătate cât el, nu era nici ea
în toate minţile. Când vorbea, nu ştiai dacă plângea sau râdea. Băiatul le
semăna leit, tot slab la minte şi el; la statură însă aducea cu taică-su. Înalt şi
cu inima bună ca pâinea caldă. Maică-sa îl răsfăţa, îi făcea cartofi prăjiţi şi-i
dădea să mănânce în gură ca unui copil mic. Până când nefericita s-a
pierdut fără urmă. Da, s-a pierdut, acesta este cuvântul potrivit. Iată cum s-a
întâmplat: vara obişnuia să meargă pe ţărm şi să intre în nisip până la gât, ca
să strângă căldură, să o poată scoate la capăt iarna. Suferea de reumatism
sărmana. Într-o dimineaţă, aşadar, cum stătea cufundată, femeia şi-a dat
seama deodată că se afundă tot mai mult în nisip. Abia a apucat să scoată un
ţipăt. Nu se mai auzi apoi nimic altceva. Nisipul o înghiţi într-o clipă. Cei
care se nimeriseră prin preajmă erau nespus de tulburaţi. Să piară aşa
înghiţită de vie sub ochii lor! S-au dus şi au povestit lumii şi asta a fost
pentru multă vreme întâmplarea cea mai ciudată de care se tot pomenea. Au
rămas singuri tată şi fiu, doar ei mai amintindu-şi de ea şi plângând-o
încetişor. Munceau amândoi pe unde se nimerea, se istoveau şi nici nu se
sinchiseau să ceară ce li se cuvenea. Le era de-ajuns să aibă cartofi prăjiţi şi
să-şi hrănească şi mâţele care se tot înmulţeau în jurul lor. Se duceau la
pescuit doar ca să facă rost de peşte pentru ele. Cam despre astfel de
întâmplări tăifăsuiau de obicei oamenii din partea locului. Acum se zvonea
că bătrânul Ghialurid, care lucra la mină, izbutise să clintească singur din
loc o stâncă uriaşă şi lumea se minuna de forţa braţelor lui.
Trecură aşadar câţiva ani buni şi iată că se întoarse Kostis acasă. Ochii
părinţilor se înseninară. Prindea să scânteieze din nou viaţa în casă. Nu mai
conteneau cu întrebările despre meleagurile pe unde umblase, cum îşi
pregăteau cei înrobiţi eliberarea. Dar tânărul, din prima zi când sosi acasă,
îşi puse în gând să-i trezească din amorţeală. Şi, întrucât numai de el
depindea să zvânte lacrimile părinţilor, le spuse într-o bună zi:
— Alegeţi-mi nevastă. Care credeţi voi că mi se potriveşte.
Şi ei i-o peţiră pe Lalou. Fată bună, potolită. Nunta se făcu repede. Şi fără
întârziere veni pe lume primul lor născut, pe care îl botezară cu numele lui
Stratis. De acum se părea că viaţa păşise temeinic în casă. În aceeaşi seară
bunicul coborî scările, se opri glăsuind pietrelor colţuroase. Rămânea însă
cufundat în aceeaşi tăcere. Ochii îi erau tot plini de lacrimi, dar şi de
bucurie acum. Şi se grăbi să intre în casă. Deschise uşa maică-sii, care de
bătrâneţe îşi cam pierduse minţile. O acoperi uşor cu velinţa şi, ca şi cum ea
l-ar fi înţeles, îi şopti:
— Ai văzut? Am ajuns acum la a patra generaţie. O meritam din plin!
În camera de alături ceilalţi se bucurau. Moaşa Afendra îşi făcea meseria.

De sărbători, liturghia se oficia în biserici cu mult fast, cu măreţie,

prescurile şi anafura erau din belşug. Uneori slujea arhimandritul sau
episcopul. „Doamne, Doamne, ai grijă de viţa aceasta pe care a sădit-o
dreapta ta…“ Şi binecuvânta din faţa altarului pâinea, uleiul, vinul, să le
rodească pământul mereu. Şi o dată cu ele şi celelalte ce ţin lumea în viaţă
şi o ajută să meargă mai departe. Copacii cu fructele lor, bostănăriile,
cirezile şi roadele mării. Viţa din Kyme parcă ar fi fost într-adevăr
binecuvântată. Toate coardele dădeau rod, se umpleau butoaiele şi, cum
vinul prisosea, corăbiile porneau să-l ducă spre alte porturi. Marea îi ajuta
să-şi câştige traiul cu negoţul şi pescuitul. Şi subsolul le hărăzea, iată, acum
alte bogăţii. Minele, săpate nu de mult în afara oraşului, scoaseră la iveală
lignit din belşug.
Şi aici îşi făcură loc truda nerăsplătită cum se cuvine şi sărăcia.
Muncitorii intrau în pământ, înghiţeau praful negru din adânc o dată cu
codrul de pâine. Deşi asudau şi se îmbolnăveau, câştigurile intrau în
buzunarele celorlalţi, ale străinilor care întemeiaseră societăţile de
exploatare. Plata bieţilor muncitori era o nimica toată, deşi trudeau din greu,
de cum se crăpa de ziuă până după apusul soarelui. Când porneau la treabă,
îşi spuneau: „De-am apuca zi albă…“, atât de rău o duceau. Şi rămâneau
doar cu acest of. Lumea îi socotea robi, pentru că se aflau într-adevăr la
mare strâmtoare. Aducea vorba deseori despre ei. Şi nu se discuta numai de
mineri, ci şi de nostromii de pe vase, de muncitorii de la arsenale sau de
căruţaşii năimiţi cu ziua. Dar, fiindcă am pomenit de bogăţie, suntem datori
cititorului o lămurire. În insulă nu o duceau toţi la fel de·bine. Erau unii care
strânseseră averi, nu glumă, moşii, corăbii, cei care izbuteau să-şi sporească
întruna veniturile. Săracii însă abia de puteau să-şi câştige pâinea muncind
pe la străini. Când au plecat agile, bogătaşii s-au procopsit şi mai mult,
deoarece le-au cumpărat moşiile. Pătura de mijloc a rămas acolo unde se
afla, doar ţărmul şi barca erau hotarele în care se mişca. Iar săracii au
scăpătat şi mai tare. În aceeaşi mizerie se zbăteau şi alţii, care-şi câştigau
traiul scufundând corăbii pentru a captura armele aflate la bord. Asta nu se
întâmpla numai în Kyme. În alte insule, în Hydra, în Ciclade, era chiar şi
mai rău. Vanghelini îşi amintea cât cheltuise Nikolaos Apostolos, primarul
din Psara, pentru răscoală şi pentru băjenari. Un chintal de lire de aur. La
rândul lui, învăţătorul povestea despre Mando, o rudă din partea maică-sii,
care-şi dăruise luptei tot avutul iar acum ajunsese în sapă de lemn. Existau
mulţi oameni cu suflet mărinimos. Pe de altă parte, mulţi se pricepeau să
profite de situaţie, strigând sus şi tare că s-au istovit pentru ţară; ei erau
răsplătiţi de regele Otto cu moşii de pe urma cărora repede se îmbogăţeau.
Netrebnici se găsesc pretutindeni. De vină este şi poporul care înghite-n
tăcere atâtea ticăloşii. Ar trebui să se ridice să-i lovească, să-i scuipe în faţă.
Dar pentru asta e nevoie de hotărâre. Altminteri, ticăloşii vor continua să-şi
facă mendrele, devenind şi mai răi. De aici discuţia o apuca pe un alt făgaş.
Revenea la viaţa din Kyme.

Pe scurt, lumea insulei era împărţită în clase, lucru lesne de văzut după o
mulţime de semne. Mai întâi în mahalale. Bogaţii îşi construiseră case cu
vedere la mare, pe când cei săraci îşi ridicaseră căsuţele lor joase, din
paiantă, unde se nimerise. Năpăstuiţii aveau fântâni sărăcăcioase, ale celor
avuţi erau din marmură. Până şi cafenelele se deosebeau. În piaţă, erau
cafenele pentru cei cu bani la chimir. Aici se găseau toate bunătăţile, de la
mentă şi cafea până la narghilea. Ceva mai jos, la o răscruce, numită Fora,
se aflau două prăvălioare pentru cei săraci. Pe rafturi, doar câteva mărfuri.
Rachiu, vreun şerbet… Şi năut în loc de cafea. Deschideau devreme, de
cum se crăpa de ziuă, fiindcă aici se adunau muncitorii înainte de a merge la
lucru. Îşi dădeau bineţe, vorbeau despre vreme, dacă o să plouă sau nu, îşi
sorbeau în grabă băutura. Unii pe catârii lor, pe care-i legaseră de nişte pari,
plecau apoi călare fie spre mine, fie în cărăuşie; alţii, care se duceau la
adunat măsline sau lucrau la vii, o porneau pe jos. Toţi îşi aveau merindele
legate într-un ştergar şi în ploscă apă sau o înghiţitură de vin, doar cât să le
astâmpere setea. Uneori schimbau o vorbă în plus – că îi duruse spatele, că
nu dormiseră de-ajuns, sau despre sărăcia de-acasă. Erau tăcuţi din fire,
discuţia se dovedea de fapt inutilă, ca o scânteie mocnită în cenuşă. Şi chiar
dacă nu-şi rosteau cu glas tare îngrijorarea, aceasta le stăruia mult timp în
gânduri. Unii ştiau dinainte ce-i aşteaptă. O ghicea şi învăţătorul care
aducea deseori vorba de Revoluţia franceză şi apoi de revolta iscată la
Atena când poporul revendicase constituţia. Toate discuţiile lor, dacă le
cercetai mai îndeaproape, aveau aceeaşi vână care le hrănea: încălcarea
drepturilor poporului de către cei puternici. O vână ce se târăşte în
măruntaiele pământului, adăpând rădăcinile care dădeau lăstari.
Aflând de discuţiile săracilor, bogăţii scrâşneau din dinţi, pufăind din
narghilea şi sorbindu-şi cafeaua.
— Multe îţi scapă din gură, dascăle. Mai stăpâneşte-te puţin!
— Nu cumva nu-ţi place ordinea şi de aceea tot crâcneşti? Ce-oi fi
vrând? Să ajungă la cârmă nişte sărăntoci? sărea un altul.
Încercau să-i frângă avântul. Erau şi unii care, în loc să capete învăţătură
din vorbele lui şi să încerce să împuţineze fărădelegile, nu se îngrijeau decât
cum să câştige cât mai mult de pe urma lor. Când împrumutau pe vreunul
nevoiaş, îi sorbeau şi sângele ca dobândă; îi scoteau sufletul şi nu le păsa
câtuşi de puţin de plângerile care le ajungeau la urechi. Până şi asta devenea
scânteie. În zadar popa Stamatis îi lua zilnic deoparte şi le cerea să arate
îndurare săracilor pe care-i împrumutau. Vorbele lui erau luate de vânt.
Abia izbutea bietul de el să-i încurajeze pe cei sărmani, să nu se îndoaie cu
totul de povara nedreptăţii lor. Se trezea şi el îndată ce se crăpa de ziuă să
meargă la slujba de dimineaţă, dar, înainte de a intra în biserică, se oprea
prin cafenele. Celor care se mirau de apariţia lui matinală acolo, le
răspundea:
— Omul nu trebuie să intre în biserică înainte de a se lumina de ziuă.
Noaptea domnesc înăuntru forţele cerului, heruvimii şi serafimii.
Credea în ceea ce spunea. Însă, dincolo de asta, zăbovea de fapt fiindcă
voia să se afle alături de cei care porneau la muncă de cu noaptea; ca un
păstor pe lângă turma sa, se îngrijea să le ghicească năzuinţele şi păsurile
din frânturi de cuvinte. Aşa înţelegea să-şi facă datoria. Şi abia când se
împrăştiau toţi, pleca şi el, intra în biserică şi aprindea lumânarea, făcea
slujba. Să-i lumineze Domnul şi să le facă dreptate…
Într-o zi, după slujba de dimineaţă, intră într-o casă de oameni sărmani.
Trăiau acolo o pereche mai vârstnică, vlăguită de trudă, cu cei patru copii ai
lor şi o bătrână, mama capului familiei. Acesta era muncitor cu ziua, când la
vii, la presele de ulei sau pe moşii străine, când la minele care, pe măsură ce
se adânceau, scoteau tot mai mult cărbune. Tot ce câştiga se ducea pe de-ale
gurii: lucru greu, când te aşteaptă acasă atâtea suflete de hrănit. De aceea
munceau şi femeile, pe unde se nimerea. Ţeseau cuverturi la război,
roboteau pe la conacele boiereşti, sufereau şi ele alături de Panaghis (acesta
era numele lui). În ziua cu pricina, bărbatul nu se mai duse la lucru;
nevăzându-l în zori când se adunau lucrătorii la cafenea, după slujbă preotul
se duse acasă la el să afle ce i s-a întâmplat. Îl găsi suferind în pat. Îl dureau
oasele de oboseală. Socotea că ar fi mai bine pentru familia lui să se
odihnească, să-şi tragă sufletul măcar o zi, ca să capete din nou vlagă. Chiar
dacă ar fi mâncat doar pâine şi măsline. Altminteri, ar fi zăcut bolnav la pat
mult timp, ceea ce ar fi însemnat o adevărată nenorocire pentru toţi ai săi.
Veni aşadar vorba din nou despre nedreptăţi şi despre cămătari. Şi preotul
spuse:
— Să-i lumineze Domnul. Dar îşi înghiţi îndată vorba.
— Lasă, părinte, îi zise Panaghis zăcând în aşternut, nu-ţi mai risipi
rugile. Unde miroase a şoarec, nu e de ajuns să stropeşti cu aghiasmă, adu şi
pisica.
Vorbele bietului om îl nedumeriră pe preot.
— Pisica mănâncă şoarec, nu om.
— Ba şi pe el îl mănâncă, părinte, şi pe el. Deşi nu este fiară, uneori se
întâmplă şi asta. Uite ce mi-a spus bătrânul meu. Într-o zi un om se întorcea
acasă şi o pisică aflată la pândă pe un acoperiş lovi, tocmai în clipa în care
omul trecea prin dreptul ei, o cărămidă care îl nimeri drept în creştet,
omorându-l pe loc. Vezi, aşadar, că mănâncă şi om.
Din povestea lui reieşea limpede că, uneori, până şi cei pe care-i socoţi
neînsemnaţi pot să facă ceva, ba chiar să şi vatăme! E de-ajuns doar să le
dai un îndemn.
Popa Stamatis ieşi îngândurat de la enoriaşul său. Pilda acestuia îi stăruia
în minte.

Dacă n-ar fi existat nedreptăţile şi deosebirile ce împărţeau lumea în

pături – cea de sus şi cea de jos – viaţa ar fi fost frumoasă în Kyme. În
primul rând fiindcă natura binecuvântase din plin insula cu frumuseţile ei;
cu coastele ei domoale, cu platani, măslini, ficuşi, viţă de vie, livezi, Eubeea
părea cuprinsă ca-ntr-o îmbrăţişare de verdeaţă. Vegetaţia o năpădea tot
timpul anului. Oriunde treceai, auzeai în crengile lor triluri de păsări.
Vedeai iepuri, broaşte ţestoase iar noaptea sclipeau licuricii prin tufele de
muri. Ţârâitul greierilor era o încântare. Oraşul era construit sus, la jumătate
de ceas depărtare de cheiuri şi când priveai de acolo marea, ochiul ţi se
bucura, era ca şi cum ar fi stat într-un leagăn agăţat de cer, deveneai una cu
albăstrimea lui… Privirea îţi zbura până departe. Dimineaţa, când cerul era
limpede, puteai zări Muntele Athos şi insula Chios. Într-un cuvânt,
meleaguri de vis. Dacă e adevărat ce se spune că locul modelează sufletul
omului, ei, atunci, frumuseţile din Kyme adăpau lumea din plin, deoarece,
orice s-ar spune, era o lume bună, paşnică. Mereu bine dispusă, dornică de
petreceri şi cântece. Să n-o judeci după nenorociri. Acestea nu lipsesc de
nicăieri. Adeseori şi în comunităţile omogene, de aiurea, se întâmplă lucruri
a căror pricină sunt interesul şi lăcomia care sălăşluiesc în om. Problema
este, când judeci lumea dintr-un anumit loc, dacă o găseşti tristă sau veselă,
sau şi tristă şi veselă deopotrivă. Astfel, pe cei din Kyme îi vei găsi cu
sufletul deschis, aşa cum este şi insula lor; şi tovarăşi neîntrecuţi la
petrecere se încing uşor la chef. Şi se hrănesc, ai zice, cu cântecul. Până şi
la înmormântări cântă. Îşi petrec morţii la groapă cu bocete. Să nu mai
vorbim de nunţi, ce viori şi câte chiuituri… În fiecare clipă cântecul e
nelipsit din viaţa lor. Aşa cum s-a întâmplat şi atunci când nişte lăutari
vestiţi au plecat din Kyme la o nuntă în insula Skyros. Pe mare i-a prins
furtuna. Se aflau în primejdie de moarte, vedeau iadul căscându-se sub ochii
lor. Se deschidea adâncul să-i înghită, nu alta. Atunci ce credeţi c-au făcut?
Au început să cânte din viori şi lăute, cântau în mijlocul acelui prăpăd de pe
mare, doar-doar or alunga astfel stihiile. Nu le-a fost însă scris să scape. S-
au înecat cântând, ţinându-şi strâns instrumentele la piept. De atunci se
vorbeşte că în fiecare an, în ziua când s-au înecat, de Sfântul Pantelimon,
răsună din adâncul mării cântecul lor. Sirenele le aduc melodia la suprafaţă.
Odată, când Ghialurizii se duceau la pescuit, au povestit că ar fi văzut,
chipurile, caiacul color înecaţi şi pe ei cântând la proră. O clipă doar i-au
zărit şi pe urmă s-au pierdut în ceaţă. Spusele lor stârniră mare nedumerire.
Era un lucru de necrezut. Se iscă ceartă în piaţă. Oamenii începură să strige
la bieţii Ghialurizi:
— Ce fel era vasul pe care l-aţi văzut? Avea catarg şi pânze?
Dar aceştia nu-i luau în seamă. O ţineau una şi bună pe-a lor. S-au întors
la colibă, şi-au hrănit mâţele iar tatăl, luând vioara atârnată în cui, începu să
cânte melodii suave, ştiute numai de el. Auzindu-l, te mirai cum un
asemenea instrument putea scoate sunete atât de plăcute şi blânde, de parcă
ar fi curs miere de pe arcuş.
Am văzut până acum cum era împărţită suflarea din Kyme. Se cuvine să
vorbim însă şi despre altele. Chiar dacă a fost înlăturată robia turcilor care îi
înfrăţea pe toţi, cu aceeaşi năzuinţă de libertate, le-au rămas alte lucruri care
nu puteau fi împărţite. Mai mult, aveau obiceiuri şi datini care-i deosebeau
de cei din alte părţi. Iată, de pildă, ospăţul pe care-l luau împreună chiar în
ziua de Sfânta Maria, în 15 august, când mâncau stufat. Se apucau din ajun
să taie viţeii dăruiţi de cei care îi făgăduiseră. La vecernie femeile se
adunau la clacă şi curăţau ceapa pe care o puneau în coşuri. Dis-de-
dimineaţă aprindeau, ceva mai încolo de biserică, focuri la pirostrii pe care
aşezau cazanele cu ulei. Aruncau în ele carnea tăiată bucăţi şi ceapa, cu foi
de dafin şi alte mirodenii. În curând stufatul începea să împrăştie nişte
arome de-ţi lăsa gura apă. Şi când se termina slujba, la amiază, ieşea
episcopul cu preoţii în jurul lui şi binecuvântau hrana, citea rugăciunile
deasupra unui cazan. Lumea adunată aştepta în tăcere. Când se termina
rugăciunea, câţiva inşi ridicau cazanul şi treceau printre cei adunaţi
împărţindu-le mâncarea. Alţii veneau în urma lor şi le dădeau pâine, alţii
pahare cu vin. Atunci toată lumea, aşezată la umbra măslinilor şi pinilor,
mânca înfrăţită; uitau de toate câte îi despărţeau şi ciocneau paharele.
Aceasta fusese, se zice, dorinţa Sfintei Fecioare înainte de adormirea ei. Să
trăiască uniţi. Iată, hrană exista din belşug pentru toată lumea. Dar îndată ce
trecea ziua ei, mulţi o uitau, prinşi cu ale lor. După culesul viilor, când
porneau vapoarele cu vinuri, se adunau din nou laolaltă. Vasele înşirate în
largul mării se răzleţeau curând. Fiecare, apuca pe drumul lui sau lega
tovărăşie cu altul. Dar, până să se piardă în zare, se arătau înfrăţiţi,
echipajele cu muncitorii de la arsenale, acelaşi trai, toţi vlăstare ale aceleiaşi
familii. De aceea se strânge în port toată suflarea insulei şi-i însoţeşte ca un
singur suflet. De aceea se scot din biserici steagurile aurite, se trag clopotele
şi preoţii urcă pe vase cu patrafirele lor, cântă şi stropesc cu aghiasmă
binecuvântând călătoria. Şi care, aflaţi în aceeaşi primejdie, pe mare, unde
nu ştii niciodată ce te aştepată, bogaţi şi săraci nu se aruncă împreună în
aceeaşi barcă? Iar dacă le e sortită nenorocirea – Domnul s-o alunge veşnic!
— nu va fi acelaşi lucru pentru căpitani, pentru gabier, pentru cârmaci,
pentru tot echipajul? De ce să se despartă aşadar familiile şi să fie învrăjbite
când pleacă ai lor? N-ar fi o nesocotinţă, ca şi cum cei bogaţi ar sfida
soarta? Dar, oricum ai judeca, era frumoasă sărbătoarea portului, când
lumea, un alt echipaj şi cea de pe uscat, îşi încărca pe corăbii îngrijorarea.
Unii din Kalymnos povesteau că tot la fel îşi luau rămas-bun şi în insula lor
de la pescuitorii de bureţi. Şi ce dacă mergeau să înfrunte primejdia? Doar
nu se vor scufunda cu toţii! Valul vine, valul trece. Pleacă unul, soseşte
altul. Când îţi iese în cale un vas de piraţi, ce mai faci? Cum să scapi?
Cufundător şi căpitan au amândoi aceeaşi soartă.
Dar am stăruit destul asupra acestor datini. Ne-am încurca prea tare în
hăţişul lor. Să ne întoarcem aşadar să vedem ce se mai întâmplă în casa lui
Stratis.
În cei trei ani care s-au scurs, Lalou născu încă de două ori. Prima dată o
fată, apoi băiat. Aveau acum trei copii şi casa înflorea din nou, începuse
primăvara ei. Cei mici au fost botezaţi. Pe fată au numit-o Zoi, ca pe mama
lui Lalou, pe băiat Patios, ca pe unchiul plecat la Constantinopol, la
Patriarhie. Dar trebuie spus în două vorbe cum s-au născut, deoarece moaşa
Afendra avea, în ultima vreme, un fel al ei anume de a se purta cu lăuzele,
despre care pomenea toată lumea. Nu voia în camera celei care năştea
lumină şi nici glasuri în jur. Doar semiîntuneric şi linişte deplină. Văzând ce
teamă îl cuprinde pe omul care se desparte de viaţă, ce frică îi e de moarte,
bătrâna s-a gândit că asta se întâmplă pesemne din pricină că se teme şi
atunci când vine pe lume, la naştere. Până când iese din pântecele mamei
lui, fătul se află în întuneric şi deodată făptura este aruncată brusc în
zgomotul unei camere, puternic luminată. Astfel îl cuprinde spaima, se teme
de viaţă şi plânge, de parcă se sufocă. N-ar fi mai bine, aşadar, se gândea ea,
ca pruncul să-şi înceapă viaţa potolit, aşezat? Taina ei era ca pruncul să iasă
blând, într-o încăpere slab luminată, în linişte şi siguranţă, să-l spele într-o
copaie cu apă călduţă, şi apoi să-l mângâie uşor, ca şi cum s-ar mişca încă în
pântecele mamei, şi lumina să pătrundă puţin câte puţin, în timp ce îl alintă
cu vorbe rostite în şoaptă. Într-un cuvânt, voia să-l facă să intre în viaţă cu
gingăşie, astfel încât să o pornească mulţumit pe drumul lui. Atunci, după
ce va scoate primul ţipăt, singurul semn că trăieşte, va plânge mai puţin. Şi
îl mângâia cu blândeţe pe prunc în primul ceas, încredinţată că astfel omul
nu se mai teme când bate la porţile vieţii.
Astfel judeca moaşa Afendra şi începuse de-acum să primească pruncii în
tăcere deplină şi semiîntuneric. Îi mângâie ceasuri în şir în copaie şi pe
nepoţii lui Stratis. Cum aceştia începură să se înalţe în câteva luni, se
dovedi că se născuseră aşa cum trebuie, că întâmpinaseră viaţa cum se
cuvine.
Nici Filip, fratele lui Stratis, nu se lăsa mai prejos. Avea şi el o droaie de
nepoţi. Vanghelini îi strângea adesea pe toţi la ea acasă şi le prăjea cartofi
şi-i răsfăţa cu bunătăţi; se amăgea uneori că ar fi nepoţii dăruiţi de Jankos,
care plecase şi-i lăsase inima rănită pentru totdeauna. De bună seamă că,
dacă o fi trăind, oriunde s-ar afla, cu siguranţă, are şi el copii, nepoţii ei.
Oare trăieşte pe meleaguri străine sau s-a prăpădit? Sau a întâlnit cumva în
cale răufăcători şi l-au ucis? Şi dacă l-a ajutat Dumnezeu şi trăieşte, unde s-
o fi aflând oare acum? Pe ce drum o fi apucat? Şi-o fi înjghebat şi el un
cămin? S-o fi simţind bine, o fi mulţumit? îşi aducea vreodată aminte de
părinţi sau o fi aruncat o piatră în urmă, astfel încât să nu-i mai afle nimeni
de ştire? La toate acestea se gândea necontenit biata Vanghelini. Cu cât
trecea vremea, dorul, în loc să se stingă, cu atât se aprindea mai tare,
devenind un chin de nespus. La început, când mai trăgea nădejde, îşi
spunea: „Când o găsi spini în cale şi o fi necăjit, o să vină să cadă la
picioarele lui taică-său…“ Dar vremea trecea şi speranţa i se spulberă. La
fel ca şi ea – chiar dacă n-o mărturiseau deschis – îl purtau statornic în gând
pe Iankos şi cei doi bărbaţi din casă, Stratis şi Kostis. Dacă nu pomeneau de
el, era fiindcă se temeau ca nu cumva vreo vorbă aruncată să le răscolească
tuturor cuţite în rană. Dar când Stratis o întreba uneori în asfinţit: „Nevastă,
ai aprins candela?“, voia să spună de fapt „Roagă-te pentru el“. Flăcăruia
candelei era ca şi cum cel plecat s-ar fi aflat printre ei…

Capitolul IV
 ÎNCOTRO PORNISE OARE IANKOS?
Întâmplările prin care a trecut adeveriră încă o dată vorba din bătrâni:
„fiecare om cu soarta lui“. Peripeţiile lui te fac să te gândeşti că există unele
vieţi, al căror curs, dacă l-ai povesti pe îndelete, ar umple tomuri întregi,
atât de întortocheat este…
Să pornim, aşadar, pe urmele lui Iankos. În noaptea când Stratis îl
alungase de-acasă, se gândi să se ducă să doarmă într-o bisericuţă, iar
dimineaţa s-o pornească încotro o vedea cu ochii. Dar se temea ca în zori să
nu cumva să-l zărească vreun ţăran şi să împrăştie apoi vorba că părăsise
insula rănit. Atunci binele pe care-l dorea din suflet casei lui s-ar fi irosit.
De aceea socoti că e mai bine să-şi lege rana cum s-o pricepe, să oprească
sângele, şi să-şi piardă urma în bezna nopţii. Ieşi aşadar din oraş prin
ulicioarele pustii, ajungând la platoul care duce spre Negroponte şi
Karystos. La marginea unui sat, la primele case, se opri, simţind că rana de
la umăr îl doare tot mai tare. De aceea, cum zări o fântână într-o curte, se
îndreptă spre ea. Voia să-şi potolească setea şi să cerceteze rana la lumina
lunii. Dar, îndată ce se apropie de gard, îl adulmecă un câine şi din casă
apăru o femeie neliniştită. Îl văzu şi rămase nedumerită.
— Ce doreşti, străine? îl întrebă.
Purta cămaşă de noapte şi-şi aruncase pe umeri o broboadă – o fi sculat-o
pesemne din somn. Iankos o privi cu luare-aminte şi-şi dădu seama că era o
femeie chipeşă. Ochii mari, subţire, zveltă, n-avea nici 40 de ani.
— Să beau apă şi să-mi oblojesc rana asta care sângerează, îi răspunse el.
Îl privi şi ea iscoditor, văzu că era rănit şi, cum în bătaia lunii umbra era
dublă, îi păru ca un înger, cu părul auriu ca spicul de grâu. Aruncă o privire
neliniştită în jur, să nu cumva să-i fi zărit careva, şi-i şopti:
— Treci înăuntru.
Intrară în casă, încuind uşa în urma lor, aprinseră felinarul. Îi puse la rană
un leac pe care-l ţinea la icoane şi i-o obloji cum se pricepu. Mâinile ei
atingeau pieptul tânărului care la flacără părea arămiu. Iankos se înfiora.
— Trăieşti singură? o întrebă privind-o drept în ochi.
— Da. Sunt văduvă de ani de zile. Feciorul meu e plecat la oaste.
Într-o clipă se trezi în viaţa ei pustie şi stearpă o sete nepotolită de
dragoste. Îl rugă să mai zăbovească. Îşi petrecură noaptea împreună. Ea ca
să-şi stingă dorul, el ca şi cum ar fi avut nevoie să nu mai ştie de nimeni şi
de nimic, să-şi abată gândul de la cele întâmplate deunăzi. S-au drăgostit
până au uitat de toate; i-a prins ziua şi nu mai era înţelept ca el să iasă în
drum. Lăsară obloanele trase şi femeia se duse la câmp cu vecinii. Era
îngrijorată, neştiind dacă el îşi va ţine cuvântul şi va rămâne în casă. La
întoarcere l-a găsit aşteptând-o. Petrecură din nou noaptea împreună, până
în zori. Atunci femeia întredeschise uşa cu teamă şi, în timp ce-l privea
strecurându-se pe furiş în beznă, îi mulţumea în gând, îl binecuvânta. Dacă
ar fi fost dat ca numai urările ei să se fi împlinit, Iankos ar fi scos-o de bună
seamă la capăt.
O apucă pe drumul spre Karystos, în beznă, mergând la întâmplare. Ce-i
va aduce ceasul! Soarta îi scoase în cale un vas ce tocmai ridica ancora spre
Syra.
Iankos urcă într-o clipă fără să şovăie, ascultând discuţiile care se legau
între călători. Povesteau că Syra, fiind inima întregii Egee, avusese mare
noroc. Pribegii din Chios care veniseră aici alungaţi de urgia din insula lor,
până şi cei sosiţi din Psara, îşi găsiseră de lucru şi prindeau rădăcini. Lui
Iankos îi trecu aşadar prin gând să se oprească acolo, de parcă ar fi ascultat
glasul sângelui, care-l chema să se alăture sufletelor din neamul lui. Dar, în
timpul călătoriei – chiar dacă era rănit la mână – nu pregetă o clipă să ajute
echipajul la felurite corvezi. Văzându-l atât de săritor, căpitanul îi spuse:
— Te grăbeşti să cobori aici, în Syra?
— De ce întrebi? Cu ce gând?
— Pari un om cu scaun la cap, muncitor. Dacă vrei, te iau pe vasul meu
să plutim departe, spre Heptanez. Când ne întoarcem aici, n-ai decât să
debarci. Vei fi bine plătit.
Căzură la învoială. Iankos rămase pe vas doar fiindcă aşa îi căşună,
dornic să mai vadă şi alte meleaguri. Se gândea că, o dată bine văzut, putea
să ajungă şi marinar. Aşa socotea în mintea lui. Dar se întâmplă
neprevăzutul.
Pe când pluteau în larg, mai jos de Moreea, îi atacară pe neaşteptate două
vase de piraţi, care arboraseră pavilionul algerian. De mult nu se mai auzise
de o asemenea nenorocire; se vorbea că piraţii au dispărut. Dar iată că
apăruseră din nou. Somaţi cu goarna, grecii se opriră, altminteri tâlharii i-ar
fi scufundat. Apropiindu-se de vasul lor, urcară la bord şi se iscă prăpăd şi
măcel în toată legea. Grecii le ţineau piept cu îndârjire. Căpitanul, un om
viteaz, din Tenedos, care luptase o viaţă întreagă împotriva Turciei, striga
secundului să nu se predea, ci să-i înfrunte cu orice preţ. Aşa se şi întâmplă.
Împuşcăturile răsunau în carenă şi de amândouă părţile sclipeau cuţite,
iatagane, sângele curgea şuvoi. Cădeau ca seceraţi. Şi pe punte şi în mare.
Dar algerienii, de trei ori mai mulţi, erau hotărâţi să pună foc vasului. Astfel
i-au silit să se predea. Le luară mărfurile pe care le transportau şi orice
obiect mai de preţ au găsit, iar pe ei îi legară în lanţuri şi-i făcură robi. Se
îndreptau spre Alger. În spate plutea vasul grecesc ce suferise avarii
serioase în timpul luptei.
Robii au fost aruncaţi în cală, ca nişte saci. Neputincioşi, nedormiţi de
cine ştie când. În nenorocirea în care se aflau, îşi dădeau pentru prima dată
seama de vrăjmăşia mării, care-i izbise de data aceasta în plin. Atunci
începu să se gândească Iankos la viaţa lui. Copil strâns de pe drumuri,
alungat apoi din casă, iată cum se târa acum, ajuns de cine ştie ce blestem,
în iad. Ce pedeapsă ispăşea oare? Ce păcătuise de trebuia să fie pedepsit o
viaţă întreagă? Aşa i-o fi fost scris? Ai fi zis că ar fi putut ocoli tot ce i se
întâmplase în ultima vreme dacă nu s-ar fi arătat bun şi n-ar fi luat asupra sa
vina fratelui. N-ar fi fost alungat din casă, n-ar fi căzut în mâiniie piraţilor şi
câte şi mai câte, cine le mai ştia şirul… Toate i se trăgeau din prea multă
bunătate. Care a fost, aşadar, vina lui? Oare omul, dacă vrea să răzbească şi
să nu se mai chinuie, trebuie să-şi urmărească numai interesul, călcând totul
în picioare? Astfel de gânduri îl năpădeau şi suferea cumplit.
Ajunşi la Alger, fură duşi neîntârziat la târgul de sclavi. Stăteau laolaltă
cu alţi robi şi prin faţa lor se perindau stăpânii. Şi-i cercetau dacă erau
zdraveni de muncă, să nu le mănânce pâinea de pomană. Erau scoşi la
mezat de parcă ar fi fost vite. Cumpărătorii se tocmeau îndelung la preţ. Cei
puternici erau vânduţi pe loc, cei neputincioşi rămâneau şi aşteptau. Uneori,
pe aceştia din urmă piraţii îi luau şi-i părăseau pe vreun ţărm pustiu. Şi de
aici înainte Dumnezeu cu mila, cum le-o fi scris…
Pe Iankos îl vândură repede, fără tocmeală. Se vedea dintr-o privire
preţul lui, chiar dacă era încă bandajat la umărul rănit. Îl doreau chiar mai
mulţi, dar unul din Tunis, care-şi goli chimirul, îl cumpără. Era un om de
vază, avea serai şi moşii întinse, cămile şi căruţe. Avea trei neveste, trei fete
şi câte şi mai câte. Toate din belşug. Nu-i lipsea nimic. Pe una din fiicele
lui, cea mijlocie, o chema Fatmé. Ei îi fusese aşadar scris să intre în viaţa
lui Iankos. De cum îl văzu prima dată aducând cămila în ogradă şi
aplecându-se în faţa ei ca să urce, tânărul îi stăpâni gândurile. O vrăjise cu
înfăţişarea lui, cu părul ca spicul de grâu şi ochii albaştri. Era o mândreţe de
flăcău, deosebit de bărbaţii din neamul ei. Iar când lucra, trupul îi apărea în
toată splendoarea tinereţii.
Cum de ajunsese oare rob, se întreba fata, şi din ce pricină? După
tristeţea zugrăvită pe chip şi din felul de a se purta – cât de dulce vorbea! —
îşi dădu seama că avea sufletul neîntinat. Se îndrăgosti pe dată de el. Cum
să i-o mărturisească oare? Dar ochii ei vorbeau de la sine, aşa că Iankos
ghici lesne totul din purtarea ei blândă faţă de el. Bărbatul simte dragostea.
Când îşi dădu seama că iubirea ei devine dor şi chin ascuns, şi el, deşi nu-i
era îngăduit, se îndrăgosti. Într-o dimineaţă, când fata se pregătea să urce pe
cămilă, tânărul îi şopti:
— Trebuie să plec. Să mă fac nevăzut. Nu se poate altfel.
Ea privi cu teamă, să nu-i audă vreo slugă din preajmă sau vreuna dintre
femeile care se pregăteau să plece la geamie.
— Vin şi eu cu tine, îi spuse ea.
Zis şi făcut. De Ramadan, Fatmé îşi puse brăţările şi noaptea fugi de-
acasă cu robul ei pe ascuns. Se îndreptară cu cămila spre deşert…

Mulţi oameni, dacă ar şti dinainte câte nenorociri atrage după sine o
hotărâre pe care o iau în pripă, n-ar mai îndrăzni poate s-o mai pună în
practică. Ar şovăi de bună seamă, neştiind dacă ar avea curajul necesar să
înfrunte grozăviile. Dar de obicei, o dată aruncat în vâltoare, găseşti pe
parcurs putere şi tot suferi şi te lupţi şi te miri singur cum de mai poţi sta în
picioare.
Acestea sunt gândurile care te năpădesc când afli prin câte au trecut
Iankos şi Fatmé de când au fugit de-acasă într-ascuns. Un noian de
amărăciuni şi greutăţi. Totuşi ei nu s-au căit nicio clipă de drumul ales. O
parte din cele întâmplate şi le închipuiseră dinainte. Şi nu s-au înşelat.
Socoteau că stăpânul, de îndată ce va afla de fuga smintiţilor, va spumega
de furie şi va pune oameni şi câini pe urmele lor să-i aducă înapoi. Aşa se şi
întâmplă. Când la miezul nopţii i se spuse că Fatmé nu era în iatacul ei, trezi
toată casa şi atunci se văzu că lipsea şi robul cu o cămilă. Se dumiriră pe
loc: nenorocirea era rodul dragostei celor doi, nu exista îndoială.
— El mi-a ademenit-o! se gândea.
Simţea că înnebuneşte la gândul că un rob de altă credinţă îi amăgise
fiica şi i-o smulsese de sub ochi. I se părea de neînchipuit că nici el, nici
altcineva de-ai casei nu băgaseră de seamă nimic ciudat în purtarea lor. Şi
se mânie pe toţi. Pe slugi, pe neveste, pe celelalte două fiice. Spumega de
furie împotriva slugilor care ieşiseră după treburi şi nu păziseră bine casa.
Dar nu se împăcă cu soarta. Împrăştie piaştri în dreapta şi-n stânga,
poruncind să-i fie aduşi cu orice preţ înapoi fugarii şi să li se taie
amândurora capul cu securea. Numai astfel vor scăpa de ruşine. Şi cei
năimiţi au plecat, dându-şi silinţa în fel şi chip să-i găsească.
Chiar dacă nu ştiau aceste amănunte, Fatmé şi Iankos tot se temeau. Se
îndepărtaseră destul de mult înainte de a se lumina de ziuă. Şi zoreau
întruna, să nu-i ajungă mânia tatălui. Socotind că s-au îndepărtat îndeajuns,
se opriră într-un loc mlăştinos şi, fără să-şi descopere feţele, mâncară un
mănunchi de ierburi şi porniră din nou la drum. Se îndreptau spre răsărit.
Ajunseseră de-acum la deşert. Puţin a lipsit să nu se piardă în pustietate,
când vântul stârni nisipul şi-i învălui. Ceasuri în şir au mers prin furtuna
deşertului, cât pe-aci să-şi dea duhul. Dar dădu Domnul – Christos sau
Allah – care-i ocrotea pe cei doi îndrăgostiţi şi vântul îşi schimbă direcţia şi
în cele din urmă ajunseră cu bine la o oază cu puţină verdeaţă şi un firicel
de apă. În ramuri ciripeau păsărele. Acolo dădură şi de alţi călători, o
caravană ce venea tocmai din Tripoli şi poposise să-şi adape cămilele la
izvor. Îi întrebară încotro mergeau şi porniră împreună la drum. Când ei se
opreau şi aţipeau oleacă, se opreau şi cei doi îndrăgostiţi. Drumul acesta
dură zile în şir. Răsărise luna plină de două ori în acest răstimp. Şi iată că
ajunseră în sfârşit în ţinuturile Nilului.
De-acum sperau că lanţul nenorocirilor se va curma. Vândură două
brăţări ale fetei şi din banii primiţi trăiră două săptămâni, într-un han,
neştiind încă încotro s-o apuce. Stătură de vorbă cu feluriţi oameni care
treceau pe la han, îi ascultară şi pe cei doi călugări greci ce veneau de la
Muntele Sinai şi care nu mai conteneau să se minuneze de frumuseţile
mănăstirii. Un gând nedesluşit începu să pună stăpânire pe inimile lor:
dorinţa de a se însoţi după datină, ca să devină părinţi adevăraţi pentru
copiii pe care-i vor aduce pe lume. Astfel îşi făgăduiră să meargă şi ei la
mănăstire pentru ca Fatmé să se creştineze şi apoi să se cunune. Zis şi făcut.
Tinerii îndrăgostiţi porniră neîntârziat într-acolo.
Călătoriră din nou zile şi nopţi în şir, traversară marea îngustă şi urcară
apoi pe munte. Bătură la poarta mănăstirii şi, fiind primiţi, îşi depanară
povestea şi pricina pentru care veniseră. Fatmé începu chiar de a doua zi să
înveţe catehismul. Trebuia să înţeleagă, să simtă în adâncul sufletului ce
însemna credinţa pe care se hotărâse s-o îmbrăţişeze. Pe scurt, într-o
săptămână avu loc botezul – primi numele Ekaterini, ca sfânta al cărei hram
îl avea mănăstirea – şi în curând cei doi se şi cununară.
Şi-au zis că viaţa lor intrase de-acum pe făgaşul cel bun. Se vor întoarce
aşadar în rândul lumii, el se va apuca să muncească, vor fi oameni aşezaţi.
Hotărâră să rămână să-şi înjghebeze gospodărie acolo în Egipt, în primul
rând fiindcă era departe de ţara ei, iar tatăl fetei le va pierde cu totul urma în
mulţimea aceasta pestriţă, unde n-ai decât să cauţi acul în carul cu fân dacă
poţi. Cum să-i mai ajungă mânia lui într-un astfel de loc?… Însă lucrurile se
petrecură tocmai pe dos de cum socotiseră ei. Două nenorociri se abătură
dintr-o dată asupra lor. La întoarcere cămila a murit pe drum şi o îngropară
în nisip. Ekaterini se îmbolnăvi. O ajunsese oboseala, de atâtea nopţi de
mers necontenit şi, pe deasupra, nu era câtuşi de puţin obişnuită cu
asemenea încercări. I se făcu rău deodată în bazar, leşină, zăcând palidă, cu
ochii stinşi. Lumea se strânse în jurul ei; unul îi dădu apă, altul două frunze
de buruieni culese de pe malul Nilului, să le mestece între dinţi; datorită lor
se învioră o clipă şi întredeschise ochii, şoptindu-i ceva soţului ei. Se vedea
că are neapărat nevoie de doctor, poate şi de alte îngrijiri. Dar asta cerea
parale nu glumă, iar ei nu mai aveau nici leţcaie. Ce să facă atunci bărbatul
ei? îi luă brăţările care îi mai rămăseseră nevândute şi dădu fuga drept la un
giuvaergiu să facă rost de ceva bani. Negustorul, uns cu toate alifiile, îşi
dădu scama îndată ce câştig ar putea să aibă după felul cum respira gâfâit
tânărul şi după cum îi tremurau mâinile. Doar dintr-o simplă privire se
lămuri cum stăteau lucrurile.
— De ce le dai? îl întrebă.
— Mi s-a îmbolnăvit nevasta.
— Îmi pare rău, însă nu-mi trebuiesc. Uite câte am aici, nu izbutesc să le
vând. Afacerile merg prost, e sărăcie mare.
Iankos începu atunci să-l roage. Dar negustorul, viclean, căuta să câştige
cât mai mult. Se prefăcu înduioşat.
— Şi unde ţi-e, tinere, nevasta?
Iankos îi arătă un colţ din bazar. Acesta se apropie, o privi şi înţelese pe
dată. Îl aduse din nou pe Iankos în prăvălie.
— Aş vrea să te ajut, îi spuse. Să iei o para şi să ieşi din necaz. Însă
numai dacă ai altceva să-mi dai în schimb, în niciun caz giuvaeruri.
— N-am nimic în afară de brăţările astea…
— Ei, atunci n-avem ce face. Vreau şi eu cât de cât o garanţie.
— Dă-mi cu împrumut.
 — Cu ce amanet? Ţi-am spus că nu primesc brăţări. Iankos se cercetă din
nou, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă nu uitase ceva. Şi găsi.
— Ia-mă pe mine să-ţi muncesc pe gratis o lună sau dă-mi răgaz trei zile
să fac rost de bani.
Zaraful nu-şi mai încăpea în piele de bucurie că izbutise să-şi atingă atât
de uşor ţelul. Se prefăcu că-l dojeneşte:
— Nesocotiţi mai sunteţi voi, tinerii! Să ai o mândreţe de viaţă şi s-o
dai… Şi dacă îţi iese totul pe dos şi nu-mi aduci banii? Încotro o apuci?
Vrei să ajungi rob?
— Nu mi-e teamă, izbucni Iankos căruia începu să i se dezlege limba. O
să scot banii, fie şi din piatră seacă, şi tot ţi-i aduc.
— Nu, nu. Aşa nu primesc. Viaţa costă mult.
— Atunci ce?
Zaraful se arătă milos:
— Să zicem viaţa nevestei tale, din moment ce de ea ai nevoie. Ea are
sănătatea şubredă şi nu costă prea mult.
Disperatul nu se gândeşte la nimic, ia de oriunde i s-ar arunca ceva, fie şi
din noroi. Nu are timp să chibzuiască, să cumpănească.
— Şi cum vom face? se repezi Iankos cu nesăbuinţa tinereţii. Eu
împrumut banii numai pentru trei zile.
— Ei, atât va dura şi amanetul. O să-ţi laşi nevasta la mine şi, după trei
zile, când îmi aduci datoria, o iei înapoi.
Negustorul era sigur că femeia va rămâne a lui. De cum o văzuse îşi
dăduse seama că, dacă boala îi va trece repede, în ciuda palorii, frumuseţea
ei valora o avere. Tânărul nu bănui nimic. Se grăbea, gândul că iubita lui
rămăsese prăbuşită la pământ, aşteptând îngrijirea făgăduită, îl înnebunea.
Luă banii şi, în nesocotinţa tinereţii, era sigur că trei zile de muncă îi vor fi
de ajuns ca să-şi poată achita datoria. De aceea nu pierdu timpul. Chemă
martori şi puseră şi sigiliul pe zapis. Act în toată legea.
Iankos luă banii şi alergă să caute doctor. Acesta o consultă pe Ekaterini
şi îl sfătui cum să fie îngrijită. Iankos o sărută, o lăsă în paza şi ocrotirea
unei bătrâne şi plecă degrabă să găsească de lucru, să scoată bani ca să-şi
răscumpere cât mai repede nevasta. Două zile însă căută în zadar. Era o
sărăcie nemaipomenită şi cei înfometaţi se vindeau ca robi ca să aibă un
codru de pâine pentru copilaşii lor. Şi unde nu se duse nenorocitul, căzu în
genunchi, se rugă, povestea de-a fir a păr ce i se întâmplase. Unul se
înduplecă şi-l luă la muncă la câmp, dar nu-i dădu decât jumătate din suma
de care avea el nevoie. Noaptea căută din nou. Intră prin cârciumi, prin
locuri deocheate, doar-doar o face rost de bani. Văzându-l aşa chipeş, unul
îi zise:
— Hai cu mine!
Iankos se duse, n-avea încotro. Îşi acoperi ochii cu palmele să nu vadă şi
să alunge gândul chinuitor că ceasurile se scurgeau, iar el nu strânsese banii
trebuincioşi. Dimineaţa în zori se află din nou pe drum în căutare de lucru.
Îşi povestea tuturor care-l ascultau necazul. Şi unui grec i se făcu milă de el.
— O să-ţi aduc eu restul sumei, îi spuse.
Hotărâră să se întâlnească spre seară. Iankos căută necontenit toată
dimineaţa, dar în zadar. Era ca un străin vorbind unor străini, care auziseră o
mulţime de istorii asemănătoare cu a lui. Răguşise povestind întruna.
Singura speranţă îi rămăsese grecul acela şi, când ziua era pe sfârşite, se
duse la locul stabilit. Neliniştit, ajunsese mai devreme şi privea în toate
părţile, să-l zărească pe cel aşteptat. Dar acesta întârzia. Când sosi, părea
foarte abătut… Nu găsise decât jumătate din banii de care Iankos avea
nevoie. Tânărul se cutremură de spaimă.
— Acum ce mă fac? îngăimă el.
— O să mergem împreună, îi răspunse celălalt care-i devenise prieten. O
să-l înduplecăm să ne dea răgaz până mâine. Mai trag nădejde c-o să găsesc
în cele din urmă pe cineva ca să împrumut bani. Este chiar în drumul
nostru.
Plecară împreună. Trecură şi pe la cel de unde grecul spera că vor găsi
bani. Zăboviră şi acolo o vreme. Amurgul se lăsase de-a binelea. Ajunseră
abia pe întuneric la bătrâna unde-o lăsase pe nevastă-sa. Dar n-o mai găsiră.
Se întâmplase o nenorocire, o presimţiră de îndată. Aşternutul era pustiu.
Iankos simţi că înnebuneşte. Alergă într-un suflet la bazar, bătu cu putere în
uşa zarafului. Acesta apăru la o fereastră deschisă:
— De ce faci gălăgie? îi spuse ameninţător. A trecut ceasul învoielii, s-a
înnoptat de mult. Ai încălcat învoiala, vezi bine!
În zadar strigă Iankos, implorându-l. Netrebnicul abia acum îşi dete
arama pe faţă. O ţinea întruna pe-a lui. Şi-i spuse limpede că un altul plătise
banii şi-i luase nevasta. O vânduse deci, aşa cum fusese învoiala.
Iankos întrebă, deznădăjduit, cine era cumpărătorul, unde să-l găsească
să-şi ia nevasta înapoi. Zaraful răspunse că i s-a pierdut urma, că era un
străin venit de aiurea şi că o pornise deja spre ţara lui…
Iată ce nenorociri se pot întâmplă aşadar oamenilor…
 Oare omul rămâne aşa cum se naşte tot restul vieţii, sau este făcut să se
schimbe? Nedumerirea aceasta ce stăruie din vechime n-a fost nici până azi
dezlegată. Şi sunt mulţi care socot că omul se naşte de la început cu firea
lui, de a fi bun sau rău, trist sau vesel. Pentru aceştia şi sfântul şi ucigaşul se
nasc astfel, fiecare fiind înzestrat din faşă cu moştenirea lui. În zadar te
strădui să schimbi firea cuiva. Când, uneori, ai impresia că ai izbutit ceva,
nu e decât amăgire. Te mândreşti cu ce-ai făcut, dar de fapt omul îţi scapă
printre degete, rămânând în esenţă acelaşi. Până când îţi dai şi tu seama de
asta şi te cuprinde disperarea. Alţii cred că toţi oamenii poartă în ei şi binele
şi răul, că la început nu sunt nici buni, nici răi – chiar dacă arată unele
semne – şi că, treptat, încep să se formeze, să devină ei înşişi, depinde de ce
întâlnesc în jur şi încotro îi poartă soarta. Firile oamenilor se modelează.
Greutăţile vieţii amare pe care o duc îi aruncă în abis, le împovărează
sufletul şi astfel ajung să se poarte cu asprime. Nenorocirile prin care trec
sunt adevărate lecţii pentru ei. Îşi alungă, cu bună ştiinţă, binele din inimă
deoarece bine n-au întâlnit nicăieri şi se îndârjesc să nu mai creadă în
Dumnezeu: asprimea devine legea vieţii lor. Nu urmăresc decât să-şi atingă
ţelul. Şi sunt mulţi dintre aceştia care, până când ajung la o asemenea
hotărâre, se chinuie mult, trăiesc coşmaruri cumplite, şovăiala lor fiind un
adevărat iad. Nu este, vezi bine, uşor, să devii din omul cumsecade care ai
fost un ins nemilos, surd la rugăminţi, să ajungi din sfânt un răufăcător. Dar
chiar dacă n-ar face un astfel de lucru, ticăloasa de viaţă îi va lovi la fel de
necruţător cum o făcuse şi până atunci.
De ce pomenim despre toate acestea? Fiindcă, vorbind de Iankos, am
încercat să desluşim de ce s-a schimbat într-atât. Am văzut că, încă de pe
vremea când fusese prins de piraţi, începuse să se gândească el singur dacă
binele este răsplătit cu bine sau te aruncă adesea în nenorocire. Încă de pe
când se afla rob pe corabie şi se gândea la viaţa lui dinainte, cu tot ce i se
întâmplase, îi sfredelea inima îndoiala dacă mai e nevoie să încerci să fii
bun când totul în jur se năruie. Îl încerca prima dată îndoiala dacă trebuie
sau nu să-şi schimbe felul de a fi. Dar iarăşi nu era împăcat. Îşi spunea
singur în gând: „O să-mi îndrept viaţa pe altă cale. Acolo sus există de bună
seamă cineva care mă iubeşte şi mă vede”. Mai târziu, când îşi dăduse
seama că Fatmé îl iubeşte şi simţi şi el la rândul lui fiorul dragostei, îşi zise:
„Această iubire împărtăşită ne e dată pentru că ocrotitorul îşi aminteşte de
mine şi mi-o trimite anume ca să mă scoată pe alt drum…” Alungă din nou
ispita. Ceva licări în sufletul lui: trăgea nădejde că traiul lui va intra în
sfârşit pe un făgaş mai bun. Şi apoi, când au fugit pe ascuns, chiar dacă le
bătea inima de spaimă să nu-i prindă tatăl fetei, uită de toate îndoielile, până
când i se întâmplă nenorocirea să-şi piardă nevasta. Atunci, deodată, toate
câte adunase în el – atâtea întrebări şi dileme – îi copleşiră din nou
gândurile. Îi arătau şi-i strigau că pe lume există două feluri de oameni: cei
cărora le e scris să fie întotdeauna pe cruce şi ceilalţi, călăii lor, care nu
păţesc niciodată nimic, trăiesc şi domnesc… Şi că, oricât ai dori binele şi te-
ai chinui şi ţi-ai irosi viaţa pentru alţii, în cele din urmă tot vei fi nimicit.
Când vrei să stai zdravăn pe picioare, să vezi şi tu zi albă, primul lucru de
care ai nevoie este să dezrădăcinezi din tine bunătatea şi mila şi, cu suflet
neînduplecat, să cauţi să te amesteci printre cei care nu-şi văd decât de
propriul interes şi, când nu-ţi rămâne de ales, mai bine să faci parte şi tu
dintre cei care-şi răstignesc aproapele decât dintre cei răstigniţi. O să ni se
răspundă: oare nu-şi primesc şi aceştia pedeapsa, când îi copleşesc
remuşcările? Nu, cu siguranţă nu. Deoarece, dacă ar simţi remuşcare, mulţi
dintre ei n-ar mai ajunge să facă atâtea nelegiuiri. S-ar opri la un moment
dat, înduioşaţi, auzind un geamăt de durere, ar simţi că poartă o vină. Dar ei
rămân surzi şi se cufundă în rău nepăsători. Pe scurt, remuşcările nu sunt
pentru toţi, ci doar pentru cei blânzi, mărinimoşi, şi acestea le sunt scrise tot
lor ca să-i chinuie, de parcă n-ar fi chinuiţi şi-aşa îndeajuns.
La acestea se gândea Iankos când îşi pierduse nevasta pentru un pumn de
piaştri de care nu izbutise să facă rost la timpul potrivit. Îl cuprinsese
amărăciunea omului cumsecade pe care soarta îl loveşte mereu. Iar
remuşcarea îl chinuia şi ea. Se învinovăţi că nevasta, iubindu-l atât de mult,
îşi părăsise de dragul lui casa părintească, traiul ei tihnit, averea, se lepădase
de credinţă, acceptase sărăcia, îndurase tot felul de chinuri lângă soţul ei, iar
acesta, drept răsplată, o amanetase. Dar avusese oare de ales? Nu-şi pusese
el însuşi viaţa zălog ca să capete bani de doctor, iar zaraful nici nu voise să
audă? Nu încercase apoi, nu alergase ca un nebun, nu umblase peste tot ca
să o răscumpere? Dar la ce bun toate acestea? Se arătase nevrednic. O
amărăciune adâncă îl copleşise când o pierduse. Se gândea: cum va afla
oare Ekaterini cât luptase soţul ei s-o recâştige şi cât de nefericit era că o
pierduse? Dar fie! Toate se vor lămuri, i le va povesti pe îndelete atunci
când o va găsi. Trebuia s-o găsească cu orice preţ. Simţea că asta îi era
datoria de acum înainte. Se întoarse la zaraf în miezul nopţii, îl ameninţă şi-
l sili să-i dea amănunte despre cel care o cumpărase.
 Şi se apucă să caute. Străbătu tot Cairo, în lung şi-n lat, scotoci prin case
şi prăvălii, pe unde ar fi putut trece cumpărătorul. De aici o porni pe urmele
lui afară din oraş. Se îndreptă spre apus, şi unde întâlnea vreo aşezare, oraş
sau sat, vreun conac, peste tot întreba; dădea tuturor semnalmentele
cumpărătorului, aşa cum le aflase şi el de la alţii. Nu se oprea o clipă, căuta
neobosit. După ce străbătu toată ţara şi nu-i rămase niciun loc necercetat, o
porni mai departe, încotro îl mâna speranţa. Se duse la Tripoli şi de acolo
spre sud. Nici măcar nu se gândea dacă se află pe drumul cel bun. Dorea să-
şi găsească nevasta, să-i dovedească iubirea lui, tulburarea ce-i pusese
stăpânire pe minte nu-i dădea pace. Şi cu cât rătăcea şi cerceta – deşi
picioarele abia îl mai ţineau, se odihnea o clipă şi iar pornea să cutreiere
drumurile, veşnic cu gândul la Fatmé – cu atât îi revenea tot mai des în
minte gândul că celui bun nu-i este dat să aibă parte de bine. Mai erau şi
altele care îi întăriră această credinţă. Nenorocirea pe care o întâlnea la tot
pasul. Sărăcie, foamete, necazuri. Copilaşi orbiţi din pricina foamei, bătrâni
numai piele şi os. Şi peste tot stăpâni huzurind în lux, storcând sângele de la
cei săraci pe care-i socoteau ca pe nişte dobitoace. Pretutindeni cei
nedreptăţiţi, înfometaţi, de o parte, şi de cealaltă parte, cei nedrepţi şi
nemiloşi, care scoteau câştiguri din te miri ce. Pretutindeni unii care
răstignesc şi alţii răstigniţi, şi îndoiala, întrebarea de care parte să fii. O, de-
acum înainte, în ce-l privea, hotărârea fusese luată. Va intra în rândul celor
care crucifică. Fără nicio şovăială, fără nicio remuşcare, mereu cu gândul
doar de a se salva, va încerca să intre în rândul celor care rămân surzi şi orbi
la durerile celor din jur. Veni o vreme, după doi ani, când mintea i se
limpezi, când văzu că în zadar căuta şi că, dacă va continua aşa, va fi şi el
pierdut. Se opri aşadar din căutat spunându-şi: „Am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă… nu se poate mai mult“. Şi din rostogolirea care-l adusese în pragul
pierzaniei, încercă să se ridice, să se agaţe de tot ce se găsea în cale ca să
urce, să supravieţuiască.
Se întoarse aşadar la Cairo, cu lumea lui pestriţă, localnici şi străini de tot
felul. N-avea alt gând în minte decât cum să scape de sărăcie, cum să facă
să pună deoparte un piastru, deoarece văzuse că fără bani omul nu înseamnă
nimic. Din puţinul pe care-l va strânge, va scoate şi mai mult, până când se
va îmbogăţi. Se va apuca de negoţ. Fusese înzestrat cu o minte isteaţă, de
care puţini aveau parte, şi multă râvnă pentru muncă. Voia să se căpătuiască
cu orice preţ. Aici la Cairo, mulţi trăiau în huzur, şi, de s-ar fi putut, ar fi
dorit să aibă şi o pasăre ca să le pună mâncarea în gură. Se plictiseau
lenevind, astfel încât, atunci când se întindeau în mijlocul drumului din
pricina zăpuşelii nici muştele care le mişunau pe la nas nu se osteneau să le
alunge. Când vedeau că te miri de una ca asta, îţi răspundeau: „De ce să le
alung? O să vină din nou“. Le lăsau aşadar să se înfrupte cu şerbetul ce le
rămăsese neşters de pe buze. Din asemenea întâmplări puteai să tragi
învăţătură că, într-o lume în care domneşte lenea şi moliciunea, cel harnic şi
deştept se va căpătui şi va strânge bani, nu glumă. Ţara parcă te îmbia la
acest lucru. Nilul binecuvântase Egiptul: bumbacul rodea de parcă ar fi nins
asupra plantelor. Ca să facă rost de bani, Iankos se apucă pentru început de
cultura bumbacului. Mai târziu va cântări, mintea lui va născoci altceva.
Mânia ce-l stăpânea din pricina atâtor nenorociri care i se întâmplaseră pe
aceste meleaguri ale Africii ·– robia, sărăcia, nefericirea de a-şi pierde
nevasta – îl îndârji şi mai mult: îl făcu să nu mai şovăie în faţa nimănui.
Cu aceste hotărâri îi era scris să iasă la liman.

Capitolul V

ÎN TIMP CE IANKOS RĂTĂCEA PE meleaguri străine, în Kyme viaţa

se scurgea liniştită pe făgaşul ei. Vasele aduceau din călătorii tot felul de
obiecte: galerii sculptate, oglinzi uriaşe care cuprindeau toată încăperea, cu
coşuleţe şi îngeraşi la console. Aceste mărfuri erau aduse din Triest. Şi
mobilă vieneză împletită din răchită, şi lămpi, farfurii, sfeşnice şi policandre
de agăţat în tavan, care aveau podoabe colorate şi de care atârnau lănţişoare
sclipitoare. Ca să nu mai vorbim de serviciile de masă sau de ţesături. Erau
servicii franţuzeşti, pictate de mână, faianţă cu peisaje din Anglia, cupe
pentru prăjituri, fructiere de cristal şi vaze de flori cu toarte, frumuseţi
nemaivăzute, greu de închipuit cu mintea. Şi tot felul de obiecte de pielărie
din Ancona, argintărie de la Constantinopol, icoane lucrate de călugării de
la Muntele Athos.
La rândul lor, şi morile aflate sus pe deal, la intrarea în oraş, contribuiau
şi ele la asigurarea unui trai îmbelşugat. Îşi învârteau necontenit aripile şi
măcinau grâul şi nu se opreau cât era ziua de lungă, până la căderea nopţii.
Atunci ieşeau morarii să-şi tragă sufletul pe parapete şi să asculte ţârâitul
greierilor. Deşi aveau mult de muncă, Kostis se hotărî să mai înalţe o
moară, pe o coastă de deal, să rămână moştenire pentru copiii lui. Acum că
se înmulţiseră, trebuia să se îngrijească de zestrea cu care-şi va procopsi
odraslele. Se născuse şi Lefteris şi după el veni Maria. Şi în timp ce aceştia
se înălţau şi ei de-acum şi înfulecau lacomi cartofii prăjiţi ai bunicii, copiii
mai mari începuseră să meargă la şcoală. Aveau multe de ascultat de la
dascăl, ba uneori rămâneau şi după lecţii, într-atât erau de dornici de
învăţătură. Vaghis le vorbea despre trecutul glorios al meleagurilor natale.
Le povestea că mai înainte, cu secole în urmă, oraşul lor fusese o mare
putere navală şi că de aici porniseră colonişti care au înălţat, de cealaltă
parte a Egeei, în Asia Mică, o a doua Kyme. Şi alţii plecaţi de-aici
ajunseseră până în sudul Italiei şi clădiseră un al treilea oraş, căruia i-au dat
numele patriei lor natale. Tot Kyme îl numiseră, aşadar, şi pe acesta. Când
oraşul a fost distrus de cutremure şi de lava unui vulcan, coloniştii au clădit
un altul, ceva mai departe. Acesta este Neapoli[3], căruia aşa i-a rămas
numele până azi. Acolo au sădit elenismul, încât se spune că alfabetul latin
provine de la cei din Kyme. Pe scurt, faptul că oraşul ajunsese să aibă din
nou 150 de vase de comerţ era în spiritul tradiţiei şi gloriei antice. Şi astfel,
cu amintiri de acest fel îşi însufleţea Vaghis elevii, să se simtă mândri că
sunt greci. Dar şi celor vârstnici le amintea adeseori toate acestea în
cârciumile din piaţă, sau când era poftit prin case. Piatra pusă de el la
înălţarea locului era faptul că se pricepea să însufleţească lumea. De aceea
îşi părăsise averea pe care i-o lăsară părinţii la Triest şi venise aici.
Dar să trecem mai departe. Existau multe semne care arătau că viaţa în
Kyme era şi ea asemenea unei mori care-şi învârte necontenit aripile şi
macină. Chiar dacă lipseşte vreunul – fie chiar şi morarul –, aripile nu se
opresc. Astfel încât, chiar fără Iankos, viaţa de aici mergea înainte.
Clopotele răsunau de sărbători şi uneori băteau rar şi trist pentru vreunul
care se sfârşise din viaţă; şi atunci cârciumile din piaţă trăgeau obloanele în
semn de doliu. Nunţile şi botezurile îşi urmau cursul lor. Uneori auzeau de
vreun bolnav adus de aiurea şi părăsit pe ţărmul leproşilor. Nici veselia şi
hazul pe seama nebunilor nu conteniseră. Nici vorbă! mai ales că
Ghialurizii le dădeau mereu tot felul de pricini.
Iată una din ele. Într-o zi, când se duceau să aprindă candelele la
bisericuţa de la castru, la vreo două ceasuri depărtare de oraş, au zărit în
văzduh un obiect ciudat ce răspândea lumină în jur. Semăna cu o tipsie care
avea la un capăt un fel de coadă. Străbătu încet cerul, coborî în jos spre vii,
apoi se înălţă din nou până când se pierdu în nori şi n-o mai zăriră. Cei doi
se minunară. Ce drăcovenie să fi fost? La întoarcere, povestiră totul şi
întrebară uluiţi dacă nu cumva zăriseră şi alţii arătarea şi-or fi ştiind despre
ce e vorba. Însă, în loc să li se răspundă, erau luaţi în râs:
— Nu cumva avea şi migdale coapte? Şi poate că v-aţi înfruptat şi voi de
v-aţi îndulcit gura?
În zadar încercau bieţii de ei să-i convingă pe ceilalţi. Cine să-i creadă pe
aceşti săraci cu duhul care o ţin una şi bună că au văzut drăcovenia aceea
zburând pe cer? Singurul lucru demn de crezare e că ei sunt nişte zurlii şi că
mintea le-a luat-o razna de-a binelea.
Altă dată, când părintele îşi cumpărase o vioară nouă şi-l învăţa pe băiat
să cânte, într-un loc pustiu, băgară de seamă încă o ciudăţenie. De câte ori
arcuşul scotea o melodie dulce ce le umplea ochii de lacrimi, un copac din
apropiere îşi mişca trunchiul lin, în ritmul muzicii şi o dată cu el şi ramurile
de pe trunchi, cu frunze cu tot. Se vedea că-i plăcea muzica aceea şi dansa,
încet şi reţinut, fără să se clintească din loc, în timp ce toate în jur
rămăseseră mute şi nemişcate. Priveau copacul şi ai fi zis că erau înciudate
că acesta se învrednicise să asculte vioara şi să se legene în ritmul ei. Când
cei doi luau arcuşul de pe vioară, se oprea şi copacul din dansat. Mai curios
era că doar o singură melodie, una care stârnea lacrimile, cufunda copacul
în acea beţie tristă a dansului.
Povestiră şi celorlalţi ce văzuseră cu ochii lor, dar iarăşi nu-i crezu
nimeni. Iarăşi râseră de ei necăjindu-i:
— Ai băgat de seamă ce copac dansa?
Adevărul era că ei nu ştiau ce fel de copac era, de parcă n-ar fi văzut
niciodată vreun altul care să-i semene. Avea înălţimea unui măr şi frunze de
plop. Dar, cum tot nu-i credea nimeni, începură să se îndoiască şi ei.
Pesemne că erau ameţiţi de parfumul florilor de prin poieni şi li se păruse
doar că văd copacul dansând. De aceea se duseră din nou şi-i cântară la
vioară aceeaşi melodie şi acesta – iată se însufleţi din nou. Altă dată la fel
se întâmplă. Au băgat de seamă că, atunci când soarele apunea şi cerul
devenea o imensă grădină, cu rodii risipite peste tot, copacul se mişca mai
uşor şi dansa de-adevăratelea, ca şi cum ar fi fost cuprins de vraja
asfinţitului.
Totuşi, alături de aceste întâmplări felurite – plăcute sau nebuneşte,
oricum ar fi judecate – se aflau şi cele rele, care-şi aveau şi ele locul lor în
viaţa insulei.
Să pomenim acum de lucrătorii din mine. Prindeau tot mai mult curaj şi
strigau că în fiecare zi intră în iad şi că era o minune cum de mai ieşeau vii.
Grinzile de susţinere erau atât de şubrede încât le cădeau adesea pământ şi
smoală în cap. Şi pe lângă ei mai strigau şi cei care munceau cu ziua pe
moşii străine şi cei de la arsenale. Toţi se ridicau, mai ales că sosiseră veşti
că şi în Heptanez, oamenii din popor, „popolarii“, se răsculaseră şi cereau să
li se facă dreptate. Cu cât trecea vremea, cu atât se adeverea mai mult vorba
că, dacă copilul nu plânge, mama nu-i dă să sugă. Şi dacă săracul nu strigă,
mare speranţă de bine n-are a aştepta din altă parte. Bogătaşii vor continua
să se îmbogăţească mai mult, vor avea grijă doar să-şi cumpere servicii de
masă scumpe, mătăsuri şi argintării, iar săracii se vor cufunda mai adânc în
iadul lor. Era nevoie de răscoală. Aceasta mocnea, îşi dădea uşor seama
oricine asculta cu luare-aminte câte se spuneau prin crâşmele săracilor. Însă,
în acelaşi timp şi în ţară se petrecură evenimente care duseră la stârnirea
răscoalei.
În 1854 izbucnise războiul în Crimeea, în coasta Turciei. Şi grecii se
folosiră de prilej pentru a înainta în Tesalia şi în Epir, să-şi elibereze fraţii
înrobiţi, care nu mai îndurau asuprirea Osmanului. Cu ce drept şi cine
hotărâse constituirea unei Grecii în afara Greciei? Sosise vremea să intre şi
ceilalţi greci încătuşaţi în robie în hotarele noului stat. Şi flăcăii plecară pe
front. Porniră şi cei din Kyme, se goliră casele de feciori. Lumea toată era
văpaie. Iată ce urmă. Englezii şi francezii săriră în ajutorul sultanului,
trimiţând flotă şi blocând Pireul şi Atena. Ca şi cum n-ar fi ştiut că, dacă nu
s-ar fi întâmplat acum, în orice caz nu peste mult timp sultanul ar fi pierdut
şi regiunile greceşti subjugate şi altele. Îi sunase şi lui ceasul. Forţa îi
apunea. Toată lumea îşi dădea seama că Turcia, asemenea unui bolnav grav,
se zvârcolea fără vlaga de odinioară. Dar despre război să scrie cei care se
pricep. În Kyme uşa casei rămâne deschisă: prin ea poţi urmări în voie cum
se scurge viaţa.

Bunica, mama lui Stratis, care îşi cam pierduse minţile din pricina
bătrâneţii, se purta uneori de parcă şi-ar fi venit cu totul în fire. Ştia că
trebuia de-acum să părăsească lumea asta, să se ducă să-şi întâlnească
bătrânul… Îşi pregătise singură, într-ascuns, cele trebuincioase de
înmormântare, le aşezase în coşciug şi aştepta fâlfâitul de aripi al îngerului.
Până într-o duminică. Se dusese la biserică să se împărtăşească şi, la
întoarcere, deschise coşciugul să vadă dacă nu era nevoie de levănţică. Aşa
cum stătea aplecată, i se tăie răsuflarea. Îi sunase ceasul, chinurile ei pe
lume luaseră sfârşit.
 După asta se abătură şi alte necazuri asupra casei. Se îmbolnăvi grav
mezina, Mario. Ajunsese ca o lumânare de slabă. Noroc că le veni în gând
să-i dea lapte de măgăriţă şi în curând copila prinse a se înzdrăveni,
căpătând culoare în obraji. Dar asemenea întâmplări cu copiii mici nu
lipsesc din nicio casă, trebuie însă să nu-ţi pierzi firea şi să ştii cum să le
locuieşti. Alteori nu există vindecare. Şi erau destule şi cazurile de acest fel.
În ultima vreme, Stratis începuse să nu mai vadă bine când se însera. Era
ca şi cum s-ar fi lăsat întunericul sub pleoape. Ochii lui vedeau doar ziua,
cât strălucea lumina în faţa lor. Noaptea însă nu-l mai ajutau, era ca şi orb.
O boală rar întâlnită, o dată la nu ştiu câţi ani să auzi că suferă careva din
această pricină. „Imerapia“, o numise doctorul care scrisese la Atena,
cerând lămuriri despre cazurile când oamenii văd numai ziua. Cu cât trecea
vremea, boala se înrăutăţea. Astfel, serile când ieşea din casă, omul păşea
ajutându-se de un baston la capătul căruia agăţase un felinar ce-i lumina
paşii, să nu calce cumva greşit, să se împiedice sau să cadă. Stratis socotea
năpasta abătută asupra lui drept o pedeapsă a cerului. Dumnezeu îl judecase
fiindcă se purtase aspru alungându-l de-acasă pe Iankos, rănit. Cu cât trecea
vremea şi îmbătrânea, simţea tot mai dureros lipsa băiatului. Şi pe bună
dreptate remuşcarea îi aruncase un spin în ochi. Spinul deveni piron cu ceea
ce urmă, întâmplări care te îndeamnă să meditezi la ceea ce scoate uneori
valul din adânc.
Într-o zi, ancoră în port un caiac din Psara. Nu era nici primul, nici al
doilea care venea dintr-acolo. În anii care se scurseseră de la nenorocire şi
alte vase făcuseră acelaşi drum şi marinarii lor nu mai pridideau să
povestească despre grozăviile întâmplate în Psara. Sosirea caiacului în
Kyme nu era aşadar un eveniment neobişnuit. Numai că de data asta coborî
de pe puntea lui o femeie între două vârste, înfofolită într-o broboadă
neagră.
Părea tare necăjită şi, de îndată ce făcu câţiva paşi pe chei cu bocceluţa
atârnată sub braţ, se şi apucă să întrebe în stânga şi-n dreapta despre o
familie din Kyme care se nimerise în Psara chiar în timpul nenorocirii. Nu
ştia cum îi cheamă. Află însă curând că era vorba de Stratis – lucru destul
de simplu, deoarece nici un alt kymiot nu trăise în vremea aceea la Psara. O
îndrumară deci încotro s-o ia ca să-l găsească. O lămuriră unde era căsuţa
lui şi-i arătară şi unde se afla moara feciorului său, pe care bătrânul îl ajuta
adesea la treabă. Străina porni în căutarea lui Stratis. O luă pe cărarea ce
şerpuia printre măslini, cu paşi mici, ca să nu ostenească, fiindcă urcuşul era
destul de anevoios. Se hotărî să se ducă întâi la moară, gândindu-se că era
mai bine să-i vorbească acolo, fără să fie auziţi de ceilalţi din familia lui.
Venea doar pentru o treabă serioasă şi trebuia să se poarte cu băgare de
seamă.
Abia către asfinţit ajunse la moară. Intră înăuntru. Avu norocul să-l
găsească singur. Îl întrebă cine e şi, înainte de a-i răspunde, Stratis, de cum
o văzu în prag, se înfioră, cuprins parcă de o presimţire. Îi era teamă.
Răspunse şi opri îndată pietrele morii. Îi întinse scaunul lui şi ea începu să-
şi spună păsul, cum şi din ce pricină venise. Era din Psara, o biată femeie
singură, năpăstuita. Acolo, pe insulă trăise cumplita nenorocire: îi
măcelăriseră bărbatul şi doi copii. Pe al treilea izbutise să-l smulgă, să-l
ducă pe munte şi să-l salveze. Se ascunseseră într-o peşteră; spre seară,
femeia ieşi să adune nişte ierburi ca să pună ceva în gură – din pricina
groazei şi a foamei îndurate, li se lipiseră burţile de spate. Mestecase două
mănunchiuri de verdeaţă şi se mai răcorise. Dar copilul nu voia să mănânce,
i se păreau amare şi le scuipă îndată ce le puse în gură. Aşa se întâmplă ce
se întâmplă. O cuprinse un somn letargic. Printre ierburi se aflau şi nişte
buruieni adormitoare pe care cunoscătorii le culegeau pentru tot felul de
leacuri. Adormi, aşadar, de parcă ar fi murit şi nici nu i se mai auzea
răsuflarea. Dar asta nu era de-ajuns. Din pricina spaimelor prin care trecuse
de atâta timp, inima îi slăbise şi i se oprise – zăcea fără viaţă. Alături,
băieţelul ei plângea încetişor. O porni cu paşii lui mărunţi şi ieşi din peşteră
să strige pe cineva. Dar cum să fii auzit într-o asemenea pustietate… Numai
întâmplarea făcu de trecu pe acolo un bătrân care nu se mai temea de
moarte fiindcă, oricum, îi sosise sorocul să moară de povara anilor ce-i
încovoiau umerii. Auzi copilaşul plângând şi se apropie. Îl întrebă ce s-a
întâmplat şi acesta îl conduse în peşteră unde mama lui zăcea adormită,
palidă ca un cadavru. Bătrânul se gândi: „Domnul a iertat-o! Să-l scap
măcar pe el!“. Şi luă copilul. Dar, fiind prea bătrân şi neavând cum să-l ţină
pe lângă el şi să-l crească, încercă să găsească pe-un altul să-l dea în grijă.
Se duse pe chei unde pribegii se îmbulzeau în bărci.
— Care vasăzică Iankos este băiatul tău? rosti Stratis cu tristeţe.
Femeia din Psara îi răspunse doar înclinând capul. Apoi întrebă:
— Unde se află acum? Mai e aici?
Bătrânul tăcu, de parcă şi-ar fi pierdut graiul. Nu găsea ce să-i răspundă
pe moment. Ce să-i fi spus? Că, la un ceas de mânie îl alungase de acasă şi
băiatul se pierduse în lume? Ar fi vrut să-i dea femeii un răspuns blând şi,
până să-l găsească, încerca să câştige timp. De aceea spuse:
— Nu e acum la noi. O să afli…
— Unde e? Şi când se întoarce? întrebă femeia cu sufletul la gură.
— În Tesalia, la război. S-a dus la oaste… dădu el primul răspuns care-i
trecu prin cap. Nu se ştie când se întoarce. Curând? Dumnezeu ştie!
Şi ca să-i abată gândul de la fecior şi să nu-i mai ceară şi alte amănunte,
punându-l astfel în încurcătură, începu s-o întrebe el:
— Bine, bine… dar atâţia ani ce-ai făcut?
— Aş fi vrut să mor! Dar nu m-a luat iadul! Ştia el pesemne ceva…
— Ce?
— Că băiatul meu trăieşte. Am aflat-o şi eu după ani de zile, atunci când
pierdusem orice speranţă. Fecioara mi-a dat de veste că nu s-a prăpădit. A
venit un nepot de-al meu din Ikaria, care scăpase de urgie şi se stabilise
acolo. „Pofteşte la noi, mătuşă, îmi spune el, m-am chivernisit cât de cât şi
o să te ţin ca pe mama mea. De ce să îmbătrâneşti singură?“ O ţinea una şi
bună: „Ce te leagă de Psara?“. Şi în cele din urmă mă înduplecă. Pe vasul
care mă ducea la Ikaria, oamenii au început să vorbească despre întâmplări
de demult, despre nenorocirea din Psara. Aud eu pe un bătrân împovărat de
ani că pomeneşte de un copil pe care l-a găsit într-o peşteră, lângă mama lui
moartă, şi l-a luat… Ciulesc eu urechea şi-i cer să-mi dea amănunte cum
arăta… Ceva striga în mine că era vorba de copilul meu. Nu m-am înşelat.
Bătrânul mi l-a descris şi aşa era. „L-am luat ca să-l scap”, mă lămuri el.
„Erau vremuri de restrişte”. „Şi unde, bre, cui l-ai dat?“ Ce să-mi spună cui,
că nu-i cunoştea nici el. Şi am pornit eu să caut peste tot unde i-au dus
corăbiile pe cei prigoniţi. Pe unii în Ikaria, pe alţii în Andros, alţii au ajuns
în Griponisi. Dar nu m-am mulţumit cu atât. Doi ani bătuţi pe muche am
călătorit pe mare tot întrebând de voi unde aţi ajuns. Într-o bună zi un
nostrom îmi spuse: „Cel care a luat un băiat să-l crească a coborât cu
familia la Kyme…” Ei, iată-mă aici!
Tăcu. Terminase de povestit. Era acum rândul lui Stratis să vorbească:
— Ascultă, femeie. Fiul dumitale, care a devenit şi al nostru, a plecat de
capul lui la război. Aşa a vrut el… Şi măcar de-ar veni mai repede, că-i
simţim lipsa cu toţii. O să-l vezi… Nevastă-mea i-a copt azimă când a
plecat. Dar a fost hotărârea lui şi numai a lui. Hai acum să mergem acasă şi
să rămâi aici să-l aşteptăm împreună. N-am nimic de adăugat.
 Se îmbunase. Durerea i se citea în ochii înceţoşaţi de lacrimi. Femeia îşi
dădu seama că omul cu care vorbea îl iubea din suflet pe fiul ei. Simţi o
mare uşurare că-l găsise, în sfârşit, pe cel care-i crescuse băiatul. Se apucă
să-l întrebe cum arăta, cât crescuse… El se dovedea zgârcit la vorbă,
arătând însă compasiune şi înţelegere. Dar începuse să se întunece în moară
şi, dacă mai zăbovea puţin, Stratis n-ar mai fi văzut drumul.
— Ridică-te, îi spuse blând. Să mergem acasă, să te cunoască şi nevastă-
mea. Avem destul timp să le povestim pe îndelete.
Ieşiră din moară. Era ceasul de seară când soarele îşi ascundea strălucirea
după munte şi se lăsa ca un fel de ceaţă. Abia apucară să ajungă acasă
înainte de a se întuneca de-a binelea. Norocul lor că o găsiră pe Vanghelini
cu nepoţii. Astfel, după ce-şi reveniră din prima surpriză, o rugară pe
femeia din Psara, şi ea se învoi, să nu dezvăluie taina ei. Ei nu spuseseră
nimănui nimic şi-l crescuseră pe Iankos ca pe copilul lor. Ce nevoie era să
dezvăluie adevărul tocmai acum, când el lipsea? Şi când o da Domnul şi el
se va întoarce îi vor povesti totul, de-a fir a păr. El singur va trebui atunci să
hotărască dacă mai încăpeau şi ceilalţi în inima lui. Nici chiar fratele lui,
feciorul lui Stratis, nu aflase încă adevărul. Astfel, seara, când acesta se
întoarse împreună cu nevastă-sa, Lalou, şi cu primul lor născut, de la o
logodnă, îi spuseră despre musafiră în două vorbe:
— De unde să ţi-o aminteşti?… E din Psara. Ne-a adăpostit în casa ei. Tu
erai mic când am plecat de-acolo.
Era rândul lor acum s-o găzduiască, îl lămuriră ei, şi Kostis îi crezu. Dar
femeia din Psara avea altceva în gând. Îi făgăduise lui Dumnezeu, încă
înainte de a porni să-şi caute odrasla, să se ducă la mănăstire. Nu mai voia
să rămână în lume. După ce petrecu o săptămână în casa lor, îi mărturisi
Vanghelinei ce hotărâse. Nu departe de vii, se afla un mitoc şi voia să
rămână acolo să aştepte sosirea fiului. Chiar dacă ofranda ei nu însemna
mare lucru, poate dădea Domnul şi-i aducea băiatul cu un ceas mai
devreme…

Câteodată nici nu îndrăzneşti să depeni viaţa unor oameni, deoarece li se

întâmplă atâtea necazuri încât dai impresia că născoceşti o poveste. Dar iată
că soarta aduce şi fapte de necrezut pe care nu poţi să nu le consemnezi, ar
fi ca şi cum ai văduvi adevărul. Iată despre ce e vorba.
Femeia din Psara trăia, pe jumătate călugărită, la mitoc, unde se aflau
nişte chilii şi o bisericuţă pe care o îngrijeau două-trei călugăriţe. Ele
aprindeau candelele şi tot ele cântau în strană. Aveau şi două războaie de
ţesut şi cea mai pricepută ţesea lucrurile trebuincioase mănăstirii. La război
ţesea şi femeia din Psara. Tot ea avea grijă să aprindă în fiecare asfinţit
candela de la iconostas ce se afla mai încolo de chilii, pe cărarea ce ducea la
vii. Dar, într-o seară, uită. Se întinse un pic să-şi tragă sufletul şi se cufundă
în somn adânc. Vântul ce bătea cu furie în fereastră o trezi şi atunci îşi
aminti că uitase să aprindă candela. Se ridică îndată din pat, îşi aruncă o
broboadă pe umeri şi ieşi în grabă din chilie. Afară se aşternuse zăpada şi
noaptea strălucea de atâta albeaţă. Ea se grăbi să ajungă la iconostas.
Aprinse candela, închise uşa să n-o smulgă vântul. Tocmai când se pregătea
să se întoarcă la chilie, apăru în faţa ei cineva. Păşea încet, pierdut într-o
mantie, şi ea albă sub reflexele zăpezii. O fi vreun trecător străin pe care-l
prinseseră noaptea şi ninsoarea pe drum. Trebuia să ajungă degrabă undeva,
la adăpost, să-şi cureţe zăpada din barbă, să găsească şi un locşor unde să
doarmă. Dar unde? Dacă o fi vreun nenorocit, un dezmoştenit al soartei?
Părea un om sărman în mantia lui acoperită de zăpadă. Altminteri, de ce să
fi călătorit la un asemenea ceas? Poate că nu socotise prea bine distanţa şi-l
prinsese noaptea şi vremea rea pe drum. Sau o fi altceva la mijloc? Cine să
ştie tainele oricărui necunoscut? îl privi drept în ochi, în timp ce se apropia
de ea, şi deodată îşi aduse aminte de o întâmplare pe care o citise într-una
din cărţile aflate în chilie. Era vorba de un principe care plecase din Bizanţ
şi se pierduse, sătul de cele lumeşti, şi apoi, după o vreme, se întorsese în
palatul lui în haine de cerşetor de unde-l alungară până şi ai lui, deoarece
nu-l recunoscuseră. Se miră şi ea cum de-i venise în minte tocmai
întâmplarea cu principele. Nu s-au privit mai mult de două clipe. Iar când el
îi ocoli privirea, femeia se miră cum de avea atâta forţă în ochi, de parcă i-
ar fi vorbit. Era ca şi cum i-ar fi şoptit ceva, o vorbă înăbuşită în mijlocul
zăpezii. Nu se chinui să desluşească şi să priceapă ceva. Mintea îi era la
principele cerşetor pe care ai lui nu-l recunoscuseră. Şi străinul se apropie
de ea, îi aruncă doar o privire, şi grăbi îndată pasul, cufundându-se în
noapte. Femeia se gândi mai întâi să-l strige să se întoarcă, dar şovăi. Nu se
cădea ca o călugăriţă să intre în vorbă, şi încă la miez de noapte, cu un
necunoscut!
Când se întoarse în chilie, ochii străinului îi stăruiau încă în minte. „Ce
mamă l-o fi aşteptând şi pe el?“ Şi de aici gândul îi zbură la băiatul ei. I se
părea că aşteptarea ei nu mai are sfârşit! Când se va învrednici oare să-l
vadă? Şi somnul o doborî din nou, înlăcrimată la acest gând.
 Străinul merse până la marginea oraşului. O luă pe străduţa pustie din
pricina nopţii. Zăpada îi înăbuşea paşii. Nu era nici ţipenie pe drum. Dar
chiar dacă ar fi întâlnit pe cineva, ar fi trecut nepăsător pe lângă el. Cine să
intre în vorbă cu un necunoscut rătăcind prin noapte? Şi, cu cât înainta, cu
atât ninsoarea se înteţea. Fulgii i se prindeau în păr, i se aşezau pe pleoape
ascunzându-i o lacrimă ce se ivise în colţul ochiului. La un loc anume se
opri. Se ascunse după trunchiul unui dud şi cercetă casa din faţa lui. Două
ferestre erau încă luminate. Dar, din pricina zăpezii, geamurile se aburiseră
şi nu era chip să vezi ce se întâmplă înăuntru. Oamenii de-acolo se bucurau
sau erau trişti? Şi câţi mai trăiau încă? îl cuprinse un dor nestăvilit să ajungă
până la uşa casei, să bată, să întrebe… Dar dacă l-ar fi recunoscut? Se
stăpâni. Urmări o vreme casa nemişcat, învăluit în beznă. Iată că deodată se
deschise uşa şi ieşi cineva care avea un felinar aprins. Păşea încet şi se opri
puţin mai încolo, în faţa zidului. Îşi plimbă mâna pe balustradă, o mângâie.
Pipăi scara. Ce se întâmpla oare? Omul vorbea parcă cu casa?! Şi ce-i
spunea oare?
Stătu şi-l privi, cufundat în zăpadă, încremenit. Nu se mişcă de la punctul
lui de observaţie de după trunchiul dudului. Până când îl văzu pe celălalt
intrând şi auzi uşa trântindu-se. Sus, ferestrele luminate se deschiseră în
grabă şi o femeie trase perdelele. Toată casa era cufundată în muţenia
nopţii. Şi atunci apăru şi el de după trunchiul copacului unde stătuse ascuns.
O porni din nou pe trotuar. Voia să părăsească oraşul cât mai repede. Simţea
o uşurare, ca şi cum ar fi băut două înghiţituri şi ar fi căpătat puteri să
meargă chiar şi prin arşiţa cea mai neîndurătoare. Ajungând din nou pe
cărarea dintre vii, ardea de nerăbdare să lase totul în urmă. Nu departe de
acolo, în vale, îl aştepta un vas gata să ridice ancora. Trebuia s-o facă până
în zori, înainte să afle cineva de taina călătoriei. Taină pe care o ştia, parcă,
şi altcineva în afara lui, care înainta acum şi urca părăsind oraşul, un
principe care-şi cerşea în noapte trecutul…

Capitolul VI

— MAMĂ, CE TOT CAUŢI DE TE duci întruna la chilii? Ce tot

zăboveşte aici femeia din Psara?
Într-o zi, Kostis o urmări pe maică-sa îndeaproape, văzând că lua adesea
drumul spre mitoc şi se întorcea târziu. Îl cuprinsese bănuiala că pesemne
avea o taină a ei cu străina aceea, ceva despre care discutau îndelung
amândouă. Voia neapărat să afle şi el. Şi nu mânat de curiozitate sau fiindcă
ar fi fost aspru din fire şi nu i-ar fi îngăduit maică-sii să facă ce poftea – nu,
ferească sfântul. În ultima vreme însă îl năpădise un sentiment ciudat – un
fel de teamă pentru viaţa lui şi de aceea se ferea să nu i se întâmple ceva
deosebit. Un asemenea gând îi veni când mama lui o întâlnise pe femeia din
Psara şi apoi la fiecare cinci-şase zile se ducea s-o vadă şi, când se întorcea,
vorbea pe ascuns cu soţul ei. De ce oare? Oricât de bine s-ar fi purtat
aceasta cu ei, o iubeau şi-i purtau de grijă atât de mult, încât să n-o lase
singură? Şi ea, de ce-o fi rămas aici, de vreme ce hotărâse să se
călugărească? Nu găsise şi în insula ei o chilie? Ce o ţinea aici, ce taină o
lega de acest loc? Nu era cumva acelaşi lucru pe care şi el, în loc să-l
cufunde în uitare, îl aducea tot mai stăruitor în gând şi-i devenea chin de
neîndurat? Taina nevinovatului care fusese condamnat pentru crima altuia?
Să nu fi avut ea şi alt copil înainte? Ce ascundea de fapt vorba aceea
aruncată o dată în port de un străin care-l văzuse pe Iankos: „Nu cumva eşti
băiatul lui Amandos?“ Şi ce-l împinsese pe Iankos să ia asupră-i, fără
şovăială, vina lui Kostis şi să se piardă în lume, alungat? Ah, mintea
începea să i se învârtă şi să macine necontenit. Gândurile te aruncă în multe
direcţii. De aceea Kostis nu se mai stăpâni şi îndată ce mama lui se întoarse
de la chilii, o luă într-o altă încăpere, închise uşa în urma lor şi-i spuse:
— Mamă, ce tot cauţi şi te duci la chilii? Ce tot ai cu femeia din Psara?
Ea încremeni. Fusese luată pe neaşteptate. Îşi pierdu graiul.
— Spune, mamă, îi zise din nou blând, ca şi cum ar fi mângâiat-o. Taina
ce te apasă să fie pentru amândoi. Şi dacă e chin, să fie şi al meu. Spune-mi-
l, rogu-te.
Prima dată rostea acest cuvânt care-l afunda tot mai adânc în abis şi, dacă
ai fi băgat bine de seamă, l-ai fi luat drept o recunoaştere a vinei. Dar nici
măcar el nu se gândi, în faţa dorinţei de a afla ce-i ascundea mama. De la o
vreme încoace, taina era ca un lanţ ce i se înfăşură în jurul gâtului şi-l
sufoca. Iankos îi revenea tot mai stăruitor în amintire. Ce s-a întâmplat din
noaptea aceea când l-a alungat tatăl lor? Unde s-o fi dus? Cine i-o fi oblojit
rana? Cine i-o fi dat un codru de pâine şi un locşor unde să se întindă? Unde
s-o fi aflând acum? Mai trăia oare? Sau înfruntase şi alte nenorociri? Iar
dacă trăia, cum o ducea? Dezmoştenit? Nenorocit? Astfel de întrebări îi
treceau lui Kostis prin minte şi rămâneau fără răspuns. Vinovăţia îi stăruia
ca o povară pe suflet. Erau clipe când socotea că ar fi fost mai bine să-şi fi
mărturisit vina în noaptea aceea şi să fi fost acum el cel alungat. Era
încredinţat că departe de casă s-ar fi descurcat cumva şi s-ar fi întors odată
şi-odată, căit şi ispăşit. Ar fi luptat şi ar fi trăit. În timp ce fratele lui, cu
bunătatea-i recunoscută, putea fi o pradă uşoară pentru nenorociri. Viaţa
cere luptă, nu glumă, iar dacă stai cu mâinile încrucişate, te afunzi tot mai
adânc. Îţi cere să lupţi şi s-o înfrunţi.
Familia lui o ducea bine, slavă Domnului. Cei cinci copii creşteau pe
nesimţite, fără griji. Primul născut, Stratis, voia de pe-acum să devină
călător pe mare, aşa cum erau mulţi din partea locului. Băiatul, ce abia
împlinise 10 ani, începuse să coboare la chei, să urce pe puntea vaselor, să-i
întrebe pe marinari tot felul de lucruri despre arsenale, despre catarguri,
despre vânturile care îi izbeau în cale. Maică-sa, Lalou, spunea că asta îi
fusese sortit de pe când ieşise cu el prima dată la biserică, la 40 de zile.
Atunci, în timp ce popa Simeon îi citea litania, intrase în biserică o
rândunică zburând în cruce deasupra capului băiatului. Aşa cum pasărea
aceasta pleacă şi se întoarce în răstimp de un an, la fel va pleca şi el în
călătorii. Ce îi va fi scris… Sănătos să fie!
Ceilalţi copii, Zoiţa şi Patios, se jucau încă în drum, neastâmpăraţi, ca
nişte titirezi. Fetiţa le pizmuia pe cele mari care brodau şi încerca să fie şi
ea în rândul lor. La început şi-a înţepat degeţelele, dar tot a cusut o batistuţă
cu păsărele. Atunci a fost când i-au găurit urechiuşele şi i-au pus doi
cerceluşi în formă de inimioară. Cât despre cei mici, Lefterakis şi Mariori,
aceştia abia scăpaseră din braţele mamei şi te bucurai văzându-i gângurind.
Un coş plin cu frumuseţi în casa lor, numai bucurii pentru cei mari. Totuşi,
cu cât înfloreau, Kostis se gândea adesea privindu-i dacă şi Iankos şi-o fi
trăit viaţa, sau cine ştie de câte bucurii o fi fost văduvit. Atunci îşi simţea şi
mai greu păcatul pe care-l săvârşise. De-ar fi fost dat să-şi mai uşureze
puţintel sufletul… Dar cum? În ce fel? începu să facă tot felul de fapte de
bine, într-ascuns de ceilalţi – trimitea leproşilor de la Soutsini un sac de
făină pe care-l lăsa pe ţărm, alteori plătea ca să li se ducă un coş de peşte.
Dar tot nu socotea de-ajuns pentru a-şi ispăşi vina. Se gândea că doar atunci
când îşi va mărturisi păcatul se va descărca de povară, va simţi o uşurare.
Dar unde? Şi cui? Bătrânilor lui? Asta nu le-ar fi îndoit oare supărarea şi
remuşcarea că l-au nedreptăţit pe nevinovat? Nevestei, care noaptea, întinsă
alături, îl simţea zvârcolindu-se în aşternut şi se îngrijora şi ea? Dacă ar
face-o şi l-ar socoti vinovat, n-ar scădea oare în ochii ei, nu şi-ar pierde
prestigiul de cap al familiei? Cu ce erau vinovaţi copiii lui, dacă ar fi aflat şi
ei adevărul, de ce să-i cufunde în amărăciune? Şi unde era de fapt adevărul?
Chibzui la toate acestea neîntârziat când auzi din gura mamei ceea ce o
zorise să-i mărturisească: mama fratelui său era de fapt străina ce venise în
Kyme, auzind că ei îi salvaseră pruncul când se abătuse nenorocirea asupra
insulei Psara. Şi ea îl aştepta acuma să se întoarcă de la război. La ea va
merge aşadar să-i spună ce se întâmplase de fapt şi cine era adevăratul
vinovat.
Se duse şi o găsi la chilii. Îi povesti totul pe îndelete. Când termină, îşi
înălţa capul ca să audă mânia ei revărsându-se asupra lui, ca să-şi afle
condamnarea. Dar femeia nu se mânie. Tăcea şi avea ochii înlăcrimaţi. Dar
când n-avea biata de ea lacrimi în ochi? Poate ca lacrima să fi secat, dar
durerea de odinioară, pricinuită de nenorocirile îndurate, îi umezi ochii. Era
ca şi cum datorită ei ar fi văzut totul altfel. Şi într-adevăr le şi judeca în alt
fel. I-o dovedea lui acum, păstrând tăcerea după tot ce auzise. Kostis îi luă
mâinile în palmele lui:
— Nu mă condamni? o întrebă.
Iar ea, liniştită, nu rosti decât atât:
— Nu eu sunt Judecătorul.
De când trăia la mitoc, cu câte aflase şi prin câte încercări trecuse, era de-
acum un suflet îmblânzit, fără să aibă dreptul de a hotărî sau de a se mânia.
Lăsa totul în judecata Domnului. Tânjea doar să-şi revadă fiul pe care-l
pierduse, nimic mai mult. La fel ca şi înainte de a cunoaşte taina pe care i-o
mărturisise acum Kostis.
— O să mi-l trimită Dumnezeu… îi spuse şi-şi sprijini mâna pe umărul
lui.
Prin asta arăta că-l iertase. Însă pentru Kostis iertarea era şi mai rea. Vina
lui, din pricina milei pe care ea i-o arăta, rămase la fel de grea şi apăsătoare
ca înainte.

