Orlando Balaș

Islandezii epocii saga

Colonizarea Islandei este unică în istoria cunoscută a Europei, deoarece ea a constat în

ocuparea şi administrarea unui teritoriu care înainte nu era locuit decît cel mult de cîţiva călugări
irlandezi, numiţi papar de către noii veniţi. Toate instituţiile au fost construite de la zero, la baza
noilor realităţi islandeze stînd însă tradiţiile ţării de origine.
Coloniştii au adus cu sine un model de organizare politică bazat pe egalitatea, cel puţin
teoretică, a oamenilor liberi, a proprietarilor de ferme (bœndr, la singular bóndi1), un sistem care
nu recunoştea dreptul unor capete încoronate de a conduce întreaga societate. Stratificarea
socială era destul de complexă, dar graniţele între diferitele straturi sociale nu erau atît de greu de
depăşit ca în alte societăţi din acea epocă.
Rolul de căpetenii religioase şi laice îl aveau goðar, aceştia exercitînd şi jurisdicţia în
comunităţile pe care le conduceau. Existau mari proprietari de ferme (stórbœndr2) şi mici
proprietari (smábœndr3). Existau şi nevoiaşi (fátœkr4) care, din diverse cauze, nu îşi puteau
asigura singuri traiul zilnic. Fermierii aveau, pînă la creştinarea ţării, şi sclavi (þrælar5), proveniţi
din prizonierii luaţi în timpul incursiunilor vikinge, pe care însă nu aveau voie să îi rănească sau
să îi ucidă. Sclavii erau adesea eliberaţi sau se răscumpărau, devenind frjálsgjafi6 sau leysingi7,
liberţi care aveau acces la proprietate şi la o poziţie socială respectabilă, în funcţie de meritele
personale.
Coloniştii erau în principal norvegieni care, dacă este să dăm crezare relatărilor
islandezilor din secolul al 13-lea (păstrate de exemplu în Cartea colonizării), nu au suportat
pierderea libertăţilor cu care erau obişnuiţi, pierdere cauzată de acţiunile regelui Haraldr Păr
Frumos8 (ca. 852-932) care încerca să unească ţărmul vestic al Norvegiei într-un singur regat.
Alte voci spun că nu pierderea libertăţilor, ci a privilegiilor a fost cea care i-a determinat pe unii
stórbœndr să îşi părăsească ţara de baştină şi să se îndrepte cu familiile şi oamenii lor spre un
ţărm pustiu şi neprimitor. Un rol determinant în declanşarea şi continuarea colonizării Islandei
poate să fi jucat şi creşterea populaţiei scandinave şi implicit o diminuare a resurselor de trai în
ţara de origine.
Colonizarea Islandei nu este un fenomen izolat, el încadrîndu-se în epoca vikingă
(cuprinsă aproximativ între secolele al 8-lea şi al 11-lea9), în care scandinavii au încercat să

1
bóndi = ţăran, stăpînul casei.
2
stórr = mare, puternic.
3
smár = mic, mărunt.
4
fátoekr = sărac, cuvînt derivat din fár = puţin şi tœkr = a lua, a primi
5
Þræll = sclav, servitor, om neliber.
6
frjáls = liber; gefa = a da, a permite, a determina.
7
leysingi = eliberat, apatrid.
8
Snorri relatează în capitolul 19 al lucrării sale Heimskringla că Haraldr ar fi jurat să nu-şi taie şi să nu-şi pieptene
părul pînă cînd nu va reuşi să unească Norvegia într-un singur regat, după modelul Danemarcei şi al Suediei.
Aceasta i-a adus cognomenul Lúfa = păr zbîrlit. După învingerea tuturor adversarilor săi, şi-ar fi spălat şi tuns părul,
ceea ce a dus la schimbarea numelui său în Haraldr hinn hárfagri, adică Haraldr Păr Frumos.
