Bârsan Matei - Adrian

Clasa a VI -a

LUMINA
Referat Fizică

Lumina (din latină lumina) sau lumina vizibilă este radiația electromagnetică din
porțiunea spectrului electromagnetic care poate fi percepută de ochiul uman. Lumina vizibilă
este de obicei definită ca având lungimi de undă cuprinse între 400-700 nanometri (nm) sau 4,00
× 10−7 până la 7,00 × 10−7 m, între infraroșu (cu lungimi de undă mai lungi) și ultraviolet (cu
lungimi de undă mai scurte). Această lungime de undă înseamnă un interval de frecvență de
aproximativ 430–750 terahertz (THz).
Principala sursă de lumină pe Pământ este Soarele. Lumina solară furnizează energia pe
care o folosesc plantele verzi pentru a crea zaharuri mai ales sub formă de amidon, care la rândul
său eliberează energie în viețuitoarele care digeră plantele. Acest proces de fotosinteză oferă
aproape toată energia folosită de ființele vii. Istoric, o altă sursă importantă de lumină pentru
oameni a fost focul, de la focuri de tabără antice până la lămpi moderne cu kerosen. Odată cu
dezvoltarea luminii electrice și a sistemelor de alimentare, iluminatul electric a înlocuit eficient
lumina de foc. Unele specii de animale generează propria lor lumină, un proces
numit bioluminiscență.

În fizică, termenul lumină se referă uneori la radiații electromagnetice de orice lungime

de undă, indiferent dacă sunt vizibile sau nu. În acest sens, razele gamma, razele-
X, microundele și undele radio sunt, de asemenea, lumină. Ca toate tipurile de lumină, lumina
vizibilă este emisă și absorbită în mici „pachete” numite fotoni și prezintă proprietăți atât ale
undelor cât și ale particulelor.

Când o undă de lumină este transformată și absorbită ca un foton, energia undei se

prăbușește instantaneu într-un singur loc, iar acest loc este locul unde fotonul „ajunge”. Aceasta
este ceea ce se numește colapsul funcției de undă. Această natură duală a lumină atât ca undă cât
și ca particulă este cunoscută sub numele de dualismul undă-particulă. Studiul luminii, cunoscut
sub numele de optică, este un domeniu important de cercetare în fizica modernă.

Există tipuri diferite de surse de lumină, dar ele pot fi împărțite în două tipuri: naturale și
artificiale. Cele naturale includ stele, galaxii, fulgere și altele. Cele mai vechi surse de lumină
artificială sunt lumânările și torțele.
Viteza luminii în vid este o constantă fizică universală importantă în multe domenii ale
fizicii. Valoarea sa exactă este de 299.792.458 metri/secundă (aproximativ 3,00×108 m/s sau
300.000 km/s). Valoarea fixă a vitezei luminii în unitățile SI rezultă din faptul că metrul este
acum definit de această constantă. Toate formele de radiații electromagnetice se mișcă exact la
aceeași viteză în vid.
Proprietăți și caracteristici :
Spectrul electromagnetic este gama de frecvențe (spectrul) radiației electromagnetice și a
lungimilor de undă și energiilor fotonice respective. Refracția și reflexia luminii sunt două
fenomene caracteristice tuturor tipurilor de unde. Reflexia luminii este fenomenul de întoarcere a
luminii în mediul din care a provenit, atunci când întâlnește suprafața de separare dintre două
medii. Refracția este curbarea razelor de lumină când trec printr-o suprafață între un material
transparent și altul.
 Lumina Soarelui

Soarele este steaua datorită căreia există astăzi viață pe Pământ, avem lumină și căldură,
anotimpuri, fotosinteză, curenți oceanic și aurora boreale. Energia Soarelui vine din nucleul său
extreme de fierbinte și de dens. Acolo, atomii de hidrogen ard și formează atomi de heliu.
Procesul se numește fuziune nuclear și eliberează energie luminoasă, cea care face ca stelele să
strălucească.
Razele de lumină formate în nucleul Soarelui călătoresc către exterior timp de 100000 de
ani și, trecând prin zona de convecție, încălzesc hidrogenul care se află acolo. Gazul începe să
fiarbă și se deplasează înainte și înapoi către suprafața Soarelui, unde temperature scade la 6000
de grade Celsius. Acolo, strălucirea este atât de puternică, încât luminează înteg Sistemul Solar.
Suprafața Soarelui are mai multe zone întunecate, denumite pete solare. Ele apar acolo
unde câmpul magnetic al astrului este mai puternic și durează câteva zile sau luni, după care
dispar. În petele solare, temperature suprafeței scade cu 2000 de grade Celsius, de aceea se văd
mai întunecate pe fundalul luminous din jur. Temperatura plasmei urcă rapid la milioane de
grade Celsius și spațiul din apropierea Soarelui începe să strălucească. Lumina palidă a plasmei
nu se vede din cauza celei orbitoare a Soarelui. Totuși, la o eclipsă solară, lumina Soarelui este
blocată de Lună, iar plasma strălucește la marginea discului solar, formând coroana Soarelui.
Dacă Soarele s – ar stinge brusc, n – am observa decât după opt minute, timp în care
ultimele licăriri ale Soarelui ar ajunge până la noi. După aceea, Luna ar devein invizibilă pe cer,
pentru că n – ar mai fi luminată de Soare.