Între timp, multe se întâmplau în restul ţării. Tot felul de evenimente

care-i istoveau forţele. Blocada francezilor şi englezilor care durase mult
timp şi închisese accesul Atenei la mare, guvernarea împovărătoare a
bavarezilor lui Otto care voiau să îngenuncheze poporul, lipsa de fonduri
pentru investiţii în lucrări de primă necesitate – şcoli, spitale, drumuri… Şi
laolaltă cu toate acestea, năzuinţele şi visele. Cum să facă să intre în statul
independent şi Tesalia, Epirul, Heptanezul care luptaseră atâta pentru Unire
şi apoi şi celelalte insule din Egeea, Macedonia şi Tracia… Ţara avea
datoria grea de a-şi elibera fiii aflaţi încă în robie… Uneori licărea o
speranţă, alteori poporul se zbătea în sărăcie, chinuit de lipsuri. De unde să
începi să înşiri toate necazurile şi unde să încapă? Paginile cărţilor nu le pot
cuprinde! De aceea e mai bine să ne oprim doar la cele ce se petreceau în
Kyme.
În ultimii doi ani se abătuseră asupra locului destule nenorociri. Săracii
nu mai găseau de lucru şi îndurau chinuri nenumărate. Cădeau de istoveală
prin vii sau prin livezile de măslini, ca frunzele uscate. Mustul şi recolta de
ulei fuseseră compromise. Muncitorii rămaseră şi ei fără lucru. Apoi
începură s-o ducă greu şi cei de la arsenale, deoarece comenzile se
împuţinaseră, le-o luaseră înainte cei din Andros, care străbăteau de-acum
marea cu vase cu abur. Erau semne rele că în curând lucrurile nu vor mai
merge atât de lesne pentru vasele cu pânze. Astfel, împinşi de nevoie,
săracii se duceau după împrumuturi iar cămătarii îi puneau să semneze că le
datorează îndoit şi, dacă nu plăteau într-un an, le vor lua tot avutul, până şi
sufletul din ei. Câte unul se îmbogăţea atât de mult, încât îşi zidea banii în
perete, de teamă să nu cumva să intre noaptea hoţii să-i fure. De Velios
Iannakis e vorba. Se spunea despre el că e un dezrădăcinat şi că bunicul său,
ca să adune avere, îşi vânduse sufletul diavolului. Trăia în acei ani la
Platana, într-un sat de pe malul mării, unde mai veneau uneori piraţii, şi
punea la cale felurite afaceri cu ei. Povesti că într-o noapte văzuse bântuind
un strigoi pe chei. O repetă de atâtea ori şi atât de convingător, încât ţăranii,
naivi, îl crezură şi, îndată ce se întuneca, nu mai ieşeau din case. Astfel el
putea ieşi fără teamă că o să-l vadă cineva ca să se întâlnească cu piraţii
care-i vindeau ieftin mărfurile lor. Apoi, când strângea destule, le încărca pe
caiac, tot noaptea, şi o pornea spre târgurile din Smirna, unde le vindea
bine. Astfel strânse o avere frumuşică, dar se înşelă şi-şi depuse banii la o
bancă din Malta ce oferea dobândă bună. Banca dădu însă faliment şi banii
lui se duseră pe apa sâmbetei. Ca să se vadă limpede şi din această
întâmplare că cel ce seamănă vânt, vânt culege.
Păţania a fost învăţătură de minte pentru fiii lui, ca să nu-şi mai
încredinţeze avutul nimănui. De obiceiul lor s-au molipsit şi alţii. De aceea
nepotu-său avu înţelepciunea să-şi zidească banii în peretele casei. Unii
mureau de foame, iar el se scălda în bani. Sărăcimea începu să priceapă mai
bine ce o despărţea de ceilalţi, îşi dădea seama că are şi ea drepturile ei.
Nefericirea lor o simţea în fiecare zi popa Stamatis care în zori, înainte de a
merge la slujbă, trecea prin crâşmele unde se adunau ascultându-le ofurile.
De fiecare dată devenea ca marea în mijlocul furtunii, de credeai că un val
uriaş se va revărsa pe pământ şi va mătura casele. Şi făcea tot ce-i stătea în
puteri ca să mai îndulcească răul. Nu cu săracii, deoarece pe ei n-avea cum
să-i sfătuiască. („Hai, curaj”, „Până când?”, „La ce bun?”, „Până o veni
moartea să ne ia!“) Nu, n-avea rost să le răsucească cuţitul în rană. Mergea
pe la cei bogaţi, aducea pe departe vorba despre ce-ar fi trebuit să facă,
grijuliu să nu-i mânie cumva în van şi să nu izbutească nimic.
Căuta şi găsea pricină chiar din lucruri care păreau fără legătură între ele.
— Câţi ani ai, părinte?
— Ca şi moartea pe care o port în trup încă de la naştere. Şi eu şi tu, toţi
o apă şi-un pământ, aşa cum spune şi Sfântul Pavel.
Şi intra apoi în subiect. Că încă din prima zi suntem sortiţi morţii şi
fiecare zi pe care o trăim ne este dăruită de Dumnezeu. N-are rost, aşadar,
să alergăm să adunăm cât mai mult, de vreme ce soseşte ceasul când îngerul
ne ia ce am strâns şi lăsăm totul în urmă, să râdă ceilalţi de noi că ne-am
chinuit în zadar. Şi nici nu este chip să spui: „Adun pentru copiii mei”,
pentru că s-a dovedit că, cu cât le laşi mai multă avere, cu atât îi împingi
spre pierzanie. Şi încheia:
— Taică-meu avea o vorbă înţeleaptă: „Să nu laşi copiilor tăi pâinea
coaptă şi caldă. Vor mânca şi se vor lenevi. Ci numai aluatul ca să-l coacă.
Sau mai bine doar să-i înveţi cum să-l frământe”.
Cu astfel de pilde îi dăscălea. Tocmai când licărea speranţa că toate se
vor îmblânzi şi în curând cele două lumi se vor amesteca într-una singură, o
întâmplare puse paie peste focul ce se înteţi apoi şi mai tare.
La Kazarma, acolo unde se săpa o mină, pământul se înmuiase şi
devenise alunecos; era nevoie de grinzi zdravene. Muncitorii tot ceruseră
întruna acest lucru, dar în zadar. Îi împingeau iar în mină cu ameninţări că
vor fi alungaţi şi tot aşa până într-o bună zi când pământul se surpă.
Rămaseră înăuntru cinci oameni îngropaţi de vii. I-au scos morţi. Doi erau
din Kyme şi trei din satele din jur şi când îi duseră la casele lor, se iscă
plânset şi jale mare. Boceau şi mame şi neveste care nu le erau rude. Şi-i
jeleau nu numai pe ei, ci şi pe cei care vor pieri, în curând, de aceeaşi
moarte cruntă. Femeile din casele sărace deveniră dintr-o dată un singur
suflet – neveste, mame, surori, fetele celor ucişi – şi toate împreună,
îmbrăcate în negru, însoţeau coşciugele jelind. Astfel încât, deşi nu strigau
ca să ameninţe, împrăştiau, pe unde treceau convoaiele mortuare, un fior ce
cuprindea un mesaj tainic: dacă viaţa în Kyme nu se va schimba din temelii,
vor veni zile negre. Acelaşi mesaj fu desluşit şi în sunetul clopotului care
dăngănea îngheţat în mijlocul tristeţii. Şi nu s-a dovedit fără rost faptul că
muncitorii, înnegriţi cum erau din mină, au ridicat coşciugele celor morţi pe
umeri. Panaghis Fregadis mergea în fruntea lor. La un moment dat, un
băietan de nici 16 ani ieşi din mulţime, înaintă şi-i rugă pe cei care purtau
coşciugele să-l lase şi pe el alături de ei. Îl primiră. Când trecură prin faţa
casei lui Stratis, copiii cei mari priveau pe furiş, din spatele perdelelor, trista
ceremonie. Zoi îl văzu şi întrebă cine era, deoarece i se făcuse milă:
— O fi băiatul mortului, mamă?
— Nu ştiu, fata mea.
Lalou trase copiii de la ferestre. Jos, în drum, moaşa Afendra răspunse
unei femei care o întrebase tot despre tânăr:
— Este băiatul răposatului Dafnis.
— Dimitrakis?
— Chiar el.
Avea şi altele de povestit. Despre sărăcia în care crescuse acest orfan. Dar
nu era timp de taifas. Acum, chipurile celor ucişi în mină, pe care-i purtau
în coşciugele acoperite de flori, cu lumânările arzând la căpătâi, stăruiau în
gândurile tuturor. Şi când îi coborâră în groapă, cei care-i purtaseră pe
umeri îi priviră pentru ultima dată şi-şi făgăduiră lor înşişi şi celorlalţi
mineri un lucru pe care trebuiau neapărat să-l obţină. Pe scurt, în acelaşi an,
1856, s-a constituit aici prima asociaţie muncitorească din Grecia, pe care
au numit-o „Muncitorul”.
Puţin lucru era oare acesta?

În drumul ei viaţa era marcată de sărbători. Cu ajutorul lor, kymioţii îşi

aminteau cât trăiau de cele întâmplate, îşi hotărau muncile la câmp, treceau
dintr-un anotimp într-altul. Cele mai însemnate sărbători erau Paştele şi cele
12 zile, de la Crăciun până la Bobotează, când colindătorii umblau pe la
casele oamenilor. După ele se hotărau nunţile şi logodnele. „De Crăciun”
sau „de Paşte”, aşa spuneau. Printre ele, la loc de cinste se afla ziua de 15
august, adormirea Maicii Domnului. Până atunci vara urca, ajungând la
zenit şi de aici cobora în grabă spre toamnă. Dar marile schimbări – iarnă,
vară – le marcau cei doi călăreţi – Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru.
Aceştia dădeau de veste că vremea începe să se schimbe – călduri, ploi,
toate cele ale iernii – ei hotărau vremea pentru însămânţări şi sădit. Şi
gospodinele prin case schimbau velinţele, aşternuturile, covoarele.
Strângeau chilimurile, scoteau de pe pereţi peretaşele cu picturi înfăţişând
regele luptând la Constantinopol, bazarele Orientului sau Genoveva cu
pruncul. Printre aceste sărbători cădeau şi altele – precum bunăoară
înălţarea, cu cele 40 de valuri pe care porneau să le străbată prima dată cei
mici, Sfânta Treime, ziua crucii, sâmbetele morţilor, când duceau la biserică
colivi împodobite, toate cu datinile şi rostul lor. Mai erau apoi zilele
sfinţilor: Sfântul Atanasie, Sfântul Constantin şi, în vară, înşirate de la
Sfinţii Apostoli până la Sfinţii Arhangheli, numai cruciuliţe în calendar cu
zile de martiri şi sfinţi. Asta nu numai pentru că vieţile lor fuseseră
pilduitoare, ci pentru că o dată cu ele îmbătrâneau şi oamenii. De Sfântul
Pantelimon bolnavii se îmbrăcau în negru şi puneau la icoane hârtii în care
îşi spuneau dorinţele ca să fie tămăduiţi. Iar când Sfântul Ilie se plimba în
car în slava cerului, era datina să se întâlnească toate rudele, să se strângă
cumetrii pe care-i aveau prin satele din jur, ca să vadă cât au mai crescut
între timp copiii. De sărbători vedeau şi aflau cum o ducea fiecare, judecau
ce băieţi s-au copt de însurat şi ce fete meritau să fie peţite. Fiecare
sărbătoare îşi avea rostul ei, dintr-o pricină sau alta. Se zicea că de Sfânta
Marina, pe ţărm, unii au norocul să-şi găsească femeia dorită. Şi când s-a
văzut că acest lucru se adeverea, iată că cei necăsătoriţi se găteau şi ieşeau
pe ţărm în întâmpinarea ei. Se spălau cu apă de izvor şi-şi dădeau cu ulei de
dafin în păr să le lucească, îmbrăcau cămăşile scrobite şi ce aveau mai bun,
lucruri rămase de la părinţi şi fraţi.
Unele sărbători erau făcute parcă anume pentru copii. La mitocul de
lângă castru, unde în vremuri străvechi, în epoca bizantină, se aprindeau
focuri atunci când aveau de transmis mesaje importante, copiii se
împrăştiau în crâng şi zburdau în voie, ori căutau prin tufişuri broaşte
ţestoase. Ce să mai vorbim de focurile ce se aprindeau de Sfântul Ion, când
ţâncii parcă înnebuneau de-a binelea, îşi ardeau hainele tot sărind prin foc?
Cu greu îi potoleai. Gemenii lui Filip se luau la întrecere, care va sări cel
mai departe. Erau tare neastâmpăraţi, nu oboseau niciodată. Se duceau pe
câmp după flori şi uitau să se mai întoarcă. Câteodată îl ademeneau şi pe
Patios, vărul lor, care era de o vârstă cu ei. Şi uneori cei doi fraţi, părinţii
lor, ieşeau amândoi să-i caute. Îi ameninţau cu bătaia, dar în sinea lor nu
erau de fapt deloc supăraţi, fiindcă îşi aminteau că şi ei fuseseră la fel – tot
aşa umblau creanga şi apoi, cu vremea, s-au potolit. Uite, bunăoară, Stratis,
primul născut al lui Kostis, care se dovedea de pe-acum priceput într-ale
marinăritului şi urca adesea pe vas. Uneori îl ruga pe taică-su să-l lase să se
îmbarce pe vreun caiac care plutea spre insulele din jur, Skyros, Alloniso,
Skopelos. Abia împlinise 15 ani, era încă un băietan. Iar copiii rămân
întotdeauna copii în ochii părinţilor, oricât ar creşte.
Dar să mai pomenim aici unele întâmplări legate de sărbători. Uneori se
făceau serbări la mitocuri. Se adunau creştinii de prin satele din jur, aduceau
şi lăutari cu ei, veneau negustorii de mărunţişuri cu piepteni, tămâie şi
biblii. Până şi ţiganii se strângeau şi vindeau bureţi şi tot felul de fleacuri.
Iar când se lăsa noaptea, îşi scoteau clarinetele şi dănţuiau. La fel se
întâmplă nu de mult, când de schimbarea la faţă a Maicii Domnului, veni un
străin, pe nume Iraklis, care-şi întindea muşchii şi-şi umfla pieptul de se
minuna lumea. Se dădea drept semizeu. Îşi îndoi pe trup un drug de fier şi
striga la cei care căscau gura în jur să iasă doi în faţă şi să încerce să-l
învingă în luptă. Şi dacă vor izbândi, le va da bănuţul pe care-l ţinea agăţat
de gât. Însă nimeni nu cuteza să-l înfrunte. Chiar dacă se oferea vreunul, nu
mai găsea alt tovarăş. Astfel se fălea Iraklis că ar fi de neînvins. Dar
Ghialurizii nu îndurară o asemenea jignire. Bătrânul ieşi în faţa lumii
adunate să spele ruşinea. Îi răspunse lui Iraklis că va lupta singur iar acesta
râse, arătându-se neînduplecat. Nu, că nu-i trebuie lui luptă cu un prăpădit
ca el. Dar bătrânul stărui. Şi atunci străinul se hotărî să termine repede cu el.
Cei mai mulţi dintre privitori se temeau că omul, istovit cum era, nu va
scăpa cu viaţă din mâinile lui Iraklis, şi-i tot îndemna să se lase păgubaş.
Numai feciorul său, aflat în apropiere, îi striga:
— Hai, tată! Prinde-l bine! Aruncă-te asupra lui!
Şi până să se oprească din strigat, bătrânul îl şi prinsese în pumni pe
Iraklis şi-l izbea cu picioarele. Îl bătu vârtos, de i se opri respiraţia şi începu
să geamă, recunoscându-se învins. Toată lumea adunată acolo izbucni în
ovaţii, arătându-şi admiraţia pentru învingător. Astfel încât Iraklis fu nevoit
să scoată paraua de la gât şi să i-o dăruiască, aşa cum făgăduise. Dar acesta
nu primi.
— Pe onoarea mea că nu sunt luptător, îi spuse. Dumnezeu îmi dă putere.
Îşi îmbrăţişă fiul şi plecară. De fapta lui însă s-a vorbit mult timp în
Kyme. Aşa cum se sporovăia şi despre alte întâmplări din insulă, de felul
celei care urmează.
Într-o dimineaţă primii care se treziră şi ieşiră pe chei găsiră un clopot pe
ţărm, dar ce clopot! Masiv şi greu, iar când îl loveai scotea un sunet dulce,
răsunând până departe. Oamenii se minunau cum ajunsese acolo. Se părea
că fusese adus în toiul nopţii, dar de către cine şi de ce oare? Cu siguranţă o
fi vreo ofrandă a unuia care scăpase cu viaţă dintr-o primejdie pe mare. Dar
de ce a făcut-o pe ascuns? Şi de unde venea? îi strigară şi pe alţii să vină să
vadă şi se minunau cu toţii. Se gândeau unde să ducă cloptul. Atunci găsiră
în cuva lui o scrisoare nesemnată, în care se arăta că era dăruit bisericii
Sfânta Treime. Astfel, în aceiaşi zi îl încărcară într-o căruţă cu doi cai şi îl
duseră în oraş, iar a doua zi dimineaţă înălţară un eşafodaj şi-l ridicară în
clopotniţă. Lumea nu mai contenea să vorbească. Cine şi de ce îl dăruise?
Ce taină ascundea? Nimeni nu era în stare să dea vreun răspuns. Numai
când bătu prima dată să cheme lumea la liturghia de duminică, iar ecoul lui
purtat de vânt ajunse până departe, la vii, un suflet se înfiora auzindu-l: cum
se întâmplă oare că la prima lui bătaie, ce răzbătuse până la chilii, acolo
unde se afla femeia din Psara, nefericita simţi un cuţit în inimă şi se prăbuşi
pe caldarâm ca lovită de trăsnet? rosti ceva, dar niciuna dintre călugăriţele
de la mitoc, care se aplecaseră speriate asupra ei, nu înţelese ce spunea.
Bâlbâia şi îngăima încet ceva. Dar sufletul ei păru să se liniştească,
deoarece privirea i se îmblânzi, strălucea de bucurie. Totuşi făcu o sforţare
ca să spună celorlalte:
— Intraţi în biserică şi lăsaţi-mă.
Şi înainte de a primi răspuns, leşină, când clopotul bătu a doua oară. Aşa
mărturiseau călugăriţele şi Kostis care le asculta se înfioră, deoarece îl
fulgeră gândul de unde venise clopotul şi ce mesaj ascuns adusese
nefericitei. Îngheţă de spaimă când se gândi ce forţă au uneori sufletele de a
depăşi graniţele necunoscutului care-i despart pe oameni şi de a se vedea pe
ascuns şi de a-şi spune câte au de spus. Se înfioră şi se temu. Dacă sufletele
au atâta forţă să prindă mesaje tainice, Domnul să-l trăsnească pe cel care
le-a făcut să sufere. Kostis nu suflă o vorbă nimănui. Nici măcar nevesti-sii.
Nu voia s-o sperie şi pe ea şi nu ţinea să tulbure liniştea casei. O rugă doar
să facă parastas de 40 de zile femeii din Psara. Dar asta nu era nevoie să i-o
spună el. Căci o dorea din toată inima şi Lalou. Şi împodobi singură tava cu
colivă pe care o duse la mitoc să fie slujită. Cum timpul se scurse repede şi
sosi sâmbăta morţilor, făcură din nou colivă şi o scriseră şi pe ea în
pomelnic.
Atunci Lalou începu s-o ia pe lângă ea la treburi de acest fel şi pe fata cea
mare, pe Zoi; socotea că sosise vremea să înveţe şi ea datinile. Împlinea 12
ani şi în curând va fi gospodină la casa ei şi trebuia să ştie toate cele
cuvenite. Astfel, într-o sâmbăta morţilor, când merseră la cimitir, se nimeri
să fie tocmai atunci înmormântarea unui sărman ce-i tulbură profund. Era
un copil care murise otrăvit cu mânătărci pe care le culesese împreună cu
mama lui, iar acum ea îl jelea atât de sfâşietor de parcă l-ar fi ucis cu
propriile-i mâini. Nici chip să se potolească. Alături stătea şi băiatul cel
mare, căruia îi şiroiau lacrimile pe obraji. Şi în privirea lui se puteau citi
multe. Era ca şi cum ar fi repetat aceleaşi lucruri ca la înmormântarea celor
ucişi în accidentul de la mină. Avea aceeaşi ţinută, mut, neclintit, drept. Zoi
şi-l aminti pe loc. Chiar dacă atunci când îl zărise prima dată din spatele
perdeluţei nu era decât o fetiţă. Mama ei l-o fi uitat de bună seamă, dar ea,
care-l vedea din nou atât de nefericit pe flăcăul de 20 de ani, era copleşită
de tristeţea lui. Nu rosti totuşi niciun cuvânt. Asistă împreună cu mama ei la
înmormântare şi, cum trecură de poarta de fier a cimitirului, ştiu că fratele
mai mare al băiatului otrăvit se numea Dimitrakis Dafnis.

Capitolul VII

POPORUL, CU VORBA LUI ÎNŢELEAPTĂ – „când copilul nu plânge,

mama nu-i dă să sugă“ – avea mare dreptate şi proverbul se adeverea
deseori. Dacă nu strigi, nimeni nu-ţi face parte de nimic. Se face că nu-şi
aminteşte. Rar să găseşti vreo excepţie, de parcă ar veni din altă lume. De
aceea dacă vrei să-ţi ceri dreptul, trebuie să te ridici şi să baţi pe la uşi, să
strigi. Şi dacă vorba ta domoală nu va fi auzită, n-ai decât să pui mâna pe
puşcă să ţinteşti. Asta vor auzi toţi şi se vor înspăimânta. Apoi cu siguranţă
se vor purta cu mai multă băgare de seamă. Îşi fac tovarăş teama şi nevoia.
Şi încep să se tocmească cu tine, cât să-ţi dea din ceea ce ţi-au furat. Însă
nici în acest caz să nu te laşi amăgit şi să te porţi cu blândeţe. Să-ţi ceri
partea neatinsă. Să te gândeşti că în puterea ta stă să te ridici, nu a lor. Fără
tine ei n-ar fi ajuns niciodată unde-au ajuns.
Orice pas trebuie însă făcut cu băgare de seamă. Deoarece s-ar putea –
dacă nu ştii cum să te porţi – să fii dus cu vorba de mulţi şarlatani care se
prefac că sunt ocrotitorii tăi şi, în loc să câştigi de pe urma luptei, munceşti
ca să le dai lor şi ajungi astfel rob. Să fii cu luare-aminte. Trebuie să
deosebeşti care este binele tău şi să chibzuieşti până unde poţi merge şi abia
pe urmă să faci primul pas. Pe scurt, lucrurile nu sunt deloc simple. Trebuie
să dai dovadă de mult curaj şi înţelepciune, nevinovăţie şi viclenie. Dar
esenţa rămâne aceasta: că numai prin luptă mergi înainte, prin luptă
propăşeşte lumea. Vorba aceasta s-a adeverit în nenumărate situaţii.
 Iată, viaţa începuse să se îmbunătăţească în ultimii ani în Heptanez de la
rebeliunea „popolarilor” încoace. Şi dacă aceste insule – întâmple-se cât
mai curând! — vor intra în hotarele Greciei libere, aceasta se datora
poporului care se ridicase. Răsculaţii strigau întruna englezilor, stăpânii lor
de pe atunci, că stau ca pe cărbuni aprinşi.
Alături de acestea, mai erau şi întâmplările de la curtea lui Otto.
Bavarezii lui întinseseră prea mult coarda, astfel încât socoteau Grecia ca pe
propria lor moşie. La ce bun că unii dintre vechii luptători încercaseră să le
arate cu binişorul că vinul mai trebuie îndoit puţintel cu apă? Nici vorbă să
audă ei de aşa ceva, uitaseră jertfele aduse de popor pentru independenţă.
Ştergeau cu buretele totul, rămânând surzi la dorinţa mulţimii care voia să-
şi spună făţiş părerea monarhului. Astfel se adeverea vorba din bătrâni că,
dacă lumea merge blând, liniştit, nu merită să vadă chipul lui Dumnezeu.
Învăţătorul tot povestea tovarăşilor săi de taifas cum în vremurile vechi
romanii aruncau oameni în gura leilor ca să se distreze, văzându-i sfâşiaţi de
fiare sub ochii lor.
— Şi noi vom ajunge ca ei, dacă robii nu se răscoală, conchidea el.
Alţii se gândeau că stăpânilor rareori le pasă de suferinţele celor mulţi, de
parc-ar fi nişte străini. Gândul acesta, care încolţise şi în alte părţi, a
determinat hotărârea de care vom pomeni în continuare.
Era în vremea când perechea regală plecase în călătorie să-şi viziteze
rudele. Şi în lipsa lor năpăstuiţii Atenei îşi puseră în gând să-şi facă singuri
dreptate. Se ridicară împotriva monarhului străin care dispreţuise norodul
şi-l împiedicară pe Otto să revină la tron. Îşi strigau drepturile cu mânie şi
forţă. Se adeveri iar vorba: „Glasul poporului e mânia lui Dumnezeu”. Şi
trecură mai departe, la ceea ce socoteau atunci că ar fi mai bine. Primiră alt
rege, din altă dinastie, din Danemarca. Nădăjduiau că dacă vor avea un rege
dintr-o ţară mică, acesta va arăta mai multă înţelepciune, iar păţania celui
dintâi îi va fi de învăţătură. Tot în acea vreme s-a împlinit năzuinţa Insulelor
Ionice. S-au unit cu Grecia. Guvernul englez, temându-se de ce-ar fi urmat,
îşi dădu încuviinţarea. Pe vremea aceea, prim-ministru ajunsese eroul
revoluţiei, Kanaris. Bărbat trecut de a doua tinereţe, cinstit şi respectat.
Stratis şi Vanghelini îşi aduseră aminte că-l întâlniseră o dată în insula
Psara, aprins de vitejia lui înflăcărată, atunci când dăduse foc flotei turceşti.
Acum se întrebau:
— Să fi rămas oare acelaşi om cumsecade la suflet? Tot la fel de aprins?
 Dar primarul, ce tocmai se întorsese de la Atena şi-l întâlnise, le
mărturisise că s-a schimbat: pe cât de înflăcărat fusese în tinereţe, pe atât de
cumpătat şi bun era acum. El care tânăr împrăştiase atâta moarte în jur ca
să-şi elibereze patria, acum acasă la el nu suporta să vadă niciun cocoş
tăindu-se, atât de tare se înduioşa.
Să revenim la ale noastre. Evenimentele din ţară insuflară curaj şi
săracilor din Kyme. Se gândeau că doar prin luptă, printr-o răzmeriţă
puternică, ce-ar fi cutremurat şi zdruncinat din temelii vechea ordine, ar
putea fi alungate nenorocirile şi restabilită dreptatea. Să înceteze odată cu
sărăcia, să nu mai umble să cerşească împrumuturi şi să fie la cheremul
cămătarilor, încât să-şi îndatoreze şi copiii pe viaţă. Numai dacă se vor
ridica şi vor arăta prin fapte de ce sunt în stare, atunci se va schimba şi viaţa
lor, altminteri vor mesteca aceleaşi vorbe, se vor amăgi cu ele şi vor fi ca
nişte morţi îngropaţi de vii. Cuvântul revoluţie, îi lămurea învăţătorul,
venea de la „înviere”[4]. Asta însemna că cel revoltat este asemenea celui
înviat din morţi.
Chibzuiau tot mai mult în ultima vreme la aceste lucruri, făceau chiar şi
planuri. Se adunau în asfinţit la crâşma unde minerii îşi constituiseră
asociaţia şi discutau ce acţiuni ar avea succes sigur. Cei de la mine
hotărâseră să nu mai coboare niciunul câteva zile, dacă societatea nu se
îngrijea să pună grinzi zdravene şi nu accepta să reducă orele de lucru.
Decizia o vor susţine sus şi tare, toţi într-un glas. Chiar dacă vor pierde
bani, chiar dacă s-ar alege numai cu ameninţări… Dacă rămâneau uniţi şi
ameninţau şi ei la rândul lor pe cei care încercau să le fure munca, în cele
din urmă vor izbândi şi vor ieşi învingători. Zis şi făcut. Şi păzeau minele
înarmaţi, ascunşi în mlaştine. Zile în şir nu se mai auziră cazmalele sub
pământ. Caiacurile aşteptară în zadar în port să încarce cărbune şi
echipajele tocmite pentru asta chefuiau şi huzureau. Societatea pierdea bani
grei în fiecare zi. În trei săptămâni fu nevoită să angajeze un avocat ca să
negocieze cu muncitorii. Acceptă jumătate din revendicările lor. Muncitorii
ar fi obţinut în cele din urmă tot ce doreau·, dacă nu i-ar fi silit nevoia. Dar
de-acum învăţaseră cum să lupte ca să poată izbândi. Nu peste mult timp,
vor declara iarăşi grevă.
Cam acestea despre asociaţie. Şi ceilalţi săraci care intraseră în rândul ei
– de felurite meserii, şi cei care nu găsiseră de lucru, puseseră la cale un
plan care i-ar fi scăpat pe toţi de datorii şi urma sa fie înfăptuit neîntârziat.
Doar ziua trebuiau s-o mai hotărască. Să bată fierul cât e cald, aşa spunea
Panaghis Fregadis, iar Dimitrakis Dafnis, care era calfă la arsenale, îi ţinea
hangul. În seara aceea au ieşit împreună de la lucru. Şi au continuat să
vorbească pe stradă, îndreptându-se în întuneric spre casele lor. Ce va fi să
fie, se va împlini, era lege nescrisă.
În 1863 izbucni, aşadar, răscoala populară în Kyme, cu totul în afara
planului pe care-l făcuseră la asociaţie lucrătorii cu ziua. Se iscă din pricina
celor întâmplate unui datornic. Luase bani cu împrumut de la Velios
Iannakis, ca să-şi mărite fata şi, neizbutind să-i înapoieze la timpul cuvenit,
zaraful l-a împovărat îndoit, ba chiar întreit cu socoteli false, câte
împrumuturi, atâtea dobânzi: „trei uleiul, trei oţetul, şi şase ulei şi oţet” – şi
astfel i-a luat casa, lăsându-l pe drumuri. În zadar tot protesta sărmanul.
Răspunsul era acelaşi: „Am semnătura ta cu tot ce-mi datorezi“. Şi cuvântul
cămătarilor învinge orice lege. La ce bun că toţi ceilalţi îl credeau că nu
împrumutase atâţia bani, fiindcă s-ar fi văzut lesne după traiul pe care l-ar fi
dus? El trebuia să-i dea înapoi sau să piardă casa. Veni la Stratis acasă şi-i
povesti necazul, rugându-l să pună o vorbă bună pe lângă Velios, ca să-i
arate puţină înţelegere. Îi aduse în dar un baston pe care-l cioplise singur, cu
incrustaţii în partea de jos, iar în vârf cu un felinar. Nepoţii ascultau din
camera în care se făcea focul câte îl ruga nefericitul pe bunicul lor să spună
cămătarului. Zoi se minună de ceea ce aflase.
— Patios, îi spuse ea fratelui mai mic care trăgea şi el cu urechea. Cum
se face că există pe lume atâtea nedreptăţi? De ce oare?
Băiatul nu ştia ce să-i răspundă. După puţin timp auziră uşa deschizându-
se în camera alăturată şi pe cei doi bărbaţi coborând scările. Bunicul se duse
acasă la Velios. Îi spuse tot ce îl rugase cel datornic, adăugă şi altele, cu
blândeţe, îi destăinui temerile lui. Dar în zadar. Vorbe pierdute în vânt.
Zaraful voia cu orice preţ casa datornicului, se juca cu zapisul aşa cum se
joacă pisica cu şoarecele în gheare înainte de a-l înghiţi. Bunicul se întoarse
acasă mâniat şi deschise sertarul. Puse bani la chimir şi se duse să-i dea
celui nevoiaş.
— O să rog şi pe alţii să-ţi dea, îi spuse. Nu trebuie să pierzi casa cu
niciun chip.
Datornicul lăcrima, îi era ruşine, şi îndată ce Stratis plecă, se duse la
asociaţie să povestească cele întâmplate. Ţinea încă banii în mână şi-i arătă.
Se nimeri acolo şi învăţătorul care-i făgădui şi el tot atâta. Dar, fără să fi
făcut-o dinadins, oferi chiar mai mult prin ceea ce spuse: că în antica Spartă
la fel şi chiar mai rău se îndatorau săracii la cei bogaţi şi cetatea decăzuse
într-atât, încât un rege tânăr şi frumos, de 18 ani, care trebuia să strângă
datorii nenumărate, hotărî să fie şterse toate, să fie arse zapisele şi el cel
dintâi aruncă în agora toate catastifele. Astfel potoli lumea şi cetatea începu
să prospere din nou.
Luându-se cu vorba, povesti şi altele despre cât de frumos se purta acest
rege. Dar cei din jur parcă nici nu-l mai ascultau. Gândul le rămăsese aţintit
asupra unui singur punct din toate ale povestirii şi, fără să-l rostească cu
glas tare, pe acela doreau să-l împlinească şi ei. Aşa se făcu că Panaghis
Fregadis rosti:
— Ascultaţi, cu mila nu facem nimic. N-o să putem găsi destui bani să
ajutăm pe unul din noi să scape de datorii.
— Atunci? sări un altul.
— N-aţi auzit ce-a spus învăţătorul adineauri? Au ars catastifele! Le-au
distrus. Asta este şi pentru noi singura soluţie. Să dispară! Altminteri vom fi
veşnic legaţi de mâini şi de picioare, la cheremul celorlalţi.
Vorba lui avu dintr-o dată ecou. La care Dimitrakis Dafnis adăugă:
— Să luăm zapisul din mâinile lui Velios, să nu mai aibă ce pune în faţă
datornicului!
Toţi erau la fel de hotărâţi. Socoteau că sosise vremea să treacă la fapte,
ca să nu mai fie aruncată în drum o familie întreagă şi ca să dezrădăcineze o
dată pentru totdeauna ticăloşia cametei. Chibzuiră cum să facă şi trimiseră
să fie chemaţi şi cei care lipseau. Cu cât se adunau mai mulţi, cu atât aveau
a se teme mai puţin, deoarece cămătarul s-ar fi speriat de forţa lor. Făcură
legământ că ceea ce-au hotărât o vor făptui toţi nedespărţiţi; cine va da bir
cu fugiţii sau va încerca să scape basma curată, dacă se întâmplă să iasă rău,
să plătească cu viaţa. Atât de neînduplecaţi se arătau. Rămaseră acolo
vorbind în şoaptă, până se lăsă noaptea, se aprinseră lămpile la ferestre şi
lumea se potoli. Atunci ieşiră în grupuri de câte trei-patru şi se duseră la
casele celor care împrumutau bani. Era linişte pe drum, de parcă ar fi păşit
în vârful picioarelor. Băteau uşor pe la uşi şi se ducea doar câte unul. Iar
când se întredeschideau, intrau şi ceilalţi înăuntru, luându-i astfel prin
surprindere pe cămătari. Încuiau uşa în urma lor şi-i ameninţau că, dacă vor
scoate un strigăt, vor plăti cu viaţa. Astfel le luau hârtiile care-i legaseră de
mâini şi de picioare pe datornici. În două ceasuri strânseseră toate
catastifele din mâinile cămătarilor. Jumătate din ei se întoarseră la casele
lor, iar ceilalţi se adunară, după cum hotărâseră, în spatele bisericii din
piaţă. Trebuiau să curme o dată nedreptăţile. Se duseră aşadar la prăvălia lui
Karavas care încheia învoielile, deschiseră dulapurile şi goliră rafturile. Nu
se uitau ce luau, scoteau totul afară de-a valma, cum se nimerea. Vânzări,
zestre, moşteniri, tot felul de acte din vremuri vechi şi cele pe care le
încheiaseră agile pentru moşiile pe care le-au vândut când au părăsit în
grabă Eubeea. Toate le ridicară şi le aruncară în coşuri, deoarece, socoteau
ei, cele mai multe miroseau a ticăloşii, iar dacă voiau într-adevăr să cureţe
locul, trebuiau să schimbe vechea ordine din temelii. Dacă s-ar fi pierdut o
dată cu ele şi acte încheiate cinstit, nu se temeau din pricina asta, deoarece
toţi şi le vor reaminti şi le vor recunoaşte. Nu se potrivea aşadar în cazul
acesta vorba că „o dată cu uscăciunile ard adesea şi ramurile”. Cele verzi
vor rămâne.
Încă înainte de a se crăpa de ziuă, lumea începu să iasă din case. Şi se
răspândi repede vorba despre cele întâmplate în timpul nopţii. Fiecare
cămătar, care-şi închipuise până atunci că doar el fusese victimă, află ce
întindere dobândise răul. Îşi dădură seama că era vorba de o răzmeriţă în
toată legea, pe care e greu s-o curmi. În timp ce se adunau şi ei în faţa
cafenelelor lor şi plănuiau cum să facă să nu rămână păgubiţi, sosi vestea că
răsculaţii, un popor întreg, puseseră mâna pe actele moşiilor, ca să se piardă
drepturile stăpânilor. Şi întrucât moşierii nu se înţelegeau cu privire la
fixarea hotarelor şi existau destule certuri din pricina moştenirilor, se
întrebau acum dacă nu cumva era mai bine că se pierduseră mărturiile.
Totuşi arătară cu toţii teamă şi indignare. Socoteau că se încălcase legea şi
erau neliniştiţi că jandarmii nu sosiseră încă să restabilească ordinea.
Discutau să se trimită degrabă ştire la Chalkis, ca să ceară să vină de acolo
să li se facă dreptate. Şi până să se hotărască ei la sfatul lor grabnic, în zori,
în piaţă se strânsese suflare de lume, gospodarii şi săracii pe care treburile îi
scoteau devreme din case. Împreună cu ei veniră şi cei răsculaţi, care
aduceau în coşuri toate catastifele, registrele, contractele pe care le luaseră,
unele datând din vremuri străvechi, putrede şi mâncate de molii şi mucegai.
Şi ca să dispară cât mai stăruia noaptea, pentru a nu păta ziua cu mirosul lor,
înainte de a se lumina, aprinseră focul în piaţă şi le aruncară pe toate în
flăcări. Le priveau arzând şi se bucurau. Feţele lor străluceau ca bronzul de
la reflexele luminii, iar unii, cu spatele la foc, arătau ca sfinţii zugrăviţi în
icoane cu aureolă pe margini. Alături de ei, nevestele, mândre de isprava
soţilor, îi lăudau, îi încurajau. Şi copiii lor, care parcă simţeau şi ei
însemnătatea acestui foc, scoteau chiote vesele care răzbăteau ca nişte
cântece şi, când focul slăbea puţin, prindeau curaj şi se apucau să sară, aşa
cum făceau de Sfântul Ion. Spre deosebire de ei, cei bogaţi stăteau
încruntaţi şi duşi pe gânduri. Unii se amestecaseră printre săraci, ca să nu se
deosebească prea mult în răzmeriţă, iar alţii, de cealaltă parte, rămâneau
tăcuţi; strânşi în grupuri mici. Vedeau şi ei ce se-ntâmplă şi-şi întipăreau în
minte alte socoteli. Înregistrau totul fără hârtie şi cerneală, ca să ştie cui
datorau şi cui vor plăti când o sosi clipa. Cine era în frunte, cine se bucura
mai tare, cine era cu răsculaţii, cine de partea lor. Cine şi de ce arăta ce
simţea.
Aveau multe de văzut şi mintea lor trebuia să reţină totul. Pe Panaghis
Fregadis, care adusese şi copiii să care coşurile, pe acel tânăr, Dafnis, şi pe
alţii cărora ei le dăduseră de lucru – şi iată acum ce nerecunoscători se
arătau! — şi până şi pe popa Stamatis, care acum nu mai avea limbariţa de
altădată, şi în primul rând pe învăţător, deoarece se ştia că el îi îndemnase
de fapt să facă asociaţie. Şi el se afla de partea celor răsculaţi. Deşi n-o
arătase pe faţă, de când sosise de la Triest nu mai contenea să vorbească ba
despre revoluţia franceză, ba despre răsculaţii din Heptanez. Păcat de cartea
pe care o ştia! Până şi cei care nu ştiau să citească se luau după el. Cultura
ridică aşadar poporul şi-l face să meargă împotriva ordinei? Ar fi mai bine,
îşi ziceau cei bogaţi, ca mulţimea să n-aibă parte de ea şi să se bucure de
darurile acesteia numai gospodarii aşezaţi şi înţelepţi. Şi acesta e un lucru
care rămărie de desluşit.
Astfel gândeau cămătarii, aşteptând nerăbdători sosirea jandarmilor.
Trecură vreo şase zile şi stăpânirea din Chalkis întârzia să apară. Răsculaţii
păziseră drumurile ca să nu răzbată vestea înainte de a apuca ei să şteargă
toate nedreptăţile îndurate de pe urma cămătarilor. Timp de şase zile
răsculaţii cârmuiră oraşul. Erau un fel de „stat în stat”. Până când, într-a
şaptea zi, sosiră jandarmii, armata şi un procuror care restabilită îndată
ordinea dinainte şi căutată vinovăţii. Îi găsiră fără mare osteneală, şi-i
duseră Ia Chalkis pe Fregadis, pe Dafnis, pe alţi patru muncitori şi
împreună cu ei şi pe învăţătorul Vaghis. Pe popa Stamatis, chiar dacă aflară
de isprăvile lui, îl lăsară în pace. Se temeau să nu stârnească cumva
îngrijorarea episcopului şi să se redeschidă o chestiune veche de care nu
aveau acum nevoie. Dar preotul, tocmai fiindcă-l lăsaseră în pace, a doua zi
îşi puse în traistă o prescură, să aibă de mâncare pe drum, încălecă un
măgar din vecini şi o porni de unul singur, să depună mărturie la Chalkis.
Chiar dacă trecuse mult de 80 de ani…
 Au avut loc procese, au fost pedepsiţi cu închisoarea de trei luni
Fregadis, Dafnis, şi un al treilea, Stylianos Kousisis, care luaseră totul
asupra lor, iar ceilalţi s-au întors acasă. Chestiunea s-a rezolvat cu blândeţe,
aşa cum li se recomandase de la Atena. Se considera că acum, când venise
un rege nou, nu era momentul să se vadă că există procese politice. În plus,
a contat şi faptul că învăţătorul a declarat curajos că „de vină nu e ucigaşul,
ci cel ucis”, deoarece moşierii şi cămătarii au împins lumea să facă ce
făcuse. Apoi a apărut şi popa Stamatis în faţa tribunalului şi a spus că, de
vreme ce sunt judecaţi enoriaşii lui, el nu mai vrea să fie preot într-o
parohie unde cei ce încalcă legea Domnului trec drept nevinovaţi, iar cei
exploataţi sunt condamnaţi. Se va retrage, aşadar, într-o peşteră şi va trăi ca
eremit, ca să nu mai audă de nedreptăţile ce se petrec în lume. La vorbele
acestea mieluşeii din turma lui, cei arestaţi, lăcrimau. Acum îşi dădeau
seama cu adevărat cât de bine îi păstorise. Şi când se întoarseră în Kyme, un
grup întreg, trăgeau cu dragă inimă măgarul de căpăstru în timp ce bătrânul
mergea călare, în semn de neînsemnată răsplată pentru duioşia lui
părintească. „Tată… şi părinte…”, repetau toţi întruna. La fel se purtau şi cu
învăţătorul. Nu mai ştiau cum să-i arate cât îl cinsteau, cât de recunoscători
îi erau. Îi dădeau să bea primul vin din ploscă şi, când se întindea puţin să
se odihnească, îi puneau hainele lor drept căpătâi.
Dar nici când se întoarseră acasă nu se încheie bine această poveste. Se
căscă un fel de prăpastie în Kyme. Lumea era şi mai fărâmiţată acum decât
înainte, cei înstăriţi punând la socoteală şi umilinţa îndurată de a fi conduşi
timp de şase zile de către sărăntoci. Unde mai pui că zarafii, care plângeau
după tot ce pierduseră, aveau grijă să nu mai împrumute pe degeaba, ca şi
cum ar fi rămas fără dreptul de a fi despăgubiţi. Desigur, majoritatea actelor
privitoare la case şi moşii au fost încheiate din nou, potrivit celor vechi.
Karavas avea de scris, nu glumă, însă chiar dacă s-a restabilit ordinea
dinainte, prăpastia n-a fost acoperită. Amintirea ei stăruia şi cei înstăriţi
rămâneau potrivnici celor săraci, umili şi răsculaţi. Mânia celor dintâi nu s-a
stins, nici vorbă, dar au ascuns-o în adâncul sufletului. Nu se împăcară nici
măcar atunci când se amesteca toată lumea, înfrăţită, la sărbători. Şi chiar
dacă stăteau împreună sub măslini şi se ospătau din aceleaşi bunătăţi –
stufatul pregătit de ziua Sfintei Marii – mânia, chiar dacă n-o arătau, tot le
mocnea în suflet, ca să iasă la iveală la ceasul cuvenit.
Şi un astfel de prilej nu se lăsă mult aşteptat. Se· ivi în anul următor, în
Săptămâna Mare, când Dimitris Dafnis ieşi din închisoare şi se întoarse în
Kyme. Sosi chiar în joia mare. Aşa cum făgăduise, o luă pe maică-sa şi se
duseră la biserică să asculte cele 12 evanghelii. Atunci se întâmplă că la
cântarea „Azi zace pe lemn” şi la coborârea crucii, când cei din biserică
sărutau epitaful, tânărul îşi încrucişă privirea cu o alta şi zăbovi puţin sub
baldachin, ţintuit de ochii aceia care-l fixau. Era o fată care îl privea atât de
nevinovat, încât îi apăru aidoma purtătoarei de mir a lui Christos. Şi nu era
deloc întâmplător că în timpul prohodului s-au tot privit; asta însemna că
era şi dorinţa lui Dumnezeu, ca ei să fie legaţi prin acele priviri. De aceea,
de îndată ce biserica se goli, îi descusu pe prietenii lui despre fată, şi astfel
află că era fiica cea mai mare a lui Kostis Karalis. Se hotărî pe dată să se
ducă s-o ceară de nevastă. Nu pierdu timpul şi în săptămâna următoare bătu
la uşa lor; întrebând de stăpânul casei. Zoi îl zărise, din camera în care se
făcea focul, urcând scara, şi când maică-sa îl pofti în tindă şi intră şi Kostis,
auzi tot ce discutară şi i se făcu milă de tânăr. Taică-su îl respinse, mirat că
un sărăntoc ca el, abia ieşit din închisoare, avea îndrăzneala să vină să-i
ceară fiica de soţie. Stătuse, ce-i drept, la închisoare, dar nu fiindcă fusese
ucigaş sau hoţ, ci pentru cutezanţa lui, pentru că încercase să-i ajute pe cei
săraci. Însă de astfel de lucruri nici vorbă să audă Kostis Karalis, Chiar dacă
în ultima vreme se purta mai blând, îi venea greu să consimtă la o asemenea
căsătorie. Chibzuia cum îl va judeca lumea, cum îi va face viaţa de netrăit.
De aceea se împotrivi, mâniat. Îi deschise uşa, îl pofti să iasă afară. Tânărul
se supuse îndurerat, dar mai trăgea nădejde. Şi când ajunse afară în capul
scării şi o zări la geam pe Zoi, necăjită şi ea, speranţa îi renăscu, deoarece
din tristeţea ei înţelese că şi ea îl dorea la fel. Va trebui să lupte la rândul ei.
Încercarea lui nu fusese în van.
În zilele acelea se întâmplă să sosească, după ani în şir de înstrăinare,
unchiul Patios, fratele mai mare al bătrânului Stratis, care studiase
catehismul la Patmos şi la Chalkis. Se întorcea acum de la Constantinopol,
unde ajunsese secretar al patriarhului Ioachim. Aflând că patriarhul este
chiot din Kallimasia, Patios i-a sărutat mâna şi i-a spus că fratele lui se
aflase acolo cu familia în timpul nenorocirii din Chios, fapt care i-a atras
simpatia înaltei feţe bisericeşti. Acesta îi arătă încredere, numindu-l îndată
secretar. Rezolvau împreună toate treburile, şi aveau o grămadă. Cu greu a
găsit unchiul Patios puţin răgaz să-şi vadă fraţii şi meleagurile natale. Lui,
aşadar, şi bunicului le mărturisi Zoi durerea ei, plângându-şi necazul. Cei
doi bătrâni o compătimiră că îl iubeşte atât de mult pe sărac şi-l luară pe
Kostis deoparte să-l înduplece.
 — Dacă băiatul e bun, fă-o de dragul meu, care nu v-am văzut de atâţia
ani şi-aş vrea să fiţi cu toţii fericiţi.
Dar celălalt îşi avea motivele lui. Le spuse coborându-şi privirea în
pământ:
— Mi-e teamă să nu iasă rău. Judecă-mă şi arată-te măcar dumneata
îngăduitor.
În zadar au stat de vorbă. Lui Kostis îi intrase în cap că în acest fel o
apăra pe Zoi de soarta rea; invoca apoi şi sentimentul datoriei faţă de cei de
teapa sa care juraseră să nu dea satisfacţie unuia care îi umilise. Şi găsi pe
loc ce să răspundă ca să nu arate făţiş că le nesocotea părerea.
— E mică, n-are decât 14 ani. Mai e timp.
În zadar Dimitris o înduplecă şi pe maică-sa să se ducă să-i vorbească, ca
de la părinte la părinte, Kostis nici măcar nu vru s-o primească.
— Du-te, femeie, la casa dumitale şi lasă-mă în pace cu ale mele, i-o tăie
scurt.
Femeii i se umplură ochii de lacrimi. Refuzul acestuia o izbise în creştet.
Era un lucru de mirare când vedeai cum un om precum Kostis, care, atât de
chinuit de remuşcări, se străduia să fie cinstit şi drept, putea în acelaşi timp
să se poarte aspru şi să se înverşuneze într-atât încât nici de copilul lui să
nu-i fie milă. Dar parcă nu stârnesc aceeaşi mirare şi toţi cei care luptă
întotdeauna şi la bine şi la rău, fără să se cunoască pe ei înşişi? Viaţa omului
nu este oare o luptă necontenită?
Oricum ar fi, înverşunarea lui Kostis stârni şi mai tare înverşunarea celui
respins, care dorea din răsputeri să ia de soaţă pe fata pe care o iubea. Şi
asta pentru că şi ea o dorea la fel de mult.

Capitolul VIII

CÂT TIMP Λ RĂMAS UNCHIUL Patios în Kyme, care mai de care se

întrecea să-şi arate admiraţia pentru că izbutise să uree atât de sus, ajungând
printre oamenii de încredere ai patriarhului. Se mândreau cu el, socoteau că
face cinste locului. Toţi îl pofteau la masă, până într-o zi când fraţii şi
cumnatele îi spuseră necăjiţi:
— Eşti poftit întruna peste tot, timpul zboară iar noi n-o să apucăm să ne
săturam de vorbă cu tine. Mai stai şi pe-acasă!
 Dar cum să refuzi un concetăţean care doreşte să stea de vorbă cu tine,
însetat să-i povesteşti felurite lucruri despre Constantinopol şi patriarhie,
cum merge elenismul de acolo? Astfel discuţia ajungea, în casele unde-l
ospeţeau, mereu la aceleaşi lucruri: despre traiul de la Poarta Otomană.
Bărbatului i se îngăduia, de pildă, dacă se sătura de nevastă, s-o trimită
înapoi la părinţi cu o lumânare în mână şi un codru de pâine. Apoi, capetele
celor executaţi erau strânse în coşuri şi trimise sultanului ca să i se bucure
sufletul. Discutau şi despre lupta ortodoxismului de a se menţine în sultanat,
de câtă înţelepciune şi diplomaţie era nevoie în relaţiile cu Poarta. Cum să o
scoţi la capăt cu lupii? De aceea protestele preacuvioşilor preoţi nu mai
conteneau: câţi mitropoliţi şi patriarhi nu fuseseră spânzuraţi fiindcă aveau
o încredere neclintită în neam? Şi după toate acestea, discuţia se încheia
întotdeauna cu ceea ce constituia durerea cea mai mare a grecilor: martiriul
eroic al patriarhului Grigorie cel Mare, pe care turcii, după ce l-au
spânzurat, l-au aruncat cu greutăţi legate de trup în Bosfor ca să se piardă,
dar apele l-au ridicat Ia suprafaţă nevătămat şi l-au zărit marinarii de pe un
vas. Aceştia l-au luat şi l-au înmormântat cu toată evlavia. Ah, ce
întâmplare şi asta… Şi ce să povesteşti mai întâi din şirul lung al
nelegiuirilor făptuite la tot pasul?
Patios rămase toată toamna în Kyme, jumătate din timp în casa
părintească, jumătate acasă la Filip, ca să-i împace pe toţi. Voia să se bucure
de fraţi, de nepoţi, de toate rudele. De Sfântul Nicolae îi părăsi, după ce mai
întâi Lalou îi pregătise baclavale făcute cu migdale kymiote, o cutie pentru
el şi alta pentru patriarh. Toţi îl conduseră, încercând să-l înduplece să le
promită că va reveni. Acum însă o dorea şi el, deoarece la bătrâneţe omul
ţine să se întoarcă pe meleagurile natale, aşa cum se întâmplă cu copacii
care, pe cât se înalţă, pe atât îşi îndoaie ramurile spre rădăcini. Este, cum se
spune, ca şi cum ai cere viaţă de la pământul tău.
Dar să trecem mai departe. Patios nu făcuse nici jumătate din călătorie că
în Kyme se întoarse un altul. Nefericit. De data asta totul se petrecu în taină.
Nu se văzu decât cu un singur om, cu Kostis. Iată cum decurse întâlnirea
lor.
Într-o seară, când Kostis se întorcea de la treabă şi tocmai se apropia de
casă, înainte de a intra pe strada lui care se liniştise de-acum, îl opri un
străin, un necunoscut.
— Tu eşti Kostis Karalis? îl întrebă el cu blândeţe.
Când acesta încuviinţă, străinul îi spuse:
 — E cineva care vrea să te vadă.
— Oricând e binevenit în casa mea, răspunse Kostis binevoitor şi
totodată nedumerit.
— Nu se poate.
— De ce?
— O să-ţi spună, chiar el.
— Cum, când? Unde se află? întrebă Kostis nerăbdător, ca şi cum ar fi
presimţit ceva în legătură cu cel pe care urma să-l întâlnească.
Străinul avea răspunsul pregătit dinainte:
— Mâine, pe înserat, te aşteaptă la Misokampo, la biserica părăsită din
spatele viei tale. O să vii?
— Sigur că da. Dar cine este?
— O să vezi mâine. Nu încerca în zadar că nu-ţi spun mai multe. Aşa mi-
a cerut. Noapte bună, acum.
Îl părăsi în grabă, înainte de a apuca să mai ceară Kostis lămuriri.
Dispăruse aşa cum se ivise, nevăzut, şi se auzea doar pasul iute în noapte.
Kostis rămase încă în drum, nemişcat din pricina surprizei. Ce mai însemna
şi asta? Cine oare îl căuta? De unde şi de ce venise pe ascuns? Cine altul
putea fi dacă nu… Nu îndrăznea să mărturisească ce gândea nici sieşi, de
teamă să nu se amăgească şi apoi să se simtă nemângâiat. Auzi paşi în urmă
şi se îndreptă spre casă. Se strădui şi izbuti să nu trădeze nimic din
neliniştea care-l cuprinsese şi număra ceasurile până la celălalt asfinţit. Dar,
oricât ar fi fost de neliniştit, o noapte şi o zi trec totuşi repede. În după-
amiaza următoare îi spuse lui Lalou că s-ar putea să întârzie la treabă şi
porni spre locul întâlnirii. Sosi la biserica părăsită de la Misokampo tocmai
la ceasul când lumina scădea, iar noaptea se lăsa încet.
Privi neliniştit în jur şi îndată apăru pe potecă cel care-l aştepta. Îl văzuse
venind şi se îndrepta acum spre el. Era de vârsta lui şi purta o mantie care-l
învăluia tot, cu gluga trasă pe cap. Avea barbă şi părul cenuşiu la tâmple.
Ochii îi rămăseseră aceiaşi ca în urmă cu 25 de ani. Şi doar datorită lor şi
după bătaia inimii, şi un veac de-ar fi trecut fără să-l vadă, Kostis tot l-ar fi
recunoscut dintr-o privire. De aceea, când îl zări apărând, se avântă şi el şi
ajunseră în aceeaşi clipă unul lângă celălalt, îmbrăţişându-se strâns.
Plânseră îndelung, fără să scoată o vorbă. O cucuvea ţopăia în ramurile unui
chiparos, şi ei, de bucurie, nici nu credeau că trăiau aievea clipele acelea.
— Iankos, nu suntem oare stafii? îi şopti uşor la ureche.
— Nu, Kostis, îl asigură celălalt. Suntem vii, în carne şi oase.
 — Ia spune de unde-mi vii?
— Din Egipt. Am atâtea să-ţi povestesc! Ţi le voi înşira îndată pe
îndelete.
— Să mergem acasă.
Îl trase ca şi cum ar fi vrut să pornească neîntârziat spre casă. Celălalt
însă nu se clinti din loc.
— Nu se poate.
— De ce?
— Altădată, vom vedea. Acum am venit aici cu un scop anume şi, dacă
mergem acasă, mi-e teamă că nu mai izbutesc să-l duc la împlinire.
— Ce scop? îl privi Kostis nedumerit.
Iankos ridică palma şi-i mângâie faţa, ca şi cum n-ar fi fost bărbaţi în
toată firea, ci doi îndrăgostiţi.
— Ai răbdare şi-o să le asculţi pe toate. Ajută-mă să ţi le înşir pe rând.
Nu-mi este chiar atât de uşor cum crezi.
Kostis se arătă gata să asculte.
— Vrei să rămânem chiar aici?
— Chiar aici, îi răspunse cu aceleaşi cuvinte Iankos.
Merseră puţin pe caldarâmul străjuit de zidul bisericii. Se opriră o clipă
şi-n acel moment mantia lui Iankos alunecă. Kostis observă atunci ceea ce
nu băgase de seamă când se îmbrăţişaseră. I se păruse că fratelui său îi
lipsea o mână, dar de emoţie, nu scoase o vorbă. Acum însă îi ridică mantia
şi se încredinţă. Văzu că haina avea doar mâneca dreaptă.
— Iankos, îi şopti îndurerat, de parcă ar fi dorit să i se fi întâmplat lui
necazul acela. Cum ai păţit una ca asta?
— O să-ţi spun şi asta. Toate la vremea lor.
 — Hai, dă-i drumul!
Şi-n noaptea ce-şi împrăştia umezeala în atmosferă iar copacii de pe
dealurile din apropiere păreau nişte forme negre, cu contur nedesluşit,
Iankos, liniştit şi fără amărăciune în glas de-acum, începu să depene de-a fir
a păr toate câte i se întâmplaseră de când plecase de-acasă.

O viaţă de legendă, ai fi zis, cu nenumărate întâmplări şi aventuri, cărora

le poţi da crezare numai dacă le auzi înşirate de către unul pe care îl cunoşti
îndeaproape. Altminteri, îţi par de necrezut, închipuiri ale fanteziei. Iankos
nu mai contenea de povestit în noaptea tăcută; cum a dispărut din Kyme,
cum a fost luat în robie, cum a răpit-o pe cea de care s-a îndrăgostit şi cum
şi-a pierdut apoi soaţa. Două ceasuri i-au luat numai să înşire aceste
întâmplări. Şi alte câteva pe deasupra, deoarece Kostis îl oprea adesea şi
voia să afle mai multe amănunte despre orice năpastă prin care trecuse.
După multele necazuri îndurate, soarta care-l însoţise la tot pasul îi
poruncise să-şi împietrească sufletul, să nu-i mai fie milă de nimic,
deoarece nu aşa trebuie să te porţi ca să răzbaţi în viaţă. Cel cu sufletul
curat şi nevinovat este asemenea unei frunze pe care vântul sau furtuna o
smulge şi o poartă aiurea, în schimb, o duc bine şi merg înainte fără să fie
loviţi cei care nu cunosc mila, care aruncă deoparte nevinovăţia şi care, fără
şovăială, chibzuiesc în ce chip să izbutească şi să intre în rândul celor
procopsiţi. Nu-ţi rămâne de ales decât unul din două: sau să fii milos şi să
ajungi la mila altora, sau să nu ştii ce-i mila şi să te menţii drept, să trăieşti
aşa cum doreşti. Eşti liber să alegi ce pofteşti.
Aşa judeca Iankos pe vremea când îşi pierduse nevasta. Şi, deznădăjduit,
obosit de chinuri şi de dorinţa înverşunată de a supravieţui, alese cea de-a
doua cale. Să devină piatră ce cade dreaptă oriunde ar fi aruncată, împietrit
să-i rămână sufletul. Luase hotărârea să nu-i mai fie milă de nimic, să se
arate neînduplecat ca să poată răzbi. Când iei o asemenea hotărâre, eşti ca
nebun, nu te mai stăpânesc gesturile de bunătate nesocotite, şovăielile,
temerile pentru sufletul tău şi al altora…
Îţi urmăreşti doar interesul şi alergi încotro te poartă. Numai asta ţinteşti.
Aşa că porni şi el pe acest drum, stăpân pe propriul interes, orb, fără să vadă
ce se petrecea în jur şi ce lăsa în urmă, se zbătea să înainteze cu orice chip.
De la puţin trecu la mai mult, intră în comerţ. Trezit la realitate, căută în
stânga şi-n dreapta, se interesă care era negoţul ce aducea cel mai mare
câştig şi în cei mai scurt timp. Grâul? Bumbacul? Argintul? Toate acestea şi
altele încă. Cu toate se îndeletnici şi cu ajutorul lor se ridică tot mai sus. Şi,
cu cât devenea un nume în afaceri, cu atât căuta mereu altă marfă care să-i
deschidă porţile bogăţiei. Şi o găsi în curând. Marfa aceea era omul: omul
negru prins în robie de negustorii de sclavi şi încărcat pe vapoare ce plecau
spre America. Intră aşadar şi el în tagma lor. Deprinse repede munca şi se
duse până în inima Africii, în ţări pe care nu le poţi pricepe cu mintea dacă
nu le vezi cu ochii tăi, unde găsi din belşug marfa de care avea nevoie. O,
mai bine să nu întrebi cum se întâmplau aceste lucruri! Este o noapte
îngrozitoare a ruşinii şi a neomeniei, un râu fetid de murdării. Însă dacă
trebuie să afli câte ceva ca să poţi înţelege unde-l poate duce lăcomia pe
om, reţine numai câteva lucruri: Negustorii tocmeau lefegii care cutreierau
satele din inima junglei. Îi surprindeau pe negri cu armele lor şi îi luau
sclavi. Pe alţii îi înconjurau cu focuri şi-i sileau să se predea. Şi-i strângeau
astfel buluc pe bărbaţi, femei, copii pe care îi purtau zi şi noapte în lanţuri
până la ţărmurile unde îi aşteptau vasele la bordul cărora îi încărcau. Mulţi
îşi dădeau sufletul înainte de a ajunge acolo, alţii mureau pe vas, din cauza
chinurilor şi oboselii. Şi în fiecare ceas mama îşi plângea copilul, şi copilul
mama, fratele pe frate pentru câte nenorociri îndurau. Dar cine să stea în loc
din pricina acestor suferinţi în faţa câştigului? Chiar dacă mureau mulţi. Tot
scoteau sume frumoase cu cei care ajungeau de cealaltă parte a oceanului.
Şi numai aceasta conta. Asta deveni şi ţelul nestrămutat al lui Iankos. Orb,
ai fi zis, la chinurile celor din jur, surd la bocetele lor. Până când i se
întâmplă ceea ce-i scrisese soarta.
Într-o noapte când dormea în cort, lângă un sat pustiu, păzit de slujitori,
se furişă pe ascuns un băiat voinic, brunet. Avea la chimir un baltag şi
îndată se năpusti şi-l lovi pe Iankos în somn. Iankos sări urlând, strigă şi
intrară în fugă ajutoarele lui. Îl prinseră într-o clipă pe tâlhar, îl traseră afară
începând să-l lovească. Pe Iankos îl duseră în grabă la un vraci să-i
oblojească rana. Dar lovitura era serioasă, mâna îi fusese retezată din umăr.
Rămăsese ciung. Când îşi reveni, Iankos ceru să fie adus răufăcătorul. Voia
să-i vorbească şi să afle de ce a intrat să-l ucidă, să audă din gura lui
adevărul. Dar când i-l aduseră pe flăcăul de 20 de ani, ciopârţit şi el de pe
urma loviturilor primite, îşi înălţă brusc privirea. Iankos se îngrozi când îl
văzu şi-şi pierdu glasul. Avea înfăţişarea nevestei pe care o pierduse, leit
ochii ei, până şi ceva din aerul, din felul de a vorbi ale Ekaterinei. Îndată ce-
şi recapătă glasul, după prima surpriză, începu să-l descoasă de unde e, cine
îi erau părinţii. Şi băiatul răspunse că maică-sa era o femeie nobilă
creştinată, vândută apoi sclavă la Cairo, fiind însărcinată. Cât despre tată,
nu-l văzuse niciodată, nu ştia nimic de el. Dar nici mama nu-l revăzuse,
deoarece o vânduseră departe de Egipt. Şi unde e mama ta acum? îl întrebă.
Băiatul îşi continuă povestirea. S-a prăpădit, a murit. N-a putut îndura
nenorocirile care s-au abătut asupră-i. Dar tu de ce-ai intrat să mă omori?
Fiindcă strângi sclavi să-i vinzi. Numai tu eşti vinovat de pierderea surorii
mele. Care soră? trăi Iankos din nou agonia acelei clipe când îi povestea
fratelui său. Şi din vorbă în vorbă cu fiul lui, ajunse atunci la un alt adevăr
îngrozitor: printre sclavii negri încărcaţi pe ultima corabie ce ridicase
ancora, se afla şi fiică-sa, soră geamănă cu băiatul. Iankos nu suflă nimănui
o vorbă că el ar fi tatăl răufăcătorului şi al unei fete care se îndepărta pe
vasul cu sclavi negri. Avu grijă de băiatul plin de sânge datorită loviturilor
primite şi porunci ca vraciul să-i oblojească şi lui rănile. Dădu apoi ordin să
plece un vas, cel mai iute, ca să ajungă din urmă corabia care plutea deja în
largul oceanului şi s-o oprească. Să strângă toate fetele de pe vas şi să fie
aduse în faţa lui. Astfel se întâmplă că după două-trei săptămâni coborâră
pe acelaşi chei de pe care fuseseră îmbarcate 32 de fete. N-a fost nevoie să
cerceteze nici jumătate din ele, deoarece se opri la una care semăna leit cu
maică-sa, cu ochii întristaţi, ca atunci când Ekaterini se îmbolnăvise. Până
şi vocea avea acelaşi timbru. „Cum te cheamă?“, am întrebat-o şi inima îmi
tremura. „Fatmé, însă mama îmi spunea Pelaghia”.
— Înţelegi, frate? Şi ea era copilul meu. Iar eu, netrebnicul, o vândusem.
— Şi ce-ai făcut?
— Am dat banii înapoi. Am zis: „Pe fetele acestea le răscumpăr eu.
Lăsaţi-le să plece”. Am păstrat-o lângă mine doar pe fiica mea, care era
leită maică-sa, dragostea mea. Mă gândeam s-o duc la fratele ei şi să-i
mărturisesc cine sunt şi, dacă socotea de cuviinţă, să mă ierte. Dar până să-
mi pun gândul în faptă, aflu că acela care fusese luat drept răufăcătorul
meu, fiul meu deci, şi-a dat sufletul din pricina rănilor pe care i le făcuseră
oamenii mei, când îl izbiseră în măruntaie cu picioarele.
Iankos se opri puţin din povestit, ca şi cum ar fi vrut să prindă suflu, după
toate câte retrăise, ca-ntr-un coşmar, şi să aibă răgaz să se pregătească
pentru ce-şi pusese în gând.
— Totuşi, nu ţi-am mărturisit încă un lucru foarte important. Între timp,
în ultimii ani, m-am gospodărit, mi-am făcut familie, am luat de nevastă o
fată bună a cărei mamă se trage din Epir. Şi sunt tatăl a trei copii. Primul va
merge, anul viitor deja, la şcoală.
 Pe chipul lui Kostis se aşternu în sfârşit liniştea.
— Dacă ai şti ce bucurie îmi faci cu tot ce îmi spui! Întotdeauna mă
gândeam: ce se întâmplă cu tine? Dacă trăieşti, sau te-ai pierdut, dacă te-ai
ruinat… Şi acum sunt în sfârşit liniştit, auzind că ţi-ai făcut şi tu casa şi
familia ta.
— Da, slavă Domnului! Şi sunt mulţumit. Altana, soţia mea, e o femeie
vrednică de toată lauda. Aceasta este de fapt pricina care m-a împins să vin
să te caut.
— Bine-ai făcut, spuse iar Kostis cu inima deschisă. Şi măcar de-ai fi
venit mai devreme! Nu m-am bucurat, ştii, decât puţin timp de faptul că ai
ascuns tatei vina mea faţă de Dialehti. De ani de zile mă chinui, mă roade
remuşcarea că v-am nedreptăţit şi orice bucurie-mi rămâne umbrită.
— Lasă acum, uită totul. Au trecut toate, îl îndemnă Iankos.
Însă Kostis nu era hotărât să şteargă totul atât de uşor.
— Nu. Tu mi-ai spus prin câte ai trecut şi eu te-am ascultat. Acum e
rândul tău să stai şi să mă asculţi.
Fără să aştepte încuviinţarea celuilalt, începu să depene câte i se
întâmplaseră şi lui. Sinuciderea lui Dialehti, necazul şi supărarea părinţilor
din pricină că se purtaseră prea aspru cu Iankos, fericirea căsătoriei lui care
atârna de un fir, grijile în privinţa fratelui pierdut şi, în sfârşit – fapt de
necrezut, de vreme ce şi Iankos încă de copil bănuia, că i se ascunde o taină,
cum a venit în Kyme maică-sa, care după ani de zile de căutări îi dăduse, în
fine, de urmă. Îi spuse povestea ei care era şi a lui; şi cum au mângâiat-o cu
minciuna că trebuie să se întoarcă de la război, iar ea rămăsese în insulă ca
să aştepte întoarcerea fiului, dedicându-şi restul zilelor lui Dumnezeu. Până
când auzi dangătul clopotului şi, cu sufletul împăcat, recunoscând în el
glasul fiului ei, îşi dădu duhul.
— Sunt sigur că clopotul lăsat pe ţărm de tine a fost trimis, încheie
Kostis. Mi-am dat seama din prima clipă. Dar n-am spus nimic. N-aveam
curajul să mărturisesc adevărul. Aşa-i că tu l-ai lăsat?
— Da, eu, încuviinţă Iankos.
— Bine că recunoşti. De câte ori îl aud bătând, răsuflu uşurat. Îmi zic:
fratele meu s-a căpătuit. Chiar dacă eu l-am împins la pierzanie, el, cu
ajutorul bunului Dumnezeu, a răzbătut şi-mi spune: „Sunt bine”.
Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. La început încercă să le oprească,
dar nu izbuti., iar mărturisirea îi scoase din adâncul sufletului un suspin
lung.
 Celălalt îl dojeni:
— Taci acum… Taci… De ce plângi? Nu mă vezi aici, în carne şi oase?
Sunt bine, slavă Domnului!
Dar Kostis îl ţinea de umăr şi nu-l mai asculta; abia acum, când îi arăta
căinţa şi îşi deschidea sufletul până în străfund, se uşură şi el şi se linişti, cât
se poate linişti un om care se făcuse atât de vinovat faţă de celălalt. Şi doar
dorinţa fratelui – „Du-mă la mormântul ei…” – îi curmă tulburarea.
Se ridicară şi porniră în noaptea îngheţată. Se îndreptară spre mitoc, la
chilii şi, înainte de a ajunge la micul cimitir, Iankos îşi aminti atunci că
trecuse cu ani în urmă pe acolo, într-o noapte cu viscol şi întâlnise o femeie
care aprindea în tăcere candela la iconostas. Sfânta aceea era, aşadar, mama
lui. Şi-l privise de parcă ceva în sufletul ei i-ar fi dezvăluit adevărul. Păcat
că n-au schimbat nicio vorbă, trecând tăcuţi unul pe lângă celălalt. Poate că
şi-ar fi dat seama că se cunosc. De câte bucurii ar fi avut parte! Dar soarta,
râzându-şi parcă de ei, s-a împotrivit.
— Păcat… şopti la acest gând.
Şi îndată spuse nerăbdător:
— Unde e mormântul?
Kostis îl conduse păşind încet printre cele câteva morminte şi-i arătă o
cruce cu numele ei:
— Iată-l!
Înainte de a-şi închide buzele, îl văzu pe Iankos prăbuşit, scurmând
pământul cu o mână, ca şi cum ar fi vrut să scoată din ţărână carnea sau
doar sufletul ei şi s-ar fi îmbrăţişat şi sărutat.
— Eu sunt, măicuţă… Eu…
Kostis îl auzea plângând, cu capul în piept, ca un copil. Îl lăsă aşa o
vreme, să-şi uşureze sufletul. În spatele lui plângea şi el, fără glas. Până
când socoti că a sosit vremea să-l ridice de jos.
— Hai, îl îndemnă. Spune-mi ce voiai să-mi ceri.
— Da. Dar o să las asta pe mâine. Acum s-a făcut târziu. Or fi îngrijoraţi
cei de-acasă. Du-te!
Kostis rămase nedumerit.
— Vom merge doar împreună. Haide! Le vom spune c-ai venit să ne vezi.
Iankos îl întrerupse.
— Aş vrea din tot sufletul să vă văd pe toţi, dar nu e cu putinţă.
— De ce?
— Dacă vin, nu-mi mai ating scopul pentru care am venit.
 Adică?
— O să te lămuresc mâine. Întoarce-te acum acasă, e târziu.
— Şi tu?
— O să rămân la locul unde am stat de vorbă. Şi mâine, la aceeaşi oră, ne
revedem.
Kostis îl privi pierdut, nemaipricepând nimic. Şi înainte de a i se
împotrivi, fratele lui îi pecetlui hotărârea.
— Aşa trebuie să fie.
Înaintară împreună până la răscruce, se sărutară şi se îmbrăţişară, mai
ales că începuse să cadă o ploaie cu picături mari.

Niciunul din ei nu dormi în noaptea aceea. Pe Kostis îl aştepta Lalou ce

începuse să fie îngrijorată din pricina întârzierii soţului. Şi când ajunse
acasă îi spuse că se luase cu vorba la crâşma din port şi uitase că a zburat
vremea. Dar când se culcară, somnul întârzie. Îşi zise că-l ţineau treaz
stropii de ploaie ce băteau în acoperiş. Nici când se opri ploaia, tot nu-l luă
somnul. Se prefăcu că doarme, ca să nu dea de bănuit nevestei, dar mintea îi
lucra, se gândea, iar inima îi era plină de emoţiile stârnite de revederea cu
Iankos.
Şi acesta, în mitocul de la vii, rămase treaz. Îşi puse o scândură drept
căpătâi şi în timp ce ploaia se rostogolea pe ţigla acoperişului, se gândea la
câte-i fusese scris, cum a pornit, prin câte a trecut şi cum l-a adus soarta
înapoi tot aici… Chipuri îndrăgite, ceasuri pe care le trăise odinioară în
acest loc, toate îi reveneau în gând, înviau şi făceau tovărăşie cu sfinţii de
pe pereţi şi de pe iconostasul vechi aurit, ca şi cum s-ar fi mişcat în
semiîntuneric, în timp ce deasupra lor licărea flăcăruia a două candele.
Stătea de vorbă cu amintirile ce-l năpădiseră şi cu sfinţii, îi întreba… Până
când prin geamuri pătrunse strălucirea nemiloasă a zorilor. Atunci, de teamă
să nu fie zărit, la lumina zilei care se năştea, ieşi din mitoc pe furiş şi se
ascunse în vie.
La asfinţit cei doi fraţi se întâlniră din nou. Kostis îi aduse tot felul de
prăjituri şi de bunătăţi pregătite chiar de mama lor. Tot timpul îi stăruise în
minte cât de mult îi plăceau lui Iankos. Iar acesta le înfulecă pe toate cu
poftă, ca un copil.
— Ce ai de spus? se grăbi să-l întrebe Kostis.
— Îţi cer să-mi faci un hatâr…
— Care anume? Dacă-mi stă în putinţă…
 — Mai întâi cumpăneşte bine. Şi eu, orice îmi vei spune, o să fiu gata să
te ajut.
Remuşcarea, tovarăşul său de nedespărţit, îl stăpânea şi acum pe Kostis.
Nu acceptă aşadar nimic drept schimb şi se oferi de bunăvoie să facă tot ce-
i cerea fratele, fără nicio răsplată. Iankos îi dezvălui atunci ceea ce-l durea,
grijă şi remuşcare totodată. Era vorba de Pelaghia, fiica lui. Voia s-o ajute
cum putea mai bine, ca să trăiască în linişte, aşezat, printre oameni care s-o
iubească şi să aibă grijă de ea. Ea îi ieşise acum în cale, după ce mama şi
fratele ei muriseră din vina lui, cum socotea. Ar fi dorit, dacă ar fi fost cu
putinţă, s-o ia Kostis la el, s-o crească alături de copiii lui, să fie alături de
ea atunci când s-o mărita. Viaţa lui, aşa cum şi-o chivernisise acum, nu-i
mai îngăduia acest lucru. Avea familie, copii de la o altă nevastă, pe care o
cinstea şi care nu gândise niciodată nimic rău despre el. Cum să-i
mărturisească acum că-şi pierduse din nechibzuinţă prima nevastă care-l
scăpase de lanţurile robiei şi apoi o luase pe ea de soţie? Cum să-i spună că
şi-a câştigat averea tăvălindu-se în noroi? Era atât de murdar şi josnic ceea
ce făcuse încât soarta îl pedepsise răzbunându-se pe copii. Trebuia să
plătească cumva pentru câtă lume luase în robie şi-o vânduse. Cum va
accepta Altana această mărturisire venită atât de târziu? Cum să le strige:
„nevastă, copilaşii mei, netrebnicul care a făptuit toate nelegiuirile astea
sunt eu! Scuipaţi-mă şi alungaţi-mă de lângă voi! Şi să afle toată lumea
josnicia în care m-am cufundat”. Poate că ar fi avut curajul să le-o
mărturisească în cele din urmă şi astfel, prin pedeapsa ce-o va fi primit, să-
şi obţină odată purificarea, dacă nu s-ar fi gândit că prin fapta lui i-ar fi târât
în nenorocire şi pe alţii, care nu erau vinovaţi cu nimic şi-l credeau fără
pată. Aşadar, de dragul lor, al celor pe care-i iubea şi voia să-i ştie fericiţi,
n-o luă pe Pelaghia în casa lor şi păstră ascunsă taina ei. Dar, ar fi dorit să
trăiască şi ea fericită într-un cămin şi de aceea nu-i mai rămăsese altceva de
făcut decât să ceară ajutor de la Kostis care va suferi alături de el şi i-l va da
de bună seamă. Cine altul era cel mai potrivit pentru aceasta? Se gândise
întâi la toţi care ar fi putut să-l ajute. Dar, cu cât chibzuia mai mult, ajungea
la acelaşi om care-i venise primul în gând – fratele lui. De aceea îl căutase,
de aceea se ascundea de ceilalţi.
— N-o să uit niciodată, îi spuse Kostis auzindu-l, cât bine mi-ai făcut
odinioară. E rândul meu acum să ţi-l întorc. Primesc s-o iau pe fată în casa
mea. Dar cum să facem să nu se afle adevărul? Mi-e teamă să n-o rănesc
mai mult în loc s-o ajut.
 Iankos avea însă răspunsul pregătit, îşi făcuse planul dinainte. Corabia lui
va intra în port, ca şi cum ar fi venit să încarce marfă. Doi marinari de pe
vas vor ieşi cu fata pe chei, spunând că au cumpărat-o la un târg din Egipt şi
ar vrea s-o vândă aici ca să-şi scoată câştigul. Acolo se va nimeri şi Kostis,
care se va arăta cuprins de indignare auzind că se vând oameni şi, ca să
curme răul, va accepta pe loc, fără tocmeală, preţul şi o va lua pe fată
slujnică. Aşa va fi la început. Dar cu timpul, cei din casă o vor îndrăgi şi o
vor preţui cum se cuvine. Iar tatăl ei va trimite bani, va avea el grijă de fiica
lui să nu fie povară nimănui. Dar la asta Kostis se împotrivi:
— Am spus că nu vreau bani. Mi-ai făcut odată un bine şi ţi-l înapoiez.
Asta-i tot.
Discutară în amănunt planul care urma să fie împlinit peste două zile –
cădea într-o vineri, când nu era forfotă prea mare în port, ca să nu se adune
toţi gură-cască, aşa cum se întâmplă de obicei. Voiau ca târgul să se încheie
repede, fără concurenţi. Iar Iankos, până se va termina totul şi corabia lui va
ridica ancora, nu se va mai arăta nicăieri, să nu cumva să fie recunoscut.
Dar când Kostis îi aminti de chinul ce-i mistuia pe bătrâni, care de ani de
zile nu-l văzuseră şi nu mai auziseră nimic de el, făgădui să trimită din
Egipt veste că Dumnezeu îl ajutase să se procopsească şi că-i invită la el.
Numai astfel se vor linişti. Când Iankos se va întoarce în insulă, îi vor da de
înţeles Pelaghiei ce se ascundea sub vânzarea aceea falsă. După ce au pus la
cale totul în amănunt, cu grijă şi duioşie pentru soarta fiecăruia, Kostis
rămase pe gânduri; în mintea lui se învârteau de-a valma toate câte
făptuiseră amândoi: cruzimea, duritatea care i-a împins să-şi ducă fiecare
traiul, grija pe care o vor purta de acum înainte tuturor, bunătatea care-i va
îmblânzi pentru totdeauna. Se mira că există sentimente atât de diferite şi
contradictorii strânse de-a lungul anilor în sufletele lor şi întrebă:
— Spune-mi, frate, poate că tu oi fi aflat răspunsul? Suntem buni sau răi?
Şi când ne purtăm într-un fel, şi când într-altul?
Întrebarea îl puse pe Iankos în faţa unei încurcături pe care o încercase şi
el de multe ori.
— M-am întrebat şi eu adesea.
— Şi ce răspuns ai aflat?
— Suntem şi una şi alta. Şi ai lui Dumnezeu şi ai diavolului.
— Să fie cu putinţă una ca asta?
— Da. Dacă vrei, suntem ca nişte urşi ce dansează când bat tobele.
Ţiganul este aidoma soartei noastre.
 — Soarta?
— Vreau să spun că Dumnezeu e cel care bate la tobă. Existăm pentru a
face tot ce pofteşte cu noi, iar el nu există fără noi.
Discuţia îi împinse pe valurile unei mări pe care, dacă ar fi vrut s-o
străbată în linişte, ar fi trebuit să plutească ceasuri întregi la câte se gândeau
şi cu experienţa pe care o aveau. Noaptea se lăsă curând şi Kostis întârzie
iar acasă. Hotărâră, aşadar, să se mai întâlnească şi altă dată, după vânzarea
Pelaghiei, să stea de vorbă pe îndelete. Atunci Kostis îi va mărturisi cum a
fost primită în casă fata lui Iankos. Îi va povesti şi despre rudele şi
concetăţenii lor. Toate le vor discuta de-a fir a păr. Şi dacă nu le va fi de
ajuns, se vor vedea din nou. Vasul ancorat pe ascuns va aştepta până ce vor
termina ei de povestit şi se vor sătura de vorbă.
Aşa cum hotărâră, aşa şi făcură. Zis şi făcut. Sclava care încetase să-şi
mai plângă soarta, după toate nenorocirile care i se întâmplaseră, fu scoasă
de către marinari la vânzare în faţa cârciumii din port, şi, până să prindă
lumea de veste, intră în casa celui care se îndurase de ea.
— Dragă Lalou, îi spuse Kostis nevestei când i-o duse acasă. Te oboseşti
prea mult cu treburile şi ţi-am adus un ajutor. E o fată alungată, de departe,
pe care voiau s-o vândă. Primeşte-o! E a ta.
Şi femeii, luată prin surprindere, i se făcu pe dată milă când află soarta
nefericită a fetei. Toţi ai casei o primiră cu aceeaşi înţelegere.
Astfel îşi făcu Pelaghia intrarea în Kyme.