9
Începutul epocii vikinge este marcat de distrugerea de către vikingi a mănăstirii din Lindisfarne (insulă în nordul
Angliei) în anul 793, iar sfîrşitul ei de bătălia de la Hastings din 1066, în care Wilhem Cuceritorul l-a înfrînt pe
ultimul rege viking al Angliei, Haraldr Godwinson. Scene din această bătălie sînt prezentate în celebra tapiserie de la
Bayeux.
cucerească teritorii mai bogate decît cele din nordul Europei, reuşind să întemeieze regate în
Irlanda, Anglia, Scoţia şi insulele din nordul Scoţiei. Conform unor izvoare istorice, chiar şi
întemeierea primului stat al slavilor de răsărit, Rusul Kieviană (Киевская Русь), li s-ar datora
vikingilor suedezi, cunoscuţi sub numele de Rus. Nereuşind să se organizeze şi să se conducă
singure, populaţiile slave din estul Mării Baltice i-ar fi chemat pe vikingii Rus, numiţi şi varegi,
să preia conducerea şi administrarea statului, după ce tot ele îi alungaseră în anul 86210.
Descoperită întîmplător de vikingul suedez Garðar Svavarsson pe la 860, redescoperită de
norvegianul Naddod, care naviga spre Insulele Feroe, şi de vikingul Flóki Vilgerðarson, Islanda
este colonizată începînd cu anul 874 de norvegieni care vin atît din Norvegia, cît şi din insulele
britanice. Cei din urmă aduc cu ei şi populaţie de origine celtică, sclavi sau femei devenite soţii
sau concubine ale vikingilor. Primii colonişti menţionaţi în Cartea Colonizării sînt norvegienii
Ingólfr Arnarson şi fratele său „de cruce” Hjörleifr Hróðmarsson.
Ţara de destinaţie avea o climă neprietenoasă şi puţine resurse naturale care să o facă
deosebit de atractivă pentru colonişti. Scăldată de apele calde ale Curentului Golfului, Islanda are
ce-i drept o climă mai blîndă decît restul ţărilor aflate la această latitudine (ea este situată între
63°17'30" şi 67°07'05" latitudine nordică), dar temperatura medie anuală este de numai 5 grade
Celsius, ea urcînd rar peste 10 grade în timpul lunii iulie. Este de presupus că în perioada
colonizării clima a fost şi mai aspră, dat fiind că între timp unii gheţari existenţi în Islanda
medievală au dispărut de pe hartă ca urmare a încălzirii globale.
Pe de o parte, coloniştii erau oameni puşi în situaţia de a-şi părăsi ţara pentru o destinaţie
unde nu îi aşteptau decît vaste întinderi nelocuite şi o climă neprietenoasă, cu tot ce implica acest
lucru: libertate, lipsa opresiunii, siguranţa relativă a vieţii, posibilitatea de a lua în stăpînire mult
pămînt, dar şi lipsa resurselor materiale şi condiţii precare de viaţă. Pe de altă parte erau oameni
bogaţi, care puteau cumpăra sau închiria o corabie – knörr11 sau skeið12 – şi organiza o astfel de
expediţie, oameni care aveau rudenii şi supuşi care să îi urmeze. Înainte de toate, coloniştii erau
oameni deosebit de robuşti fizic şi psihic, capabili să facă faţă condiţiilor vitrege de trai din noua
patrie.
Coloniştii erau deci agricultori şi vikingi care au venit în Islanda forţaţi de condiţiile din
ţara de origine sau mînaţi de spiritul de aventură. Cuvîntul viking, a cărui origine nu este sigură,
poate fi derivat de la substantivul germanic víkingr, care înseamnă pirat sau tiran, de la verbul
víkja, care înseamnă „a se întoarce, a cîrmi, a se mişca”, care are corespondent în verbul german
weichen, sau de la substantivul vík, care înseamnă golf sau curbură a ţărmului, regiune de coastă
protejată13. Vikingii sînt, cum o arată oricare dintre etimologiile posibile ale cuvîntului, oameni
ai mărilor, locuitori ai ţărmurilor scandinave.