Capitolul IX

EXISTĂ OAMENI CARE, DE CUM pătrund într-o lume nouă, îşi atrag
îndată simpatia tuturor. Fie deoarece se arată gata de muncă, îndatoritori, fie
pentru că bunătatea le străluceşte în priviri sau fiindcă au graţie, frumuseţe,
ori au trecut prin chinuri şi iată, sunt îndrăgiţi de toţi, fiind pretutindeni bine
primiţi. Aşa s-a întâmplat cu Pelaghia de cum a intrat în casa lui Kostis. Ca
şi cum ar fi găsit din instinct înţelepciune, fata a şters toate câte o apăsau,
spunându-şi că sunt numai necazurile ei şi amintirea ei; avea grijă să fie
mereu veselă, arătându-şi astfel recunoştinţa faţă de cei care o primiseră cu
atâta duioşie. Se gândea că bieţii oameni nu erau cu nimic datori să suporte
tot timpul în casa lor tristeţea ei. Şi, dincolo de asta, nenorocirile care i se
întâmplaseră trecuseră de-acum. Nu merita să te legi de nimic, deoarece
viaţa merge înainte şi trebuie să te prinzi în vârtejul ei. La fel o povăţuia şi
Lalou, cu bunătatea unei mame:
— Nu-ţi mai aminti de cele trecute, acum o apuci pe un făgaş nou.
De aceea fata se strădui, încă din primele zile, să pătrundă, cum se
pricepea mai bine, în noua ei lume, să se contopească cu ea. Se apucă să
înveţe sârguincioasă limba, să deprindă obiceiurile locului, să îndrăgească
tot ce avea Kyme mai frumos. Nu mai era Fatmş de odinioară, pe care
mama ei o mai striga uneori pe ascuns cu numele unei sfinte, ci doar
creştina botezată Pelaghia. Şi încă din primele duminici când văzu că toţi ai
casei mergeau la biserică, ar fi dorit s-o ia şi pe ea. Nu trecu mult timp şi
iată că se ducea şi ea cu lumânarea şi îngenunchea la slujbă. Se făcea că nu
bagă de seamă că toţi cei din biserică vorbesc de ea. Îşi spunea: „cât o să-i
ţină? Până la urmă o să mă accepte”. Şi într-adevăr aşa se şi întâmplă. În
două luni lumea se obişnui cu ea, fata îi învinsese, devenise de-a lor. Iar
dacă unii mai aduceau câteodată vorba de ea, era numai ca să o laude pentru
sârguinţa şi cuvioşenia ei. Nu rămăsese treabă în casă pe care fata să n-o fi
deprins şi să o facă aşa cum trebuie. Se pricepea să frământe aluatul, să
frece podelele până luceau, apoi să coboare în curte şi să pună apă la fiert în
cazan ca să spele rufe. Izbutea să facă şi treburi mai delicate, când broda
serile la lumina lămpii cearşafuri, perne, cămăşi, zestre pentru Zoi. Lalou
nu-şi mai încăpea în piele de bucurie, privind cum robotea, deoarece
vrednicia Pelaghiei le îndemna la treabă şi pe fetele ei, care erau mai mici.
Zoi nu împlinise nici 15 ani, iar mezina, Maria, avea abia opt.
În curând, datorită voinţei pe care o arăta şi căldurii cu care o primise
familia, semăna cu o floare pe care o răsădiseră în alt pământ şi se prinsese
bine; începu deja să se vadă că îmboboceşte, cu frumuseţea-i de brunetă, cu
trupul bine legat al fetelor din neamul ei. Unora li se părea că are graţia unei
căprioare şi rămâneau în loc uitându-se lung după ea. Îşi dădu seama de
aceasta şi Lalou, când ieşeau împreună în oraş. Şi începu să aibă grijă de
fată. La fel o sfătui şi moaşa Afendra:
— Ai grijă, fii cu băgare de seamă. Să n-o laşi singură nicăieri.
Lalou se temea de cei din oraş, dar Pelaghia aprinsese o scânteie în casă.
Stratis, băiatul cel mai mare al lui Kostis, care împlinise 19 ani, îşi cobora
uneori privirile ca să n-o mai vadă pe fată, iar alteori, când se întorcea din
călătorie de pe mare, se grăbea să plece din nou, temându-se de el însuşi.
Toţi credeau că era doar fiindcă îl atrăgea prea mult marea, atât de bine
izbutise să-şi ascundă focul ce-l mistuia.
 Între timp, se întâmplară şi alte lucruri pe meleagurile a căror istorie o
depanăm. Se vorbea despre un izvor ieşit în păduricea de platani, a cărui
apă era un adevărat leac pentru boli de cap şi pentru alte suferinţe; despre
un om căruia îi apăruseră pete negre pe trup, iar ai lui îl duseseră la
Soutsini; apoi despre acel sfânt. Nicodim, care venise în insuliţa pustie
Skyrupoula şi se făcuse eremit. Altul văzuse, ca şi Ghialurizii, o tipsie
mare, luminoasă, dispărând pe cer aşa cum apăruse. Iar ceilalţi îl socotiră şi
pe el de teapa Ghialurizilor, singurii care îi dădeau crezare. Cel mai
important eveniment însă din câte se întâmplaseră în ultima vreme era că
primarul oraşului primise bani şi daruri de la un necunoscut din Egipt. Banii
aceştia urmau să fie folosiţi pentru acoperişul şcolii sau pentru ajutorarea
săracilor: nu cu mult în urmă, sosise o sumă mare pentru cumpărarea unui
iconostas de marmură la biserica cea nouă a Fecioarei. Toate astea dădură
lumii de gândit. Oamenii nu mai conteneau să sporovăiască. Cine să fi fost
binefăcătorul? Şi de ce se ascundea? Nu cumva se temea că, dacă s-ar afla
cine e, îi vor cere şi altele, vor alerga la el orbi şi şchiopi ca la Sfântul
Pantelimon şi-i vor alunga liniştea? Pesemne că asta o fi fost pricina! Sau
poate o fi vorba de bogătaşi precum Averof sau Benakis care strânsesera în
Egipt avere, nu glumă, şi o donaseră statului. Orice era cu putinţă şi lumea
nu mai contenea să se mire. Doar unul ghicise adevărul, dar nu-l dezvăluia.
Era Kostis. Se gândea că banii aceia erau trimişi de fratele lui fie pentru că i
se făcuse dor de casă, fie din reunoştinţă că oraşul acela îi ocrotea fiica sau
ca să-şi spele păcatele pe care i le mărturisise. Şi, de vreme ce Iankos făcea
totul în taină, păstră şi Kostis tăcerea.
Alta era grija lui Kostis acum. Băgă de seamă că Zoi nu era în apele ei, n-
avea tragere de inimă pentru nimic, copleşită de tristeţea ce i se citea în
priviri în ultima vreme. Părintele se gândea că o mistuie pesemne un dor,
uşor de ghicit de altfel. Era dragostea ascunsă ce o nutrea pentru Dimitris
Dafnis. Şi, ca să curme răul, Kostis chibzui că ar fi mai bine s-o logodească
cu un flăcău din partea locului, îndată ce acesta se întoarse de la oaste.
Socotea că astfel fata îşi va schimba gândurile, că va înceta să viseze la
dragostea ce o mistuia. Parcă nu se întâmplă la fel cu majoritatea fetelor
care-şi îngroapă prima iubire? Dar, îndată ce Zoi îi ghici gândul, în loc să se
supună, se împotrivi curajoasă. Îi dădu de veste lui Dimitris, cerându-i s-o
răpească de la tatăl ei.
Şi acesta făcu întocmai ce-i spusese ea. Într-o dimineaţă fata dispăru de
acasă şi, înainte de a se lăsa seara, părinţii primiră vestea să n-o mai aştepte,
nici să nu încerce s-o caute, deoarece se afla deja departe cu acela ce-i era
drag. Să nu le fie ruşine că a fost răpită pentru că se va cununa chiar a doua
zi. Kostis se tulbură, era mânios foc. Lalou, amărâtă tare, învârtea în neştire
lucrul pe-o parte şi pe alta. Se temea pentru Zoi şi încercă să-şi potolească
bărbatul.
— Îl iubeşte, băiete, îi spuse şi maică-sa.
— Pe nepricopsitul ăla? Las’ să ajungă la puşcărie.
Mânia lui rămase neînduplecată. Voia să o aducă înapoi înainte de a
apuca să se lege prin cununie. Dar până să afle încotro o apucaseră, cei doi
se şi cununaseră în insula Skyros. Kostis le dădu de urmă, urcă în grabă pe
un caiac s-o aducă cu orice chip înapoi. Chiar şi măritată, tot o va aduce
acasă: era o copilă necoaptă, prea mică să poată hotărî singură. De aceea se
ducea după ei, cu gândul să-l bage pe hoţ la închisoare. Când sosi, întrebă
nişte cunoştinţe vechi de-ale lui care însă nu auziseră nimic; i se alăturaseră
totuşi şi, tot căutând împreună, găsiră un preot bătrân care trăia la mitocul
de la Muntele Athos şi care-i cununase fiindcă amândoi îi spuseseră că au
vârsta cuvenită căsătoriei. Pe tineri însă nu-i găsiră. Şase zile răscoliră
insula, merseră prin sate, pe la mitocuri, pe la colibele pescarilor şi la
bordeiele săracilor, peste tot căutară, dar în zadar. Nici urmă de pereche,
parcă intrase în pământ. Nici măcar un martor care să le spună dacă nu
cumva se îmbarcaseră şi încotro porniseră. Parcă îi înghiţise pământul şi le
pecetluise taina.
Kostis se întoarse în Kyme fără să fi izbutit. Şi cu aceeaşi mânie, şi mai
înverşunată încă, îşi făgădui sieşi ca, oriunde i-ar găsi, să-i despartă.
Căsătoria fiicei lui îl umpluse de ruşine. Ar fi dorit ca odraslele lui să-şi
înceapă viaţa sărbătoreşte, cu fală, aşa cum se cuvenea celor de starea lor. Şi
sperând ca acest început nefast să fie uitat şi să arate lumii că ştia cum să-şi
chivernisească copiii, se grăbi să aibă în casă o altă logodnă: îl sili pe fiul
cel mare, pe Stratis, chiar dacă nu era decât un flăcăuaş încă, să se ducă în
peţit, să vadă mai multe fete şi să-şi aleagă una de nevastă. Dar băiatul se
împotrivi. Zicea că nu i-a sosit încă sorocul, că ar fi mai bine să meargă
întâi la oaste. De fapt, nu voia să-şi mărturisească chinul ce-l mistuia.
Ah, părinţilor li se întâmplă uneori cu copiii necazuri de felul celor prin
care trecea Kostis acum. Închid multe taine în sufletul lor, greu să le intri în
voie. Numai tată să nu fii…
 Deşi nu avea încă anii să meargă la oaste, Stratis a plecat înainte, de
bunăvoie. Mai bine s-o termine mai devreme şi să se întoarcă să se aşeze la
casa lui. Să nu lase o treabă începută pe jumătate, se justifica el. De fapt,
voia să ascundă adevărata pricină pentru care pleca de acasă. Şi taică-su îl
rugă în zadar să nu facă una ca asta, deoarece acum, când li se întâmplase
necazul cu Zoi, n-ar fi trebuit ca băiatul să lipsească, poate ar fi fost nevoie
să plece împreună s-o aducă de unde-ar fi. Flăcăul se temea că, dacă
rămâne, să nu cumva să cadă-n greşeală, iar viaţa în casă să devină şi mai
grea. Era mai bine pentru un timp să renunţe la prezenţa Pelaghiei, să-şi
abată gândul de la ea cu alte treburi, poate, cine ştie, va întâlni o altă fată…
De aceea era prima dată când nu-i dădea ascultare tatălui. Îi sărută pe toţi şi
dus a fost. Le trimitea deseori veste că se gândeşte la ei. Cerea noutăţi
despre toţi ai casei – dacă n-au aflat cumva ceva despre Zoi a lor – şi se
interesa despre tot felul de lucruri din viaţa insulei. Însă, deşi se scurseseră
vreo cinci-şase luni de când plecase, în Kyme toate rămăseseră
neschimbate; nu se mai auzise nimic nou. Doar Ghialurizii pomeneau iarăşi
despre acel copac ciudat care dansa încet, când îi cântau melodia aceea
tristă. Şi chiar dacă lumea râdea de netoţi, până şi de copac, era şi unul care
începu să se întrebe dacă nu cumva copacul acela dansa într-adevăr uneori
şi erau nişte norocoşi binecuvântaţi de soartă cei doi nebuni care-i cântau şi-
l priveau dansând. Acesta era bunicul: când îl năpădeau amintirile despre
toate prin câte trecuse, i se părea că viaţa lui e asemenea unui copac stufos,
cu ramuri şi cuiburi de păsări, care dansa pe ascuns de alţi ochi, după o
melodie tristă, ce răzbătea din adânc şi la fel pesemne este şi viaţa celorlalţi:
un copac care dansa nevăzut de alţii, după lăuta sau vioara unui nebun. Dar
cui să-i mărturiseşti gândul ce te frământă? Lumea te-ar crede şi pe tine
smintit. De aceea i-l dezvălui doar fiului său. Acesta cântări spusele tatălui,
le luă aminte.
— Poate o fi aşa cum zici, îi dădu dreptate Kostis.
Oare viaţa lui nu era aidoma unui dans nebunesc, în care era împins ba de
unul, ba de altul, aşa cum i se întâmplase nu demult?
Un marinar îi dădu într-o bună zi de ştire că fata lui se afla la Alonniso.
Fără să piardă o clipă, Kostis se îmbarcă pe un vas ce pleca într-acolo, cu
gândul s-o caute, s-o găsească şi s-o aducă cu orice preţ înapoi. După mult
căutat o găsi în cele din urmă în căsuţa sărăcăcioasă a unui marinar. Era
singură cu nevasta acestuia; cei doi bărbaţi lipseau, se tocmiseră pe un vas
ca să-şi câştige pâinea. Mai întâi o zări de departe şi se asigură că e Zoi şi
apoi apăru în faţa ei cu doi jandarmi şi cu actele în mână cum că era minoră
iar bărbatul ei urma să fie pedepsit de lege. Socotea că o să-l înfrunte şi pe
netrebnic şi era pregătit. Dar se nimeri ca fata să fie singură, cu biata femeie
ce-i dăduse găzduire. Şi o luă pe sus fără ca Zoi să poată crâcni, o urcă pe
vas şi se întoarseră în Kyme.
Acasă, mama ei se purta cu blândeţe şi-i dăscăli şi pe ceilalţi să nu mai
aducă vorba de cele petrecute ca să nu-i deschidă rana. Să se poarte ca şi
cum Dimitris n-ar fi răpit-o şi nu s-ar fi cununat cu ea. Însă Kostis se temea
ca nu cumva să vină bărbatul ei şi s-o ia înapoi, pentru că ruşinea asta ar fi
fost şi mai greu de îndurat decât prima. De aceea se purta aspru. Îi interzise
fetei să iasă din casă şi nici la fereastră n-o lăsa să apară. Se gândea că,
după un timp, căsătoria ei nechibzuită va deveni un chin şi îl va respinge ea
singură pe sărăntocul de bărbatu-său, hotărând să sfârşească de bunăvoie o
dată pentru totdeauna cu el. Aşa cel puţin nădăjduia Kostis. Şi-i puse de
pază pe Pelaghia şi pe Patios, feciorul cel mijlociu. Dar acesta, după trei
săptămâni, se plictisi şi începu s-o şteargă de-acasă. Se ducea pe ţărm să
deprindă şi el tainele marinăritului; călca, se vede, pe urmele fratelui mai
mare, îl atrăgea şi pe el marea. Asta o făcu şi pentru că nu avea nicio ştire
despre Dafnis, nu apăruse să-şi ceară soţia înapoi. Credeau că el s-o fi
împăcat deja cu gândul c-o pierduse şi nu va mai încerca s-o ia înapoi,
obosit de sărăcia în care se zbătuseră. Începură să spere că lucrurile se vor
linişti. De aceea şi slăbise Patios pânda.
Dar ce e scris să se întâmple tot se întâmplă. „Necesarul alungă
imposibilul”, scria şi Zoi cu acul pe broderie, închisă în casă, lucrând
tăcută. Într-o seară ploioasă, după 40 de zile de la întoarcerea fetei, sosi şi
soţul ei şi bătu la uşa lui Kostis să i se deschidă. Se întorsese cu o noapte
înainte la Alonniso şi, cum nu-şi găsi soaţa acasă şi i se spuse că tatăl ei
venise şi-o luase şi se îmbarcaseră pe un caiac, porni şi el în grabă spre
Kyme, deznădăjduit, şi iată că bătea acum la uşa lor. Pelaghia ieşi să vadă
cine bate şi, când îi spuse lui Kostis, acesta porunci:
— Lăsaţi-l afară. Nu-i deschideţi. O să plece până la urmă.
Însă tânărul nu se descurajă. Şi cu cât ploaia cădea mai tare, înăbuşindu-i
bătăile, cu atât izbea cu pumnii mai puternic în poartă, doar-doar îi vor
deschide. Începu să strige îndurerat, glasul lui dezvăluind dragostea ce i-o
purta lui Zoi.
— Zoi, Zoi, deschide-mi! Vino! Ştiu că mă iubeşti şi tu.
Se adresa apoi celorlalţi din casă:
 — Deschideţi-mi, dacă sunteţi creştini!
Auzeau toţi vecinii, deschideau uşi şi ferestre, priveau ce se întâmplă, le
închideau la loc şi-şi vedeau de-ale lor. Numai în casa Karalizilor era ca şi
cum n-ar fi răzbătut nimic din strigătele deznădăjduite ale tânărului bărbat
îndrăgostit. Nici uşă nu scârţâi, nici fereastră nu se deschise. Toată casa
părea nepăsătoare, surdă. Aşa poruncise Kostis, să nu apară niciunul din ei,
iar hotărârea lui era lege pentru toţi. Era doar stăpânul de temut al casei.
Dimitris se zbuciuma în zadar în furtună. Ploaia ce cădea cu găleata îl udase
până la piele.
— Deschideţi-mi! Vă implor, deschideţi! Vino afară, iubita mea, să stăm
de vorbă!
În zadar se frământa şi Zoi în casă auzindu-l cum strigă. Inima n-o răbda
să-l alunge şi plângea în hohote. Se ruga, când de maică-sa, când de bunică-
sa, să încerce să-l înduplece pe tatăl ei ca s-o lase să iasă şi să-şi vadă
bărbatul. Părintele ei însă se arăta neînduplecat. Nu încăpea discuţie.
Socotea că trebuie să termine o dată pentru totdeauna cu această poveste
încâlcită. Altfel totul ar fi fost pierdut. Şi stărui:
— Cât îl vor ţine puterile, n-are decât să strige. Până la urmă o să se lase
păgubaş şi o să plece. Oricum l-a auzit toată mahalaua şi mâine o să vuiască
de cele întâmplate.
Dar cu acelaşi gând stăruia şi tânărul. „Cât timp o să mai rabde? O să i se
înmoaie inima, o să-mi deschidă în cele din urmă”. Şi nu se opri o clipă.
Bătea, se ruga, plângea ca un copil care îşi pierduse mama.
— Zoi a mea… Zoi a mea, vino!
Trecea vremea, ploaia se revărsa necontenit, hainele îi erau ude leoarcă,
umezeala îl pătrunsese până la oase şi el, cu speranţa neclintită în suflet, îi
implora:
— Deschideţi-mi!
Până când osteni şi amuţi. Se prăbuşi istovit pe caldarâm în faţa porţii,
continuând să plângă îndurerat, într-un târziu, şi plânsul slăbi şi se stinse. Îl
părăsi curajul. Pelaghia, care privea pe ascuns, îl zări în întuneric prăbuşit la
pământ, cu apa şiroind pe el şi se temu că şi-a dat sufletul, aşa cum zăcea
nemişcat. Se hotărî să iasă afară cu orice preţ să-l îngrijească, chiar dacă ar
fi fost pedepsită după aceea. Dar până să găsească îndrăzneala necesară, se
auzi un ţipăt sfâşietor care-i înfiora pe toţi:
— Băiete! Dimitris al meu! De ce-ai făcut una ca asta?
 O femeie înainta prin beznă, cu sufletul la gură şi, văzându-şi fiul lungit
la pământ, se prăbuşi asupra lui. Îi luă în braţe, plângând în hohote.
— De ce n-ai venit mai întâi la mine? Te-aş fi povăţuit ce să faci.
Dar tânărul n-o auzea. O privea cu ochii tulburi ca stropii de ploaie ce-i
şiroiau pe faţă. Pe obrajii mamei curgeau lacrimi mari. Privirea îi ardea
parcă. O înţelegea, dar nu mai avea puterea să-i răspundă.
— Hai, îl îndemnă mama cu duioşie. Ridică-te să mergem acasă.
Încercă să-l ridice, dar nu izbuti, era greu. Atunci Pelaghia trase zăvorul
de la poartă şi o ajută pe bătrână.

Viaţa e asemeni unui lanţ în care unul se prinde de celălalt. Din noaptea
aceea Dimitris căzu grav bolnav, avea o tuse seacă şi fierbinţeală mare.
Trupul îi ardea. Lumea află îndată de boala lui, deoarece a doua zi, de cum
se lumină, vecinii purtară pe ascuns vorba despre cele întâmplate în timpul
nopţii. Cum să scape lumea un asemenea prilej de cleveteală? Unii spuneau
că din pricina statului îndelungat în ploaie făcuse pleurezie, alţii că ar avea
pneumonie. Începură să-l compătimească pe tânăr – ca şi pe mama lui, care
nu-l mai avea decât pe el pe lume – şi chiar dacă n-o mărturiseau făţiş, îl
învinuiau pe Kostis care nu-i deschisese poarta şi-l lăsase fără pic de milă în
ploaie ca să-l doboare furtuna şi să-i vină de hac.
Deşi nu îndrăzneau să i-o spună verde în faţă lui Kostis, acesta îşi dădea
seama despre ce se vorbea în spate, ce povară îi aruncase lumea în cârcă.
Aflând că Dimitris e tot mai rău şi febra nu-i cedează, îşi dădu seama că e
răspunzător şi atunci îl rugă pe ascuns pe doctor să se ducă să-l îngrijească.
— Eu o să te plătesc pentru tot ce faci.
Îi mărturisi acestuia temerile lui, încercă să-l lămurească de ce se purtase
aşa.
— E drept că nu-l vreau ca ginere, dar e tânăr şi sărac şi e păcat să sufere.
Mai era însă ceva care-l îndemnase să facă acest lucru: teama pentru fiica
lui. Ce va simţi Zoi dacă bărbatul ei se îmbolnăvea şi mai rău? Dacă îl va
socoti ucigaş pe taică-su? Va fi vai şi-amar atunci de Kostis! Şi cum îi era
teamă înţelegând de-acuma cât de vinovat se făcuse, gândul îi zbură la cele
discutate cu Iankos a doua seară când se întâlniseră la mitoc: „Spune-mi,
frate, noi cum suntem? Buni sau răi?” „Suntem şi una şi alta. Şi ai lui
Dumnezeu şi ai diavolului”. „E cu putinţă?” „Da. Cel puţin, încheiase
acesta, de-am simţi dinainte câte poate aduce după ea asprimea noastră…
Poate ne-am feri.”
 Şi iată ce a urmat după noaptea când Kostis şi-a lăsat ginerele în ploaie.
Înainte de a se împlini o lună, într-un amurg, Zoi se nimeri să fie la
fereastră. În clipa aceea îl zări pe popa Stamatis purtând patrafirul şi ducând
potirul sfânt. Psalmodia încet, însoţit de un copil îmbrăcat şi el în odăjdii
popeşti şi ţinând o torţă aprinsă în mână. Fata se înfioră când îi văzu, de
parcă ar fi presimţit o nenorocire, îşi făcu înspăimântată cruce şi îndată se
întoarse în cameră, o căută pe Pelaghia şi o trimise să ceară veşti despre
bărbatul ei. După jumătate de ceas, aceasta se întoarse şi îi spuse că tânărul
era la fel de grav bolnav, dar nu mai rău. De fapt, fata îngăimase aceste
vorbe doar ca s-o liniştească pe Zoi. Dar a doua zi dimineaţa se auzi
dangătul trist al clopotului. Şi vestea sosi îndată:
— A murit Dimitris Dafnis.
— Dumnezeu să-l ierte.
— Mai bine pentru nenorocit.
Se strânse lume multă acasă la el să-l vadă. Se duse în haine cernite şi
Zoi. Nu-i mai păsa de ce va zice tatăl ei şi intră în căsuţa sărăcăcioasă. Îşi
sărută bărbatul, fără lacrimi, fără să scoată o vorbă. Ce gând urmărea oare
de se purta atât de ciudat? îşi pecetluise însă taina în inimă. Se întoarse
acasă tăcută. Era limpede de unde venea, dar tatăl ei împreună cu toţi ai
casei hotărâseră să n-o întrebe niciunul, nici să n-o împiedice de la ce voia
să facă. Se temea şi de aceea o lăsa în pace. „Într-o zi îi va trece… Se va
vindeca”, aşa socotea în mintea lui. Şi când a doua zi bătu clopotul de
înmormântare, se făcu că n-o vede pe Zoi plecând şi îndreptându-se spre
cimitir. Abia atunci îşi ieşi fata din muţenie, o îmbrăţişă şt-o sărută pe
mama lui Dimitris.
— Amândouă l-am pierdut. Amândouă, pe veci.
Ce să fi însemnat vorbele ei al căror tâlc nu-l pricepură? Mângâiere?
Jurământ? Făgăduială? Timpul o va arăta.
Lumea o văzu şi începu din nou să şuşotească, se gândea la cât de mult
şi-a iubit soţul şi n-o mai învinuiau pe Zoi, aşa cum îl învinuiau pe tatăl ei.
Vorbeau despre sărăcia în care trăiseră cei doi îndrăgostiţi la Alonniso unde
se ascunseseră, de răbdarea cu care îşi înduraseră soarta. Toate acestea le
povestise mai întâi un marinar care sosise de acolo şi fiecare le mai înflorea
punând şi de la el. Dădeau chiar şi amănunte. „Din zece măsline trăiau cinci
zile…“ Şi altele de acest fel. Bine e să nu dai lumii prilej să bârfească,
fiindcă nu-i scapă nimic ca să foarfece şi să întoarcă pe toate părţile, cum
pofteşte ea.
 Dar se întâmplă în vremea aceea o nenorocire care îndepărtă acest subiect
din gura lumii, deoarece era mult mai tristă şi o cutremură. Într-o noapte cu
furtună şi fulgere, într-un loc aflat dincolo de mori, la un conac singuratic,
trăsnetul izbi una din ferestrele cu obloane de fier, pătrunse în încăpere,
căzu pe podea şi de aici trecu prin perete în camera alăturată, unde era
dormitorul copiilor. Trei frăţiori, de 11, 9 şi 6 ani ce dormeau în acelaşi
aşternut, fură ucişi în somn. În altă cameră se afla mama lor, cu un alt copil;
din pricina bubuiturilor, nu-şi dădu seama îndată ce se întâmplase. Şi abia
când, după puţin, se sculă şi se duse să vadă dacă nu s-au dezvelit, îi găsi
morţi şi înnebuni pe loc. Ieşi în mijlocul furtunii şi începu să ţipe. Alergară
de la casele învecinate şi lumea toată era în picioare. Unii se duseră şi-l
chemară pe tatăl care era cu alţi doi copii mai mari la o petrecere, la o
logodnă în împrejurimi. Şi bine că se întâmplase aşa, deoarece, dacă ar fi
rămas acasă, i-ar fi ucis trăsnetul pe toţi. Înnebuni de durere şi tatăl când
află nenorocirea. Îşi izbea de disperare capul de zid şi, dacă nu l-ar fi ţinut
oamenii, s-ar fi omorât. Şi ce să mai vorbim de cele întâmplate la cimitir,
când i-au îngropat pe toţi trei în acelaşi mormânt! Câtă durere şi jale a
fost… Părinţii şi fraţii care supravieţuiseră se prăbuşiseră pe sicriele celor
morţi şi nu voiau să-i pună în mormânt. Iar de durerea şi mila lor plângea
toată lumea. Un ochi nu rămăsese neînlăcrimat şi niciun chiparos neîndoit şi
despre asta tot sporovăia lumea cu tristeţe de la un timp. Povestea tristă a
perechii de îndrăgostiţi, înmormântarea nefericitului tânăr au fost astfel date
uitării. Aşa se face că întotdeauna există ceva mai rău ca să ştergi cele rele.
Numai acela care a avut legătură cu nenorocirea nu o poate uita şi soarta îi
rămâne pecetluită. Aşa s-a întâmplat şi cu tânăra văduvă.
E adevărat că Zoi nu s-a înfăşurat în negru, iar în casă se purta potolit, ca
şi cum n-ar fi plecat niciodată de-acolo şi nu s-ar fi cununat cu cel drag,
împotriva dorinţei tatălui său. Din clipa când îl văzuse pe preot că se duce
să-l împărtăşească pe bărbatul ei, hotărârea ei fusese luată o dată pentru
totdeauna. Iar dacă fata se îndeletnicea ca de obicei cu treburile casei, să
adape vitele la grajd, să frământe aluatul, să culeagă smochine, fără să
pomenească nimic despre căsătoria nefericită şi despre soţul dispărut, în
suflet viaţa îi era pecetluită până Ia moarte. Cum aşa? O vom arăta la timpul
potrivit. Iar hotărârea ei devenea tot mai de neclintit o dată cu trecerea
anilor. Însă izbuti să-şi amăgească tatăl. După un an o peţi un inginer tânăr,
care venise să lucreze la mină şi voia să se stabilească în Kyme. Fata îi
plăcu. Kostis o întrebă întâi pe Zoi. Dorea, în tot ce o privea, ca fata să
încuviinţeze, să nu-i mai dea pricină şi pentru alte amărăciuni. Iar dacă
plănuia acum această căsătorie, era mal mult ca s-o abată de la tristeţea în
care se cufundase şi s-o căpătuiască mai întâi pe ea, înainte de a începe să-i
aşeze la casele lor pe ceilalţi cinci copii. Îi vorbi cu blândeţe despre tânăr,
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic care să-i fi amărât atâta. Iar ea, liniştită,
îi răspunse:
— Nu vreau. Lasă, tată.
Se temu s-o întrebe de ce refuză. „Poate că mă grăbesc şi încă nu s-o fi
închis rana. Să mai aştept.” Aşteptă să mai treacă un an şi puse ochii pe un
altul. Unul care ţinea o prăvălie în port şi unde cei care se întorceau de pe
mare găseau tot ce·pofteau. De la cărbuni până Ia biscuiţi, brânzeturi şi
zarzavaturi. Gospodar aşezat şi nu prea tomnatic, abia trecut de 30 de ani.
Şi Kostis o luă din nou pe Zoi cu binişorul:
— Încearcă să te mai gândeşti, o sfătui.
La fel de calm a venit şi de data asta răspunsul ei:
— Nu vreau. Lasă, tată.
Îi dădu pace un timp. Se gândea: „Până va împlini 20 de ani, toate vor fi
uitate… Mai am vreme până atunci”.
Dar nu socotea deloc bine, deoarece Zoi, prin calmul pe care-l arăta şi
prin soarta pe care şi-o alesese, îşi răzbuna astfel soţul pierdut. O dorea din
toată inima… Acesta era ţelul ei în viaţă.

Capitolul X

VIAŢA OAMENILOR DE PE UN anumit meleag este aidoma unei lumi

întregi. De-a lungul anilor care se scurg pe nesimţite, strânge felurite
întâmplări, bune şi rele, se hrăneşte din faptele celor care pleacă sau vin,
obişnuite sau ieşite din comun. Trăieşte în cuibul ei, însetată să afle ce se
întâmplă pe meleaguri mai îndepărtate. Viaţa este asemenea unui trunchi de
copac uriaş care-şi trage seva din adânc şi hrăneşte la rândul lui ramuri şi
frunze şi în crengile căruia poposesc păsări şi fluturi iar în scorbură
forfotesc insecte. Dacă stai deoparte şi priveşti, pe ramurile unor copaci
falnici vei vedea uneori şi arătări care te înspăimântă, fiare sălbatice.
Astfel trăia, aşadar, Kyme cu toate câte se întâmplau în oraş, pe insulă, în
împrejurimi şi în întreaga ţară. Ochii îi erau acum aţintiţi spre Creta care se
răsculase împotriva turcilor ca să-şi câştige şi ea libertatea; auzise şi
bubuitura ce zguduise Muntele Arkados, când cei închişi în mănăstirea de
aici dădură foc la praful de puşcă şi săriră cu toţii în aer (noiembrie 1864).
Şi cu cele ce se petreceau în Creta şi cu altele de acest fel ce aveau loc în
Tesalia şi Epir, nădăjduiau că în curând hotarele ţării se vor lărgi. Atunci a
avut loc căsătoria regelui cu prinţesa creştină Olga din Petersburg. Oamenii
se gândeau acum că Grecia va căpăta astfel sprijinul ţarului. Toţi discutau
despre asta prin cârciumi, o doreau din tot sufletul. Luau ca pe un semn bun
faptul că în anul căsătoriei regelui s-a nimerit să aibă recolte bogate, ulei de
două ori pe cât făceau de obicei, iar vinurile s-au vândut pe dată. Kymioţii
au început să-şi boteze copiii, aşa cum se întâmplă peste tot în Grecia, cu
numele regelui şi al reginei: Gheorghios şi Olga. Apoi, când se născu
moştenitorul, care primi numele vechi bizantin Konstantinos, nădăjduiau că
le va fi din nou scris grecilor să ia Constantinopolul, deoarece de un
Constantin a fost întemeiat, cu un Constantin a luptat, tot cu un Constantin
se va bucura din nou. Speranţe şi vise nutrite de poporul însufleţit de Marea
Idee. Când apărură în prăvălii farfurii pe care erau pictate chipurile regale şi
pe margini regiunile aflate încă în robie – Creta, restul insulelor, Tracia,
Rumelia, Macedonia, Epirul dincolo de Korytsa – casele din Kyme se
umplură cu ele. Oameni cu stare şi săraci mâncau astfel cufundaţi în visare.
Şi tăvile de servit băuturi cu picturi care înfăţişau Constantinopolul cu
golful din jur erau adevărate icoane pentru ei. Numai învăţătorul pe care
anii îl împovăraseră de acum şi îi curmaseră zelul de a povesti, se arăta mai
neîncrezător faţă de speranţele celorlalţi.
— Ah, n-o să i se îngăduie Greciei să ia înapoi ce i se cuvine, spunea el.
Se tem ca ţara să fie mare. Ar vrea să rămână mică, ca să se afle oricând la
cheremul lor. Iar ţarul ar dori ca strâmtorile să fie mai degrabă în stăpânirea
unei Turcii slăbite de lupte decât a unei Grecii puternice.
Ai fi zis că temerile mai mult chiar decât vârsta îl făcuseră să se
încovoaie. Dacă ai fi cercetat mai îndeaproape ce-l îndoise la urma urmei, ai
fi văzut că de vină erau greutăţile în care se zbăteau ţara şi poporul, atât de
înflăcărat patriot era. Dar oricum trecuse bine de 85 de ani şi uleiul din
candela sa era pe sfârşite. Într-o dimineaţă se auzi că s-a stins. Îşi dădu
sufletul în casa lui, privind harta lui Rigas pe care o adusese de la Triest şi o
păzise cu evlavie toată viaţa. Se stinse visând şi el. Şi chiar dacă nu lăsase
urmaşi, toţi îl plânseră când trecu în lumea cealaltă, de parcă ar fi fost copiii
lui. Se duse lume multă la priveghi. Mai rău era că nu se afla nimeni în jurul
lor la fel de învăţat cum fusese el. Despre el spuse Panaghis Fregadis că
atunci când mor unii, e ca şi cum tiparele lor s-ar fi spart în veci, să nu mai
răsară alţii ca ei. Poate că o fi având dreptate. Dar viaţa are grijă de toate şi
tocmai atunci când zici că s-a dus de pe lume unul care-i era folositor, iată
că se iveşte un altul vrednic să-i ia locul. Şi asta se întâmplă pentru că aşa e
dat, ca oamenii să nu rămână fără sprijin şi să aibă întotdeauna alături pe cel
care le trebuie.
Cam acestea despre viaţa din Kyme. Dar fiecare casă îşi avea
întâmplările ei. Lui Kostis Karalis, de pildă, îi lipseau de-acasă feciorii mai
mari. Stratis era încă la oaste, nu li se dădea drumul deoarece relaţiile cu
Turcia se înrăutăţiseră. Iar Patios lucra tot pe corabie. Îl întrecuse pe Stratis
în vrednicie şi plutea tot mai departe, trecea Bosforul, ajunsese în
Dobrogea, la Marea Neagră. Într-o călătorie la Pyrgos îi fu scris să-şi
întâlnească aleasa inimii. Cunoscu aici o fată care-i plăcu. Bulgăroaică,
creştină. Thodora se numea. Nu spuse nimic alor săi când se întoarse, se
gândca s-o ia de nevastă mai târziu. Aşteptă un timp să vadă ce se va
întâmpla cu Stratis şi cu Zoi, dacă se vor hotărî să-şi facă ei mai întâi cămin.
Dădu Domnul şi Stratis se liberă. Se întoarse acasă înconjurat de bucuria
tuturor. Maică-sa, mai ales, se bucura de parcă ar fi primit soarele în dar.
Zile întregi îl răsfaţă gătindu-i tot felul de bunătăţuri. Pui la ceaun, peşte
proaspăt de tot felul adus de pescari. Şi taică-su socoti că sosise ceasul să-i
vorbească deschis. „Fiule, trebuie să te însori. Deschide tu şirul…” Credeau
că dacă el se va hotărî, îi va urma pilda şi Zoi. Dat băiatul nici vorbă să
audă de una ca asta. „Nu m-am gândit încă. Mai lasă, tată.”
Patru ani lipsise şi gândul că Pelaghia va pleca între timp din casă nu se
împlini, fata rămăsese neclintita acolo, stăpâna inimii lui. Se ferea să
rămână singur cu ea, să nu se dea de gol cu vreo vorbă, însă când se
întâlneau trecând dintr-o încăpere într-alta, fata avea în ochi, când îşi pleca
privirea, ceva care mărturisea totul celui care o iubea. Kostis, tot gândindu-
se la refuzul băiatului, băgă de seamă într-o bună zi acest lucru şi se îngrozi.
Nu cumva Stratis o iubea pe fiica fratelui său? Şi dacă era aşa, cum să-i
vorbească? Ce să-i spună? Să destăinuie povestea Pelaghiei, să spună care-i
fusese vina? Încâlcită treabă! Dar mai bine să-i destăinuie totul, pe urmă să-
i ceară umilit milă şi iertare, decât să rămână mut şi să lase lucrurile să
apuce pe o astfel de cale care ar fi fost totodată şi pedeapsa ce-l ajungea cu
întârziere pe cel care păcătuise odinioară. Aşa că se hotărî: îl va lua pe băiat
deoparte, într-o bună zi, şi-i va spune: „Fiule, uite aşa şi pe dincolo…” Dar
îi lipsea curajul şi tot amâna. Între timp, Patios se duse din nou la Pyrgos şi
se întoarse hotărât de data asta să pună în faptă ce plănuia de mult.
— Am găsit acolo o fată şi-aş vrea s-o iau de nevastă. Daţi-mi
binecuvântarea.
Toţi ai casei au rămas surprinşi. Îl socoteau încă necopt de însurătoare, nu
împlinise nici 18 ani. Ar fi fost îneântaţi dacă ar fi fost vorba de o căsnicie
cu o grecoaică. Şi s-ar fi mândrit pe bună dreptate. Ar fi spus: „Mirii sunt ca
nişte flori”. Îi necăjea însă faptul că mireasa era bulgăroaică. Se gândeau ce
va zice lumea despre ei. Ce, au dispărut fetele din partea locului de s-a dus
să-şi ia de nevastă o străină? Şi de unde? Tocmai de la bulgari! Nu le
povestise unchiul Patios cât avusese patriarhul de pătimit cu ei? Şi câte vor
auzi încă… Şarpe la sânul lor vor încălzi…
Îi răspunseră aşadar că nu încuviinţau căsătoria. Băiatul înţelese însă
lesne pricina. Şi încercând să-i înduplece, se apucă să-i lămurească: le spuse
că fata vorbea greceşte, că ştia obiceiurile grecilor, deoarece crescuse în
cartierul grecesc. Că acolo, la Pyrgos, pe ţărmul Mării Negre, şi la
Filippopolis înflorea elenismul, încât aveai impresia că te afli în patrie. Şi
pe deasupra, unii dintre bulgarii de acolo aveau strămoşi greci. Poate că şi
fata pe care o va lua de soaţă să fi avut sânge grecesc în vine.
Şi le spunea toate acestea cu înţelepciune şi vădind o iubire atât de
puternică, încât mama lui se înduplecă pe dată: îi era teamă că, dacă-i vor
sta împotrivă, s-ar putea să aibă din nou necazuri.
— Ai văzut cu Zoi dacă ne-am împotrivit, încerca Lalou să-şi înduplece
soţul. Cu ce ne-am ales? Hai mai bine să nu-i împiedicăm pe copii să facă
ce cred ei de cuviinţă.
Bărbatul o ţinea una şi bună pe-a lui:
— Tu mă înfrunţi…
— Da. O iau asupra mea. Dă-i doar binecuvântarea şi să ne ajute
Dumnezeu să iasă totul bine…
Aşa se făcu că Patios se duse pentru a treia oară la Pyrgos în Bulgaria să
şi-o aducă pe Thodora a lui. Îl luase în peţit pe fratele mai mare, cu daruri
de la toată familia lor, aşa cum se cuvenea.

Cei doi fraţi au petrecut de minune în Bulgaria. Cel mare avea grijă de
mezin ca un părinte şi acesta se arăta ascultător. Au făcut impresie bună, se
vedea că veneau dintr-o casă în care primiseră educaţie aleasă. Atât îi
cinsteau pe amândoi încât un unchi al miresei puse ochii pe Stratis şi se
gândi să-l însoare cu una din fetele lui. Aduse vorba pe ocolite. N-ar fi oare
bine ca Thodora să aibă în Kyme tovărăşia unei verişoare şi ei doi să vină
când poftesc să-şi ia zestrea? spunea şi altele, tot pe departe, doar-doar îl va
îndupleca. Că bulgarii îi iubesc pe greci, deoarece au aceeaşi credinţă iar cei
doi fraţi, Chiril şi Metodiu, dăduseră scrierea tuturor slavilor. Însă în zadar
le vorbea. Stratis se făcea că nu pricepe. Şi acolo pe meleaguri străine,
gândul îi zbura tot la Pclaghia. Dar chiar dacă n-ar fi fost această pricină, ce
impresie ar fi făcut acasă dacă s-ar fi întors amândoi cu mirese de alt neam?
De aceea lăsă să se stingă acest gând. Hotărâră nunta lui Patios cu Thodora
şi îndată ce găsiră vas spre sud, îmbrăţişară rudele miresei, făgăduiră să se
întoarcă în curând şi duşi au fost. Luară şi lăzile cu zestrea pe care fata şi-o
cususe singură. Părinţii ei voiau să arate cuscrilor că şi fiica lor se trăgea
dintr-o casă de gospodari vrednici. Dar şi fără asta erau siguri că o vor primi
cum se cuvine, fiind harnică şi răbdătoare şi cu vorba dulce.
Din prima clipă când puse piciorul în Kyme toţi din familia Karalis o
priviră cu ochi buni. Dacă la început li se păru puţin mai mare de ani decât
Patios al lor, uitară repede asta, deoarece preţuiau calităţile fetei. Ştia să
muncească şi-şi iubea şi respecta soţul. Cu toţi se purta îndatoritor. Deveni
prietena şi sora fetelor din casă, astfel încât, soacra ei, Lalou, nu simţi
niciodată nevoia s-o cicălească. Doar Vanghelini, bătrâna, o dată, într-un
ceas de asfinţit, când Thodora întindea rufele cu Zoi în curte, îşi spuse cu
glas tare oful ei despre amândouă.
— Multe poate face omul în viaţă. Dar lucrul cel mai frumos este să aibă
copii. Ascultaţi-mă pe mine care-am văzut multe.
Fetele pricepeau unde bate bunica.
— Şi dacă nu poţi să-i faci? întrebă Zoi gânditoare.
— Ia în grijă alt om. Dă-i tot ce ai.
Cele două tinere se opriră puţin din treabă, gândindu-se la tâlcul vorbelor
ei.
— Şi dacă nici asta nu poţi? întrebă iar Zoi.
— Poţi. Dacă o să cauţi, o să găseşti, o ţinea bătrâna pe-a ei.
— Şi dacă nu? întreb, dacă nu poţi? nu se lăsă mai prejos nici nepoata.
— Ei, atunci du-te şi sădeşte un pom, rosti bătrâna de parcă s-ar fi
mâniat.
Vorbele ei aveau parcă forţa unui oracol în amurgul liniştit. Şi, ca şi cum
şi-ar fi amintit deodată de ultimul sfat pe care-l dăduse, îi spuse nepoatei
sale:
 — Hai cu mine la Misokampo.
— De ce?
— Să mergem să sădim nişte pomi. Le spun să-mi pregătească puieţii.
— Kostis, Lalou, Iankos, Vanghelini, Kostis…
— Ai mai spus, bunico. Ai mai botezat un copac cu numele ăsta.,
— Nu-i nimic. O să vină pe lume şi alt băiat cu acest nume.
Când isprăviră cu săditul, se aşeză pe o piatră între cele două fete,
chiparoşii ei, îi ceru nepoatei să-i dea de băut, îşi potoli setea sorbind din
ploscă, le privi şi-şi dădu sufletul, ca şi cum le-ar fi lăsat moştenire ruga ei.
Aşa se stinse Vanghelini. Zoi ieşi la răscruce şi-i strigă pe ţăranii de pe
câmp să o ia să o ducă acasă. Ce să zici? Fiecare cu sfârşitul lui. Acasă o
spălară, o îmbrăcară în haine noi, veniră bocitoarele. Iar se umplu cimitirul
de lume. Doar pe Thodora n-o lăsară să meargă, deoarece i se apropia
ceasul să nască. După nouă zile o apucară durerile facerii. Veni moaşa
Afendra şi primi o fetiţă ce atârna greu în braţele ei bătrâne. Atunci Lalou
dori să cinstească încă o dată amintirea celei dispărute, dându-i copilului
numele ei.
— Vanghelini să-i spunem, ca să-i cinstim amintirea.
Părinţii copilului încuviinţară. Şi aşa răsună din nou în casă numele
răposatei. Şi înainte de a se scurge cei trei ani de doliu, Kostis, în tristeţea
lui, ascundea şi o altă taină: dorea ca şi fiica lui să aibă căminul ei, deoarece
cu trecerea timpului tinereţea se ofileşte. Şi-l întrebă pe unchiul Filip dacă
nu ştie vreunul din neamul nevestei lui care să fie soţ bun pentru Zoi. Îi era
teamă că, cu cât se scurgea vremea, fata o să-şi piardă prospeţimea şi atunci
cine o să se mai uite la ea? o întrebă din nou şi pe ea. Dar primi acelaşi
răspuns:
— Lasă, tată. A trecut timpul…
Găsi pe deasupra pretextul că-i va judeca lumea că fac nunţi când ţin
doliu. Dar căsătoria este una din cele şapte taine şi poate avea loc în orice
ceas. Văzând că nu izbuteşte nimic cu Zoi, îl luă din nou la rost pe Stratis:
— Hai, îi spuse rugător. Nu lăsa să-ţi treacă vremea. Dar când şi băiatul îl
refuză, nu mai avu pace. Se hotărî să-i vorbească deschis:
— Sunt necăjit că nu mă asculţi.
Băiatul se arătă surprins:
— De ce, tată?
— Nu-ţi pot lămuri în două vorbe. Sunt multe de povestit. Trebuie să
avem vreme.
 Ieşiră din casă, se îndreptară spre câmp ca să fie singuri. Şi când nu mai
era ţipenie în jur, Kostis îl rugă:
— Aş vrea să nu dezvălui nimănui ceea ce vei auzi. Judecă-mă, acuză-
mă, accept orice, numai gura să-ţi rămână pecetluită, deoarece la mijloc se
află şi alte vieţi de care suntem răspunzători.
Stratis se încruntă:
— Despre ce e vorba, tată?
Dar acesta stărui:
— Îmi făgăduieşti că păstrezi taina? Ca de la bărbat la bărbat.
Se priviră în ochi.
— Îţi jur.
Îi strânse mâna şi-l sărută pe obraz. Şi atunci părintele începu să-i înşire
blând:
— Am citit în sufletul tău, băiete. Văd suferinţa prin care treci. Şi mă
doare.
— Ce vezi, tată?
— O iubeşti pe Pelaghia, să nu zici că nu-i adevărat. Băiatul era surprins,
dădu să se apere. Dar tatăl i-o luă înainte şi continuă:
— Dacă îţi trebuie, judecă după taina pe care ţi-o voi dezvălui.
— Ce taină? sări ca ars tânărul îndrăgostit.
— Sunt frate cu tatăl ei.
— Ce spui, tată?
Acum surpriza era şi mai puternică. Un altul în locul lui, când ar fi văzut
că băiatul îşi pierde cumpătul, ar fi oprit discuţia aici. Dar Kostis era de-
acum hotărât să-i mărturisească totul, încredinţat că numai astfel îl poate
ajuta. Şi începu cu începutul: cum au devenit el şi Iankos fraţi, atunci când
părinţii tocmai se refugiau din Psara, cum a păcătuit el cu o soră a lor de
suflet care de deznădejde s-a aruncat în fântână, cum a lăsat să cadă păcatul
asupra celuilalt şi la ce liman, după atâţia ani, i-a scos soarta. Cum a venit
Iankos pe ascuns în Kyme şi i-a povestit întâmplări de necrezut, cerându-i
lui Kostis să-i cumpere, chipurile, fata nefericită care era Pelaghia. Când
termină de povestit, adăugă:
— Şi acum n-ai decât să judeci singur.
Băiatul, tulburat de cele auzite, rămase o clipă pe gânduri.
— Dar nu sunteţi fraţi de sânge, tată.
Căuta în fel şi chip să se agaţe de ceva.
 — E adevărat, recunoscu Kostis. Însă ca fraţii am crescut şi fraţi am
rămas. Copilul lui e ca şi copilul meu.
Stratis căzu iar pe gânduri. Rămase o vreme tăcut în timp ce tatăl îl
privea întrebător:
— Ce răspunzi?
Soarele care apunea îşi împletea ultimele raze cu ramurile copacilor,
coborând încet în spatele muntelui.
— Se înserează, spuse fiul. Hai, tată, du-te tu înainte. Lasă-mă singur să
mă gândesc. Vin şi eu mai târziu.
Părintele îl prinse pe după umăr, ca şi cum i-ar fi spus: „Să te lumineze
Dumnezeu”. Şi porni cu pas greoi. Era şi el îngândurat. Stratis o luă în
direcţia opusă, îndreptându-se încet spre ţărm. Doar-doar o zări marea şi la
lumina lunii care făcea natura mai gingaşă i s-or limpezi gândurile şi va lua
hotărârea cuvenită. Ajunse pe ţărmul pustiu, se aşeză pe o piatră şi rămase o
vreme pierdut, cu mintea aiurea. După un timp, zări în noapte trecând o
barcă de pe care se auzea din când în când un clopoţel. Era a leproşilor ce
plecau la pescuit şi dădeau astfel de veste ca nu cumva să se apropie cineva
şi să-i vadă. Şi de departe se desluşea conturul celui din barcă. Era o femeie,
desigur, încă tânără, dacă pornea singură la pescuit. Stratis se gândi la soarta
ei. Poate că şi pe ea o fi iubit-o cineva şi totuşi se împăcase cu gândul că o
pierduse. De ce acela fusese în stare să renunţe iar el se chinuia atâta?
Gândurile o luară pe alt făgaş. Marea ce strălucea în bătaia lunii îi arătă altă
hotărâre. Şi, ca şi cum aceasta s-ar fi aflat în apele de sticlă, străvezii,
Stratis, fără să mai stea pe gânduri, se dezbrăcă şi se avântă în apă să înoate.
Înainta cu braţele deschise şi când văzu ţărmul simţi că mintea i s-a
limpezit. Era uşurat. Se întoarse la stânci, se îmbrăcă şi, lecuit de-acum, luă
drumul ce urca spre oraş. Taică-su era treaz; era desigur neliniştit. Îl luă
deoparte şi-i dădu răspunsul aşteptat:
— Bine tată, să fie cum doreşti tu.
Aşa îi făgădui. Dar înainte de a se căsători, mai hotărî ceva. Să aibă grijă
şi de Pelaghia. El o va mărita, ca frate, va dovedi astfel forţa ce o căpătase
de a rostui vieţi şi de a dezrădăcina iubirea ce-o ascunsese până atunci în
suflet. Într-un cuvânt, hotărî să fie mândru de el însuşi.

Ah, ce amărăciune te cuprinde când vezi ce repede zboară anii şi oamenii

îmbătrânesc şi pleacă pe cealaltă lume. Până să-ţi dai seama ce este viaţa, ai
ajuns deja la jumătate şi priveşti în urmă cele mai multe binefaceri ale ei pe
care până atunci nici nu le băgaseşi de seamă.
De ce am adus vorba despre asta? Deoarece Kostis şi Lalou se minunau
cât de repede le-au ajuns odraslele la vremea însurătorii, fără să prindă de
veste. Lefteris al lor, care urma după Zoi, împlinise, iată, 20 de ani, iar
mezina, Mario, număra 17. Toţi la vârsta potrivită de a pleca din casă. La fel
şi odraslele lui Filip. Începură şi pentru ei peţitul. Ce să mai spui de
Pelaghia? Când trecură cei nouă ani de când intrase în casa lor? Ca mai ieri
fusese. Când se gândeau la vârsta ei, îi cuprindea din nou amărăciunea,
deoarece socoteau că i-a trecut vremea de măritiş şi se temeau că rămâne
fată bătrână. Dar cine să fi dorit s-o ia de nevastă, când toată lumea ştia cum
intrase în casa lor, cumpărată ca roabă? Cu toate acestea, Stratis hotărî s-o
scoată cu orice chip mireasă din casa lor. Grea treabă însă, chiar dacă fata
era la fel de frumoasă, cu pielea arămie şi ochii de violete ai maniei ei. Dar
soarta îi veni în ajutor. Iată cum se întâmplă.
O dată cu meşterii care veniseră din Epir să facă iconostase şi alte obiecte
pentru biserici, sosi într-o zi şi un negustor bogat, îmbrăcat în haine
franţuzeşti, care avea într-o ladă seminţe de viermi de mătase. Le vindea cu
dramul, în pumn şi dăscălea pe cei care le cumpărau cum să crească viermii
şi să obţină mătasea, aşa încât până şi cei care ştiau toate acestea, tot mai
aveau ceva de aflat de la el. Şi bine era că le lămurea pe toate cu răbdare şi
dându-le pilde. De aceea se duseră la el femeile care se îndeletniceau cu
asta să cumpere seminţe de viermi de mătase şi-i cereau sfatul. Şi aşa se
întâlni şi cu Pelaghia. O plăcu pe loc, se ferici pentru norocul pe care-l
avusese, începu să întrebe de ea în stânga şi-n dreapta. Unii o vorbiră de
bine. Alţii însă, care puseseră ochii pe el pentru a le fi ginere, îi spuseră de-
a fir a păr povestea ei, ca şi cum ar fi fost vorba de viaţa unei păcătoase.
„Cine ştie prin câte o fi trecut până a ajuns aici? Sclavă au adus-o, bagă de
seamă.”
Dar omul, care cunoştea nedreptatea din câte pătimise el însuşi – fusese
luat ienicer timp de 8 ani şi abia scăpase pe ascuns –, în loc să se potolească
la cele aflate, se aprinse şi mai tare şi răspunse:
— Nu cumva veţi fi ştiind şi despre mine de unde mă trag? Şi ce bine le-
am ascuns!
Aşa le închise gura şi se duse pe dată s-o caute. Şi-i făgădui lui Nostis ca
se va stabili în Kyme pentru totdeauna, deoarece îi plăcea locul şi afacerile
mergeau strună. Astfel ieşi Pelaghia din casa lor mireasă şi se duse la cea pe
care o clădi stăpânul ei. Dacă nunta se făcu fără zarvă mare – aşa cum
dorise chiar fata, din pricina doliului pe care-l ţineau – se văzu curând că
devenise o adevărată gospodină la casa ei.
Abia atunci se hotărî şi Stratis să se însoare. Alese de nevastă una din
fetele pe care i-o peţiseră părinţii. Se linişti de-acum şi taică-său. Bucuria în
casa lor era îndoită. Şi veniră după câteva luni un şir de naşteri. Mai întâi
Thodora născu a doua oară – şi de data aceasta tot o fată, care primi numele
Lalou –, apoi Pelaghia aduse pe lume un băiat, în curând şi Eleni a lui
Stratis dădu naştere primului ei copil, un băiat, Kostis – şi la fel de mulţi
erau şi nepoţii unchiului Filip. Dar au fost printre ultimii pe care i-a
moştenit Afendra. Anii o încovoiaseră şi la naşteri mai mult le sfătuia pe
celelalte cum să facă, decât să moşească ea însăşi, nemaiavând forţă în
braţe. Şi totuşi ceasul ei întârzia. Dar la majoritatea oamenilor de pe aici
arhanghelul cu sabia întârzia, ca şi cum ar fi uitat să-i ia de pe lumea asta.
Trăiau ani îndelungaţi kymioţii şi se spunea că aerul insulei şi apa pe care o
beau le prelungeau viaţa. Mulţi treceau de 80 de ani, destui se apropiau de
90, ba chiar şi de-o sută. Îţi dădeai seama de acest lucru duminicile la
liturghie sau când murea vreunul în vârstă şi veneau la înmormântare toţi
cei care îmbătrâniseră o dată cu el. Tot aşa se întâmplase şi cu bunicuţa
Vanghelini. Câte bătrâne se strânseseră în jurul ei la priveghi, toate se
apropiau de o sută de ani. Cele mai multe nu erau nici încovoiate, nici cu
faţa zbârcită, ci drepte, frumoase, cu părul bogat că ţi-era mai mare dragul
să le priveşti. Socotind că e ruşine să cânte la vârsta lor în alte prilejuri, la
înmormântări nu conteneau ceasuri întregi cu bocetele; la vecernii
rugăciunea „Doamne te-am strigat”, rostită de ele, răsuna dulce, mieros, iar
când treceau la tropare se vedea că inima le tânjea după cântec. Dar fie…
Iată că de când se stinsese bunica Vanghelini, bătrânul Stratis se gândea
că ea îl va chema în curând pe lumea cealaltă şi pe el. Şi uneori îşi spunea
că ar fi vremea să se ducă s-o întâlnească, deoarece îşi trăise traiul, alteori
însă îi cerea pe ascuns arhanghelului să-l mai lase, deoarece îi mai rămăsese
ceva de făcut, care-i stătea ca o povară pe suflet. Despre ce altceva să fi fost
vorba dacă nu despre povestea aceea veche? Alungarea lui Iankos. Nu
cumva îl blestemase fiindcă se purtase atât de aspru? Acum că zărea în
întunericul lui strălucind sabia arhanghelului, gândul acesta îl umplea de
remuşcări şi-l îngrozea totodată. Nu voia să părăsească lumea fără să-l vadă
pe cel faţă de care se purtase atât de aspru, să-i spună că se căieşte şi să-i
arate, în sfârşit, duioşia ce i se cuvenea. Chiar dacă îşi ieşise din fire şi-l
alungase, n-a încetat să-l iubească, gândindu-se întruna la el. Dar cum să
facă să-i dea de urmă? Unde o fi Iankos? Mai trăia oare? Sau murise? Nu
cumva a dispărut îndată ce a fost alungat? Într-o zi îl luă deoparte pe Kostis
şi-i dezvălui tot chinul. Acesta, când îl auzi, îl linişti:
— Nu te mai frământa, tată… E bine. Şi-a întemeiat cămin şi e sănătos.
— De unde ştii? se agăţă bătrânul de pieptul lui să nu plece acum când
începuse să se destăinuiască.
— A venit şi m-a găsit.
— Când? Unde?
— Aici. La vii. E timp de-atunci. Să tot fie vreo 10 ani.
Părintele păru să se mânie.
— Şi de ce nu mi-ai spus nimic?
— Aşa a vrut el. Asta ne-a fost învoiala.
Dorul părintelui deveni poruncă:
— Spune! Povesteşte!
Şi fiul începu să povestească. Le înşiră pe toate de-a fir a păr. Lăsă
deoparte numai întâmplarea cu Pelaghia, să nu cumva să ajungă vreo vorbă
la ea şi să afle cine era de fapt tatăl ei. Se şi temea să nu aibă necazuri
tocmai acum, când îşi înjghebase un cămin şi devenise mamă. Şi ca să
dovedească cele mărturisite, dezvălui şi cine era binefăcătorul care trimitea
de atâta timp bani târgului. Auzind toate acestea, bătrânul spuse pe un ton
poruncitor:
— Să mi-l aduci aici.. Vreau să vorbesc cu el.
— Nu ştiu… Nu pot… Nu mi-a spus unde-l pot găsi.
Părintele se arătă neînduplecat:
— Caută-l!
— Linişteşte-te. A sosit sorocul să se întoarcă. Mi-a făgăduit doar.
— Juri?
Kostis îl privi în ochi şi încuviinţă:
— Da, tată.
Astfel bătrânul se linişti. I se luase o piatră de pe inimă. Şi ţinea să
rămână în viaţă până la sosirea lui Iankos. Îl întreba din când în când pe
Kostis:
— Când ţi-a spus că se întoarce? Anul acesta?
— Da, în a doua jumătate.
Lui Kostis îi stătea pe buze să-şi recunoască propria vină: că el aruncase
păcatul în spinarea celui alungat. Să-i mărturisească barbăteşte cât de mult
se căia. Dar asta l-ar fi împovărat şi mai tare pe bătrân, văzând că mânia lui
izbucnise pe nedrept. De aceea nu spuse nimic din toate astea. Se împăca cu
gândul că-şi dezvăluise taina sieşi şi mamei lui Iankos.
Cam acestea cu bătrânii. Şi cu una, şi cu alta, viaţa se scurgea liniştită în
casă. Pruncii se înălţau, începeau să gângurească, se jucau. Eleni a lui
Stratis purta în pântece alt prunc. Şi el se hotărî să-şi schimbe meseria, să
lase corabia şi să ia moara tatălui său. Voia să se bucure de copii. Dar se
făcu marinar Lefteris. Şi Mario, mezina, care creştea viermi de mătase, îşi
pregătea zestrea. Pe scurt, cele ce se petreceau aici, deşi neînsemnate la
prima vedere, îşi aveau rostul lor: din ele se ţesea viaţa.
Şi în alte case viaţa se scurgea la fel. În cele sărace, ca şi în cele bogate.
Uneori cu bucurii, alteori cu necazuri. Toate întâmplările erau ca nişte fire
pentru nesfârşita urzeală pe care soarta o ţese la război.

Capitolul XI

IADUL ÎŞI PUSESE ÎM MIŞCARE secera şi nu mai contenea. Morţi

multe. Poate să fi fost majoritatea oameni care-şi trăiseră veacul, dar cum
aceştia erau vestiţi din felurite pricini, moartea lor însemna pentru Kyme ca
şi cum şi-ar fi pierdut din peceţile ei. Aceştia fuseseră temeiul vieţii. Iar
acum că lipseau, toţi îi pomeneau. Dar iată cum s-au petrecut aceste
întâmplări.
Într-o dimineaţă, când pe chei se încărca marfă pe un vas ce pleca spre
Marsilia, ancoră caiacul lui Lefteris. Marinarii coborâră şi începură să
povestească prin cârciumi ce grozăvie văzuseră în insula Thira: vulcanul de
aici izbucnise cu nişte bubuituri îngrozitoare şi revărsase în jur, cu mânie,
flăcări şi lavă fierbinte. Râu negru care în drumul spre mare ardea tot ce
nimerea în cale. Până şi pietricelele de pe ţărm le făcuse cărbune. Înnegri şi
apa mării acolo unde se varsă, iar insula o zgudui din temelii, cât pe-aci s-o
dezrădăcineze. Casele şi bisericile se prăbuşiră, oamenii erau înspăimântaţi
de moarte. Dobitoacele mugeau, alergând turbate spre coastă în căutarea
apei.
Povesteau lucruri văzute cu ochii lor, iar cei care le ascultau se minunau.
Şi tocmai când terminară, ancoră în port un vas de pe puntea căruia
coborâră cei doi călători aflaţi la bord. Unul purta rasă preoţească, celălalt
haine franţuzeşti. Aveau cu ei un cufăr greu şi întrebară unde se află casa
Karalizilor, cei care avuseseră un frate la Constantinopol. Se lămuri îndată
de unde sosiseră şi în ce scop: de la patriarhul Ioachim, care urcase în urmă
cu doi ani pe tron. Aduceau avutul credinciosului său, care se sfârşise din
viaţă. Pe scurt, murise unchiul Patios. Cei care fuseseră întrebaţi se arătară
gata să-i conducă pe străini în oraş şi aduseră măgarii, încărcară cufărul şi-i
conduseră la casa lui Stratis. Şi trimişii patriarhului începură cu blândeţe,
dând mai întâi o scrisoare scrisă chiar de mâna Sfinţiei-Sale, în care lăuda
virtuţile credinciosului său şi-i mângâia pe fraţii lui. Frumoasă scrisoare, ca-
n poveşti. Şi doar la gândul cine o scrisese devenea un obiect de preţ. Stratis
o luă şi o sărută. Şi când deschiseră cufărul şi Stratis atinse lumânarea care
fusese aprinsă la căpătâiul răposatului său frate, îl năpădiră lacrimile. La fel
şi pe Filip, care veni în grabă acasă Ia Stratis. Îşi plângeau amândoi fratele
mai mare, gândindu-se dacă acesta, pe drumul pe care şi-l alesese, trăise
fericit sau dacă nu cumva îşi irosise viaţa căutând ceva cu neputinţă de
găsit, Dumnezeu ştie. Şi când toţi din neamul lui Filip se strânseră şi ei la
Stratis acasă, se făcu praznic la care participară şi trimişii patriarhiei, întru
pomenirea bătrânului care se stinsese departe de ei. A doua zi se adunară
din nou, aşa cum hotărâseră cei doi fraţi, şi deschiseră cufărul şi împărţită
frăţeşte amintirile rămase de la răposat. Unul primi ceasul, altul lănţişorul
de aur, al treilea icoana cu sfântul protector, un altul medalionul dăruit lui
Patios de patriarh. Cele 12 pentolire, care erau tot ce agonisise bătrânul,
fură împărţite şi ele. Până şi cărţile ce-i aparţinuseră şi le împărţită.
Ceasloavele de rugăciune, cuvântările lui Hrisostomos, lucrările lui
Korais… Toate te făceau să te gândeşti cum începe şi se sfârşeşte o viaţă…
Erupţia vulcanului din insula Thira o socotiră un semn al iernii grele care
urmă. Îngheţuri, geruri puternice de amorţeau apele. Erau zile când kymioţii
nu ieşeau din casă, hrănindu-se cu proviziile strânse în cămări. Coşurile
fumegau pe acoperişuri zi şi noapte. Ei, pe un asemenea îngheţ se prăpădiră
Ghialurizii. Ningea de trei zile încet, se albiseră acoperişurile şi când lumea
ieşi să se ducă la biserică sau în piaţă, îi căută. Unii să le comande vreun
coşciug, şi apoi să-i cheme la pomană, alţii de la arsenale îl căutau pe
bătrân, care avea braţele zdravene, ca să-i ajute la împinsul vreunui vas.
Întrebau dacă i-a văzut careva pe undeva. Şi răspunsul era că nimeni nu-i
văzuse nicăieri. Astfel porniră doi inşi să-i caute la colibă. Şi n-a fost nevoie
să mai intre deoarece chiar în prag, în zăpadă, zăriră nişte pisici miorlăind
întristate, fără stăpân. Toate priveau fix în acelaşi loc, ca şi cum sub zăpadă
se ascundea ceva. Una scormoni cu ghearele zăpada şi apăru un pumn
îngheţat. Aşa se vădi nenorocirea. Şi cei care veniseră în căutare începură să
dea zăpada la o parte şi sub ea îi găsiră pe Ghialurizi morţi, îmbrăţişaţi. Era
prima dată când nu mai râseră de ei. Îi compătimiră. Începură să se întrebe
cum de se aflau aşa amândoi, cum îi lovise moartea de s-au îmbrăţişat şi au
rămas încremeniţi în zăpadă. Dar oricât le întorceau pe-o parte şi pe alta, nu
izbuteau să afle adevărul. Acesta numai Dumnezeu îl ştia şi pisicile care
miorlăiau înfometate. Dar niciun kymiot n-ar fi fost în stare să aprecieze
frumuseţea gestului lor, faptul că părăsiseră viaţa, îndreptându-se
îmbrăţişaţi spre iad. Pentru cei mai mulţi ei râmâneau Ghialurizii smintiţi,
aşa cum şi-i aminteau, proşti de ale căror ciudăţenii râdeau, chiar dacă pe
faţă îi admirau pentru forţa trupurilor lor. Iar dacă-i compătimiră pentru
moartea lor năprasnică, asta dură puţin timp. Repede fu dată uitării şi
întâmplarea asta. Şi dacă, atunci când îşi aduceau aminte de ei, le regretau
lipsa, era fiindcă nu mai aveau pe socoteală cui să facă haz. Şi căutau să
găsească vreun altul de care să râdă. Puţini erau cei care le păstrau
amintirea cu duioşie.
Dar această iarnă cumplită aduse şi altele o dată cu frigurile ei. Afendra
se îmbolnăvi. Trecuseră săptămâni de când zăcea la pat. Erau zile când avea
dureri atât de mari, încât se ruga ea însăşi de Dumnezeu să se îndure să-i
curme chinul. Dar repede se căia văzând câţi veneau s-o vadă, mari şi mici,
pe câţi îi scosese din pântecele mamei lor, deoarece se bucura că-i erau
recunoscători şi socotea că merită, pentru dragostea pe care i-o arătau, să
mai trăiască puţin, chiar dacă suferea atâta. Era împovărată de ani. Şi toţi
când ajung ca ea se apropie de sfârşit. Fie de răul iernii, fie din altă pricină,
şi sunt destule. Aşa prin urmare şi Afendra, într-o noapte când adormi, nu se
mai trezi. Şi nici cel care-o veghea nu-şi dădu seama dacă horcăitul ei era
din teamă de ultima clipă sau doar simplu sforăit. Faptul că-şi dăduse
sufletul în linişte era socotit de toţi ca o răsplată pentru cât se străduise să
aducă pe lume pruncii cu blândeţe, fără teamă de viaţă, ca să nu le fie frică
nici când o părăsesc.
Totuşi un lucru o necăjise în ultima vreme, chiar dacă-şi înghiţea vorbele
şi-l ascundea. Era naşterea celei de-a treia fetiţe a Thodorei. O chemaseră şi
pe Afendra la moşit. Şi bătrâna îşi bău buruiana pe care o lua ca să prindă
puteri, să se poată ridica din pat şi se duse. Le sfătui pe celelalte femei cum
să facă să fie naşterea uşoară şi pruncul să nu se sperie. Toate se împliniră
aşa cum le voi ea. Şi fetiţa ieşi blând. Însă ceva o înspăimântă dintr-o dată:
plânsul ei subţire era sufocat, slab, şi nu avea, cum ştia bătrâna, dulceaţa
aceea care să te ducă cu gândul la păsări sau clopoţei… Îşi aminti plânsetul
copiilor născuţi muţi şi asta o sperie. Nu suflă însă nicio vorbă, ca nu cumva
să se fi înşelat şi să-i neliniştească degeaba pe părinţi. Mai bine să afle mai
târziu.
După ce trecu un timp, se adeveri presimţirea ei. Bătrâna murise. Când
veni vremea ca pruncul să scoată primele silabe, pe care în curând le-ar fi
strâns în vorbuliţe, acesta tăcea, nu era chip să vorbească, scotea doar nişte
sunete înfundate. Prima băgă de seamă acest lucru Lalou, care avea
pricepere mai mare în casă. Se temu că fetiţa s-a născut mută şi se ducea pe
ascuns şi-i suna la ureche clopoţei, linguriţe, ca să se încredinţeze dacă aude
sau nu. Dar copilul nu întorcea privirea, semn limpede că nu auzea. Şi când
îşi dădură seama toţi ai casei, se întristară nespus. O făgăduiră Sfintei
Styliani, ocrotitoarea copiilor. Îi dădură să înghită cartofi fierţi, deoarece
auziseră că leacul ăsta dezleagă limbile. Însă toate se dovediră în zadar.
Curând se încredinţară că fata nu avea vindecare şi, pe cât îi plângeau de
milă, pe atât se mândreau cu cât era de frumoasă.
Pe bătrânul Stratis, boala pruncului îl împovăra şi-l gârbovi şi mai tare.
Cobora pe ascuns noaptea, ieşea din casă după vechiul obicei şi se întreba,
acolo pe scări, dacă nu cumva i-a fost sortit acest necaz anume ca să-l
amărască, să primească încă o pedeapsă pentru păcatul lui. Adesea bătrânii,
cu cât înaintează în vârstă, devin blânzi ca nişte copii, se supără din senin şi
plâng. Şi când bătrânul o apucă pe panta asta, greu îl mai opreşti. Ceea ce-l
mai ţinea pe Stratis în fire era gândul la întoarcerea lui Iankos, dorinţa de a
sta de vorbă şi a-şi uşura sufletul. De aceea îl întreba pe Kostis din când în
când:
— Mai am de aşteptat?
— Încă puţin.
— Mi-ai spus că anul acesta, se plângea.
Kostis îşi dădu seama că nu-l mai putea amăgi. Trebuia să-i ofere
bătrânului această bucurie. I-o făgăduise doar. De aceea îşi puse în gând să-l
găsească cu orice preţ pe Iankos şi să-l aducă cât mai curând. Îl rugă pe fiul
său Patios, care tocmai pornea spre Egipt, să lase undeva un mesaj, fără a-i
spune mai multe. Nu se împlini luna, că Iankos veni din nou în insulă, după
ce mai întâi îl vestise pe Kostis când şi unde va ancora. Acesta îl aşteptă.
Iarăşi vărsară lacrimi de bucurie îndată ce se văzură şi se îmbrăţişară.
— Spune-mi ce se întâmplă, întrebă neliniştit Iankos. E ceva cu fata?
Kostis îl linişti:
 — Nu. Fii pe pace. Ei îi merge cât se poate de bine. S-a măritat. Poţi fi
mândru de ea.
Iankos îl sărută din nou în semn de recunoştinţă.
— Îţi mulţumesc şi să ai parte numai de bucurii.
Îndată adăugă:
— Bătrânul nostru. Te vrea la căpătâiul lui. Aşteaptă să te vadă.
— I-ai vorbit de mine?
— Da. Ştie totul. Numai că eu am fost vinovatul nu i-am spus încă. Am
de gând să i-o mărturisesc acum, când o să vă vedeţi.
— De ce? Ce rost ar mai avea? O ştim doar noi, ajunge. Pe el o să-l
amărăşti şi mai mult şi în zadar.
Schimbă iute vorba să nu mai stăruie asupra celor ce-i învrăjbiseră
odinioară.
— Nu, frate. Nici acum nu i-o vei spune. Te rog să-mi făgăduieşti.
Altminteri… Părea ameninţător…
— Ce-ţi trece prin cap? se nelinişti Kostis.
— O să refuz eu. Şi nici n-o să merg să-l vad.
Îl sili astfel să primească învoiala. Porniră spre casă şi străbăteau iar
împreună, după jumătate de veac, livezile pe unde se jucaseră în copilărie.
Şi păşeau pe caldarâmul care răsunase de primele lor bucurii. Iar când în
răstimpuri Iankos se oprea şi privea cele care-i reînviau amintirile, ochii i se
înceţoşau de lacrimi.
Kostis, îţi aminteşti? şoptea.
Nu era nevoie de cuvinte în plus.
— Da, Iankos al meu. Îmi amintesc.
Şi-l îndemna să meargă înainte. Nu-l lăsă să viseze prea mult, să nu fie
năpădit de emoţie. Se temea şi de ce se va întâmpla când se va afla în casa
părintească, când se va vedea cu bătrânul. Să nu cumva să-i cedeze inima.
Şi într-adevăr, temerile lui Kostis erau cât pe-aci să se adeverească. Când s-
au aruncat unul în braţele celuilalt, nu mai plângeau, îşi pierduseră glasul.
Nu ştiau de unde să înceapă.
— Iankos al meu, îngăimă părintele. A venit timpul să afli.
Dar feciorul i-o tăie scurt:
— Să nu-mi vorbeşti de vremuri vechi. S-au dus, au trecut. E-n zadar.
Sunteţi bine, sunt bine, ne-am ajuns, asta-i tot ce contează.
— Dumnezeu a vrut. Totuşi…
Iankos îi tăie iar vorba.
 — Şi relele, tată, nu sunt cu voia noastră, aşa socot eu. Ni se iartă toate.
— Şi morţii ne iartă, băiete?
— Asta o să aflăm când o să-i vedem pe lumea aialaltă.
Discuţia se scurgea liniştită. Şi casa se potolise, deoarece Kostis avusese
grijă să lipsească toţi ceilalţi. Această revedere căpătă un aer de sfinţenie,
păru ca o binecuvântată purificare pentru vieţile celor trei bărbaţi. Se
uşurară cu lacrimile înainte de a apare ceilalţi. Cei doi fraţi se gândiră să se
întâlnească din nou, dar nu în casă, le-ar fi fost prea greu să dea lămuriri
asupra prezenţei străinului celor care i-ar fi întrebat. Se întâlniră, aşadar, la
via de la Misokampo, acolo la mitoc. Şi-au spus mii de fleacuri, au stat de
vorbă pe· săturate. Abia acum îşi dezvălui Iankos dorul de a o vedea pe
Pelaghia. Se gândea însă cum să apară aşa din senin acum, când era la casa
ei, de ce s-o tulbure? De aceea se mulţumi doar să petreacă noaptea lângă
casa ei; privea alături de Kostis ferestrele înalte şi o clipă o zări pe fiica lui
apărând la balcon cu un prunc în braţe, şi se linişti.
— Îţi mulţumesc, îi spuse iar lui Kostis.
O văzu şi altă dată de la depărtare. Era în cimitirul profetului Ilie, după o
săptămână. Tocmai însoţeau sicriul bătrânului care-şi dăduse sufletul
împăcat şi toţi îl petreceau cu lacrimi în ochi pe ultimul drum. Ninsese, era
o zi ceţoasă, cu chiciură, şi Iankos se opri ceva mai departe, în spatele unui
chiparos, şi o privi stând ascuns după trunchiul copacului. Înlăcrimat şi el.
Din pricina tristeţii nici nu-şi dădu seama dacă lumea îl observase
întrebându-se cine o fi. Dar chiar dacă l-ar fi văzut, la ce bun? Nimeni nu l-
ar fi recunoscut după 50 de ani. Cei mai mulţi din câţi lăsase atunci
muriseră demult şi dacă unii mai trăiau, cum să-l mai recunoască, aşa cum
se schimbase şi cât îmbătrânise? Numai un suflet simţi la vederea lui ca un
fel de presimţire ciudată. Era Pelaghia care-l zărise şi zăbovise anume în
cimitir după înmormântare. Era singură. Se prefăcu că intră în sacristie, ieşi
repede şi se apropie de străin. I se adresă el primul:
— Am venit să caut de lucru. Am auzit clopotul bătând şi am urcat şi eu
să văd înmormântarea.
Un copilaş se apropie şi o luă de mână pe Pelaghia. Tatăl ei găsi prilejul
să schimbe vorba:
— Al cui este?
— Al meu. Am doi. Hai, vino acasă la noi.
— Şi dacă te întreabă cine sunt?
— Bărbatul meu e om înţelegător şi cumsecade, n-avea grijă.
 Deşi îl liniştise cu vorbele ei, Iankos socoti că era mai înţelept să nu
accepte invitaţia. Se temea mai ales de sine, nu cumva să se trădeze. Şi
refuză cu amabilitate:
— Altădată. Am să revin. Vreau să mă apuc de negoţul cu vin. Păstrez
invitaţia pentru atunci. Acum mă grăbesc.
Astfel îşi închipuia că a amăgit-o. Totuşi, ca să nu arate tulburarea ce-l
cuprinsese, mai zăbovi puţin. Mângâie capul băiatului care avea părul
aspru, ca de lână.
— Cum îl cheamă? întrebă.
— Rigas. Numele socrului meu. Dar are un frate geamăn. Ştii cum i-am
botezat?
— Cum? făcu Iankos gâtuit de emoţie.
Fata îi răspunse plină de recunoştinţă:
— Unul are numele tău, Pe celălalt îl cheamă Markos.
Tulburarea îi spori când auzi celălalt nume. Îşi aminti îndată cine-l purta.
Fratele ei. Îl cuprinse remuşcarea. De unde i-o fi venit în gând să dea
copiilor ei numele celui ucis şi al ucigaşului acestuia în acelaşi timp? De
teamă să nu se trădeze, plecă în grabă. Se îndreptă spre Kostis care-l privea
de la depărtare. În acelaşi timp bărbatul Pelaghiei intră în cimitir să o ia,
îngrijorat să nu i se fi rătăcit nevasta printre morminte.
Aşa se întâmplară lucrurile. Şi Pelaghia rămase fără să bănuiască ceva.

Înainte de-a se ivi zorile, Iankos o porni din nou la drum. Un bric îl
aştepta în port. Se temea că o zi de şedere în plus ar fi putut să facă să
transpară ceva în vorbele sau în privirile lui sau s-ar fi putut să stârnească
amintirea vreunuia care-l revedea şi atunci cuvintele vor scormoni ca nişte
sape trecutul, vor fi dezvăluite tainele pe care de atâta amar de vreme se
chinuia să le ascundă. Mai bine, aşadar, că s-a grăbit să plece – chiar dacă
ştia că va reveni aici – decât să tulbure prin prezenţa lui toate câte soarta
aşternuse, dăruind fericire tuturor celor pe care-i iubea. Luă cu el amintirile,
ca pe nişte flori acoperite cu chiciură, bucuria pe care o simţea după câte
aflase – norocul Pelaghiei în primul rând – îi năpădise sufletul. Se întoarse
acolo unde îşi chivernisise viaţa, la noua lui familie şi alături de cei care-l
cunoşteau. Şi grija pentru studiile fiului său şi pentru căsătoria fiicelor îi
abătu repede gândul de la ce lăsase în urmă. Astfel, dacă-l cuprindea uneori
dorul de Kyme, era nu pentru că ar fi dorit să trăiască acolo, ci ca şi cum ar
fi primit, în locul unde prinsese rădăcini şi-şi clădise căminul, o adiere
proaspătă din trecutul lui.
Să vedem ce s-a mai întâmplat între timp în Kyme. Primul născut al lui
Kostis zămisli şi al doilea băiat, pe Nikolas. Şi nevasta lui Patios, Thodora,
aştepta să nască cu nădejdea că se va milostivi Domnul şi-i va da un băiat şi
poate că noul-venit pe lume va dezlega limba fetei născută mută. Zadarnică
speranţă însă, deoarece se născu iar fată şi când pruncul începu în curând să
ţipe, cealaltă rămase cufundată în muţenie. Nimic n-o mişca să scoată o
vorbă, o silabă, să arate măcar că auzea. Trăia izolată complet de ceilalţi, ca
şi când n-ar fi fost conştientă de lumea din jur. Singură, pierdută în pustiu,
şi din pricina amărăciunii de care era cuprinsă, a pizmei cumplite de a-i
vedea pe cei apropiaţi înţelegându-se între ei, se înrăia, se cufunda şi mai
mult în sălbăticie, închidea gura cu înverşunare, muşcându-şi buzele, ca şi
când ar fi vrut să ascundă durerea, gemea doar şi, când cerea ceva, o arăta
prin privirea ochilor bulbucaţi, sau bătând cu mâinile ei puternice. I se
înnegrea sufletul de pizmă şi, cu cât creştea, nu căuta gingăşie şi duioşie, ci
numai să stârnească celor din jur dezgust şi duşmănie, ca să-i facă conştienţi
de existenţa ei. Şi astfel, cu asemenea sentimente, frumuseţea ei se pierdea
din pricina sălbăticiei. Căpătă înfăţişare de fiară. Era necazul şi
amărăciunea tuturor. La început şi Thodora şi Patios încercară, cu răbdare şi
blândeţe, s-o îmblânzească şi să-i arate că o iubeau şi pe ea ca şi pe surorile
ei, fără nicio deosebire. Dar fata răspundea cu înverşunare la duioşia
părinţilor, le respingea mângâierile, arunca apa pe care i-o puneau să se
spele, voia să-i umple de amărăciune pe toţi, ca să-i simtă astfel mai
aproape de ea. Şi-i făcu pe cei care o iubeau să creadă că ar fi mai bine să i
se supună fără crâcnire decât să o mânie cu judecata lor. Cum maică-sa mai
avea trei copii de îngrijit iar tatăl ei îşi petrecea cea mai mare parte a
timpului pe mare, Olga creştea retrasă, ca un animal sălbatic. O singură
persoană răspunse la înverşunarea fetei cu aceeaşi înverşunare. Era mătuşa
Zoi. Îşi dădu seama că amândouă erau făcute din acelaşi aluat, înzestrate cu
aceeaşi încăpăţânare. La fel şi ea, tot din înverşunare îşi irosise viaţa:
refuzase pe toţi peţitorii care veniseră, nu acceptă pe niciunul din cei care o
ceruseră de nevastă, hotărâtă să rămână veşnic singură, văduvă
nemângâiată. Totuşi hotărârea avea un tâlc anume: voia să-şi pedepsească
astfel părintele care nu-i îngăduise fericirea alături de cel pe care-l iubise şi
bietul Dimitris se prăpădise din pricina firii neînduplecate a tatălui ei. Cu
cât o vedea ofilindu-se fată bătrână, Kostis şi-ar fi primit pedeapsa cu vârf
şi-ndesat pentru răul pe care-l pricinuise, faptul ar fi devenit remuşcarea lui
pe viaţă. În zadar o îndemna acum din nou, când păşise pe 30 de ani şi
chipul i se înăsprise, să se mărite cu unul care i se potrivea, fiind şi el
văduv.
— Nu, îi răspundea iar încet, înverşunată.
Kostis o luă din nou cu binişorul.
— Până unde întinzi coarda? o întrebă. Nu te gândeşti că nu mai ai ce
spera? Poate că altul nu se va mai ivi…
— Cu atât mai bine, repetă ea sec şi un zâmbet aspru, pe care cu greu îl
ascundea, i se întipări pe chip. Asta şi vreau de fapt.
Tatăl ei îi înţelegea jocul. Şi-i aruncă drept în faţă provocator:
— Nu ştiu ce închizi în mintea ta, dar una am să-ţi spun: în zadar ai trăit.
Atunci fata nu-i mai răspunse. Se stăpâni. Dacă ar fi scos un cuvânt, ar fi
fost la mânie şi l-ar fi rănit, i-ar fi dezvăluit astfel duşmănia pe care i-o
purta. Mai bine aşa cum se întâmpla acum, să rămână în calmul lui prefăcut,
ros de remuşcare. Asta era cea mai usturătoare răzbunare. Totuşi vorbele lui
o răniră. Le învârti în fel şi chip, le puse alături de altele pe care le mai
auzise. Îşi aminti de un amurg, în urmă cu câţiva ani, în curte, când se afla
cu Pelaghia şi-i reveniră în gând vorbele bunicii Vanghelini: „Multe poţi
face în viaţă înainte de a te stinge. Dar cel mai frumos lucru sunt copiii”.
„Şi dacă soarta te condamnă şi nu poţi să-i ai?“ o întrebase ea atunci. „Ia-ţi
atunci în grijă un om. Să-i dai tot ce ai, să-i faci pe voie”, fusese răspunsul,
sfatul ei. Abia acum îi pricepea tâlcul, îl scoase din ungherele ascunse ale
minţii şi-l îmbrăţişă. O determină şi răspunsul tatălui ei: „În zadar ai trăit”.
Nu. Poate că nu va avea parte de casă şi nu va alăpta prunc, dar va trăi
bucuria de a îngriji un om. Astfel îşi puse în gând să facă ceva: nu va părăsi
viaţa fără să fi izbutit nimic. Şi găsi cu uşurinţă pe cine să copleşească cu
grija ei. Pe cea care avea nevoie cel mai mult dintre toţi: Olga, fata mută a
fratelui ei. Alături de ea va deveni şi Zoi alt om. Va găsi un chip s-o facă să
renunţe la încăpăţânare, o va scoate din sălbăticie, trezind-o la viaţa lumii
din jur. La început se ducea dis-de-dimineaţă în casa fratelui ei, o spăla, o
pieptăna şi când copila se încăpăţâna şi se zbătea trântindu-se la pământ, se
rostogolea şi Zoi şi se lupta cu mica sălbăticiune până o aducea, ţinând-o
strâns de mână, lângă surorile ei şi o silea să mănânce la masă cu ele.
Ceilalţi lăcrimau, iar mama se îneca în suspine, îşi pierduse minţile, nu
mai ştia ce să facă biata de ea. Să smulgă din mâinile cumnatei ei copilul de
care îi era milă sau să se retragă în altă cameră şi să nu mai vadă nimic, să
lase cu inima strânsă de durere să se întâmple ce socotea Zoi de cuviinţă?
Într-un asemenea ceas se nimeri să fie acasă şi Patios, abia întors dintr-o
călătorie. Îşi dăduse seama că sora lui se încăpăţâna în zadar, dar văzând
casa răsturnată şi toţi copiii tulburaţi de răul ce se întâmpla în jur nu mai
răbdă şi o luă pe Zoi deoparte:
— Îţi mulţumesc, surioară, îi spuse, că încerci să faci om din ea. Dar ce
folos dacă suferă toţi când văd ce se întâmplă?
Astfel socotiră că ar fi mai bine la urma urmei ca mătuşa s-o ia pe Olga
în casa bunicului pentru câteva zile şi acolo să se străduie cât va putea. Şi
apoi, o dată copila întoarsă printre surorile ei, să mai încerce s-o scoată din
sălbăticie, dar s-o facă aşa încât să nu mai fie tot timpul casa răscolită şi
copiii speriaţi.
Era pe vremea când Patios se hotărâse să se angajeze pe un vas cu aburi
din insula Andros, ce făcea curse lungi. Andrioţii şi ceilalţi insulari
părăseau treptat vasele cu pânze şi construiau altele noi, cu abur. Iar dacă nu
se trezeau la timp şi proprietarii de vase din Kyme, aceasta va rămâne în
urmă şi comerţul ei pe mare va pierde teren. Trebuia, aşadar, să prevină cât
mai repede răul, să nu cumva să rămână fără lucru, fiindcă avea patru fete
de crescut şi mai apoi să le facă zestre pentru măritiş. Aşa începu să
călătorească, pe vasul andriot, până la ocean, dincolo de Marea Mediterană.
Celălalt frate marinar, Lefteris, rămase pe un vas kymiot. Era mulţumit că
ajunsese în scurt timp căpitan, iar echipajul era format din localnici, toţi
tovarăşi de nădejde. În plus, călătoreau pe vasul lor mic numai prin
împrejurimi şi, oricât de departe ar fi mers, într-o lună tot s-ar fi întors acasă
la familiile lor. Când se apropiau şi zăreau ţărmurile Eubeei, îşi spuneau:
— Deseară mănânc cu copiii mei.
— O să dorm cu nevasta în braţe.
Şi atunci vreo doi-trei inşi dintre cei mai în vârstă îi spuneau lui Lefteris:
— Hai, a venit vremea să te aduni şi tu de pe drumuri…
Văzuseră ce fire blândă avea şi pesemne îşi puseseră în gând să-i dea de
nevastă o fiică a lor sau vreo soră. Dar şi el singur socotea că îi venise
vremea de însurătoare, împlinise 27 de ani. Ştia că nu-i va fi uşor de ales
după felul cum îl priveau femeile. Dar atunci când să se hotărască pentru
una din fetele pe care i le peţiseră ai lui, i se întâmplă fatalitatea vieţii.
Tocmai se întorseseră de la Volos şi ancoraseră pentru scurt timp la
Mantoudi, în nordul Eubeii. Nu ca să încarce marfă, ci fiindcă fuseseră
rugaţi să lege de pupa vasului lor o felucă pe care trebuiau s-o ducă într-un
loc unde călătorul ar fi fost mai bine să moară înainte de a ajunge să trăiască
acolo. Era vorba de Soutsini, insuliţa leproşilor. Aşa ceva nu li se mai
întâmplase celor de pe vas. Lefteris primi şi spuse să lege bine frânghia să
nu se rupă din pricina valurilor, fără să ştie ce nenorocit or fi ducând. Şi
pluteau întins, cu feluca legată în spate. Şi apoi, după vreun ceas, la amurg,
Lefteris ieşi ca de obicei să stea la pupă, să privească, pentru a se destinde,
pescăruşii zburând deasupra valurilor. Le tăia în bucăţi pâinea şi o arunca în
apă, iar păsările se repezeau şi le prindeau lacome. Asta făcea şi acum şi,
uitându-se în jos, privirea îi alunecă spre felucă şi văzu uluit ce pasager
duceau. Era o fată minunată, cu părul despletit şi ochii verzi. Nu mai văzuse
în viaţa lui o asemenea frumuseţe şi supărarea care-i înlăcrima ochii o făcea
asemenea unei icoane. Lefteris rămase ca împietrit, nemaicontenind să se
minuneze. Iar fata, îndată ce-şi dădu seama că bărbatul îşi aţintise privirile
asupra ei, se acoperi cu broboada pe care vântul i-o coborâse pe umeri,
ascunzând petele violete ale bolii de pe obraji, şi se întoarse iute şi se
ghemui într-un colţ, ocolindu-i privirea.
Feluca se zgudui de viteza cu care înaintau şi cât pe-aci să se răstoarne.
Şi cât a durat călătoria, fata nu şi-a mai ridicat privirea. Rămase ghemuită
cu capul în piept şi părea că plânge. Lefteris plecă de la pupă, deoarece îşi
dădu seama că atunci când fata îl vedea privind-o se necăjea şi mai tare, era
ca şi cum i-ar fi răsucit cuţitul în nenorocirea ei. Abia când sosiră la
Soutsini şi dezlegară feluca să plutească singură la ţărm, unde apărură şi
ceilalţi leproşi ca să-l întâmpine pe noul-venit, o văzu iar de departe,
învăluită în broboada ei. De data aceasta fata îşi aţinti ochii înceţoşaţi de
lacrimi într-ai lui. Şi în durerea sufletului ei tânărul îşi citi durerea lui.

Se întâmplă uneori că într-un scurt răstimp se adună multe, astfel că

grijile îi copleşesc pe oameni şi-i fac să discute întruna. Iată ce s-a întâmplat
în ’81. Ţara se întindea acum până la Olimp şi încerca să ajungă până-n
Epir, să-şi fixeze hotarele la Kalama, aşa cum se hotărâse de altfel şi la
Congresul de la Berlin. Totodată, se abătu cutremurul cumplit din Chios. Ca
şi cum n-ar fi fost de-ajuns măcelurile şi nenorocirile pe care le înduraseră
chioţii de când izbucnise Revoluţia, acum, când insula de-abia începuse să
prindă viaţă cu ajutorul celor care se întorseseră pe meleagurile natale, se
abătu deodată asupra ei un cutremur şi o nărui. Se prăbuşiră oraşul şi satele,
un zid nu mai rămase în picioare. Şi a fost o zguduituri atât de puternică
încât oamenii se aruncară îngroziţi în bărci, încercând să afle scăpare şi
zgomotul se auzi până în Kyme, ca şi cum cutremurul ar fi avut loc pe
cheiul ei. La început kymioţii nu-şi dădură seama unde avusese loc
zguduitura. Dar după două zile sosiră pe o goeletă pribegi din Chios şi
marinari care povestiră că se întâmplase un cutremur cum nu se mai
pomenise vreodată în toată Egeea. Şi când Kostis auzi cele ce se povesteau,
îi veniră în minte, înceţoşate şi stinse din pricina vremii scurse, unele
imagini ale insulei pe care o părăsise fiind copil, atunci când cu măcelurile
turcilor.
— Îmi vin în minte ca dintr-un vis adânc, spunea el celorlalţi.
Alături, popa Stamatis oftă:
— Îmi amintesc de tatăl tău, Kostis. Câte nu ne-a povestit din cele
pătimite atunci!
Era ultima oară când s-a întâmplat să se afle în mijlocul oamenilor
bătrânul cucernic ca un sfânt. Acum, că trecuse de mult de 100 de ani şi
socotea că i se apropie sfârşitul, stătea tot timpul în biserică singur, ca să
poată rosti acolo înăuntru, liniştit, ultimul cuvânt. Şi dacă din pricina
bătrâneţii nu mai avea vlagă să cânte, îi rămăsese glas pentru cuvânt.
Preotul care îi luase locul îl auzi într-o seară, de la altar. „Fie!“ spuse
bătrânul. Până să se întoarcă celălalt, bătrânul din strană îşi înclină capul în
piept. Acesta i-a fost sfârşitul care făcu lumea să se gândească ce sfânt
trăise în mijlocul ei.
Dar viaţa nu stă în loc. Chiar dacă i-au plecat sfinţii, se scurge pe
nesimţite cu felurite lucruri. Şi erau multe întâmplări în Kyme care arătau
tumultul vieţii. În port intrau şi ieşeau vase, încărcau butoaie cu vin pentru
meleaguri străine, aduceau felurite mărfuri de preţ. Prăvăliile din Kyme
erau pline cu ţesături din catifeaua cea mai fină şi atlazuri foşnitoare pe care
le găseai în capitalele Europei, materiale pentru cămăşi şi rochii cu
nenumărate broderii pentru costumele pitoreşti ale femeilor. Şi în afara
acestora, mătăsurile pe care le ţeseau localnicii din viermii de mătase
crescuţi aici erau şi ele un semn că viaţa prospera. Deoarece, în numai
câţiva ani, de când venise bărbatul Pelaghiei cu seminţele lui, vara oamenii
îşi umpleau cămările cu mese şi tripoduri pline cu ierburi şi ramuri
înfrunzite şi viermii creşteau în voie şi-şi clădeau căsuţele. Şi auzeai
răzbătând dinăuntru, când le aduceau frunzele de dud, mestecatul şi te mirai
cum de înfulecau nesăţios grămezi întregi. Dar şi dădeau mătase din belşug.
După ce se stingeau închişi în gogoşile lor, începea altă muncă. Gogoşile
erau fierte sau coapte în cuptoare şi din ele ieşea firul auriu din care
gospodinele ţeseau mătăsuri pentru haine şi zestre. Străluceau la geamlâcuri
perdelele uşoare de mătase la fel şi în biserici, deasupra Sfintelor Mese şi la
iconostase. Fără să mai vorbim duminicile şi la sărbători, ce baticuri fine şi
ce mândreţe de cămăşi purta lumea.
Kyme mai prospera şi de pe urma minelor. În acel an societatea aduse
oameni de ştiinţă care studiară locul, stabilind unde să se deschidă mine noi.
Acum, după cum arătau mostrele, spre partea de vest a insulei, la vreun ceas
depărtare de oraş, se afla o mare bogăţie sub pământ, lignit în cantităţi
uriaşe, pe care-l vor căra în port cu atelaje, cu măgari, deşi ar fi trebuit să
construiască vagonaşe să preia încărcătura direct de la abataje şi să o ducă
la corăbii. Plan mare, greu, căruia încă nu-i sosise vremea să fie împlinit.
Acum se mulţumiră doar să deschidă minele, unde sosiseră să lucreze
meseriaşi, ingineri, tehnicieni, care cunoşteau sisteme moderne, ca în
străinătate. Şi un lucru atrage după sine altele. Veneau în căutare de muncă
greci din alte părţi şi se căsătoreau cu fete din partea locului. Aşa se făcu că
într-un an se încheiară trei căsătorii în Kyme. Prima şi cea mai bună a fost a
Mariei, mezina lui Kostis, care se apropia de 25 de ani. La început mama ei
se împotrivi, deoarece fata urma să plece la Atena, unde locuia mirele. Dar
în cele din urmă Lalou încuviinţă: sosiră numai veşti bune despre el, că era
gospodar şi om cumpătat. De vreme ce fata lor îl plăcea, aşa chipeş şi
îmbrăcat în haine franţuzeşti, îşi dădură şi părinţii încuviinţarea şi nunta se
făcu curând: bogată, cu fast, cu lume multă. Ei, care până acum din cauza
doliului şi a altor pricini nu făcuseră pentru copiii lor nunţi sărbătoreşti,
vrednice de rangul lor, se dăruită din suflet acestui lucru, întinseră mese şi
aduseră lăutari iar după cununie, se încinse un ospăţ şi joc la care veni tot
târgul. De aceea şi chemară din Oktonia pe Daniil, un vestit viorist, care
făcu şi cântece de ocazie, cu versuri frumos meşteşugite, de felul acestora:

O pasăre mândră aveam în ogor

Şi veni şi ne-o luă un sprinten căprior.

Ai fi zis că de nuntă mare se pregăteau părinţii şi pentru Lefteris, care era

bun la inimă şi chipeş, ar fi putut să-şi aleagă nevasta şi să mai fie în curând
o altă sărbătoare şi la nunta lui. Dar el se lăsa greu, nu-l interesau fetele pe
care i le peţeau şi-i umplea de nedumerire şi îngrijorare pe ai lui.
— De ce măi Lefteris? îl întreba tatăl.
— Mai am timp…
 — De ce? stăruia şi fratele mai mare, Stratis.
Din nou acelaşi răspuns. Şi nedumerirea lor rămase fără răspuns. Unul
singur ştia motivul. Era un marinar de pe vasul lui, un om de încredere care,
cu anii pe care-i avea, se pricepea să citească în sufletul oamenilor. El, când
au dezlegat feluca leproasei să plutească spre ţărm, se afla alături de
Lefteris şi-l văzuse pe tânăr cum o sorbea din ochi.
— Frumoasă fată! îi şopti.
Şi acesta, care o văzuse şi el, răspunse gânditor:
— Da, nenorocita. Şi să aibă o astfel de soartă blestemată.
Ochii tânărului se înceţoşară, îi căutau pe ai ei. Şi fata care se îndepărta
tăcută, trăgând la vâsle, îl văzu pe Lefteris privind-o, dar nu-şi mai feri
privirea, o ţintui într-a lui şi ea, cu ochii plini de lacrimi. Era ca şi cum ar fi
vorbit amândoi, pe ascuns de ceilalţi, aşa încât Lefteris se trase deoparte şi,
în timp ce se îndepărta în barca ei, ridică palma până la umăr, ca şi cum ar fi
salutat-o cu un gest reţinut. Omul lui de încredere îl văzu, dar păstră taina
pentru sine. Când porniră în altă călătorie şi trecură pe lângă insula
leproşilor, se apropie de el la pupă când stătea singur, îl văzu oftând supărat
şi atunci îl încurajă ca pe un prieten:
— Tot te mai gândeşti la ea? îl întrebă.
— Este cu putinţă s-o uiţi? îi mărturisi Lefteris. Părăsită de toţi…
Tăcură amândoi câtva timp. Zăriră pe ţărm un grup de oameni care
mişcau din mâini spre vas – cine ştie cu ce înţeles – iar ceva mai departe
nişte căsuţe ascunse sub copaci şi un fuior de fum înălţându-se spre cer. Se
gândiră: De ce oare or fi aprins focul? Ca să ardă ceva sau ca să gătească?
Cine îi milostivise? Lefteris rosti apoi cu glas tare gândul care-i venise:
La întoarcere să le lăsăm şi noi, Vanghelis, nişte merinde. Ea poate că n-o
fi având pe nimeni să-i poarte de grijă.
Celălalt încuviinţă. Când, după două săptămâni ancorară în Kyme,
căpitanul îi dădu bani, umplu doi saci şi îl trimise la Soutsini. Înainta până
la locul unde se opreau cei care-i milostiveau pe leproşi, lovi două pietre ca
semnal şi sosi unul din ei cu faţa acoperită. Îl rugă s-o cheme pe fată.
Aşteptă apoi o vreme, pesemne că nu voia să vină şi ceilalţi încercau s-o
înduplece. Se vedea după pasul ei, care înainta fără voie şi încet. Se opri în
faţa lui la distanţă, cu aceeaşi broboadă pe cap, aşa încât i se vedeau doar
ochii. Şi întrebă cu răceală:
— Ce s-a-ntâmplat?
Omul lăsă sacii cu merinde.
 — Pentru tine le-am adus.
Ea îşi aminti că-l văzuse stând alături de căpitan, în timp ce dezlegau
feluca. Înţelese şi întrebă încet:
— El te-a trimis?
— Da·
— Îi mulţumesc. Dar spune-i să nu se mai ostenească în zadar. Nu vreau.
Ai auzit?
— Da.
El luă întristat acest mesaj, îl transmise întocmai lui Lefteris care aştepta
nerăbdător.
— Ai văzut-o?
— Da. Mi-a spus să nu-i mai trimiţi nimic. Uit-o, dă-i pace.
În zadar îi spuse aceste lucruri. Peste două săptămâni tânărul îl trimise
din nou. Primi acelaşi mesaj, şi mai înverşunat chiar.
— De ce şi-ar aminti de mine? Să mă uite! Nu vreau să se mai gândească
la mine.
Însă ai fi zis că tocmai ceea ce fata îi cerea cu tot mai multă tristeţe îl
mâna pe Lefteris să facă dimpotrivă. De câte ori sosea din călătorie, îl
trimitea pe omul lui de încredere cu saci sau coşuri pline cu bunătăţi. În loc
ca fata să i se şteargă din amintire, chipul ei întristat îi stăruia tot mai
puternic în gând şi ochii ei verzi intraseră în viaţa lui şi i-o pecetluiseră.
Înainte de a sosi iarna, Lefteris simţi nevoia de a lua singur, pe ascuns,
acelaşi drum, pustiu, şi de a se opri acolo să bată pietrele ca să apară vreun
lepros şi să-i dea fetei de veste să iasă. Şi ea apăru nebănuitoare. Când îl
văzu, se opri împietrită. Îi privea şi lui Lefteris i se părea că plânge în
broboadă. Nu scoase un cuvânt. Era ca şi cum i-ar fi vorbit de toate cu
plânsul ei, care treptat încetă şi el şi rămaseră în amurg doar ochii ei. Dar
nici el nu-i vorbea. Stătu privind-o tăcut, cu lacrimile care se ascundeau în
ceaţa apusului. Nu se auzea decât vântul în ramuri, ciripitul unei păsări sau
vreun târşâit de vietate prin ierburi. Când seara care se lăsa îi învălui, ea îi
şopti:
— Du-te. Se înserează.
Plecă el primul. Se despărţiră. După o lună Lefteris bătu iar pietrele la
asfinţit ca să apară fata. Rămaseră privindu-se un timp în tăcere de la
distanţă. Se auzeau din nou aceleaşi zgomote. Vântul, pasărea, şarpele în
iarbă, în depărtare răsuna clinchetul unui clopoţel – vreun lepros care se
dusese să cerşească pe la vii. Doar înainte de a-l învălui seara care se lăsa
greu şi-i despărţea, el o întrebă:
— Te doare?
— Nu, veni sec răspunsul.
Când se revăzură, aceeaşi grijă:
— Te doare?
— Nu.
Astfel, cu vorbe măsurate, în întâlniri ascunse, se aprindea dragostea. Cu
cât era mai disperată, cu atât devenea mai profundă în singurătatea
asfinţitului, tulburând copacii şi păsările din jur.

Capitolul XII

— SPUNE-NE, CE-AI MAI VĂZUT? Ce-ai mai auzit? Mărturiseşte!

Oamenii erau însetaţi de noutăţi şi de multe ori se dovedea că mai mult
decât pâinea, uleiul şi vinul îi preocupa să afle ce se întâmplă dincolo de ei,
în restul lumii, ca şi cum şi-ar fi clădit târgul pe acest ţărm, în mijlocul
Egeei, ca să primească de la goelete şi bricuri şi alte vase care acostau în
port câte veşti veneau de aiurea. Marea care se deschidea în faţă şi în
prospeţimea dimineţilor apropia ţărmuri îndepărtate – Chios, Athos – le
dădea aşadar kymioţilor imaginea despre cât de cuprinzătoare era lumea şi
cât de ispititor era să afle ce se întâmplă în jurul lor. Orizonturile întinse
erau aidoma unor ferestre larg deschise să intre veştile, mesajele. De aceea
mulţi bărbaţi coborau adesea în port cu vreo pricină oarecare, dar de fapt se
duceau ca să întâlnească prin cârciumi sau în celelalte prăvălii marinari şi,
chiar dacă erau străini, să stea de vorbă cu ei şi să-şi mai potolească astfel
setea de noutăţi:
— Spune-ne, ce-ai mai văzut? Ce-ai mai auzit?
Şi ei povesteau tot ce ştiau, prin câte trecuseră şi ce văzuseră. Unul
pomenea despre Athos, ale cărui mănăstiri erau asemenea unui stup de
albine, unde călugării meştereau de toate, altul despre oraşul Ermupolis, ce
se înălţa în insula Syra şi altul despre lucrările ce începuseră la Canalul de
Corint, ce va lega cele două golfuri între ele. Veşti diferite şi disparate care
răspundeau setei lor nepotolite de ştiri. Iar dacă uneori păreau ciudate,
nedumerindu-i pe cei care le primeau, se auzea deodată mirarea lor:
— Oooo, ce spui?
 Şi plecau în grabă cu ele şi urcau în oraş, le împrăştiau în piaţă, intrau în
cafenele şi de acolo se duceau acasă şi le spuneau nevestelor, care şi ele la
rândul lor ştiau altele. Totuşi, ceea ce-i îngrijora pe oameni mai mult în
ultima vreme erau întâmplările legate de credinţă. De aceea se mâniau mulţi
auzind că la Adrianopol bulgarii ar fi aruncat cu pietre în episcopul
Dionysios, care ţinuse o vreme locul patriarhului la Constantinopol. Vorbele
lor ajungeau şi la urechea mătuşii Thodora, slujbaşa lui Christos în
bunătatea ei, şi o amărau fiindcă era bulgăroaică. Dar ea era blândă ca
aluatul pe care-l frămânţi şi în zadar încercau să o rănească. Nu era de-ajuns
c-o luaseră de la locul ei. C-o aduseseră aici şi cu grija gospodăriei şi cu
cele patru fete pe care le avea de crescut să rămână tot timpul departe de
părinţi? Să mai aibă parte acum şi de asemenea amărăciuni! Pentru un timp,
aşadar, până să se stingă această veste, femeia nu se depărtă de poarta casei
şi nu mai mergea nici duminicile la biserică de teamă să nu se oprească
asupra ei privirile lumii, învinuind-o pentru nedreptăţile făcute episcopului
grec. Se înarma cu răbdare şi cu speranţa că şi acestea vor fi luate de şuvoi.
Le va împinge în vâltoare fluviul care e viaţa, sau le va amesteca cu altele
pe care le scoate la suprafaţă? Dar, chiar dacă relele trec, în suflet tot îţi
rămâne un ghimpe, când acestea privesc patria ta şi-ţi adapă pe meleaguri
străine tristeţea.
Dar fie! Să lăsăm să iasă la iveală altele pe care le aduce în curgerea lui
fluviul vieţii. Muri Filip, fratele mai mic al răposatului Stratis. Îmbătrânise
şi el, îşi pierduse minţile. Se urcă într-o zi prin măslini, să-i cureţe de
crengile uscate; căzu aşadar dintr-un copac, şi-şi frânse coastele. Aşa i-a
fost dat să moară; oasele bătrânilor sunt ca lemnele care trosnesc. Se duse
astfel şi el să-i întâlnească pe ai săi şi lăsă în urmă amintri bune, căci fusese
gospodar înţelept, soţ şi tată bun.
Când află, Maria de la Atena îşi însoţi bărbatul care venea în Kyme să
deschidă o mină nouă. Voia s-o mângâie pe mătuşă şi pe veri. Le povesti ce
bine îi mergea căsnicia, din ce neam se trăgea soţul ei şi de dragostea care-i
lega. Dar nu se opri aici. Îşi pusese în minte să-l căpătuiască pe Lefteris.
Plănuia să-l ia la Atena să vadă o nepoată care credea ea că i s-ar potrivi. Îi
vorbi în două-trei rânduri, pe ascuns de ceilalţi, văzând că frate-său nici nu
voia să pomenească de însurătoare.
— Este fată bună. Hai măcar s-o vezi. Iar dacă nu-ţi place, pleci.
Dar tânărul nu se lăsă înduplecat. Scăpă de gura ei invocând un pretext:
— Lasă, am alta în gând. Altundeva.
 Spunea de fapt adevărul, dar nu dezvălui mai mult. Şi adevărul era că
încă se gândea şi o iubea pe leproasă. Dragostea pentru ea îi umbrise
tinereţea, îl făcea să alunge orice gând de căsătorie şi să nu se hotărască
pentru nicio fată. Chiar dacă îşi dădea prea bine seama că iubirea lor era
fără speranţă, condamnată la chin, puţină bucurie tot o adăpa, de fiecare
dată când se întorcea din călătorie şi se ducea pe ascuns să bată pietrele ca
ea să audă că a venit, s-o vadă şi apoi să stea în pustiu privindu-se de la
distanţă, fără să aibă nimic să-şi spună decât:
— Te doare?
— Nu.
Sau cel mult:
— O să pleci repede?
— Da. Dar într-o lună o să fiu înapoi.
Sufletele lor lăcrimau şi, chiar dacă n-o arătau, fiecare de teamă să nu-l
supere pe celălalt, întâlnirile lor le aduceau un strop de fericire. Şi când se
despărţeau, în ochii lui Lefteris stăruia o asemenea tristeţe care-i dădea o
nobleţe aparte şi-i făcea frumuseţea să pară ca a unui înger bizantin ce urca
din iad, în aureola întunecată a durerii. Ai fi zis, când îl priveai, că un bărbat
la fel de chipeş n-ai mai întâlnit. Şi era de mirare de ce nu dorea să aibă
femeie şi nu se auzea nimic despre vreo ispravă de acest fel în călătoriile lui
pe mare.
Se scurseră astfel doi ani. Şi odată, când se întoarse din prima călătorie
îndepărtată, se duse să bată pietrele, dar în zadar o aşteptă să iasă din
căsuţele leproşilor, în locul ei apăru unul pe care nu-l deosebea, aşa cum era
înfăşurat în zdrenţe, dacă era tânăr sau bătrân. Îi spuse cu voce răguşită ce
se întâmplase. În ultimele trei luni plăgile rău mirositoare se întinseseră pe
tot corpul, ajunseseră la ochi. În câteva zile fata se stinse. O luară şi o
înmormântară ceva mai încolo şi-i arseră toate hainele. Dar ceilalţi se
întrebau dacă a murit de boala ei sau nu cumva s-a otrăvit cu stridiile pe
care le scotea singură din mare. Nu spuse nimănui un cuvânt. Pecetlui ce
avea în suflet, luă totul în mormânt.
Auzind acestea, Lefteris abia putu să-şi stăpânească plânsul ce-l podidea,
îi urcă sângele în cap şi, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i plesnească vreo
venă, se grăbi să se îndepărteze, să rămână singur ceva mai încolo şi să
izbucnească în hohote. Gemu în pustiul liniştit cu atâta durere, ca şi cum n-
ar fi fost un bărbat puternic, ci un copil sau o femeie ori bătrân ce-şi
pierduse pe cel drag. Şi era atât de ciudat să vezi plângând un bărbat în
toată firea ca el, că se strânseră îndată păsările în ramurile copacilor din jur
şi-l priveau mirate iar luna, ca şi cum s-ar fi înduioşat şi ea de nefericirea
lui, întârzia să răsară pe cer.
Nu destăinui nimănui cât suferea. Închise totul în suflet ca şi iubita lui. Şi
dacă arăta tristeţe din când în când, mulţi o luau drept seriozitate, aşa îi era
firea. Doar sora lui, Zoi, care suferise şi ea din dragoste, ca şi cum i-ar fi
citit în suflet, îi spuse odată când se nimeri să rămână singuri:
— Ceva îţi macină sufletul, Lefteris. Văd eu prea bine. Lasă, uită,
îndreaptă-ţi gândul spre altele.
Lefteris nu rosti un cuvânt. Sora încerca să-i arate în felul ei cum să-şi
găsească un ţel care i-ar fi abătut durerea şi i-ar fi dat un sens vieţii. Grija
care o ţintuia alături de fiica fratelui ei, în loc s-o obosească, cu cât trecea
vremea, cu atât o însufleţea mai tare, refuzul fetei de a intra în rândul lumii,
înverşunarea ei de a stârni celor din jur aversiunea, încăpăţânarea disperată
şi bolnăvicioasă, îi arătau ce minunat ar fi fost să poţi trezi în acest copil
nefericit sentimente şi judecată care i-ar fi limpezit cât de cât viaţa. Chiar şi
în muţenia ei, ar fi fost altceva pentru cei din jur. Şi cu cât treaba era mai
grea, cu atât se ambiţiona Zoi mai tare să izbutească cu orice preţ, dorind să
arate ce forţă ascundea în ea. La încăpăţânarea copilului mătuşa răspundea
cu propria-i încăpăţânare. Dar nu una disperată şi bolnăvicioasă, ci seacă şi
rece, lucrând cu ordine şi prudenţă. Îşi spunea: „O vreme o să procedez
astfel. Apoi voi schimba tactica, o să încerc în alt fel“. Stabilea modalităţi
de educaţie, îşi fixa termene. Şi ce-şi punea în gând de obicei înfăptuia.
Primii trei ani de când luase această hotărâre, se strădui s-o îngrijească ba în
casa fratelui ei, ba în cea părintească. Dar de câte ori o zorea, aceasta se
împotrivea cu îndărătnicie, iar Zoi o bătea până-i trecea furia. Stârnea îndată
supărarea cuiva din jur – fie a mamei sau a bunicii ori a fraţilor – care abia
i-o scoteau, plângând şi ei, din mâini. Atunci toată strădania ei se ducea pe
apa sâmbetei. Ceea ce încerca să facă cu atâta durere şi chin îi stricau
ceilalţi într-o clipă. O vedea prea bine şi atunci îşi spuse păsul tatălui ei:
— Îţi cer un hatâr. Fă-mi o colibă la locul acela al nostru de la câmp.
Vreau să rămân singură cu Olga, doar-doar oi izbuti astfel ceva.
Tatăl ei se miră de cele auzite. Cum să trăiască singure în pustiu… Şi
dacă într-o noapte vreun beţiv, sau străin, sau răufăcător le-ar fi forţat uşa şi
le-ar fi speriat… Cine ştie ce aduce ceasul rău! Dar ea stărui într-atâta, încât
Kostis, care se simţea vinovat că-i irosise viaţa fetei, nu voia, temându-se de
sufletul lui păcătos, să-i stea împotrivă cu ceva şi încuviinţa orice i s-ar fi
cerut. Astfel se amăgea că îşi va căpăta pe jumătate iertarea, care fie fiindcă
nu-i citise bine în suflet, atunci când fata se îndrăgostise, fie pentru că
înverşunarea ei era asemenea unui munte de netrecut – îi măcina fără voia
lui viaţa. Şi nu era pahar mai amar pentru un părinte decât să se simtă
vinovat de soarta nefericită a copilului său.
Evenimentul important pe care kymioţii căutau să-l afle întotdeauna de la
călători se întâmplă şi în insula lor. Aceştia îl răspândiră şi discutară de el
aşa cum discutau despre atâtea alte întâmplări câte aflau în alte părţi. Este
vorba de distrugerea vaselor ancorate în port. S-a întâmplat într-un
decembrie, în toiul iernii. Se nimerise că se adunaseră majoritatea corăbiilor
din călătorii, pentru ca echipajele şi căpitanii să-şi petreacă sărbătorile de
iarnă la casele lor. Îşi făcuseră din asta un obicei, să vină în patrie să asculte
de la bord colindele copiilor, să se împărtăşească toţi în ajunul Crăciunului,
să boteze crucea de bobotează în mare şi apoi, rând pe rând, vasele să ridice
ancora, fiecare în drumul lui. Atunci, aşadar, cu două săptămâni înainte de
Crăciun, se întâmplă nenorocirea. Se iscă un vânt sălbatic, sirocco, care
bântuia dinspre largul mării şi ajunse în port de nestăvilit, o adevărată
nenorocire. Ai fi zis că strânsese toată forţa din Mediterana, o trăsese după
el şi-i dăduse drumul să se dezlănţuie nestingherită pe ţărmul Kymei.
Asemenea furtuni nu mai pomeniseră până atunci cei din partea locului.
Trei zile şi trei nopţi urgia scoase din rădăcini copaci, aruncându-i la
pământ, şi valuri uriaşe acopereau vasele din port, ajungând până pe chei,
izbeau casele de pe ţărm, le zburau acoperişurile. Prăvăliile fură inundate şi
ele, mărfurile se stricară. Cei care locuiau mai aproape de ţărm se retraseră
mai sus, să scape de nenorocire. Ce să facă însă cu vasele care se aflau în
bătaia vânturilor, ca o provocare? Erau izbite, împinse încolo şi-ncoace.
Cablurile se rupseră, se dezlegară. Cum să le ţii în loc, să le opreşti?
Marinarii care încercară să le ancoreze din nou se înecară în vâltoarea
valurilor. Vasele fură dezlegate toate de furia vântului şi se întâmplă
nenorocirea. Cădeau catargele, pânzele erau sfâşiate, prorele loveau pupele
cu putere, le rupeau punţile şi marea se năpustea năvalnic prin găuri. Cât
ţinu noaptea a treia, cea mai îngrozitoare, furtuna nu se potoli. Abia
dimineaţa furia ei începu să se îmblânzească, să scadă… Când se lumină de
ziuă, după ce dispăru cuprinsă parcă de mânie, se văzu cât de mare era
paguba pe care o lăsase în urmă. O adevărată catastrofă. Vasele fuseseră
sfărâmate, portul se umpluse de resturi, numai scânduri şi pânze împrăştiate
peste tot, lemne care nu mai erau bune de nimic. Şi nici vorbă să te gândeşti
că acestea vor putea fi făcute să arate ca înainte. Ar fi costat imens, încât era
mai avantajos să se construiască altele noi, decât să fie reparate cele
avariate. Dar nu mai trebuiau făcute vase cu pânze, pe care să le poarte
vântul unde voia. Acum trebuiau să treacă şi ei la folosirea aburului. Aveau
mai de mult în cap acest lucru toţi căpitanii, să înceapă să-şi vândă corăbiile
cu pânze şi să facă vase cu aburi. Numai astfel ar fi ajuns din nou primii la
negoţ. Dar acum, cu nenorocirea întâmplată, nu le rămase decât visul. Îşi
pierduseră puterea de odinioară, rămaseră în urma altora, andrioţi sau
santorinezi, care începuseră deja să iasă cu câteva vase alături de cei dântâi.
Şi cel mai rău era că multe din vasele distruse nu erau asigurate şi năruirea
lor a dus la ruinarea proprietarilor. Cei care lucrau pe vase îşi pierdură
pâinea casei. Şomajul şi sărăcia se abătură asupra lumii marinăreşti. Şi când
se ivea ceva de lucru pe vreun vas, se năpusteau mulţi şi se îmbulzeau care
să intre primul să se salveze. Ceilalţi vor pleca să caute de lucru pe vase
străine.
— Ce bine, se gândea Thodora, că Patios lucrează mai demult pe un vas
din Andros. Măcar grija asta n-o mai avem.
Aceste nenorociri şi altele încă pe care le aduse după sine distrugerea
corăbiilor apărură deodată în ochii celor care coborâră pe chei şi văzură
stricăciunile din port. Femeile plângeau, jeleau, iar bărbaţii, după ce
îngăimau câteva vorbe, cădeau în muţenie, cufundaţi în gânduri. Doliu greu
se întinse peste tot. Inimile erau îndurerate, ochii înlăcrimaţi. Doar copilaşii,
după oe au trecut primele zile grele şi marea s-a liniştit, coborau pe plajă şi
strângeau butoaie, scânduri de tot felul, bucăţi de geamuri şi alte lucruri de
pe vasele stricate pe care marea le scotea pe ţărm şi din care îşi făceau
jocuri. Şi, ca şi cum asta ar fi fost un imbold, câţiva disperaţi prinseră curaj
şi se apucară să repare vasele; unii izbutiră astfel să pornească din nou pe
mare. Nevoia îi împingea şi toată ziua ciopleau şi tăiau scânduri, potriveau
lemne, astupau găuri, răni, ridicau catarge, aranjau pânze. Cheiul se
transformă într-un adevărat arsenal. Dorinţa lor de a avea din nou vase era
atât de mare, încât înainte de a se scurge un an încropiră din resturi altele şi
porniră la drum. Kyme începea din nou să răsufle, prindea curaj. Poate să
nu-şi fi regăsit culmea de odinioară cu flota ei, dar n-a fost condamnată
totuşi să îndure prea mult lipsurile, şi era şi această luptă o minune pe care o
făptuia sufletul omului. Dar nu singura din acea vreme. Se împlini şi o alta,
mai mică e adevărat, dar cu aceeaşi forţă, Era într-adevăr un lucru ce te
punea pe gânduri.
 Dacă omul ar înţelege ce forţă zace în el, ar clinti munţii din loc, până şi
temeliile cerului. Şi numai din roua sufletului ar ajunge să stropească un
deşert întreg. Atât de mult încât te întrebi dacă nu cumva acei oameni din
zorii omenirii, pe care unii îi luau drept zei, se învredniciseră într-adevăr să
se nască din voinţa lor, care îi ridică deasupra mulţimii. Pe scurt, când îţi
alegi un scop, îl atingi, e de-ajuns s-o doreşti din adâncul sufletului, cu toată
forţa ta şi să-ţi croieşti un drum potrivit pentru asta.
Dar să ajungem acum la ceea ce s-a întâmplat. Este vorba de Zoi, care se
înverşuna să salveze din abisul sălbăticiei pe nepoata ei mută şi să-i insufle
dorinţa de a intra în rândul oamenilor. Şi iată cum se întâmplă:
Tatăl ei îi făcu hatârul pe care i-l ceruse, îi înălţă o colibă la locul lor de la
câmp, unde Zoi urma să stea împreună cu fata mută. Tocmi muncitori şi
ridicară o încăpere şi săpară şi o fântână, într-o livadă cu măslini ce se afla
la jumătatea drumului spre ţărm, spre Tsingari. Şi fiindcă se temea să lase
două femei singure noaptea în pustiu, îi dădu şi o puşcă,
— Ia-o cu tine ca să te păzeşti. Să nu ţi se întâmple ceva. Dacă vă sperie
cineva, trage o împuşcătură să-l alungi.
O luă aşadar Zoi pe Olga acolo în pustietate, ca să fie zi şi noapte
singure, fără nimeni alături s-o stânjenească. Şi toţi considerau asta o
adevărată nesocotinţă din partea ei, dar cum o ştiau că nu poate fi
înduplecată cu nimic, o lăsară în pace, spunând: „Cât o să ţină? O
săptămână? O să se mănânce una pe cealaltă şi până la urmă o să se întoarcă
înapoi”. Zoi şi Olga începură îndată să facă progrese. Înverşunarea era la fel
de crâncenă din partea amândurora. Fiară şi mai sălbatică decât fusese
micuţa până atunci în lume şi mătuşă-sa mai dură acum, în dorinţa ei de a
izbuti cu orice preţ, ca şi cum ar fi fost vorba de propria ei existenţă, dacă ar
fi rămas sau nu şi ea cufundată în altă mlaştină. Fiara îi scăpa adesea din
mâini, se căţăra în măslini şi arunca cu pietre în ea; alteori se ducea spre
pârâul care curgea mai în vale, unde se zvârleau gunoaiele. Într-o dimineaţă
în zori Zoi se trezi şi n-o găsi alături de ea. Vede fereastra deschisă, iese
afară, caută peste tot, dar nu era nici urmă de fată nicăieri. O cuprinse o
teamă rece, transpiră.
Aleargă neliniştită spre pârâu, coboară panta şi, la un moment dat aude
nişte hohote de râs, o zăreşte cufundată până la gât în gunoaiele aruncate
acolo şi în murdărie. Pe Zoi o cuprinse o mânie sălbatică, înverşunarea ei
nebunească. De data asta era o clipă hotărâtoare: sau va da semne că se va
schimba sau o va bate zdravăn deoarece, aşa cum stătea cufundată în
murdărie ca un animal, abrutizată, nu merita să trăiască. N-au decât s-o
judece ceilalţi cum or pofti. Se năpusteşte aşadar şi o prinde de păr şi o
loveşte nemaistăpânindu-şi furia. Micuţa prinde forţă din înverşunarea
celeilalte, o aruncă la pământ, se rostogolesc amândouă şi, ca s-o necăjească
se scufundă şi mai mult în gunoi şi se mânjeşte singură, scoate limba la Zoi
şi-şi bate joc. Zoi se luptă din răsputeri s-o ţină strâns. Ia murdăria de pe
hainele fetei şi i-o aruncă, înnebunită de voinţa ei de a izbuti, drept în faţă.
Luptă, transpiră, loveşte cu ce nimereşte, plânge şi ea, îi strigă tare, cu gura
larg deschisă:
— Murdărie… murdărie…
Deodată, din cauza plânsului ei şi a marii dorinţe de a face din această
sălbăticiune făptură omenească, prin gura mutei care e plină de gunoaie, o
dată cu spaima şi suspinele ei înfundate, încep să răzbată, chinuite, aceleaşi
sunete:
— Mur-dă-ri-e… Mur-dă-ri-e…
Acesta a fost începutul. Muta scoate sunete, îşi dă silinţa de a vorbi, de a
ieşi din mlaştina ei. Zoi este surprinsă, tulburată. Simte o asemenea emoţie
încât tremură să nu cumva să se fi înşelat că a auzit şi atunci repetă:
— Mur-dă-ri-e…
De data asta e sigură: fata preia silabele şi le rosteşte din nou, ca nişte
pietre.
— Mur-dă-ri-e…
Dar oare, se gândeşte Zoi, pricepe ea ce înseamnă sau rosteşte doar
mecanic sunetele? Şi, ca şi cum s-ar fi temut să nu-i scape acest ceas
binecuvântat, când fata îşi dezlegase în sfârşit limba, se gândi s-o înveţe şi
sensul cuvântului. De aceea apucă în mâini alte gunoaie, i le arătă, le
strânge în pumni şi-i rosteşte din nou:
— Mur-dă-ri-e…
Fetiţa dă semne că înţelege. Repetă după Zoi înfundat:
— Mur-dă-ri-e
Acum vocea îi este înecată de suspinele bucuriei de necrezut care-i umple
ochii de lacrimi. Înţelege deja ce se întâmplă. Sufletul ei revarsă valuri de
fericire şi recunoştinţă. Şi cu îmbrăţişări şi tulburare nespusă, o prinde pe
Zoi, o îmbrăţişează şi o sărută, plânge la pieptul mătuşii. Bucuria ei îţi
inspiră milă. Zoi plânge şi ea, de bucurie acum, se teme să nu piardă ceasul
binecuvântat. O prinde repede, o trage după ea, o duce mai încolo în pârâu,
se aruncă în apa rece, se spală şi rosteşte iar cu gura larg deschisă.
 — Apă… apă…
Ia în pumni apă, i-o aruncă pe faţă, îi insuflă din nou voinţa:
— A-pă…
Şi fata prinde silabele, le încearcă, le mormăie în gâtlej.
Înţelegând de acum ce înseamnă, se cufundă mai mult, ia apă în pumni şi
o stropeşte pe faţă. Iar fata primeşte stropii plângând. Plânge mut. E istovită
deja după lupta lor şi lasă doar să se vadă cât de fericită se simte…
Şi nici nu-şi dă seama că apa e rece şi că soarele abia acum se ridică din
mare şi împrăştie lumina deasupra lor…

Aşa a fost dat să se întâmple; lucrurile trebuie să aibă un început, apoi

celelalte curg de la sine. Aşa se spune cel puţin. Şi cu Olga la fel s-a
întâmplat. Din clipa când a murmurat cele două cuvinte, la pârâu, a rostit şi
altele. I le cerea ea singură mătuşii Zoi, nesăţioasă, şi i le înapoia, frânte,
chinuite, cum putea şi ea, şi până seara nu i se stinse bucuria de câte ori
înţelegea ce înseamnă un lucru şi-l rostea. Era de mirare cum învăţa atâtea
cuvinte. Pe toate le reţinea, ca şi cum mintea ei s-ar fi revărsat dintr-o dată
şi ar fi aruncat acum totul afară. Dar când se duseră a doua zi la ei acasă, se
văzu că nu uitase nimic şi când rosti câte învăţase, mama şi surorile ei care
o auzeau nu-şi credeau urechilor şi plângeau. Vestea ajunse la casa
bunicului şi alergară toţi – bătrânii, unchii, verii – să vadă şi ei cu ochii lor
minunea. O tot întrebau pe Zoi, cum s-a întâmplat una ca asta. Ea le povesti
doar o dată şi pe urmă spuse că vrea să se ducă să doarmă. De atâtea zile şi
nopţi trează, era istovită de oboseală, ca şi cum timpul, săptămânile
petrecute în pustietate cu fata mută ar fi stat în loc. Dar ar fi putut oare să
adoarmă pe loc sau bucuria pentru ceea ce izbutise ar fi ţinut-o trează mult
timp, într-o seninătate mută?
Între timp, casa lui Patios se umpluse de lume. Intrau şi ieşeau vecini care
auziseră îndată ce se întâmplase şi alergau să se încredinţeze cu ochii lor
înainte de a povesti şi altora. Şi astfel zile în şir vorbi târgul despre această
minune.
Şi începură toţi, de la mamă, bunică, surori, până Ia vecini s-o pună pe
fată să vorbească întruna, să o înveţe ca pe un prunc primele cuvinte. Ceea
ce ar mai fi de adăugat la asta, e faptul că Patios, când se întoarse din
călătoria la Barcelona, găsi acasă fericita surpriză care îl aştepta. O
îmbrăţişa pe Olga şi multă vreme plânse mut în pletele ei:
— Vorbeşte-mi, o rugă.
 Şi când auzi glasul ei răguşit rostind cuvinte, se duse îndată la Zoi.
— Cum să te răsplătesc, surioară? o întrebă înlăcrimat.
Dar ea îl întâmpină cu alte vorbe:
— De nimic n-am nevoie. Du-te şi odihneşte-te după călătorie.
Întâmplarea cu Olga rămase pentru multă vreme singurul eveniment mai
însemnat, anii se scurgeau în linişte, fără nimic deosebit. Şi dacă erau unele
griji, erau cele ale părinţilor lui Zoi cu privire la soarta fiicei lor, care va
îmbătrâni singură, închisă în încăpăţânarea ei, şi apoi la Lefteris, care nici el
nu dădea ghes la însurătoare. O altă taină şi muţenia lui. Se împlineau deja
patru ani de când murise fata pe care o iubea şi tot se mai gândea la ea; o
purta ca pe o lacrimă în suflet. Şi, ca şi cum ar fi urmat să se întâlnească, se
ducea uneori în taină la locul unde stătuse fata, o revedea ca aievea în razele
amurgului şi bătea pietrele ca să vină leprosul şi să ia merindele aduse. Apoi
pleca iar, se pierdea în călătoriile lui. Până deunăzi, când Lalou îi spuse un
lucru care vădea dorul ei neîmplinit:
— Şi altceva, băiete? Tot nu te-ai gândit?
Cu aceste vorbe îi arăta cât suferea din pricina lui. Şi asta îl mâhni, nu
voia s-o necăjească. Aşa că luă în sfârşit hotărârea. Şi se întâmplă că acolo,
la Karystos, unde acostase, să-l invite un negustor acasă la el, în semn de
mulţumire pentru marfa adusă. Îi întinseră masa, îi arătară şi pe fiica mai
mare, încă nemăritată, la vreo 30 de ani. Părea că i se potrivea, de vreme ce
şi el păşea pe 36 de ani. Era la fel de înaltă ca el, bine făcută. Lefteris nu se
gândi dacă fata avea vreun cusur. Îi era de·ajuns numai că se va întoarce şi
va duce vestea mamei lui:
— Am ales-o şi ţi-o aduc.
Aşa se şi întâmplă. Se bucurară cu toţii acasă. Întrebau despre mireasă, de
unde este, din ce familie se trage şi altele de acest fel. Şi auziră un lucru
ciudat pe care-l aflase şi Lefteris când fusese poftit la ei la masă, că Anti,
satul de unde se trăgea fata, acolo în apropiere de Karystos, fusese întemeiat
de perşi. Cei din partea locului povesteau că atunci când perşii au fost
învinşi la Maraton, unii s-au aruncat în grabă pe un vas, care a fost prins de
furtună pe mare şi naufragiaţii au ajuns la ţărmul insulei şi apoi s-au
îndreptat spre uscat. S-au oprit într-un loc şi s-au stabilit acolo, au luat în
căsătorie localnice din împrejurimi şi şi-au ridicat astfel un sat al lor.
Numele satului provenea de la anti – meşteşugul de ţesut al perşilor pe care
îl deprinseră şi nevestele lor grecoaice.
 La prima vedere asemenea lucruri îţi par simple poveşti. Însă şi adevăr
de-ar fi, ce rămâne după mii de ani? Perşii au fost înghiţiţi de localnici, aşa
cum intră ultimul pumn de făină în aluat, nimic n-a dăinuit de la ei.
Pe scurt, Lefteris îi luă pe părinţi, pe Zoi, câteva nepoate care duceau
darurile, plutiră cu vasul lui până la Karystos şi făcură acolo nunta. Şi astfel
îşi înjghebă şi el gospodărie. Şi deveni nerăbdător să audă în casă glas de
copil, copilul lui. Anii care trecuseră îi insuflau acum dorinţa de a fi cât mai
curând tată. Socotea că însurătoarea n-are alt rost când nu există copii. Ba
mai mult, de multe ori se întâmplă că intră pustiul în familii şi trăiesc şi
îmbătrânesc sub acelaşi acoperiş ca nişte străini. Iar dacă scormoneşti puţin
lucrurile, o să vezi câţi dorm împreună o viaţă întreagă şi până la moarte
niciunul n-a izbutit să atingă sufletul celui de alături, nici nu l-a înţeles. Dar
nici nu poţi spune că toţi se bucură de dragoste în aşternut. Unii sunt supuşi
şi merg îndoiţi aşa cum o vrea tovarăşul de viaţă; chiar când dragostea
lipseşte, unele nopţi îşi au farmecul lor. Pentru asta este făcută căsnicia, să
aibă perechile copii, să se lege mai strâns, să se ierte, iar cei care se iubesc
să aibă un temei sacru.
Astfel, din primele zile când îşi aduse nevasta în Kyme, Lefteris începu
să se gândească cât de repede va zămisli prunc. Îşi spunea: „De Crăciun o
să-l avem“. Dar trecură lunile şi Marcela nu părea să fi rămas însărcinată.
Prinse să-l îngheţe o teamă rece. Ce să fi fost de vină şi cât va mai dura? O
chemară pe moaşa Sultana, care luase de-acum locul Afendrei şi care
învăţase multe de la ea. O privi pe Marcela care, împlinită cum era, părea
coaptă a zămisli copii, o cântări cu priceperea ei şi rosti tristă:
— Nu cred că o să poţi face.
 O sfătui totuşi să ia nişte buruieni, doar-doar o va aduce cu ajutorul lor pe
drumul cel bun. Dar în zadar, nimic. Nu stăruia decât speranţa. Şi se ruga
într-ascuns la biserici şi tăcea când soacra ei, Lalou, aducea în casă vreun
prunc şi-l aşeza în patul lor împodobit cu macaturile de în din zestrea ei. Se
zicea că dacă pruncul va uda aşternutul, se va dezlega astfel blestemul şi
perechea va avea copii. Dar în zadar se dovediră toate. Alte femei din jur –
vecine, verişoarele lui Lefteris şi Pelaghia cu gemenii ei – năşteau uşor, iar
ea, îndată ce rămânea însărcinată, pierdea viitorul prunc. Vedea că timpul
trece şi tare se amăra biată de ea. Şi, mai ales, când auzea de vreun copil
părăsit şi aruncat în drum, rod al unei dragoste neştiute şi nelegitime, simţea
că se sufocă de necaz.
— Unele tânjesc după un prunc iar altele îl aruncă, spunea indignată.
Unde e Dumnezeu să vadă nedreptatea?
Bărbatul ei nu-i spunea un cuvânt. Păstra încă speranţa şi-i era milă că şi
ea dorea copil la fel de mult ca şi el. Şi cum nu venea, începu să se simtă el
vinovat. Nu cumva nevasta lui nu zămislea fiindcă atunci când se
drăgosteau, el o păstra în gând pe cea pe care o iubise înainte, pe nefericită?
Poate şi chipul ei între soţi să-l fi ţinut fără voie departe de nevastă şi poate
că atunci când trupurile lor se contopeau nu-i dădea femeii sămânţa de care
avea nevoie pentru a zămisli prunc. Acestea începu Lefteris să gândească
despre păcatul lui, păcat de care suferă mulţi; când îi mistuie un dor, se
învinovăţesc singuri pentru a-şi face chinul şi mai greu. Şi asta le aducea alt
necaz. Dumnezeu să se îndure şi să te ferească de el.

Capitolul XIII

MULTĂ LUME TRĂIA CU FRICA LUI Dumnezeu. Avea respect şi

teamă de el. Ţineau posturile, miercurea şi vinerea nu mâncau nici ulei, iar
ziua naşterii Fecioarei. 15 august, o petreceau ajunând fără să pună nimic în
gură; alteori îşi astâmpărau foamea doar cu măsline, roşii şi struguri sau
pepeni. Se spovedeau cu pioşenie şi se împărtăşeau nu numai la marile
sărbători – de Paşte sau de Crăciun – dar şi deseori duminicile. Femeile
udau florile de pe terase şi pe caldarâm şi pe coridoare aveau glastre cu
mândreţe de garoafe şi gerunii, trandafiri, crini şi muşcate, iar în ciubere
mari de lemn creşteau ficuşi şi iasomie, ca să le taie de sărbători ramurile cu
care împodobeau iconostasurile din biserici. Treptele din faţa Frumoaselor
Porţi şi până la uşile alăturate ale sfinţilor arhangheli erau pline, totul
mirosea a parfum puternic de flori, puse în vaze de sticlă sau de opal, şi ele
tot daruri ale credincioşilor. Şi când era sărbătoare la mitoc, parfumul
florilor de grădină se amesteca cu cel al florilor sălbatice, adus de vânt de
pe câmp şi îţi simţeai sufletul îmbătat de bucurie, credeai că te afli în rai, nu
alta. Beţia era şi mai mare de ziua crucii, când femeile trimiteau la biserică
copiii cu glastre cu busuioc pe care le îngrijiseră toată vara. În biserici
stăruia un parfum puternic, îmbătător, ca şi cum ar fi căzut opiu din cer, de
aveai impresia că te afli şi tu în Golgota, alături de Sfânta Elena care
dezgropa crucea de onoare. Dar erau şi felurite alte datini prin care oamenii
îşi arătau pioşenia şi credinţa. Făceau sfeştanii în case, pe corăbii, în livezi;
pomenile erau dese, de sâmbăta morţilor, duceau la biserică tăvile cu colivi
împodobite cu bomboane, trimiteau la liturghii daruri „pentru sufletele
morţilor” şi apoi „pentru cei vii”, cu numele lor înşirate pe hârtie. Toate se
făceau ca şi cum ar fi fost lucruri fireşti, obişnuite în viaţa lor. Toţi la fel,
niciunul să nu se deosebească de celălalt. Şi dacă deosebeai ceva, era faptul
că Pelaghia, în darul pe care l-a trimis „pentru suflete”, a scris pe hârtie şi
numele mamei şi fratelui ei, iar la „pentru vii”, alături de numele celor ai
casei, a adăugat alte trei: Iankos, Kostis şi Lalou. Şi cei care auzeau
rostindu-se cele două nume din urmă se gândeau că le-a scris deoarece nu-i
uita pe cei care o primiseră în casa lor ca pe o sclavă, socotind-o apoi drept
fiica lor. Nedumerirea lor stăruia numai cu privire la primul nume, Iankos,
al cui o fi? Însă nimeni nu o întrebă. Şi chiar dacă Kostis băgă de seamă
aceasta, nu aduse niciodată vorba, încuviinţând în tăcere tot ce făcea ea.
Totuşi există şi alte datini care dovedesc credinţa şi care îşi cer dreptul de
a fi pomenite în cronica noastră. De unul singur vom aminti: pe corăbii, sus
la catarg, o dată cu steagurile, se ridica şi o icoană, a Fecioarei sau a
Sfântului Nicolae, sau a oricărui alt sfânt pe care-l aleseseră patronul lor. Iar
când era furtună pe mare, primul lucru la care se gândeau era cum să
salveze icoana din valuri. Deoarece, dacă salvau icoana, erau şi ei salvaţi o
dată cu ca şi-i făgăduiau să meargă la biserica cu hramul ei îndată ce se
întorceau din călătorie.
Astfel, în timp ce lumea îşi lega viaţa de muncă, de casă şi de credinţă, se
zgudui deodată ca de un cutremur de ceea ce se întâmplă într-o bună zi.
Trebuiau să se închidă bisericile. Patriarhul Dionysios, acelaşi care
odinioară se aflase în primejdie de moarte la Adrianopol, se văzu nevoit să
ia această hotărâre: sultanul întinsese prea mult coarda şi începuse să se
amestece şi în treburile bisericii. Îi închidea şcolile şi numea episcopi pe cei
care poftea el, încercând să-i alunge pe preoţii şi dascălii dinainte, fără să
dea vreo socoteală de nedreptăţile lui. Patriarhului nu-i rămase aşadar
altceva de făcut decât să-şi dea demisia. Sultanul nu i-o primi, luând-o,
dimpotrivă, ca pe o provocare. În zece zile îl readuse pe tron. Şi atunci
patriarhul scoase curajos sabia din teacă. Declară biserica persecutată, ştiind
bine ce însemna aceasta: toată creştinătatea s-ar fi întors împotriva Porţii, şi
în primul rând Rusia ortodoxă, care tot căuta pretext să pornească război
împotriva turcilor şi să coboare la Strâmtori. S-ar fi înnourat cerul pentru
Semilună. Şi de ce nu? În aceste momente când în Balcani popoarele
subjugate prindeau curaj şi se ridicau la luptă, patriarhul cântărise bine ce
făcea. Se dădu de veste neamului să fie închise pretutindeni bisericile, să fie
ferecate uşile şi până să apuce sultanul să ia măsuri, să nu se apropie niciun
preot sau dascăl de lăcaşurile sfinte. Când sosi vestea adusă de un vapor şi
în Kyme, se auzi doar un dangăt ca de înmormântare al clopotului şi
femeile vopsiră în negru pânză şi înfăşurară cu ea bisericile. Niciun mitoc,
niciun iconostas nu rămase fără veşmânt cernit, să arate astfel că le era
prigonită credinţa. Încetară să-şi mai boteze copiii după datină şi să se
cunune. Doar la înmormântări mai apărea câte un preot şi psalmodia într-
ascuns la vreun mormânt. Avea lumea multe de vorbit acum. Dar nu se
pleca. Respecta supusă ceea ce hotărâse curajosul patriarh. Şi înainte de a se
împlini anul se văzu rezultatul. În ajunul Crăciunului marele vizir se duse la
Dionysios şi-i citi un zapis care glăsuia că toate drepturile bisericii vor fi
respectate şi hotăra ungerea lui ca patriarh. Răsunară atunci din nou
clopotele. Se revărsară creştinii la bisericile din Constantinopol. Se
sărbătorea Crăciunul.
În Kyme şi în alte locuri din Egee şi în întreaga ţară vestea sosi mai
târziu, cu două zile înainte de încheierea anului. Şi îndată ce fu auzită,
bărbaţi şi femei ieşiră pe străzi, alergară la biserici şi le descuiară, strânseră
pânza cernită şi copiii bătură clopotele. Dangătul lor se revărsa umplând de
bucurie oraşul. Şi până la căderea serii, totul strălucea de curăţenie,
candelele şi policandrele sclipeau. A doua zi în zori făcură slujba de
Crăciun şi apoi totul intră pe făgaşul obişnuit. Sărbătoriră la vremea
cuvenită Anul Nou şi Sfântul Vasile.
Atunci Konstandis, băiatul cel mare al lui Stratis, a citit prima dată
apostolul. Vrăji toată lumea care-l asculta. Şi asta nu numai fiindcă, în
hainele vişinii, îşi arăta şi mai mult frumuseţea lui de adolescent – cu
patrafirul cu brâu auriu ce-i strângea mijlocul – dar şi datorită glasului
nevinovat, mieros şi atât de dulce, încât fiecăruia i se părea că lui i se
adresează. Cum bisericile fuseseră închise până atunci, era prima oară la
liturghie când luă cartea în mâini şi citi în faţa lumii. Citea cu atâta
pricepere, subliniind înţelesurile, încât lumea îi admira ştiinţa de carte şi
râvna. Într-adevăr, auziseră vorbindu-se despre el şi acum aveau prilejul să
se încredinţeze cu ochii lor. Era primul la şcoală. Învăţătorul spunea că era
mai presus decât cei din clasa lui. Konstandis se ducea singur şi cerea cărţi
de Ia Galanis, care avea un perete ticsit cu rafturi şi le citea după ce
isprăvea lecţiile de la şcoală. Se juca prea puţin cu copiii din vecini,
niciodată nu-l vedeai alergând pe ţărm după fluturi sau pe câmp să prindă
păsări, greieri sau broaşte ţestoase. Cele mai multe ceasuri şi le petrecea
închis în casă, cu o carte în faţă, care-i purta mintea departe. Şi nu să zici că
era o fire închisă, sau că era bolnav. Nu, nici vorbă de asta. Trupul i se
înălţa puternic, era mai voinic decât cei de vârsta lui. Numai băiatul cel
mare al Pelaghiei, Rigas, îl întrecea la înot. Era zvelt. Şi cobora de sus din
oraş până la ţărm de parcă ar fi avut aripi la picioare. Avea părul creţ şi era
brunet ca maică-sa şi semăna cu o statuie. Celor citiţi le amintea de iutele
Hermes şi i-o spuneau. Se obişnuia în târg să se dea fiecăruia o poreclă. Şi o
primi şi Konstandis pe a lui. I se zicea Palamas, deoarece într-un amurg, în
piaţă, îi ceruse lui Galanis cărţi ale acestui poet pe care începu să-l ridice în
slăvi. Unii îl auziră şi-i găsiră pe dată porecla. Dar asta nu-l supără, era o
cinste să i se dea numele marelui bard. Altceva îl necăjea. Că în casă nu
avea linişte să citească. Stăteau aproape de piaţă şi alături de ei era o casă
de ţigani fierari care lucrau toată ziua la foale şi ţăranii veneau la ei şi-şi
potcoveau măgarii. Cum să-şi adune mintea, să se concentreze la învăţat?
La fiecare rând citit, răsunau şi loviturile de ciocan şi paşii pe caldarâm.
Dar intră într-o zi în casă unchiul Lefteris, şi auzind zgomotele ce
răzbăteau de pe stradă, îi spuse fratelui său:
— Se oboseşte prea tare băiatul aici. Mai bine să vină la mine când
învaţă.
O dorea din toată inima, mai ales că simţea casa pustie fără copii. De
aceea aducea deseori, când se întorcea din călătorii, nepoţilor daruri şi-i
chema acasă la el să li le dea. Voia să le asculte glasurile, răsuflarea, să
răsune casa de veselia lor. Şi cum casa lui era mare şi avea în jur o livadă de
cireşi, rodii, pruni, ale căror crengi se aplecau peste gard de greutatea
rodului, spuse nevestei să lase pe toţi copiii care treceau pe drum să culeagă
fructe cât poftesc şi să nu-i alunge. Atât de mult iubea copiii, că soarta îl
lipsise de ei. Invocă aşadar liniştea din casa lui pentru a-l aduce pe
Konstandis mai des pe la el şi a-l opri la masă. Chema şi alţi nepoţi, când pe
Thanasakis, al doilea băiat al lui Stratis, când vreuna din fetele lui Patios.
Faţă de toţi se purta la fel, cu nemărginită duioşie. Dar Konstandis îi intră
mai mult la inimă. Să fi fost graţie zelului neobosit al băiatului pentru
studiu, sau fiindcă îi semăna la înfăţişare, cu ochii mari şi cu buzele frumos
conturate – probabil aceste lucruri îl amăgeau şi i se părea că ar fi copilul
lui şi-i dorea cât mai mult în casă prezenţa. Când sosea din călătorie, dorea
să-l găsească acasă la el, aplecat peste cărţi, ca şi cum el i-ar fi fost tată.
Dacă era seară lungea vorba până mai târziu, după cină. Până când Marcela
îi amintea politicos, privind ornicul atârnat deasupra patului:
— V-aţi luat iar cu vorba. Ai lui l-or fi aşteptând.
Abia atunci se ridica Lefteris să-l conducă pe băiat până acasă. Ieşeau
afară, îşi lăsa mâna pe umărul băiatului şi porneau încet pe străzile
întunecoase în timp ce lămpile de prin case începeau să se stingă.

Cu munca pe vase străine nu poţi strânge avere ca să înzestrezi fete şi să

le măriţi. Şi mai ales când ai patru. Din economii abia să încropeşti un
capital ca să-ţi construieşti un vas mic al tău…
Aşa se gândea Patios când lucra pe un vapor din Andros şi era îngrijorat
cum îşi va scoate fetele din casă mirese. Cu ce zestre? Trebuia să găseşti
ceva din care să scoţi câştig bun şi să prosperi. Şi de când îi încolţi acest
gând în minte, ca şi iedera pe un platan, doi ani întregi chibzui ce să facă.
Să ia banii pe care îi strânsese şi să planteze o nouă livadă, în tovărăşie cu
altcineva şi să aibă şi el câteva părţi din câştig? Să cumpere o prăvălie jos,
pe faleză, şi s-o închirieze, sau să tocmească pe unul să facă diferite lucruri
necesare corăbiilor – portulane, cabluri? Cu ce altceva să se
îndeletnicească? Se sfătuia adesea cu nevasta şi fraţii lui:
— Ce te va lumina Domnul, îi spunea Thodora, care nu se pricepea la
astfel de treburi.
Zoi îi răspundea însă imediat:
— Las-o pe Olga deoparte. Zestrea mea va fi a ei.
Era sigură de-acum că va rămâne toată viaţa văduvă, acum că tinereţea i
se ofilise. Şi zestrea ei nu-i mai folosea.
Dintre toţi, Lefteris avu o idee practică:
 — Ia-ţi în parte o corabie dintre cele noi. Asigur-o şi lucrează pe
socoteala ta.
Văzând că Patios nu-i răspunde, ca şi cum ar fi şovăit să-i dezvăluie că
avea un capital prea mic, adăugă:
— O să-ţi împrumut eu cât îţi lipseşte şi mi-i înapoiezi când o să ai…
Şi se dovedi un frate bun, îşi ţinu cuvântul când Patios găsi vas. Aşa se
făcu că Patios intră asociat cu căpitanul pe un vapor nou, care călătorea
dincolo de Egeea, până în America. Şi asta a fost, ai fi zis, ceva predestinat
pentru casa lui. Deschise altă carte. Să vedem cum:
Într-o zi când vasul lui sosi în Panama, cu un transport de vin de Madera,
se plimbă o vreme să vadă portul şi apoi intră într-o crâşmă să mănânce. Îl
impresionă curăţenia. Proprietarul ei părea un om gospodar. Iată că acesta
veni după puţin timp la masa lui. Îl întrebă politicos, într-o engleză stricată,
de vaporul grecesc ce ancorase în ziua aceea în port. Când Patios îi
răspunse, începu să vorbească greceşte. Îi spuse că era şi el marinar din
Thiaki – pe nume Marinos Lekatsas – şi-i fusese dat să se stabilească acolo.
A început cu treburi mărunte şi a trecut la altele, mai bune, până a deschis
această cârciumioară, care aducea câştig bun. Era mulţumit, prospera şi n-
avea alt gând decât că anii treceau şi nu s-a însurat.
— Şi de ce? îl întrebă Patios, acum că se împrieteniseră cu vinul cu care
se cinsteau.
Fostul marinar oftă încet:
— Deoarece am de gând să mă duc în patrie, să-mi iau nevasta de acolo,
fără să vreau zestre. Dar treburile pe care le-am avut aici nu mi-au dat
răgaz. Cum să le las baltă? Şi aşa am tot amânat şi timpul a trecut.
Patios îl privi, îl cântări. Şi se lăsă mânat de instinct, aşa cum i se
întâmpla de câte ori lua o hotărâre importantă în viaţă. I se păru om bun, de
încredere. Astfel îi veni o idee pe care i-o mărturisi îndată:
— Şi dacă-ţi aduc eu mireasă?
— De unde s-o găseşti?
— În casa mea. Una din cele patru fiice ale mele.
Celălalt îi răspunse fără să stea pe gânduri:
— O iau dacă-mi place.
— S-o vezi mai întâi. Şi dacă nu-ţi place, o duc înapoi în ţară. Va vedea şi
ea cu ocazia asta lumea.
Aşa făcură învoiala. Corabia rămase în Panama trei zile, răstimp în care
tatăl găsi răgaz să culeagă pe ascuns informaţii despre grec şi porni apoi
spre patrie. Când Patios sosi acasă, îşi sărută familia şi apoi le luă pe
nevastă-sa şi pe Vanghelini, fiica lor cea mai mare, deoparte şi le povesti ce
i se întâmplase. Privi fata în ochi, de parcă voia să-i mărturisească ce
dragoste şi ce răspundere nutrea pentru ea.
— Mi s-a părut om bun şi cred că o să te înţelegi cu el. Dar tu hotărăşti.
— Îl iau, spuse fata, cu condiţia să-mi placă şi mie.
Dar mama se împotrivi, se temea.
— Te gândeşti unde pleci, fata mea? La celălalt capăt al lumii. Te-ai uitat
pe hartă să vezi unde e?
În zadar au fost vorbele ei. În van şi încercările ei de a o face pe fată să-şi
schimbe părerea. Aceasta voia să arate şi ea o dată îndrăzneală în viaţă, să
vadă şi altă lume. Astfel că porniră din nou în călătorie. Îi umplură un
geamantan cu haine, de la lenjerie până la umbrelă, majoritatea lucruri
franţuzeşti, cumpărară coroniţa de mireasă şi darul pentru mire, un ceas de
aur cu lanţ, cei care plecau se sărutară cu cei ce rămâneau, îşi luară rămas
bun cu lacrimi în ochi şi vasul ridică ancora. Împreună cu tatăl şi cu
mireasa, plecă şi sora mai mică, Lalou, ca să nu fie chiar singuri de tot la
nuntă. Dar pe ea Patios făgădui că o va aduce înapoi cât mai repede. Va lipsi
doar trei luni.
Ajunseră în Panama şi mirii se plăcură. Plecară apoi cu toţii mai departe,
să facă nunta, într-un loc unde slujea un preot ortodox. După cununie s-au
întors în oraş şi au invitat prietenii mirelui la o petrecere atât de mare, încât
se duse vestea. Toate mergeau bine şi Patios se încredinţa că o lasă pe
Vanghelini pe mâini vrednice de gospodar. S-a întors cu Lalou în Kyme, cu
două geamantane cu daruri pentru întreaga familie. Însă în timp ce le
deschideau şi dădeau fiecăruia ce era al lui şi povesteau – părintele şi fiica
ce călătoriseră – de soarta celei rămase acolo, ochii mamei erau înroşiţi din
pricina lacrimilor, deoarece abia acum, când fata lipsea, îşi dădea seama ce
rău făcuse că o lăsase să plece.
— De ce plângi? o dojeni Patios. Ca şi cum am fi rămas singuri. Avem
încă trei fete în casă. Să plângă, să fie amărâţi cei care n-au făcut copii şi
rămân pustii.
Fără să vrea adusese vorba de tristeţea fratelui său Lefteris şi a nevestei
lui care trăiau într-o casă pustie. Faptul că aceştia n-aveau copii îi stârni o
amărăciune nemărginită şi nu că el îşi măritase fata la capătul lumii, îşi
dădea prea bine seama că Lefteris, pentru a-şi potoli dorul, aducea în casă
când pe un nepot, când pe altul. La fel şi Marcela, otrăvită de dor şi poate şi
pentru că soţul ei era plecat adesea în călătorie, îl dorea şi ea pe Konstandis
în casa lor, închipuindu-şi că e copilul lor. Cu cât trecea vremea, venea tot
mai des să-l poftească la ei. Era limpede. Bărbatul ei o înţelegea, socotind
că asta se întâmplă deoarece femeia, cum se spune, e mai însetată de copil
decât bărbatul. Vedea patima mută, nemărturisită, a nevestei pentru nepotul
a cărui frumuseţe se cocea şi se apropia de bărbăţie. Şi o compătimea. Nicio
clipă nu-i trecu prin cap că s-ar petrece altceva în sufletul ei. Urmărea pe
ascuns cum flăcăul, la cei 14 ani ai lui, arăta ca un bărbat.
Şi cu cât totul se întâmplă fără vreo bănuială din partea lui Lefteris, iar
băiatul respira în aceeaşi încăpere cu ea, cu atât patima ei ieşea la iveală ca
o flacără, ca un foc ce-i pârjolea trupul. Uneori când se apleca asupra lui, în
timp ce acesta citea, să-i pună în faţă o vişinată sau ceva de mâncare, îi
venea să-l sărute, să-i prindă în gură buzele şi apoi să-i mărturisească ce
simţea. Însă în ultima clipă ceva o oprea. Poate că băiatul o va judeca
pentru purtarea ei şi ar fi stricat totul. Şi pleca de lângă el repede, cu pas
şovăielnic, înfiorată. Dar poate că această reţinere să fi fost şi din pricina
sentimentului de nespusă adoraţie ce-l nutrea pentru băiat, aşa cum îl vedea
gânditor, cuminte, închis în lumea lui. Şi cât timp dură, această reţinere a
fost un chin neînchipuit pentru ea. Până când într-o noapte nu se mai putu
stăpâni.
Era iarnă, pe la asfinţit, când începu o ploaie care se înteţea în timp ce se
lăsa întunericul. Bubuiau tunete, sclipeau fulgere în slava cerului.
Konstandis ieşi de două ori afară ca să plece acasă. Dar nu cuteză, deoarece
prăpădul ce se revărsa din cer inundase străzile şi într-o clipă l-ar fi udat
până la piele. Tuşea şi de aceea mătuşa îl sfătui să rămână. Părinţii nu s-ar fi
neliniştit, deoarece şi-ar fi dat seama că din pricina furtunii a rămas să
doarmă la unchiul Lefteris. Tocmai atunci se nimeri să treacă pe stradă
omul care aprindea felinarele, învăluit într-o mantie groasă din pânză de
corabie. Marcela apucă să-l roage să treacă şi pe la părinţii băiatului, să bată
la poartă şi să le spună că acesta va dormi la ei.
Astfel îl înduplecă să rămână. Îi aşternu patul, îl lăsă singur să se
dezbrace şi să se cufunde în cearceafurile ei parfumate. Dar la gândul că el
e pe jumătate gol sub plapumă, în Marcela se aprinse o patimă ca vântul de
sud-est şi-o dogorea îngrozitor. Căută un pretext să se apropie de el. Îl auzi
tuşind şi intră în cameră, chipurile să-l îngrijească. Îi aduse un ceai cu două
picături de rom şi-l frecţionă cu spirt. Până atunci, băiatul, naiv, un copil
încă, nu bănui nimic. Dar mătuşa, în timp ce-l frecţionă, se apleca întruna
asupra lui şi răsuflarea ei gâfâită se ameştecă cu a lui într-atât, încât el simţi,
năpădindu-l o căldură necunoscută. Şi câte o opriseră până atunci se risipiră
dintr-o dată. Îl strânse în braţe şi-i luă buzele într-ale ei, pe care le dorea
chinuitor de atâta timp. Aruncă în gura lui dulceaţa plăcerii. Şi băiatul se
lăsă amăgit, încetă să mai judece, deveni numai trup care porneşte spre
noua lui experienţă, vas ce pluteşte pentru prima dată pe mare frumoasă.
Celelalte se întâmplară repede, Se lăsară în voia dorinţei nesocotiţii. Şi când
băiatul îşi împlini cea dintâi experienţă a dragostei, parcă lăcrima în
întuneric şi, ca şi cum i-ar fi poruncit, îi spuse încet:
— Lasă-mă acum. Du-te în patul tău.
Ea se supuse. Îşi strânse fusta. Se temea că ceva s-a frânt în inima lui.
Băiatul rămase singur, treaz, până în zori, când ploaia tot se mai revărsa
nestăvilită. Şi când afară apărură primii trecători şi se auziră răsunând
clopoţeii de la gâtul măgarilor, coborî şi el în stradă, cu cărţile sub braţ, şi se
îndreptă spre casă. Mătuşă-sa, la fereastră, ascunsă pe după perdea, îl
urmărea îndepărtându-se şi se gândea la cele întâmplate noaptea trecută.

Konstandis nu mai trecu mult timp pe la casa unchiului. Găsi, chipurile,

pretext că acum vremea se deschisese şi ramurile înverzeau, era mai plăcut
să urce spre cimitirul Sfântului Ilie şi să citească aşezat pe un parapet, să
asculte ciripitul păsărilor şi, când îşi ridica ochii, să cuprindă cu privirea
toată natura, ca pe o vrajă, în jur, dealurile înverzite până departe la
promontoriu, cu smochinii, migdalii şi măslinii lor şi, în faţă, jos, marea,
liniştită şi sclipitoare. Nu voia să mai dea ochii cu mătuşă-sa, după tot ce se
întâmplase în noaptea aceea, să nu spună cât era de vinovat fiecare, de
parcă, şi dacă nu s-ar fi văzut, ar fi uitat vreodată. Se ferea mai ales să
meargă singur. Când unchiul lui îl poftea, refuza. Îi era ruşine de el, chiar
dacă acesta nu bănuia nimic. Ştia că îl trădase cu neruşinare şi se simţea
nevrednic de duioşia pe care i-o arăta. Îi veneau în minte unele seri
petrecute împreuna, atunci când îl însoţea noaptea târziu până acasă şi
alteori când se purta ca un părinte cu el şi nu mai putea să-l privească în
faţă, îşi aţintea ochii în pământ, vinovat, când acesta îl privea. Şi erau dăţi
când adevărul îi stătea pe vârful buzelor, cât pe-aci să-l spună, dar iar se
gândea cât de rău i-ar fi făcut dacă l-ar fi dezvăluit, ce durere i-ar fi
pricinuit şi astfel îşi păstra nemărturisită taina, care deveni chinul lui mut.
Dar când primăvara trecu şi sosi vara cu arşiţa ei, se auzi ceva ce umplu
de bucurie tot neamul Karalizilor şi-i împovăra gândul lui Konstandis.
Mătuşa Marcela va avea un copil – sigur acum – şi, dacă-l va păstra, va
naşte în decembrie. Cum se întâmplă una ca asta, după atâţia ani de căsnicie
şi mai ales la vârsta ei, părea ciudat şi le făcu pe cele care o credeau stearpă
să spună:
— Vezi? Toate pot naşte în cele din urmă.
Alţii judecau cu bunăvoinţă:
— Toate sunt o taină de nedezlegat. Măcar de-am înţelege de ce fir atârnă
multe lucruri.
Ceea ce contează în această poveste este că din clipa când moaşa spuse şi
o dată cu ea şi doctorul dădu asigurări că Marcela va avea copil, Lefteris,
după atâţia ani de chin, prinse strălucire pe chip şi întineri dintr-o dată. Se
grăbea să se întoarcă din călătorii, să vadă cât creştea pântecele nevestei şi
tot număra pe ascuns cât timp trecuse – câte luni, câte săptămâni – până la
ceasul binecuvântat. Îşi vedea acum nevasta cu alţi ochi, adevărată stăpână,
şi îndoită era dragostea lui şi nesfârşită grija ce i-o purta. Atunci când ea
intră în ultima lună, nu mai plecă din insulă. Rămase pe loc, să fie la naştere
în casă. Veghe toată noaptea când pe ea o apucară durerile facerii. Şi când
spre zori răzbi din camera alăturată plânsul pruncului, lacrimă şi i se părea
că prin fereastră nu intra numai lumina unei zile noi. Ci şi aceea a unei vieţi
frumoase. Nu se mai stăpâni, împinse uşa care-i despărţea şi o auzi pe
maică-sa care venea spre el spunându-i:
— Fată! Să-ţi trăiască!
I-o arătă şi lacrimă şi ea deoarece de atâţia ani îşi dorise acest ceas de
bucurie pentru fiul ei.
— Va primi numele tău, îi făgădui vesel şi privi pruncul care plângea
încet.
Dar ea îl întrerupse:
— Mai bine al Fecioarei, care ne-a ascultat ruga.
Se gândise la acest lucru încă de la 15 august, când văzuse în casa ei, pe
pereţi, şerpişorii Fecioarei, blânzi, cenuşii, un semn că aceasta îi asculta
rugile ei şi îi va dărui curând nepotul pe care atât îl dorea. Îi spuse fiului ei
şi atunci el încuviinţă.
— Amândouă, mamă. Amândouă, Lalou şi Despina.
Apoi se aplecă spre soţia lui:
— Eşti bine, doamna mea?
Ea îi făcu semn că da, deoarece bucuria şi emoţia îi sugrumaseră glasul.
Mai încolo moaşa Sultana îl trase deoparte, privind copilul:
 — Seamănă leit cu neamul tău, Lefteris. Arată a adevărat Karalikos.
Într-adevăr aşa era. Cu cât treceau zilele şi pruncul îşi curăţa faţa, se
vedea cu cine seamănă. Cu Lefteris şi cu nepotul lui îndrăgit, Konstandis,
de vreme ce amândoi semănau ca două picături de apă. Aşa se întâmplă cu
neamurile, seamănă între ele. Însă pentru Marcela nu era numai asta. Era şi
ceea ce nu ieşea de pe buzele ei, dragostea care o cuprinsese acum, o
dragoste blândă pentru băiatul nevinovat care-i dăruise bogăţia maternităţii.
Se gândea că oamenii sunt asemenea copacilor care după altoire nu rodesc
dacă se întâmplă ca sevele lor să nu se potrivească. Şi de asta îşi dau seama
numai cei ce suferă.
Oricum ar fi fost, acest copil îi umplu de fericire. Lefteris îşi mărturisea
bucuria tuturor celor pe care-i întâlnea. Dar şi rudelor care erau departe le
spunea prin scrisori. A treia zi deja scrise Mariei de la Atena şi neamurilor
nevestei lui din Anti, apoi Vanghelinei în Panama. Şi sosiră felicitările. De
la cea din urmă o carte întreagă. Cu multe pagini, ca toate scrisorile pe care
le trimitea acasă, începea cam aşa: „Panama, ziua… luna…” şi „Stimaţii
mei părinţi şi iubite surori, sunt sănătoasă şi vă doresc şi vouă”, ca să treacă
la amănunte despre traiul lor bun de acolo: începea apoi să întrebe de
fiecare: şi nu numai de cei de-acasă, dar şi de bunici, unchi, veri, vecini şi
până şi de cei care locuiau la vii. Şi când încheia scrisorile cu salutările ei
pentru fiecare separat, înşira atâtea nume că-l întrecea până şi pe popa
Isidor, cu sfinţii pe care-i pomenea la sfârşitul liturghiei, de teamă să nu-i
poarte pică vreunul dacă l-ar fi uitat. Aceeaşi grijă avea şi ea, nu cumva să
scape pe cineva drag.
Următoarea ei scrisoare deveni prilej de bucurie şi supărare totodată.
Cumnatul ei, pe care sora şi tatăl ei îl cunoscuseră acolo, o cerea acum de
soţie pe Lalou. N-o uitase pe fată şi se gândise tot timpul la ea, iar acum
trimitea de ştire să se ducă pentru nuntă, dacă erau de acord. „Cât despre
situaţia lui, nu ştiu de unde să încep, continua Vanghelini. O duce ca-n sânul
lui Avraam. Puţini ca el s-au procopsit şi s-au îmbogăţit aşa. Noroc de
Lalou a noastră…”
Când auzi, mama lor păli. Se tulbură, o cuprinse o mânie grea.
— Blestem, gemu Thodora. Mi-o ia şi pe cealaltă.
Dar se temu îndată de blestemul pe care-l rostise şi se întoarse şi privi în
sus la icoane, să şi-l retragă. Se căia. Însă pe drept se temea. Deoarece
Lalou se arătă încântată la gândul de a se mărita acolo, departe, cu cel de
care îşi amintea. Şi avea grijă doar de mama ei, care era atât de supărată de
parcă fata i-ar fi plecat în iad. Se temea că durerea o izbea drept în inimă şi
încercă s-o mângâie:
— De ce eşti tristă, mamă? Nu te gândeşti că aşa n-o să mai fie nici
Vanghelini singură şi o să mă aibă tovarăşă?
— Cum? sări mama fără să-şi poată stăpâni indignarea. Acolo la capătul
lumii?
Nu voia să audă de averi şi încă atât de departe. Amărăciunea despărţirii
o copleşea. O mai îmblânzi puţin o vorbă a lui Patios:
— Dacă vrei, poţi să mergi şi tu cu mine, când mă duc într-acolo, să le
vezi.
Speranţa i se aprinse ca un licăr în suflet. Însă cine ştie cum merg
lucrurile şi dacă îi va fi scris să facă o călătorie atât de lungă peste ocean?
Parcă avea viaţa întreagă în faţă să se amăgească? Şi se supuse, deoarece de
la început văzuse limpede că, oricât s-ar fi împotrivit, tot nimic n-ar fi
câştigat. Îi era scris, se pare, să îndure şi această amărăciune.
Se petrecură, aşadar, din nou aceleaşi lucruri: valiza lui Lalou, cu toate
lucrurile ei, darul pentru mire, despărţirea cu lacrimi, vasul care ridică
ancora. Şi aşteptarea: când se va întoarce stăpânul, Patios al ei, care îi va
povesti în ce lume intrase fiica lor, Lalou.

Capitolul XIV

ZBOARĂ ANII, COPIII SE ÎNALŢĂ, îşi croiesc drumurile lor. Intră din
plin în vâltoarea vieţii şi bătrânii şi părinţii lor se dau deoparte şi le poartă
de grijă de la distanţă până la moarte.
Acestea nu sunt lucruri noi. Lumea, cu legile ei, de la începuturi merge la
fel. O generaţie aduce pe lume altă generaţie şi apoi încet-încet se dă
deoparte şi, obosită, într-un târziu, se întoarce şi-şi află liniştea în ţărână. Nu
are dorinţă mai mare decât ca nepoţii pe care îi lasă în urmă să o cinstească
cum se cuvine pentru faptele ei şi apoi să-şi vadă de ale lor.
Aşa veni iar vorba de copii. Ce fac şi încotro o pornesc. Fiecare cu
drumul său. Konstandis plecă la Atena să studieze. Se stabili la mătuşa lui,
Maria – care avea o casă boierească, cu două caturi – şi studia la
Universitate, voia să iasă profesor. Când va termina, se va întoarce oare în
Kyme sau vreo amintire, care-l obseda ca o remuşcare, îl va ţine departe de
oraşul natal? Vremea o va arăta. Fratelui său, Thanasis, nu-i plăcea să
înveţe. Primi moştenire de la bunicul său moara şi tot făcea planuri ca
odată, când va strânge capital, să înalţe una mai mare, cu motoare, să fie
mai aproape de port pentru încărcat.
Copiii Pelaghiei apucară şi ei pe drumurile lor diferite. Cel mare, Rigas,
după ce termină oastea, i se păru c-ar fi mai bine să iasă ofiţer şi acum
învăţa la şcoala militară. Veni într-o scurtă permisie acasă, în uniformă şi cu
sabie, şi era frumos de pica. Când intra în biserică, lua ochii fetelor care se
întorceau curioase şi-l priveau, uitând de ce cânta preotul. Dar gândul lui
era la Lala, o nepoată a lui moş Filip, care era şi ea o mândreţe de fată,
zveltă şi cu gât de zeiţă. Îi dăduse cuvântul că, atunci când va termina
şcoala, o va lua de nevastă. Discutase totul şi cu părinţii, ştiau şi fraţii
despre asta. Şi iată o vorbă şi despre gemeni. Iankos luă calea negoţului
tatălui său – viermii de mătase. Markos, după ce lucră o vreme ca marinar,
se duse mânat de curiozitate la Muntele Athos, unde rămase vreo şase luni,
îndeajuns ca să-i îngrijoreze pe părinţi că se va călugări. Tocmai când tatăl
lui se gândea să se ducă după el să-i vorbească, în ajunul Arhanghelilor, se
întoarse singur şi-şi schimbase şi meseria. Deprinsese la Munte hagiografia
şi, când se văzu în Kyme ce meşter talentat e, plouau comenzile, nu numai
pentru icoane, dar şi pentru pictura bisericilor, unde stătea luni de zile
cocoţat pe scară. Părea că se născuse cu acest dar. Iar tatăl său spunea că-l
moştenise pe-un bunic de-al lui, care zugrăvise biserici la Ohrida şi chiar
mai departe, la Arghyrokastro. Dar cine să-şi închipuie că de la el darul
acesta va ajunge peste generaţii tocmai la acest flăcău? Fiecare tânăr îşi
chivernisea viaţa în felul său. Unul se supune unei voci tainice, altul e atras
de cele ce alcătuiesc viaţa meleagurilor natale sau găseşte drumul netezit de
părintele său şi are meseria pregătită. Astfel se auzea că flăcăii munceau ba
pe vase, ba plantau livezi de smochini şi migdali, deoarece socoteau că
astfel vor putea să scoată venituri frumuşele din roadele lor; alţii se
îndreptau spre Egipt sau America, să strângă acolo avere şi să se întoarcă în
ţară – asta doar în vorbă, deoarece câţi s-au mai întors din străinătăţuri? —
şi încă altele de acest fel. Şi în aceste întâmplări felurite se aflau şi cele
plăcute şi cele triste laolaltă. În prima categorie intră un tânăr de aici,
Dimitris Galanis, care se distinsese deja la Atena ca un gravor de seamă,
făcea icoane frumoase şi pornise spre Paris. Şi din cele triste e de-ajuns să
pomenim unul. Iată-l: în prima lor călătorie cu vasul pe care l-au construit,
s-au înecat în furtună trei fraţi şi mama lor înnebuni de-a binelea şi tot
vorbea aiurea pe ţărm, unde-şi aştepta feciorii din călătorie. De mila ei
vioristul Daniel a compus un cântec trist:

Mamă, odraslele tale ţi le-nghiţi valul.

El îţi luă flăcăii şi le dădu mormânt.

Totuşi uneori nefericita îşi regăsea puţintel minţile şi, de grijă că nu şi-a
pregătit candela pentru ei, alerga prin livezi şi strângea licurici, dar până să
se întoarcă, o lua iar razna şi îi împrăştia. De aceea cântecul continua:

Acolo, pe marea cea rece în care zace corabia,

Poulia cu fetele ei aprindea şapte condeie.

Dar parcă primeşte mângâiere mama care fie şi-a pierdut copiii, fie nu se
poate bucura de ei, deşi trăiesc! Deoarece şi despărţirea de cei care pleacă
departe este la fel de apăsătoare ca şi moartea. Asta o simţea biată Thodora,
cu fetele ei care se măritaseră tocmai în Panama; într-o zi nu le scoase din
gând şi se tot întreba: „Acum, în clipa asta, ce fac oare? Ce griji or fi
având? Nu cumva bărbaţii lor le-au spus vorbe amare? Nu cumva li s-a
întâmplat ceva rău, s-or fi îmbolnăvit copiii şi suferă?“ Cine să-i dea
răspuns înainte de a trece vreme destulă? Scrisorile lor întârziau destul de
mult. Nici pasărea nu le-ar putea aduce în zbor mesajul lor, atât sunt de
departe. Gândul la ele şi dorul o măcinau. De vină e tatăl lor, care a găsit să
le mărite atât de departe de casă. Mai bine să le fi văzut măritate cu săraci
din partea locului şi să le fi fost aproape, să le fi ajutat cât ar fi putut.
Cu cât trecea vremea, îi purta tot mai mult pică lui Patios: în loc să se
obişnuiască, era tot mai tristă că-i lipseau fiicele. Şi până să înceapă să se
simtă vinovat alături de ea, odată, într-un ceas trist de asfinţit, văzând-o
aplecată şi oftând deasupra lucrurilor lor. Patios îşi luă inima-n dinţi şi-i
spuse:
— Când vrei tu, te iau să le vezi.
Ochii ei străluciră.
— Când spui tu. Tu hotărăşti.
Şi el hotărî pe loc:
— Înainte de primele ploi, ca să ajungem acolo primăvara.
Şi apoi, la cină, şi-au pus planul la punct. Vor lăsa casa în acest timp cu
mătuşa Zoi. Patios îi spuse:
 — Îţi dai seama cât durează o asemenea călătorie? Să iei ceva să lucrezi
pe corabie, să nu ţi se facă rău, căci vom pluti săptămâni întregi pe ocean.
— N-avea grijă că m-am şi gândit, răspunse ea.
Dar mintea ei era doar să-şi revadă cele două fiice înstrăinate de care îi
era atâta dor. Totuşi, când sosi momentul şi porniră, luă, alături de
cuverturile albe pe care le ţesuse pentru fiecare, aţă şi ac şi se apucă să
lucreze alta în timpul călătoriei. Şi dacă nu va izbuti s-o termine, va mai
lucra şi acolo, serile, aşa socotea ea. Şi frunză cu frunză creştea ţesătura;
deoarece, când vasul ieşi din Mediterana şi din pricina furtunilor sălta în sus
şi în jos, biata femeie privea valurile şi se gândea la fiicele ei, prin câte
furtuni trecuseră pe mare până să ajungă acolo unde îşi doriseră; dar se
gândi că aşa îşi va spori indignarea, va ajunge mâniată şi, ca să nu se mai
gândească, se aşternu pe lucru. Acul n-avea odihnă în mâinile ei. Chiar în
ziua când intrau în Strâmtoarea Panama, termină cuvertura, cu ghirlande de
flori în jur. Şi se gândea acum cui să i-o dăruiască. Dar se va hotărî mai
târziu, când va ajunge la casele lor. Poate va coase încă una şi vor primi
amândouă câte două, ca să nu iasă supărare.
Când ajunse acolo, nu apucă să se bucure de fetele ei, care într-adevăr o
duceau bine la casele lor, să se joace cu nepoţeii care gângureau expresii din
dialectul kymiot, că inima, de emoţie, îi slăbi, nu mai rezistă. Nu mai putea
să respire. Două zile se luptă cu tusea şi toţi stăteau aplecaţi deasupra ei, soţ
şi fiice şi ginerii ei, până să-şi dea seama ce i se întâmplă, să le dea
binecuvântarea. A treia zi în zori îşi dădu sufletul. Plângeau toţi în jurul ei
şi vorbeau ce om cumsecade fusese şi ce soartă ciudată avusese, să-şi
părăsească în tinereţe patria, ca să trăiască toată viaţa în loc străin şi apoi să
călătorească la capătul lumii şi aici să-şi găsească mormântul. Îndată ce-şi
văzu fiicele şi se linişti, abia ce apucă să le dăruiască amintirile lucrate de
mâna ei – cele două cuverturi din în – şi, ca şi cum ar fi fost un efort prea
mare pentru ea, firul vieţii i se curmă. O îngropară în curtea unei biserici, pe
care o ridicaseră nişte credincioşi ortodocşi, îi făcuseră parastasul de 40 de
zile după datină, ca şi în patrie, cu colivă, iar fiicele şi ginerii o jeliră. Şi
când, după parastas, tatăl se pregăti să pornească spre patrie, le era milă şi
de el, deoarece se gândeau că a fost lovit pe neaşteptate, că şi-a pierdut
nevasta şi acum, în ce hal se va întoarce acasă.
Dar Patios era în stare să îndure, slavă Domnului! îl aşteptau celelalte
fete nemăritate şi trebuia să aibă grijă şi de ele. Voia să mai trăiască puţin,
să nu plece în călătoria cea de pe urmă, care e sortită tuturor, înainte de a le
vedea şi pe mezine la casele lor. Când se întoarse şi le povesti ce se
întâmplase, fetele izbucniră în plâns şi el nu avea cum să le mângâie. Dar
sosiră repede fraţii, părinţii, verii, îndată ce auziră că se întorsese şi cum se
întorsese, şi încercară şi ei să mângâie orfanele. Şi chiar dacă acestea
rămaseră cufundate în tristeţea lor, cu zilele care se scurgeau şi care
deveniseră luni, durerea li se mai domoli, gândindu-se că un lucru o dată
făcut nu poate fi desfăcut. Iar viaţa, cu toate ale ei, te întoarce spre altele.
Însă povestirea noastră nu se încheie aici. Când se împlini un an,
înstrăinatele trimiseră scrisoare să se ducă acum lângă ele cea de-a treia
soră, că aveau mire bun care o aştepta şi era mare noroc pe capul ei. Dar
Olga nici nu voi să audă. Cum să plece şi să-l lase pe tatăl ei singur, şi la fel
pe mătuşa Zoi care o făcuse om? N-au decât s-o ceară de nevastă şi cei de
aici, care o ştiau cum s-a născut. Nu va pleca de lângă Zoi, deoarece îşi
făgăduise sieşi, pentru binele pe care i-l făcuse, să i-l întoarcă îndoit. Voia
să o îngrijească la bătrâneţe, de aceea le răspunse că le mulţumea, dar le
dădea de înţeles să nu mai stăruie în zadar. Nu se va duce. Şi ele trimiseră
răspuns că, de vreme ce Olga nu voia, să se ducă mezina, Amalia. Aceasta,
auzind, se bucură nespus; ridică îndată pânzele. Cât despre Patios, nu mai
avea nicio părere. Socoti scrisoarea drept o hotărâre a soartei, care căuta să-
i ia acolo familia şi să-şi întindă în loc străin rădăcinile. Şi cu cât se vor
întinde mai mult, cu atât înstrăinatele nu se vor mai simţi singure, alături de
neamul pe care şi-l vor face pe acele meleaguri.
Asemenea surorilor mai mari, plecă şi mezina. Când sosi acolo, celelalte
deschiseră geamantanul mamei lor şi-i dăruiră cea de-a treia cuvertură, ca şi
cum răposata ar fi presimţit şi ar fi lăsat şi pentru Amalia o amintire. Nu e
acesta motiv de mirare, când te gândeşti cum se ţes uneori întâmplările şi ce
ne este sortit în viaţă…

Treburile statului mergeau anevoie. Nu prea erau semne de îmbunătăţire

a situaţiei, marile puteri tot puneau piedici popoarelor mici. Deşi lăsau
Grecia să înainteze pe drumul ei, o jucau de fapt pe degete, sperând să
descurajeze astfel şi celelalte popoare din Balcani – sârbi, muntenegreni,
bosni, croaţi, albanezi, bulgari, români, până şi maghiari şi polonezi. Se
temeau că vor ridica steagul libertăţii şi încearcă să le ţii piept dacă poţi!
Vor zăngăni armele şi dintr-o dată Europa asuprită va deveni un vulcan
revărsat ce va pârjoli totul în jur. De aceea marile puteri aveau de gând să
supună neîntârziat Grecia. Se îndârjiră şi mai mult, când aflară că încheiase
deja acord secret cu sârbii (august 1867, în Austria), ca să acţioneze
împreună şi să atragă şi pe ceilalţi vecini. Tactica lor apărea limpede la
congresele unde discutau felurite lucruri despre regiunile şi popoarele din
Europa supuse sultanului şi niciodată nu invitară şi Grecia să-şi spună
părerea despre meleagurile ei înrobite şi să voteze eliberarea lor. Şi cum nu
se interesau de durerile ei şi o dispreţuiau, Grecia se revoltă şi-şi retrase
ambasadorii pe care-i avea în capitalele lor (mai 1873 din Paris, Berlin,
Londra, Petersburg şi Roma), să le fie învăţătură de minte şi să vadă cum
pot deveni uneori inutile hotărârile când se încalcă dreptatea. Arăta mândrie
şi dispreţ. Şi îndrăzneală, când, mai apoi (în mai 1888), elenii care locuiau
în Egipt aflându-se în primejdie din pricina tulburărilor iscate acolo, Grecia
trimise în apărarea lor două corăbii, acţionând la rândul ei fără încuviinţarea
marilor puteri.
Dar răul li se întâmplă şi lor adeseori. Şi chiar sultanului. Deoarece la
aceleaşi congrese ţarul se îngriji de bulgari să le facă un stat puternic, ca şi
cum i-ar fi compătimit fiindcă erau şi ei slavi. Şi alte puteri, englezi,
francezi, până şi nemţi, i se alăturară, de teamă ca Grecia să nu-şi sporească
hotarele şi să-i încurajeze astfel pe cei care sperau în libertate. Nu-şi dădeau
de fapt seama că statul elen era un pericol mai mic decât cel creat de ţar în
Balcani, care însemna accesul Rusiei la Mediterană. Iar Poarta, văzând că-şi
pierde stăpânirile din Europa, era interesată de acum şi ea să aibă alături
mai degrabă o Grecie puternică decât Rusia înaintând spre mare şi punând
stăpânire pe tot. Dar până să înţeleagă ce primejdie îi pândea, Grecia era
prigonită. Cu ce să începi? Să vorbeşti despre prigonirea raialelor de către
turci pe care statele mari o îngăduiau? Despre o hotărâre bună pe care o
luau după mii de strădanii, la vreun congres, şi rămânea doar pe hârtie?
Despre izolarea economică, despre actele de-a dreptul imorale pe care le
făptuiau, de câte ori mica Eladă dobândea ceva? Ai umple tomuri întregi şi
oricum au fost consemnate în altă parte. Şi cu toate astea, te rog să te
întrebi: Oare s-a întâmplat vreodată ca sporirea Greciei să fi dăunat cuiva?
Nu. A fost doar spre interesul ei şi nicidecum în dauna celorlalţi? Nu au
primit şi ceilalţi lumină din lumina ei? Dar acestea te duc îndată cu gândul
în altă parte şi te îndeamnă să consemnezi ceea ce urmează.
Statul se afla în pragul falimentului. Rănit din pricina piedicilor care i se
puneau şi cu grija statornică de a se salva de la condamnarea de a rămâne
mic şi cu poporul de două ori înrobit, în afara hotarelor, cum să aibă timp să
rezolve asemenea probleme? De-ar fi fost numai asta! Campania din urmă
cu 10 ani pentru eliberarea Tesaliei şi Epicului, care se nimerise într-un
moment de sărăcie cumplită, costase atât de mult, încât îngenunchease
statul de-a binelea. Izbucni criza. Semnele ei apărură şi în Kyme. Comerţul
stagnă, multe vase rămaseră ancorate în port. Se abătu şomajul asupra lumii
marinarilor. În prăvălii mărfurile zăceau în rafturi. Şi cum o nenorocire nu
vine niciodată singură, se dezlănţui iar camăta nemiloasă. Şi ar fi prins să se
întindă ca un pârjol, dacă bătrânii care apucaseră acea răscoală populară nu
le-ar fi amintit de relele ei ca să-i înspăimânte pe nesătui. Le spuneau făţiş
că ei vor fi primii care vor sprijini asociaţiile săracilor. Nu era acum vremea
pentru camătă. Toate arătau că războiul se apropia. Şi război nu se face cu
poporul învrăjbit. Cu ce să-i însufleţească pe cei nedreptăţiţi, să-i trimită să
lupte pentru ţară? Vor arunca armele şi se vor răscula.
Astfel, cu asemenea vorbe înţelepte, cei câţiva cămătari au fost siliţi să
toarne apă în vin. Şi se întâmplă uneori că nu catadicseau nici să arate ce
hârtii aveau în mâini şi aşteptau când va găsi bani săracul, să li-i dea înapoi.
Uneori le prescriau chiar datoriile. Socoteau că în negustorie – marfa lor era
paraua pe care-o dădeau cu împrumut – se mai întâmplă să şi pierzi, nu
câştigi întotdeauna.
Războiul, ca ploaia care se apropie, stăruia în aer, simţeai miros de praf
de puşcă. Se încingeau discuţii peste tot, că războiul a rămas singura
modalitate pentru ca Grecia să-şi recapete vechile hotare, să ia în cadrul lor
pe cei asupriţi şi să facă dreptate. Dar până să găsească prilejul, urgia prin
care trecură armenii striga lumii, cât întuneric înseamnă Poarta Otomană şi
spunea că acela care va lupta împotriva ei va face un lucru sfânt. Şi se mai
întâmplă ceva atunci, care aduse în prim plan numele Greciei. Jocurile
Olimpice – aveau loc acum prima dată din antichitate – organizate pe
stadionul din Atena, care aduseră sportivi, arbitri, filoeleni din întreaga
Europă şi de mai departe şi arătau ce datorează lumea acestei ţări mici. La
alergare ieşi învingător un grec, Louis, ca şi cum ar fi vestit, asemenea
alergătorului antic de la Maraton, o altă victorie. Lumea strânsă pe noul
stadion, văzându-l că intră primul, izbucni în urale, se înflăcăra, îl luă drept
vestitorul unui viitor mai bun şi auzind ovaţiile, aveai impresia că
însufleţirea şi înflăcărarea lor vor zdruncina monumentele de marmură din
temeliile lor străvechi. Dacă mai trebuie adăugat ceva despre această
întrecere, este că la ea a participat şi Rigas, feciorul Pelaghiei. Şi poate că ar
fi ieşit printre primii, dacă s-ar fi hotărât mai din vreme şi s-ar fi antrenat
serios. Dar nu s-a întristat prea tare. Îi era de-ajuns că a învins un grec şi s-a
dus şi l-a sărutat. Legară pe loc prietenie. Şi-l invită în Kyme la nunta lui.
Toate erau pregătite şi logodnica îl aştepta.