În opinia unor istorici precum Régis Boyer, vikingii erau în primul rînd negustori abili şi
ocazional prădători. Ocupaţia principală nu putea fi jaful, deoarece le lipsea organizarea militară
necesară pentru a trăi exclusiv de pe urma unor incursiuni războinice. Vikingii au dezvoltat un
comerţ internaţional înfloritor, fiind precursori ai Hansei în zona Mării Baltice. Incursiunile lor
comerciale i-au purtat în toată Europa de-a lungul ţărmurilor de mare şi al fluviilor şi rîurilor mai
importante. Ei au ajuns şi în Bizanţ, avînd schimburi comerciale inclusiv cu negustori arabi şi
chinezi, după cum o dovedeşte prezenţa numeroaselor monede străine din comorile vikinge14.

10
Această relatare apare în Letopiseţul lui Nestor sau Povestea vremurilor de demult (în limba rusă: Повести
временных лет) scrisă probabil în jurul anului 1113 de un călugăr Nestor..
11
knörr = corabie comercială.
12
skeið = corabie lungă („langskip”) de mari dimensiuni.
13
Cf. Ibidem.
 Vikingii, animaţi de dorinţa de îmbogăţire rapidă, îşi transformau adesea expediţia
comercială într-una de jaf. Atunci cînd nu obţineau un preţ bun sau schimbul dorit, recurgeau la
arme şi apoi se refugiau în ambarcaţiunea cu care se îndepărtau repede de ţărm. Cînd jefuiau, o
făceau mai ales în zonele din apropierea ţărmului, nedispunînd de mijloacele necesare unei lupte
îndelungate.
Dat fiind că ţinta atacurilor lor erau aşezările bogate şi lipsite de apărare, iar aceste
calităţi erau întrunite cel mai adesea de mănăstiri, este de înţeles de ce vikingii au rămas în
memoria cronicilor aproape exclusiv ca piraţi ai Nordului, barbari însetaţi de sînge: autorii
cronicilor erau în majoritatea cazurilor călugări care au avut de suferit de pe urma incursiunilor
vikinge15.
Chiar dacă nu s-au organizat decît rareori în armate redutabile – cea mai mare flotă
vikingă fiind cea care a asediat Parisul în toamna anului 885, însumînd 700 de corăbii şi 40.000
de luptători – vikingii au fost apreciaţi pentru calităţile lor militare şi au fost angajaţi ca
mercenari în armatele europene, cei mai cunoscuţi fiind poate cei din garda varegă a împăraţilor
bizantini.
Tradiţiile vikinge au persistat în Islanda pînă în ajunul creştinării, după cum o dovedesc şi
vestigiile arheologice16. Etica vikingă nu a dispărut fără urmă, ci a influenţat viaţa islandezilor
chiar şi după creştinarea oficială. De la înaintaşii vikingi, islandezii au moştenit nu numai un
exacerbat simţ al onoarei, ci şi înclinaţia spre activităţi comerciale şi pasiunea explorării spaţiilor
necunoscute.
Deşi exercita în majoritatea timpului ocupaţii sedentare ca aceea de fermier (fiind în
acelaşi timp şi meşteşugar, cunoscător al legii, poet sau medic), omul islandez medieval pornea
adesea în aventuri pe mare, fie pentru a face comerţ, fie pentru a se pune temporar în slujba unor
monarhi din Scandinavia, Anglia sau Europa continentală. El era motivat nu doar de dorinţa de
îmbogăţire, ci şi de setea de cunoaştere, de nevoia de a-şi lărgi orizontul.
În epocă se considera că un bărbat nu este suficient de matur dacă nu a petrecut cîţiva ani
în străinătate. Cel ce stătea doar în jurul vetrei, care nu avea curajul să se îndepărteze de locurile
natale era luat în derîdere. De la substantivul heimr = casă a fost derivat adjectivul heimskr, care
ar trebui să denumească ceva casnic, legat, ataşat de casă. Faptul că heimskr este folosit
peiorativ, în sensul de „prost”, „stupid”, ne face să înţelegem cît de mult preţ puneau islandezii şi
scandinavii în general pe experienţa acumulată în cursul călătoriilor în străinătate. Bolli, unul
dintre eroii masculini ai Laxdæla saga, îşi amînă căsătoria cu Guðrún spunînd că „m-am gîndit
de mult să fac o călătorie în Sud. Mi se pare că un bărbat nu este înţelept dacă nu cunoaşte şi alte
locuri în afară de Islanda.”