Izbucni din nou războiul. Rigas, proaspăt însurat n-apucă să se bucure

decât o lună cu nevasta lui. De data aceasta s-a întâmplat în Creta, unde
turcii îi prigoneau pe creştini. Se dezlănţui un asemenea flagel, încât toţi se
temură că va deveni un adevărat genocid, aşa cum păţiseră armenii cu un an
în urmă. Pruncii erau ucişi în burţile mamelor şi alţii în leagăne. Lumea se
retrase speriată în munţi, să caute salvare. Puse din nou mâna pe arme, era
limpede că numai libertatea va fi scăparea ei. De pe dealuri sângele curgea
şuvoaie spre ţărm, povesteau pribegii care ajunseseră, în Amorgos, Milo,
peste tot în Egeea. Până şi în Kyme venise o familie cretană. Nici vorbă ca
statul să nu intervină. Mânia lumii îl determină să intre în luptă. Şi astfel,
înainte de a trece iarna noului an, porni armata care înconjură Creta şi în
două luni se declară oficial războiul. Nimic nu prevestea a bine. Se
amestecară atunci şi puterile străine, deoarece creştinătatea, auzind despre
măcelurile făcute de turci, se îngrozi. S-au întrunit consilii pentru pace şi
Poarta încercă să scape, dând înapoi doar Tesalia. Apărea clar că, chiar dacă
s-ar fi închis conflictul, ar fi fost doar pentru moment. După puţin, războiul
ar fi izbucnit din nou, până când Grecia şi regiunile ei încă neeliberate vor
respira şi ele în voie.
Şi în această situaţie, cu grija dureroasă pentru soarta patriei, în Kyme
viaţa se scurgea pe făgaşul ei. Chiar dacă pleca la oaste floarea tinerimii –
printre ei se aflau şi gemenii Pelaghiei şi Thanasis al lui Stratis, care
moştenise moara părintelui său – nu-ţi dădeai seama că s-ar fi schimbat prea
multe. Oricâte s-ar petrece într-un loc, se repetă de fapt aceleaşi întâmplări,
obişnuite ale vieţii; altminteri, ar trebui să se piardă toţi dintr-o dată. Şi
auzeai aşadar iarăşi veşti despre nunţi cu miri care veneau în grabă de la
oaste şi plecau înapoi, despre naşteri, morţi. Nu lipseau nici întâmplările
care par ciudate şi neobişnuite şi revin ades în discuţii. Astfel, în ultima
vreme se tot vorbea despre un lucru de necrezut pe care-l trăise căpitanul
unui vas. Când se întorcea de la pescuit, îi prinse furtuna şi deodată, băiatul
lui de numai 7 ani, aflat pe scară, alunecă şi căzu în mare. Strigă, dar din
pricina zgomotului, nu-l auzi nimeni. Se zbătu în valuri şi fu purtat mai
departe. Şi s-ar fi înecat cu siguranţă, înainte de a prinde ceilalţi de veste,
dacă n-ar fi simţit deodată că are pe ce să se sprijine. Pentru o clipă se
înfioră, se temu. Dar se agăţă repede, deoarece, dacă ar fi şovăit, valurile
erau cât pe-aci să-l înghită. Tot pierdut ar fi fost. Dar teama se risipi repede,
deoarece se trezi dintr-o dată deasupra valurilor şi îşi dădu seama că mergea
călare pe spatele unui peşte uriaş. I se păru o minune. Se aplecă şi-l
îmbrăţişă recunoscător, ca să nu-l arunce iar în apă şi să se înece. Până să
înţeleagă ce peşte era, văzu în faţă caiacul şi-l auzi pe părintele său
strigându-l disperat de la proră: „Gheorghis, Gheorghis al meu, unde eşti?“
Valurile vuiau, dar neliniştea tatălui era atât de adâncă, încât vocea lui
răzbătu prin furtună şi ajunse la urechile băiatului. Acesta răspunse cu
glăsciorul lui subţire: „Aici sunt“. Dorinţa de a se salva era atât de
puternică, încât forţa ei îl ajută să se apropie de caiac. Taică-său se aruncă în
valuri, îl prinse şi-l îmbrăţişă. Abia apucă să vadă, împreună cu ceilalţi de
pe vas, că băiatul fusese salvat de un delfin care-l purtase în spate. Şi cum
se minunau toţi, o mărturisiră, când ajunseră pe uscat, tuturor celor pe care-i
întâlneau. Aceştia o spuseră la rândul lor altora. Aşa, din gură în gură,
Kyme vuia tot povestind despre faptul de necrezut că un copil fusese salvat
din furtună de un delfin.
Dar înainte de a se stinge asta, intră în discuţie altă întâmplare, tot despre
un marinar. Era vorba despre un nenorocit care se îmbolnăvise de oftică şi
nu-l mai angajau de teamă să nu-i molipsească şi pe alţii. Acesta, disperat şi
de teamă nu ducă boala şi acasă, la copii, se duse la un loc al lui de la câmp
şi se spânzură. Îl găsiră atârnând de un vişin, cu faţa galbenă ca ceara. Şi
nici păsărelele nu-l plângeau, vederea lui le înspăimânta şi le alunga. Doar
vântul, care mişca funia, ai fi zis că purta în adierea lui vestea nenorocirii. Îl
luară şi-l îngropară în grabă şi apoi, aşa cum îi sfătuise lumea, arseră toate
hainele şi afumară casa şi-i dădură cu var, până şi pe caldarâm, ca să ucidă
microbii. Şi vremea ar fi arătat dacă măsurile lor au fost bune sau nu cumva
boala va face şi alte victime.
Se epuiză şi acest eveniment trist în discuţii interminabile şi veni o altă
întâmplare, apoi o alta. Şi totodată se petreceau şi altele, comune întregului
loc: culesul viilor, măcinatul, uleiul, tot ce ţine de munca câmpului. În aer
stăruia când miros de la mătăsurile arse, când de la mustul proaspăt din
prese. Viaţa nu stătea în loc. Treceau telalii care afumau prăvăliile, ţiganii
cu spoitul vaselor, negustori feluriţi, cei mai mulţi străini, plăpumari care-şi
purtau marfa pe umeri şi unde îi strigau gospodinele, acolo îşi întindeau
prin curţi bumbacul. În piaţă, ţiganii băteau toată ziua ciocanele şi
potcoveau animalele iar în alte locuri se făceau samare. Iar dacă mergeai
mai departe, spre arsenale, auzeai forfota celor care reparau sau construiau
vase noi. Pe scurt, toate mergeau aidoma; oamenii se străduiau să nu
schimbe nimic, ca şi cum ar fi înţeles că viaţa înseamnă voinţă şi întâi
aceasta trebuia să existe. Şi de aceea auzeai lumea tot făcând planuri de
viitor, se vorbea despre minele care se vor deschide curând – se descoperise
cărbune din belşug, pe care îl vor încărca pe vase –, despre o moară imensă
ce va fi ridicată jos pe faleză, o adevărată fabrică. Până şi despre leproşi
pomeneau, să nu-i mai primească pe alţii pe ţărmul acela, iar boala să
dispară o dată cu moartea lor.
Totuşi, două semne arătau că viaţa în Kyme îşi păstra toată căldura
dinainte chiar şi în aceşti ani grei, când Grecia lupta din răsputeri. Morile ei,
care îşi învârteau în câmpie aripile, ca şi cum ar fi strigat lumii că toate câte
ţi se întâmplă sunt măcinate şi din viaţă nu rămân decât pietrele de moară.
Alt semn bun, copiii. Cum să le zici? Miere? Cântec de păsări, greieri în
călduri, aşa cum ciripeau prin curţi! îi priveai zburdând prin vecini,
pierzându-se prin livezi, rostogolindu-se pe ţărmuri ca să se arunce arşi de
soare în mare şi ai fi zis că din însufleţirea şi din seva pe care o aveau, viaţa
va merge sigur înainte şi va înflori. Şi fetele apoi, cele mici, cu cerceluşi în
formă de inimioară la urechiuşe, cuminţi şi neastâmpărate totodată, erau şi
ele semn de propăşire. Ajutau la culesul smochinelor şi la alte treburi,
lucrau chiar şi rochiţe la războiul de ţesut, iarna când se aduna toată familia
în odaia încălzită, brodau; bucuria şi dragostea lor de viaţă arătau şi ele că
începe o viaţă nouă. Şi în aceste ceasuri îi ascultau pe cei mari povestind
despre felurite întâmplări de pe acele meleaguri, vechi, adevărate sau
închipuite. Vorbeau despre piraţii fioroşi la a căror apariţie localnicii se
retrăgeau în castru să nu fie prinşi şi duşi în robie, despre sfinţi ocrotitori şi
despre greci viteji, neînfrânţi în lupte; multe lucruri priveau credinţa: oricâte
sălbăticii s-ar întâmpla, poporul şi locul nu se vor pierde, deoarece
însufleţirea face minuni şi salvează.
Uneori povestirile reveneau şi la amintiri din viaţa lor, despre oameni pe
care i-au cunoscut sau despre ceea ce li s-a întâmplat odată, demult. Aşa
venea vorba uneori şi despre cei doi Ghialurizi, cu toate ciudăţeniile lor,
viori, pisici, ce vedenii aveau. Povestea copacului care dansează le întrecea
pe toate. Într-adevăr, să fi văzut ei un asemenea lucru de necrezut? Să existe
undeva un copac care dansa sau nu cumva era doar o închipuire în mintea
unora care pe toate le văd aşa? Şi aceştia să fie nebuni sau mai înţelepţi
decât ceilalţi care-i judecau? Ce tâlc ascundeau? Ce să însemne oare acest
copac? Să nu fie cumva acesta însăşi viaţa, care cu tot ce aduce, crezi că se
mişcă purtată de vânt ca şi el? Şi are în ramuri păsări, fluturi, întâmplări
plăcute, dar şi triste, de necrezut, şi toate faptele obişnuite ale fiecărei zile.
Nu cumva acesta să fie copacul care dansează? Iar vioristul care lăcrimează
şi scoate de pe arcuş o melodie duioasă, de parcă aşa i-ar fi scris, n-o fi oare
chiar soarta?
Aşa începeau acum unii bătrâni, cu experienţa vârstei, să lămurească
întâmplarca cu copacul care dansează. Cele pe care le trăiseră un veac
întreg – şi câte evenimente importante! — se aflau în crengile lui. Şi vor
veni altele, nesfârşite… Şi iarăşi va asculta un cântec şi va dansa, cât timp
nu va fi scos din rădăcină. Şi orice vânt ar sufla, copacul va rămâne
neclintit. Va creşte întruna, va aduna şi alte glasuri în frunzişul lui, iată că
acum se deschidea un veac nou, în zorii căruia înfloreau noi speranţe.
Începu să se reverse râul care aducea în torentul lui năzuinţi la a căror
împlinire visaseră atâta. Asta nu era amăgire. În ultimii ani în Kyme se
arătau semne bune de viitor. Verile, de Sfânta Maria, priveau şerpişorii de
pe zidurile bisericilor şi-i lăsau în pace, nu-i stânjeneau, judecând plini de
încredere:
— Prevestesc lucruri bune.
Iar alţii le răspundeau:
— Aşa să se întâmple! Amin!

SFÂRŞIT

CLOPOTE DE SEARĂ

O precizare

NU-MI PLAC DE OBICEI PREFEŢELE la operele narative. Aş vrea să

fac însă o simplă precizare pentru cititorul care urmăreşte cărţile mele şi are
poate impresia că, iată, am scris încă un roman istoric, deoarece şi acţiunea
acestei lucrări este plasată tot în trecut. De data aceasta, intenţia mea n-a
fost să încerc să reconstitui o perioadă a istoriei noastre prin care să
transpară, cu mijloacele specifice romanului, mesajul peste timp care să
ajungă la cititorul de azi, ci să expun, atât cât îmi îngăduie acest gen,
probleme de conştiinţă. Perioada când se desfăşoară acţiunea, cu feluritele
ei întâmplări, constituie numai cadrul general, de aceea nici nu este
înfăţişată cu un accent istoric special. Cred că urmărirea mai îndeaproape a
evenimentelor autentice ar fi îndepărtat poate opera de scopul ei, care
rămâne problematica moral-ideologică a eroilor şi dialogul lor interior, în
cursul căruia devin conştienţi de propria lor soartă şi de răspunderea lor
existenţială. S-ar fi putut, pentru atingerea ţelului nostru, să alegem altă
epocă. Dacă am preferat-o pe aceasta, este atât datorită farmecului inefabil
al trecutului, dar şi pentru că, prin situarea într-un spaţiu concret – în insula
Syra, în a doua jumătate a veacului 19 – contribuie la conturarea mai
sugestivă a eroilor şi a frământărilor lor de conştiinţă. Şi, în plus, fiindcă
mărturisesc că trecutul a devenit iarăşi un imbold pentru scrierea unei
naraţii.

Capitolul I

ARUNCĂ O PIATRĂ ÎN GEAM ŞI SE se repezi s-o prindă înainte de a

se rostogoli pe caldarâm. Avea grijă să nu fie auzit, să nu iasă cineva şi să-l
întrebe ce căuta acolo. Privea cu băgare de seamă în jur. Stătea ascuns după
gardul conacului de vizavi, dar cartierul părea cufundat în beznă şi în somn
adânc. Luna se strecura leneş printre norii deşi; nu coborâse nici măcar până
la acoperişurile cele mai înalte. Erau semne de ploaie. Stăruia deja
umezeala care se împrăştie înaintea picăturilor, deschizând toţi porii
pământului. Se temea să nu întârzie. Fluieră încet semnalul lor. Scoase din
buzunar o monedă, gata s-o arunce şi pe aceasta în fereastra zăvorâtă a
prietenului său. Dar, în aceeaşi clipă, obloanele se dădură uşor·într-o parte şi
în deschizătură se ivi Ghiorghis.
— Am auzit, şopti el.
Sifis ieşi din ascunzătoare, se apropie până sub fereastră.
— Hai, rosti în şoaptă, atât cât să fie auzit.
— Anghelos ştie?
— Da, ne aşteaptă în spatele topitoriei.
— Vin îndată.
Se grăbi să închidă fereastra fără zgomot şi până când Sifis să intre din
nou în ascunzătoare, fiindcă auzise paşi pe străduţa alăturată, zăvorul de la
poartă se ridică şi Ghiorghis se ivi în drum. Ridică un pachet în care se afla
o pânză de corabie, o manta de ploaie căptuşită pe care taică-său o purta
când pleca pe mare în toiul iernii.
— Ce-i asta? întrebă Sifis.
— O să ne fie de folos, îi răspunse Ghiorghis. S-ar putea să plouă.
Porniră îndată. Se îndepărtară cu pas uşor, de teamă să nu fie surprinşi de
o întâlnire neaşteptată cu vreun întârziat şi să fie nevoiţi să se justifice. Ce
căutau doi copii în toiul nopţii creanga pe drumuri? Încotro se duceau aşa,
tiptil, ca nişte hoţi? Pe cine aveau de gând să mai întâlnească?
— Ţi-e teamă? îl întrebă Sifis pe Gheorghis.
— Nu. Doar eu am avut ideea.
— Nu. Vorbeam de locul unde mergem. La tatăl tău mă gândeam.
— N-o să afle. Înainte de a se trezi, o să fiu în pat. Dar tu?
— Ce?
— Nu ţi-e teamă de maică-ta?
Sifis zâmbi cu amărăciune:
— Ce să-mi spună sărmana?
Ghiorghis îşi dădu seama unde ar fi ajuns dacă ar fi continuat discuţia: la
lucrurile care îi despărţeau. El, copil de oameni bogaţi, dintre familiile de
vază din insulă, Sifis, orfan, fiul unei văduve sărace. Era de mirare într-
adevăr cum cei doi băieţi, în ciuda deosebirilor ce ar fi trebuit să-i
îndepărteze, legaseră într-ascuns prietenie. Ghiorghis îi atrase în grupul lor
şi pe ceilalţi, pe Anghelos, pe Mathios. Sifis ajunsese să fie căutat de copiii
de bogătaşi. Ghiorghis se prefăcea acum mâniat, ca să schimbe vorba:
— Ai întârziat şi o să-l pierdem pe Anghelos.
— N-avea grijă, o să fie acolo.
Grăbiră pasul. În timp ce străbăteau străduţele pustii, singurii trecători la
ceasul acela, se mirau ei înşişi de liniştea oraşului. De săptămâni în şir, de
când avusese loc procesul aici, lumea era răscolită, fierbea de mânie din
cauza ateului. Marea, la rândul ei, parcă îndemna la duşmănie. Nici nu ştiai
ce să mai crezi cu întorsătura pe care o căpătaseră lucrurile dintr-o dată.
Părea că ura nu se va stinge cu uşurinţă. Poate cu timpul, care îngroapă totul
în uitare. Însă în noaptea aceasta, aparent liniştită, patima fierbea. Fără
zgomot, într-ascuns, aşa cum se întâmplă faptele nopţii de când a apărut
omul pe lume, patima va ajunge la apogeu, la anatemă. Puţini din insulă
ştiau ce se va întâmpla peste noapte, în afara făptaşilor, care se numărau pe
degete şi a încă doi-trei inşi, care-şi dăduseră cuvântul să păstreze taina. Dar
se întâmplă să afle mama lui Sifis într-una din casele unde spăla rufe. Ea
încredinţă taina unei alte femei cu frica lui Dumnezeu. Astfel o prinse din
zbor şi Sifis, care o spuse la rândul lui prietenilor. Hotărâră să se ducă pe
ascuns să vadă şi ei. Fixară ora întâlnirii şi iată că se aflau deja pe drum.
Sifis şi Ghiorghis urcau spre cimitir, iar Anghelos îi aştepta în spatele
topitoriei. Un fior de teamă îl îngheţă, în timp ce vântul mişca chiparoşii.
Umbrele nopţii, care tremurau ca nişte mesaje tainice, dădeau impresia că
se strecurau oameni printre ele. Cine nu se teme noaptea printre morminte?
Mai ales când scârţâie crengile de parcă s-ar trage o placă de pe mormânt,
iar cucuveaua ţipă trist? Ah, într-un ceas ca acela, până şi lumânările te
înspăimântă, chiar şi zgomotul fructelor de chiparos, dacă le auzi căzând
lângă tine, te înfioară.
Anghelos ar fi vrut să fredoneze un cântec, ca să alunge gândurile negre
ce-l năpădeau. Dar dacă tăcerea nopţii ar fi dus mai departe melodia,
făcând-o să răsune până la primele case? Oamenii s-ar fi trezit, s-ar fi
întrebat nedumeriţi cine cântă printre morminte. Temându-se de acest lucru,
se stăpâni. Dar iată, în clipa aceea, prietenii lui se iviră pe drumul ce urca
spre cimitir; începuse deja să plouă iar cei doi băieţi se acoperiseră cu pânza
de corabie şi înaintau îmbrăţişaţi. Anghelos alergă în întâmpinarea lor.
— Ai văzut? îl întrebă Ghiorghis. Au venit aici?
— Nu. Cu siguranţă nu l-au îngropat aici. Am cercetat toate gropile.
— Şi de unde ştii…
— Ar fi scris pe cruce numele lui. Ar fi pus un semn de anatemă.
— Ai dreptate, încuviinţă Sifis. L-au îngropat fără preot, de aceea
mormântul nu se află aici. O fi pesemne acolo unde îi duc pe ciumaţi.
— Să mergem, spuseră într-un glas.
Se strecură şi al treilea sub pânza de corabie pe care o ţineau deasupra
capetelor şi porniră la drum. Se grăbeau să ajungă la celălalt capăt al
oraşului. Acolo auziseră că-l vor îngropa pe cel atins de molimă, fără să
aibă alături, pentru lacrima cea de pe urmă, rudă sau prieten; asemenea
înmormântare îi trebuia blestematului, judeca lumea din insulă. Ca şi cum
credinţa mortului ar fi fost atât de impură încât până şi cadavrul putea să-i
molipsească pe adormiţii întru Christos, dacă ar fi fost îngropat alături de ei.
— Unde i-or fi săpat groapa? întrebă Anghelos nerăbdător.
— Om vedea când om ajunge acolo. S-or fi dus pesemne şi alţii.
Ploaia părea nehotărâtă. Picăturile se răreau tot mai mult. Nu mai era
nevoie de pânza de corabie. Sifis ieşi de sub ea şi înaintă singur. Însă ceilalţi
nu-i urmară pilda, de teamă ca hainele umede să nu-i dea de gol când vor
ajunge acasă. Dacă ar fi aflat că ieşiseră noaptea la plimbare, părinţii n-ar
mai fi contenit cu întrebările: „Pe unde au umblat?“
— Ce frumos e să te plimbi noaptea! spuse Sifis trăgând aer adânc în
piept.
Aroma arborilor de pe colinele din jur amestecată cu sărătura ţărmului te
îmbăta. După puţin, în timp ce-şi lăsă privirea să rătăcească până hăt
departe, zări trei lumini care se mişcau, ca nişte steluţe căzute în drum.
— Ia uitaţi-vă. Acum se duc, le spuse tovarăşilor săi.
Ceilalţi zvârliră de pe ei pânza de corabie. Se uitară cu atenţie şi
înţeleseră imediat. Erau trei bărbaţi care-şi luminau drumul cu felinare.
Păşeau grăbiţi şi aveau cazmale pe umăr. Cei trei băieţi se opriră:
— Nu trebuie să ne vadă, se gândi Sifis.
Aşteptară să se îndepărteze şi mai mult, să ajungă acolo unde voiau, în
spatele unui gard şi, când se asigurară că nu sunt zăriţi, porniră din nou.
Alergau să apuce să vadă ceea ce urma să se întâmple şi abia când se
apropiară de purgatoriu, se aplecară şi merseră încovoiaţi printre tufişuri şi
pietre. Nu trebuia să-i vadă nimeni, să-şi dea seama că fuseseră martori la
această mârşăvie. De aceea, când ajunseră destul de aproape ca să
desluşească ce se întâmplă în adâncul gropii proaspăt săpate, se traseră
înmărmuriţi şi se ascunseră. Li se tăiase şi răsuflarea, de teamă să nu fie
auziţi în tăcerea aceea de mormânt. Stăteau neclintiţi şi priveau. Iar ceea ce
văzură li se întipări pentru toată viaţa în minte.
Pe întuneric, bărbaţii care veniseră cu felinarele aprinse săpau mormântul
abia închis, vânturau ţărâna cu lopata şi-o aruncau într-o parte. Lucrau în
grabă, ca şi cum hotărâseră să termine un ceas mai devreme. Se vedea că
sunt mânioşi, după înjurăturile şi blestemele pe care le proferau. Frânturi de
silabe ajungeau la urechile celor trei băieţi şi îi speriau şi mai tare.
— Tot îl mai duşmănesc, şopti Ghiorghis.
— Taci, porunci Anghelos.
În clipa aceea luna apăru dintre nori şi-şi proiectă lumina asupra
bărbaţilor care dezgropau mânioşi. De-acum înfigeau cazmalele mai uşor,
până scoaseră mortul din groapă. Până şi luna se înfiora de groază şi căută
să se ascundă din nou în nori, dar, ca şi cum nu i s-ar fi deschis uşa, rămase
în loc ca scoasă din minţi. În razele ei se vedea cadavrul intrat în putrefacţie
al bătrânului afurisit. Cu siguranţă mirosea urât, fiindcă cei trei băieţi
simţiră deodată duhoarea adusă de vânt. Îşi astupară nările. Fără să vrea, de
scârbă, ochii li se deschiseră şi mai mari, urmărind ce se întâmplă în
continuare. Oamenii străpunseră burta mortului şi-i puneau var în
măruntaie. Când isprăviră, îl aruncară din nou cu faţa în jos în groapă şi
zvârliră la loc ţărâna de sus. Dar nici cu asta nu se potoliră. Aşezară pe
mormânt pietre, să se ştie că mortul e blestemat. Liniştiţi în cele din urmă,
îşi făcură semnul crucii şi-şi strânseră uneltele să plece.
Erau convinşi că nu-i văzuse nimeni, de aceea şi veniseră în miez de
noapte. Oraşul era cufundat în somn. Nici în apropiere, la purgatoriu, care
părea pustiu şi bântuit de stafii în muţenia nopţii, nu se deschise vreo
fereastră cât timp lucrară. Doar un câine schelălăia, alungat parcă de luna ce
apăruse brusc pe cer. Mai încolo, spre ţărmul pustiu, în clipa când
dezgropară cadavrul putrezit, se auzi nechezatul unui cal. Erau singurele
vietăţi treze la ora aceea.
La fel credeau şi cei trei băieţi ce stăteau ascunşi, că nimeni nu văzuse în
afară de ei cele întâmplate. Hotârâră să nu spună nimănui şi jurară ca
această noapte – 11 ianuarie 1853 – la cei 12 ani ai lor, să le rămână toată
viaţa întipărită în minte. Piatră de hotar, ca să pornească să afle, pe măsură
ce creşteau, câte îndură omul din cauza evlaviei şi unde îl poate duce
credinţa nestrămutată în Dumnezeu. Cine ştie, poate că peste ani, când vor
dobândi mai multă învăţătură, să se întoarcă cu gândul la noaptea aceasta şi
să înţeleagă ce însemnase în viaţa lor. Acum doar presimţeau. Erau mândri
că soarta îi învrednicise să fie singurii martori la grozăvia petrecută sub
ochii lor. Dar, de cum făcură câţiva paşi ca să pornească spre casă, văzură în
apropiere, ghemuită pe o piatră, o femeie. Îşi prinsese faţa în mâini şi părea
că plânge fără glas, aşa cum bocesc cei mai nefericiţi. Se opriră şi o
atinseră:
— Ce cauţi aici? o întrebară.
Dar ea le răspunse cu o întrebare, pe care le-o şopti îndurerată:
— Aţi văzut?
— Da.
Atunci îşi înălţă capul şi băieţii o recunoscură. Era sora celui afurisit,
învăţătoarea. Mai îmbătrânită decât vârsta şi deznădăjduită. Li se făcu milă
de ea. Uitând că plecaseră în miez de noapte de acasă, îi propuseră pe loc:
— Hai să mergem!
— Nu, le răspunse. Mergeţi aşa cum aţi venit, singuri. Şi treceţi pe la
mine când doriţi.
Părea de neînduplecat. Iar băieţii, întristaţi, o lăsară. O apucară din nou
pe drumul spre casă. În timp ce păşeau tăcuţi în noapte şi zăriră în faţă,
adormit, oraşul ce cobora din vârful colinelor până în port, se gândeau ce
soartă avusese cel afurisit, să-i fie dat să-şi sfârşească viaţa zbuciumată în
insula lor.
Toate întâmplările vieţii lui erau cunoscute. Iar zvonul, trecând din gură
în gură, făcea adesea din ţânţar armăsar, cum se spune în popor – în timp ce
alte lucruri apăreau pe dos, complet deosebite de ceea ce fuseseră de fapt.
Din toate însă, oricum s-ar fi auzit, reieşea concluzia – pentru cei care voiau
să cerceteze mai adânc – că a fost un om învăţat, conştient, ce căuta
necontenit adevărul, încercând să se apropie de Dumnezeul lui. Adevărul
vieţii lui a fost acesta:
S-a născut în 1784 în insula Andros din părinţi gospodari, de vază. De
mic arătase râvnă pentru studiu şi pioşenie. Şi durere şi îngrijorare pentru
patrie, totodată. Se ducea peste tot, însetat să înveţe. La Kydonies, în Eolia,
unde predau dascăli vestiţi – Grigoris Safaris şi Veniamin din Lesbos –, în
Patmos, în Chios. La vârsta de 19 ani s-a dedicat religiei. Hirotonisit
diacon, şi-a schimbat şi numele, a devenit Theofilos, Theofilos Kairis. Dar i
se părea că nu învăţase de-ajuns. Plecă tot mai departe, mânat de dorinţa de
a cunoaşte cât mai multe. Se duse în Italia, la Universitatea din Pisa şi, după
ce o absolvi, se îndreptă spre Paris. Acolo ideile sociale şi ştiinţele
cunoşteau, mai ales după revoluţie, un avânt fără precedent. Când îşi însuşi
totul temeinic, se întoarse în Grecia înrobită. Mai întâi la Kydonies,
predicator de-acum, apoi la Smirna, director al vestitei şcoli de aici. Până
când fu purtat şi el de vântul revoltei: Societatea Prietenilor. Fu iniţiat în
tainele ei şi sosi în insuliţa natală, în Andros, ca să semene şi el, ajutat de
oameni în care avea încredere, propria sămânţă a revoluţiei. Dar nu ţinu
mult. Atunci avu loc revolta timpurie de la Olympos care fu înăbuşită în
sânge. El se găsea acolo, înrolat în oaste. Se întoarse în insulă rănit. Dar, în
loc să se potolească, se avântă din nou în luptă, însufleţi răscoala din
Andros şi, la câteva săptămâni după ceea ce se întâmplase în Moreea,
flutură şi aici steagul libertăţii.
Toate aceste fapte şi diplomele lui începură să devină cunoscute în rândul
grecilor, aducându-i recunoaştere şi preţuire. Cum pe vremea aceea
neamului îi lipseau încă savanţii, ajunse, datorită râvnei lui neobosite,
deputat în Adunarea Naţională. În anul următor – în 1824 – a fost numit
preşedinte al Parlamentului abia constituit în prima capitală a statului, la
Navplion.
 Dragostea de patrie îi însufleţea toate acţiunile. Nenorocirile din jur îl
îndurerau nespus. Sărăcia se întindea pretutindeni, jertfă la propăşirea
revoluţiei. Îşi puse în gând să întemeieze în insula natală o şcoală pentru
orfanii neamului. Dar cum? Statul n-avea mijloace să-l sprijine. Începu să
caute bani de la grecii din diasporă şi de la străini. Se duse la Smirna, la
Constantinopol, în Ţara Românească, în Moldova, în Rusia, Austria, Franţa,
Anglia, Elveţia, Italia. Viaţa îi deveni o peregrinare perpetuă. Nu cunoştea
zi de odihnă. În cele din urmă izbuti. Se întoarse cu banii de care avea
nevoie şi-şi văzu în curând visul cu ochii. Strânse de peste tot orfani şi
înfometaţi, le dădu adăpost, hrană, învăţătură. Cu studiile pe care le avea,
preda el însuşi felurite discipline: matematică, fizică, chimie, astronomie,
istoria filosofiei, elina, retorica, arta poetică. Întemeiase şi cursuri noi –
gnostica, religia, pietatea, – care i-au adus însă necazurile ce urmară. Lumea
începu să se îndoiască în privinţa lui. Se auziră acuzaţii cum că ar fi
propovăduit teorii potrivnice credinţei poporului, care-i abăteau pe copii de
la drumul drept. Şi fie pentru că în predicile lui existau germenii unei
viziuni noi despre divinitate, fie pentru că cei care i-au judecat primii
învăţătura s-au dovedit incapabili să-i priceapă exact sensurile şi i-au
condus şi pe alţii pe drum greşit, fie pentru că mulţi îi pizmuiau opera – câte
nu stârneşte invidia! — în curând Kairis îşi atrase duşmănia tuturor.
Calomniatorii îl atacau din plin: duşman al credinţei! Ateu! Atacară până şi
cele mai nevinovate idei… Voia să schimbe împărţirea timpului, şi în loc de
săptămâni, lunile să fie împărţite în intervale de câte zece zile şi să poarte
alte nume evlavioase, creştineşti. Dar acest novator fu socotit renegat şi
nepios, duşman al neamului. Cine să-i ţină atunci partea lui Kairis, să arate
că numai mânat de neliniştea cercetării şi de pioşenia lui creştină ajunsese
la ideile ciudate pe care le propovăduia? Cine să arate că, de fapt, în loc de
duşmănie, merita să-şi atragă simpatia mulţimii, să găsească iubire şi milă,
deoarece el era cel aruncat în chinuri, el era cel răstignit de viu pe crucea
agoniei lui… Iar dacă unii au îndrăznit să-şi exprime în şoaptă solidaritatea
cu el, şoaptele lor s-au pierdut în zarva iscată de cei fanatici, cu minte slabă.
Astfel s-a întâmplat ce s-a întâmplat… Sfântul Sinod îi ceru lui Kairis să-şi
facă apologia, să respingă singur tot ce propovăduise până atunci. Acesta
însă răspunse curajos că-şi menţine teoria.
O vreme lucrurile păreau că se vor potoli. Însă spiritele se aprinseră şi
mai tare, când vechiul său prieten şi tovarăş de luptă întru luminarea
neamului, Konstantinos Ikonomos, îl atacă din nou prin articole publicate în
ziare. Sinodul hotărî astfel să-l recheme la căinţă. Dar Theofilos Kairis
refuză, spunând că nu era vinovat cu nimic, din moment ce nu preda
teologia, ci filosofia credinţei, care este deosebită de catehism. Vorbele lui
în doi peri au fost socotite ca o ameninţare pentru Biserica neamului. Ca să-
l determine să se supună, îl trimiseră la o mănăstire din Skiathos. Dar acolo,
în loc să-şi găsească, aşa cum spera, în mijlocul iubirii frăţeşti,
înţelepciunea evlaviei umile, căzu victimă fanatismului obscur al
călugărilor care-l chinuiau în nădejdea că doar-doar va fi nevoit să strige:
„Am păcătuit!“ În această vreme rana primită în lupta de la Olympos i s-a
deschis, sporindu-i chinurile. Se vorbea că mănăstirea devenise un cazan
unde clocotea uleiul fanatismului. Sfântul Sinod se văzu obligat să-l scoată
de acolo şi să-l trimită la o altă mănăstire, mai departe, în insula Thira, dar
cu porunca de a i se acorda îngrijire. Nădăjduiau că bunătatea călugărilor va
făptui minunea, iar oaia rătăcită a Credinţei se va întoarce la turma ei. Însă
şi această nădejde se dovedi vană. Cu cât simţea asupra sa voinţa celorlalţi,
cu atât se revolta Kairis mai tare; cu atât se înverşuna în ideea libertăţii
depline a oamenilor. Şi nu se căi, din încăpăţânare. Atitudinea sa îi atrase
înfierarea. Într-o duminică se citi în toate bisericile din ţară că respinge
Credinţa şi este expulzat. Să plece, ca o miasmă, cât mai departe…
Obosise de-acum, iar îndepărtarea îi trezi nădejdea că va pluti în ape
liniştite, că se va potoli şi nu-i va mai târî în primejdie pe cei care îl
sprijineau. Plecă la Constantinopol şi de acolo, îmbarcându-se pe un vas
care trecea prin Malta, se duse la Paris, apoi la Londra. Acolo găsi prieteni,
elevii lui de odinioară, oameni maturi de-acum şi cultivaţi. Îl primiră
călduros, îl îngrijiră. Tipăriră pe cheltuiala lor cărţile de predici şi imnuri.
Poate că l-ar fi oprit definitiv lângă ei dacă în anul următor, în ’44, nu s-ar fi
votat Constituţia care lăsa cetăţenilor dreptul de a avea orice credinţă, după
judecata şi conştiinţa lor. Era tocmai ceea ce-şi dorea Kairis. Plin de zel, se
întoarse în Grecia, aducând din nou bani pentru fundaţia lui. Începu să
predea la şcoala din insulă aceleaşi discipline ca înainte. Se iscară din nou
aceleaşi întâmplări. Dar, de data aceasta, i-au adus şi sfârşitul.
Acelaşi ziar „Eon“ (Veacul), care pornise şi odinioară războiul împotriva
lui, îl acuza acum, prin articole şi mai înflăcărate, cum că ar îndemna copiii
la erezie. Statul era chemat să ia măsuri energice. Guvernul, care stârnise
nemulţumirea poporului prin eşecurile lui, găsi prilejul să-i abată atenţia de
la problemele arzătoare. Astfel începu persecuţia lui Kairis. Se ordonă
anchetă şi se hotărî procesul: 20 decembrie, la Ermupolis. Pe banca
acuzaţilor, doi inşi: Theofilos Kairis şi elevul său, Spyridon Glavkopidis,
care se îngrijise de tipărirea scrierilor „eretice”. Apărător: avocatul
Nikolaos Saripolos, profesor la Universitatea din Atena; Lume multă la
tribunal, toată societatea din insulă. Fanatismul stârnise vântul pasiunii care
pecetluia minţile şi inimile. În zadar Saripolos susţinu, cu inteligenţă şi
curaj, că acuzaţia e nefondată, întrucât noua constituţie dădea libertate de
conştiinţă, de acum înainte fiecare putând să profeseze ce dorea. Teama
insularilor, care simţiseră că religia ortodoxă se afla în primejdie de a fi
încălcată de altă dogmă, fu mânuită cu pricepere şi abilitate în tribunal,
silindu-i pe juraţi să-l condamne. Doi ani de închisoare şi şapte de
supraveghere pentru Kairis, jumătate de pedeapsă celor care-l urmaseră şi
se ocupaseră cu răspândirea ideilor acestuia. Şi, ca şi cum asta n-ar fi fost
de ajuns, fanaticii continuau să strige în faţa tribunalului: „Moarte ereticului
care ne-a pângărit oraşul!“ Erau gata să se năpustească asupra lui, să-l
sfâşie. Însă gărzile îi împiedicară. Îi ţinu în loc poate şi tristeţea unei femei
care tocmai ieşea, înlăcrimată, din sală. Era sora lui, Evanthia, care nu
scosese o vorbă tot timpul procesului. I se dusese vestea pentru faptele ei.
Din adolescenţă încă luptase să obţină din partea europencelor scrisori
însufleţite care stârneau simpatie şi înţelegere. Amintindu-şi de acestea,
câţiva dintre ei opriră mulţimea orbită să se năpustească asupra bătrânului
condamnat. Doi prieteni din Andros se apropiară de ea: „Să mergem. Vasul
ne aşteaptă”. Însă ea refuză, răspunzându-le calmă: „Duceţi-vă voi. Eu
rămân aici cât timp va sta la închisoare…” Hotărârea ei părea de neclintit.
Presimţirea îi spunea că sfârşitul fratelui ei era aproape. Îl vedea sleit de
puteri, privind uneori spre cer, ca şi cum ar fi vrut să-l înduplece şi pe
Dumnezeu să se hotărască şi să arunce îndoiala în bezna minţii oamenilor.
Temerile Evanthiei se adeveriră curând. În chilia umedă şi întunecată
unde fusese azvârlit, condamnatul se îmbolnăvi chiar din prima zi. Începu
să se rostogolească spre moarte. În trei săptămâni îşi dădu duhul. Şi, ca şi
cum astfel pedeapsa i s-ar fi micşorat, fanaticii îi adăugară o alta. Cadavrul
să fie aruncat în pământ fără slujbă, să nu i se pună cruce la mormânt. Însă
duşmănia otrăvitoare nici vorbă să se potolească. Iată, în noaptea aceasta,
veniră fanaticii ca nişte vârcolaci, îl dezgropară şi-i umplură leşul cu var.
Martori ai acestei ticăloşii au fost copiii şi sora lui.
Se luminase de ziuă, bătea deja ora opt şi cei trei prieteni dormeau încă în
aşternut, istoviţi după noaptea de veghe. Mamele se apropiaseră de paturile
copiilor, nebănuitoare, şi-i treziră:
 — Scoală să te duci la şcoală, spunea fiului ei fiecare din ele.
Iar băieţii săriră ca arşi, se îmbrăcară într-o clipită şi ieşiră afară cu
îmbucătura în gură. În stradă cei doi veri se întâlniră:
— Te-au mirosit ai tăi? îl întrebă Ghiorghis pe Anghelos.
— Nu, răspunse acesta. Dar pe tine?
— Nici pe mine.
Luaseră hotărârea să nu pomenească nimănui despre cele văzute noaptea
trecută. Îi vor spune doar lui Mathios, care făcea parte din grupul lor. De
aceea, când îl întâlniră mai încolo pe Manolis Roidis, care le vorbi despre
întâmplarea din cursul nopţii, aceştia tăcură mâlc; nu se trădară; pe el îl
considerau deja în rândul adulţilor, chiar dacă nu împlinise decât 17 ani.
Porniră în goană spre şcoală. Aici îi găsiră pe Sifis şi pe Mathios, care se
arăta nerăbdător să afle amănunte., fiindcă nu putuse să se ducă cu ei. Ca
să-i înduplece, le adusese Ioukoumia şi în timpul lecţiei le tot arăta pe sub
bancă. Când isprăviră orele, cei patru băieţi porniră aşadar împreună, dar n-
o luară pe strada pieţii, ci pe cea din spatele şcolii, ce ducea spre câmp, ca
să poată vorbi fără teamă. Îi povestiră lui Mathios totul, înflorit, ca să-l facă
să regrete şi mai mult. De parcă acesta n-ar fi vrut să meargă în miez de
noapte cu ei! Dar ce să facă, bietul de el, dacă s-a nimerit ca maică-sa să se
simtă rău, iar taică-su a venit în patul lui? Cum să fi fugit de lângă el?
Se opriră şi înfulecară cu lăcomie prăjiturile. În acest timp plănuiră să se
ducă s-o vadă pe sora celui condamnat. Ea însăşi îi poftise. Erau curioşi să
afle ce avea să le spună. Hotărâră să pornească a doua zi, în asfinţit, doi câte
doi, spre casa ei, ca să nu dea de bănuit.
Evanthia Kairi, din clipa când îl aduseseră pe fratele ei inculpat în Syra,
veni şi ea şi închirie o căsuţă în partea de nord a oraşului, să-l ajute şi să-l
ocrotească. Teama cuibărită în sufletul ei parcă îi spunea că procesul nu se
va încheia cu bine, că în această insulă îi vor fi umplute şi celelalte pahare
cu amărăciune. Cum de la lume avusese parte numai de necazuri şi
suferinţi, nu voia să mai audă de nimeni. De când sosise aici căuta să stea
deoparte, voia să se gândească în singurătate la durerea ei. Găsi deci o
căsuţă cu două cămăruţe, pe care o foloseau secerătorii vara. Făcea jar şi
ţinea lampa aprinsă până se lumina de ziuă, deoarece noaptea n-o lua
somnul cu niciun chip. O furau gândurile şi o purtau în chilia întunecată
unde fusese închis fratele ei şi de aici la ţărâna grea ce-l apăsa. Stătea
pustie, cu durerea ei. A doua zi, în asfinţit, auzi bătăi uşoare în uşă. Se
ridică şi deschise. Văzu doi din cei patru băieţi şi în curând apărură şi
ceilalţi doi. Ochii i se luminară de bucurie, ca şi cum ar fi căpătat nădejde
din tristeţea lor. Îi primi pe copii cu căldură părintească. Înţeleapta femeie,
care-şi îmbrăca necazul în demnitate şi nobleţe, începu să le vorbească de
parcă i-ar fi cunoscut de când lumea.
— Eu voi uita cele ce aţi văzut, dacă simt că voi vi le veţi aminti. Şi dacă
voi şti că din ele, într-o bună zi, veţi trage învăţătura care trebuie. Până şi
nenorocirile îşi au rostul lor dacă sunt învăţare de minte pentru lume.
Le vorbea copiilor de parcă ar fi fost oameni maturi şi cultivaţi. Conduse
discuţia unde voia, ca să limpezească în mintea lor ceea ce trebuiau să
reţină din cele întâmplate. Că omul poartă răspundere. Răspundere pentru
ceilalţi, pentru viitorul lumii, răspundere pentru sufletul ei. Lumea este
judecată după faptele ei. Nu atât după întâmplările neînsemnate şi banale de
zi cu zi, cât după unele care ies din şir şi capătă semnificaţie, devenind
morala vieţii, înţelepciunea şi sufletul ei. Un ceas, o clipă ne iau povara
întregii noastre vieţi. Devine pecetea, soarta ei. O faptă ne atrage fie
condamnarea definitivă fie fericirea dorită. Nu numai pentru noi, care o
făptuim, ci poate şi pentru mulţi alţii. Vai nouă, dacă vom greşi faţă de cei
nevinovaţi! Vai nouă, dacă ne înşelăm judecând şi condamnând fapte
deschizătoare de drumuri! Lumea nu va propăşi. De aceea are nevoie de
fapte de seamă, chiar dacă uneori par trecătoare şi neînsemnate, are nevoie
de inimă curată şi gând slobod. Orice hotărâre trebuie să fie luată din
dragoste, după multă chibzuinţă. Să simţi răspunderea şi să-ţi aminteşti
întotdeauna că viaţa este numai o clipă a ta.
Băieţii o ascultau extaziaţi, trecând de la înflăcărare la calm. Inimile le
tresăltau de vorbele ei însufleţite. Chiar dacă nu aveau decât 12 ani, în seara
aceea mintea le galopa neobosită, ca un armăsar de soi, şi-i purta peste ani.
Se simţeau deja maturi, capabili să priceapă tâlcul vorbelor auzite. Erau
bucuroşi că veniseră. Se maturizaseră parcă dintr-o dată. Ar fi vrut să mai
rămână, s-o asculte până la miezul nopţii, până în zori… Dar brusc le
ajunseră la urechi ecouri din oraş. Băteau clopotele de seară, obicei vechi de
pe vremea piraţilor, atunci când dăngăneau să se strângă în oraş cei
întârziaţi, deoarece se închideau porţile castrului. Aşa cum pe vremuri
vesteau primejdia care-i·ameninţa peste noapte, la fel şi acum cei patru
băieţi desluşiră un mesaj în sunetul îndepărtat al clopotelor. Chiar dacă nu
puteau să-l zugrăvească în cuvinte, îl simţeau. Trebuiau să se grăbească.
Se gândiră că au întârziat şi, de teamă că cei de-acasă să nu fi pornit în
căutarea lor, se ridicară grăbiţi. O salutară cu respect pe Evanthia Kairi şi se
pierdură în noapte.
Deasupra lor stelele înfloreau pe cer ca pe o câmpie. Iar copiii, în ciuda
fricii lor că-i prinsese noaptea pe drum, îşi puseră în gând să revină.

Capitolul II

FIREA OAMENILOR SE PLĂMĂDEŞTE şi după locul unde-şi trăiesc

primii ani. Capătă multe din obiceiurile lui, întâmplările îşi pun pecetea
asupra lor. Familia care îşi hrăneşte copilul cu idei şi sentimente se
îndreaptă şi ea încotro o mână condiţiile şi nevoile locului unde trăieşte;
încotro doreşte societatea cu legile, obiceiurile şi prejudecăţile ei. Iar dacă
unii se arată nesupuşi, refuzând să se adapteze şi arborând stindardul altei
vieţi, proprii, numai a·lor, în cele din urmă firea lor va fi modelată de
întâmplările meleagului natal.
Când începi să povesteşti aşadar cum a purces viaţa unor oameni din
fragedă pruncie, trebuie, mai întâi, ca să-i surprinzi în adevărata lor lumină,
să răsfoieşti catastifele locului lor de baştină, să pătrunzi şi în perimetrul
lumii lor.
Aşa vine acum vorba despre Syra. Aici s-au născut cei patru băieţi –
Anghelos, Ghiorghis, Sifis, Mathios – care se îndreaptă, prieteni
nedespărţiţi, spre adolescenţă şi ies din ea în lumea largă, în marea întindere
presărată de răscruci şi drumuri şerpuitoare. S-ar putea ca întâmplările să-şi
păstreze prospeţimea de odinioară. Cel care le va citi, să le judece…
Insula, aşezată în mijlocul Cicladelor, era centrul unor cercuri
concentrice: Marea Egee, Grecia. Graţie poziţiei ei, a devenit repede inima
noului stat format după eliberarea Heptanozului. S-a înviorat datorită
portului. Înflorirea negoţului a atras aici tot felul de străini care deschideau
prăvălii. Fiecare lucru aduce după sine altul. Alişverişul a atras câştigul,
prăvăliile – clienţi. Arsenalele primeau comenzi de calafetări şi din celelalte
Insule Cicladice. Viaţa se însufleţi, aşa cum se dospeşte aluatul la căldură.
Dar ca să poată propăşi îndeajuns, insula avea nevoie de forţă de muncă
serioasă, nu glumă. Puţinii localnici nu puteau acoperi toate nevoile ce se
iveau. Cei mai mulţi dintre ei erau truditori ai pământului, obişnuiţi să-şi
dea duhul pe ogoare neprielnice. Singura nădejde era în podgorii, în stupi şi
în livezile de migdali. Începură să se strângă în insulă tot mai mulţi străini
de partea locului, potop de lume. În primul rând băjenarii ruinaţi din Chios,
care scăpară de măcelurile turcilor şi credeau că aici, pe unde trecuseră
catolicii, vor fi mai feriţi de alte persecuţii. S-au strâns astfel în Syra 5.000
de chioţi. Pe lângă ei şi alţi 3.000, veniţi din Psara, alungaţi şi ei de
nenorocire din insula lor în ruină. Cum să istoriseşti suferinţele îndurate de
ei? Ar umple cărţi întregi, catastife. Acum să reţinem faptul că toţi cei care
au coborât de pe vasele lor, nefericiţi şi deznădăjduiţi, s-au arătat din prima
clipă dornici să trudească din greu, ştiind că numai astfel ar fi supravieţuit.
Se aşternură cu zel pe treabă şi în curând licări speranţa că viaţa lor începe
să se aşeze. Atât de mare era dorinţa lor de a se chivernisi, încât aveai
impresia că-i vezi din nou ca atunci când se aruncau în valuri, ca să se agaţe
de vasele salvării lor. Aşadar, noii veniţi, prin lupta lor, îşi aduseră şi ei
obolul la înflorirea Syrei. Cu învăţătura de minte pe care o căpătară în urma
refugiului lor silit, când nu rămăseseră cu o leţcaie, îşi făceau nod la pungă
şi prindeau încet-încet cheag, îşi înălţau case arătoase şi prăvălii. Aveau tot
felul de idei. Deschiseră mici fabrici, filaturi, ţesătorii. La marginea oraşului
ridicară tăbăcării. S-au deschis apoi felurite agenţii pentru călătorii, pentru
asigurări, reprezentante ale unor firme străine. Localnicii şi refugiaţii
deveniră astfel toţi împreună o singură lume. Îşi înălţau de-acum casele în
jurul portului, din moment ce dispăruse teama de piraţi care-i făcuseră să-şi
clădească oraşul sus pe coline. Acesta deveni curând un înfloritor centru
economic de comerţ pentru întreaga Grecie, îi găsiră şi numele care i se
potrivea: Ermupolis. Dacă Atena era dedicată cultului înţeleptei zeiţe,
oraşul lor, care-şi datora înflorirea negoţului, trebuia să-l cinstească pe
Hermes. Acesta, pentru a binecuvânta oraşul, crea condiţii prielnice pentru
deschiderea băncilor. Se deschiseră aici reprezentanţe şi consulate ale
multor ţări. Începură să sosească greci din Smirna şi din Constantinopol, de
parcă ar fi presimţit că Grecia, plutind acum cu pânzele deschise, va trăi
ziua când se va ridica în apărarea fiilor ei din Asia Mică. Era un lucru
inevitabil. Mulţi îşi luară familiile şi se stabiliră în Syra, unde îşi aduseră şi
obiceiurile. Începură să-şi înalţe case ca nişte palate, cu două şi trei caturi,
cu balcoane de marmură şi balustrade cizelate în fontă topită ca nişte
dantele fine. Interioarele erau împodobite cu tablouri de preţ, cu sculpturi în
ghips. Scările şi uşile erau lucrate de meşteri vestiţi, aduşi din alte locuri.
Încăperile erau înţesate de mobile scumpe, de oglinzi aurii, lustre din opal
sau ceramică, vaze strălucitoare şi servicii alese. Bogăţia se revărsa
pretutindeni. Oamenii se îmbrăcau după moda europeană, se duceau la
cluburi anume făcute pentru cei de vază şi cu punga plină, la teatru unde
jucau trupe vestite. Dar cel mai mult te izbea bogăţia în fastul bisericilor pe
care le înălţau. Strălucitoare, mari, cu turle semeţe, măiestrit cizelate.
Înăuntru candelabrele, candelele, icoanele te orbeau cu frumuseţea lor.
Dar cum nu există loc în care să întâlneşti numai bogătaşi, la fel şi în
Ermupolis întâlneai oameni de toate categoriile. Nobilii îşi ridicaseră
conacele impunătoare sus de tot, ca să fie zărite primele de călătorii ce
soseau în insulă. Dezmoşteniţii soartei trudeau din greu să-şi câştige o
îmbucătură de pâine.
Cât despre grupul prietenilor, crescură parcă peste noapte, fără să ştie
cum. Anghelos şi Ghiorghis, veri primari – mamele lor erau surori gemene
– nu ştiau ce înseamnă sărăcia şi strâmtorarea. Casele lor arătoase se aflau
în cartierul celor bogaţi. Taţii lor, vestiţi printre proprietarii de corăbii,
ţineau negoţul în mâinile lor. Mathios se trăgea din pătura mijlocie, unde
oamenii nu ştiau decât barca şi ţărmul. Nu-i copleşea belşugul, dar nici nu
se puteau plânge de lipsuri. Taică-su, care-şi pierduse familia în măcelurile
din Chios, venise aici, singur şi speriat, luptând din răsputeri să prindă
rădăcini. Muncea pe unde putea. Adună ceva capital şi deschise în piaţă o
prăvălie de lumânări. Începu să câştige frumuşel, îşi înjghebă familie.
Mathios era primul născut. Al patrulea membru al grupului, Sifis, primul şi
singurul copil al unei familii sărace, era orfan de tată. Mama lui, venită de
departe, nici nu-şi mai amintea de unde, lucra cu ziua şi abia-şi câştiga un
codru de pâine. Spăla rufe toată ziulica pe la cei bogaţi. Dar, ca şi cum
amintirile i-ar fi făcut rău, nu-i vorbea băiatului de părintele dispărut,
lăsându-l să se piardă în negura trecutului. Îl crescu singură, cu multă trudă,
pe Sifis.
Inocenţa copilăriei nu vede şi nu vrea să vadă că lumea e împărţită,
dezbinată. Copiii nu pun la socoteală deosebirile atunci când se leagă între
ei prin prietenii. Le e de-ajuns să se înţeleagă la joacă. La fel şi cei patru
băieţi, pe care înrudirea, vecinătatea şi soarta îi făcură să se întâlnească, se
înţelegeau atât de bine în toate privinţele, încât se simţeau aproape ca fraţii.
Se bucurau de prietenia lor. În zadar, la început, mama lui Ghiorghis, care
se mândrea nevoie mare că soţul ei era consul, îl dojeni: „Ce lucruri mai
sunt şi astea? De unde până unde tu şi Anghelos să faceţi tovărăşie cu
băiatul unei spălătorese!“ Însă nici el, nici vărul lui nu puseră la socoteală
vorbele ei. Ştiau că prietenul era vrednic de iubirea lor şi n-ar fi îngăduit în
ruptul capului să-i despartă cineva. Chiar dacă era sărac, era băiat chibzuit
şi mărinimos. Unde mai pui că întotdeauna se oferea primul când era vorba
de o treabă. Erau tovarăşi la cataramă şi la şcoală şi la joacă. Mereu
nedespărţiţi, când prin cartiere, când cutreierând portul, ca să culeagă, de la
vasele care ancorau, veşti din cealaltă lume. Alteori se pierdeau până în
amurg prin locurile pustii ale insulei şi pe plajele îndepărtate. Aveau multe
să-şi spună unii altora. Vorbeau despre tot ce se întâmpla în insulă. Pe unele
le mai înfloreau, deoarece n-aveau nici experienţă, nici judecata coaptă.
Erau întâmplări care îi uluiau, le stârneau nedumerirea. Încercau să le
cântărească şi să le dezlege taina pe care o închideau. La fel îi atrase de la
început şi cazul lui Theofilos Kairis. Teoriile lui stârneau discuţii înflăcărate
când oamenii se întâlneau la serate sau prin cafenele. Care era adevărul?
Ateu sau savant ajuns prin ştiinţa lui la cunoaşterea lui Dumnezeu? Cine ar
fi putut să-l judece fără părtinire? Copiii erau tare nedumeriţi. Cei patru
prieteni încercau să treacă, plini de nerăbdare, peste ani, să afle ce ecou va
stârni Kairis în pragul veacului următor. De aceea, când aflară că va fi
judecat în Syra, socotiră că a căzut norocul pe capul lor. Vor fi în miezul
evenimentelor, vor vedea poate cu ochii lor, vor auzi cu urechile lor. Chiar
în clipa sosirii, doriră să-l vadă neîntârziat. Se aflau pe chei când ancoră
vasul. Apoi aşteptară la ieşirea din tribunal, în mijlocul mulţimii care-l
acuza şi-l înfiera. Copiii erau muţi de uimire, mai ales că lor bătrânelul, cu
barba lui deasă şi cu pletele revărsate pe umeri, le părea întruchiparea
cumsecădeniei şi bunătăţii. Iar femeia înlăcrimată care-l însoţea şi care-i
împărtăşea soarta părea şi ea la fel de venerabilă în stăruinţa ei. Nutreau
nădejdea că procesul se va încheia cu bine. Doreau să iasă nevinovat. Aveau
mintea încă necoaptă să poată judeca, instinctul însă le spunea că bătrânul e
nevinovat. Curând însă se întristară. Tribunalul îl condamnase la închisoare
iar lumea de-afară se bucura. Patima e molipsitoare, vezi bine. Syra
devenea, din cauza duşmăniei, fanatică. Nu vedea şi nu auzea nimic din
mesajul sufletului lui. Nu-i păsa de chinurile îndurate de sărmanul bătrân în
chilia umedă, unde într-o dimineaţă în zori îşi dădu sufletul. Îl îngropară în
tăcere, ca pe un câine, fără preot, iar în noaptea următoare fanaticii se
temură ca nu cumva să molipsească pământul în care fusese zvârlit.
Dar nu se împlini o săptămână când Areopagul din Atena dădu un alt
verdict. Respingând violenţa condamnării, îl declară nevinovat.
Vestea casării sosi prea târziu în insulă. Târziu pentru mulţimea care se
luase cu treaba, preocupată de grijile ei. Doar foarte puţini îşi simţiră
sufletele cuprinse de remuşcare şi de ruşine. Întâmplarea dădu din nou de
gândit băieţilor.
 — A fost nevinovat vasăzică.
— Totuşi l-au îngropat.
— I-au umplut groapa cu var.
În sufletul lor încolţi pretimpuriu sămânţa pe care le-o aruncase sora celui
nevinovat. Sentimentul răspunderii.
Lumea din insulă se grăbi să închidă cazul Kairis. Hotărârea luată la
Atena aruncă asupra lor ruşinea vinei. E lesne de înţeles că nu mai voiau să
pomenească de ea. Singura grijă, nemărturisită, era de a da uitării cât mai
repede acest subiect, să dispară până şi din amintire. Cei compromişi în
războiul împotriva lui Kairis trebuiau să-şi recâştige autoritatea, să
participe, prin operele lor, la înflorirea oraşului. Căutând necontenit pretexte
ca să îngroape pentru totdeauna acel subiect neplăcut, întâmplarea le veni în
ajutor.
În Syra tocmai poposise un grup de saltimbanci, cu un îmblânzitor de
fiare. Se aflau în drum spre Smirna şi Constantinopol, unde urmau să
întâlnească şi pe alţii. Îndată ce coborâră în port de la bordul vasului sicilian
cu care veniseră, se zvoni de sosirea lor în toată insula şi în altele din jur.
Tocmai în acel moment se întâmplă că ridicau ancora două caiacuri ce
făceau legătura între Syra şi Insulele Cicladice. Ele purtară ştirea pe pânzele
lor. În scurt timp se află de sosirea lor până la ultima casă din oraş, iar
lumea se revărsa pe străzi, aşa cum se întâmpla cu ani în urmă, când băteau
clopotele de seară vestind ameninţarea corsarilor. Dar acum nu strigau
înspăimântaţi, alergând să se baricadeze în castru, ci se îndreptau spre
arsenale unde străinii îşi opriră carele şi-şi înălţară corturile. Toţi erau
curioşi să-i vadă de-aproape. Stăteau şi căscau gura la câinii dresaţi, la
maimuţe, la leii sălbatici lenevind în cuştile lor. Copiii uitau să mai plece
de-acolo, făceau haz şi tot îl descoseau pe unul care o rupea puţin pe
greceşte, conducătorul trupei. Acesta le spuse că era şi el grec din Calabria,
în Italia. Le povesti că acolo îşi înălţaseră cetate grecii din vechime, care
lăsaseră moştenire limba şi alte obiceiuri. Răspundea răbdător la toate
întrebările copiilor, dorind să le stârnească interesul să vină la reprezentaţie.
Printre ei erau şi cei doi veri, Anghelos şi Ghiorghis. După puţin timp
veniră şi cei mai mici, Iarinis şi Mihalis. Iannis era fratele celui dintâi,
Mihalis al celui de-al doilea. Se distrară până la lăsatul serii. Saltimbancii
aprinseră felinarele cu ulei şi cărbuni pentru jar. Abia atunci se întoarseră
copiii pe la casele lor şi povestiră la cină tot ce văzuseră.
 — Vor arăta lucruri nemaipomenite, spuse Ghiorghis cu admiraţie, în
clipa când mama lui, Elisabet Ralli, punea în farfurie supa dreasă cu ou şi
lămâie, aburind. Patru oameni vor sta în echilibru unul deasupra celuilalt.
— Iar îmblânzitorul va intra în cuşca leilor, adăugă mezinul Mihalis, care
avea doar opt ani.
— Să mergem şi noi la reprezentaţie.
Taică-său nu răspunse. Găsi pretext, chipurile, că tocmai atunci intrase în
sufragerie slujnica cea tânără, Irini, ca să strângă farfuriile murdare.
Stăpânul casei îi aruncă nevesti-sii priviri piezişe, îndemnând-o pe ea să
răspundă. Iar aceasta, care se gândea întotdeauna ce impresie va stârni în
lume, îşi spuse părerea:
— Ar fi mai bine să mergem cu toţii la teatru când va veni o trupă de
operetă. Să vă obişnuiţi şi voi cu muzica bună…
Markos Rallis, care era un om cu picioarele pe pământ, o întrerupse:
— Nu amesteca lucrurile, Elisabet. Una e teatrul şi alta circul. S-a
întâmplat să văd şi spectacole bune de circ la Livorno şi mărturisesc că m-
am distrat foarte bine.
— Mă mir că ţi-ai dat tu seama de calitatea circului. Dacă aflăm că şi
acesta e bun, n-aş avea nimic împotrivă. Mă îndoiesc, totuşi…
În acelaşi timp, aceeaşi discuţie avea loc şi la conacul surorii ei, în
spatele bisericii Sfântului Nicolae. Însă aici se împotrivi capul familiei,
Apostolos Vitsoris. Era acelaşi motiv, ascuns, care-l oprea, de câte ori era
vorba să iasă împreună în lume. Diferenţa de vârstă dintre soţi, 20 de ani,
apărea şi mai izbitoare când se aflau alături. Soţia lui părea mai degrabă
fiica lui. Îl întrista faptul că citea în ochii celorlalţi gândurile lor, uneori
supărătoare, vulgare. De aceea găsea întotdeauna pretext să nu apară alături
de ea în lume. Chiar şi când se duceau la ţară, la Galissa, făcea ce făcea şi
nu pleca odată cu ei. O trimitea de dimineaţă pe nevastă-sa cu Anghelos, cu
micuţa Amalia şi cu unul din servitori, iar el venea mai târziu, după-amiază,
cu celălalt fiu, Iannakis. Doar în biserică intrau împreună.
Când o auzi aşadar pe nevasta lui fiind de acord cu copiii să nu piardă
noul spectacol, le spuse că zilele acestea tocmai aştepta un transport de
marfă şi trebuia să fie de faţă la descărcat.
— Asta nu înseamnă însă ca voi să nu vă duceţi, adăugă privindu-i pe
rând pe toţi trei.
Luă din farfurie un măr şi, în timp ce-l curăţa, continuă calm:
— De altfel, Anghelos a crescut şi poate s-o însoţească pe mama lui.
 Vorbele lui îl încântară pe Anghelos. Ghici lesne care va fi urmarea. Îi
vor face un costum, mai ales că se înălţase mult în ultima vreme. Dar şi
maică-sa acceptă pe loc propunerea. Experienţa o învăţase că nu trebuie să
mai stăruie asupra acestui subiect; înţelegea prea bine, chiar dacă bărbatul
ei nu-i mărturisea, ce ascundea refuzul lui. De câte ori ieşeau împreună,
citea în ochii celorlalţi compătimire pentru soarta ei. O femeie în floarea
vârstei ca ea n-avea parte să se bucure de adevărul vieţii. Dar compătimirea
celorlalţi n-o durea prea tare. Mai grav era că trupul ei tânjea după dragoste.
Învăţase însă să-şi stăpânească dorinţa şi apărea în ochii tuturor ca o soţie
credincioasă, mamă duioasă, o nobilă adevărată.
Hotărâră aşadar şi cei trei copii se duseră cu mama lor, Glykeria Vitsori,
să vadă reprezentaţia chiar din prima seară.
Circarii ridicaseră un cort uriaş, asigurat cu funii, instalară bănci şi câţiva
din ei începură să cutreiere oraşul să anunţe spectacolul. La ceasul hotărât
se iscă învălmăşeală mare la cort. Se adunase lume prea multă şi se
îmbulzeau, îşi făceau loc cu coatele care să prindă un loc mai bun. Glykeria
Vitsori avu noroc, deoarece un slujbaş de la biroul soţului ei venise mai
devreme şi-i ocupase locuri în primul rând. O ţinea pe micuţa Amalia în
poală, iar cei doi băieţi se aşezară pe jos în faţa ei, cu picioarele încrucişate.
La fel făcură şi ceilalţi copii. De cum începu spectacolul, lumea din cort,
mari şi mici, săraci şi bogaţi, se simţi dintr-o dată vrăjită. Era prima dată
când vedeau astfel de scamatorii. Patru acrobaţi se urcară unul pe umerii
celuilalt, săreau sus de tot şi treceau ca păsările printr-o coroană de foc, fără
să fie atinşi de flăcări. Apăru apoi un arap cu maimuţe. Spectatorii se
minunau şi făceau mare haz de toate comediile lor. Dar celor mai umblaţi,
care văzuseră lucruri mai de soi, li se păreau de două parale. Erau şi alţii pe
care spectacolul nu-i impresiona, chiar dacă-l vedeau pentru prima dată.
Între aceştia şi Glykeria Vitsori, care urmărea apatică jalnica reprezentaţie.
Se plictisea şi ar fi vrut să plece imediat, dacă n-ar fi venit cu copiii şi nu s-
ar fi gândit că unii ar fi privit-o cu ochi răi. Rămase încercând să se
molipsească de buna dispoziţie a copiilor. Până când se întâmplă ceva
neaşteptat, care-o scoase din amorţeală. Apăruse îmblânzitorul de lei. În
arenă era şi un rob care-l ajuta să aşeze cuşca. Aduse drugi de fier, bare de
protecţie. Nimeni nu acordă vreo atenţie hamalului, însă ochii Glykeriei
Vitsori, din clipa când îl zăriră, rămaseră ţintuiţi asupra lui. Un fior pe care
nu-l mai simţise până atunci îi străbătu trupul. O teamă ciudată o cuprinse.
O forţă de nebiruit o făcea să nu-şi ia ochii de la el. Simţi greutatea copilei
în poală şi o lăsă să stea lângă ceilalţi fraţi. Încercă să se calmeze. Ce
însemna oare apariţia acestui bărbat care o trezise brusc din letargie? Avea
trupul zvelt, era înalt, chipeş. Ochii priveau languros. Ce o atrăgea atât de
tare la el? se întreba ea. Sprinteneala cu care se mişca şi ridica poverile de
parcă erau fulgi? Prin haina deschisă i se zărea pieptul arămiu, asudat, care
făgăduia ochilor pe care îi vrăjea căldura bărbăţiei lui.
Din clipa când îl văzu, totul dispăru pentru biata Glykeria. Lumea din
arenă pălise. Leii din cuşcă păreau pictaţi. Până şi spectatorii. Apoi, când
spectacolul se termină, străzile şi casele încetară să existe pentru ea. Chipul
necunoscutului o urmărea, oriunde îşi arunca privirea. Doar când ajunse
acasă, Glykeria Vitsori simţi căldura mâinilor copiilor ei. Un fior de
nestăpânit o străbătu din nou, aşa cum se întâmplă numai o dată în viaţă…
Se duseră şi ceilalţi prieteni la circ. Ghiorghis şi Mihalis merseră
împreună cu părinţii lor. Elisabet Ralli se supuse de dragul copiilor,
Glykeria găsi prilejul să se mai ducă o dată. Voia, chipurile, să treacă după
spectacol, împreună cu sora ei, pe la croitoreasă. Îşi făcea o rochie nouă, din
catifea de Triest. În timpul reprezentaţiei, totul în jurul ei părea învăluit într-
o ceaţă din umbra căreia aştepta, numărând minutele pe cesuleţul cu lanţ de
aur agăţat de gât, să apară tânărul hamal. Acesta îşi făcu din nou apariţia, cu
mişcările lui iuţi. Glykeria îl urmărea în timp ce bărbatul ridica şi potrivea
drugii de fier. Când acesta îi întâlni privirea întâmplător, Glykeria fu
tulburată, se temea. O privi cu ochi vinovaţi pe soră-sa care stătea alături.
Iar aceasta, fără nicio bănuială, o întrebă încet:
— Ai păţit ceva?
— Nu. Sunt puţin obosită. Mai bine mergem mâine la croitoreasă.
Dar hamalul o privi din nou. Îi simţise ochii de jar aţintiţi asupra lui.
Bărbatul se asigură că el era ţinta privirilor, îşi înclină capul şi-şi continuă
munca umilă, ca şi cum n-ar fi băgat de seamă. Ştia că la terminarea
spectacolului nimeni nu-şi va mai aminti de el. Nici nu îndrăznea să se
gândească la cutezanţa celei care-l privise. Şi nu se înşelă. În zilele
următoare femeia care-l privise atât de stăruitor nu mai apăru. Şi nici pe el
nu l-a pomenit nimeni. Nu se vorbea decât despre lei, despre câini, despre
acrobaţii. Cum să îndrăznească cea care îl privise să mărturisească fiorul pe
care-l simţise? Unde? Cui?
Zilele următoare întreaga Syra se perindă la circ. Iar dacă rămase vreun
copil căruia nu i-a plăcut, acesta era Mathios. Tocmai se nimeri ca taică-său
să scoată la apă un vas nou şi lucra la ultima calafetare. După-amiaza
Mathios cobora pe ţărm şi-l ajuta la treabă. Alegeau împreună vopselele.
Respectul lui pentru vasele mici era nemărginit. Mai ales de când taică-său
îi povestise că, graţie unei feluci, trei oameni scăpaseră cu viaţă când îi
atacaseră turcii. 30 de ani trecuseră de la măcelurile din Chios, era pe-atunci
un copil ca şi Mathios acum şi îi stăruiau aievea în minte câte se
întâmplaseră. Se luptau cu valurile năprasnice, se scufundau şi se retrăgeau
în acelaşi vas care se învrednici şi îi scoase în cele drn urmă teferi pe uscat.
Se gândea la felucă cu un fel de pioşenie. Şi acum, că îmbătrânise, îi aruncă
ancora să-şi lase sărmana sufletul în apele secate, aşa cum pe alte meleaguri
ţăranii dau drumul vitelor istovite de bătrâneţe în livezile liniştite ale
mănăstirilor ca să-şi sfârşească zilele în pace. Nu păstră din ea decât o
scândură pe care o meşteri la cea nouă, ca şi cum astfel ar fi sfinţit-o. Să se
învrednicească şi aceasta să făptuiască vreo minune când i se va ivi prilejul.
Se ruga cu toată forţa ce sălăşluieşte în sufletul unui om curat care-l cheamă
pe Dumnezeu să-i stea alături în toate. Şi se întâmplă că feluca cea nouă
făptui şi ea minunea ei. Minune trebuie s-o numeşti, deoarece nu vei găsi
cuvânt mai potrivit pentru ceea ce se întâmplă.
Când isprăvi de meşterit, taică-său îi dădu încuviinţare lui Mathios şi
prietenilor lui să plutească cu feluca, dar numai în apropierea ţărmului, să
nu iasă în larg ca să nu-i prindă mistralul. Le plăcea să buchisească literele
încrustate pe stânci cu ani în urmă – jurăminţi, făgăduieli, dorinţi ale
călătorilor şi peregrinilor ca să ajungă teferi în patrie. Voiau să citească cele
încrustate în vechime, care se tociseră cu vremea din cauza sărăturii mării.
Era duminică după-masă, la ceasul când soarele străluceşte auriu. Urcară în
barcă cei patru băieţi, prieteni la toartă: Anghelos, Ghiorghis, Sifis şi
Mathios. O vreme plutiră de minune, împinşi de vânticelul prielnic. Se luară
cu vorba şi cu cântecul:

Câţiva pescari săraci îşi părăsiră năvoadele învăţăceii lui Christos

devenind.

Nu mai conteneau să sporovăiască despre feluritele întâmplări din ultima

vreme – popasul saltimbancilor în insulă, achitarea lui Theofilos Kairis,
biata lui soră ce trăia ca o călugăriţă, poveţele date de ea băieţilor. Despre
răspunderea fiecărui om şi despre importanţa unei clipe care-ţi deschide
deodată uşa în faţa ta ca să poţi vedea ce îţi este de trebuinţă în viaţă. Tot
sporovăind şi încercând să desluşească tâlcul celor discutate, barca începu
deodată să se clatine. Cerul se întunecă, acoperit de nori grei, negri. Soarele
se înecă în beznă. Marea se tulbură la suprafaţă, iar adâncul ei era ca un
ocean bântuit de furtună. Un vârtej se roti în faţa copiilor de simţiră că-şi
pierd minţile de spaimă. Chiar dacă totul nu dură decât câteva secunde sau
câteva minute – cum poţi măsura timpul când eşti tulburat? — băieţilor li se
păru un ceas nesfârşit. Brusc, în depărtare, întunericul fu sfâşiât de o lucire,
ca şi cum s-ar fi deschis un drum deasupra valului care se înălţa întruna. Se
auzi o bubuitură puternică în slava cerului. Copiii, încremeniţi de spaimă,
zăriră atunci o siluetă păşind deasupra valurilor înspumate. Se apropia de
barca lor fără să-i stropească. Nu puteau spune dacă vedenia aceea şi tot ce
se întâmplă o zărise şi o trăise de la început întregul grup, într-un suflet, sau
unul din băieţi o desluşi primul – poate datorită credinţei lui, şi îndată le
dădu de veste şi celorlalţi. E greu de lămurit acum, totul rămâne învăluit în
Mister. Copiii se înfiorară. Îi cuprinse teama de cel Preacurat care păşea
deasupra valurilor. Nu-i mai desluşeau limpede forma, ai fi zis că se
contopise cu strălucirea cerului. Nici vocea nu i-o desluşeau, în mijlocul
acelui vuiet de nedescris. Însă îşi dădeau seama ce spunea. În ciuda fricii
ce-i stăpânea, izbutiră să priceapă cine era cel Venit, prinseră mesajul lui:
sentimentul răspunderii să le fie întotdeauna călăuză, oriunde i-ar arunca
viaţa. Iar dacă soarta îi va împrăştia, să se întâlnească din nou într-o bună zi,
tot pe această mare. Cuvântul dat îi va călăuzi toată viaţa. Au hotărât să se
revadă peste 30 de ani, dacă Domnul îi va ajuta să trăiască. Era ca şi cum
sufletul bărcii le-ar fi poruncit, prin această nouă minune, ceasul când
trebuiau să fixeze revederea. Peste 30 de ani aşadar. După ce făcură
legământ, le reveniră în minte toate aşa cum se întâmplaseră. Marea se
despicase în două, cerul se însenină, se făcu din nou ziuă. Soarele strălucea
nestingherit. Norii negri se împrăştiaseră. Valurile se potoliră. Barca parcă
zbura, apropiindu-se tot mai mult de ţărm. Însă cei patru băieţi nu
conteneau să se minuneze de ceea ce trăiseră. Nici când coborâră pe uscat şi
părinţii, neliniştiţi, se repeziseră să-i îmbrăţişeze, nici atunci şi, de fapt,
niciodată n-ar fi îngăduit să piardă minunea din sufletul lor. Taina pe care o
trăiseră va fi pecetea vieţii lor.

Capitolul III
 INSULA PARTICIPA DIN PLIN LA viaţa Greciei, a cărei libertate era
încă ştirbită. Între timp, propria ei viaţă se scurgea în bunăstare şi belşug.
Insularii doreau ca statul să prindă puteri, să lupte şi să izbândească.
Participau la toate luptele, îşi dădeau obolul de câte ori era nevoie, dăruind
ţării multe din bunurile câştigate, până şi sângele feciorilor, când aceştia
plecau la război. Unii se întorseseră acasă vrednici de milă, fără să se
plângă însă. Toţi discutau încotro târau ţara străinii care treceau drept
protectorii ei; când îi vor veni minţile la cap lui Otto, care la sosirea în
Grecia era încă necopt şi la fel rămăsese şi acum? Când îşi vor lăsa
politicienii deoparte interesele şi se vor ocupa de buna cârmuire a ţării? De
cum se apucaseră de treabă, se văzu că întoarseră pagina unei cărţi rele. Ni
se va spune atunci: dar în ce ţară cârmuitorii au înţelepciunea şi bunul simţ
să pună interesele poporului mai presus de ale lor? S-ar părea că nicăieri; în
alte părţi s-ar putea să fie chiar mai rău. Dar cel pe care-l doare de soarta
ţării şi a neamului, se îngrijeşte şi de propriile treburi şi i se duce vestea
pretutindeni. Să ne întoarcem însă la grija noastră, soarta Greciei.
De câte ori era vorba de stat, Syra se arăta întotdeauna săritoare. În
acelaşi timp îşi trăia viaţa ei, urzită dintr-un noian de întâmplări. Nu numai
dintre cele bătătoare la ochi, de felul celei povestite mai înainte, dar şi
întâmplări mărunte, zilnice, care, deşi neînsemnate, împodobesc totuşi
viaţa, îi dau un rost. Obiceiuri, griji felurite. Multora le plăcea să ducă o
viaţă de lume. Îşi deschideau casele, primeau musafiri. La petreceri femeile
purtau rochii scumpe de catifea, tafta şi dantelă, iar bărbaţii se împăunau în
jiletcile lor cu fireturi grele, aurii. Femeile îşi puneau podoabe de preţ la gât
şi cercei cu pietre mari de mărgăritar. Acestea nu se întâmplau numai celor
bogaţi, care ţineau cu tot dinadinsul să-şi arate bunăstarea. Şi pătura
mijlocie se lupta din răsputeri, ca şi cum ar fi avut partea ei de răspundere la
propăşirea insulei. Vrednicele gospodine îşi împodobeau casele cu
minunăţii pe care rar le-ai fi întâlnit în Grecia continentală. Ce să admiri
mai întâi? Broderiile grele, macaturile, peretaşele pe care erau cusute raiuri
neînchipuite? Ca să nu mai vorbim de dulceţurile pe care le pregăteau din
toate fructele – portocale, lămâi, caise? Nici nu le mai ştiai numărul, în
toate aveau meşteşugul lor, erau neîntrecute. Pentru dulceaţa de migdale, de
pildă, trei zile în şir, ba uneori şi mai mult, băteau sâmburii în piuă de
piatră. Iar pentru plăcinta cu răvaşe de Anul Nou, dospeau aluatul cu
anason. Nu e chip să le înşiri pe toate. Sunt alte lucruri care cer să fie
povestite neîntârziat.
 Dispariţia soarelui când cei patru prieteni se aflau în barcă, oamenii nu
mai conteneau, de săptămâni în şir, s-o învârtă pe toate părţile; în prăvălii,
în cluburi, la serate, până şi la biserică, înainte de a se mirui. Unii o
socoteau o prevestire, alţii spuneau că a fost vorba de o eclipsă de soare.
Era firesc să tot discute atâta. Nimeni nu-şi amintea să fi coborât vreodată
întunericul ziua-n amiaza mare. Era ciudat că, înainte de a se întuneca,
vitele se strânseseră speriate şi câinii începură să latre alergând ca turbaţi.
Se mai întâmplă ceva: unul din câinii dresaţi ai circurilor scăpă din lanţ şi,
până să-l prindă, se pierdu pe câmp. În zadar îl căutară. Stăpânul lui
cutreieră toată insula însoţit de ceilalţi câini care lătrau trişti. Câinele
dispăruse fără urmă. Numărul lor din spectacol nu mai putea avea loc, drept
care au trebuit să părăsească insula mai devreme. Oamenii îşi strânseră
corturile, animalele, tot calabalâcul, le încurcară în căruţe şi se duseră pe
chei. Dar, în timp ce străbăteau străduţele din apropierea ţărmului, nu se mai
străduiau să apară veseli, bine dispuşi, nu mai vorbeau cu lumea. Acum se
vedea cât de obositoare şi chinuită era viaţa lor. Trecerea lor împrăştia
tristeţe, melancolie. Nu era vorba numai de tristeţea pe care o închide în ea
orice plecare. Acum se vedea că veselia lor fusese doar o flacără de paie.
Astfel încât până şi copiii strânşi pe chei parcă lăcrimau, ca şi cum ar fi
condus nişte vechi prieteni. Până şi adulţii erau trişti; şederea străinilor în
insulă adusese parcă o schimbare în viaţa lor. Numai doi ochi aveau în ei o
duritate ce izvora din strădania de a întări o hotărâre luată după mult chin.
Erau ochii Glykeriei Vitsori, ochii ei însetaţi pe care febra dorinţei îi uscase
de lacrimi. Găsi un pretext să se ducă în port, să-şi dovedească sieşi că
pecetluia printr-o faptă de curaj hotărârea; că poate sta, stăpână pe ea, să
privească indiferentă ceea ce o tulburase într-atât. Şi iată că izbuti. Pe chipul
ei se schiţă deja un zâmbet imperceptibil: „Sunt învingătoare!“ Îl privea pe
hamal ridicând lăzile şi drugii de fier pe care îi sălta pe umăr· cu aceeaşi
sprinteneală pe care o dovedise în timpul spectacolului. Se afla pe puntea
vasului, zvelt şi chipeş, iar ea îi răspundea cu acelaşi zâmbet rece: „Sunt
învingătoare”. Până când, ca şi cum aroganţa ei ar fi trebuit pedepsită, o zări
şi el în cele din urmă printre copiii care căscau gura la vas. Era surprins,
văzând că se uita fix la el. Prinse curaj, înaintă doi paşi. O privi în ochi. O
clipă. Dar o clipă lungă, nesfârşită. Apoi sări sprinten, se aplecă, prinse
ultimul coş şi urcă pe vas. Odgoanele fură dezlegate, ancora a fost trasă,
sună ultimul semnal. Vaporul porni. Până să iasă din port, hamalul rămase
la pupă, robotind de zor, dar cu ochii mereu aţintiţi pe chei asupra celei
care-l privea şi ea. Chiar dacă nu se mai desluşea acum ce scria în ochii lui,
ea îşi dădea seama că era acelaşi lucru pe care i-l spusese în acea nesfârşită
clipă cât li se încrucişaseră privirile vinovate. Simţi din nou un fior, de
teamă de data aceasta. Învinsă, nefericita femeie se rugă în sinea ei ca
vaporul să se piardă cât mai repede în zare. N-avea decât să se piardă de tot.
Îşi dădu seama ce gânduri nedrepte o stăpâneau, care aruncau răul şi
asupra celor nevinovaţi, şi se ruşina. Îşi pecetlui buzele, să nu-i scape fără
voie cuvântul blestemat. Dar teama ce-o stăpânea era mare; la fel şi
singurătatea ei, în timp ce-şi târa paşii din nou spre casă şi lumea o saluta cu
respect.
Dacă ai putea desluşi câte se ascund în sufletele oamenilor unui oraş,
povestea n-ar mai lua sfârşit. Iar dacă te-ai pricepe să desprinzi miezul
fiecărei întâmplări, câte învăţăminte n-ar fi de tras. O să mi se spună: dar
cine să le asculte? Oamenii îşi făuresc singuri drumul şi greu îi abaţi de la
el. Bun, rău, cum o fi, rar îl schimbă.
Cu un asemenea gând, capătul unui fir, începe să se depene o altă
poveste. Este vorba tot despre o mamă, dar una care îndurase multe în viaţa
ei. Mama lui Sifis. Trebuie să spunem două vorbe despre chinurile ei,
deoarece de aici porneşte şi povestea băiatului. Altminteri nu ne-ar fi la
îndemână să lămurim de ce a apucat-o pe făgaşul pe care a apucat, n-ar fi cu
putinţă să pătrundem în sufletul lui. Încă ceva: deşi cele două istorii, a
Glykeriei Vitsori şi a Sevastianei Hatzimina, par a merge alături, cât de
diferite le sunt chinurile ca şi dorinţele lor.
Să desfăşurăm fuiorul. Într-o dimineaţă de vară – trecuseră 12 ani de-
atunci – a intrat în port un vas care aducea vinuri din Cipru. Se oprise şi la
Attalia, unde lăsase câţiva pasageri şi luase alţii. Printre ei şi o femeie cu o
bocceluţă în mână. Nu-şi arăta vârsta, deoarece era îmbrobodită mai ceva
decât o călugăriţă. Îşi ascundea cu grijă chipul şi nu i se vedeau decât ochii,
şi aceştia înceţoşaţi de lacrimi. Nu voia să se vadă că plânge şi cât stătu
vaporul la Attalia nu vorbi cu nimeni. Dar când vasul ridică ancora şi ajunse
în larg, îşi desfăcu broboada, sigură că n-o va recunoaşte nimeni dintre
pasagerii aflaţi la bord. Parcă se mai liniştise puţin. Dar tot nu vorbea, ca nu
cumva să dezvăluie chinul ce-o frământa. Îşi dorea ca în locul unde va
prinde rădăcini să trăiască cu fruntea sus. Părea de 50 de ani, probabil din
pricina necazurilor. Poate să fi avut mai puţin. Se gândi să debarce la
Rodos. Se afla acum destul de departe de locul de baştină. Spera că aici i se
va pierde urma. Dar îndată ce zări, în timp ce vasul făcea manevre ca să
intre în port, minaretul unei geamii, amintirile i se treziră, o cuprinse teama.
Luă drept semn rău glasul muezinului care răzbătea prin zarva oraşului. Se
răzgândi imediat. Rămase la bord şi-şi continuă călătoria până ajunse în
Syra. Era ceasul liturghiei şi-i plăcu dangătul clopotului care bătea. Îşi
spuse în gând: „Domnul mă întâmpină…” Prinse astfel curaj şi debarcă. Nu
avea nimic de care să se agaţe aici, niciun cunoscut, care să o ajute. Tot
avutul ei erau hainele de pe ea şi bocceluţa în care se afla încă un rând de
rufărie. Dar îndată ce puse piciorul pe ţărm, văzu că se strânseseră ceva mai
încolo, în faţa unei cafenele de pe chei, mai mulţi inşi care păreau şi ei la fel
de săraci şi necăjiţi ca ea. Se apropie de ei fără să-şi dea scama. Cine se
aseamănă se adună, cum spune vorba veche din popor. Printre ei se aflau şi
vreo două-trei femei, între două vârste. Trase cu urechea la discuţia lor.
Urmau să plece la salinele de la Azolimno, ca să scoată sare. Mai aşteptau
şi pe alţii care nu se iviseră încă, pesemne că-şi găsiseră muncă mai uşoară.
Era mare nevoie de mână de lucru peste tot. Astfel se găsi, fără să ştie nici
ea cum, de pe vasul cu catarg dublu pe caiacul din Syra care îi ducea la
saline pe lucrătorii cu ziua. Nici nu-şi trăsese bine sufletul după călătorie,
că, iată, o aştepta o muncă grea, pe rupte. Să umbli desculţă pe blocurile de
sare care se pietrifică imediat şi îţi taie tălpile şi să ţi se îndoaie spinarea de
greutatea coşurilor pe care le cari. Dar, neavând de ce să te agăţi, te
mulţumeşti şi cu asta. Sevastiani îşi făcu cruce că putea să-şi câştige pâinea
de zi cu zi. Cât despre dormit, un popă catolic îi dădu un cotlon să se
adăpostească. Dar acesta o alungă în curând, mânios că nu izbutea s-o
înduplece să-şi schimbe credinţa. „Nu te mai chinui în zadar“, îi spuse ea.
„Eu sunt creştină şi părinţii mei sunt creştini din moşi strămoşi şi aşa o să
părăsesc lumea asta. Cu Sfânta Treime în suflet. Ce aveţi voi cu insula asta
e treaba voastră. Mie însă daţi-mi pace“. I-o reteză scurt. Noroc că nu mai
avea nevoie de ajutorul lui. Se apucă să spele rufe pe la case străine şi-i
merse vestea cu cât sârg îşi făcea treaba. Nu numai că trecea lenjeria prin
mai multe ape, dar întreba şi cine o foloseşte şi arunca în apă plante
mirositoare, lămâie, frunze de leandru sau mirt. O plăteau bine pentru asta,
aşa că a fost în stare să-şi ia o căsuţă joasă înspre arsenale.
În primele luni de la venirea în Syra, când părea condamnată la
singurătate, apăru în viaţa ei ceva la care nu visase niciodată. Al doilea
copil, venit parcă pentru a-i închide rana pricinuită de celălalt, pe care-l
renegase. Într-o dimineaţă găsi în pragul casei un prunc înfăşat. Îi fusese
lăsat acolo anume ca să-l ia înăuntru, să fie al ei. Nici vorbă să-i fie povară;
îndată ce-l ridică în braţe şi-l văzu, o cuprinse o asemenea bucurie că simţea
că a prins aripi, ca şi cum i s-ar fi dezlegat lanţurile vieţii zadarnice şi avea
de-acum un rost pe lume. Astfel încât numai Dumnezeu, care o înţelegea şi-
i era milă de ea, i l-a trimis. Îl luă îndată în casă şi începu să-l copleşească
cu duioşia ei.
Trei luni îl îngriji pe-ascuns în căsuţa ei – se prefăcu întâi însărcinată,
apoi începu să-l arate puţin câte puţin. Cine să ţină cont când s-a născut şi
să numere câte luni avea? Cui să-i pese de odrasla unei străine nefericite?
Mai era ceva în care nădăjduia Sevastiani: că doar la început vor fi unii
care se vor mira şi apoi şi aceştia se vor potoli şi vor uita…
Astfel copilul începu să crească înconjurat de duioşia mamei. Se înălţă
repede şi când se duse la şcoală îşi găsi lesne prieteni sau mai degrabă ei îl
aleseră pe el. Îşi atrăgea pe loc prietenia, fiind întotdeauna priceput şi
îngăduitor cu ei la jocuri. Iar când lua coşul cu rufe călcate să le ducă la
casele clienţilor, Sevastini ieşea în curte să se mândrească cu cântecul lui.
Era o alinare pentru băiatul ei, dar şi pentru ea.
Când o cucoană din oraş îl săruta pe copil şi-i cerea să-i trimită rufele
numai prin el, n-o cuprinse teama; pe atunci îi era de ajuns un alt nor, cel
din trecutul ei. În zadar crezuse că acesta dispăruse cu totul, atât de departe
unde se înstrăinase. Iată pe scurt ce se întâmplă.
Într-o bună zi, un bogătaş, pe nume Pavlos Damulianos, care era acţionar
la diferite societăţi şi reprezentant al unei bănci străine, îi dădu de ştire
printr-un slujbaş să se ducă la el. Ea se miră: „Ce-o fi având cu mine?“ Dar
n-avu încotro, trebui să se ducă. Îl găsi în biroul lui, într-o clădire
impunătoare de lângă piaţă. „Pesemne că nu ştii să scrii…”, îi spuse când o
văzu. „Nu, de ce?“, se miră ea din nou. „Fiindcă trebuie să semnezi de
primire.” „Ce?“, întrebă ea tot mai mirată. „Banii au fost trimişi pentru
tine”, îi răspunse. „Poţi totuşi să faci doar o cruce şi martorii să certifice că
i-ai primit”, adăugă. O îndemna să accepte, ca şi cum această analfabetă n-
ar fi înţeles nimic şi ar fi trebuit să fie mulţumită cu neaşteptata sumă de
bani care îi picase din cer. Dar Sevastiani pricepu îndată despre ce era
vorba. Ştiu, fără să fie nevoie să i se spună, de unde îi soseau argintii aceia
şi cine îi trimisese. Pe loc reînviară toate amintirile din trecutul de care
fugise. Răzbunarea lumii, ruşinea pe care o trăgea după ea. Refuză. „Nu-i
păstrez”, răspunse. „Să se ducă înapoi…” „Dar ştii cine ţi i-a trimis?“, veni
rândul bancherului să se mire. „Ştiu. Nu-i nevoie să-mi spui”. Închise pe loc
discuţia. Dacă ar fi primit banii, ar fi luat asupră-i şi amărăciunea lor. Se
grăbi să iasă, ai fi zis ca să respire aer curat, fiindcă simţea că se sufocă
acolo înăuntru. Răsuflă adânc. Porni pe drumul ce cobora spre ţărm, care
era mai liniştit, ca să se poată gândi în tihnă. Vasăzică, se gândea ca, fiul ei
descoperise pe ce vas se îmbarcase şi unde coborâse, îi aflase urma şi
încerca s-o câştige din nou, prin grija ce i-o arăta, dorind s-o cumpere cu
bani. Totuşi nu. Nu şi iar nu. Se înverşuna în refuzul ei, nu-i era mamă, nu
mai era decât piatră surdă pentru el.
Scrâşnea din dinţi şi, cum păşea pe ţărmul mării, iar briza îi răvăşea
părul, întredeschidea gura din când în când şi rostea încet: „Nu!“ Dar
refuzul ei mai avea un motiv. „Copilul nu trebuie să afle nimic.” De aceea
era îngrijorată. Nu-i destăinuise niciodată adevărul. Îi spusese doar că
venise de departe, de la Cezareea, unde tâlharii îi măcelăreau pe greci şi-l
uciseseră pe tatăl lui. Iar ea, de spaimă, însărcinată, urcase pe un vas şi
ajunsese în Syra. Voia să-şi salveze copilul. Iată că prinsese rădăcini aici.
Ah, să nu intre în om demonul patimii… Cu greu îl învingi. De cele mai
multe ori te îngenunchează, mai ales când acesta apare ca un arhanghel,
întruchiparea dragostei. La fel a păţit Glykeria Vitsori. În ultimele zile, când
trupa de circ se afla încă în insulă, îşi zicea că găsise forţă să lupte şi că va
izbuti să iasă din necazul ce se abătuse pe neaşteptate asupra ei. Îşi puse în
gând să stea pe picioarele ei, să rămână neclintită. Nu se mai gândea la
bărbatul ei, la nopţile petrecute împreună. Chipul celuilalt îi stăruia
necontenit în minte. Sub pretext că era indispusă, dormea singură în
cameră. Se îngrijea de copii mai mult ca niciodată. Împletea părul Amaliei
în cozi, o alinta cu duioşie, o învăţa alfabetul. Cu Iannis vorbea mai mult, îl
îndemna să-şi deschidă sufletul. Băiatul însă se arăta prea sensibil, temător
ca o pasăre prinsă-n laţ. Glykeria încerca să stea tot timpul în preajma lor.
Numai lui Anghelos nu avea ce să-i facă. Acesta crescuse deja şi, cum îl
mângâia maică-sa puţin, se retrăgea imediat, ai fi zis că mângâierile ei îl
stânjeneau. Pe scurt, revărsându-şi duioşia de mamă, Glykeria voia să
alunge cealaltă grijă, teama ei. După multe strădanii, se părea că va izbuti.
Sirocco-ul n-o va clinti din loc. Îşi ţinea picioarele zdravăn înfipte în
pământ. Era de-acum în stare, dacă bărbatul acela, oricât de chipeş era, i-ar
fi apărut în faţă, ca să-i răspundă netulburată: „Sunt învingătoare”. Cu acest
răspuns în gând, coborâse în ultima zi în port. Credea că îşi întărise sufletul
şi că va putea urmări cu sânge rece plecarea trupei. Voia să spună, în clipa
când vasul va ridica ancora: „De-acum s-au terminat toate“. Cu sufletul
împăcat, hotărâtă să-şi reia obiceiurile dinainte. Aşa îşi închipuia ea că se va
întâmpla. Dar se nimeri ca el să-şi aţintească privirea asupra ei. Îşi dăduse
seama că ea îl privea ca vrăjită. În clipa aceea privirile li se încrucişară, iar
echilibrul ei se zdruncină pe dată. Ochii lui îi spuneau că în zadar se luptă;
nimeni nu se lasă pe sine, iar dacă te lupţi cu tine însuţi este ca să afli cine
eşti.
Însă ea continua să se lupte, nădăjduind că plecarea lui o va salva. Dar
începu s-o chinuie absenţa lui, se topea de dor. „Ah, de-ar fi să-l văd măcar
o clipă!“ O cuprinsese o sete cumplită, un soi de ameţeală. Visele i se
aprindeau mai cu foc noaptea. El îi apărea în somn, îşi arunca într-o clipă
veşmântul alb pe podea şi gol, plin de patimă, începea s-o iubească.
Sărutările nu se mai sfârşeau, ochii lui arzând de dorinţă luceau în întuneric.
Patul nu-ί încăpea, atât de înfocaţi erau amândoi… Uneori avea impresia că
sunt purtaţi de aripile somnului şi plutesc… Ce iluzie… Dimineaţa când se
trezea, avea ochii încercănaţi, ca şi cum n-ar fi dormit deloc, buzele îi erau
uscate… Cui să-i mărturisească chinul ce-o măcina? Cine să stea să asculte
şi să o compătimească… Până şi soră-sa, dacă ar fi aflat, ar fi dojenit-o cu
asprime, s-ar fi mâniat. Ea poate mai mult decât ceilalţi, fiindcă punea
consideraţia de care se bucurau mai presus de orice, asta era viaţa lor.
Glykeria se cufunda astfel în patima ei neştiută de nimeni. Cu cât zburau
zilele, cu atât dorul de a-l vedea îi întuneca judecata, o orbea.
Până când într-o seară dispăru. Plecă într-o vizită şi dusă a fost. Soţul ei
se nelinişti. Dădu fuga la cei la care fusese nevastă-sa, poate că-l mai
aştepta acolo. Dar aceştia îi spuseseră că plecase devreme, zicând că trebuie
să treacă pe la sora ei. N-o găsi însă nici acolo. Îngrijorarea spori. Cu cât se
înnopta mai tare, băteau pe la uşile prietenilor şi întrebau dacă n-a văzut-o
cineva. Îi cuprinse disperarea, groaza îi îngheţă. Ce să se fi-ntâmplat? N-o fi
păţit vreo nenorocire? Dacă i-o fi ieşit vreun tâlhar în cale pe străduţa
întunecată şi o fi atacat-o? Dacă o fi târât-o apoi, cine ştie, rănită sau
moartă, la marginea oraşului şi o fi aruncat-o în vreo fântână secată? Toate
nenorocirile le treceau prin minte. Îşi aduceau aminte de întâmplările cu
piraţii care până mai ieri ameninţau insulele, dând buzna în toiul nopţii şi
răpind femei. Dacă o fi păţit şi biata de ea la fel? Copiii cei mici – Iannis şi
Amalia – ascultară şi plânseră toată noaptea. Nici chip să adoarmă.
Anghelos însă îşi păstră firea, nu plânse, era băiat mare de-acum. Stătea în
poartă, mut, aşteptând să se întoarcă taică-su, care trezise vecinii şi-i
trimisese cu felinare aprinse să caute prin tot oraşul, pe ţărmurile pustii.
Ceva îi spunea că toate căutările erau în zadar. Mama lor nu era de găsit
nicăieri. Inima băiatului se înăspri. Iar dacă îl cuprinse supărarea, pe care şi-
o ascundea cu grijă, nu era din pricina mamei care dispăruse – şi-o
închipuia jefuită, rănită sau moartă – ci din cauza tatălui său, căruia îi fusese
scris acum, când păşea pragul bătrâneţii, să păţească o asemenea
nenorocire, să-şi piardă nevasta. Chiar dacă pentru asta ea nu era de vină,
băiatul nu i-o va ierta. Îi purta pică, era înciudat.
Trecu noaptea, se iviră zorii unei alte zile, vestea dispariţiei Glykeriei
Vitsori se afla pe buzele tuturor. Se auzi până şi în Naxos şi Tinos, unde
soţul ei era cunoscut. Trecură mai multe zile, dar nici pomeneală să-i dea de
urmă. Ai fi zis că se căscase pământul şi o înghiţise sau că o purtase valul în
largul mării. Niciun semn, nicio vorbă nicăieri. Dispariţia ei rămânea o taină
de nedezlegat.
În casă începu de-acum o altă viaţă în absenţa ei. Viaţă tristă, dezbinată,
sub umbra ei apăsătoare. Mătuşa Elisabet, sora dispărutei, venea şi făcea
rânduială şi aici. Se îngrijea de copii ca şi cum ar fi fost ai ei, supraveghea
servitorii, stabilea programul pentru toţi. Apostolos Vitsoris încuviinţa de
bună seamă şi-i mulţumea de fiecare dată când ea cobora scara să plece
acasă.
— Taci, frate… îi răspundea ea în şoaptă.
Pleca necăjită, gândindu-se la sora ei. Închidea astfel discuţia despre ea,
deoarece se scurseseră de-acum săptămâni în şir fără să iasă ceva la lumină.
Însă Apostolos Vitsoris, chiar dacă arăta tuturor că se împăcase cu gândul
că probabil nevastă-sa nu mai trăia, în sinea lui nu se liniştise deloc. Ceva îi
spunea că pesemne o fi ajuns undeva, că o fi ducând o altă viaţă. În taină,
când ancorau în port vase din Syra şi din alte Insule Cicladice, tocmi
oameni să cerceteze, doar-doar or afla ceva…
Nu aşteptă prea mult. Într-o dimineaţă, după o lună de la cele întâmplate,
apăru la biroul lui un proprietar de corăbii din Kyme. Lucrau demult
împreună şi-l preţuia. De aceea, îndată ce intră, închise uşa şi-l rugă să
vorbească încet, să nu-i audă nimeni. Acesta îi spuse aşadar lui Apostolos
că o văzuse pe nevasta lui la Smirna, în tovărăşia unui arab care îngrijea
fiarele unei trupe de saltimbanci. Informaţiile erau disparate, confuze. Dar îi
erau de-ajuns lui Apostolos care le întregi îndată în gând şi totul îi apăru
foarte limpede. Ce se întâmplase de ajunsese acolo nevasta lui? Adevărul
crud era acesta: Glykeria îşi părăsise cei trei copii, gospodăria ei şi pe cel
care-o proteja, ca să se afunde în noroiul unei aventuri uşoare. De-ar fi fost
vorba măcar de unul care s-o merite! Fusese în stare să facă asta pentru un
hamal! Nu se cădea aşadar s-o mai caute, să încerce s-o aducă înapoi. Acum
n-avea decât să ducă viaţa care i se potrivea. De aceea îl rugă pe omul care-i
adusese vestea – după ce-i mulţumi – să păstreze taina, să nu afle nimeni.
Acela îşi dădu cuvântul şi plecă.
Când se întoarse acasă, Apostolos o strigă pe Elisabet şi se închiseră în
salon. Anghelos însă îi zări şi bănui ceva. Intră în camera de alături şi
încercă să tragă cu urechea. Auzi totul şi înţelese totul. Surpriza,
consternarea mătuşii şi a tatălui, hotărârea lor de a nu mai face nicio
încercare s-o găsească pe nesocotită şi s-o înduplece. Abia atunci ar fi ajuns
în gura lumii şi poate toate ar fi fost zadarnice. Dacă ea se caia, n-avea
decât să se întoarcă singură şi să bată la poarta casei. Să lase aşadar
lucrurile să curgă cum o fi scris.
Aşa socoteau că e drept soţul şi sora desfrânatei. În sinea lui le dădu
dreptate şi băiatul cel mare care trăsese cu urechea. Pentru el maică-sa
murise. La fel de aspru ca şi taică-su, Anghelos n-avea alt gând decât să afle
ce netrebnic îi înlesnise fuga misterioasă şi de ce…
Lumea e mică, va afla odată şi-odată…

Capitolul IV

DE LA UN TIMP, ÎNTREGUL ERMUPOLIS trăia cu taina Glykeriei

Vitsori pe buze. Aceasta era tema principală de discuţie la serate, în pieţele
din faţa bisericilor – când se termina slujba –, în cluburi, la plimbare…
Unii, mânaţi de un interes real, fiindcă o iubeau şi-i cinsteau familia, alţii cu
răutate, ca să stârnească bănuieli. Aceştia din urmă, de câte ori întâlneau
vreo rudă sau vreun prieten de-al casei, întrebau: „Ceva nou?“ „Nimic”,
venea răspunsul. Şi pentru că răspunsul era acelaşi mereu, cu timpul se
stinse şi acest subiect, nu mai aveau cu ce să-l alimenteze.
Se ivi un altul în discuţie. O poveste înduioşătoare de dragoste, să-ţi
stoarcă lacrimile, nu alta. O fată de nobili, francosiriană, era iubită de un
băiat sărman, sculptor din Tinos. Cioplea în marmură balcoanele conacului
ei. Când isprăvi, îl puseră să cizeleze crucea cu flori de la cavoul pe care-l
înălţase familia ei în cimitirul catolic. Copii amândoi, cu gând nevinovat.
Abia împlinise 16 ani flăcăul, o primăvară mai puţin fata. Frumoşi amândoi.
Îşi tăinuiră dragostea vreo 16 luni, nu-şi vorbeau decât din priviri. Până
când într-o bună zi el îşi luă inima în dinţi şi o ceru de nevastă. Tatăl ei îl
alungă, cum să-şi dea fata după un sărăntoc! Tânărul plecă atunci la Atena.
Voia să strângă bani cu meseria lui, fiind unul dintre cei mai vestiţi meşteri
din Tinos. Avea de gând să revină cu propunerea lui, când va fi la fel de
bogat ca ei. Dar părintele se grăbea să-şi mărite fata. Alese un mire, apoi un
altul. Fata însă refuza cu îndărătnicie. Îşi aştepta iubitul. Dar acesta avu
ghinion – îi sări în ochi o aşchie de piatră şi-şi pierdu pe jumătate vederea.
Fata stătea închisă în camera ei până când părintele ei îşi va schimba
părerea. Luni în şir rămase aşa. Din pricina dragostei şi a dorului neostoit se
ofili, ca un crin abia îmbobocit. Muri nefericită şi o îngropară în cavoul de
marmură pe care îl împodobise iubitul ei. În aceeaşi zi află şi orbul
nenorocirea şi urcă la bordul primului vas din Pireu, să ajungă să apuce să-i
dea prima şi ultima îmbrăţişare. Dar soarta continua să-l năpăstuiască. Două
zile şi două nopţi vasul se luptă cu furtuna. Ajunse în insulă abia a treia zi
de la înmormântare. Era în miez de noapte. Alergă îndată la cimitir, se duse
la mormânt, trase placa, dădu la o parte capacul coşciugului. Începu să
jelească sfâşietor. Atunci, în timp ce luna îl scălda în lumina ei
batjocoritoare, scoase un râs sălbatic, că-i plânseră de milă până şi
chiparoşii din jur. Râdea atât de tare încât râsul lui ajunse până la primele
case. Ieşiră câţiva oameni, surprinşi de zgomot, şi-l culeseră de-acolo.
Înnebunise sărmanul.
Cum să scape lumea prilejul să treacă neforfecată o asemenea istorie care
arăta unde poate duce dragostea curată şi unde înverşunarea oarbă a
părintelui? Va deveni măcar învăţătură de minte sau copiii au murit în
zadar? Timpul care se scurge o va arăta.
Anul următor aduse multe întâmplări. Să le povestim întâi pe cele mai
importante. În Crimeea se încinse războiul. Turcia fu nevoită să participe.
Grecia socoti că ar fi prilejul nimerit să deschidă şi ea război, ca să aducă în
hotarele ţării pe cei înrobiţi. Armata înaintă în Tesalia, în Epir. Visul Marii
Idei căpăta viaţă: Grecia – maica tuturor elenilor înrobiţi. Iarăşi, pentru
împlinirea acestui vis, Syra şi-a adus printre primii obolul în bani şi oameni.
Tot ea sări în ajutorul celor fără adăpost, când în acelaşi an un cutremur
puternic a zguduit Rumelia. Datoria faţă de patrie era grija ei zilnică, primul
ei ţel. Se afla pe buzele tuturor. Mai venea vorba şi de treburile proprii.
Cum ar trebui să schimbe corăbiile, să construiască altele noi, cu abur, care
străbăteau mările mai repede şi în mai multă siguranţă. Cu ele s-ar fi
procopsit de bună seamă şi mai mult şi într-o bună zi ar fi luat frânele şi de
la străini. Astfel vor pune temeliile unei alte Mari Idei, a cărei înfăptuire ar
fi fost înlesnită şi de lucrarea de proporţii pe care o realizau străinii în Egipt.
Se lucra la un canal care ar fi legat Europa de Asia pe mare. În acest lanţ
trebuia să se prindă şi Grecia, care era mai aproape. Cam aşa le vorbea un
vestit scriitor francez – Gerard de Nerval – care poposi în Syra, aflându-se
în trecere spre Egipt. Consulul francez dădu în onoarea lui o recepţie cu
mulţi invitaţi, aleşi cu grijă. Văzând o bogăţie atât de sclipitoare, Nerval
mărturisi că avea impresia că se află la o serată în mondenul Paris. Era uluit
de câţi oameni cultivaţi şi cu spirit întâlnise aici. Discuţia se aprinse, mai
ales datorită unui scriitor tânăr, pe nume Roidis.
Familia Ralli nu dădu curs invitaţiei. Invocară supărarea pricinuită de
dispariţia Glykeriei Vitsori. Adevărul era că Elisabet nu se simţea prea bine,
împovărată de atâtea griji. Începuse să fie neliniştită, mai ales de când
văzuse cât de repede înflorise Irini, micuţa servitoare din Serifos care lucra
în casa lor. La 16 ani fata arăta deja ca o femeie împlinită. Când ieşeau
împreună la cumpărături, iar fata purta pachetele, bărbaţii, şi stăpâni şi
servitori, o sorbeau din priviri. Elisabet, citind dorinţa în ochii lor, era
îngrijorată. Se temea ca nu cumva, într-o bună zi, să descopere acelaşi lucru
şi în privirea soţului ei. De aceea îşi puse în gând să o ducă cât mai degrabă
în insula ei. Nu mai punea la socoteală cât de mult o îndrăgiseră copiii…
Cât despre aceştia, îşi formau mereu grupuri – e în firea copiilor să
cunoască întruna persoane noi. Astfel, Ghiorghis, Anghelos, Sifis şi
Mathios, cei patru tovarăşi de nedespărţit, îşi făcură alţi doi prieteni: Lukas
şi Dominikos. În vara următoare, când se duseră să se închine la Sfânta
Fecioară din Tinos, o cunoscură pe vas pe Rulio, fata căpitanului. Stătură de
vorbă cu ea şi o lăudară pentru judecata ei chibzuită. Ar fi vrut să fie
tovarăşa lor. Dar fata, temându-se de gura lumii, rareori apărea în grupul
lor. Totuşi, într-un asfinţit, când burniţa încet şi băieţii se cuibăriră sub
pânza de corabie, fata îi rugă s-o ia şi pe ea la chilia surorii lui Theofilos
Kairis, care trăia uitată de lume. Ar fi dorit s-o cunoască, să soarbă şi ea de
pe buzele ei învăţătura pe care le-o insuflase celor patru băieţi. Văzuse, din
discuţiile lor, că un suflet îi vrăjise şi când ei îi dezvăluire că era vorba de
Evanthia Kairi, îşi puse în gând să o cunoască şi ea. Înţeleaptă femeie,
văzând că are în preajmă la acest ceas sfânt de amurg şi o fată, se bucură, le
spuse şi alte lucruri frumoase. Îşi murmura experienţa trăită, ca un izvor
care-şi trage apa din adânc. Vorbi despre răbdarea femeii care trebuie să fie
miloasă şi cu suflet larg, fiindcă numai binele naşte bine. Rulio,
îngândurată, îşi întipărea totul în minte. Îi părea rău că se înserase şi în
curând va fi nevoită să plece.
— Putem să mai venim? îndrăzni Lukas.
Femeia îl privi cu încântare, deoarece băgase de seamă ce frumos vorbea.
Şi el avea de gând să revină negreşit. Poate împreună cu Sifis, care acum nu
era cu ei. Zicea că nu se simte bine. Adevărul era că în zilele acelea trăia cu
un fel de nelinişte pe care şi-o stăpânea însă.
Iată ce i se întâmplase de fapt. Într-o după-amiază când ducea rufele
spălate de maică-sa la un conac, stăpânul casei se purtă ciudat de bine cu el.
Îl întrebă cu blândeţe felurite lucruri. Cum o duce cu şcoala şi ce şi-ar dori
să ajungă în viaţă. Sifis îi răspundea cuviincios. Dar, cu cât omul îl
descosea, cu atât se mira mai tare. De ce îi purta oare atâta interes?
Pesemne fiindcă era în vârstă şi fără moştenitori şi dorea să-şi reverse
asupra cuiva duioşia. Dar băiatul îşi aduse aminte că şi altă dată se purtase
la fel de frumos şi-i cerceta cu luare-aminte chipul. Acum merse mai
departe. Îl pofti să rămână să ia masa cu ei. Nevastă-sa se bucură de
musafir. Astfel încât băiatului i se păru c-ar fi o necuviinţă să refuze. Se
aşeză între ei la masă. Purtarea lor îl nedumerea. Când se întoarse seara
acasă, îi povesti totul de-a fir a păr maică-sii. Femeia amuţi. Apoi se grăbi
să pară indiferentă şi spuse doar:
— Ei, sunt oameni cumsecade…
Dar încercă să-şi ascundă tulburarea, ceea ce băiatului nu-i scăpă. Mai
băgă de seamă că din ziua aceea maică-sa nu-l mai trimise acasă la Vitalis.
Dar n-o întrebă de ce. Aşa cum n-o întrebă nici de ce refuză să se ducă la
biroul lui Pavlos Damulianos, unde fusese chemată. Vedea că e tare necăjită
şi nu vorbea. Îi purta respect. Primul „de ce?“ atrase însă după el un altul. Îl
chinuia o întrebare rămasă fără răspuns.
Câţi nu se gândesc văzându-şi copiii crescând peste noapte: cum mai
zboară anii! Când îi ştii încă mici şi eşti prins cu altele, dacă te uiţi din nou
la ei, vezi c-au crescut fără să-ţi fi dat seama cum… Trec pragul
adolescenţei. Trupul însetat de dragoste începe să se împlinească iar în
suflet înmugureşte sentimentul gingaş pentru un alt suflet care li se
potriveşte. De aici încep şi grijile vieţii… Unii îşi împărtăşesc gândurile şi
altora, alţii le îngroapă în ei, se tem… Toate aceste lucruri sunt cunoscute,
se întâmplă de când lumea… Dar am pomenit de ele fiindcă se întâmplau
prietenilor apropiaţi, în timp ce tinereţea lor înflorea pe an ce trecea…
Păşiseră pe 14 ani… Până atunci, greu ai fi găsit zi în care să nu se adune,
uitând fiecare de necazurile lui. Pe Anghelos îl măcina dispariţia mamei şi
melancolia fratelui său, pe Sifis îl rodea o taină pe care n-o putea dezlega, al
treilea era îngrijorat de ceva care începea să-i devină povară. Se întâlneau şi
asta îi bucura, le dădea curaj. Dar începură curând să se gândească la
apropiata lor despărţire. Unii vor pleca la studii sau să-şi caute norocul
aiurea. Vasele care intrau şi ieşeau din port deschideau drumuri şi pentru ei,
le dădeau idei şi pentru viaţa lor.
Primul care a plecat însă n-a fost unul dintre băieţi, ci sora lui Kairis.
Când se împliniseră trei ani de la moartea fratelui ei, ea a chemat un diacon
ce studia la Chalkis şi se afla în trecere prin Syra şi, fără să spună altcuiva,
se duseră într-o dimineaţă în zori la cimitir şi dezgropară osemintele
mortului. Femeia le spălă cu vin sfinţit, le curăţă şi le puse într-un sicriu
mic. Le duse acasă la ea şi a doua zi se apucă să-şi strângă cele câteva
lucruri care însemnau avutul ei. Nu mai avea de ce să rămână în insulă. Era
vremea să plece cu amintirile ei sfinte. Se pregătea de cealaltă plecare, cea
de pe urmă, pe care şi-o dorea din suflet. Când toate fură gata – cărţi,
manuscrise, haine –·şi sosi ziua plecării, cei patru băieţi urcară la chilia ei, o
luară cu o trăsură în care încărcară şi lucrurile. O conduseră pe chei. Acolo
îi aşteptau Lukas, Rulio, Dominikos. Toţi îşi luară rămas bun cu inima
deschisă şi vorbe cumpătate. Nici nu se cuveneau mai multe în larma
portului.
O urmăriră urcând la bord cu lădiţa sub braţ. În timp ce vasul se
îndepărta, stătea pe punte şi cu palma dreaptă ridicată îi saluta, încrustând
astfel în amintirea lor un simbol.
Apoi, după câteva luni, plecă şi Ghiorghis. El se duse la Atena să
studieze. Deşi nu-şi terminase încă gimnaziul, plecase la îndemnul maică-
sii. Zicea că i-ar fi mai bine să termine ultima clasă acolo unde, aşa cum
aflase, se făcea şcoală mai serios, ca să-i vină apoi mai uşor şi la
universitate. De fapt, alta era pricina. Voia ca băiatul ei cel mare să plece
departe, cât mai departe de Irini, servitoarea lor. În două rânduri îl
surprinsese privind-o cu înţeles. O dată erau la masă, când ea aducea
farfuria cu peşte, altă dată erau afară, în curte. Pe chipul amândurora – fata
îl privea şi ea – se putea citi limpede, pentru cine se pricepea să citească,
bineînţeles, că începe o idilă. Acestui sentiment, ce se înfiripa între două
suflete nevinovate, Elisabet se grăbi să-i pună capăt. Dacă a fost surprinsă
la început, şi-a ascuns tulburarea. Făcu pe neştiutoarea şi puse la cale încet-
încet despărţirea lor. Îşi pregăti fiul şi-l trimise să stea la Atena, la cumnatul
ei. După două-trei luni o va trimite şi pe fată înapoi în insula ei. Voia să fie
liniştită în privinţa asta, să nu se mai teamă de nimic.
Ghiorghis îşi luă rămas bun de la prieteni, îşi sărută verii, le spuse că se
va întoarce curând acasă şi urcă pe vas. În marea lui bucurie că avea
norocul să călătorească pe „Sfakteria“, primul vas cu aburi, nu se gândi că
uitase ceva. Nici când Mihalis, frate-său, îi dădu în ultima clipă pe scară
două batiste albe, împăturite, şi din ele căzu o rămurică de iasomie, nu-l
duse gândul la ceea ce lăsa în urmă. Agitaţia plecării era de vină. Abia când
vasul ridica ancora şi răzbătu până la el dangătul clopotelor de seară – care
băteau încă din obişnuinţă, aşa cum făceau pe vremuri, vestind o primejdie
– Ghiorghis îşi aminti şi se ruşină. Ar fi vrut acum, dacă ar mai fi putut, să
coboare de pe vas, să ajungă cu o barcă la chei şi să se ducă acasă, să
spună… Dar acest lucru nu mai era cu putinţă. Vaporul plutea în larg, portul
rămăsese în urmă. „Aşa o fi pesemne şi viaţa“, se gândi Ghiorghis. „Nu
contează că te mişti, ci încotro te îndrepţi. Alungă acest gând stânjenitor.
Prefera să se gândească la lucruri mai plăcute. Cum va fi viaţa lui la Atena
şi ce va trebui să facă la întoarcerea acasă, după câteva luni. Acum, că se
îndepărta, simţea ca şi cum s-ar fi maturizat dintr-o dată şi judeca cu
răspundere. Ai fi crezut că scurta distanţă de la chei şi de la ceea ce trăise
până acum i-a fost de-ajuns ca să înfrunte totul bărbăteşte, cinstit.
Plecarea lui a fost prima fisură în grupul prietenilor. Absenţa lui era
simţită, ai fi zis că el fusese sufletul grupului lor. Adevărul era că se apropia
vremea când băieţii trebuiau să-şi înfrunte viitorul, fiecare apucând pe
drumul lui. Cu cât trecea vremea, deveneau mai copţi la minte, începeau să
pătrundă în miezul lucrurilor. La fel se întâmpla şi cu Sifis.
Într-o după-masă o văzu în apropierea casei lor pe Adriana Vitali. Când
îşi arătă nedumerirea, ea îi spuse că era în trecere pe-acolo. Se ducea la
meşterii cioplitori cărora le comandase o fântână de marmură. Îi vorbea
blând, cu dulceaţă chiar. Îşi pierduse cumpătul, era încurcată şi acest lucru
nu-i scăpă lui Sifis. Când, după două săptămâni, o zări din nou, pe drumul
pe care el se ducea la şcoală. Fixându-l cu aceeaşi privire melancolică, trecu
pe lângă ea şi se făcu că n-a observat-o, de teamă să nu râdă prietenii de el.
Toate acestea îl puseră pe gânduri. Vedea că, pentru a lămuri lucrurile, va
trebui să-şi ia inima-n dinţi şi să discute deschis cu ea. Numai că ea îşi dădu
seama şi-l ocolea. Ar fi putut de asemenea să stea de vorbă cu maică-sa, să-i
spună de întâlnirile lui ciudate cu Adriana Vitali, dar îi era teamă. Îşi aminti
tulburarea care o cuprinsese pe biata femeie când îi povestise cum îl
poftiseră la masă. N-ar fi vrut s-o necăjească din nou. Mai ales că acum era
amărâtă din altă pricină. Un străin de partea locului coborî într-o dimineaţă
de pe un bric cu un sac pe umăr, întrebă de ea şi nu-i fu greu s-o găsească.
Sifis nu era acasă. Sevastiani, văzându-l, înlemni, de parcă i-ar fi apărut în
faţă un strigoi. Îi spuse cu glas poruncitor să plece imediat. Dar el îi căzu la
picioare, o rugă, o luă cu binişorul. Izbuti să rămână, să-i vorbească, dar nu
şi s-o înduplece. Ascultându-l, femeia se mânia tot mai tare:
— Dacă ţi-a mai rămas un dram de dragoste, ia-ţi sacul şi pleacă! îi
spuse.
Se temea să nu se întoarcă Sifis. Astfel, când cel nedorit avea în sfârşit
prilejul să-şi arate dragostea ce i-o purta, fu alungat. Ieşi în drum, n-avea
încotro. Sifis, care tocmai se întorcea acasă, îl văzu, dar cum să-i treacă prin
cap de unde ieşise. Abia când intră în casă şi o văzu pe maică-sa cuprinsă
de supărare şi îmbătrânită brusc, începu s-o descoasă ce i se întâmplase. Ea
îi îndrugă o poveste cusută cu aţă albă. Că străinul era un compatriot de-al
ei şi-i adusese veşti triste despre casele rudelor ei care se prăbuşiseră sub
sabia turcului. Băiatul, încrezător, o compătimi. Dar mamei nu-i trecu
supărarea, rămase ca o rană ce sângera întruna. Sifis se gândea: „La ce bun
să-i amintească de trecut nepoftitul acela?“ Încercă să-l găsească, dar
necunoscutul dispăruse chiar de a doua noapte. Urcase pe acelaşi bric cu
care venise şi dus a fost.
Astfel lui Sifis nu-i mai fu dat să afle că şi el şi necunoscutul aveau
aceeaşi mamă. Că se întorcea ca un strigoi, deoarece ea îl ştersese pentru
totdeauna din sufletul ei. Nu îndura să fie mama unui călău. Şi refuză şi
arginţii mânjiţi de sânge pe care el i-i oferi.
Lucrurile acestea Sifis nu le află niciodată, deşi mintea lui încerca în
zadar să le descopere.
Prietenii lui Ghiorghis socoteau că acesta avusese noroc că plecase să
înveţe la Atena. Şi ei îşi doreau să meargă acolo. Nu că n-ar fi dus-o bine în
insulă. Dar, chiar dacă Ermupolis era de-acum un oraş în care se găseau de
toate şi soseau aici, cu vapoarele care acostau zilnic în port, veşti din
întreaga Europă, nu era totuşi capitala ţării. Chiar dacă Atena se zbătea
poate în sărăcie, îşi zămislea din aluatul ei oraşul cel mare, cosmopolit, care
va deveni în curând. Atena era inima statului. Aici se aflau puterea,
autorităţile, ministerele, universitatea, spitalele… Într-o bună zi, datorită
Pireului, va smulge poate Syrei şi întâietatea pe plan maritim. Câţiva din
Syra întrevedeau deja un astfel de pericol. Dar îl treceau sub tăcere. Se
gândeau: „Cât ne îngăduie timpul, o să propăşim şi o să ne căpătuim. Ce
altceva putem face?“ Astfel Syra, ca şi cum ar fi ignorat progresul Atenei,
mergea înainte, făcea planuri de viitor. Voiau să înalţe câteva clădiri
impunătoare: primărie, spital, teatru, şcoli bune, conservator… Tot atunci,
în jurul bisericii Sfântul Nicolae începură să-şi construiască conace arătoase
proprietarii de corăbii, care trecuseră deja la vase cu abur, de unde şi
numele cartierului lor – Vapoarele. Însă nu toţi erau hotărâţi să investească
în corăbii noi. Fie fiindcă le lipsea capitalul – le trebuia, nu glumă –, fie
pentru că, cu anii, îşi mai pierduseră avântul, preferând să rămână la vasele
cu pânze pe care le aveau. Printre ei se număra şi Apostolos Vitsoris. Toată
viaţa îşi investise banii în vapoare. Acum nu-l mai trăgea inima; de când îl
părăsise nevasta, îi pierise parcă cheful de orice. Nu voia să aibă alte griji. Îi
era de-ajuns câtă avere strânsese. Avea destule necazuri, mai ales când
vedea cât de ciudat se purta Iannis, fiul cel mic. Se închidea ceasuri întregi
în camera lui sau hoinărea de unul singur, la asfinţit, pe promontorii. Se
vedea de la o poştă, chiar dacă nu voia să mărturisească, că fuga mamei lui
îi rănise adânc sufletul. Dar nu scotea o vorbă. Nu discuta cu nimeni despre
maică-sa. Cel mai rău era că, cu cât trecea vremea, se închidea tot mai mult
în el. Se ferea până şi de fraţii lui, Amalia şi Anghelos. Iar dintre prieteni
numai Dominikos izbutea uneori să-i ţină tovărăşie. Îl atrase mai ales graţie
chitarei lui care parcă glăsuia singură. Dar pe cine nu vrăjea Dominikos,
când îi atingea corzile. Era neîntrecut. De aceea, adeseori, la apusul
soarelui, prietenii îl rugau să fie sufletul grupului lor. Cu melodiile lui
domoale, deveneau dintr-o dată melancolici, visători, călătoreau cu gândul
la cele ce-i aşteptau în viaţă. De ce se întâmplă oare că până şi adolescenţii
se întristează câteodată? O fi un semn al vârstei, probabil. Apoi, într-o clipă
se schimbă şi se simt plini de avânt, puşi pe fapte mari. În asemenea
momente, îl pizmuiau pe Ghiorghis care se dusese la Atena, în capitală…
Tot ce se întâmplă acolo părea că îndeamnă la acţiune…
Iată că sosi timpul să plece alţi doi, Anghelos şi Mathios. Şi ei tot la
Atena, pentru studii. Îi duseră lui Ghiorghis veşti din insulă, despre prieteni.
Acesta le ascultă cu nesaţ în prima seară. Aranjaseră să doarmă toţi trei
împreună şi el nu mai contenea cu întrebările:
— Altceva? Ia spuneţi-mi…
Dar ei pomeneau iar de aceleaşi lucruri, de parcă ar fi fost vorba de altele
noi. În cele din urmă, ca şi cum ar fi presimţit ceva, ca şi cum ar fi avut un
şarpe în inimă care-l îmboldea, se încumetă să întrebe din nou:
 — Altceva? Hai, spuneţi-mi…
Nu îndrăznea să spună deschis ce dorea. Ceilalţi înţeleseră şi se văzură
nevoiţi să-i dea şi vestea neplăcută pe care o ocoleau, de teamă să nu-l
necăjească prea tare.
— Vrei să-ţi povestim despre Irini, nu-i aşa? îl întrebă vărul lui.
El încuviinţă doar dând din cap.
— Maică-ta a alungat-o. A trimis-o înapoi în Serifos.
Pentru o clipă nimeni nu scoase o vorbă. Ghiorghis era stăpânit de un
sentiment de vinovăţie. Însă celălalt continuă:
— Ascultă şi ce a urmat.
Începu să povestească blând, de parcă ar fi fost vorba de o întâmplare
veche, petrecută demult. Fata se întoarse în insula ei, însă nu intră în sat. Se
opri la o fântână de pe colină. Scoase din coş un ulcior mic şi-l duse la
buze, îl dădu peste cap, apoi îl zvârli cât colo. Aşa povestea unul care o
văzuse cu ochii lui. Apoi bău şi apă. Fata îşi puse palma la gură ca să-şi
înăbuşe geamătul, deoarece măruntaiele începură s-o ardă. Îşi adună forţele
şi dădu să facă câţiva paşi. Se prindea de crengile care se aplecau în drum,
ca să nu se prăbuşească. Ar fi vrut să ajungă acasă să vadă şi tatăl ei, care o
trimisese de mică să mănânce pâine amară printre străini, în ce hal a ajuns.
Dar curajul o părăsi. Când dădu cotul drumului, zări fumul ieşind pe coşul
casei părinteşti. Se prăbuşi la pământ, îşi dădu sufletul. Se găsiră unii care,
fără să-şi cumpănească vorbele, ziceau că ar fi însărcinată. A doua zi
dimineaţa o îngropară în cimitirul din sat, cu basma albă pe cap ţesută de
mâna ei.
Ghiorghis ascultă înmărmurit şi nu spuse nimic. Nu scoase o vorbă toată
noaptea, ca şi cum o funie îi oprea vorbele în gâtlej. Ceilalţi, văzând cât
suferea, îl sfătuiră să iasă puţin afară să se răcorească. Ziceau că ei se vor
culca, dar îl aşteptară, chiar dacă erau obosiţi după călătorie. Abia când el
se întoarse, îi cuprinse somnul. Atunci Ghiorghis se ridică încet, pe
întuneric, lăsă un bilet pe masă, luă o haină groasă şi ieşi din nou.
Dimineaţa, ceilalţi aflară că plecase în călătorie. Le scrisese doar două
vorbe care dezvăluiau totul.
Se duse pe ascuns în Serifos, ajunse pe înserat la cimitirul unde era
îngropată, plânse la mormântul iubitei. Rămase acolo până în zori, singur
printre morminte, mărturisindu-şi mut vina. Nu mai intră în sat, n-avea
niciun rost. Luă primul scooner ce pleca spre Andros. De acolo va găsi mai
uşor o cursă pentru Atena. Aşteptă o zi, dar nu se duse, în acest răstimp, s-o
vadă pe Evanthia Kairi care locuia acolo. Dacă ar fi dat ochii cu ea, ar fi
trebuit să-şi coboare privirea… Cum s-o privească în faţă, cu povara ce-i
apăsa sufletul? Mai bine să se întâlnească altă dată, când se va simţi uşurat
şi se va învrednici s-o privească în ochi. Îl prinse acum o altă grijă: unde şi
cum să găsească iertare? Era o situaţie nouă pentru el, care va dura cât
sufletul lui, iar noua lui existenţă va fi iertarea lui.
Astfel gândea Ghiorghis în pragul adolescenţei. El, primul dintre prieteni,
împovărat cu moştenirea dură a căinţei…

Capitolul V

ANII SE SCURGEAU PE NESIMŢITE.

Fraţii mai mici, Amalia, Iannis, Mihalis, ajunseră şi ei la vârsta când cei
patru băieţi legaseră prietenie. Pe cei mari îi năpădiseră grijile. Căutau să-şi
facă o meserie, se gândeau că trebuie să plece la oaste. Fetele învăţau
gospodărie, se pregăteau din vreme de măritiş. La 18-20 de ani, cel târziu la
22, trebuiau să-şi pună pirostriile, altminteri ajungeau în gura lumii… Unele
îşi aşteptau logodnicii să se întoarcă de la oaste: mulţi făceau ani de zile,
deoarece ţara era mereu pe picior de război. Unii se înrolau de bună voie
mai devreme, ca să isprăvească mai repede şi să se apuce de lucru. La fel
făcu şi Sifis – vedea că maică-sa îmbătrâneşte şi trebuia să se grăbească; nu
voia s-o lase singură mai târziu, când i-ar fi fost şi mai greu. Trebuia să fie
alături de ea când o vor lăsa puterile de tot. O iubea nespus, chiar dacă ea îi
ascundea probabil ceva, o făcea cu siguranţă numai din duioşie şi din
dorinţa de a-l scuti de griji. Sifis se înrolă aşadar şi-i trimitea carte maică-sii
şi celor trei prieteni – Ghiorghis, Anghelos şi Mathios – care se aflau la
Atena. Primea din când în când veşti de la ei.
Înainte de a se scurge un an, se duse şi Mathios la armată. Şi el tot înainte
de a-i sosi sorocul, împins de nevoie. Tatălui său îi era tot mai greu să-i
plătească studiile la Atena şi băiatul părăsi într-o bună zi gândul de a deveni
doctor. Se grăbi să-l despovăreze de grijile unei vieţi istovitoare. Se
chinuise sărmanul o viaţă întreagă de când se refugiase în Syra, după
măcelul din Chios, până acum, când avea de crescut şase copii. Dorind să ia
asupră-şi o parte din povara părintelui său, Mathios se duse mai devreme la
oaste.
 Astfel, din grupul băieţilor mai mari, rămaseră în Syra doar Lukas şi
Dominikos. Dar şi ei se pregăteau de plecare…
Să vedem acum ce-i frământa pe cei mai mici. Mai întâi Iannis. Pe cât se
făcea de chipeş odată cu anii, o tristeţe de moarte îi năpădea sufletul. Acum,
că plecase şi Anghelos la Atena, casa i se părea şi mai pustie; soarta îi luase
de lângă el fiinţele iubite. Iar Dominikos, care-l vrăjea cu cântecul chitarei,
rareori se mai arăta. Se gândi că simpatia pe care i-o arăta fratele prietenului
său izvora probabil dintr-o atenţie ciudată, bolnăvicioasă. Asta îl ţinea pe
Dominikos departe de Iannis. În zadar Amalia, care nu bănuia nimic; îi
spunea uneori înciudată, când ieşeau de la biserică:
— Te-am pierdut şi pe tine… Nu mai vii pe la noi…
Dominikos găsea un pretext să scape, iar dacă se ducea pe la ei, stătea
întotdeauna cu toţi ai casei şi aducea vorba de felurite lucruri. Se ferea să
rămână singur cu Iannis, nici nu se mai ducea la plimbare cu el. Apostolos
Vitsoris se lămuri că Dominikos nu era în stare să-l scoată pe Iannis din
tristeţea lui, să-l atragă, aşa cum numai prietenii pot, în vârtejul tinereţii.
Speranţa lui atârna de Mihalis. Vărul lui era de vârstă apropiată cu Iannis,
doar cu doi ani mai mare, atât cât trebuia să-i devină prieten şi ocrotitor. Se
întâlniră în oraş, ca Iannis să nu bănuiască nimic, şi vorbiră deschis.
Părintele îl rugă, aproape cu umilinţă, atât de mare îi era durerea care-i
spulberase mândria de altădată. Nepotul îl compătimi şi-i făgădui că va
încerca să devină prietenul de suflet al lui Iannis. După o săptămână începu
să se apropie cu blândeţe de el. Îl înduplecă în două-trei rânduri să iasă la
plimbare împreună. Prinse nădejde că poate va izbuti ceva. Dar acum îl
copleşea propria grijă, care devenea dor mistuitor. Era îndrăgostit. Nu mai
dormea noaptea. Pleca într-ascuns de-acasă şi urca scările spre oraşul de
sus, în tovărăşia câinelui, ca să ajungă pe o străduţă anume, s-o zărească pe
fata care îi răpise liniştea. Iar ea deschidea pe furiş fereastra şi-l privea
printre obloane trecând pe strada ei. O clipă de-ar fi zărit-o, lui Mihalis îi
era de-ajuns. Lua câinele şi vesel sărea câte două trepte deodată, care se
împuţinau datorită dragostei şi nici el nu ştia cum ajungea în pat. De cum
adormea, îi apărea în vis. Era tare frumoasă, o copilă încă, de 15 ani. Dar nu
era numai vârsta piedica. Mai era un obstacol: credinţa ei. Cum să-i spună
tatălui său că-şi doreşte de nevastă o catolică… Chiar dacă l-ar fi
înduplecat, deşi toate le stăteau împotrivă, cum va îndrăzni ea să spună alor
săi că vrea să se mărite cu un creştin? Va aprinde focul, va isca războiul.
Fanatismul preoţilor se va înăspri de ambele părţi.
 Mihalis îşi povesti necazul lui Ghiorghis, când acesta veni în vacanţă. Îi
mărturisi cât de mult o iubea pe Lucia şi că, dacă n-o va lua de soţie, se va
cufunda într-o tristeţe mai adâncă decât a lui Iannis. Ghiorghis îl asculta şi
se gândea unde te împinge elanul iubirii. Câtă supărare, câtă rătăcire poate
aduce o clipă de bucurie nebunească, necugetată! Din propria experienţă şi
vinovăţie, se temea de beţia erotică a tinerilor care se mistuie pe ascuns,
deoarece se izbesc de refuzul familiei. Dacă ar fi înfruntat acest refuz din
clipa când dragostea, demon sau zeu, se cuibărise în sufletul lui, ghimpele
remuşcării nu l-ar fi dus acum cu gândul la mormântul unei fete şi ar fi
cântat încă vesel, cu inima deschisă. Iar nefericita fată ar fi trăit, s-ar fi
bucurat de viaţă. Iată ce-i adusese şovăiala de a se împotrivi acestui refuz.
Nu mai trebuia să se întâmple altă nenorocire din aceeaşi cauză. Astfel
judeca Ghiorghis, care o păţise cu vârf şi-ndesat. Dar chiar dacă înţelegea
cum stau lucrurile, tot n-ar fi putut face prea mult pentru Mihalis şi iubita
lui. Strădaniile lor ar fi fost zadarnice, ba poate că ar fi înrăutăţit situaţia.
Taică-său ar fi închis-o în casă, s-ar fi grăbit s-o mărite cu altul, de teapa lor.
Astfel s-ar fi deschis un alt capitol, cu alte nenorociri. De aceea singurul
lucru care le rămăsese era să acţioneze în taină. Să-şi atingă ţelul fără să
capete binecuvântarea părinţilor şi să nu le vorbească despre căsătoria lor
decât după ce va fi fapt împlinit.
Aceasta era părerea prietenului mai în vârsta. Auzind-o, cel mic îl
îmbrăţişă:
— Ştiam eu c-o să-mi luminezi calea.
— Las’ pe mine, îl linişti Ghiorghis. O să văd eu cum o să fac.
Începu îndată să discute în taină cu cei doi prieteni ai lui care rămăseseră
în Syra, cu Lukas şi Dominikos. Le spuse că avea de gând să caute un preot
care să oficieze cununia într-ascuns şi că voia să-i ia pe ei ca martori. Cei
doi primiră, chiar dacă ştiau că îşi vor atrage după aceea mânia părinţilor.
Le va trece însă. Tânăra pereche să fie fericită, asta conta. Planul le plăcu,
mai ales că le oferea prilejul unei fapte îndrăzneţe, potrivită cu elanul
vârstei lor. Mai greu era să găsească preot. Se temeau să dezvăluie taina, ca
nu cumva să fie daţi în vileag. Cununia ar fi fost primejduită. Tocmai când
se aflau în încurcătură mai mare, neştiind ce să facă, Mathios veni în
permisie. Îi destăinuiră planul, îşi spuseră necazul. Acesta auzise de la
taică-său că în insula Sifnos trăia un preot din Psara, împovărat de ani şi
aproape orb. La el trebuiau să se ducă şi să-i vorbească. Domnul să-i judece
pentru minciuna lor.
 Se apucară să caute degrabă caiac să pornească într-acolo.
Găsiră o ambarcaţiune mică şi-l încredinţară pe stăpânul ei că vor face o
plimbare în împrejurimi. Iar dacă s-ar fi întâmplat să întârzie, pregătiseră
dinainte cum să-i dea de veste acestuia că nu s-au înecat, ci că i-a purtat
vântul şi ei au aruncat ancora, undeva, aşteptând să se potolească furtuna.
Nici fata nu apăru, ca să nu dea de bănuit. Îi aştepta mai încolo, pe un ţărm
pustiu, de unde o îmbarcară. Erau şase. Cei doi miri, Ghiorghis, Mathios,
care se pricepea să mânuiască barca, Dominikos şi Lukas, mai cunoscător şi
priceput în toate. Lucrul acesta se vedea de la o poştă. De câte ori se
amesteca în vreo discuţie, avea întotdeauna de spus ceva cu miez. Culegea
vorbe de duh şi cugetări din cărţi şi le ţinea pe toate întipărite în minte.
Vorbea atât de meşteşugit şi convingător, că te atrăgea îndată de partea lui,
de credeai că face vrăji. Chiar dacă era încă necopt, arăta că fiecare om se
naşte cu harul lui. Era bine că se afla şi el pe vas. Când tânăra mireasă
începea să se gândească la fapta-i necugetată şi se amăra, atunci el scotea o
vorbă de duh din amintirile lui şi o înveselea pe biata fată. Din când în când
se întâmpla ca spusele lui să fie însoţite de chitara lui Dominikos şi se
potriveau atât de bine, de parcă muzica ar fi fost compusă anume pentru ele.
Astfel plutiră întins, mai ales că-i ajuta adierea unui vânticel.
Ajunseră în Sifnos devreme, înainte de asfinţit. Unii alergară să cumpere
cununiţă pentru mireasă, alţii se duseră să-l caute pe preot. Când îl găsiră,
Mathios şi Lukas îl luară deoparte şi începură să-şi depene povestea lor: că
trebuia să-i cunune pe cei doi îndrăgostiţi, altminteri, fata, acoperită de
dispreţ şi de ruşine, ar muri de inimă rea, iar păcatul ar fi căzut asupra lor.
Izbutiră, înflăcăraţi cum erau, să-i stârnească bunătatea. Iar când Mathios îi
spuse că era copil de chiot care văzuse Psara în flăcări, asta avu darul să-l
înduplece pe bătrân să oficieze taina. Insuliţa lui sfântă rămânea ca o durere
nestinsă în el. Temându-se să nu li se întâmple băieţilor vreun necaz, îi
povăţui să se ducă într-o chilie de pe ţărm unde se făptuise o minune, poate
Fecioara îi va ocroti şi pe ei cu harul ei. Băieţii se învoiră. Pe drum preotul
povesti minunea. Se întâmplase în urmă cu amar de ani, atunci când pe tot
întinsul Mării Egee bântuiau piraţii. Într-o sâmbătă în asfinţit trei femei se
duceau, ca de obicei, să aprindă candelele la mitocuri. Luaseră cu ele şi
tămâie şi lumânări, toate cele trebuincioase pentru vecernie. Merseră întâi la
Sfântul Dumitru, curăţiră mitocul şi-l tămâiară, apoi porniră pe poteca de pe
ţărm, spre mitocul Fecioarei. Când ajunseră acolo, văzură că pe chei era
ancorat un vas, dar, crezând că or fi niscaiva pescari, nu-l luară în seamă şi
intrară în biserică să-şi aducă ofranda. ·Dar se înşelaseră. Vasul era al unor
piraţi care aţipiseră pe stratul de alge uscate de pe ţărm. Iar când femeile
aprinseră tămâie şi, cuprinse de adâncă cucernicie, scoaseră din inimă un
„Doamne miluieşte“ melodios, rugăciunea lor şi mirosul de tămâie îi treziră
pe răufăcători. Săriră ca arşi în picioare, puseră mâna pe iatagane şi se
năpustiră să le prindă pe femei. Împinseră uşa, intrară în bisericuţă. Dar în
clipa când ameninţau, cu iataganele ridicate, avu loc un cutremur puternic
care zgudui pământul şi mitocul fu rupt în două. Marea pătrunse în golul ce
se căscase şi un val uriaş îi trase în adânc pe ticăloşi. Femeile care scăpară
cu viaţă nu mai conteneau să se minuneze.
Când bătrânul isprăvi povestea, mai spuse că atunci când capeţi graţia
Fecioarei, nu mai ai a te teme de nimic, nici de piraţi, nici de răufăcători.
Ceva se va ivi în clipa hotărâtoare şi vei fi salvat.
Ajunseră astfel cu vorba la mitoc şi acolo îi aşteptară puţin pe Mathios şi
pe Dominikos, care trebuiau să aducă vasul de la cheiul unde acostaseră.
Când apărură şi ei şi aruncară ancora, intrară toţi în biserică să asiste la
Sfânta Taină. Dar înainte ca slujba să se termine, veni un om din oraş şi-i
dădu de veste preotului că sosiseră nişte oameni din Syra şi-o căutau pe
mireasă. Se aflase pesemne că a fost furată şi plecase cu prietenii mirelui să
se cunune la Sifnos. Bătrânul ascultă dar îşi continuă nestingherit slujba, ca
şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai cununase şi alte perechi aşa şi ştia ce
să facă. Părinţii se mâniau, dar până la urmă le trecea. Nu asta era
nenorocirea, nenorocire ar fi dacă n-ar putea uni prin taina cununiei doi
tineri care se iubesc. Nu există nimic mai frumos pe lume decât o familie
întemeiată pe dragoste. De aceea rosti toate rugăciunile fără grabă şi
limpede, ca să înţeleagă cei doi Sfânta Taină. Când isprăvi, le dădu sfaturi
părinteşti tinerilor căsătoriţi să meargă la părinţii lor şi să le ceară
binecuvântarea, umili, ca să-i îmblânzească. Cei doi şovăiau însă, se temeau
de mânia ce-i va cuprinde pe părinţii lor. Iar bătrânul le răspunse:
— N-aveţi grijă… Fecioara vă ocroteşte…
Să fi presimţit, oare ceva sau credea în ce spunea? Vorbele lui se
adeveriră curând. Iată cum:
Tinerii urcară din nou pe vas să se întoarcă în Syra, la ai lor, şi se
gândeau ce furtună va stârni apariţia lor. Erau însă hotărâţi să nu se lase
îndoiţi, să-şi apere cu orice preţ căsnicia. Se însera când plecară din Sifnos.
După un ceas se aflau deja în larg şi ţărmul insulei se pierdu în ceaţă. Nu
erau singuri pe mare. În faţa lor plutea un alt vas cu pânze. Avea multe
catarguri şi era încă o dată mai mare decât al lor. Din cauza ceţii dese părea
vopsit cu smoală, ai fi zis că e un semn al vremurilor înnegurate de
odinioară. Teama pe care o simţiră de la început se adeveri. Vasul înainta
direct spre ei, fapt care-i miră pe băieţi. Se întrebau nedumeriţi de ce se
apropiau oamenii aceia de barca lor. Îi cuprinse neliniştea. Când ajunse
lângă ei, se dumiriră. Era un vas de piraţi, ca un strigoi în noapte. Se
scursese amar de ani de când tâlharii dispăruseră de pe mări şi mai ales de
pe Egeea, al cărei stăpân de temut devenise Miaulis. Astfel încât nu puteai
lua decât ca o fantomă orice corabie de-a lor care ţi-ar fi apărut în faţă.
Băieţii îşi amintiră îndată că în ultimul timp nişte călători ce poposiseră în
Syra pomeniseră ceva despre un vas negru ce bântuia marea. Să fi fost
adevărat? Dar ce să ceară de la ei? Ce aveau piraţii de jefuit pe vasul lor?
Tocmai când încercau să-şi dea răspunsul singuri, îşi amintiră felurite
poveşti despre violuri sălbatice şi răpiri făptuite de piraţi. Se speriară şi pe
bună dreptate. Vasul se apropie ameninţător de ei şi vreo zece zdrahoni, cu
armele zăngănind, se năpustiră şi traseră câteva focuri în aer să-i sperie şi
mai tare. Privirile le fulgerau în întuneric. Râseră văzând că au de-a face cu
nişte copii. Doi dintre ei îşi apropiară felinarele şi-i cercetară cu priviri
viclene. Băieţii se strânseseră unii într-alţii, încercând s-o ascundă pe Lucia
şi aşteptau. Aşteptară şi ceilalţi până când căpetenia lor îşi făcu apariţia.
Acesta avea o înfăţişare fioroasă, cu o mână tăiată din umăr. Strigă
prizonierilor fără să le distingă prea bine chipurile în beznă:
— Mă, ştiţi cum mă cheamă pe mine?
Neprimind răspuns, adăugă:
— Kontaras! Şi Marinos!
— Nu e numele tău, auzi atunci glasul unuia dintre băieţi. L-ai luat de la
altul.
Vorbise Lukas. Piratul se apropie şi-l cercetă atent la lumina unui felinar.
Văzu că era doar un copil şi se miră puţin:
— Şi ce ştii despre ăla de care vorbeşti?
— O fi pirat, dar e altă treabă.
Deschise, poate fără să vrea, o discuţie ce părea că le va aduce
condamnarea, dacă tâlharul s-ar fi mâniat. Dar acesta muşcă din momeală:
— Cum altă treabă? Ia lămureşte-mă!
Lukas făcu un pas înainte, se proţăpi în faţa lui şi răspunse:
— Am auzit că era din Milos. Şi-a apucat drumul ăsta din dragoste. A
fost nevoit să-şi răpească iubita.
 Tâlharul se arăta tot mai interesat de vorbele băiatului.
— Şi eu tot din Milos sunt, mă!
— Ei, atunci trebuie să fi auzit şi de Kapsos.
— Ia zi, de ăsta ce ştii?
Deşi tonul vocii lui era poruncitor, se vedea că e prins deja în plasă,
graţie harului pe care-l avea Lukas de a fermeca cu vorba lui pe oricine îl
asculta. Băiatul începu să povestească. Spuse despre un flăcău care ajunsese
căpetenia piraţilor din Egeea şi în timpul robiei turceşti eliberase insula
Milos. Tâlharul se îmblânzi, îşi azvârli pistoalele şi se apropie mai mult de
Lukas. Harul lui de a scoate din fiecare întâmplare o pildă făcea minuni.
Povestea lui era asemenea unui copac falnic, gata să dea în floare. Vorbi
despre năzuinţele lui Kapsos, despre mărinimia lui, astfel încât pirateria
ajunsese să fie socotită faptă de vitejie. Corsarii ascultau şi ei cu sufletul la
gură. Amintindu-şi de isprăvile lui de odinioară, lui Kontaras îi dădură
lacrimile. Se vedea şi el la fel de mărinimos ca eroul din povestea lui Lukas.
Când acesta termină, căpetenia piraţilor, ca să nu arate că s-a îmblânzit
dintr-o dată, nu găsi să spună celor· şase tineri decât:
— Aţi mâncat, mă?
Aceştia, cu toate că le era foame, răspunseră ca şi cum şi-ar fi dat deja
seama că scăpaseră de primejdie:
— Nu, dar nu ne pasă.,
— De unde veniţi?
— De la cununie; prinse Ghiorghis curaj şi arătă spre cei doi miri. Fata s-
a măritat cu fratele meu.
În râsul lui Kontaras se întrevedea ironia:
— Dar unde vă sunt, măi, neamurile? Ia mărturisiţi!
Spuseră adevărul: că răpiseră mireasa şi că îndată ce se vor întoarce în
Syra se vor izbi de împotrivirea şi mânia părinţilor. De aceea şovăiau încă.
— N-o să vă meargă prea bine, le spuse când le auzi păţania. Da’ de ce să
fiţi trişti? Ascultaţi-mă pe mine! nuntă fără chef nu se face. Fiindcă s-a
nimerit să daţi de mine, vă ajut eu.
Băieţii îl priveau uluiţi. Nu îndrăzneau să-şi creadă urechilor, se temeau
că n-au înţeles. Încercară să se încredinţeze că auziseră bine şi după
expresia celorlalţi piraţi. Dar aceştia erau obişnuiţi cu ieşirile lui Kontaras.
Nu aşteptau decât un cuvânt al lui, iar acesta nu întârzie să le facă semnul
cunoscut:
— Hai, băieţi! La treabă! Aveţi musafiri!
 Îi luară pe tineri pe vasul lor, îi aşezară pe punte, sub cerul liber şi
scoaseră gustările, cârnaţii, deschiseră butoiul cu vin, ca să se aştearnă la
chef. În acelaşi timp, alţii tăiară o capră şi pregăteau jăratec pentru frigare.
Erau la fel de iuţi ca şi atunci când porneau la atac. Până să răsară stelele,
ospăţul de nuntă era gata.
— Petreceţi şi nu mai staţi aşa plouaţi! Părinţii o să vă primească bine! le
strigă Kontaras care se bucura de tovărăşia tinerilor.
— Ce-ai de gând să faci? întrebă Ghiorghis nedumerit.
— Acum îşi închipuie·că v-au pierdut. Mâine de dimineaţă vor primi de
ştire că au apărut piraţii şi v-au răpit. O să-i năpădească jale amară. O să
tânjească să vă vadă, uitând că le-aţi călcat cuvântul. Iar atunci vă trimit
înapoi ca să se bucure că aţi scăpat cu viaţă.
Gândul lui năstruşnic îi încântă pe băieţi. Neliniştea părinţilor nu va dura
decât o zi şi îndată îi va cuprinde bucuria. Iar ei, la gândul acesta, s-au lăsat
înduplecaţi şi-au început să chefuiască cu inima împăcată. Ştiau ei că la
nuntă se cere ospăţ, trebuie să fii vesel, să alungi grijile. Fecioara le dovedi
că se îngrijise de toate. Graţie ei uitară de necazuri. Petrecuseră toată
noaptea, cot Ia cot cu piraţii, de parcă ar fi fost prieteni de când lumea.
Totul se întâmplă aşa cum prevăzuse Kontaras. Părinţii, aflând că
odraslele le-au fost luate în robie de către piraţi, au fost cuprinşi de jale
adâncă. Întreaga Syra era răscolită. Cele două familii rivale uitară de
duşmănie şi tot ce-şi doreau era să li se întoarcă copiii vii. Chiar dacă se
împotriviseră cununiei lor, acum îi iertaseră, era de-ajuns să-i revadă. Îi
măcina remuşcarca că se făcuseră şi ei vinovaţi prin purtarea lor. Dacă nu
le-ar fi stat în cale, acum nu i-ar mai fi jelit pe cei doi îndrăgostiţi şi pe
tovarăşii lor căzuţi în mâna tâlharilor. În deznădejdea lor făceau rugăciuni şi
făgăduiau bisericilor candelabre de aur. Tocmai atunci intră în port vasul
sirian pe care piraţii îl ţinuseră ascuns într-un golf pustiu. Până să ajungă la
chei, părinţii, neliniştiţi, auzind urările de bun venit şi strigătele mulţimii,
alergară şi-şi îmbrăţişară odraslele, necrezându-şi ochilor. Luară drept bune
tot ce le povestiră copiii. Nu-şi puteau sărmanii opri lacrimile, de bucurie
acum. Astfel încât se adeveri încă o dată vorba „totul e bine când se termină
cu bine”.
Dar, cu cât trecea vremea, de câte ori părinţii lui Mihalis discutau fapta
lui, tatăl îi spunea mamei:
— Seamănă leit neamului tău. S-a însurat din dragoste.
 Nu rostea alt nume, dar Elisabet înţelegea unde bătea: la sora ei care
plecase de acasă, arzând de patima-i oarbă. Cu cât treceau anii, povestea nu
se încheiase. O lăsase anume deschisă ca să fie învăţătură de minte şi altora.
Tinerii trebuiau să afle ce li se întâmplă dacă alunecă în prăpastia dragostei.
Elisabet nu răspunse înţepăturii bărbatului ei. Schimbă discuţia. Căută un
pretext să iasă din cameră. Vorbele lui i se păreau nedrepte. Nu numai copiii
lor se îndrăgostiseră, asta se întâmplă de când lumea. Până şi Lukas, pe care
toţi îl socoteau uşă de biserică, se învârtea uneori până seara târziu în jurul
bisericii Sfântul Nicolae. Îl întâlniseră într-o seară când se întorceau de la
teatru şi, când dădu cu ochii de ei, tânărul fu surprins şi-şi ascunse o floare
sub haină. Se vedea că dădea târcoale unei fete. Vor afla repede despre cine
era vorba, pentru că în oraşul lor nimic nu rămânea ascuns, asta era lege.
Lukas îl aştepta pe Sifis, care era prietenul lui de încredere, să vină de la
armată ca să-i destăinuie pe cine iubea. Nu că ar fi şovăit să le spună şi
celorlalţi, dar pe acesta îl aprecia ca pe un judecător înţelept şi cu siguranţă
îl va sfătui ce să facă. Sifis îşi prelungi însă şederea la oaste. Când se
întoarse, a fost vai de capul lui. O găsi pe maică-sa grav bolnavă. Ai fi zis
că şi ea îşi făcuse curaj să reziste până i se va întoarce feciorul. De cum o
văzu, Sifis înţelese că-şi trăia ultimele zile. Uleiul din candela ei era pe
sfârşite. În ciuda faptului că el se arăta grijuliu şi iubitor, viaţa ei se stingea
pe zi ce trecea. Neliniştea o măcina: cum se va descurca singur, cine îi va
purta de grijă băiatului ei? Se însenină când într-o zi la amiază el se întoarse
plin de bucurie.
— Mamă, mă angajează la şantierul naval!
Tocmai se înălţa în insulă un şantier naval şi era nevoie de mână de lucru.
Apostolos Vitsoris le vorbi asociaţilor săi şi-l angajară pe loc, fiindcă de
mic se dovedise vrednic la treabă. Iată, şi cei sărmani îşi găseau un loc sub
soare. Iar când căpătă primii bani, Sifis alergă într-un suflet acasă şi-i puse
în poala bolnavei
— Ia-i! Ai tăi sunt… îi spuse.
Mama îi mulţumi lăcrimând. Cum băiatul stătea cu capul plecat, îşi
afundă degetele în părul lui, îl mângâie fără să scoată o vorbă. Mâna îi
rămase înţepenită pe creştetul lui, ca şi cum l-ar fi binecuvântat în clipa
când îşi dădea sufletul. Banii pe care el îi adusese s-au dovedit de trebuinţă
la înmormântare. În urmă cu câteva luni ea îşi cumpărase singură cele
trebuincioase pentru a fi îngropată cum se cuvine. N-ar fi vrut să-l încarce
pe băiat cu povara acestei griji. Când află acest lucru, Sifis nu-şi stăpâni
lacrimile. Şi cu cele întâmplate în continuare, lacrimile nu i s-au uscat
curând. Prietenii însă l-au încurajat cu multă dragoste, nu l-au lăsat nicio zi
singur, găzduindu-l pe la casele lor. În plus, taina care i se dezvălui nu peste
mult timp îl copleşi de-a binelea.
În ajunul parastasului de 40 de zile, Panaghis Vitalis îl rugă să treacă pe
la el pe-acasă să discute o treabă. Sifis nu putea să refuze, mai ales că
Vitalis era de-acum acţionar la şantierul naval. Se spălă, se rase, şi,
ferchezuit, plecă în vizită. Pe drum se tot gândea la ce-i va fi dat să audă şi
ce va trebui să răspundă. Năpădit de gânduri, nici nu băgă de seamă că se
înnoptase. Intră în conac mohorât. Dar Vitalis îl primi plin de căldură. Îi
deschise chiar el, pe motiv că ceilalţi lipseau de-acasă. În timp ce urcau
scara, Sifis auzi însă scârţâitul unei uşi şi simţi o privire aţintită asupra lui.
Îşi dădu seama cine îl privea, dar se făcu că nu observă. Vitalis părea şi el
îngândurat.
— Ia loc, îl îndemnă.
Tânărul se supuse. Gazda începu să-i vorbească. Îi ocoli privirea până
termină. Îi dezvălui tot ce-i ascunseseră timp de 20 de ani: Sifis era copilul
neveste-sii, făcut cu un alt bărbat, atunci când soţul ei fusese în călătorie în
Egipt. Îl născuse la Pireu, fără să ştie nimeni, şi tot în taină îl duse într-o
noapte şi-l lăsă la uşa femeii care-l primi cu braţele deschise. O vreme, ea
n-a deschis gura să-i mărturisească soţului ei. Însă Panaghis ghicise ceva,
văzând tulburarea ce-o cuprindea când îl zărea pe Sifis. O apuca un
tremurat ce nu şi-l putea stăpâni. Deşi nu-i semăna prea tare, avea aerul ei,
se vedea că este fiul ei. Îi vorbi nevestei şi-o convinse să-i spună adevărul.
Îi făgădui că o va ierta; acum, când păşea pragul bătrâneţii, îşi dorea mai
mult ca oricând să aibă un copil.
Văzând surprinderea tânărului, Panaghis simţi nevoia să adauge:
— Nu mă răzbun pe viaţă atunci când repară lucrurile. N-aş vrea să mă
înţelegi greşit, Sifis…
Vorbea cu blândeţe, pe un ton rugător. Temându-se de întrebarea
inevitabilă care, chiar dacă nu fusese încă pusă, cu siguranţă că tânărul o
pregătea, se grăbi să explice:
— O să mă întrebi desigur de ce am amânat atâţia ani întâlnirea de azi.
Răspunsul meu e simplu. Fiindcă trăia femeia cumsecade care te-a crescut,
a cărei bunătate ca pâinea caldă e cunoscută tuturor. Taina pe care ţi-am
dezvăluit-o i-ar fi răscolit viaţa. Un cuvânt de-am fi spus, eu şi mama ta
bună, ne-am fi dovedit nerecunoscători. Dar acum…
 — Acum… repetă Sifis melancolic.
Încordarea plutea în aer. Vitalis îi spuse ce-şi doreau; el şi nevastă-sa,
acum, când ajunseseră să nu le mai pese de gura lumii. Voiau să-l înfieze.
Iar dacă lui Sifis i-ar fi fost greu – până acum toţi îl socotiseră fiul sărman
al nefericitei –, erau hotărâţi să plece din Syra, să se stabilească la Pireu sau
în oricare alt loc unde lumea nu le cunoştea trecutul. Era de-ajuns ca el să le
dea răspunsul pe care-l aşteptau.
— Aşadar? întrebă Vitalis când isprăvi, nemaiputându-şi stăpâni
nerăbdarea şi dorul ce-l măcinau.
— În camera de alături aşteaptă mama ta. Aude tot. Vrei s-o chem?
— Nu, veni sec răspunsul lui Sifis.
Îndată se îmblânzi:
— Nu încă.
Se simţea mai mohorât decât la venire. Cele dezvăluite, care-i răsturnau
dintr-o dată toată viaţa, îi stârniră gânduri dintre cele mai contradictorii.
Cum s-o iubească pe mama lui care avusese inima să-l dea pentru totdeauna
altcuiva? Cum să-i socoată părinţi pe cei doi străini care ani de zile trăiseră
în minciună, iar acum hotărâseră brusc să-şi schimbe viaţa datorită lui? De
parcă el n-ar fi fost om, ci un obiect neînsufleţit să-l mânuiască cine şi cum
poftea! Iar dacă ar fi acceptat propunerea lor, n-ar fi fost ca şi cum ar fi
triumfat, deasupra mormântului proaspăt al femeii pe care o iubise ca pe
mama lui, cealaltă care-l părăsise ca să nu-şi strice viaţa din cauza unui
prunc nedorit? N-ar fi nesocotit astfel sacrificiile moartei? Nu, nu va
îngădui o asemenea nedreptate. Răspunsul va fi nu. Refuzul lui ar fi fost şi
pedeapsă şi răzbunare divină pentru cei care se jucaseră cu viaţa lor şi a
altora, pentru cei care voiau să se bucure de ceea ce nu meritau. „Nu”, ar fi
vrut să le răspundă imediat, dar îşi înghiţi vorba în ultima clipă. Se gândi că
poate se înşela. Poate că devenea şi el, prin hotărârea lui pripită, nedrept,
supus oarbei răzbunări. Sentimentul răspunderii se trezi în el. De aceea stătu
şi chibzui o clipă, apoi spuse:
— Daţi-mi răgaz să mă gândesc…
— Până când? întrebă bătrânul cu sufletul la gură.
— Nu ştiu…
Celălalt îşi dădu seama că, dacă ar fi stăruit, risca să obţină poate
rezultatul contrar.
Era firesc ea tânărul, surprins de cele dezvăluite, să ceară un răgaz de
câteva zile. Sifis părăsi încăperea. La capul scării o văzu în faţa lui, tăcută,
pe Adriana Vitali. Nu-i adresă niciun cuvânt. Însă ochii întunecaţi şi buzele
strânse arătau limpede rugămintea ei sinceră. „Iartă-mă şi rămâi…“, părea
să-i spună. El trecu însă mai departe, cu sufletul împietrit. Zile în şir nu
dădu niciun semn de viaţă. Nu vorbi cu nimeni. Rămase cufundat în
gândurile lui, neştiind ce hotărâre să ia. Cu cât se scurgeau săptămânile, cu
atât începea să chibzuiască. Trebuia să plece o vreme cât mai departe de tot
ceea ce l-ar fi putut înrâuri să ia o hotărâre sau alta. Voia să se judece pe
sine ca şi cum ar fi fost alt om. Prilejul nu întârzie să apară. Se îmbarcă pe
un vas care pleca spre Genova. Abia apucă să le spună prietenilor surprinşi:
„Vă salut. Vă las cu bine”.
— Unde te duci? îl întrebară miraţi.
— Nu ştiu.
— Cât o să lipseşti?
— Nici asta nu ştiu.
— Ne-ai făgăduit ceva… îi aminti Mathios.
— N-o să uit.
În clipa când urca pe vas, Lukas, sărutându-l de rămas bun, îi dezvălui în
şoaptă taina lui:
— O iubesc pe Amalia. Ce mă sfătuieşti?
— Du-te şi cere-o de nevastă…
Sirena vaporului care ridica ancora acoperi celelalte vorbe.

Capitolul VI

ORICÂT AΙ ÎNCERCA SĂ ŢII EVENIMENTELE politice departe de

vieţile a căror poveste o depeni, ca să nu te iei cu vorba şi să te abaţi de la
ţel, uneori îţi este greu, aproape imposibil. Evenimentele de acest fel
determină adesea soarta eroilor, marcându-le destinul.
Încă din primii ani de la venirea în Grecia, s-a văzut că Otto nu era demn
de domnie. Nu fiindcă n-ar fi arătat bunăvoinţă şi dragoste faţă de ţară, ci
pentru că îi lipsea experienţa necesară. Când venise în Grecia, era încă
necopt. Nu ştia să se descurce în hăţişul calomniilor consilierilor săi şi al
intereselor puternicce ale străinilor. La început poporul se arătă îngăduitor,
spera că, cu vârsta, tânărul suveran va dobândi înţelepciune. Dar anii
treceau şi binele pe care poporul îl aştepta de la tron nu apăru. Dimpotrivă,
situaţia se înrăutăţea tot mai tare din pricina intereselor străine, iar poporul
nedreptăţit văzu că regele era vrednic de ură şi dispreţ. Începu să-şi
revendice libertăţile, drepturile, să lupte pentru obţinerea lor. Se ajunse
curând la impas. În 1862 avu loc la Navplion o nouă mişcare împotriva
palatului. Pentru a înspăimânta poporul şi a instaura ordinea în ţară, au fost
arestaţi mulţi opozanţi din diferite regiuni şi exilaţi la Kythnos. Dar asta, în
loc să stingă focul, aprinse un altul. De data aceasta se întâmplă în Syra,
unde vapoarele aduceau din belşug idei liberale. Oraşul se răsculă. Iată cum
se întâmplă:
Îndată ce exilaţii sosiră în insula apropiată, cei din Syra socotiră ca o
jignire la adresa lor faptul că Cicladele au fost desemnate ca loc de surghiun
– şi pentru cine? — pentru compatrioţi ai lor, însufleţiţi de cele mai nobile
idealuri democratice. Comentau faptul stânjeniţi, iar discuţiile lor înflăcărau
spiritele. Unii se distinseră în aceste discuţii. Printre ei şi Lukas, care aduse
vorba şi despre năzuinţa de libertate a Cretei, patria lui.
— În loc ca guvernul să acţioneze pentru eliberarea Cretei, îi lipseşte de
libertate pe cei puternici. E o ruşine, e o infamie!
Îşi dezvăluia gândurile de câte ori avea prilejul. Uneori şi când mergea la
plimbare cu Iannis şi Dominikos. Altădată, când îl întâlni din nou pe Iannis,
dar de data asta cu sora lui. Vorbea cu căldură, ca şi cum ar fi dorit într-
ascuns să-i stârnească interesul Amaliei. Dar rezultatul a fost că a făcut
impresie fratelui, de parcă, prin vorbele înflăcărate, atinsese o coardă în
sufletul sensibil al tânărului său prieten. În ultima zi a lui februarie,
comandantul garnizoanei oraşului, locotenentul Nikolaos Leotsakis, porni
răscoala împotriva lui Otto şi se pregăti, cu soldaţii de care dispunea, să
plutească spre Kythnos să-i elibereze pe cei surghiuniţi. Abia atunci se află
despre planul lui; Iannis se duse şi-l întâlni; îl rugă să-l ia şi pe el, ca şi cum
aştepta demult răzmeriţa aceasta ca să arate cine era. Leotsakis primi şi-i
dezvălui planul în amănunt. După ce-i vor elibera pe surghiuniţi, vor pleca
pe acelaşi vas, „Karteria“, şi se vor duce în Calcidica, a cărei garnizoană
aştepta să ridice steagul revoluţiei. Apoi răsculaţii, uniţi, vor intra în Atena
ca să-l alunge pe Otto. Vorbele lui îl însufleţiră pe Iannis, ca şi cum n-ar mai
fi fost el timidul care se ferea de lume, ci un tânăr înflăcărat, al cărui ţel era
aventura. Ceru puţin răgaz şi se întoarse acasă să spună ce hotărâse. Fratele
lui lipsea din întâmplare la ora aceea. Auzindu-l, cei ai casei fură surprinşi.
Ce nebunie mai era şi asta, care i se năzărise atât de pe neaşteptate? Dar
taică-său, văzându-l atât de schimbat şi însufleţit, se gândi că poate
înflăcărarea aceea însemna pentru copilul lui nădejdea de a se regăsi pe
sine; iar de-ar fi fost scris ca din aventura asta să se întoarcă aşa cum
plecase, plin de avânt şi dorinţă, părintele îi dădea bucuros încuviinţarea să
se ducă în Kythnos. O înduplecă şi pe fiica lui să nu se împotrivească. Luat
pe neaşteptate, tatăl nu-şi dădea seama că avântul mezinului era o izbucnire
convulsivă şi înşelătoare şi ascundea de fapt o altă hotărâre, poate şi aceasta
la fel de bravă. Ca guvernul să nu afle despre izbucnirea răscoalei,
comandantul avu grijă să strice telegraful. Dar fu trădat. Înainte de a ridica
ancora „Karteria”, prefectul Syrei trimise în ascuns o corabie austriacă ce
dădu de veste guvernului. Astfel, îndată ce răsculaţii debarcară în Kythnos
şi înainte de a ridica ancora din nou, fură atacaţi sălbatic de o companie
venită pe nepusă masă. Mulţi şi-au pierdut viaţa şi câţi scăpară se îndreptară
spre Atena. Printre morţi era şi Iannis. Veştile ajunseră cu iuţeală în Syra şi
o cufundară în jale adâncă. Multe case purtau semnul de doliu. Îndoliat era
şi conacul lui Apostolos Vitsoris, care înainte de a apuca să se bucure de
vitejia mezinului său, care se maturizase peste noapte, jelea acum dispariţia
lui.
— Aşa i-a fost scris… spunea tatăl resemnat.
Încercând să se mângâie cu gândul morţii sale eroice, adăuga din când în
când:
— Era atât de viteaz, iar noi îl consideram o fire slabă.
Amalia şi Anghelos îl ascultau în tăcere. Se temeau ca nu cumva
adevărul să fie altul. La urechi le ajunsese o vorbă cum că unul dintre
luptători îşi pusese capăt zilelor înainte de începerea luptei. Dorind să
aprindă candele la mormintele fără nume, cei doi fraţi plecară peste câteva
zile la Kythnos. Se duseră la Sf. Irina, în portul unde se dăduse lupta, puseră
ofrandele şi începură să-i descoasă pe rarii trecători care le ieşeau în cale
despre un tânăr cu semnalmentele fratelui lor. Primeau acelaşi răspuns: că
auziseră de un băiat, aşa cum îl descriseseră ei, care, înainte de a se aprinde
lupta, s-a omorât cu propria-i armă, dar nu ştiau să spună dacă a fost din
accident sau îşi căutase singur sfârşitul.
— Vezi? îi spuse Amalia lui Anghelos când rămaseră singuri. A vrut să
se omoare, de aceea s-a dus. Răscoala era doar un pretext pentru el…
Dar Anghelos, care îşi dădu seama îndată cât necaz le-ar fi pricinuit
această descoperire, i-o reteză imediat:
— Prostii! Celui care îşi caută sfârşitul nu-i pasă ce vor spune ceilalţi
despre fapta lui. Nu are decât asta în minte.
 Vorbele lui erau convingătoare, deşi nu credea nici el în ce spunea. Şi în
mintea lui prinsese rădăcini ideea că fratele lui se sinucisese. Dar, deşi îi
interzise Amaliei să-şi împărtăşească şi altcuiva gândul, adevărul ajunse
curând în Syra. Îl află şi Apostolos Vitsoris şi-şi pierdu mângâierea la
gândul morţii eroice a fiului său. Mii de gânduri negre îl năpădiră. Se
socotea şi el răspunzător. Anghelos îl vedea şi era îngrijorat că taică-său va
fi copleşit de remuşcări. Dar atunci când – aşa cum se întâmplă cu orice
moarte, după primele zile durerea se adânceşte mai mult fiindcă devii
conştient de ea – casa lor amuţi, apăru pe neaşteptate cineva care-i trezi din
amorţeală şi le abătu gândul la altele. Lukas, care respectă sfatul lui Sifis,
veni în peţit. Îi luă prin surprindere, mai ales că ţineau doliu. Amalia şi tatăl
ei erau cât pe-aci să refuze.
— Mă socotiţi nevrednic? îl întrebă Lukas.
— În niciun caz! i-o reteză Vitsoris.
— Atunci?
— Nu te gândeşti la doliul nostru? intră atunci în vorbă Amalia.
— Îl respect, le spuse. Şi aş vrea ca nunta să se facă în linişte.
Avea o dulceaţă în glas că-i dezarma pe toţi. Îl câştigă îndată de partea lui
pe Anghelos care, sperând să-i înduplece pe-ai săi, îi răspunse:
— Dă-ne răgaz până sâmbătă să ne gândim.
N-a fost nevoie de răgazul cerut. Încă din aceeaşi seară Anghelos o
convinse pe Amalia să accepte propunerea prietenului său. Numai astfel va
reînvia bucuria în sufletul surorii lui. Iar când Lukas apăru din nou sâmbătă
seara, îşi dădură încuviinţarea.
Lunile care urmară aduseră Greciei evenimente care au fost pe placul
poporului. Otto şi Amalia se văzură nevoiţi să părăsească ţara şi a fost ales
alt rege: un prinţ tânăr din dinastia regală, a Danemarcei. Luă numele de
Gheorghios I şi aduse Greciei şi Heptanezul, la care Anglia renunţă de bună
voie, judecând că se apropia ceasul când oricum l-ar fi pierdut.
În timp ce aceste evenimente dădeau lumii prilej de discuţie şi speranţă,
în casa lui Vitsoris sinuciderea lui Iannis rămase principalul motiv de
îngrijorare pentru Anghelos. Ocolea desigur pe cât putea acest subiect, de
teamă să nu-l amărască şi mai tare pe tatăl lor. De câte ori acesta pomenea
de sfârşitul tragic al fiului său, Anghelos încerca să închidă discuţia,
spunând acelaşi lucru:
 — Pentru mine a fost accident, nu sinucidere. Accident prin imprudenţă.
Se străduia să-l convingă pe taică-său, văzându-l cuprins de remuşcare că
n-a făcut pentru nefericitul copil tot ce ar fi trebuit. Cu cât trecea timpul, cu
atât Anghelos îl compătimea că îmbătrânea văzând cu ochii din cauza
supărării. A fost bine că după nuntă intră şi Lukas în casă şi cicatriză rana
deschisă, nu numai fiindcă era lângă ei un om tânăr care aducea un suflu de
viaţă, dar şi datorită gândurilor frumoase, vorbei lui meşteşugite. Îl sprijinea
pe Anghelos în strădaniile lui de a trata necazul cu blândeţe, până se va
şterge cu timpul. Însă când se aflau amândoi în oraş, Anghelos îi arăta cât
de mult suferea şi el. Discută deschis despre fratele lui mort de timpuriu şi
despre sinuciderea lui. Şi, ca şi cum s-ar fi dovedit incapabil să tragă vreo
concluzie privind motivele care au condus un om tânăr şi zdravăn, având
toată viaţa în faţă, să-şi pună singur capăt zilelor, îi ceru părerea. Ce
credinţă sau ce sentiment inspiră o astfel de hotărâre? Nu era vorba despre
vreun bolnav care-şi zice „mai bine moartea decât chinul unei boli“, ci de
un tânăr fermecător, plin de vigoare. Să fi constatat oare că într-un fel îşi
imaginase intrarea în lume şi, văzând că visele i-au fost spulberate, n-a
acceptat înjosirea, preferând să se retragă neîmpăcat? Să fi fost o
mărturisire nerostită faptul că s-a temut de viaţă şi nu s-a avântat pe marea
ei cu valuri năprasnice? Sau l-o fi chinuit sentimentul unei vinovăţii care i
se păruse gravă fiindcă aşa o condamnaseră legile nescrise ale societăţii? Ce
să fi însemnat toate acestea? Să fie sinuciderea destinul celor aleşi, al celor
neîmpăcaţi? Sau al vinovaţilor şi timizilor? Semn al celor puternici sau al
celor slabi?
Gândul îi duse mai departe, la petele întunecate din sufletul oamenilor
care constituie fiecare o altă lume, uneori uriaşă şi necercetată. Socoteau că
singurul mod pentru cei chinuiţi de a ieşi din întunericul lor este mâna
aproapelui, mâna întinsă frăţeşte celui care se prăbuşeşte. De aceea, fiecare
trebuie să aibă grijă de celălalt, să ştie că cei care trec se află în primejdie
mai mare decât cei care îşi mărturisesc chinul. Câte lucruri nu par liniştite şi
nu se dovedesc, vai, deloc aşa. Unii oameni închid în ei furtuni, morbul
distrugerii, amărăciunea îi face uneori îngrozitori. Anghelos bănuia care era
rădăcina răului în cazul fratelui său, dar nu-şi dezvălui gândul. Era din
pricină că mama lor îi părăsise în anii când aveau cel mai mult nevoie de
duioşie, când se ghemuiau la picioarele ei şi-i căutau mângâierile. Pentru
Iannis mama era o certitudine, călăuza vieţii lui. Şi brusc ea îl părăsise, îi
înşelase încrederea. Odată cu fuga ei începu însingurarea lui, timiditatea
care însemna dezamăgire, închiderea în sine şi apoi constatarea că era
incapabil să acţioneze, că se folosise de prilejul de a pleca în Kythnos ca să-
şi afle sfârşitul acolo. Parcă ea l-ar fi condus de mână şi l-ar fi împins pe
panta la capătul căreia îşi găsise moartea năprasnică. Ea l-a ucis. Da,
Anghelos era convins de-acum că mama lor se făcea vinovată de
sinuciderea lui Iannis. Până cu puţin timp în urmă încerca să şi-o
amintească cu blândeţe, să-i caute vreo scuză încât, de-ar fi fost ca ea să
apară vreodată, să-i dea de înţeles că uitase fapta ei nesăbuită. Dar acum,
când purta vina sinuciderii lui Iannis Anghelos se arătă neiertător. Fugara
nu merita milă. Chiar dacă avea de gând să se întoarcă într-o bună zi
căindu-se – lucru pe care el nu-l mai credea – şi să ceară iertare, mai întâi o
va duce la mormântul lui Iannis, să se cutremure şi să-şi dea seama ce rău
făptuise.
Totuşi viaţa arată că uneori îndreaptă răul. Amalia, la nouă luni de la
cununie – nicio zi mai mult – aduse pe lume un băieţel ai cărui ochişori
semănau leit cu ai fratelui mort. Îi dădură numele celui dispărut, ca să-l
reînvie în casă. Făptura nou născută aduse deodată atâta bucurie în casa lui
Vitsoris, de parcă s-ar fi deschis larg toate ferestrele şi uşile. Era ca şi cum
Iannis se afla din nou printre ei.
O bucurie atrage după ea alta. Nepoţelul îi deschise şi lui Anghelos chef
de însurătoare. Îşi dădu seama că inima îi era stăpânită de Rulio. Începu să
se gândească la ea, să vadă dacă i se potrivea. Dorea s-o întâlnească cât mai
des. Era limpede că se îndrăgostise. Se gândi atunci să se însoare. Dar se
stăpâni. Socotea că dacă se mai făcea o nuntă în casa lor înainte de a se
împlini cei trei ani de doliu, ar părea o impietate adusă amintirii fratelui. Ar
fi fost ca şi cum fraţii în viaţă l-ar fi uitat cu totul. Din moment ce nu-l
zorea nimic, amână deocamdată peţitul. Dar nici fetei nu-i spuse o vorbă, de
teamă să nu-i schimbe viaţa cu neliniştea aşteptării. Vedea că n-are alţi
prieteni în afara grupului şi asta îi dădea siguranţă. „A mea e“, îşi zicea.
„Nu mai rămâne decât să-i spun ce am de gând.“
Întâmplările familiei Vitsoris – sinuciderea, nunta, dragostea – se
desfăşurau laolaltă cu altele, trăite de întreaga insulă. Situaţia se schimba de
la o săptămână la alta. Se întâmplau şi lucruri neobişnuite. Să amintim
câteva: în primul rând, vizita noului rege care dădu oraşului Ermupolis
prilejul de a se împodobi pentru a-l întâmpina cu fast. După plecarea lui,
sosi o fregată roşie care nu cuteză să ajungă la chei pentru că avea la bord
târfe. Patroana era o malteză – Sulhan. Ancoră în larg şi-şi scoase pe înserat
bărcile pe ţărm ca să se bucure de plăceri toţi care pofteau. Nu zăbovi decât
trei zile, deoarece se întinse vorba că târfele ar fi bolnave de sifilis. Un
bătrân luptător se duse să-i dea foc de parcă ar fi fost un vas al flotei
turceşti. Malteza se sperie rău. Porunci eunucilor ei lefegii să ridice degrabă
pânzele. Unul, care adormise în bordel, abia apucă să se arunce într-o barcă
pe care ea i-o dădu după ce omul îşi goli chimirul. Dincolo de aceste
întâmplări, mai mult sau mai puţin ciudate, totul în Syra arăta că viaţa
propăşeşte. Îi merse vestea dincolo de hotarele Greciei. Iată, de pildă, aici
se afla primul şi cel mai bun teatru din ţară, Apollo. Fusese înălţat în 1864,
după planul unui arhitect bavarez celebru, Tsiler, şi era îmbrăcat tot în
catifea, cu trei rânduri de balcoane şi un candelabru uriaş atârnând de
tavanul pictat cu chipuri de compozitori vestiţi. Veneau adesea şi dădeau
spectacole de operetă ansambluri faimoase din Italia şi Franţa. Atunci sala
şi balcoanele erau inundate de o bogăţie orbitoare care arăta cât propăşise
insula. Ba, această bogăţie contrasta cu situaţia gravă în care se afla statul,
nevoit să facă multe sacrificii. Despre acestea din urmă va mai veni vorba.
Dar fiecare lucru la timpul său.
Se scurseseră deja zece ani din după-amiaza aceea când pe vasul lui
Mathios, el şi cei trei prieteni – Anghelos, Sifis şi Ghiorghis – trăiseră
întâmplarea de neuitat şi-şi făgăduiseră să se întâlnească peste 30 de ani,
când vor fi oameni în toată firea. Cei patru tineri nu mai semănau deloc cu
copiii din barcă. Sifis se înstrăinase şi nici măcar prietenii lui nu primiseră
veste de la el. Unde s-o fi dus? Ce-o fi făcând? O mai fi trăind oare? Dacă
trăia, cum o ducea? Iar ceilalţi trei, care rămăseseră, de câte ori se întâlneau,
simţeau că s-au îndepărtat tot mai mult: grija de a-şi chivernisi viaţa le
stăpânea gândurile. Ajunseseră, vezi bine, la vârsta când se simţeau pătrunşi
de răspunderea de a-şi croi un drum. Erau la anii când e timpuriu să duci
dorul celor dintâi prieteni. Mai târziu, la altă cotitură a drumului, începi să-i
cauţi.
Acum iată două vorbe despre fiecare. Ghiorghis, care plecase primul la
studii, izbuti să-şi ia diploma de inginer şi începu să primească comenzi în
Syra. Ajunse să lucreze cu Tsiler la finisarea teatrului. Se avânta în muncă,
deoarece astfel se simţea eliberat de amintirea vinovăţiei de care nu
pomenea niciodată. Cum era înalt şi chipeş şi de familie bună, mulţi
puseseră ochii pe el să-l aibă de ginere. La fel îl socoteau şi pe vărul lui, pe
Anghelos, care terminase studii comerciale şi se ocupa deja cu sârg de
afacerile tatălui său. Niciunul din cei care şi-l doreau soţ pentru fiicele sau
surorile lor n-ar fi arătat că-şi amintea cum dispăruse maică-sa. Chiar dacă
dispariţia ei rămase pentru mulţi o enigmă, el nu numai că nu era vinovat de
hotărârea ei, dar fusese tare necăjit din pricina asta. Nimeni însă nu ştia ce-
şi pusese Anghelos în gând. Nu pomenise niciodată nimănui de Rulio. Îşi
ticluise planul lui. Mai întâi va pune pe roate afacerile, ca să-şi câştige
independenţa, apoi se va duce la tatăl ei s-o ceară de nevastă. La anu’, de
Crăciun, îi va bate la uşă.
Însă, până să vină vremea aceea, un altul se îndreptă spre însurătoare.
Mathios. Luă o fată din Mykonos, fiică şi soră de proprietar de corăbii. I-a
cunoscut mai întâi pe cei doi, când Mathios, părăsindu-şi studiile la Atena,
se întorcea pe bricul lor în Syra. Tatăl şi fratele viitoarei neveste stătură de
vorbă cu el în timpul călătoriei, văzură ce băiat cumsecade era şi-l poftiră în
Mykonos. Aveau şase fete de vârsta măritişului şi căutau miri. Îi vorbiră de
prima fată. Dar Mathios stătea pe gânduri. Nu că nu i-ar fi plăcut, dar îşi
avea datoria lui; trebuia să aştepte să se mărite cele două surori care veneau
după el şi abia după aceea să se gândească şi el la însurătoare. Între timp
însă cei din Mykonos îşi dădură fata cea mare după cel care o peţi, o dădură
şi pe a doua, se mărită în curând şi a treia… Nu era glumă cu fetele. Până să
le strângi zestrea, rămân nemăritate. Când sosi şi Mathios, ajunse la a patra.
„Ce-mi e una, ce mi-e alta…“, îi spuse tatăl lor. „Toate din aceeaşi casă…”
Astfel o luă Mathios pe Ariadni de nevastă. Cei din Mykonos veniră cu
bricul în Syra, ca să-i ducă pe oaspeţi la nuntă. Nu lipseau desigur prietenii
mirelui, care după trei zile se întoarseră înapoi fără el. Mathios rămăsese în
Mykonos, unde-i înălţară casă şi prăvălie, vindea doctorii. Îndrăgostit de
medicină şi cu doi ani de studii, cunoştea leacul multor boli. Cum în ultima
vreme nu exista doctor în Mykonos, se părea că Mathios se va descurca de
minune. De ce-ar fi plecat în altă parte? Syra era la o azvârlitură de băţ de
Mykonos. Aşa gândeau toţi nuntaşii şi proaspătul mire, care rămase pe loc,
şi prietenii şi rudele care plecară. Dar, orice ai fi zis, adevărul era că prin
însurătoarea lui grupul prietenilor se micşorase. Din cei patru, nu mai
rămaseră acum decât doi, verii. Şi ei însă se schimbaseră mult. Serile se
întâlneau la clubul „Ellas”, discutau politică, afaceri. Erau cu totul alţii
decât băieţii care se duseseră pe ascuns la miezul nopţii să vadă
dezgroparea „ereticului”. Încet-încet şi fără să-şi dea prea bine seama sau s-
o mărturisească, se simţeau tot mai legaţi de clasa părinţilor lor, marea
burghezie. Câteodată, în nopţile când plecau târziu de la club şi aveau chef
să meargă puţin pe jos, ca să se răcorească, briza le aducea amintiri luate
parcă din grădinile copilăriei. Nu-şi spuneau unde le zburau gândurile, ca să
nu arate astfel că, cu fiecare pas, se îndepărtau de frumuseţea acelor ani.
Abia după un timp, când mergeau încet şi după ce treceau totul în revistă,
rosteau încet:
— Ne schimbăm.
Celălalt simţea nevoia să se justifice:
— Anii sunt de vină, vezi bine…
Însă într-o seară, o veste sosită din Andros îi tulbură.
Se stinsese din viaţă, cufundată în tristeţe, Evanthia Kairi. Atunci n-au
mai putut să tacă: ştirea le deschise buzele, le reînvie amintirile despre
femeia cea înţeleaptă.
Nu peste mult timp sosi şi Mathios în Syra. Aflase şi el de moartea
Evanthiei şi profită de acest pretext să se repeadă să-şi vadă prietenii. Veni
cu caiacul cel mic al cumnatului său şi înconjură întâi insula înainte de a
intra în Ermupolis. Se opri şi la Grammata, în portul unde călătorii antici şi
urmaşii lor din timpul Bizanţului încrustaseră pe stânci făgăduieli zeilor lor
protectori, jurăminte şi mulţumiri… Începu să privească cele scrise şi încet-
încet îi veni ideea să încrusteze şi el ceva într-un colţişor, ca să se simtă mai
legat de insula natală. Dar în timp ce citea încet, îl izbi o încrustătură
proaspătă, un cuvânt doar şi sub el numele celui care-l scrisese şi o dată:

TREBUIE
SIFIS
12.11.1861

N-a trebuit să se gândească prea mult să afle cine scrisese; semnătura şi

data grăiau de la sine. Prietenul lor care lipsea o scrisese. Dar ce înţelegea
prin asta? Ce era acel „Trebuie”? Se referea oare la întoarcerea lui? Sau
voia să spună că poate nu se va întoarce niciodată. Gândul acesta îl sperie.
Cum se făcea că se pierd uneori pentru totdeauna oameni care au fost atât
de legaţi prin prietenie? se gândi să nu mai încrusteze altceva, ci să accepte
acest „Trebuie”, adâncindu-l mai mult, ca şi cum ar fi fost chemare şi strigăt
din adâncul sufletului către prietenul pierdut să se întoarcă. Încrusta şi
numele său şi data lângă cele ale lui Sifis. Mathios intră apoi în Ermupolis,
îi găsi pe cei doi veri şi le povesti ce citise pe stânci. De aici discuţia trecu
la altele, la viaţa lor dinainte şi la cea de azi, la diferenţele dintre ei. Gândul
însă le rămăsese la acel „Trebuie”. Ce însemna acel cuvânt pentru prietenul
lor înstrăinat? Ce însemna pentru fiecare din ei? Dar pentru fiecare om?
Discuţia devenea mai deschisă şi mai interesantă, deoarece intraseră în
vorbă şi alţi doi, Lukas şi Dominikos. Primul, care îşi amintea felurite
istorii, fiecare cu farmecul ei, aduse vorba, fără să-şi dezvăluie încă
hotărârea ce-o luase, şi de sine. Vorbi de Creta, patria părinţilor săi, şi de
răscoala de aici, care, cu cât se vărsa mai mult sânge nevinovat în
măcelurile sălbatice, cu atât se îndârjea mai tare. Vorbea despre datoria
tuturor grecilor de a-i sprijini lupta. Dar ceea ce punea la cale nu dezvălui
încă. Până când se află că situaţia se agravase. Guvernul se hotărî să trimită
în ajutor arme şi oşteni. Atunci, Lukas, văzând vapoarele încărcate care se
opreau puţin în Syra înainte de a ajunge în Creta şi pe vitejii care plecau la
luptă, se hotărî să se ducă şi el să lupte de partea răsculaţilor, să-şi facă
datoria şi apoi să se întoarcă. În zadar încercă nevastă-sa să-l oprească,
punându-i în faţă copilul. Acesta îi răspunse că nu rămâneau singuri, ci cu
fratele şi tatăl ei, care îi vor ocroti. Zugrăvindu-i, în vorbe atât de
meşteşugite, datoria pe care o avea faţă de străbunii lui, o înduplecă şi pe ea
să nu-i mai stea împotrivă şi să fie răbdătoare. Cu aceeaşi credinţă îi
însufleţi şi pe ceilalţi din jur.
Lukas se îmbarcă pentru Creta. Dar îi era scris să i se întâmple
nenorocirea. Peste o lună sosi vestea despre moartea lui. Răsculaţii închişi
în mănăstirea Arkadios, pe care o transformaseră în castru – bărbaţi, femei
şi copii –, luară hotărârea să dea foc butoaielor de pulbere şi astfel să-şi
găsească sfârşitul mai degrabă, decât să se lase măcelăriţi de turci. Zis şi
făcut. Au aprins butoaiele cu pulbere. Au pierit cu toţii. Dar fapta lor îi
înverşună pe turci şi mai tare. Îi măcelăreau orbeşte pe cei care le ieşeau în
cale. De un asemenea sfârşit năprasnic avu parte şi Lukas. Fu măcelărit
laolaltă cu alţii. Capete, trupuri sfârtecate în bucăţi ca să nu-i mai găsească
ai lor şi să-i îngroape. Tristele veşti ajunseră repede şi în Syra.
Amalia vărsă lacrimi amare, ba încă îndoit, fiindcă pierduse bărbat cinstit
şi fiindcă n-avusese parte de mormânt unde să se ducă să-i aprindă o
candelă.