14
Pe pagina http://viking.hgo.se/Files/VikHeri/Viking_Age/trade.html a Universităţii din Gotland se apreciază că în
comorile vikinge descoperite în regiunea Gotland din Suedia se găsesc aproximativ 40.000 de monede de argint de
origine arabă, 38.000 de origine germană şi 21.000 de origine anglo-saxonă.
15
Într-o scrisoare adresată regelui Northumbriei, călugărul Alcuin de York descrie atacul vikingilor asupra
mănăstirii din Lindisfarne în următorii termeni: „Niciodată nu a mai apărut în Britania o astfel de teroare ca aceea pe
care am suferit-o noi acum de la o rasă păgînă, nici nu ne-am imaginat că ar fi posibilă o astfel de incursiune venind
de pe mare. Iată, biserica din St. Cuthbert a fost împroşcată cu sîngele preoţilor Domnului şi jefuită de toate
ornamentele; un loc mai venerabil decît oricare altul din Britania este prădat de păgîni.” Cf. James Graham-
Campbell, The Viking World, London, 2001, p. 26.
16
În 1995 s-a descoperit la Skriddalur, în estul Islandei, un mormînt viking datat la sfîrşitul secolului al 10-lea, cu
puţin înainte de creştinarea oficială a ţării. Vikingul din mormînt era în armură, cu sabia în mîna dreaptă şi scutul în
mîna stîngă, pregătit pentru călătoria spre Valhöll. Lîngă el era înhumat şi calul său, precum şi obiecte de uz casnic
şi podoabe preţioase. Cf. Steinunn Kristjánsdóttir, The Last Viking in Iceland, în Viking Heritage Newsletter Nr. 3,
Visby, 1998, p. 1-4.
 Urmare firească a acestui gust de aventură cultivat de-a lungul multor generaţii,
cunoştinţele geografice ale islandezilor şi ale scandinavilor în general sînt uneori chiar mai
avansate decît cele pe care le regăsim reflectate în lucrările cartografilor din sudul Europei 17.
Saga ne dezvăluie cîteva din destinaţiile de călătorie ale islandezilor: Suedia, Danemarca,
Finlanda, Estonia (Njáls saga), Jutlanda, Frizonia (Egils Saga), Anglia (Gunnlaugs saga
ormstungu), Scoţia (Laxdæla saga), Irlanda (Eiríks saga Rauða) sau Grecia (Finnboga saga).
Urmaşi de exploratori norvegieni, islandezii descoperă şi ei noi ţinuturi. Eiríkr rauði
Þorvaldsson (Eric cel Roşu18, fiul lui Þorvaldr), surghiunit din Islanda în urma unui omor,
navighează spre vest şi descoperă în 985 Groenlanda. Contrar unei opinii pe cît de răspîndite, pe
atît de eronate, această insulă nu era acoperită de cîmpii verzi, ci de gheţuri. Eiríkr i-a dat numele
de „Ţara verde” pentru a atrage noi colonişti. Poate şi ca urmare a acestei idei inspirate, în
Groenlanda se formează o colonie de pînă la 2000 de oameni, care însă dispare în secolul al 15-
lea datorită condiţiilor precare de viaţă şi a izolării faţă de Europa.
Fiul lui Eiríkr, Leifr Eiríksson, se aventurează mai departe, tot spre vest, şi ajunge în jurul
anului 1000 în nordul Americii. Zona pe care a descoperit-o, situată în Newfoundland (Canada),
este numită în cronicile islandeze Vinland. Descoperirea Groenlandei şi a Americii sînt relatate
în Saga groenlandezilor (Grœnlendinga saga) şi în Saga lui Eric cel Roşu (Eiríks saga Rauða).