Capitolul VII

PRIN SITUAŢIA EI, CRETA ATRASE şi Syra în aventuri neplăcute pe

care parcă singură le-ar fi provocat, prin sprijinul oferit răscoalei ce tulbura
marea insulă. Aşa îi dictase dragostea pentru patrie şi nici că se căi atunci
când urmară zile grele. Era fatal să se întâmple ce s-a întâmplat. Fiind unul
din cele mai importante porturi ale Greciei şi cel mai aproape de Creta, în
Ermupolis vapoarele erau încărcate cu arme şi muniţii ce soseau din import.
Majoritatea acţiunilor de sprijinire a Cretei din Syra porneau. De aici se
trimiteau ajutoare. În fiecare săptămână ridicau ancora corăbii –
„Panelinion“, „Enosis“, „Creta“ – la bordul cărora se aflau voluntari veniţi
din toată ţara. Sultanul, mâniat, îi convocă pe ambasadorii marilor puteri la
Constantinopol (noiembrie 1868) ca să le comunice intenţiile lui iar ei să le
transmită mai departe în ţările lor. Poarta hotărâse întreruperea relaţiilor
diplomatice cu Grecia şi blocada tuturor porturilor, ca să nu mai poată fi
trimise întăriri cretanilor. Fără să mai aştepte răspuns de la guvernele
marilor puteri, sultanul trecu la aplicarea planului său. S-a purces la
blocarea porturilor greceşti şi în primul rând a Ermupolisului, cu ordin ca
orice vapor ar fi plecat de aici spre Creta să fie scufundat. Sultanul angajase
în acest scop un ofiţer englez, un anume August Howard, care ceruse să fie
plătit cu 5.000 de lire pe an; se vede treaba că Poarta începuse să se teamă
pentru câte pătimiseră flotele turceşti din pricina grecilor răsculaţi. Dar nu-
şi spălă ruşinea nici de data aceasta în faţa Syrei, chiar dacă-l avea
comandant pe englezul Howard. Cu toate că acesta îşi înşirase vasele la
intrarea în port, „Enosis“ izbuti să se strecoare prin blocadă, ajunse în Creta
şi revenea în Syra. Când se apropia de ţărmurile insulei, fu urmărită de un
vas turcesc şi de un altul, la bordul căruia se afla însuşi Howard Paşa, care
deschiseră focul. Bubuitul tunurilor se auzea până în port şi lumea, dându-şi
seama îndată de nenorocire, se sperie rău. Într-o clipă mulţimea se strânse
pe chei aşteptând cu sufletul la gură să vadă dacă „Enosis“ va scăpa. Dar
vasul era condus de un căpitan viteaz, un anume Nikolaos Surmelis, din
Mykonos. Ştiind ce-i aştepta, dacă ar fi stat cu braţele încrucişate, îi
însufleţi pe oamenii săi şi trecură şi ei la atac. Îşi puseră tunurile în poziţie
de tragere şi izbutiră să străpungă încercuirea. În loc să fie loviţi, loviră ei
două vase duşmane, îi răniră pe turci şi abia apucă să scape cu viaţă însuşi
Howard Paşa. „Enosis“ intră în Ermupolis triumfătoare. Lumea adunată pe
chei, ce urmărise mica bătălie navală, izbucni în ovaţii şi strigăte de
bucurie. Izbânda era o mândrie pentru toţi. Dar povestea nu se termină aici.
Howard, supărat de înfrângere şi asistat de consulul englez la Ermupolis,
ceru prefectului să-i fie predat neîntârziat „Enosis“, susţinând că ar fi vas de
piraţi. Altminteri, ameninţă că va întări blocada. Desigur, el spuse, el auzi.
Prefectul nu luă în seamă ameninţările şi, bizuindu-se pe însufleţirea
poporului, îi răspunse mândru, dispreţuitor. Iată ce urmă. Sosiră şi alte vase
turceşti şi îngheţară pur şi simplu Ermupolis. Zile, săptămâni în şir. Piaţa
era de-a dreptul paralizată. Mulţi negustori, care aşteptau mărfuri şi
semnaseră contracte, nu mai puteau să se descurce, dădură faliment. Viaţa
se înrăutăţi în toată Syra. Cel mai rău era că nu se întrevedea nicio speranţă
că necazul s-ar isprăvi curând. Dacă mai dura, s-ar fi abătut zile negre
asupra insulei, cu sărăcie şi şomaj, ba chiar şi cu foamete.
Însă, alături de cele scrise până acum, să mai consemnăm încă ceva.

Câteodată întâmplările par asemenea unei cascade care aduce în vâltoarea

ei evenimentele importante, în timp ce mai încolo curge într-un pârâiaş
destinul neînsemnat al unui om. La fel s-a întâmplat şi în Syra în timpul
blocadei. Alături de marea istorie care se scria pentru toată insula şi pentru
ţară, se desfăşura şi povestea unei vieţi obişnuite. Dar se cuvine amintită şi
aceasta din urmă, deoarece va arăta la rândul ei cât de mult se chinuie
uneori omul pe drumul pe care a apucat, mai ales când ia asupră-şi
răspunderea altor suflete.
Într-o noapte din timpul blocadei un întârziat rătăcea pe străzi. Privea
casele zăvorâte şi ofta, ca şi cum i-ar fi pizmuit pe cei care trăiau în ele. Era
un bărbat tânăr şi frumos. Străin desigur, chiar dacă răspundea în greceşte
celor care-l salutau. Se vedea şi după hainele franţuzeşti pe care le purta.
Cei care-l întâlneau îşi vedeau de drum, obişnuiţi cum erau să vadă adesea
străini în oraşul lor. Dar Mihalis îl observă, fiindcă omul îl privea stăruitor.
Era târziu spre miezul nopţii când ieşea împreună cu Lucia de la o familie
unde fuseseră în vizită. Tânărul se oprise pe trotuarul de vizavi şi privea
casele. Dar îndată ce apărură cei doi, îşi întoarse privirea. La început
Mihalis crezu că necunoscutului i-o fi plăcut de Lucia, care era atât de
frumoasă, şi se grăbi să-şi aşeze mâna pe umerii ei, să arate că erau
împreună. Grăbiră pasul. Dar auziră paşi în urma lor. Atunci Mihalis se opri
primul. Stătu o clipă, apoi se întoarse şi-l privi, ca şi cum l-ar fi întrebat ce
poftea. Omul înaintă încă doi-trei paşi, de-ai fi zis că Mihalis îl atrăgea ca
un magnet, până când brusc se răzgândi, se opri şi luă drumul înapoi. Însă,
înainte de a ajunge la felinarul din colţ, privi peste umăr. Mihalis îl văzu şi
el, chipul străinului îi stăruia în faţa ochilor, îi mărturisi Luciei nedumerirea
lui şi-şi continuară drumul. La ora aceea incidentul părea închis. A doua zi
îl uitase. Însă a treia zi ciudata întâlnire în noapte îi reveni în minte.
Întreaga Syra vorbea despre un tânăr străin pe care pescarii îl găsiră ucis
lângă o barcă, undeva pe un ţărm pustiu. Şi mai ciudat era că zăcea gol pe
nisip, cu o pecete pe şold făcută cu fierul încins, aşa cum se însemnau caii
în timp de război. Ca şi cum ar fi presimţit ceva, Mihalis se duse şi el acolo.
Îl acoperiseră cu un cearşaf până la gât, să i se vadă faţa, în cazul când ar fi
venit vreo rudă de-a lui să-l recunoască. Vântul îi răvăşea părul. Mihalis se
aplecă şi-l privi un timp. I se păru că pleoapele nu erau bine închise şi că
mortul îl privea, însă de ce? Ce avusese de spus şi de ce tăcuse? Ce
ascundea? Cine era? Ce taină l-a ucis? Unele din întrebările acestea şi le
puneau şi cei din jur, toată insula discuta întâmplarea, ca şi cum nu i-ar fi
fost de-ajuns grija blocadei. Îl lăsară acolo până a doua zi la asfinţit, doar-
doar o apare vreunul de-al lui. Apoi, de teamă să nu miroasă, îi citiră o
litanie, îl îngropară într-un colţ de cimitir şi-i puseră la căpătâi cruce, fără să
scrie numele.

Auzind acestea, Amalia jeli toată seara. Îşi amintea de bărbatul ei care
nici măcar de o cruce ca a necunoscutului nu avusese parte, fiindcă îl
prinsese o moarte năprasnică. Stătu toată noaptea de veghe şi a doua zi puse
grâu la fiert să ducă o colivă la biserică. Pe vremea aceea, tatăl lor îl tot
bătea la cap pe Anghelos.
— Ce mai aştepţi, băiete? Adu-ne bucurie în casă!
— Şi eu tot la asta mă gândeam, tată.
— Ai ales-o?
— Da.
— E fată bună?
— O să vezi.
— Atunci de ce mai stai pe gânduri? Să nu şovăi din pricina doliului.
— Şi de asta, dar aş vrea să cumpăr un vapor în tovărăşie. Mai dă-mi
puţin răgaz, tată.
Avea de gând ca, îndată ce va trece criza blocadei şi va putea să-şi
cumpere un vas, să se ducă s-o peţească pe Rulio. Dar i-o luă înainte
Dominikos. Într-o duminică, după liturghie, se duse şi bătu în poarta fetei.
Fără să fi bănuit sau fără să-i fi păsat de hotărârea prietenului tău. Găsi
prilejul că tatăl ei tocmai ancorase în Syra, aşteptând să se ridice blocada, şi
se duse şi-o peţi. Acesta încuviinţă şi strigă să vină fiica lui cu maică-sa.
Dominikos îşi spuse dorinţa iar Rulio se învoi pe loc. Nici ea nu bănuia
dragostea lui Anghelos. De bucurie ciocniră un pahar. Toţi erau încântaţi că
se pregătesc de nuntă. Casa era în sărbătoare. Iar în bucuria care îi îmbăta,
nimeni nu băgă de seamă că uneori nopţile Anghelos trecea prin faţa casei
lor şi privea cu teamă ferestrele. Nu înţeleseră nimic din amărăciunea lui,
atât de adânc suferea. Anghelos păstră cu străşnicie taina, o pecetlui pentru
totdeauna în suflet. Nici el singur nu bănuia unde îl va duce într-o bună zi…
Se împlinea o lună de când se ridicase blocada. Guvernul grec convinse
marile puteri să înceapă tratative cu Turcia pentru soluţionarea problemei.
Discuţiile se desfăşurară la Paris. Se hotărî ca „Enosis“ să plece din Syra la
Pireu escortată de un vas francez şi unul austriac. Nu peste mult timp se
împrăştie şi flota turcească. Nu întârziară să apară vasele greceşti şi străine
care dădeau viaţă insulei. Încă din prima zi se umplu portul cu felurite
ambarcaţiuni, de-ai fi zis că toate aşteptaseră în larg şi intraseră deodată în
radă veniseră cu mărfuri, le descărcau şi încărcau altele şi astfel pe chei se
iscă zarvă mare şi zor nebun. Lumea nu mai prididea, striga, unii îşi
întâmpinau rudele, alţii zoreau să-şi termine treburile. Toţi discutau despre
cele întâmplate.
În hărmălaia asta, spre seară, sosi şi Mathios din Mykonos. Cât durase
blocada, fusese neliniştit să nu se întâmple vreun necaz rudelor sau
prietenilor şi, în plus, dorea să stea de vorbă cu Anghelos. Nevastă-sa îi
născuse gemeni şi voia ca Anghelos să-i boteze unul din ei. Mai avea ceva
de vorbit cu el, un lucru serios, grav, care trebuia mânuit cu blândeţe. După
ce-i văzu pe-ai săi şi tăifăsui o vreme cu ei şi se linişti, se duse să-şi caute
prietenii de odinioară care rămăseseră în Syra. Începu cu Ghiorghis, care
avea biroul nu departe de casa părintească. Îi găsi acolo pe Anghelos şi pe
Dominikos. Se îmbrăţişară, fiindcă nu se văzuseră demult şi Dominikos îi
pofti la masă. Urma să vină şi Rulio cu tatăl ei şi ar fi fost un prilej, acum că
se logodiseră, s-o vadă şi Mathios. Cei doi primiră cu plăcere, dar Anghelos
răspunse că avea treabă. Nu suporta s-o vadă pe Rulio alături de un altul,
era ca şi cum un spin i s-ar fi înfipt adânc în inimă. Dar ceilalţi stăruiră şi
izbutiră să-l înduplece să vină şi el. Astfel, seara, Mathios trecu pe la biroul
lui şi porniră împreună spre casa lui Dominikos. Pe drum îi vorbi despre
gemeni, îl rugă să-i boteze un copil.
— Vreau să fii cumătrul meu, îi spuse. Asta o să ne lege şi mai mult.
Celălalt îl îmbrăţişa.
— Hotărăşte tu ziua, îi răspunse bucuros
— Tu hotărăşti. Trimit caiacul să te ia.
Şi, înainte de a deschide poarta lui Dominikos, adăugă:
 — Ai grijă să plecăm împreună. Vreau să-ţi spun ceva.
Anghelos îl privi de parcă ar fi presimţit ceva neplăcut.
— Ce s-a-ntâmplat?
Prietenul şovăia. Apoi, îşi luă inima-n dinţi:
— Ia spune-mi… Nu cumva o doreai şi tu de nevastă?
— Pe cine? se prefăcu Anghelos nedumerit.
— Pe Rulio.
— Asta aveai să-mi spui?
— Nu. O voiai, nu-i aşa? întrebă din nou prietenul în şoaptă…
— Nu, veni sec răspunsul.
— Bine. Iartă-mă, aşa mi s-a părut.
— Treci mai bine la altceva.
Iar i se păru că Mathios şovăie. Nu ştia cum să înceapă. Făcură câţiva
paşi în tăcere adâncă şi veniră primele cuvinte.
— Orice ţi-aş spune, e numai din dragoste, să ştii.
— Dă-i drumul.
Dialogul lor se desfăşură în şoaptă.
— Mama ta a apărut în Tinos.
Anghelos nu-şi ascunse surprinderea:
— Nu se poate!
— A intrat în biserica Fecioarei, să se închine. Mi s-a spus c-a zăbovit
mult timp înăuntru.
— Ai văzut-o şi tu?
— Da.
— Eşti sigur că era ea?
— Ea era, chiar dacă îşi acoperise faţa. Numai ochii i se vedeau. M-am
apropiat, dar ea, deşi sunt convins că m-a recunoscut, se făcea că nu mă
ştie. Se grăbi să plece şi asta m-a făcut să nu mai am nicio îndoială. Am
înţeles că o necăjea faptul că o recunoscusem.
Anghelos se vedea că suferă.
— Şi totuşi te-ai înşelat.
— De unde ştii?
— Fiindcă un altul mi-a vorbit altfel de ea.
— Ce?…
Anghelos răsuflă adânc, ca şi cum ar fi şovăit. Dar prinse repede curaj.
— Ţie o să-ţi spun, fiindcă am încredere şi trebuie să înlătur odată povara
tainei de pe suflet.
 Devenise acum un om ce avea nevoie să-şi mărturisească cuiva drag
amărăciunea. Ştia că prietenul lui merita toată încrederea.
— Îţi aminteşti de corabia aceea a maltezei Sulhan?
— Da, îngăimă Mathios cu teamă.
— Ei, unul mi-a spus că a văzut-o acolo.
— Taci, frate! izbucni indignat Mathios. Ar fi vuit insula dacă ar fi fost
adevărat.
— Dar n-a văzut-o decât acesta. Se ferea, vezi bine.
— Minciuni ţi-a spus nefericitul.
Dar Anghelos stăruia:
— A zărit-o pe ascuns. De-aceea a venit şi mi-a spus. Eu unul nu cred.
— Nici eu n-am vrut să cred. Dar după ceea ce mi-ai spus adineauri o
cred. Tot ea era şi în Tinos.
— Şi asta ce dovedeşte?
— Că suferă.
Cuvântul acesta aştepta Mathios să-l audă. Şi-i răspunse:
— Cumplit. În sufletul ei se căieşte amarnic.
Se opriră în loc şi se priviră un timp. Nu-i vedea nimeni. Nici noaptea
oarbă nu-i auzea.
— Ei, aşadar? întrebă încet şi cu înverşunare fiul celei care fugise.
— Iart-o… îl sfătui prietenul. Şi înduplecă-i şi pe ceilalţi de-acasă să facă
la fel.
Anghelos clătină din cap, cu un zâmbet amar.
— Nu. Chiar dacă tata şi soră-mea ar face-o, eu unul nu mai pot.
— „Nu mai poţi?“, se miră Mathios. Ce vrei să spui?
Anghelos îşi deschise sufletul:
— Ascultă, ţie n-o să-ţi ascund nimic. Nu mă feresc de tine. Moartea
fratelui meu n-a fost accident, ci sinucidere. A unui om sensibil. Ea l-a
împins aici. De-aceea nu mai pot s-o iert. Înaintea morţii fratelui, tot mă
gândeam… Îmi ziceam că dacă s-ar întoarce, aş putea… Dar acum nu
încape vorbă.
— Niciodată? îndrăzni să întrebe prietenul.
— Niciodată! îi răspunse Anghelos. Atât de adâncă era credinţa lui că
există pedeapsă.
Celălalt, văzându-l atât de neînduplecat, preferă să închidă subiectul
pentru un timp. Dacă ar fi continuat, în loc să facă un bine, l-ar fi înverşunat
şi mai tare pe prietenul lui. Cel care nu cunoaşte milă ajunge uneori neom,
Mathios se înfiora la gândul acesta. Schimbă vorba, în nădejdea că-şi va
îmblânzi prietenul atât de mult încercat.
Dacă Anghelos acceptase cu atâta bunăvoinţă să boteze pe unul din
gemenii lui Mathios, n-a fost numai pentru a cimenta mai mult prietenia. Se
gândi că botezul va fi un bun prilej ca s-o mai scoată pe soră-sa puţin din
casă. De când le sosise vestea îngrozitoare despre moartea năprasnică a lui
Lukas în Creta, ea nu mai trecea pragul casei decât ca să se ducă la biserică.
Când se termina liturghia sau vecernia, se grăbea să se întoarcă, ferindu-se
să stea de vorbă cu lumea. Pierderea soţului ei o îndurerase cumplit. Nu
ţinea doliu fiindcă aşa se cuvenea, ci fiindcă o simţea din suflet. Prin
moartea lui, Lukas îi luase cheful de viaţă. Numai dragostea şi grija pentru
creşterea copilului o mai ţineau cu zile. După atâta supărare, la care se
adăuga şi sinuciderea fratelui ei, părea împovărată de ani. Nu-i mai era
sortit să aibă parte de bucurii. Dar lucrul ăsta nu-l dorea nimeni din familia
ei. Toţi o sfătuiră să renunţe treptat la doliu şi să reintre în lume. De aceea
Anghelos îşi puse nădejdea în botez. Spera s-o înduplece să-şi ia copilul şi
să-l însoţească la Mykonos, fără să aibă sentimentul vinovăţiei. Va scăpa
astfel pentru un timp de viaţa ei îndoliată, va vedea lumea, va uita… Amalia
însă nici nu voi să audă:
— Du-te singur, îi spuse.
Anghelos trebuia să insiste şi pe altă cale ca s-o convingă.
— La întoarcere o luăm prin Tinos, să ne închinăm şi noi la biserica
Fecioarei.
Asta o înduplecă. Fratele îi smulse făgăduiala. Şi ca şi cum n-ar fi ştiut să
cumpere singur cele trebuincioase pentru botez, o rugă să meargă împreună
cu el la târguieli. Când sosi caiacul din Mykonos şi se îmbarcară, se ruga în
sinea lui să fie călătoria primul ei pas de a ieşi din doliu. Cu obrajii înroşiţi
de vânt, Amalia arăta din nou tânără, ceea ce-l făcu pe fratele ei să înţeleagă
mai mult ca niciodată cât de zadarnic era să negi lumea. Vai de capul ei
dacă şi de acum încolo îşi pecetluia viaţa pe totdeauna… De câţi ani de
bucurie avusese parte, la urma urmei? Maică-sa o părăsise de mică şi apoi
se abătuseră asupra familiei atâtea morţi! Nu-i împărtăşi însă gândurile în
timpul călătoriei. Privind-o cum ba îi spunea poveşti băiatului, ba alerga
după el să nu cadă în apă, ar fi dorit să apară deodată ceva ca să-i întoarcă
pagina cărţii ei, să-i aducă un suflu nou în viaţă. Şi se pune întrebarea:
dorinţa lui, ce izvora din adâncul sufletului, să fi avut atâta putere încât să
poată atrage lucrul dorit sau o altă forţă, surdă, ce acţionează asupra
oamenilor şi nu ascultă de grijile lor, deschide un alt drum? Am pus
întrebarea fiindcă cele ce au urmat păreau a fi fost determinate de dorinţa
lui Anghelos.
La Mykonos au fost primiţi cu căldură, au botezat gemenii, ospeţele se
ţinură lanţ. Toate bune şi frumoase. Cei doi prieteni tăifăsuiră despre o mie
şi unu de lucruri. După trei zile, Anghelos cu Amalia şi orfanul ei se
îmbarcară din nou pe caiacul cumnatului lui Mathios, care botezase celălalt
copil. Dar, cum aveau de gând să se ducă şi la biserica din Tinos, la bord
urcă un bărbat cu un prunc de ţâţă în braţe. Era un om la vreo 30 de ani,
îndoliat pesemne şi el, cum se vedea după cămaşa neagră pe care-o purta.
Rămăsese văduv de 50 de zile. Nevasta murise la naşterea copilului, nici
nu apucase sărmana să-şi vadă odorul. Vecinele îi săriseră în ajutor, îi
dădeau pe rând lapte cu linguriţa. Se întâmplase necazul să nu alăpteze
niciuna. Fiind hrănit la întâmplare, pruncului nu-i mergea bine deloc şi arăta
într-un hal să-i plângi de milă, nu alta. Dar bunica lui, care era din Tinos,
aflând cât de rău îi merge nepoţelului, îi trimise vorbă fiului să i-l aducă să-l
crească ea. Nefericitul tată se ducea acum cu pruncul la mama lui. Îl
înfăşurase într-o cuvertură să nu răcească. Când îi dădea lapte, când se uita
să vadă dacă nu e ud, când îl legăna în braţe şi-l alinta. Dar toate acestea
erau treburi de femeie. Nepriceput cum era, bărbatul le făcea pe toate cu
stângăcie, de nevoie. Amalia, văzând cât era de neîndemânatic când îi
schimba scutecele, se înduioşă şi se apropie de el.
— Lasă-mă pe mine, spuse ea mâniată.
Desfăşă pruncul şi-l curăţă cu grijă, de parcă ar fi fost al ei. Băiatul ei,
mare de-acum, se apropie şi privea curios; îi plăcea. Ăsta a fost începutul.
Anghelos stătea deoparte şi privea, chipurile, nepăsător. Văzându-l, tatăl
copilului amuţi. La ce s-o fi gândit oare şi ce era în privirea pe care i-o
aruncase lui Anghelos? Fratele o lăsă pe Amalia să-şi facă treaba de mamă,
cât dură călătoria. În Tinos se despărţiră. A doua zi dimineaţa însă, înainte
de a ridica ancora caiacul, omul apăru cu doi porumbei şi un chiup de
miere. Dar Amalia nu voia să audă de daruri.
— Pentru băiat le-am adus, îi spuse el. Şi tu ai avut grijă de copilul meu.
Totul părea că s-a încheiat. Caiacul plutea spre Syra, dar acum Amalia şi
fiul ei simţeau lipsa făpturii pe care o lăsaseră la Tinos. Se gândeau tot
timpul la prunc. Şi după ce au ajuns în Syra, tot se mai gândeau. Uneori
Amalia aducea vorba de el lui Anghelos:
— Ce-o fi făcând bietul orfan, o fi trăind?
 Fără să vrea, arăta că în ramurile tristeţii ei grija asta se agăţase ca un
spin. Anghelos îi observă îngrijorarea, dar nu-i spuse nimic. Numai că peste
o lună se gândi şi hotărî să se ducă din nou la Mykonos, să se vadă cu
Mathios. Dar nu apucă. Înainte de a porni, debarcă la Ermupolis Antonis
Alavanos şi-l căută. Îl găsi la birou şi începu să-şi spună oful. Că aflase
despre sora lui tot ce avusese nevoie să ştie şi că acum venea s-o ceară de
nevastă. Credea că se potriveau: nu numai ca vârstă şi ca rang, dar şi în
necazul pe care-l sorbiseră amândoi prin moartea soţilor. Iar paharul acesta
amar îi adăpase ca să aibă înţelegere unul faţă de celălalt şi o asemenea
dragoste pentru copii ca şi părinţii pe care-i pierduseră. Anghelos se învoi
cu toate şi, cum bărbatul îi vorbise şi despre afacerile lui, nu avea nicio
obiecţie asupra căsătoriei. Grija lui era de Amalia, dacă va accepta să-şi
schimbe viaţa; Trebuia să găsească neapărat ceva ca s-o înduplece. De
aceea îi spuse omului să aştepte trei săptămâni ca să aibă timp să-i pună şi
pe ceilalţi s-o sfătuiască. Celălalt primi bucuros – ce altceva putea face? —
şi părăsi insula cu gândul să revină curând.
Atunci Anghelos se aşternu pe treabă. O luă pe Amalia deoparte, discută
cu ea, îi spuse că n-avea rost să-şi făgăduiască viaţa morţilor. Într-o bună zi
s-ar putea să rămână singură, când tatăl va muri şi el se va însura. Cum îşi
va creşte atunci copilul? Însă ea nu-i dădu răspunsul dorit, nu părea
pregătită să-şi schimbe viaţa. Atunci Anghelos îi puse şi pe ceilalţi să-i
vorbească, pe mătuşa Elisabet şi pe Mathios, care venise din Mykonos
anume ca să-i dea asigurări despre cât de cumsecade era cel care-o peţise.
Asaltată de atâtea îndemnuri şi argumente, ea răspunse în cele din urmă
„da“. Acceptă şi dorinţa mirelui ca nunta să se facă după Anul Nou, la
biserica Fecioarei din Tinos, fără zarvă mare. Avea sărmanul trei ani de
doliu în faţă.
Şi ea credea că e mai bine să-şi pună pirostriile fără podoabe şi fără
invitaţi, din moment ce amândoi se cununau a doua oară. Lăsară să treacă
câteva luni, ca mirele să nu aibă în acelaşi an şi înmormântare şi cununie.
În martie următor, într-o după-amiază în asfinţit, avu loc cununia lor la
Fecioara din Tinos. Aşa cum hotărâseră: cu câteva candele aprinse, cu haine
simple. În jurul lor nu erau decât rudele apropiate: fraţi, părinţi şi copiii lor.
Mama mirelui ţinea în braţe pruncul care gângurea; Anghelos avea în grijă
nepotul. Dar când văzu că nu era chip să-l ţină de mână, îi dădu drumul. Îl
urmărea din priviri. Băiatul n-avea astâmpăr, umbla când într-o parte, când
într-alta, minunându-se de frumuseţile din biserică. Când, după puţin, îl
scăpă din ochi, în clipa când Mathios aşeza cununiile pe capul mirilor, nu
alergă după el. N-avea motiv să-şi facă griji, unde se putea duce? Chiar
dacă ar fi ieşit afară, tot s-ar fi întors, de frică sau adus de cineva. Dar
băiatul nu ieşi. Văzând lângă intrare o scară îngustă, urcă până sus. Deşi era
întuneric, înaintă fără teamă, încet, spre colţul unde era sprijinit de perete
epitaful. Se minună de toate câte erau îngrămădite acolo. Dar căscând gura
în jur, văzu deodată în semiîntuneric doi ochi lucind, o faţă ascunsă. Se opri
în loc nedumerit. Nu că ar fi recunoscut ochii împăienjeniţi de lacrimi, ci de
teamă. Simţindu-se privit, copilul îşi dădu seama că şi cel ascuns, ca şi cum
n-ar fi avut trup, în întuneric, părea a se teme; faţa străinului tremură şi
brusc deveni palidă ca ceara; de pe buzele livide ieşi o şoaptă poruncitoare:
— Pleacă imediat! Du-te jos!
Băiatul se sperie. Se întoarse îndată şi coborî în grabă scara. Se duse
lângă unchiul Anghelos şi-şi puse mânuţa într-a lui. Tremura încă de frică.
— Unde tot alergi? îl dojeni acesta.
Dar copilul nu-i răspunse; nu pomeni nimic despre ochii înlăcrimaţi ai
celui care se ascundea acolo sus. Se temea să nu-l certe cei mari că fusese
neascultător. Rămase alături nemişcat, ascultând şi el, mut, slujba.

Capitolul VIII

UNEORI E DE MIRARE CÂT POATE schimba o întâmplare soarta

unor oameni. Ca şi cum înainte ar fi fost cu totul altă viaţă.
Am deschis discuţia fiindcă veni vorba de tânăra pereche. Încă dinainte
de cununie îşi făgăduiseră să fie fiecare soţ adevărat pentru celălalt, fără să-
şi tulbure viaţa cu amintiri din trecut. Ai fi zis că se îndreptau amândoi cu
acelaşi pas spre ceea ce soarta le hărăzise înainte de a se întâlni. Asta nu
însemna că-şi uitaseră primul tovarăş de viaţă, dar se gândeau că nu se
poate întemeia familie cu sufletul împărţit între cel care plecase şi cel care
venise. Nu, fiecare va păstra neîntinată memoria celui dispărut, dar numai
pentru sine. Amândoi păreau a fi îmbrăţişat vorba înţeleaptă din popor:
„Morţii cu morţii, viii cu viii“. Amalia o îndrăgi pe fetiţa lui Antonis, iar
acesta pe Iannis al ei, de parcă amândoi copiii ar fi fost ai lor. Iannis o iubea
şi el pe cea mică, chiar dacă uneori era gelos, aşa cum se întâmplă între
fraţi. Trebuie să adăugăm că Antonis părăsise Mykonos, acceptând
propunerea lui Anghelos de a intra alături în afaceri, fiindcă avea nevoie de
ajutorul unui om de încredere. Se mută în Syra, în casa· pe care Amalia o
primise de zestre. Dovedi de la început că le merita cu prisosinţă dragostea.
Era un om tare cumsecade Antonis, mereu vesel şi cu inima deschisă. Ştia
să-i respecte şi să-i cinstească pe cei din jur. Iar când îl vedeai lângă Amalia
nu te puteai împiedica să nu-i admiri, atât de bine se potriveau.
De ce stăruise oare Anghelos atâta să-i facă fericiţi? Numai din cauză că
sora lui era nefericită? Chiar dacă asta ar fi fost de ajuns, nu era numai atât.
Se zbătea neobosit pentru binele insulei, alerga, dăruia şi bani la nevoie.
Nici purtarea asta nu era potrivită celor de vârsta lui. Dacă dovedea atâta
bunătate prin tot ce făcea, pricina, ascunsă, era alta: suferind cumplit că o
pierduse pe Rulio, voia să uite, să-şi ocupe mintea cu altceva, ca să nu mai
fie măcinat de chinul dragostei. Cu cât trecea vremea şi nunta se amâna din
diferite pricini – ba aşteptau să se întoarcă tatăl ei dintr-o călătorie
îndepărtată, ba muri mama lui Dominikos – cu atât se chinuia mai mult. În
suflet i se cuibărise speranţa deşartă că poate logodna se va rupe şi toate se
vor aranja spre binele lui. Se va duce el la uşa ei s-o peţească. Ceasuri în şir
se amăgea, cu speranţa asta. Alteori, când simţea că e cuprins de şuvoi,
dorea să se termine cât mai repede totul şi să o vadă mireasă în biserică, să
nu mai creadă în himere şi să-şi poată privi soarta în faţă. Desigur, chinul
ăsta îl îndura singur, fără să spună vreo vorbă cuiva. Nici lui Mathios, care
bănuise ceva, nu-i mărturisi nimic. Nu numai fiindcă socotea totul zadarnic,
dar şi pentru că nu dorea, din egoism, să recunoască victoria celuilalt. Cu
cât trecea vremea, i se aprindea duşmănia. Ascunsă, nemărturisită, începu
să-l urască pe Dominikos, justificându-se în sinea lui că prietenul i-o furase
pe cea care era ca şi nevasta lui. „Nu se poate să nu fi ştiut că o iubeam – îşi
zicea – şi totuşi s-a grăbit să mi-o ia tâlhăreşte. A înşelat-o“. Alteori se
ruşina de acest sentiment – să-ţi duşmăneşti prietenul – şi atunci se îngrijea
de ceilalţi şi dădea o mână de ajutor oriunde i se cerea. Sufletul însă îi
sângera, chinul care îl măcina era cumplit.
Dominikos, în schimb, nu bănuia nimic din toate acestea, nici prin cap
nu-i trecea. Îi arăta prietenia lui caldă, nestăvilită, ca şi înainte şi prin
ignoranţa lui îl obliga şi pe Anghelos să-i răspundă la fel. Astfel, într-o
dimineaţă, când se ducea cu trăsura la arsenal, îl întâlni pe Anghelos în
drum, îl strigă şi acesta urcă, n-avea încotro. Fiind o zi însorită şi plăcută, se
plimbară puţin pe faleză. Discutau de una, de alta, privind scheletul
corăbiilor la care lucrau meşterii. Ciocanele lor răsunau în sufletul lui
Dominikos ca un cântec. Oprindu-se în faţa unui mic caiac Dominikos
întreba cât va costa. Când i se răspunse, se întoarse spre Anghelos:
— Ce-ai zice să-l cumpărăm împreună?
— Ce să facem cu el? răspunse Anghelos mohorât.
— Să-l ţinem pentru sufletul nostru. Când ni se năzare, să plutim.
Nu era vorba de preţ ca să stea pe gânduri. De teama să nu dea de bănuit,
prin refuzul lui, Anghelos acceptă. Căzură la învoială şi fixară ziua când să
vină să-l vadă. La despărţire însă se căi. Începuse deja să se gândească că
Rulio şi Dominikos vor urca pe vas, iar acesta îi va cânta la chitară. Ideea
asta îi sfredelea creierul. Dar nu mai putea să-şi retragă cuvântul dat. Cu cât
treceau zilele, gândul că-i făcuse un hatâr rivalului său îl scotea din sărite.
După două săptămâni simţea că se sufocă în Syra. Hotărî atunci să se
îndepărteze puţin, să se ducă în Mykonos să stea de vorbă cu Mathios.
Cum îl văzu, prietenul intră la bănuieli. De ce să fi venit Anghelos aşa
tam-nesam? Ce chin l-o fi mânat la drum? Nu-l întrebă, de teamă să nu-l
pună din nou într-o situaţie neplăcută. Îl lăsă să facă ce poftea, nădăjduind
că în cele din urmă îşi va spune singur păsul. Nici despre maică-sa nu mai
aduse vorba, când rămaseră singuri. Pomeni doar vag despre alte întâmplări,
despre mărinimia şi înţelegerea pe care trebuie să le arătăm fiecare pentru
greşelile celorlalţi. Anghelos însă nu pricepea unde bătea prietenul său.
Fuga mamei lui era o istorie pe care se lupta demult să n-o mai citească,
nădăjduind să se stingă de la sine. Surd la orice aluzie, de neînduplecat dacă
ar fi fost vorba de iertare. Încă nu-şi dădea seama de patima care-l rodea.
Astfel, în zilele petrecute la Mykonos se bucură la căldura cu care-l
înconjură familia prietenului său. Ariadnei tocmai i se apropia sorocul să
nască, iar cele cinci surori ale ei veneau în fiecare dimineaţă să vadă ce
face; să-i dea o mână de ajutor la gospodărie. Asta îl încântă nespus pe
Anghelos. Ce noroc avea Mathios că nimerise printre oameni cumsecade şi
potoliţi! Nu numai neamurile nevesti-sii, dar întreaga insulă îl îndrăgise. Îi
răsplăteau, ai fi zis, bunătatea. Oriunde era nevoie de el, în caz de boală, de
accident, nu pregeta să dea o mână de ajutor. Îşi pregătea singur leacurile
din plante, din rădăcini. Era născut pentru a fi doctor. Chiar dacă nu
studiase, intuiţia lui nu dădea greş. Dar, în loc să câştige de pe urma
meseriei, scotea abia cât să-şi ţină casa. O duceau binişor, n-aveau a se
plânge. Adesea refuza să fie plătit, mai ales când era vorba de oameni
sărmani, lucrători cu ziua. Unii, însă, în loc de bani, îi dădeau ce aveau:
lapte, brânză, ouă, miere, peşte, vânat. I le dăruiau cu dragoste, din suflet.
Iar el, văzându-i atât de chinuiţi, îi era ruşine să le primească. Însă a doua zi
le găsea în prag şi n-avea încotro. Asta era viaţa lui…
A fost o vreme când toate mergeau de minune. Era un sfârşit de vară
blând. Soarele dogorea insulele fără arşiţă şi le oglindea în apa limpede a
mării, unde mitocurile albe şi casele erau împodobite cu florile adâncului.
Dacă te uitai mai bine cu ochii orbiţi de lumină, vedeai peşti ieşind pe uşile
caselor şi homari închinându-se la icoanele bisericilor… Şi alte lucruri
ciudate desluşeai în oglindirea uscatului în mare, aşa cum în vis cele
adevărate se amestecă adesea cu cele incredibile. Totul te împingea în acest
sfârşit de vară la visare. Nu numai în Syra şi în insulele din jurul ei, dar în
întreaga Grecie. Speranţele începeau să zâmbească. În vara aceea la palat
regina adusese pe lume un moştenitor pe care-l botezară Constantin, nume
ce marcase destinul grecilor. Fiindcă – se spunea în popor – dacă-i fusese
scris neamului nostru să coboare toată scara nenorocirilor până la sclavie cu
un Constantin, acum îi va fi dat tot cu un Constantin să urce spre glorie,
spre libertate deplină. Acesta îl va conduce pe cea dintâi culme, aducându-i
lumina Renaşterii, pe care o stinseseră turcii. El va reda Greciei măreţia de
odinioară. Iată că încă din leagăn începură să apară semne de bun augur. În
privinţa Cretei cele trei mari puteri luară măsuri care arătau că-i vor aduce,
poate încet, dar sigur, eliberarea, să intre şi ea ca o fregată în flota Greciei
libere… Aşa judeca poporul şi aceste năzuinţi îi insuflau şi forţa să lupte.
Însă toţi, şi familii şi indivizi, oricâte chinuri i-ar fi apăsat şi oricâte dolii
s-ar fi abătut, se îndreptau încrezători spre lumină, spre o viaţă mai bună. În
Syra asta se vedea pe zi ce trecea. Toate îi mergeau din plin. Oamenii se
căpătuiau, înălţau case arătoase…
Din grupul vechilor prieteni, Anghelos şi Ghiorghis reuşiră din plin în
afaceri. Anghelos a fost chiar mai norocos, deoarece îl luase asociat şi pe
Antonis şi nu mai avea nicio grijă; putea să lipsească oricât, că toate
mergeau strună. Dar nici Mihalis şi Dominikos nu se lăsau mai prejos.
Primul devenise deja tatăl a doi copii şi avea de gând să facă şi alţii, al
doilea hotărâse nunta, voia să ajungă şi el gospodar. După ziua Crucii se va
duce mire la biserică. Pregătise toate cele trebuincioase nunţii cu o lună
înainte. Isprăvise casa unde va locui cu Rulio, o mobilase şi poftise lume
multă la nuntă. Cumpără în parte un vas şi un loc cu viţă de vie ca să aibă
butoiul de vin acasă. Caiacul pe care-l tocmise cu Anghelos nu era încă
gata. Mai meştereau la el. Se ducea la arsenale, îl cerceta şi-i zorea să-l
termine. Voia să-l aibă înainte de nuntă şi pe acesta. Să-l împodobească şi
Rulio cu tatăl ei să urce la bord ca să meargă până la cheiul de la biserică.
Iar el o va aştepta şi-o va conduce înăuntru. Astfel le plănuise pe toate. Şi
iată, în ajunul nunţii, îl văzu gata, îl achită şi-l pofti pe Anghelos să urce, să-
i facă botezul împreună.
Porniră într-o sâmbătă după-masă. Vasul mirosea a lemn proaspăt vopsit.
Cu cât se îndepărtau de chei, insula se cufunda în ceaţă argintie. Dominikos
se duse şi se aşeză la proră, unde cerul părea o grădină plină cu trandafiri.
Caiacul plutea în voie, cu pânzele deschise. Viitorul mire n-avu de lucru şi
începu să trăncănească, să se laude de parcă soarta care stătea de strajă pe
caiac l-ar fi îmboldit. Vorbea fără chibzuială, ca un prieten către prietenul
său de încredere. Spuse că la început Rulio se purtase cu răceală dar că prin
căldura lui izbutise să şi-o apropie, astfel că devenise suflet din sufletul lui.
Vorbea şi nu vedea, nesocotitul, că mărturisea rivalului fericirea pe care i-o
răpise. Începu să-i înşire câte aştepta el de la căsnicie. Anghelos nu scotea o
vorbă. Ştia că pierduse jocul şi, plin de demnitate, tăcea. Însă în sinea lui
clocotea de mânie. Ferească Dumnezeu, să nu întindă celălalt coarda, prea
tare, pentru că nu ştia dacă va putea să se stăpânească. În anumite momente,
cu vuietul mării stăruindu-i în urechi, avea impresia că cel care flecărea
astfel nu era prietenul lui ci un ticălos care-i răpise iubita iar acum îşi bătea
joc de el. Dorea atât de mult să i se întâmple o nenorocire, încât parcă o
provocă. Vântul se stârni dintr-o dată şi ridică un val uriaş. Caiacul se
zgudui, cât pe-aci să se scufunde. Catargul coborî brusc şi pânza se dezlegă.
Dominikos se repezi s-o lege. Dar vasul se zgudui din nou, de parcă apa îl
atrăgea în vârtejul ei. Anghelos se sperie şi-şi aminti că la fel păţiseră cei
patru prieteni în ziua aceea când îi prinsese furtuna pe mare. Îl văzu pe
Dominikos cum încerca să se ţină drept în picioare la proră dar, din pricina
zguduiturii, căzu în apă. Striga nefericitul, se chinuia să se agaţe de vas,
deoarece îşi dăduse seama că se afla într-o bulboană. Dacă nu apuca să se
agaţe imediat, adâncul îl va înghiţi. De aceea ţipă sălbatic, poate prietenul
se va repezi să-i arunce o funie să se prindă. Dar acesta, ca şi cum n-ar fi
simţit primejdia, n-ar fi văzut că clipele îi sunt numărate, întârzia să-i sară
în ajutor. Sau poate n-o fi auzit din cauza vuietului mării, a vântului care se
înteţise? Dar nu-l vedea oare cum se lupta cu valurile? Ce mai aştepta ca să
iasă din încremenirea lui? Anghelos găsi într-un târziu funia şi-i dădu
drumul în apă, dar mâinile lui Dominikos nu mai avură forţa s-o caute în
vâltoare. Când Anghelos încercă să întoarcă vasul să se apropie de el, era
deja prea târziu. Neputincios, prietenul nu mai făcea nicio sforţare să se
agaţe. Marea îl târa nerăbdătoare în hăul ei. Preţ de două secunde chipul se
mai zări sub apă, ca sub un cristal, cu ochii scoşi din orbite de groază. Două
secunde doar, câte erau de-ajuns ca să i se întipărească prietenului în minte
ochii înecatului şi să-i răsune în veci în urechi strigătele lui. Abia când
acesta dispăru, îşi reveni şi Anghelos din stupoare. Scoase un urlet atât de
sfâşietor, de parcă ar fi fost înjunghiat. Îşi izbea tâmplele cu pumnii când îşi
dădu seama că era vinovat de moartea prietenului său. Nu numai că o
dorise, dar o şi înlesnise prin încetineala lui, ca şi cum el ar fi pus-o la cale.
Prima reacţie a fost remuşcarea. I se părea că-l aude strigând din adânc şi
mila îl copleşi. Plângea căindu-se amarnic. Se apleca, iar se ridica şi
izbucnea în hohote de plâns, fără a îndrăzni să privească spre cer, Stătea
încremenit, cu ochii închişi. Nu se gândea că vasul era încă în derivă.
Plângea şi nu mai voia să ştie de nimic. Într-un târziu, începu să se
gândească şi să arunce în cârca celuilalt răspunderea nenorocirii. Se simţi
ceva mai bine. Niciunul nu era de vină. „Aşa a vrut soarta”, conchise şi
deveni alt om. Se gândea acum ce va povesti, cum se întâmplase necazul.
Dacă spunea adevărul, îl va crede oare cineva? Dar Rulio? Trebuia să
născocească altceva.
Rămase mult timp în larg, chibzuind în pustietatea nopţii care se lăsa
încet. Va izbi vasul de uscat, chipurile ca şi cum n-ar fi văzut ţărmul din
cauza întunericului şi va spune că au eşuat, iar el a ajuns singur la mal. Va
apărea în oraş, fără suflu, ca şi cum s-ar fi luptat ceasuri în şir cu valurile.
Se va preface şocat de faptul că-şi văzuse prietenul înecându-se sub ochii
lui fără să-l poată ajuta. Întunericul îl ajută să împlinească ceea ce plănuise.
Izbi caiacul de stânci şi începu să înoate ca să ajungă la uscat. Să fi înotat
vreo două ceasuri. Când se apropie, răzbătu până la el dangătul clopotelor
de seară. Teama de a nu fi cuprins din nou de sentimentul vinovăţiei şi
instinctul supravieţuirii îi alungară repede gândurile negre şi-i aprinseră
dorinţa de a reuşi. Se luptă încă cu valurile până ajunse la ţărm. Se prăbuşi
pe alge istovit, ca să capete curaj. Dar de atâta oboseală îl cuprinse somnul.
Târziu după miezul nopţii doi-trei pescari care trecură pe-acolo îl văzură şi
începură să-l zgâlţâie, crezând că e înecat. Îl treziră şi ei aflară primii
povestea pe care o ticluise pentru toţi…
— Unde e Dominikos al meu? îl întrebă Rulio cu sufletul la gură pe
Anghelos, îndată ce apăru şi începu să-i povestească ce păţiseră.
Era nerăbdătoare să audă numai dacă a scăpat, dacă trăia. Nu-i păsa că s-
a scufundat caiacul. Iubitul ei să fie sănătos, că vor cumpăra altul. De aceea,
presimţind parcă nenorocirea, îi porunci:
— Vorbeşte!
Anghelos se văzu nevoit să ajungă la ce era mai greu. Îşi puse capul în
piept şi răspunse:
— S-a pierdut… s-a înecat…
Pregătise şi alte vorbe: „M-am luptat, am încercat să-l salvez, dar…“ –
dar erau inutile. Rulio nu mai stătu să-l asculte. Scoase un urlet de parcă ar
fi fost înjunghiată şi se năpusti în camera unde totul era pregătit de nuntă –
cununiţă, haine, daruri. Urla întruna de credeai că nu se va mai opri. Se
învârtea prin încăpere ca o căprioară ce căuta să găsească o spărtură în
perete să scape de vânător. Gemea nefericita, adânc rănită de trăsnetul care-i
dezrădăcinase sufletul. Anghelos nu se duse după ea. Plecă înspăimântat de
teamă ca fata să nu-l întrebe ceva care să-l facă să-şi dea în vileag
netrebnicia. Se duse acasă, unde tatăl şi sora lui vărsau lacrimi de bucurie că
scăpase. Nu mai avea glas. Groaza îl stăpânea încă. Nici pentru familia lui
Dominikos nu avu mai multe de adăugat. Le povesti totul în două vorbe. Iar
ei, văzând cât era de tulburat, îl compătimeau şi pe el pentru cât suferise.
Aşa s-a depănat povestea naufragiului, care semăna cu cele care s-au mai
întâmplat şi cu altele care se vor întâmpla în insulele din Egee. Nu era neam
care să nu aibă pe cineva drag mort înecat. Syra nu mai contenea să depene
ce soartă avusese nefericitul logodnic care-şi cumpărase un vas şi, la prima
ieşire în larg, acesta să-l târască în iad chiar în ajunul nunţii. Le era milă şi
de Rulio, rămasă văduvă înainte de a fi mireasă. La slujba de pomenire stătu
alături de fraţii lui, îmbrăcată şi ea în negru. În faţă erau prietenii celui
dispărut, înlăcrimaţi. Primul şi cel mai apropiat, Anghelos. Şi el cu ochii
împăienjeniţi de lacrimi. Dar printre lacrimi privirea lui, îndrăgostită în
taină, o cerceta pe Rulio şi căuta să-i vadă sub basmaua fină ochii; voia să-i
dea de veste, fără ca lumea să bănuiască, să nu fie deznădăjduită, deoarece
în curând el îi va aduce din nou bucurie. Se duse cu gândul la cele pe care le
pregătea. Uneori îşi revenea şi îşi dădea seama că e la parastas. Dar în
clipele acestea, raţiunea îi arăta că fusese vorba de crimă şi atunci respiraţia
i se tăia, transpiraţia îl năpădea. Nu rezistă în biserică până la sfârşitul
slujbei. Ieşi să respire aer curat. Îşi şterse faţa. Suferea. După puţin, ieşiră şi
ceilalţi dinăuntru. Împărţiră colivă. Însă el o ţinu strâns în mână şi, când
rămase singur, o aruncă la păsări, ca şi cum le-ar fi cerut să-l ierte şi pe el.
În ultima vreme păsările se răriseră. Le alungase seceta, fiindcă treceau
anotimpuri în şir fără să plouă. Pământul era uscat iar păsările nu găseau o
picătură de rouă să se răcorească. Seceta chinuia mult şi lumea. Nu numai
în Syra, ci şi în insulele din jur, Cicladele. Unde te duceai nu se vorbea
decât despre asta. Făceau slujbe ca să cheme ploaia. Chiar dacă ar fi plouat
cu găleata şi s-ar fi abătut furtuna, tot ar fi binecuvântat-o. Uneori se
strângeau pe cer câţiva nori, dar se împrăştiau fără să cadă o picătură.
Îngrijorarea oamenilor sporea. Doar la Anafi se întâmplă o minune. Acolo,
pe un ţărm pustiu, trăia un pustnic, un om tânăr, pe nume Calinic. Se hrănea
din pescuit şi cu ceea ce-i dăruiau pescarii în trecere, ulei, un codru de
pâine, fructe. Credinţa îi era atât de puternică încât toţi îl socoteau sfânt.
Unii se ducea şi-i cereau să facă rugăciuni şi pentru ei. Erau convinşi că
Dumnezeu îl auzea. Acesta, văzând că viaţa insulei atârna de norii care se
împrăştiau. Într-o zi când se strânseră câţiva deasupra lui, îngenunche şi
spuse o rugăciune pentru ploaie. Cum ridică mâinile spre cer, începu să
picure. Norii se tot lungeau, fulgeră şi izbucni ploaia. Adăpă din belşug
sufletele, rădăcinile, înmuie pietrele. Se duse vorba în împrejurimi despre
minunea lui Calinic. Se gândeau de ce e în stare un suflet curat.
Asculta aceste lucruri şi Anghelos. Oricât ar fi încercat să nu le ia în
seamă, tot îl stânjeneau. Se gândea la sufletul lui păcătos. În aceste zile sosi
Mathios din Mykonos. Era întristat de nenorocirea ce i se întâmplase. Avea
ochii împăienjeniţi de lacrimi. Unul din gemeni murise înainte de a împlini
trei ani. Atât de tragic, că nici duşmanului să nu-i doreşti o asemenea
moarte. Se duseră să-i ureze sănătate unui meşter de case de ziua lui şi
copiii se jucau în curte. Mai departe era o groapă adâncă unde se stingea
varul. În joaca lor, copiii se apropiară de groapă şi unul din gemeni alunecă
în var. Părinţii îi auziră strigătele şi se repeziră într-acolo. Mathios se aruncă
în groapă să-şi scape copilul. Dar era prea târziu. Îl scoase afară mort. Şi
tatăl avea arsuri pe trup. Jeliră toţi, plânse întreaga insulă. Rude şi prieteni
însoţiră coşciugul, dar pe mamă n-o lăsară să intre în cimitir, fiindcă i se
apropia sorocul să nască. Mathios îşi isprăvi trista poveste şi adăugă că au
astupat groapa, să nu mai bântuie pe-acolo nenorocirea. Vecinii puseră în
locul acela şi iconostas să ardă o candelă în amintirea copilului.
— Care din ei a murit? întrebă Anghelos galben ca ceara.
— Tasula, pe care ai botezat-o tu.
Anghelos ghicise de la început că era vorba de fina lui. Dar Mathios
continuă:
— … Ascultă… Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă gândese mai mult. Cred
că toate se întâmplă după voia lui Dumnezeu. El ne dă copiii, el ni-i ia. Ai
fost, cum se spune, părintele de suflet al fiicei mele. Aş vrea să fii din nou.
— Ce vrei să spui? îl întrebă Anghelos cuprins de teamă.
— Să ne botezi copilaşul care ni s-a născut. Şi Ariadni te roagă.
Anghelos tresări, dădu să spună ceva. Nu voia să arate că-i era teamă.
Răspunse doar, cât putu mai liniştit:
— Nu. Alegeţi un altul.
— De ce? se miră Mathios.
Văzând nedumerirea prietenului, adăugă:
— Nu sunt eu pentru Taină. O să-ţi explic altădată. Nu mă ascund de tine.
Însă acum fă ce-ţi spun.
Părea tulburat. Era pe vremea când începuse să-şi judece sufletul cu
asprime. Acum ştia că prietenul nu se înecase din cauza întârzierii lui, ci
fiindcă aşa dorise el. Înecul fusese din vina lui. Îşi dădea seama prea bine.
Din pricina vinovăţiei, se simţea nevrednic şi se temea să nu le poarte
oamenilor ghinion.
Totuşi… Din planul pe care şi-l făcuse nimic nu se împlini…

Capitolul IX

— NU ŢI-AM SPUS ATUNCI CÂND ţi-am adus trista veste că s-a

înecat fiindcă nu era momentul potrivit. După aceea am tăcut, lăsând să se
mai potolească durerea. Toate odată nu se poate, aşa judecam. Dar, cu cât
trec zilele, simt că nu mai pot amâna. Este rugămintea mortului şi dorinţa
prietenului către prieten. Pentru mine este asemenea unei porunci căreia mă
simt dator să mă supun. Şi nu de silă, ci cu bucuria pe care o dă sentimentul
datoriei sfinte. Iată, Rulio, ce mi-a strigat Dominikos în ultima clipă, cât a
putut de tare: „Anghele! Ţi-o las pe Rulio a mea! Ia-o tu de nevastă! Spune-
i să nu te refuze, fiindcă numai astfel o să-mi găsesc liniştea…” Abia apucă
să rostească acestea, că marea l-a târât în adânc, cum ţi-am povestit, îţi spun
acum şi asta şi hotărârea îţi aparţine. M-ar uşura gândul să ştiu că i-am
împlinit ultima dorinţă. Cât despre dorinţa lui, care este şi a mea, ar fi
trebuit desigur şi tu să-ţi fi dat seama. Aşa că nu mai am nimic de adăugat.
Tu ai, îţi repet, ultimul cuvânt.
Astfel, potolit şi convingător, i le înşiră când se duse acasă la ea. Zile în
şir chibzuise, le pusese cap la cap şi când fu sigur că totul e gata, îi dădu de
veste că ar vrea să-i facă o vizită. Iar ea, fiind vorba de prietenul ales al
iubitului ei, îl primi. Îl pofti în sală şi când îl văzu cu ochii înlăcrimaţi, nu se
stăpâni nici ea, se aşeză pe un scaun şi plânse mută un timp. Până când îşi
dădu seama că nu se cuvenea să plângă, scoase batista, îşi şterse lacrimile şi
strigă slujnicei să aducă o cafea musafirului. Acesta sorbi o înghiţitură, ca şi
cum ar fi vrut să aibă mintea trează ca să-i poată spune ce vânt îl abătuse pe
acolo.
Gândul la vizita aceasta îl chinuia de trei luni. Vorbea încet, sacadat, ca şi
cum nu şi-ar fi revenit încă. Ascultându-l, fetei i se făcu milă de el. Din
vorbele lui înţelese iubirea adâncă ce-i lega pe prieteni, astfel încât cel care
dispărea să hotărască pentru celălalt, iar acesta din urmă să accepte, să
făgăduiască. Când Anghelos termină, Rulio nu-i răspunse. Avea nevoie de
puţin răgaz să chibzuiască, să judece ce trebuie să facă. Era încă devreme ca
buzele ei să rostească un alt „da“.
— De asta să nu te temi, îi spuse Anghelos. Nu faci decât aşa cum ţi-a
cerut el. Îl respecţi. Aşa vor socoti toţi.
O lăsă. De teamă să nu ajungă cumva la hotărârea contrară, avusese grijă
ca lumea să-l vadă că se duce acasă la ea, spusese şi de ce. Iar când din
şoaptă în şoaptă, se va răspândi dorinţa mortului, unii o vor îndemna să nu-l
alunge pe Anghelos, ci să se supună soartei. Se întâmplă totul aşa cum
chibzuise Anghelos. Veniră la Rulio prieteni şi vecini şi-o sfătuiră. De ce să
nu se mărite cu cel ales, înzestrat cu atâtea calităţi? Rulio se învoi. Cu
condiţia ca nunta să se facă în linişte, la un an de la naufragiu.
Timpul zbură repede. Dar lui Anghelos i se păru lung, fiindcă îl măcina
dragostea care-i devenise patimă. Ardea de dorinţa s-o aibă şi nopţile se
trezea şi număra câte ceasuri îi mai rămăseseră până la nuntă, de teamă să
nu se întâmple între timp vreo nenorocire. Avu înţelepciunea să se poarte
cum trebuie. Nici nu se ducea în fiecare zi s-o vadă, nici nu-i vorbi vreodată
de dorinţa lui. Lăsă totul să curgă liniştit. În duminica nunţii pe faţă i se
aşternu un zâmbet de triumf că izbutise s-o câştige. Noaptea, când rămaseră
singuri, în patul nupţial, nu se mai putu stăpâni şi o îmbrăţişa cu atâta foc
încât ea, mirată, îl întrebă:
— Spune-mi Anghelos, mă, doreai dinainte?
— Nu, veni răspunsul. Acum încep.
Părea că a convins-o. Se întinse lângă ea şi stinse lampa. Chipurile li se
pierdură în beznă. Şi-şi lăsară sufletele slobode în voia dragostei.
Era o căsnicie reuşită. La început nu apărură niciun nor şi nicio umbră de
remuşcare. Anghelos, învingător, îmbătat de victoria lui, părea fericit. Se
bucurau şi ai lui. Astfel încât unchiul Lukas îl luă de exemplu şi-i spuse
fiului său, lui Ghiorghis:
— Vezi, şi vărul tău, care e mai mic decât tine, şi-a făcut casa lui. Numai
tu ai rămas de căruţă. Ce mai aştepţi? Ţi-a sosit şi ţie vremea de însurătoare.
Vedea că primul lui născut păşise pe 30 de ani şi, cu cât trecea vremea, i-
ar fi fost tot mai greu să se însoare. Toate se fac la timpul lor. Aveau
exemplul lui Apostolos Vitsoris care se însurase târziu şi iată ce păţise:
nevastă-sa văzuse diferenţa de vârstă şi-l părăsise. Acest lucru îl spunea în
ascuns de Elisabet, nevastă-sa, ca să n-o supere, după atâţia ani, cu
nelegiuirea surorii ei. Dar orice i-ar fi spus să-l înduplece pe Ghiorghis, era
în zadar. El se gândea că se făcuse vinovat de sinuciderea Irinei şi se purta
ca şi cum şi-ar fi pedepsit părinţii, nu voia să audă de însurătoare. Avea
felul lui de a pedepsi pe cei care uciseseră fata pe care o iubise. Păcatul
trebuie plătit. Altminteri vor urma şi altele şi nevinovaţii se vor îneca. Vai
de capul lumii dacă amuţeşte conştiinţa celor care au greşit într-un fel sau
altul.
Totuşi, concluzia asta nu-l atingea încă pe Anghelos, care se simţea
îndreptăţit la bucurie, de parcă toate s-ar fi întâmplat aşa cum îşi dorise. Să
o iubească, să o ia de nevastă, fără să se amestece vreun alt prieten. Moartea
lui Dominikos era acum un subiect închis. Toate se aranjaseră de la sine.
Anghelos nu mai ştia cum să-i facă pe plac lui Rulio. O umplea de daruri.
Dădea impresia că e neliniştit să nu apară din nou rivalul. Astfel, îi propuse
să meargă în călătorie la Smirna, un oraş vestit pentru frumuseţea lui.
Trimise deja scrisoare colaboratorilor săi de-acolo ca să-l aştepte. Toţi îi
răspunseră că-l primesc cu plăcere. Aştepta doar să se îndrepte timpul, să
vină primăvara. Dar până atunci se întâmplară şi altele în Syra.
Cele mai importante evenimente care se întâmplă în orice loc sunt
naşterea şi moartea. Hotare pe ogoarele vieţii care închid totul; fiecare
naştere este ca o uşă care va rămâne deschisă până când moartea va sufla şi
o va închide.
Adevăruri vechi de când lumea. Şi dacă par simple ca apa pe care-o bei
în fiecare zi, nu încetează să fie vitale. Cât poţi trăi fără apă? La fel şi cu
adevărurile, nu le poţi dispreţul.
Aceste gânduri îi năpădiră pe cei din cartierul Vapoarelor, când se
întâmplă o nenorocire neaşteptată. Sfârşitul dramatic al unei fetiţe de 5 ani.
Era singura odraslă a unor oameni bogaţi şi frumoasă de pica. Într-o zi când
familia se afla la casa de la ţară, la Poseidonia, fetiţa se juca privind în
cisterna din curte. Admira crinii de apă, nuferii care pluteau, iar înăuntru
broaştele, peştii aurii… O vrăjeau, ai fi zis, peştii care se mişcau în apă ca
nişte scântei, ca nişte felinare, ca şi cum ar fi atras-o în jocul lor. Fata se
înşelă, se aplecă şi, nefiind nimeni în preajmă s-o prindă, căzu în apă. Se
înecă. Ai ei o căutară zadarnic peste tot în împrejurimi şi pe drum. Până
când, într-o seară, broaştele începură să orăcăie într-un chip neobişnuit.
Părinţii se speriară. Aprinseră îndată felinare şi luminară cisterna. Văzură
doi licurici ce sclipeau printre alge, ochii copilului. Puseră scara, o scoaseră.
Vântul morţii suflase de timpuriu şi închisese uşa.
Întregul oraş jeli dispariţia copilei. Credeai că n-o să mai aibă lacrimi
pentru cei în vârstă care îşi aşteptau sfârşitul. În aceeaşi lună muri
Apostolos Vitsoris. Tot ce făcuse el în viaţă făcuse cu inimă largă. În ultimii
ani se convinsese că cea mai rea pagubă la bătrâneţe era mânia care alungă
liniştea; bătrânul trebuie să se poarte blând, să-şi uşureze sufletul ca sa
poată pleca liniştit în cer; patima îl înlănţuie, îl împovărează. Toate aceste
gânduri se vedeau şi în purtarea lui. Era întotdeauna senin şi cu inima largă.
La fel arăta şi cu două zile înainte de a-şi da sufletul, când înţelese că Rulio
aştepta copil. Îl chemă în cameră pe fiul lui şi-l întrebă:
— Te-ai gândit cum o să-ţi botezi copilul?
— Apostolos, îi răspunse acesta ca să-i facă plăcere.
— Şi dacă e fată, băiete? Asta vreau să aud.
Anghelos se miră, şovăi:
— Nu m-am gândit.
Însă bătrânul hotărî:
— Să-i dai numele mamei tale. Aşa se cade.
Voia să-i smulgă făgăduiala, şi odată cu ea şi spinul care i se înfipsese în
inimă. Totuşi nu-l zori, îl lăsă să chibzuiască şi singur.
A doua zi îşi dădu sufletul. Bine că apucase să arate că nu-i mai purta
pică nevestei. Se duseră la înmormântarea lui toţi care-l cinsteau. Printre ei
şi Ariadni Vitali, care veni singură, fiindcă soţul ei era ţintuit la pat de o
durere de şale. O tristeţe nedefinită o stăpânea, semn al dorului ce-o
mistuia. Văzându-i pe Ghiorghis şi Mathios lângă îndoliatul Anghelos, se
gândi şi la celălalt prieten al lor care lipsea, fiul ei, şi se înnegura. L-ar fi
dorit alături de ei. Amintirea o răni şi o împinse să ceară veşti despre el. Se
apropie de Mathios şi-i vorbi cât putu mai simplu.
— Iar v-aţi strâns, voi prietenii de odinioară.
— Din păcate, la nenorocire.
 — Se duc şi cei în vârstă. Dar cel mai rău este de tinerii care se duc.
Mathios o privi nedumerit. Aşteptă să continue.
— Îţi aminteşti, eraţi patru în grup.
— Da. Ne lipseşte Sifis.
Iar ea, chipurile, indiferentă:
— Ce s-a întâmplat cu el? V-a mai scris?
— Niciodată. Însă s-ar putea să trăiască, cine ştie?!
La fel îi răspunsese anul trecut şi Ghiorghis, când se întâlniseră
întâmplător şi adusese discuţia despre viaţa lor dinainte, atunci când erau
ţânci şi se jucau în praful drumului. „Aţi aflat ceva despre el? V-a scris?“, îl
întrebase şi pe el. „Niciodată. Însă s-ar putea să trăiască pe undeva”.
Discuţia se închisese aici, ca şi acum. Îi era teamă că, dacă ar fi stăruit, să
nu se trădeze. Dar acum nu era momentul potrivit. Când ajunseră în dreptul
căsuţei sărăcăcioase a lui Sifis, care, pustie de ani, se năruia, veni din nou
vorba de el. Ghiorghis spuse că proprietarul ei o vindea iar. Cumpărătorul
voia s-o transforme în cafenea. Un gând începu atunci să sfredelească
mintea femeii; Din răspunsul acela – „S-ar putea să trăiască” – felinarul
speranţei ei căpătase parcă ulei. Graţie acelui „s-ar putea” al prietenilor se
gândea şi la întoarcerea lui într-a bună zi. Era o femeie coaptă de-acum şi
cum singurătatea bătrâneţii îi bătea la uşă, dorul după fiul pierdut o măcina.
Se gândi atunci să afle ce preţ cerea proprietara căsuţei sărăcăcioase în care
crescuse Sifis.
Însă au năpădit-o necazurile. Boala şi moartea soţului ei. Panaghis Vitalis
făcu pneumonie şi se curăţă repede. Ariadni rămase singură. Fără scop viaţa
ei în ochii altora, dar cu unul ascuns în sufletul ei: să trăiască cu orice preţ
până îşi va vedea fiul pe care nu-l strânsese niciodată la piept. Speranţa
aceasta o însufleţea. Iar când află că în zilele când se prăpădise soţul ei
proprietarul vânduse căsuţa unde trăise Sifis, se înverşuna s-o obţină, de-ai
fi zis că el însuşi îi dădea de veste că o doreşte ca să-i amintească de
tinereţea lui. Îl căută pe cumpărător şi cu preţul pe care-l oferi nu-i fu greu
să reuşească. O reclădi, o mări. Erau unii care se mirau ce-o fi apucat-o pe
văduvă, care n-avea copii şi nepoţi, să cheltuiască atâta pentru o
dărăpănătură. Însă ea, surdă la vorbele lor, îşi vedea înainte de treabă.
Uneori, după-amiaza, când se întorcea de la cimitir, se oprea şi-şi trăgea
sufletul aici. Se aşeza pe gărduleţ, privea iedera ce crescuse şi se căţăra
până la acoperiş, de parcă o uda cineva pe ascuns şi simţea un fel de uşurare
că-i făcuse hatârul copilului ei. Erau ceasuri când îşi amintea de trecut şi
avea impresia că aude dinăuntru gângurit de prunc. N-o mai pizmuia pe
sărmana femeie care-l crescuse şi iubise ca pe copilul ei.
Alături de întâmplările triste, se cuvine să le pomenim şi pe cele care
înveselesc casele oamenilor. Lucia lui Mihalis născu al patrulea copil. Sora
lui, cea mare, începu să-şi logodească fiicele; două în aceeaşi zi: una cu
tipograful care scotea ziarul Cicladelor, cealaltă cu cumnatul lui Mathios,
care aduse din Mykonos tot neamul la logodnă. Bucurii, chefuri ce se ţineau
lanţ. Lumea intrând şi ieşind cu daruri. Toţi împărţeau şi necazuri şi bucurii.
Orice eveniment mai de seamă dintr-o casă era trăit de tot cartierul.
Însă cel care avea darul să vadă mai departe, ca un fel de profet, se
gândea cu îngrijorare la viitor. În forfota lumii se întrevedeau semne care
arătau ce va urma. În vâltoarea lui după câştig – Hermes era patronul oraşul
lui – Ermupolis începuse să piardă, fără să-şi dea seama, o parte din valorile
nepreţuite dinainte. Oamenii începeau să se lăcomească la câştig. Mulţi se
luptau cu ispita înainte de a lua o hotărâre.
În sâmbăta lui Lazăr, Anghelos şi Rulio porniră în călătoria spre Smirna.
Acesta îşi va aminti cât va trăi ziua aceea deoarece, aşa cum se va vedea
mai târziu, călătoria n-a fost întâmplătoare. Parcă o forţă tainică l-ar fi
împins s-o facă. Se întâmplă câteodată astfel de lucruri în viaţă. Iar dacă
uneori judeci şi pui cap la cap lucruri care la prima vedere nu au legătură
între ele, ajungi la concluzia că există o forţă tainică ce ne urmăreşte într-
ascuns viaţa şi ne arată prin semne ce va urma. Omul primeşte uneori
mesaje, pe care dacă le-ar înţelege îndată, ar putea ocoli primejdia care-l
pândeşte. Astfel se dovedeşte neputincios în faţa soartei. Numai unii îşi
închipuie că stelele hotărăsc destinul omului şi încearcă să le desluşească
drumul. Dar aceasta se dovedeşte? Că omul caută cu orice preţ să se
ferească de soarta lui.
De unde am pornit şi unde am ajuns! Să ne întoarcem aşadar la călătoria
la Smirna. Anghelos şi Rulio plecară în zorii sâmbetei lui Lazăr şi ajunseră
a doua zi la asfinţit, când băteau clopotele de seară. Pe chei îi aşteptau
cunoscuţi şi prieteni dintre care unii trecuseră deja prin Syra şi fuseseră
găzduiţi de Anghelos. Acum ardeau de nerăbdare să-i întoarcă ospitalitatea.
După ce i-au întâmpinat cu căldură pe el şi pe nevasta lui, s-au înţeles între
ei să-i aibă oaspeţi pe rând. Se bucurau nespus să primească compatrioţi ca
să arate ce loc important ocupa Grecia în viaţa lor. Chiar dacă în jur se
întindea Turcia, aici, în Smirna, demonul grec, fie şi înrobit, n-avea
astâmpăr, se bucura de darurile vieţii, de parcă ar fi fost liber. Grecii din
Smirna se pricopseau, o duceau bine, aveau conacele, şcolile şi bisericile lor
pe care le înfrumuseţau necontenit. Erau oameni vrednici. Nu numai aici,
dar şi în împrejurimi, în oraşe mai mari şi în sate, în toată Ionia, Eolia, ca şi
cum ar fi încercat să-şi arate rădăcinile gloriei lor de odinioară, din
antichitate până în Bizanţ. Şi dacă am pornit, să ducem cronica mai departe.
De aceea să ne întoarcem la Anghelos şi la Rulio. Din clipa când au pus
piciorul pe cheiul Smirnei, şi-au dat seama că sunt înconjuraţi de prieteni.
De la prima privire văzură cât de frumos era oraşul. În jurul portului se
înşirau case arătoase, iar mai încolo se deosebeau şi altele, între clopotniţele
şi turlele bisericilor. Erau şi minarete. Dar pe acestea nu le băgară în seamă,
tot auzind vorbindu-se greceşte în jur. Oraşul clocotea de viaţă. În prăvălii
găseai toate mărfurile pe care le pofteai: cârciumi, fundaţii, şcoli şi băi, câte
şi mai câte… Să cutreieri zile întregi şi tot să descoperi ceva ce n-ai văzut.
Satele din împrejurimi te întâmpinau şi ele cu aceeaşi ospitalitate. Prietenii
smirnioţi îi conduseră pe tinerii căsătoriţi peste tot. În primele zile, fiind
Săptămâna Mare, toţi posteau. Oriunde porneau la plimbare, aranjau să se
termine masa repede ca să prindă denia. Trăiau printre turci şi se străduiau
să nu-şi piardă credinţa. Ospeţele urmau după înviere. Dar până în sâmbătă
Paştelui, Anghelos avu parte de două surprize. Prima a fost miercuri seară,
după denie. Un cunoscut îi duse la şcoala evanghelică să le arate cât de
strălucit era centrul de educaţie al grecilor de acolo. Cel care-i conducea
pomeni un nume care avu darul să-l scoată pe Anghelos din indiferenţă şi
să-i reamintească răspunderea: Theofilos Kairis. Savantul predase la această
şcoală, pe care o luminase cu spiritul lui. Anghelos legă această amintire de
altele pe care le trăise în copilărie. Îşi aminti de noaptea când îl
dezgropaseră fanaticii, de sora lui părăsită, de poveţele ei. De răspunderea
pe care trebuie s-o aibă fiecare în tot ce face şi mai ales atunci când nu aude
un glas venind din sufletul lui. Numele Kairis îi readuse toate acestea vii în
amintire. Se gândea: cum era acum, când şi le-a amintit? Supus şi statornic?
Ticălos? Vrednic? O privi pe Rulio pe care o răpise de la prietenul lui prin
crimă şi viclenie. Se ruşină. Remuşcarea i se răsuci în suflet ca un cuţit în
rană. Din clipa aceea îşi pierdu buna dispoziţie. Nevastă-sa îl văzu şi seara
îl întrebă:
— Ce-ai păţit? Ai şi obosit?
Nu-i mărturisi adevărul. Se străduia să nu-i mai arate gândurile negre ce-l
năpădeau. Continuă excursiile organizate de gazdele lor. Încerca din
răsputeri să-şi ascundă sentimentul de vinovăţie care îl măcina din nou? Era
ca şi cum cele auzite în aceste zile în biserică despre prietenul trădător şi cel
Ales care s-a jertfit l-ar fi privit îndeaproape şi pe el; recunoaşterea
vinovăţiei îl ardea? Se simţea obosit. Tot căutând să rămână puţin singur să-
şi limpezească gândurile şi să se mai liniştească, spuse că ar vrea să se ducă
la baie. Izbuti să meargă neînsoţit? Se dezbrăcă într-o încăpere, îşi prinse un
prosop în jurul trupului şi trecu în sala încinsă de căldura aburului? Până ţi
se obişnuiesc ochii nu vezi la doi paşi. Anghelos înaintă târându-şi saboţii
pe dale. Găsi o bancă, se aşeză, începu să transpire. Se simţea bine, ca şi
cum ar fi lăsat afară gândurile ce-l chinuiau. Când începu puţin să distingă,
avu o altă surpriză. La început nu-şi crezu ochilor, se gândi că aburii
transformaseră chipul din faţa lui, deoarece nu era cu putinţă ca un mort să
învie şi să-l privească cum îl privea. Se îngrozi, înlemni. Îşi frecă ochii să
vadă mai bine. O clipă crezu că s-a înşelat. Celălalt îşi întorsese privirea în
altă parte şi rămase nemişcat? Anghelos se gândi că nu-l recunoscuse. Dar
curând ochii·i se obişnuită cu aburul şi deveni tot mai sigur. Era stupefiat.
Se apropie şi şopti:
— Lukas… tu eşti?
— Da, frate, îi răspunse acesta trist.
Acelaşi glas, dar mânios. Anghelos bâlbâi:
— Trăieşti?
— Trăiesc…
De fapt, voia să spună „Trăiesc murind…”
Anghelos prinse curaj:
— Trebuie să-mi mărturiseşti ce s-a întâmplat.
Acesta nu-i răspunse imediat. Anghelos se gândi că şovăia de teamă să
nu-l audă cei din jur. De aceea îi propuse grăbit:
— Să ieşim… Să fim singuri.
Lukas îl opri:
— Aşteaptă.
Să aştepte ce? Nu-l lămuri. Peste câteva minute uşa se deschise în grabă
de două-trei ori şi cei care se încălziseră prea tare ieşiră afară. Rămaseră
singuri. Când se asigură că nu-i auzea nimeni, Lukas începu să-i înşire toate
necazurile prin care trecuse. După nenorocirea de la Arkadios, se întovărăşi
cu un alt grup de răsculaţi. La un moment dat s-au trezit încercuiţi de
lefegiii turci care se năpustiră asupra lor, îi măcelăriră. Iar când se aşternu
noaptea, veniră ţăranii din împrejurimi să-i îngroape pe cei căzuţi. Pe el îl
găsiră viu, dar măcelărit, fără piciorul drept şi fără mâna stângă.
 — Iată…
Abia acum văzu Anghelos în ce hal era cumnatul său. Din cauza aburilor
nu reuşise să-şi dea seama. Încercă să-şi ascundă groaza, ca să nu-l
rănească.
— Şi după aceea? întrebă din nou.
— Cum să mă mai întorc acasă în halul în care ajunsesem? Să fiu povară
pentru nevastă-mea? Să o fac şi pe ea sclavă? Nu încăpea discuţie. Am
plecat din viaţa ei. Am eliberat-o.
— Aşa? se miră celălalt care asculta. Te-ai dat mort? Cum ai putut?
— Şi tu ai fi făcut la fel. Când iubeşti, eşti în stare de orice. Nu zic că ţi-e
uşor să hotărăşti. Numai eu ştiu cât m-am chinuit la început. Mă rodea dorul
s-o văd. Numai, despre ea doream să aflu. Despre ea şi fiul meu. O dată am
reuşit… I-am văzut.
— Unde?
Cumnatul era tot mai surprins.
— În biserică, la nunta ei.
— La Tinos?
— M-am ascuns sus. Şi acum o mărturisesc primă dată. La un moment
dat copilul a scăpat şi s-a apropiat de mine. A urcat şi m-a văzut. Dar s-a
speriat.
Anghelos îşi aminti clipa aceea, ca şi cum ar fi trăit-o doar ieri. Îşi aminti
că nepotul s-a întors speriat şi şi-a pus mânuţa într-a lui. Văzând ce
sacrificiu făcuse nenorocitul să dispară din viaţa alor săi, Anghelos îngheţă
când se gândi la ce făcuse el din dragoste. Iar comparaţia, care îi veni fără
voie, îi spori vina. Simţi că i se taie respiraţia.
— Să ieşim, îi spuse lui Lukas, ca şi cum s-ar fi sufocat înăuntru.
— Du-te tu. O să vină să mă ia.
— Totuşi nu mi-ai spus. Cum ai ajuns aici?…
Lukas îl întrerupse:
— La ce ţi-ar folosi?
— Vrei să fac ceva?
— Pentru mine nu. Mă descurc, slavă Domnului. De ea să ai grijă. Să nu-
i spui că m-ai văzut, fiindcă n-o să puteţi să-mi daţi de urmă… Lasă toate
aşa cum s-au întâmplat.
Îi luă mâna şi i-o strânse. Prin asta îl făcu să-i făgăduiască: să nu strice
nimic din ceea ce el hotărâse. Şi cum stăteau goi în aburi, niciunul nu-şi
dădu seama de lacrimile celuilalt. Fiecare le simţea pe ale sale.
 Anghelos ieşi grăbit. În loc să se gândească la cel pe care-l lăsase
înăuntru, cu puţin înainte de a bate clopotele de seară, începu să se
gândească la sine, ca şi cum el ar fi fost cel măcelărit.