Atunci cînd se puneau în slujba monarhilor europeni, islandezii erau, dacă este să dăm
crezare relatărilor din saga, foarte apreciaţi pentru calităţile lor de luptători şi chiar de poeţi. Este
dificil de găsit în saga un protagonist islandez care să călătorească în străinătate şi să nu fie
copleşit cu onoruri la curţile regale la care ajunge. Bunul renume pe care şi-l fac în străinătate
islandezii pe care îi cunoaştem din saga – confirmat prin hainele, bijuteriile sau armele de preţ pe
care le primesc de la regii pe care i-au servit şi pe care le poartă la alþing sau la alte ocazii
importante – contribuie la sporirea onorabilităţii de care se bucură în ţara de origine.
Pentru islandezul medieval, onoarea nu vizează însă doar propria persoană, ci şi familia şi
prietenii, fiind o constantă a vieţii cotidiene. Orice lezare a onoarei îl împinge pe islandezul
epocii saga la acţiune, obligaţia de a răzbuna o insultă sau moartea cuiva care făcea parte din
familie sau din cercul de prieteni prevalînd asupra instinctului de supravieţuire. Odată pus în
mişcare, şirul răzbunărilor este continuat mult timp, implicînd tot mai multe persoane şi familii,
ceea ce oferă un material epic deosebit de generos pentru saga islandezilor.
Islandezul medieval pare să fi fost extrem de sensibil la orice lezare a onoarei, cel puţin
aceasta este impresia pe care o întreţin numeroase saga. Dar saga sînt totuşi texte literare, care
operează adesea cu exagerări, augmentînd amploarea unor conflicte şi sporind numărul
victimelor pentru a scoate în evidenţă calităţile de luptători ale protagoniştilor. În saga se
vorbeşte mult despre conflicte, deoarece ele sînt interesante, productive din punct de vedere epic.
În saga se vorbeşte mult şi despre căsnicii nefericite, deoarece ele duc la conflict şi deci la
desfăşurare epică, în timp ce căsniciile fericite nu sînt productive sub acest aspect.
Nu trebuie însă să înţelegem că viaţa socială islandeză era dominată de confruntări
sîngeroase, că istoria medievală a Islandei a fost un şir de conflicte ce au angrenat toată
populaţia. În ciuda unor aparenţe contrare, islandezii au fost şi în Evul Mediu un popor iubitor de
17
Cf. Elena Melnikova, „The Viking Oecumene”. The Eastern World of Vikings, Göteborg, 1996, p. 9.
18
Numele nu îi vine doar de la culoarea părului şi a bărbii, ci şi de la faptul că „avea mîinile pătate de sînge“.
pace. Dacă se ajungea la conflicte grave, comunitatea exercita presiuni asupra celor implicaţi,
oferind compensaţii părţilor lezate, în vederea restabilirii păcii. În general, confruntările nu erau
de mare amploare: în cea mai mare bătălie din istoria Islandei au murit „doar” 100-110 oameni19.
Iubitori de pace, islandezii iubesc şi legea. Aceasta este gîndită ca un mijloc eficace de
restabilire şi păstrare a echilibrului social, fără de care nici individul, nici comunitatea nu pot
prospera. Convingerea islandezilor, exprimată şi în saga, era şi este şi în prezent că „ţara pe lege
se clădeşte, iar fărădelegea o pustieşte20”.
Consecvenţi cu această convingere, la nici 50 de ani de la începutul colonizării, islandezii
îl trimit în anul 920 pe Ulfljótr în Norvegia, pentru a cerceta legile din Scandinavia şi a crea un
cod de legi pentru ţara nou întemeiată. Întreprinderea este încununată de succes şi islandezii
adoptă un cod de legi ce se inspiră din Gulathingslov, cea mai veche lege norvegiană.
După creştinare, în 1117, apare primul cod scris de legi al Islandei, o operă juridică
remarcabilă, care a primit numele de Grágás, „gîsca gri”, de la culoarea pergamentului pe care a
fost scris. Împărţită în 7 secţiuni principale care cuprind 240 de capitole, Grágás tratează
chestiuni precum împărţirea Islandei în pătrare care corespund punctelor cardinale, organizarea
þing-ului de primăvară, a alþing-ului şi a þing-ului de toamnă, definirea diverselor delicte şi
modul de soluţionare a cauzelor judiciare, dreptul familial şi moştenirile, reglementarea dreptului
de păşunat, a regimului navigaţiei şi al porturilor, al schimburilor comerciale etc.

O particularitate a organizării Islandei ca stat este absenţa unui guvern, a unei puteri
executive. Ţara avea o putere legislativă – alþing – care juca şi rolul puterii judecătoreşti în
chestiunile juridice mai grave, iar pe plan local jurisdicţia era exercitată de goðar, care
moşteneau această funcţie sau o dobîndeau. Procesele erau conduse în baza unui tipic foarte
complicat, ce aminteşte mai degrabă de un ritual. Hotărîrile nu erau luate pe baza unor probe, ci
pe baza mărturiilor unui număr de martori ce varia de la caz la caz – mărturia acestora bazîndu-
se însă adesea pe probe materiale, cum ar fi urmele de lovituri sau starea în care era găsită
victima unui delict violent. O decizie putea fi obţinută şi prin duel, în acest caz contînd nu
numărul de martori sau respectarea regulilor procesului, ci forţa fizică şi abilitatea în mînuirea
armelor.
Aplicarea hotărîrilor judecătoreşti rămînea în sarcina celui care cîştiga un proces, iar
pentru a duce la bun sfîrşit o astfel de acţiune era nevoie de sprijinul comunităţii sau al unui grup
destul de puternic de aliaţi. Acest fapt ducea la situaţii de aparentă imunitate a unor persoane
influente, pe care victimele abuzurilor nu îndrăzneau să le silească să respecte o hotărîre a þing-
ului, dar această stare nu putea dura prea mult.
Orice om, fie el om liber, sclav sau argat, se afla în Islanda „sub scutul legii”, şi delictele,
chiar comise de persoane influente, erau în cele din urmă pedepsite. Cei ce suferiseră o
nedreptate se adresau goði-ului în jurisdicţia căruia se aflau sau altor goðar dispuşi să le apere
cauza şi dacă procesul era condus cu iscusinţă, respectîndu-se cu atenţie procedurile (pentru

19
Este vorba de bătălia de la Haugsnes din 19 aprilie 1246, în care s-au confruntat membrii şi susţinătorii a două
mari familii conducătoare islandeze, Sturlungii şi Ásbirningii. În această bătălie la care au participat peste 1000 de
oameni, îşi pierde viaţa Brandur Kolbeinsson, şeful clanului Ásbirningilor. Þórður kakali (bîlbîitul), căpetenia
Sturlungilor, nepot de frate de-al lui Snorri Sturluson, rămîne cel mai puternic om din Islanda. El conduce ţara ca un
dictator pînă în 1250, cînd regele Norvegiei îl cheamă la curtea sa pentru a-l ţine sub control. Cf. Sabine Barth,
Island, Ostfildern, 2005, p. 157 şi Terry G. Lacy, Ring of Seasons: Iceland – Its Culture and History, Michigan,
1998, p. 147.
20
„... með lögum skal land vort byggja en eigi með ólögum eyða”. Cf. Brennu-Njáls saga, capitolul 70. În versiunea
românească: Saga despre Njal. Traducere, cuvînt înainte, note şi indice de Ioan Comşa, Bucureşti, 1963, p. 191.
aceasta, omul care cunoştea bine legea – lögmaðr – era foarte respectat), era stabilită o
compensare pentru paguba constatată.
Goðar aveau cel puţin două motive să se implice de partea cuiva care se confrunta cu un
adversar mai puternic: pe de o parte prestigiul lor creştea prin înfrîngerea celui care refuzase să
respecte hotărîrea þing-ului, pe de altă parte un goði care conducea acţiunea de restabilire a
legalităţii îşi putea însuşi o parte din averea făptaşului condamnat.