Capitolul X

DE CÂTE ORI ÎŞI AMINTEA ACEASTĂ întâlnire, Anghelos îşi dădea

şi mai mult seama ce grozăvie făcuse şi remuşcarea îi sporea. Sacrificiul lui
Lukas îi arăta şi lui ce datorie avea din dragoste: trebuia s-o fi lăsat pe iubita
lui cu cel care venise primul şi care pe deasupra îi era şi prieten. Dragostea
adevărată îl caută pe cel cu sufletul mărinimos. Ea cere bărbatului vitejie,
demnitate, nu să ajungă de plâns. Anghelos ştia prea bine că ar scădea în
ochii nevestei lui dacă adevărul ar ieşi la iveală; iubirea pe care i-o arăta ar
deveni patimă întunecată. Toţi care vor afla de ce-a fost în stare îl vor ocoli.
De aceea, ca şi cum adevărul lui Lukas ar fi fost strâns legat de al lui, nu
suflă nimănui o vorbă că-l văzuse. Astfel, oricât l-ar fi tulburat neaşteptata
întâlnire, când se întoarse la gazda lor se strădui să pară bine dispus. Nici în
zilele următoare, cât o ţinură în chefuri, nici la întoarcerea acasă avu grijă să
nu arate nimic din ceea ce-l tulburase într-atât, puţin înainte de înviere.
Chiar şi după ce se scurseră zile şi săptămâni iar lunile se făceau ani, păzi
cu străşnicie taina. Se străduia s-o ascundă cât mai adânc, ca pe o
întâmplare pe care n-o trăise aievea, ci numai şi-o imaginase în aburul
acela. De câte ori îşi amintea de Lukas, de atâtea ori se simţea şi mai
vinovat. Dacă nu-ţi mărturiseşti vina, aceasta devine povară, foc ce-ţi arde
măruntaiele. Asta i se întâmplă lui Anghelos în anii care urmară. În loc să
se bucure de căsnicie, aceasta îi stârnea numai remuşcare. Văzând cât de
mult se înşelase din cauza patimii lui, se gândea că i se jucaseră numai feste
în viaţă. Până şi copilul, care se născuse la câteva luni după călătoria la
Smirna şi era binecuvântarea lui Dumnezeu în casa lor, îl împinse să se
gândească la ce făcuse. Ceasuri în şir avea impresia că râsul lui ar aduce cu
cel al lui Dominikos şi că ar avea chiar expresia lui. Iar într-o zi, când îl
văzu că atinge cu mânuţele corzile unei chitare, înlemni de teamă să nu-i
semene cumva şi în privinţa asta. Ajunsese să se întrebe dacă el se culcase
cu Rulio sau cel dispărut, care reînvia în ea şi-şi recăpăta locul cuvenit. Însă
de câte ori îi venea un asemenea gând, o simţea lângă el pe nevastă-sa dulce
şi duioasă, copleşindu-l cu iubirea ei. Sentimentul de siguranţă că era iubit
îi alunga îndată îngrozitorul gând. Se liniştea din nou. Numai câteodată
părea obosit, sătul de toate. Dorea înţelegere de la ceilalţi, dar fără să-şi
mărturisească propriul adevăr, să spună cât de pătimaşă îi devenise iubirea
şi unde ajunsese din pricina ei. Astfel, chinul lui îl învăţă să aibă înţelegere
pentru cei stăpâniţi de patimă. Se convinse că omul pătimaş îşi pierde
voinţa. Gândul îi ajungea şi la mama lui, care şi ea fusese împinsă de
patima ei. Începu, pe cât trecea timpul, să fie măcinat de grija ei, să
dorească să-i vorbească, cu speranţa că poate dialogul îi va aduce puţină
mângâiere lui însuşi. Astfel încât, o dată când se întâlnise cu Mathios şi
tăifăsuiau în tihnă despre ale lor, îl întrebă şovăind:
— Spune-mi, ai mai auzit ceva de mama mea?
— Adică ce? începu acesta, ca şi cum i-ar fi înţeles tristeţea.
— Dacă a mai apărut pe undeva?
Prietenul înţelese că Anghelos se chinuie, cuprins de remuşcări. Dacă ar
fi putut, s-ar fi grăbit să i-o aducă. Dar asta nu-i stătea în putinţă. Se
întâmplă însă mai târziu, de la sine.
Într-o noapte, Anghelos, ce călătorea la Atena, se îmbarcase pe un vas ce
venea din Egipt. Ridicase ancora din Ermupolis şi când se lăsă întunericul,
călătorii se grăbiră să se ducă la culcare. Anghelos însă, măcinat de aceleaşi
gânduri chinuitoare, simţea că se sufocă în cabină. Ieşi pe punte, unde se
linişti privind cerul înstelat. Se îndreptă spre proră care era pustie. Se opri
savurând frumuseţea nopţii. Atunci, în semiîntuneric, desluşi o siluetă
feminină venind spre el. Avea mersul mamei lui. Cu cât se apropia de el, se
încredinţa că era chiar ea, în ciuda anilor care se scurseseră de când n-o
văzuse. Se miră că o recunoscu pe loc. Fiind prea târziu să mai ia o
hotărâre, o întâmpină când se apropie şi se opri în faţa lui. Se priviră.
— Eşti bine? îl întrebă cu glasul ei duios.
Iar el pe acelaşi ton blând:
— Dar tu?
Îi zâmbi cu amărăciune:
— Cât pot să fiu de bine după ceea ce am făcut.
În câteva cuvinte îi arătă cât se caia. Părea istovită. Şi îmbătrânită puţin
în ochii fiului cel mare care-i păstra încă în amintire chipul de odinioară.
Avea două cute la colţul buzelor şi părul îi albise la tâmple, semn că viaţa n-
o răsfăţase. Din milă şi din respectul de odinioară, Anghelos nu putea să se
poarte duşmănos. Se arătă amabil, ca şi cum ar fi fost un străin care nu-i
cunoştea trecutul, în ciuda necazurilor prin care trecuse Glykeria Vitsori în
ultimii ani, frumuseţea ei nu-şi pierduse nobleţea. Era de mirare, când o
vedeai şi-ţi aminteai ce-a făcut, cum a fost cu putinţă ca o fiinţă ca ea să se
arunce în prăpastia patimii care-i înăbuşise tot ce avusese mai frumos în
suflet. Nimic nu mai trăda pe chipul ei cât de chinuitoare îi fusese patima.
Părea purificată, nobilă, ca odinioară în casa ei, poate chiar mai mult,
datorită experienţei pe care o căpătase.
— Te duci la Atena? îl întrebă, ca şi cum n-ar fi ştiut de unde să înceapă.
— Da, câteva zile, pentru treburi.
Înduioşat, fiul continuă:
— S-au întâmplat multe de când ai plecat.
Iar ea, întristată:
— Ştiu totul despre voi. M-am făcut luntre şi punte să aflu.
— Şi despre Iannis, mamă?
Întrebarea era singura înţepătură ce-i mai rămăsese din câte îi pregătise
înainte pentru a o judeca, dacă vreodată s-ar fi întâmplat să-i iasă în cale. Ea
o primi blând. Fără voia lui, numai fiindcă aşa simţea, el o numise mamă.
Îşi întoarse capul şi izbucni în hohote. Îşi mărturisea astfel păcatul ei, se
dădea bătută. El, care nu suporta să vadă o femeie plângând – nu i se mai
întâmplase de când îi adusese lui Rulio vestea despre pierderea mirelui ei –
se simţea acum stânjenit să o vadă pe mama lui înlăcrimată şi-i spuse:
— Poate că asta i-a fost soarta.
Mama îşi şterse încet ochii:
— Toate sunt aşa cum ni le scrie soarta. Până şi patima ce te cuprinde din
senin. Spun asta fiindcă aş vrea să-mi arăţi înţelegere. Eşti bărbat cultivat.
Şi aşa judecă-mă mai întâi, nu ca fiu. Ca un bărbat străin şi matur. Dacă n-ai
trăit ceva asemănător, nu se poate să înţelegi ce înseamnă patima.
Fără să vrea, prin mărturisirea ei şi prin îndurarea pe care o cerea, îl duse
cu gândul la propria lui vină, la propriul lui chin, mai întâi al dragostei
oarbe şi apoi al remuşcărilor. Dar ce altceva îl făcea acum să stea fără mânie
în faţa ei, decât o mărturisire nerostită că şi el se cufundase în hăul patimii?
Calmul lui era de fapt înţelegerea pe care i-o arăta. Căutând să compare
peripeţiile şi încercările prin care trecuseră sufletele lor, o întrebă simplu:
— Cum ai petrecut anii aceştia?
— N-o să-ţi ascund nimic. Spune-mi doar atât: ai iubit vreodată,
puternic?
— Da, îngăimă el.
 — Cu pasiune, băiete? stărui ea, ca şi cum el n-ar fi înţeles. Într-atât încât
să nu ai nimic altceva în gând decât ceea ce-ţi porunceşte dragostea? Aşa ai
păţit?
— Da.
— Atunci pot să încep.
Începu să povestească cu sinceritate, fără să ascundă nimic. Iată ce spuse:
Când plecase de acasă, se îmbarcase într-ascuns pe o corabie străină şi
călători la Smirna, unde sosise cel care o făcuse să înnebunească de
dragoste, un arab chipeş care lucra ca hamal la circ. Îl găsi, îi spuse cât îl
iubea. El se arătă indiferent; numai că se simţea măgulit, începu să-şi dea
seama de cât valora, dacă o cucoană străină îl bagase în seamă, îl dorea, iar
din dragoste pentru el părăsise tot ce avusese – casă, rang, familie. Îi spuse
să-şi bage minţile în cap. Însă ea îngenunche la picioarele lui, rugându-l să
o primească lângă el. Era bun, şi pe cât era de frumos, pe atât de cald în
dragoste. O ducea bine lângă el, n-avea a se plânge. Chiar dacă o târa şi pe
ea în mizeria lui, unde mergeau cu circul, chiar dacă se obosea prea tare.
Era devotată dragostei şi numai când mintea i se limpezea puţin şi se
gândea la copiii ei, îşi cântărea fapta necugetată. Apucase însă pe un drum
care nu avea întoarcere. Începu să se amărască, însă pe vremea aceea el îi
arăta şi mai multă bunătate. La fel şi copiii lui, când o duse acasă la el în
Egipt. Pentru ei trudea aşa din greu. Ca şi cum le-ar fi fost milă că-şi
părăsise totul de dragul tatălui lor, aceştia îi arătau preţuirea cuvenită. Acolo
însă se îmbolnăvi. Nadil plecă din nou singur, să scoată pâinea şi pentru ea.
Dar fiii lui crescuseră deja. Cel mare începu să lucreze la conacul unui grec
care se îmbogăţise din negoţul cu bumbac. Aduse vorba şi de ea. Iar mama
acestuia, care se trăgea din Parga, ceru să o vadă. Îi întinse o mână de
ajutor, rugându-l pe fiul ei să-i dea o slujbă. Ea se dovedi atât de utilă, atât
de vrednică, acum, că patima i se domolise, încât stăpânii erau încântaţi. Ea
scria toate hârtiile. Ceilalţi o pizmuiau pentru priceperea ei. Era plătită bine,
se temeau să nu plece. Îi dădeau chiar şi o parte din câştig. Astfel încât ea se
căpătui, ajuta şi familia lui Nadil şi avea şi din ce să trăiască.
Când isprăvi de povestit, îl lăsă pe Anghelos să se gândească. Iar el arăta
de parcă ar fi vrut să tragă din toate acestea o învăţătură care l-ar fi ajutat la
limpezirea propriilor frământări.
— Spune-mi, mamă, dacă ai fi ştiut de la început ce-ţi hărăzea patima
dragostei, cum o numeşti, la fel ai fi făcut?
ÎI privi în ochi:
 — Să-ţi răspund cinstit?
El îi făcu semn că da.
— Da, fiule. M-ar fi oprit poate doar teama pentru ceea ce ar fi păţit
Iannis. Celelalte le-aş fi părăsit. Patima pe care am trăit-o mi-a deschis
viaţa, am cunoscut şi altele, faţă de câte ştiam până atunci. Or fi fost
aventuri rele, dar am trăit… Şi ceea ce are importanţă este să trăieşti din
plin, să nu rămâi încremenit ca o stană de piatră. Dragostea, patima, oricare
ar fi, te împinge aiurea, te face să trăieşti. Există riscul să pierzi totul. Dar
creşti din nimicnicia ta. Nu ştiu cum să-ţi explic altfel să mă înţelegi, dacă
poţi…
— Pot mamă, te înţeleg… îi răspunse spontan.
Înţelegerea pe care i-o arăta vorbea de la sine. Tăcură puţin. Apoi o
întrebă:
— Ţi-e frig?
— Nu.
Fiul nu ştia cum să continue.
— De ce te-ai oprit?…
— Nu mai am altceva de adăugat. Iar ceea ce n-am spus, ai înţeles. Acum
e rândul tău. Eşti fiul cel mare care hotărăşte.
Nu-i spuse altceva. Îl ruga doar să o sărute şi când buzele ei atinseră ochii
împăienjeniţi de lacrimi, se îndepărtă şi intră în cabină. Îl lăsă să
chibzuiască, să judece singur ce va trebui să facă.
Când se întoarse la Ermupolis, Anghelos luase deja hotărârea, dar n-o
spuse încă nimănui. Nici Amaliei care, chiar dacă s-ar fi mirat de
neaşteptata întâlnire, sigur s-ar fi bucurat că mama lor trăia. Femeie era şi
ea şi ar fi înţeles, ar fi şters amărăciunea de odinioară. Şi mărinimia tatălui
lor, care în ultimele lui zile arătase că o iertase, ar fi învăţat-o şi pe ea că
doar Dumnezeu îi judecă pe cei care au greşit şi le hotărăşte pedepsele.
Unde mai pui că pentru vinovăţii a căror conştiinţă se trezeşte nu există
pedeapsă mai mare decât să se gândească uneori câte au stricat prin fapta
lor, ba mai mult, atunci când au luat, fără voia lor, viaţa cuiva. Mare lucru,
greu, să devii judecătorul celorlalţi; trebuie să fii mai presus, ca Dumnezeu,
şi puţini se învrednicesc de asta.
Soarta îi hărăzise lui Anghelos să poarte povara a·două taine. Dacă ar fi
putut să încredinţeze cuiva măcar una din ele, s-ar fi simţit uşurat, ca şi cum
ar fi deschis o fereastră în el să respire puţin. Dar cum să pomeneşti de
Lukas fără să te temi că vorba s-ar putea să ajungă la sora ta şi s-o tulbure?
Va lăsa aşadar taina pe veci pecetluită în el, din moment ce aşa îi fusese
scris Amaliei, să se mărite cu un altul şi, de fapt, aşa dorise şi Lukas. Cât
despre mama lor, chibzuia înainte de a dezvălui surorii lui întâlnirea cu ea,
până va aranja lucrurile aşa cum plănuia. Ce-ar fi folosit dacă îi mărturisea
şi apoi lăsa totul la întâmplare, ca mama lor să îmbătrânească printre
străini? Va trebui, când îi va vorbi, să aibă totul aranjat De aceea acţiona
acum cu grijă, în taină. Între timp, se duse şi o revăzu la Atena. Vorbiră
ceasuri în şir, îi arătă că o iertase, fiindcă din această iertare căpătă nădejde
să aibă şi el înţelegere pentru câte păcătuise. Se simţea uşurat. Simţea tot
mai puţin supărarea în casă. Alungă gândurile care-l chinuiau.
Amalia şi Rulio nu bănuiau nimic. Mai ales prima, pe care cele două
taine o priveau. Ca şi cum ar fi învăţat că viaţa te trage înainte şi nu trebuie
să te întorci la trecut, oricât l-ai iubit şi oricât te-a amărât, se dăruia din tot
sufletul familiei. Îl cinstea şi-l iubea pe Antonis. Cu cât trecea timpul, cu
atât mai mult se convingea că o merita din plin. Avea grijă de copii, care de
la început se potriviră şi se iubiră. Iannis se ocupa de cea mică, o învăţase
jocuri şi cântece, iar ea nu făcea un pas fără el. Astfel încât crescură
împreună iar Antonis şi Amalia se înşelau adesea şi credeau că copilul
celuilalt era al lui. Nimic nu-i despărţea în sufletul lor. Ce altceva să-şi fi
dorit Amalia, după cele prin care trecuse, ca să se simtă din nou fericită?
Nimic mai mult. Toate îi mergeau bine din nou. Îşi făcea crucea şi spunea
„slavă Ţie, Doamne”, ca şi cum s-ar fi temut că nenorocirea nu pleacă din
viaţă. Şi stă la pândă undeva să te lovească din nou.
Iată că nu întârzie să apără. De Sfânta Maria, după masă, când pregătea
soţului ei cafeaua s-o bea pe balcon, auzi că o strigă. Alergă şi îl găsi
suferind; se ţinea de burtă, gemea.
— Ce ai? îl întrebă.
— Mă doare, îi spuse. Aici. Şi-i arătă în partea dreaptă.
Ea se sperie. Trimise după doctor. Până să se înnopteze, chemă alţi doi,
cei mai buni din Syra; durerile soţului ei sporeau şi-i prinseră toată burta.
Cei trei se hotărâră să-l opereze, chiar a doua zi. În timp ce îl duseră
noaptea cu trăsura la spitalul nou, Amalia se temu că-l va pierde şi pe el. În
urmă cu câteva zile, când el se trezise din somn, îi spuse că o văzuse în vis
pe mama lui, care murise nu demult, bătând un clopot; că acesta atârna de
un chiparos, undeva, în cimitirul unde era îngropată. Semn rău. Amalia,
auzindu-l, îl alungă cu teamă ascunsă. Îi spuse că visele sunt născociri şi că-
ţi pierzi vremea când vrei să le dezlegi. În zadar însă spuse acestea. Antonis
în sinea lui luase visul ca un semn rău. Se grăbi să meargă să se
spovedească, pretextând că îi duce pe copii la biserică. Iată că presimţirea
se adeveri. Operaţia se făcu inutil. Îşi dădu sufletul ţinându-i mâna într-a
lui. „Peritonită”, spuseră doctorii.
Înainte de amiază, întreaga insulă aflase de moartea lui. Cei care îl
cunoscuseră îşi lăsară treburile şi sosiră la el acasă ca s-o mângâie pe
Amalia. Se gândeau ce vorbe să-i spună să o aline că era din nou văduvă şi
atât de tânără, dar se opriră, deoarece o găsiră calmă, fără lacrimi. Vedea că
soarta îi hărăzise să aibă toată viaţa parte de necazuri şi că nu-i rămânea
decât să-şi împietrească inima şi să îndure. La înmormântare se ţinu bine.
Cei care o vedeau se mirau unde găsise biata femeie atâta curaj. Asta
învăţase datorită necazurilor care o năpădiseră. Chiar dacă fratele ei o
asigura că va fi întotdeauna alături de ea, ocrotitor al copiilor ei – al ei îl
socotea şi pe orfanul soţului ei – avea şi acesta casa lui, grijile lui şi va
trebui să găsească singură o soluţie. Se gândea să se intereseze de
moştenirea tatălui – acţiuni, obligaţii, depuneri – şi de ce câştig i-ar aduce,
ca să poată, la nevoie, să se descurce singură. Niciodată nu ştii ce se
întâmplă… Aşa gândea, într-atât o speriase moartea lui Antonis. Celor din
jurul ei le era milă de ea şi voiau s-o ajute. Şi nu numai ai ei – Anghelos,
Rulio şi celelalte rude, în frunte cu mătuşa Elisabet, care o socotea ca pe
fiica ei – dar şi cei mai îndepărtaţi, prieteni şi cunoscuţi. Iar dacă ai fi
cercetat mai îndeaproape bunăvoinţa lor, ai fi descoperit că nu era numai ca
să o ajute, ci să răspundă propriei lor nevoi de a face bine.
Negoţul cu râvna şi lăcomia lui după câştig îi marchează pe mulţi şi face
adesea din prieteni rivali, îşi pierd sufletul. Iar dacă o astfel de nenorocire se
întâmplă adesea într-un loc, viaţa lui e pierdută, frumuseţea dispare. De asta
se temeau aşadar şi în Syra, fiindcă aveau deja destule exemple unde poate
duce goana după înavuţire. Ca să alunge răul, căutau uneori în jurul lor
năpăstuiţi asupra cărora să-şi reverse bunătatea, să-şi dovedească lor înşile
că rămăseseră oameni cumsecade, cu suflet. Astfel o găsiră pe biata Amalia
şi nu mai pridideau să o ajute cu tot ce avea nevoie. La început Anghelos nu
lăsă pe nimeni să-i ia locul. O ajuta ca întotdeauna, aşa cum cerea datoria de
frate. După cele întâmplate, îşi puse în gând să-şi destăinuie prima din
tainele lui. Dar şovăia încă, se temea să n-o facă şi mai nefericită. Nu se
hotărî. Însă întorsătura din viaţa ei era încă un motiv care să-ţi dea de
gândit: omul nu ştie ce-i hărăzeşte soarta, viitorul lui este înceţoşat. Soarta
pregăteşte totul întrascuns şi trebuie să te temi de ce-ţi va aduce, să te temi
de taina vieţii. Trebuie să consideri orice ţi se întâmplă ca pe o sfântă
dezvăluire şi să o binecuvântezi.
La acestea chibzuia Anghelos după câte i se întâmplaseră.

Nici anul ăsta nu plouase, doar când şi când cădea vreo burniţă uşoară,
chiar dacă toamna zburase şi se apropia iarna. În cisterne apa secase de tot.
Oamenii, cum vedeau că se adună doi nori de vată, sperau că se vor strânge
mai mulţi pe bolta cerului. Îndată însă sufla un vânt dinspre mare şi-i
împrăştia repede şi în insulă se aşternea din nou dezamăgirea. La ţară,
izvoarele aproape secaseră. Apa din puţuri coborâse. În alte locuri însă se
revărsase ploaie potop. Se vorbea că la Anafi plouase cu găleata şi pâraiele
se revărsau pe ţărmuri. Pesemne că era tot datorită rugăciunilor acelui sfânt,
Calinic. Şi dacă e aşa şi sufletul curat poate aduce binecuvântarea, atunci ar
trebui ca păcatul să atragă necaz şi nenorocire. Se repetă oare mitul antic
care spune că păcatul cuiva aduce molimă în oraş şi era pricina tuturor
necazurilor? Fără să vrea, Anghelos, ce-şi simţea sufletul împovărat pentru
câte îi adusese patima lui, se chinuia şi se învinuia mai mult decât trebuie.
Vinovăţia nu-l lăsa să înainteze cu mintea limpede. Auzind că se tot
vorbeşte despre pustnicul din Anafi, cădea pe gânduri. Ce-ar fi să se ducă
să-l întâlnească? Poate va căpăta şi el puţină binecuvântare? Măcar să stea
de vorbă cu el şi să-i ceară sfatul. O asemenea idee, ciudată pentru cei care
ar fi auzit-o – să alerge un om vrednic şi cultivat ca el într-o pustietate să
întâlnească un călugăr ca să-l întrebe ce trebuie să facă – este rezultatul
exaltării şi ea. Dar Anghelos se hotărî. Spuse că se duce în Thira cu treburi.
De acolo luă un alt caiac. Ajunse la Anafi pe ploaie. A doua zi dimineaţă se
îndreptă spre coliba pustnicului.
— Mă primeşti lângă tine?
Celălalt îl privi pătrunzător:
— Cât timp…
— O să vedem.
Nu spuseră altceva. Pustnicul îi făcu loc să stea în colibă. Îl ospeţi cu
ceea ce-i dăruiseră pescarii în trecere pe-acolo. Nu-i vorbi mult, să nu
creadă celălalt că era curios să afle ce vânt îl adusese aici. Îl lăsă să-şi spună
singur, când dorea, durerea. Până când, a treia zi Anghelos îl întrebă:
— Vrei să mă asculţi?…
Pustnicul îl cercetă cu privirea. Vorbi cu glas scăzut:
— Cu Dumnezeu vorbeşti!
 — Unde e? nu-şi stăpâni Anghelos nedumerirea.
— Acolo unde priveşti!
Era în asfinţit, la ceasul când începură. Anghelos se aşeză pe nisip cu faţa
spre soarele care cobora încet în mare. Călugărul stătea puţin mai încolo,
învăluit în ceata amurgului. Cu cât înainta cu dureroasa lui mărturisire,
ochii lui Anghelos lăcrimau iar pustnicul îşi pierduse chipul, era ca şi cum
păcătosul ar fi avut în faţa lui chipul lui Dumnezeu. Şi glasul care-l sfătuia
cu duioşie, şi el se schimbă după puţin şi se amestecă cu evlavia serii, se
contopi cu tăcerea lui. Anghelos asculta. Ascultă toată noaptea şi rămase
aşa în întuneric, când călugărul intră în colibă. Ascultă până când orizontul
începu să se albească şi se lumină de ziuă. Abia atunci se ridică Anghelos şi
porni pe cărarea ce ducea de la colibă spre oraş. Căpătase un răspuns. Ştia
ce are de făcut, cum şi când.
Se întoarse în insulă cu altă dispoziţie. Chiar dacă, atunci când pornise îi
trecuse prin minte să-i dezvăluie lui Rulio, împins de remuşcări,
întâmplarea cu Dominikos, acum, din răspunsul pe care-l căpătase,
înţelegea că o asemenea mărturisire ar fi fost şi mai dăunătoare. Ar fi
zguduit-o pe nefericita femeie, nevinovată, şi ar fi alungat fericirea de care,
nebănuitoare, se învrednicise şi, în loc de dragostea de care era plină acum,
inima îi va fi năpădită de sentimente întunecate de aversiune şi ură. Iată la
ce rezultat ar fi ajuns… Ceea ce i se hotărâse acum era să şteargă propriul
„eu“ şi toată grija lui să fie pentru Rulio. Cu asemenea iluminare venea
acum acasă. Şi se întâmplă chiar din prima noapte să aibă parte de milă.
Erau amândoi în pat, încercând să adoarmă. El rămase un timp cu pleoapele
deschise în întuneric, gândindu-se la lucruri plăcute. Credea că Rulio, lângă
el, adormise, întoarsă cu faţa la perete. Deodată, după puţin o simţi că se
întoarce spre el, o auzi că-i spune cu blândeţea unei mame:
— Ştiu că te chinuie ceva. Nu trebuie să-mi spui, dacă tu nu vrei. Numai
să fii sigur că pentru orice s-a întâmplat şi orice s-ar întâmpla de acum
încolo, eu o să fiu lângă tine, ca să te ajut cât pot.
Ochii bărbatului se umplură de lacrimi, avea impresia că în vorbele ei
încăpeau toate păcatele lui şi îşi căpăta iertarea. Îi strânse mâna.
— Îţi mulţumesc, îi şopti.
Din clipa aceea, îşi simţi sufletul uşurat. Prinse curaj, şi începu să
vorbească despre celelalte taine; întâlnirea neaşteptată cu Lukas care trăia,
apoi cu mama lui. Rulio, mirată, îi întreba felurite amănunte, cum s-au
întâmplat lucrurile, ce şi-au spus. Ceasuri în şir au stat de vorbă cu glas
scăzut în întunericul cald în care licărea flăcăruia candelei. În cele din urmă
îl sfătui:
— Trebuie să-i spui negreşit Amaliei.
— Să-i spun că Lukas trăieşte?
— Şi asta. E treaba ei. Nu ştii ce poate gândi. Las-o să cântărească
singură.
Anghelos privi candela care lumina încăperea. I se păru asemenea unui
suflet care îl ascultase şi era de aceeaşi părere cu Rulio. Uneori multe
lucruri din jur capătă alte simboluri, ca şi cum ar fi îndemnuri venite din
alte lumi.
— Altminteri tu o să porţi răspunderea, adăugă Rulio.
Vocea îi era blândă. Îl înduplecă. A doua zi după masă îl văzu că se
îndreaptă spre casa părintească. Se duse la sora lui şi o luă pe departe, ca şi
cum ar fi vrut să-i ghicească sentimentele. Ea înţelese imediat, îl întrerupse:
— Treci repede la subiect. Ai găsit-o? Ai întâlnit-o?
Îi mărturisi adevărul. Amalia lacrimă. Se vedea că-i era dor de mama ei,
în pustietatea pe care i-o aduseseră în jur atâtea morţi.
— Şi ce-ai de gând acum? îl întrebă.
Îi destăinui planul: să se întâlnească toţi trei.
— Să-ţi spun cum mi se pare? adăugă ea. Ca şi cum ar fi înviat un mort.
Anghelos socoti că vorba se potrivea mai mult pentru Lukas. Dar se
gândea că ar fi împovărat-o prea tare să-i dezvăluie în aceeaşi zi şi taina
despre bărbatul ei. Peste trei zile, veni din nou şi-i vorbi şi despre Lukas.
Amalia era uluită. Căzu pe gânduri. Două nopţi nu dădu geană de geană. A
treia zi se duse dis-de-dimineaţă la biroul fratelui ei şi-i spuse cu hotărâre:
— O să mă duc să-l întâlnesc. Cu tine sau singură. O să-l aduc înapoi,
orice s-ar întâmpla.
— Te-ai gândit bine? îndrăzni el s-o întrebe.
— Da. Nu am de ales, asta trebuie să fac.
O privi în ochi.
— Ştiam că asta vei răspunde. Spune-mi aşadar cum să te ajut.
— Vreau să mă duc singură.
O întrebă din priviri: De ce?
— Îl cunosc eu, mi-e teamă să nu se ascundă. Numai astfel îi voi învinge
nobleţea. Trebuie să ies şi eu învingătoare.
Nu-l lăsă pe fratele ei să obiecteze. Din tonul ei calm, se vedea iubirea ce
i-o purta lui Lukas, sentimentul datoriei ce-o însufleţea.
 Anghelos nu-şi luase privirea de pe faţa ei. Era fermecat, văzând
frumuseţea sufletească a surorii lui. Îi făgădui:
— O să-ţi pregătesc călătoria.
Nimic altceva. Deschiseseră larg uşa, să intre lumea.

Capitolul XI

PREGĂTIREA CĂLĂTORIEI A DURAT o lună. Nu numai fiindcă

Anghelos voia s-o scape pe Amalia de oboseală inutilă şi căuta cel mai bun
vapor, dar şi fiindcă trebuia să dea de ştire la Smirna cunoscuţilor săi că
sora lui se va duce acolo, să aibă grijă de ea şi, dacă ar avea nevoie de ceva,
s-o ajute. Pornea singură, o femeie într-o lume necunoscută. Nepricepută la
călătorii, ieşea prima dată în lume, nu ştiai ce i se poate întâmpla, să nu
cadă cumva în vreun necaz. La toate se gândea. La început s-a necăjit că ea
nici n-a vrut să audă să călătorească împreună, dar acceptă. Avea încredere
în inteligenţa ei, era sigur că va izbuti. Uneori femeile văd mai bine, cu
instinctul, ce trebuie să facă să izbutească şi reuşesc; sunt gata să treacă
piedici, să învingă. Adevărul era că decât să lupţi cu un om încăpăţânat ca
Lukas, mai bine te laşi păgubaş. Cum să-l clinteşti din credinţa lui şi să-l
faci să accepte să fie povară celor dragi? Invaliditatea este o povară pentru
toată viaţa. Dragostea nu-l lăsa să-i vadă chinuindu-se din pricina lui nici pe
nevastă-sa, nici pe copil. O arătase în felul lui mărinimos, atunci când se
ascunsese în biserică la nunta ei şi urmărise slujba. Celui care ajunge aici,
să alunge copilul din faţa lui, plângând pe ascuns, în clipa când se celebra
Sfânta Taină, nu-i mai poţi scoate cu una cu două din cap hotărârea. Se
pierde, dispare din viaţa lor, nu se mai uită înapoi, nu-i chinuie – aşa cel
puţin crede el – pe-ai săi.
Amalia se gândea la toate acestea şi de aceea hotărî să se ducă singură să-
i dea de urmă. Va izbuti numai dacă se va dovedi la fel de înverşunată şi ea.
Te minunai când vedeai că tânăra femeie, care până mai ieri era o fetişcană,
îşi făurea atât de repede, după toate nenorocirile câte o loviseră, soarta ei.
Sunt şi unii care primesc loviturile şi, în loc să se zbată să scape, se lasă
izbiţi de val. Fiecare cu firea şi cu forţa lui.
Totuşi Amalia avea şi alte gânduri înainte de a porni la drum.
Mai întâi copiii, care erau mici încă şi aveau nevoie de îngrijire şi să nu
se simtă singuri. Voia să-i pregătească, să-i poată lăsa la fratele ei cât va
lipsi ea. În călătorie ştii când pleci, când te întorci însă… S-ar putea să
lipsească mult timp… Să dea Domnul să iasă totul bine. De s-ar întoarce
împreună cu cel care va fi tatăl copiilor… Şi asta altă grijă. Cum să le
potriveşti, să aşezi pe un făgaş noua viaţă alături de un invalid… În plus,
mai era şi vestea despre mama ei. Dar treaba asta o amână. Nu s-ar fi
schimbat nimic, dacă lucrurile rămâneau aşa până îl va aduce înapoi pe
Lukas. Teama ei era de el, ca nu cumva, din nobleţe, să fi plecat mai
departe. Atunci totul ar fi fost în zadar.
Începu să pregătească cu grijă copiii pentru vremea cât va lipsi. Le spuse
că pleacă şi lăsă în vorbele ei o portiţă: călătoria s-ar putea să le aducă ceva
bun. Nu-i lămuri însă ce va fi, fiindcă nu era deloc sigură. Îi pregătea doar,
ca să nu cadă brusc din nori când va apare cu un străin şi le va spune că este
tatăl lor. Şi acesta va fi un lucru greu: cum să găseşti cuvinte care să
pregătească sufletele copiilor pentru surprize? făcu cum o tăia capul şi lăsă
celelalte în grija Domnului care o va ajuta. Când sosi corabia pe care o
alesese Anghelos, se duse la biserică seara şi făcu o făgăduială. A doua zi
dimineaţă, în zori, îşi sărută copiii, pe cei mari şi plecă împreună cu fratele
ei. O conduse până în cabină şi o povăţui, îi repetă ce va trebui să facă,
orice s-ar întâmpla. Începea să fie neliniştit.
— Ai grijă, o sfătuia încă, în timp ce sirena vaporului anunţă ridicarea
scării.
O lăsă în ultimul moment şi chiar şi pe chei, învăluit în ceaţa dimineţii, o
tot povăţuia.
Însă ea nu reţinu nici jumătate din câte o dăscălise fratele. Îşi avea planul
ei. Prima grijă era să dea de Lukas fără ca el să afle că-l caută cineva.
Altminteri ar fi bănuit că-l caută nevastă-sa şi din ambiţia de a nu hotărî
nimeni în locul lui, se va grăbi să dispară, să nu dea ochii cu ea. Se gândea
la sacrificiul lui şi voia să-i apară în faţă pe neaşteptate, la fel de hotărâtă şi
ea să nu se dea bătută. De aceea când ajunse la Smirna, nu se duse la
prietenii lui Anghelos, care-o aşteptau în port. Ieşi pe ascuns şi în zadar o
căutară. Se pierdu în marele oraş, se înfundă într-o mahala. Cu haine
turceşti, cu vălul pe faţă, încă de a doua zi începu să treacă prin faţa băii
unde fratele ei îl întâlnise pe Lukas, trăgând nădejde că-l va găsi într-o bună
zi. Stătea pe jos şi avea într-un coş mărfuri pentru îmbăiat – ulei de dafin,
plante mirositoare, pietre – chipurile ca şi cum şi-ar fi câştigat traiul. Tot
întreba şi cerceta cu vorbe măsurate, să nu se trădeze. Dar fără rezultat…
De ce? Dacă soţul ei încetase să mai vină acolo ca să i se piardă urma?
Dacă s-o fi dus în altă parte? Unde? îl va găsi ea, oriunde ar fi. Începu să
cutreiere toată Smirna. Rătăcea prin bazaruri, se ducea în mahalalele sărace,
stătea ca o cerşetoare în faţa cafenelelor şi bisericilor, să caute să se uite cu
ochii ei, doar-doar îl va descoperi. Astfel petrecea zile şi săptămâni în şir.
Era ca şi pierdută pentru cei care o aşteptau. Se neliniştiră, îi scriseră lui
Anghelos. Iar el le răspunse că se dusese să stea în altă parte – ce să le
spună? — şi că le va scrie. Bănuia Anghelos că soră-sa îşi urmase planul ei
şi nu dispera. Însă tot era neliniştit. Orice ai zice, Smirna era un oraş mare
în alt stat, lume multă şi de tot felul. Buni, răi. Greci amestecaţi cu străini,
necunoscuţi. Ţi se putea întâmpla uşor o nenorocire şi să nu poţi da de urma
răufăcătorilor. Astfel se auzea adesea de dispariţia femeilor tinere – cu
siguranţă răpite ca să fie aruncate în vreun harem. De ce să excludă una ca
asta şi în cazul Amaliei care, chiar dacă i se întâmplaseră atâtea necazuri în
viaţă, strălucea de frumuseţe, ai fi zis că tristeţea devenise farmecul ei. Din
cauza amărăciunilor, căpătase o nobleţe aparte. Dar cum îşi dădea seama şi
singură de asta, avea grijă să nu se arate, îşi acoperea faţa cu văl. Dar, de
cum îl dădea puţin într-o parte, ochii ei violeţi îl vrăjeau pe cel care-i vedea.
Iar mâinile îi apăreau din zdrenţe ca nişte crini, fiindcă la ele nu se gândise
să le păteze cu nicotină, să ascundă adevărul. De toate avea grijă şi astfel, o
vreme, se descurcă. Nenorocirea însă îi dădea târcoale. O citi în ochii unuia
care o tot privea, dar nu-i vorbea ca să nu-i dezvăluie gândul. Voia doar să
afle încotro se îndrepta când ieşea din larma bazarului, pe unde umblă, în ce
pustietăţi se pierde. O urmărea îndeaproape. Amalia îl văzu şi se feri. Se
ascunse undeva, dispăru. Răsuflă uşurată, crezând că a scăpat. Însă a doua
zi, în amurg, într-o altă mahala, el îi apăru din nou în faţă. Părea un derviş,
plin de patimă şi forţă. Amalia se temu. Dacă o urmărea şi afla că locuia
singură, nu va mai putea să-i scape. O va răpi şi nici nu va putea să
crâcnească. Va fi pierdută. Se grăbi să dispară din ochii lui, intră în bazar, se
amestecă prin mulţime şi, cu răsuflarea tăiată, privea în toate părţile, să se
asigure că n-o mai urmăreşte. Pentru un ceas se linişti. Dar când picioarele i
se tăiau de oboseală şi-şi zise să le răcorească şi să-şi stingă setea, atunci, la
izvor, insul, apăru din nou. Înainte ca ea să-şi revină, întinse mâna şi-i trase
vălul de pe faţă, o văzu şi izbucni în râs, privindu-i frumuseţea strălucitoare.
Era mândru că nu se înşelase şi o urmărise cu atâta râvnă.
— Güzel… îi spuse alintând-o.
Ea, presimţind ce se va întâmplă, se cutremură de spaimă. Acum că o
văzuse nu mai putea să-i scape. Dar, în surprinderea ei, îi fulgeră un gând,
sări deodată şi porni să alerge ca o căprioară. Alerga desculţă şi picioarele o
dureau din cauza caldarâmului. Dar îşi stăpânea durerea şi dorea să scape cu
orice preţ. Simţea, în teama ei, că sosise ceasul să ceară ocrotire şi ajutor.
Acum trebuia să bată la uşa cunoscuţilor care o aşteptau, să le mărturisească
ce i se întâmplase. Cum îl auzea pe urmăritor strigând pe limba lui şi era cât
pe-aci s-o ajungă, căută din priviri casele. Îşi aminti deodată că se aflau
chiar în mahalaua Hatzifrangu, unde locuiau cunoştinţele lui Anghelos.
Soarta bună o îndemnase într-acolo. De-ar avea forţă să ajungă până la
poarta lor. Picioarele n-o mai ţineau, sângerau din cauza pietrelor. Iată, se
milostivi Dumnezeu. Zări casa pe care o căuta, o recunoscu fiindcă trecuse
şi altă dată pe-acolo. Ajunse pe scară, bătu tare, ţipă:
— Deschideţi! Deschideţi! Sunt sora lui Anghelea Vitsoris!
Murea de spaimă să n-o prindă urmăritorul ei. Dar, ca şi cum cei din casă
o aşteptau, îi deschiseră uşa îndată. Şi ea se repezi şi căzu pe primele trepte,
ai îi zis că nu mai avea forţă să rostească măcar o vorbă în plus. Se stingea
de oboseală. Dar atunci, o trezi, o înfiora un glas drag ei pe care nu-l uitase:
— Amalia!
Nu-şi putea ascunde surprinderea, iar cel care-o strigase la fel, fiindcă nu-
şi închipuise că o va vedea în halul acela, desculţă. Cum el nu mai prididea
să se minuneze, ea îşi recăpăta glasul. Şi înainte încă să-l vadă, rosti:
— Lukas!
Ai fi zis că strigătul îi luase tot suflul. Găsi forţă să ajungă în faţa lui şi
să-l îmbrăţişeze. Îl făcu să plângă şi pe el cu plânsul ei, să nu-şi găsească
vorbele. Nu-i spuse decât:
— Ridică-te, draga mea, ridică-te! Acum că ai venit.
Cei din jur erau uluiţi. Dar nu aveau nevoie de explicaţii. Înţeleseseră
îndată. Pe compatriotul lor pe care-l găzduiau în ascuns, cu rândul, grecii
din Smirna îl căuta nevasta lui şi acum îl găsise. Amănuntele poveştii lor
vor fi aflate după aceea, în zilele următoare, cât o vor găzdui şi pe ea. De
aceea stăpânii casei se aplecară şi o ridicară spunându-i:
— Bine îţi zice, ridică-te. Anghelos ne-a scris de tine. De două luni te
aşteptăm… Unde ai dispărut?
O ridicară şi o conduseră în sală. Şi, înţelegând că era primul ceas sfânt al
soţilor care se revedeau după o lungă despărţire, îi lăsară singuri să stea de
vorbă. Ieşiră din încăpere, dar prietenul lui Anghelos trăgea cu urechea să
poată să-şi facă apariţia la timp, dacă ar fi fost nevoie. Cu cât înainta
discuţia, cu atât devenea mai neliniştit. Vedea cât de înverşunaţi erau
amândoi în ceea ce hotărâseră. Nevasta invalidului căpătase parcă nobleţe
din nobleţea lui şi nu mai voia să-i îngăduie să mai trăiască departe de
familie. Va rămâne cu el, va fi şi ea vrednică de milă dacă nu va reuşi să-l
înduplece. Îi vorbi limpede, îl rugă să preia el răspunderea pentru ea şi
pentru cei doi copii. Nu avea dreptul să-şi pună sentimentele mai presus de
ale celorlalţi, considerându-i nevrednici de el. Îl convinse că, fie şi aşa,
invalid, ea şi copiii aveau nevoie de el. La toate câte îi spunea el, cu
binecunoscuta-i înţelepciune, ea găsea răspuns. În cele din urmă se dădu
bătut. După trei ceasuri, deschise uşa şi spuse gospodarilor·care-i găzduiau:
— Intraţi, am terminat.
— Aşadar? întrebă stăpâna.
— Vom pleca împreună spre Ermupolis, răspunse Lukas cu ochii în
lacrimi. M-a învins.
— O să ne povestiţi totul la masă. E gata deja. Şi sper să aveţi poftă de
mâncare.
Dar Amalia, care le simţea bunătatea ca şi cum ar fi fost rudele ei, îi
întrebă:
— Vreţi să fiu sinceră?
— Bineînţeles.
— Nu vreau decât să dorm. Nimic altceva. Să dorm zile în şir. Sunt luni
de zile de când n-am închis ochii. Acum mă simt iar bine ca să am somn.
— O să mergeţi repede la culcare, îi spuse stăpâna casei care o înţelese.
Vă promit.
Au mâncat repede, au băut un pahar de vin în semn de bun venit. Când îi
conduseră să doarmă amândoi în aceeaşi cameră, Amalia îi luă mâna lui
Lukas, zâmbi şi adormi imediat. După atâta oboseală şi amărăciune, era
istovită. Iar bărbatul ei, care o simţea lângă el fericită, nu se grăbi să
adoarmă, se gândea dacă nu cumva greşise în viaţă cu judecata lui.
În timp ce se petreceau acestea în Smirna, şi în Syra toate mergeau bine.
Asta nu înseamnă că nu se întâmplaseră şi lucruri neplăcute cât a lipsit
Amalia. Unii s-au îmbolnăvit, alţii au murit. Au fost şi alte necazuri, dar nu
încap toate în paginile unei cărţi. Aşa că te opreşti la întâmplările eroilor pe
care ţi i-ai ales. Lor, slavă Domnului, nu li s-a întâmplat nicio nenorocire.
Amalia îşi făcea griji pentru copiii ei. Cum le mergea oare fără mama
lor? Or fi cuminţi în casa unchiului Anghelos, or avea răbdare s-o aştepte?
Şi asta până când? Absenţa ei dura mai mult decât îşi închipuiseră. Nu
aveau nicio veste de la ea, nimic. Anghelos se temea să născocească ceva,
să nu apară după aceea mincinos. Ar fi fost mult mai rău dacă îi păcălea. Îşi
măsura cuvintele. Rulio se purta cu ei cu dragoste de mamă. Copiilor le
mergea bine. Ai fi zis că erau cuminţi dintr-un fel de presentiment pe care-l
au de obicei copiii. Era de mirare să vezi câtă grijă avea băiatul pentru
fetiţă, de parcă ar fi fost fraţi buni.
Ce să te faci însă cu lumea din jur? De cum văzu că Amalia lipseşte –
chiar din primele zile – intră la bănuieli. Unde se dusese? De ce plecase? Iar
cum familia ei nu scoase o vorbă, curiozitatea spori. În zadar îi întrebau unii
pe Anghelos sau pe Rulio. Primeau acelaşi răspuns:
— O să vă spună ea singură când o veni.
Nimic altceva. Însă acest „când” putea fi luat şi drept „dacă vine”.
Acelaşi lucru auzeau şi de la verii ei, Ghiorghis şi Mihalis, şi de la mama
lor, ca şi cum ar fi deprins lecţia de la Anghelos sau n-ar fi ştiut adevărul.
Cu cât trecea vremea şi se scurgeau lunile, fără să dezlege nimic din această
taină, unii, amintindu-şi de dispariţia Glykeriei Vitsori, se întrebau într-
ascuns dacă nu cumva Amalia i-o fi semănat mamei ei. Uitaseră cât de
nefericită fusese biata de ea şi vorbeau fără să se gândească. Gura lumii
numai ţărâna o închide…
Într-o bună zi, lumea din Ermupolis rămase înmărmurită după ceea ce
văzu într-o dimineaţă pe chei. De pe vapor coborâse Amalia împreună cu
soţul ei, invalid. Nu murise, aşa cum se spusese. Ea îl găsise şi îl aducea
acasă. Îi era de-ajuns că trăia şi tare se bucura nefericita femeie. Nici că-i
păsa de grijile care-o aşteptau. Se văzu asta de cum debarcaseră în Syra.
Sosind pe neanunţate, nu-i aştepta nimeni, iar ea îl sprijini pe umărul ei ca
să-l coboare de pe vas. Era devreme încă, abia se luminase de ziuă şi nu s-a
nimerit să întâlnească oameni cunoscuţi pe chei. Dar chiar şi necunoscuţii,
de cum o văzură încercând să coboare singură scara vaporului, alergară şi o
ajutară, îi luară povara, îl urcară într-o trăsură. Ea le mulţumi şi încercă să-şi
înghită lacrimile, să n-o vadă nimeni. Plângea de fericire. La rândul lui, şi
bărbatul ei avea ochii împăienjeniţi. Îl dojeni blând, când urcară în trăsură:
— Stăpâneşte-te, îi spuse. Ce-i asta…
Îi era de-ajuns că lăcrimară cei care-o ajutaseră. Văzu că, înainte de a
porni trăsura, aceştia alergară spre piaţă, unde abia se deschideau primele
prăvălii. Astfel încât atunci când trăsura trecu prin faţa lor, vânzătorii
stăteau nemişcaţi, ca şi cum ar fi vrut să-i cinstească. Îi salutau muţi de
uluire. Dar pe cât de tăcuţi rămaseră până se îndepărtă trăsura, pe atât
începură să se agite când aceasta trecu. Strigau, alergau discutând ce
văzuseră. Vorba se întinse repede. În jumătate de ceas aflase tot oraşul.
Avea din nou ce să sporovăiască şi de ce să se minuneze.
Înainte de a ajunge acasă, Anghelos aflase de sosirea lor. În clipa când
trăsura oprea în faţa casei, apăru şi el de pe cealaltă stradă. Bucurie
nestăvilită, urări de bun venit, emoţie… Nici nu pot încăpea în cuvinte. E
de-ajuns să spunem că în jur, la ferestre, la uşi apărură toţi vecinii şi le urară
bun venit, cu ochii în lacrimi. Chiar dacă se mirau tare cum de scăpase
Lukas şi cum de îl găsise Amalia şi-l adusese acasă, îşi păstrară răbdarea să
afle chiar din gura lor, când îşi vor trage sufletul după oboseala călătoriei.
Vedeau că Lukas abia aşteaptă să intre în casă şi să plângă. Îşi închipuiau
cât va plânge când va apare Rulio cu cei doi copii. Dar iată ce se întâmplă.
Îndată ce acesta îşi văzu copilul, pe care-l lăsase de trei ani, iar acum îl
găsea băiat mare, Lukas îşi deschise braţul şi băiatul, de emoţie, se cuibări
la pieptul lui. Se bucura că-şi revedea părintele şi începu să plângă şi el.
Rămaseră aşa un timp plângând strâns îmbrăţişaţi. Lukas o prinse apoi la
piept şi pe fetiţă, o sărută. Era şi aceasta copilul lui acum. Nu fiindcă îi era
milă că e orfană, ci pentru că avea o datorie faţă de părintele mort care
fusese părinte şi pentru copilul lui. Dorea acum să-i întoarcă binele. Fetiţa
părea încurcată. Chiar dacă mamă-sa îi spusese că această călătorie s-ar
putea să-i aducă ceva bun, una ca asta nu-şi închipuia. Era surprinsă. Dar,
din moment ce toţi în jur se bucurau, şi cel mai mult Iannis, fu cuprinsă şi
ea de bucuria lor. Se linişti încă din primele zile, văzând că în casa lor
intrase cineva care-i purta de grijă şi căruia i se citea bunătatea pe chip. Îl
îndrăgi şi ea. Pe scurt, cu copiii n-au fost probleme. Toate mergeau bine.
Când Anghelos se încredinţă de acest lucru, începu să-i vorbească surorii
lui despre mama lor. Îi spuse ce plan făcuse şi-i ceru părerea. Amalia
încuviinţă totul, dar dori ca, înainte de a porni, să-i spună adevărul şi lui
Lukas. Zis şi făcut, îi dezvălui soţului ei totul despre mama ei.
— Toţi facem greşeli, îi răspunse, fără să se arate mirat, ca şi cum ar fi
ştiut dinainte câte auzise. Anghelos a cântărit bine.
Le dădu şi el încuviinţarea. Anghelos plecă atunci să-şi pună în faptă
hotărârea. Să o aducă pe mama lor în Andros, într-o casă cumpărată de el, şi
să trăiască acolo. Celor care o vor întreba le va spune că o adusese aici
respectul pentru amintirea Evanthiei Kairi care-i fusese învăţătoare. Astfel
va fi ferită de gura lumii. Andros e aproape, la doi paşi de Syra. Soluţie mai
bună nu exista. Totul se împlini aşa cum chibzuise.
 Mama lor se mută în Andros, chiar în oraş. Începu să se bucure de
respectul lumii din jur. Cu cât trecea vremea, nu trădă nimic despre drumul
pe care-l apucase în tinereţe. Părea o femeie cultivată. Iar copiii ei, care
veneau vara, de sărbători, şi petreceau câteva zile cu ea, într-atât îşi dădeau
seama şi ei cât o preţuia lumea din jur, că începură să şteargă cele trecute,
ca şi cum ar fi fost vorba de o altă femeie. Astfel vechea poveste se închise.
Însă se întâmplă ceva care-o necăji pe mamă. Amalia şi Anghelos îşi ziseră
odată să o aducă şi pe mătuşa Elisabet, fără să o pregătească dinainte. Îi
spuseră că merg la casa de la ţară în Andros. Abia când puseră piciorul pe
insulă, îi dezvăluiră adevărul. Aceasta se încruntă dintr-o dată, amintirea
vechii întâmplări o durea încă. Se purtă rece cu sora ei. Nici sărutări, nici
lacrimi la revedere. Cuvintele îi erau măsurate, ca şi cum nu i-ar fi fost soră.
Iar când a doua zi ceru să se întoarcă la Ermupolis, cu puţin înainte de
plecare, îi spuse cu asprime:
— Sper că acum, când ai îmbătrânit şi tu, să-ţi fi schimbat judecata şi să
apreciezi că în viaţa noastră sunt şi ceilalţi din jur.
— De ce spui asta? întrebă mâhnită sora geamănă.
Iar aceasta o lămuri sec:
— Ca să nu-ţi treacă prin cap să apari vreodată acolo de unde ai plecat.
Destul a îndurat până acum neamul nostru să fie în gura lumii. Să nu mai
aibă alt motiv.
În câteva cuvinte arăta cât de supusă era convenienţelor sociale, convinsă
că lumea cu judecata ei hotărăşte chiar mai presus de oameni şi de fericirea
lor. Glykeria se întristă dintr-o dată. Nu pentru ea însăşi, căreia i se închidea
astfel drumul către Syra, ci pentru sora ei, pe care o copleşeau încă gânduri
atât de negre. Ar fi avut să-i spună multe ca s-o contrazică, ba încă să-i arate
că aventura ei putea fi socotită un câştig. Dar se gândi că nu merita, la
această primă întâlnire, după atâţia ani, şi poate şi ultima, să adâncească
prăpastia dintre ele. De aceea se mulţumi să-i spună liniştit, măsurat:
— Nu te teme… În primul rând eu nu vreau să aud de această lume care
nu mă acceptă aşa cum sunt.
— N-am înţeles… se miră sora geamănă.
Iar ea, la fel de simplu, îi răspunse:
— E târziu. Ar trebui să-ţi înşir multe.
Subiectul se închise aici pentru amândouă. În curând caiacul va ridica
ancora. Şi vor rămâne amândouă despărţite în alte insule, la distanţă…
 Ceea ce-i apasă pe unii oameni este sentimentul vinovăţiei faţă de cineva
drag. Aici vine vorba despre ceva ce s-a întâmplat pe neaşteptate în Syra,
epilog al unei istorii care era cât pe-aci să se stingă în amintirea lumii.
Primul ei capitol a fost acel necunoscut chipeş care trecuse într-o noapte în
timpul blocadei prin cartiere şi privise cu dor casele zăvorâte; acela care îl
privise ciudat pe Mihalis şi se pierduse în întuneric, ca să fie găsit a treia zi
mort pe un ţărm. Fusese îngropat atunci străin, fără să fi apărut cineva să-l
caute. Iată că acum, după atâţia ani, vreo zece, veni un alt străin şi căută
mormântul celui uitat. Era un om între două vârste şi vorbea greceşte
stricat, ca unul care trăise la Constantinopol. Părea că ascunde ceva, îţi
trezea bănuiala că poate să fi fost un turc de vază, paşă chiar. Însă de ce să
întrebi când îl vedeai atât de nefericit? Ce nenorocire poate pregăti cineva
pe care îl macină supărarea şi poate remuşcarea adâncă? Da, desigur,
acestea îl năpădeau, fiindcă îndată ce fu condus la mormântul înecatului,
care avea o cruce de lemn fără nume, se prăbuşi cu faţa în ţărână şi plânse
mut, izbindu-şi fruntea cu pumnii. Însă nu scoase o vorbă despre cine era
cel îngropat. Fiul lui? Fratele lui mai mic? Cine să-i fi stârnit atâta durere?
Aceasta rămase taină de nedezlegat. S-a grăbit să scoată crucea de la
mormântul lui. Nu puteai să zici că o făcuse din cauză că putrezise de ploaie
sau pentru că n-avea nume. Nu. A doua zi, târziu în asfinţit, se duse cu un
alt străin şi dezgropară osemintele, fără să fi adus vreun popă cu ei ca să
slujească. Acesta era un alt semn despre credinţa lor. Înveli osemintele, le
luă cu el şi se îmbarcă în aceeaşi seară pe o corabie străină cu destinaţia
Constantinopol. Cei care-l văzură spuseră că om mai nefericit nu
întâlniseră. Se gândeau că durerea lui izvora din remuşcare, fără să poată
desluşi prin ce se făcuse vinovat. Întorceau subiectul pe toate părţile. Se
auziră felurite lucruri, unul mai ciudat decât celălalt. Cum că străinul ar fi
fost chiar Howard Paşa care conduse blocada şi acum se schimbase nu din
cauza vârstei, ci a vinovăţiei, fiindcă prin dezmăţul lui stricase viaţa acelui
tânăr chipeş şi fusese cauza înecului său. Erau multe semne care arătau că
istoria este adevărată. Care alt turc ar fi primit dreptul să coboare întrascuns
în Syra în timpul blocadei decât unul care l-ar fi înduplecat pe Howard
Paşa? De ce însă se dusese noaptea prin cartiere şi privea casele? Ce arăta
privirea lui decât viaţa care ar fi dorit să fie şi a lui? Ce se întâmplase însă
de se înecase? Să fi fost propria lui convingere că viaţa lui se afla în impas?
Să fi fost o izbucnire de gelozie a paşei, care s-o fi gândit că iubitul lui îşi
petrecuse altfel noaptea în insulă? Sau poate o fi fost doar vântul care se
înteţise spre miezul nopţii şi o fi răsturnat barca? Oricare ar fi fost pretextul,
din toată istoria nu va rămâne decât răspunderea care-l apăsa pe cel care-o
trăise, copleşit acum de tristeţe.
Totuşi, povestea celui înecat, care părea ca scoasă din adânc, este legată
de o alta, a locului. Dorul Adrianei Vitalis pentru Sifis. Cel care ar fi aflat
că el era fiul ei, ar fi înţeles îndată ce povară o apăsa. Gândul că ea îl
împinsese la asta, fiindcă îi dezvăluise atât de târziu cine era o încredinţa că
el nu mai dorea să audă vreodată de ea sau s-o vadă. Mama lui era o străină.
Plecase anume departe ca să uite de ea. Povara ei ar fi fost numai pe
jumătate dacă, acolo unde o fi ajuns, s-o fi procopsit şi o ducea bine. Dacă
însă se chinuie şi abia îşi târâie zilele, povara ei devine insuportabilă. Cum
să tragă nădejde că se va uşura fără vreun semn de viaţă din partea lui?
Nimic în toţi anii aceştia, nicio veste de nicăieri. Ai fi zis că toţi îl
stânjeniseră şi de aceea îi renega; sau o fi murit, cine ştie? O cuprindea
adesea teama aceasta şi se cufunda în supărare, deznădăjduită. Dar atunci o
forţă tainică o îndemna să iasă afară. O împingea întotdeauna pe acelaşi
drum care o ducea la casa fiului ei. Acolo se uşura. Stătea pe gărduleţ şi
privind marea în depărtare, simţea vântul care ridica, odată cu frunzele
ofilite, şi gândurile negre din mintea ei. Începea să viseze lucruri pe care nu
le trăise, frumoase, şi altele care vor veni în viitor, dacă ar fi dat Domnul şi
ea ar fi trăit să apuce întoarcerea fiului ei.
Domnul se milostivi de ea. La vârsta ei, care era adesea fatală pentru o
femeie, izbutea să trăiască în închipuire de parcă ar fi fost aievea. Abia
atunci se eliberă de povara ei, de ideea că era vinovată faţă de copilul ei.
Înarmată cu altă logică de acum, găsi temeiul să-l aştepte, începu să creadă
că va veni, că plecase ca să se întoarcă. Totuşi nu scotea o vorbă despre
toate acestea cu nimeni. Era taina existenţei ei. Singură, acolo, în casa
pustie, îşi imagina întoarcerea lui Sifis. Visa ceasuri în şir, neclintită în
credinţa ei. Îşi trăia deja viitorul. Nici răcoarea serii, nici vreun nor care
aducea burniţă n-o mişcau din loc. Trebuia să treacă mult timp, cu frig sau
ploaie, ca să o facă să plece din curte. Stătea până se înnopta. Într-un târziu,
când urca pe întuneric drumul spre conacul ei pustiu, răsunau clopotele de
seară, rămăşiţă a vechiului obicei de pe vremuri, când băteau ca să le
vestească oamenilor primejdia.
Dar, cu cât treceau anii şi se vorbea tot mai rar de piraţi, aceste sunete în
noapte erau ca un fel de îmbărbătare…
 Capitolul XII

DIN CÂTE AM ISTORISIT PÂNĂ acum, reiese că viaţa oamenilor se

plămădeşte din anumite întâmplări, poate rare şi puţine, ca păianjenul care
îşi ţese pânza din câteva fire şi între ele rămâne un spaţiu gol. Golul acesta
în viaţă este timpul care se scurge fără să se întâmple ceva important şi
capabil s-o schimbe. Dintr-un punct de vedere, timpul care se scurge între
evenimentele grave ale unei vieţi este alcătuit din răstimpuri indiferente,
unde zilele, săptămânile, anii cad aceiaşi aproape, ca frunzele care s-au
ofilit. De aceea îi laşi deoparte şi când istoriseşti povestea unei vieţi, cauţi
întâmplările care au marcat-o. Rar te gândeşti că aceste „răstimpuri
indiferente” pecetluiesc oamenii şi oricât de liniştite ar curge, poartă şi ele
însemnele destinului.
E un subiect care îţi dă mult de gândit. Totuşi pentru eroii cronicii noastre
au urmat câţiva ani liniştiţi. Nimic nu le tulbura viaţa. Oamenii aceştia, ca şi
cum ar fi obosit de cele prin care trecuseră, se lăsară în voia unei vieţi
tihnite. Trăiau, ei şi copiii lor, numai cu grijile de zi cu zi. Se cuvine să
spunem câte o vorbă despre fiecare.
Anghelos a prins încet-încet curaj şi a luat bunătatea lui Rulio drept
înţelegere şi iertare pentru ceea ce el făcuse împins de patima dragostei.
Credea că ghicise totul şi că îl iertase, dar nu i-o spuse deschis, ca vorba ei
să nu rămână spin aruncat între ei. Îşi arăta iertarea în felul ei blând, prin
gingăşia de zi cu zi. Şi cu credinţa aceasta, Anghelos se linişti, începu să se
simtă bine în casă, ca şi cum ar fi isprăvit pedeapsa remuşcărilor şi ar fi
avut deja dreptul la fericire. La asta se adăuga şi mulţumirea pe care i-o
stârneau Amalia şi mama lor. Opera lui şi aceasta, care-i şterse păcatul.
Descoperindu-l pe Lukas şi spunându-i Amaliei şi ajutând-o să-l găsească,
tot el îi adusese şi ei fericirea. Văzând-o, se bucura, cu sentimentul datoriei
împlinite. Încerca în fel şi chip s-o sprijine. Luă în slujba lui un om să-l
ajute pe Lukas să iasă din casă; îl urca în trăsură şi-l ducea la diferite
treburi, uneori trecea şi pe la Anghelos şi apoi se întorcea acasă. Aici
nevastă-sa îl întâmpina în prag, strălucind toată de bucurie. Se schimbase,
viaţa ei se înfrumuseţase prin întoarcerea celui drag. Aveau din nou tată
copiii ei. Aceştia crescură atât de legaţi, încât te mirai de unde izvora
iubirea lor, din moment ce nu erau fraţi de sânge.
 Pentru Ghiorghis şi Mihalis viaţa curgea pe făgaşul pe care şi-l croiseră ei
înşişi din vreme. Primul, întârziind să-şi închidă rana deschisă de cea care
îşi pusese capăt zilelor de dragul lui, amână şi lăsă să treacă anii cei mai
buni. Se hotărâse să trăiască aşa, n-avea de gând să se însoare. Îşi revărsa
dragostea asupra nepoţilor lui şi uneori îi stârneau dorinţa să aibă şi el copii.
Însă lumea din jur, familia şi prietenii, se obişnuiră încet-încet cu el aşa. În
schimb, fratele lui mai mic, Mihalis, se însurase devreme, avea copii. Vezi,
fiecare cu soarta lui. Ghiorghis participa la toate lucrările importante din
Syra, chiar şi din Grecia. Putea să vorbească despre toate bine, chibzuit.
Citise de curând romanul Lukis Laras scris de Dimitris Vikelas, care se
trăgea din Syra. Era încântat.
— Scriitorul acesta face cinste insulei noastre, spuse într-o seară la club.
Aduse vorba şi despre alţi literaţi de seamă care plecaseră din Syra:
Roidis, Suris… Călătorise des – la Atena, la Constantinopol, la Triest – şi
era întotdeauna informat în toate privinţele. Adesea, când se întorcea din
vreo călătorie, venea şi Mathios din Mykonos, folosind prilejul pentru a sta
la taifas ceasuri în şir.
— Ce ştiri ai mai adus? Spune! îl îndemnă ultima dată când se întâlniră.
— Lucruri neplăcute pentru noi cei de-aici.
— Adică?
— Se deschide Istmul de Corint. Asta va atrage după sine decăderea
Syrei. Pireul va câştiga supremaţia pe mare. Trecătoare este gloria
noastră…
Prevăzuse că Atena, care se moderniza continuu, va atrage la un moment
dat şi negoţul care era mândria Syrei. Iar acum acest „la un moment dat“,
prin deschiderea Istmului, care ar fi scurtat simţitor călătoriile spre
Occident, se apropia tot mai mult. În curând măreţia ei se va stinge. Ca să
nu decadă şi mai mult, trebuia de pe-acum să înalţe opere de pe urma cărora
vor putea trăi şi mâine. Ghiorghis începu să-şi împărtăşească temerile şi
altora, să propună idei. Parcă se pregătea să candideze în alegeri. Lăsa de
înţeles că probabil din acest motiv nu-şi întemeiase familie: politica cere să-
i fii devotat cu totul. Cu cât trecea mai energic la acţiune, însufleţindu-i şi
pe ceilalţi să preîntâmpine răul, în Mykonos, Mathios părea tot mai potolit.
Trăia în tihnă cu familia lui, împărţind în jur numai bunătate. Iar dacă ceva
îl deosebea în seninătatea insulei deloc zgomotoase era faptul că din când în
când dragostea pentru Syra, care-i adăpase primii ani, îl aducea aici pentru
câteva zile. Intra în casa părintească, îşi revedea fraţii, prietenii din
copilărie, discuta cu ei despre cele întâmplate de la ultima lui călătorie aici.
Nu mai ştiau nimic despre vechiul lor prieten Sifis. Se pierduse pe
meleagurile unde plecase, sau murise? Cum nu aveau nicio veste despre
soarta lui, îl cufundară acum şi pe el în uitare. Iar dacă mai pomeniră odată
că văduva lui Vitalis îi cumpărase casa numai ca să aibă motiv să facă o
plimbare până acolo, nimic nu-l mai aducea pe Sifis în discuţie. Chiar dacă
ar fi murit, muri din nou în uitarea lor.
Timpul trecea şi se apropia sorocul făgăduielii de odinioară. Treizeci de
ani din ziua când trăiseră, în largul mării, minunea, şi-şi juraseră să se
revadă, oriunde ar fi. Acum, când ziua aceasta se apropia, păreau să fi dat
uitării ce-şi făgăduiseră. Poate că în sinea lor se temeau de cele pe care le-ar
fi avut fiecare de spus după atâţia ani. De aceea niciunul nu mai pomenea
de jurământ. Poate că astfel sorocul ar fi trecut neobservat, dacă, cu câteva
zile înainte, într-o seară, de la bordul unui vas străin n-ar fi coborât pe chei
doi necunoscuţi. Unul părea trecut de 40 de ani, cu tâmplele cărunte şi cu
două cute pe frunte, semne ale experienţei pe care o căpătase pe cărările
întortocheate ale vieţii. Pasul, îmbrăcămintea îl arătau a fi un nobil străin
bogat. Dar cunoştea insula. Îndată ce coborâră, găsi singur drumul pe care-l
căuta, fără să întrebe pe vreun localnic. Celălalt îl însoţea. Era tânăr încă,
aproape adolescent, şi el bine îmbrăcat. Avea ochii oblici, pielea, de
alabastru, mai albă, ca şi cum maică-sa ar fi fost de alt neam. Vorbeau în
două limbi: puţin greceşte şi mai mult într-o limbă care probabil era auzită
pentru prima dată în insulă. Lăsară bagajele la agenţia navală şi urcară
ducând fiecare câte o valijoară de mână. Amândoi priveau în jur. Tatăl cu
privirea înceţoşată de emoţie, fiul ca un călător ce strânge impresii dintr-un
loc pe care-l vizita prima oară. Îl asculta pe taică-său care regăsea unele
semne ale copilăriei lui aşa cum le lăsase, şi altele schimbate. Discuţia lor în
şoaptă atrase atenţia celor care treceau pe lângă ei. Însă îşi văzură
netulburaţi de drum, urcând străduţele în trepte ale Ermupolisului. Până
când ajunseră şi se opriră în faţa casei Adrianei Vitali. Se întâmplă ca
drumul să fie pustiu, aşa că nimeni nu văzu cum tremura mâna tatălui când
luă ciocanul şi bătu în poartă. Buzele îi tremurau şi ele, aşteptând ca maică-
sa să-i deschidă. Dar poarta nu se deschise, probabil că nu fuseseră auziţi.
Bătu din nou. Atunci o femeie între două vârste, ce părea slujnică în casă,
deschise şi, mirată, le răspunse că stăpâna ei nu se întorsese şi că probabil
va întârzia un timp. El se întoarse spre băiat:
— Să mergem, îi spuse.
 Şi continuă în limba lor:
— Sper să apucăm…
Îi mulţumiră slujnicei şi porniră pe alt drum decât cel pe care veniseră.
Femeia nu-şi putea stăpâni nedumerirea. „Cine or fi străinii şi ce-or fi având
cu stăpâna ei…“ Aceştia plecară grăbiţi, se aflau deja pe drumeagul ce
ducea spre căsuţa pustie unde cel în vârsta îşi lăsase amintirile copilăriei.
Sosiră acolo pe întuneric şi numai un mănunchi de raze ce se strecura
printre nori se revărsa asupra casei amuţite, ce părea un mitoc neslujit.
Murmurul mării ajungea stins până aici. În timp ce norii se risipeau, lăsând
luna să se reverse în voie, se lumină şi cealaltă parte a curţii şi apăru, uitată
în noapte, ghemuită pe gărduleţ, mama care-şi aştepta fiul. Sifis tresări. Nu
ştia ce să facă. I se păru mai potrivit să se apropie întâi băiatul. Acesta îi
urmă sfatul. Se apropie ca o umbră de cea care stătea încremenită, se aplecă
şi-i spuse în şoaptă:
— Sunt băiatul lui.
Bătrâna îşi înălţă capul, deschise braţele încet, ca şi cum şi-ar fi strâns
câtă forţă mai avea şi-l cuprinse gemând. Lacrimile îi şiroiau nestăvilite pe
obraz. Atunci apăru şi Sifis în faţa ei.
— Venim de la tine de-acasă, îi spuse. Nu te-am găsit şi iată-ne aici.
Glasul îi era schimbat, dar mama nu băgă de seamă. Ca şi cum s-ar fi
temut ca presimţirea acestei nopţi să n-o înşele, încerca să se încredinţeze şi
prin pipăit că s-a întors. Atât se obosise să-l întâmpine pe fiul ei în fiecare
seară, şi apoi să-l piardă, că acum nu-şi mai putea crede ochilor. Voia să se
încredinţeze şi cu celelalte simţuri, pipăit, miros. Îl atinse cu mâinile şi-şi
primi şi fiul în îmbrăţişare.
— Oi fi având multe de povestit. Să mergem acasă. Se ridică. Mergea
între cei doi. Ajunseră acasă, cinară şi până târziu după miezul nopţii, până
în zori fiul îi povesti mamei viaţa lui.
Vaporul pe care am urcat era din Genova, se întorcea din Siria. M-aş fi
dus şi eu acolo, din moment ce nu aveam încă alt ţel, decât că voiam să plec
de aici, să trăiesc un timp departe, ca să-mi limpezesc mintea după cele ce
mi-o înceţoşaseră. Voiam să mă descurc de unul singur şi să pot lua astfel o
hotărâre privind cele două mame pe care le aveam. Era prima dată când
porneam într-o călătorie atât de lungă şi teama de necunoscutul spre care
mă îndreptam m-a împins să mă apropii de ceilalţi călători, să ascult ce-şi
vorbeau ca să învăţ limba. Cum aş fi reuşit să mă descurc acolo unde
ajungeam, dacă nu ştiam să vorbesc… Unul care mă văzu cât eram de zelos,
deveni curios şi mă întrebă încotro mă îndreptam. I-am ascuns adevărul, i-
am răspuns doar: „Vreau să cunosc lumea“. Atunci mă sfătui, din moment
ce nu aveam o destinaţie anume, să cobor în Sicilia, în primul port unde
vom opri, fiindcă era din antichitate grecesc şi aveam multe de văzut aici,
Agrigento se numea, Akragas pe greceşte. Iar eu, fie pentru că eram încă
nehotărât, fie pentru că nu m-am simţit prea bine pe vas, am coborât. Am
văzut oraşul, colinele cu templele înălţate de strămoşii noştri. Admiram şi
chibzuiam. Mizeria, sărăcia şi foametea din jur îmi dădeau iarăşi de gândit.
Trebuia să muncesc ca să-mi câştig pâinea. M-am angajat la muncă grea,
într-o mină de sulf. Proprietarul minei era un om în vârstă. Muncitorii,
ţărani din împrejurimi tocmiţi cu ziua, înghiţeau la sulf din zori până când
se lăsa întunericul. Printre ei se afla şi unul venit de departe. Un ins între
două vârste, tăcut, iute. Nu scotea o vorbă despre viaţa lui. Dar când îşi
dădu seama că eram şi eu singur şi străin, se apropie de mine şi-mi spuse:
„Vrei să faci tovărăşie cu mine?” „La ce?” „Să avem amândoi grijă unul de
celălalt. Să nu mai fim ca două trestii în bătaia vântului. Numai să nu mă
întrebi cum am trăit şi ce am făcut. Nu vreau să vorbesc. Nici eu n-o să te
întreb pe tine. E treaba ta dacă vrei să-ţi deschizi sufletul”. N-am stat prea
mult pe gânduri, am primit. Şi nu atât de nevoie, ci mânat de curiozitate să-l
cunosc. Se purta atât de distant cu ceilalţi, că nimeni nu cuteza să se apropie
de el. Într-o seară îmi spuse să ne întâlnim la o fântână care era ceva mai
încolo, spre căsuţa lui, la vii. M-am dus. Am aşteptat ca luna să ajungă în
dreptul fântânii, să-i lumineze apa. Ne-am apropiat să privim în adânc.
Chipurile ni se oglindeau în apă. „Câţi vezi?“, mă întrebă. „Câţi suntem”, i-
am răspuns. „Acum o să devenim unul”, spuse. Scoase briceagul şi-şi crestă
palma. Sângele curse în apă. „Fă şi tu la fel”, îmi porunci. M-am supus.
Aruncă găleata în fântână şi chipurile noastre se împrăştiară, deveniră un
singur suflet în adânc. Scoase apă şi băurăm, îmbrăţişaţi sub lumina lunii.
După aceea am mâncat pâine şi ne-am întins pe pământ privind stelele.
„Ceea ce îţi spun – începu el – rămâne numai pentru tine.” Nu aşteptă să-i
făgăduiesc. „Sunt ocnaş evadat, continuă. Am copii şi nevastă în Sardinia”.
După o vreme de la întâmplarea aceasta, bătrânul proprietar al minei începu
să-mi arate simpatie, văzând cât eram de muncitor şi cinstit. Ocnaşul veni şi
mă găsi într-o noapte în grajdul unde dormeam. „Trezeşte-te“, mă zgâlţâi el.
„Trebuie să pleci imediat. Stăpânul nostru a fost omorât în drumul spre
Catania, iar răufăcătorii au aranjat să cadă crima în cârca ta!” „Cine sunt?”,
am întrebat uluit. „Cei doi nepoţi pe care-i are din partea nevestei şi vor fi
moştenitorii lui. Le-a fost teamă că acesta îşi pusese în gând să te adopte.”
Am încercat să spun că îmi pot dovedi nevinovăţia, dar el mă întrerupse.
„Să nu fii atât de sigur. Mai bine să nu fii amestecat. Ascultă ce-ţi spun, că
am experienţă. Nu mai pierde timpul. Plecăm imediat spre Palermo.” „Ce să
fac acolo?” „Orice, numai să-ţi piardă urma. Vei porni chiar mai departe, de
va fi nevoie.” M-a înduplecat. Am plecat în toiul nopţii. Ziua am stat
ascunşi iar noaptea următoare am continuat drumul. Numai pe întuneric
mergeam. Am ajuns la Palermo şi m-a urcat pe un vas de emigranţi. A plătit
el banii de drum şi-am pornit spre America. Ce să-ţi spun de călătorie, care
a durat 35 de zile? Ce să-ţi spun şi despre cele petrecute acolo? M-am luptat
mult ca să pot sta pe picioarele mele, cu gândul numai la întoarcere.
Seamănă de altfel cu ceea ce îndurau ceilalţi emigranţi. Până când, după
multe strădanii, am început să mă procopsesc. Dar atunci am văzut că mă
pândeau două primejdii. Una era să uit ceea ce mă alungase din locul meu,
fiindcă în lupta mea de a-mi câştiga traiul, nu mă mai gândeam la nimic.
Cealaltă era că, cu cât îmi mergea mai bine, cu atât viaţa de-acolo mă
sufoca. La un moment dat am înţeles. Mi-am zis: „Dorul de ţară te macină.
N-ai alt gând decât să te întorci. Nu-ţi părăsi limba. Vorbeşte greceşte ca să
te poţi întoarce”. Astfel, pe unde umblam, căutam să găsesc un compatriot,
ca să stau de vorbă cu el. Apoi vorbeam şi de unul singur, aşa cum fac
nebunii. Începusem să mă simt singur printre străini. Trecuseră deja zece
ani şi încă nu ajunsesem la o concluzie în ce priveşte motivul pentru care
părăsisem Syra. Viaţa mea, care mă trăgea întruna spre câştig, era de vină.
Dar eu nu mă dusesem acolo din nevoie de bani, ci fiindcă doream să mă
regăsesc pe mine însumi, ca să-mi dau un răspuns. Cu vaporul am ajuns
acolo, cu vaporul am şi plecat, lăsând baltă tot ce agonisisem. M-am gândit
să mă opresc ori unde va arunca ancora vasul şi să nu plec din acel loc până
când nu voi căpăta răspunsul dorit. Ei, ca să nu mai lungesc vorba, am
coborât pe una din insulele Japoniei. Mai târziu le-am cutreierat pe toate.
Îmi plăcea viaţa de-acolo, liniştită şi ciudată. Mă vrăjea pur şi simplu. Am
rămas cheltuind banii strânşi în America şi trăgând învăţăminte din ceea ce
mă înconjura. Când mi s-a părut că aveam gata răspunsul pe care-l căutam,
m-am hotărât să plec. Mă aflam atunci într-un târg liniştit, străvechi, pe
coasta de vest. Mi-am luat rămas bun de la cei pe care-i cunoscusem şi am
urcat pe vas. Dar în clipa când se ridica scara, am văzut pe chei doi ochi
lăcrimând de tristeţe că plecam. M-am gândit atunci că micuţa gheişă care
plângea mă îngrijise cu dragoste ascunsă două luni cât am zăcut bolnav. Iar
eu, acum, nerecunoscător, o lăsam şi plecam din viaţa ei. M-am răzgândit
pe loc. Am coborât. M-am apropiat de fată în timp ce vasul ridica ancora.
M-au găzduit în casa lor, iar eu am cerut-o de nevastă. Astfel am prins
rădăcini acolo, am devenit dascăl, îi învăţam pe localnici engleza. Am avut
copii. Dar cu cât familia creştea, cu atât întoarcerea se îndepărta din nou.
Atunci mi-am zis din nou: „Nu-ţi părăsi limba. Păstreaz-o vie, drum
deschis…”
Până să-i învăţ pe copiii mei, vorbeam tot de unul singur. În fiecare
dimineaţă îmi începeam ziua în grădina casei. Iarnă, vară, acelaşi lucru, un
ceas stăteam de vorbă cu un copac. Îi spuneam în greceşte tot ce aveam de
făcut în ziua aceea, îi dezvăluiam toate gândurile şi-l puneam şi pe el să-mi
răspundă. Niciodată nu l-am părăsit. Şi bolnav de-aş fi fost, discutam cu el
pe fereastră. Iar când mă întorceam seara acasă, iarăşi vorbeam greceşte de
unul singur pe drum. S-au obişnuit şi localnicii cu mine şi nu se mai mirau.
Astfel, cu o încăpăţânare nebună, mi-am păstrat limba şi am adus-o după
cum vezi. Împreună cu fiul cel mare care a dorit să cunoască meleagurile
unde m-am născut. Şi el vorbeşte limba cum se pricepe. Acum e rândul tău,
mamă, dă-i drumul…
Rezumase astfel peripeţiile vieţii lui şi apoi până se lumină de ziuă
răspunse întrebărilor pe care i le punea mama lui. Vorbi despre oamenii pe
care-i întâlnise şi cunoscuse. Despre câte îi dăduseră aceştia – şi duşmănii
dar şi sentimente frumoase –·, despre primejdiile care-l ameninţaseră. Două
chipuri păstra cu evlavie în amintire. Ocnaşul care îl salvase de pericolul
acelei învinuiri ticluite, şi tânăra gheişă care veghease două luni de zile la
căpătâiul lui, când el căzuse greu bolnav la pat, străin printre străini. Dacă
nu era ea să-l îngrijească, poate nu şi-ar fi revenit, ar fi murit. Îi purta
recunoştinţă şi de aceea în clipa când se îmbarca, se răzgândi şi îşi spuse:
„Unde voi găsi alta la fel de bună?“ După ce s-au căsătorit şi au avut copii,
o iubea tot mai mult pentru înţelepciunea şi bunătatea ei. Celuilalt însă, care
se dovedise binefăcătorul său, şi-l condusese până la Palermo şi-i dăduse şi
bani de drum, n-a putut niciodată să-i arate recunoştinţa. Desigur, când se
procopsise începuse să-l caute, să-i trimită veşti prin emigranţii care se
întorceau acasă să se însoare, dar totul s-a dovedit în zadar. Silvestro
dispăruse. După uciderea patronului, s-a aflat că era evadat de la pedeapsa
pe viaţă şi-i puseră în cârcă şi crima aceasta. Cum să mai apară aşadar? Sifis
plănui atunci, ca să-i arate iubirea pe care i-o purta, să încerce să-i găsească
familia din Sardinia. Trimise telegramă şi când primi răspuns, chemă lângă
el pe unul dintre fiii lui. Asemenea întorsătură cunoaşte uneori viaţa.
Auzind acestea, mama lui, Adriana Vitali, lăcrima şi se minuna câte
îndurase fiul ei.
— Băiatul meu, prin câte ai trecut! îi spunea din când în când.
— N-am avut decât de câştigat, mamă. Am cunoscut lumea nesfârşită,
dar am izbutit să citesc şi-n sufletul meu.
Astfel, din vorbă-n vorbă, se scurse în casă şi ziua care urmă. De emoţie
– el că dormea prima oară sub acoperişul femeii care-l născuse, ea, că avea
un fiu atât de mărinimos – n-a fost chip să dea geană de geană niciunul din
ei. Câteva ceasuri s-au prefăcut, chipurile, c-au adormit. Dar mama şi fiul se
treziră devreme şi începură iarăşi, însetaţi, să stea de vorbă, dar acum mai
încet, deoarece în camera de alături se odihnea, după istovitoarea călătorie,
băiatul lui Sifis. Tot vorbind, zbură şi după-amiaza şi abia în asfinţit se
gândiră că erau şi alţii care doreau să-i ureze bun venit – prietenii lui de
inimă, cei de neuitat. Dar cum să iasă în drum – până se va întâlni cu ei,
alţii îl vor recunoaşte şi-l vor opri, va ploua cu întrebări şi Ermupolis va vui.
Atunci prietenii s-ar amărî că nu se dusese să-i vadă pe ei mai întâi. De
aceea mama lui îi ceru îngăduinţa să pregătească ea revederea prietenilor.
Sifis, ştiind ce bucurie îi făcea, încuviinţă. Adriana Vitali redeveni îndată
nobila de odinioară. Spuse slujnicei ce avea de făcut. Să se ducă să-i
poftească acasă la ea, seara, pe la nouă, când bat clopotele. Să nu cumva să
lipsească. Să nu le spună altceva. După aceea să se întoarcă degrabă acasă,
deoarece avea multă treabă. Slujnica plecă, împlini porunca. Se întoarse şi-i
spuse stăpânei cât de miraţi se arătaseră cei pe care-i poftise. Spuse că la
biroul lui Anghelos Vitsoris îl întâlnise şi pe Mathios din Mykonos şi acesta
întrebase dacă poate să vină şi el.
— Să vină negreşit! răspunse stăpâna. Dă fuga şi spune-i.
— Nu-i nevoie. Am judecat şi singură şi i-am spus să vină.
Ghicise încă înainte de a porni la treabă de ce îi poftise stăpâna ei. Acum
nu se gândea decât la ceasul când se va înnopta şi va auzi bătăile în poartă.
Nu aşteptau mai mulţi decât cei pe care-i poftiseră. Veniră toţi la ora
stabilită. Înainte de a bate clopotele de seară se auzi ciocanul în poartă.
Primul apăru Ghiorghis împreună cu Mathios şi imediat sosi şi Anghelos, în
aceeaşi trăsură cu Lukas. Se părea că se vorbiseră dinainte şi sosiseră doi
câte doi. Erau nedumeriţi de ce fuseseră poftiţi. Dar coana Ariadni, care-i
întâmpină plină de căldură, îndată ce-i văzu pe toţi, se grăbi să le alunge
nedumerirea:
— Ştiu că vă miraţi de ce v-am făcut să urcaţi până aici. Ca să vă aduc
aminte de viaţa voastră dinainte. Întâi însă trebuie să vă mărturisesc ceva:
am un fecior de vârsta voastră. L-am ascuns. A fost o greşeală pe care am
plătit-o scump. Dacă pentru asta sunt şi alţii vinovaţi, veţi judeca singuri
după aceea.
Aceştia, surprinşi, îşi aruncau unul altuia priviri, neştiind ce să răspundă.
Dorind să-i scoată cât mai repede din încurcătură, continuă:
— Să revenim la motivul pentru care v-am chemat. Fiul meu este
prietenul vostru pierdut. Acum privirile li se aţintiră asupra ei. Unul şi
acelaşi nume le veni pe buze:
— Sifis?
— Chiar el.
Rostind aceste cuvinte, în picioare, deschise dintr-o mişcare uşa din
interior şi Sifis îşi făcu apariţia. Musafirii rămaseră cu gura căscată, fiindcă
de atâta vreme câtă trecuse fără să le dea vreun semn de viaţă încetaseră să
mai creadă că trăieşte, iar sosirea lui acum îi surprinse de-a binelea. Sifis îşi
dădu seama de încurcătura lor şi prelua el frânele discuţiei.
— Bine v-am găsit, prieteni, le spuse.
Îi privi pe rând şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Ghiorghis al meu, Mathios! Anghele! Lukas!…
La cel de-al patrulea glasul i se tăie când îl văzu în ce hal arăta. Dar
ceilalţi îşi reveniseră deja din surpriză, îl îmbrăţişau şi nu mai pridideau cu
întrebările. Îl sărutară şi-i urară bun venit, arătându-se nerăbdători să afle
cum o dusese. Dar şi el ardea de nerăbdare să afle cum o duseseră ei. Se
aşezară şi începură să discute. Aduseră vorba de toate. Şi de cele bune, şi de
cele rele, de morţile care s-au perindat în anii cât a lipsit. Prietenii trecură
repede peste întâmpările triste – sinuciderea lui Iannis, înecul lui Dominikos
– ca să nu-l amărască prea tare, dar el stăruia, cerea amănunte cum s-a
întâmplat. Se vedea că îl îndurerau. Dar Mathios şi Lukas, care aveau
temeri în privinţa lui Anghelos, abătură discuţia. Iar coana Ariadni, care
dorea ca această întâlnire să fie un prilej de bucurie, socoti că era momentul
cel mai potrivit să-l cheme şi pe băiatul lui Sifis în sală. Apariţia acestuia
însufleţi din nou discuţia.
— Eu zic să continuăm la masă. Ne-am luat cu vorba şi am întârziat deja
cu cina.
 Le arătă în camera de alături masa pregătită, ca pe vremuri, şi îndată ce
se aşezară toţi, intră slujnica cu tava, de credeai că atât aştepta. Începu să
servească masa. Umplură paharele cu vin, se auziră urări de bun venit.
Prietenii, care îşi mai reveniră de pe urma şocului, îl poftiră şi ei pe Sifis la
casele lor. Se oferiră să-l găzduiască pe rând. Cum discuţia trecea de la un
subiect la altul, îşi amintiră şi de trecut. Retrăiră felurite întâmplări, dar mai
ales ziua aceea de pomină când se aflau în largul mării şi se întunecase în
miezul zilei iar barca se zguduia, cât pe-aci să se răstoarne. Îşi amintiră şi
de făgăduiala pe care şi-o făcuseră: după 30 de ani, oriunde s-ar afla, să
vină să se întâlnească din nou, să povestească fiecare prin ce a trecut. Cum
puteau să-şi împlinească mai bine promisiunea decât pe mare? Hotărâră
aşadar să facă din nou o călătorie pe mare, înainte de plecarea lui Sifis. Nu
stabiliră încă ziua, deoarece înstrăinatul avea multe de făcut în scurtul
răstimp cât va rămâne în insulă. Îndată ce vor afla că s-a întors, vor dori şi
alţii să-l vadă şi să stea de vorbă. Iată, a doua zi dimineaţă când se duse cu
băiatul în centrul oraşului, unii pe care îi salută şi îl recunoscură, se oferiră
să-l cinstească, îl poftiră la mesele lor, curioşi să afle şi din gura lui lucrurile
nemaivăzute pe care le trăise. Nu dădură mare importanţă când aflară că
mama lui bună era coana Ariadni, ca şi cum şi-ar fi dat mai demult seama,
de când aceasta îi cumpărase casa. Astfel încât îi vrăji pe toţi cu aventurile
vieţii lui. Mereu era poftit în altă parte, de-ai fi zis că uitase ce făgăduise
prietenilor. Dar el îşi pusese în gând să plutească mai întâi într-un loc ştiut
numai de el.
Într-o zi închirie un caiac, urcă cu fiul lui şi-i spuse căpitanului să-l ducă
la locul unde se aflau stâncile în care călătorii îşi încrustau dorinţele. Voia
să-i arate băiatului cum se legau călătorii cu promisiunea pe care o cizelau
în piatră, sau poate să-i arate ce scrisese el însumi. Îi explică ce însemna
acel TREBUIE pe care-l încrustase în ajunul plecării din insulă. Să vină să-i
revadă pe cei dragi, care-i încălziseră copilăria. Cel care nu păstrează în
amintire evlavie pentru ceva, nu poate să aibă parte de bucurie în drumul pe
care porneşte. Vorbea atât de frumos, încât băiatul se gândi dacă nu cumva
acel cuvânt însemna că trebuia să tăgăduiască şi el să revină, de data aceasta
cu ceilalţi fraţi ai lui.
Rămânea acum de împlinit şi cealaltă făgăduială. Nu întârzie să se
împlinească şi ea. Urcară pe o felucă cei patru prieteni – doi care
rămăseseră în insulă, doi care plecaseră – şi ieşiră în larg. Era într-un amurg
auriu, la ceasul când soarele tocmai apunea. Erau cufundaţi în visare şi
chiar dacă rosteau cuvinte puţine, înţelegeau multe. Prietenii se revedeau
aşadar după 30 de ani. Când se întoarseră noaptea târziu şi puseră piciorul
pe ţărm, răsuflară uşuraţi. Îşi simţeau acum sufletul mai bogat după cele ce
aflaseră unii de la ceilalţi. Prin acest pas, se deschidea un nou cerc în viaţa
lor. Însă cu el se deschide o altă carte. Cea de faţă se opreşte aici……
SFÂRŞIT

[1]
E vorba de patriarhul Grigorios V, ucis de turci la Constantinopol la 6
iunie 1821 şi aruncat în apele Bosforului. (n. a.)
[2]
13 iunie 1830.
[3]
Joc de cuvinte: nea poli – oraş nou. (gr.)
[4]
Joc de cuvinte: epanastasi – înviere. (gr.)
 Table of Contents
COPACUL CARE DANSEAZĂ
CLOPOTE DE SEARĂ
[1]
[2]
[3]
[4]