Cine nu se supunea unei hotărîri judecătoreşti risca pedeapsa dată pentru cele mai grave
delicte, care erau asimilate tulburării păcii: scoaterea în afara legii (útlagi) şi declararea
vinovatului ca skógarmaðr (la plural: skógarmenn) sau „om al pădurii”, respectiv om în afara
societăţii. În această stare, nimeni nu avea dreptul să îi acorde condamnatului vreun ajutor şi
oricine putea să îl omoare fără să rişte pedeapsa legii. O altă pedeapsă era exilul, surghiunul în
afara Islandei, care putea fi pe trei ani – cînd era numit şi „surghiunul mic” – sau pe viaţă.
Clasificarea tuturor delictelor posibile este foarte minuţioasă, vădind de fapt dorinţa de
pace socială a islandezului. Uneori apar prevederi care în ziua de azi ni s-ar părea absurde, cum
ar fi interdicţia de a face versuri despre persoane în viaţă, interdicţie ce vizează de fapt versurile
calomnioase sau satirice. Pentru mai mult de două versuri despre cineva, pedeapsa stabilită de
Grágás este scoaterea în afara legii, dar această prevedere nu s-a aplicat se pare niciodată, deşi în
saga se relatează cazuri în care cîteva versuri ironice sînt considerate o justificare suficientă
pentru uciderea autorului lor.
Cu totul remarcabilă este grija societăţii islandeze pentru cei defavorizaţi: o întreagă
secţiune a acestui cod de legi, secţiunea a V-a, reglementează în nu mai puţin de 35 de articole
modul în care trebuie asistaţi de către comunitate cei lipsiţi de resurse proprii de trai, aşa numiţii
omaga sau úmaga (în latină: alendis = de hrănit). Aceştia erau întreţinuţi pe rînd de către
fermieri sau de către asociaţii locale ale fermelor, numită hreppar (la singular: hreppr), care avea
rolul unor „case de asigurări” pentru cazuri de calamităţi sau recolte slabe. Hreppar îşi asumau şi
hrănirea orfanilor, a bătrînilor fără mijloace de trai sau a invalizilor.
Această grijă faţă de cei defavorizaţi poate să fie expresia unui pragmatism: prin aceste
măsuri sociale se limitau vagabondajul şi infracţiunile comise de cei fără adăpost. Chiar dacă ar
fi vorba doar despre un calcul rece – şi nu este doar atît – este admirabil felul în care islandezii
veacului de mijloc au vegheat şi prin astfel de mijloace la pacea socială, mai eficient decît multe
ţări democratice din epoca modernă.
Un tablou, fie el şi minimal, al societăţii islandeze medievale este incomplet fără arta sa
literară. Pentru omul islandez, literatura a jucat întotdeauna un rol mai important decît pentru
marea majoritate a europenilor. Régis Boyer a dat o prezentare convingătoare a vieţii cotidiene a
locuitorilor Islandei medievale, arătînd că literatura a însoţit în permanenţă viaţa oamenilor
simpli de pe această insulă, fie că era vorba de strofe scaldice recitate din memorie sau create ad-
hoc la nunţi, şezători sau alte reuniuni, fie că era vorba de texte epice, citite cel mai adesea de pe
manuscris în faţa unui public mai larg.
O zi din viaţa unui islandez medieval, aşa cum o prezintă – desigur, în linii orientative –
Boyer, îl prezintă pe bóndi ca un om cu multiple specializări şi interese. Vom reda în rezumat o
astfel de zi „exemplară”: la ora 5, bóndi începe să repare drumul ce duce spre ferma sa, care a
fost stricat de o alunecare de teren. La ora 9 se ocupă de rana de la picior a uneia din vacile sale.
La ora 10 coseşte iarba pentru nutreţul vitelor sale. La amiază încearcă să împace doi adversari a
căror dispută riscă să degenereze într-un conflict violent. La ora 3 după-amiaza sculptează părţile
de lemn ale saniei sale. La ora 5 mulge vacile şi îi dă sfaturi fiului său adolescent în privinţa
relaţiei cu femeile. La ora 6 reface pavajul curţii sau sculptează o bucată de fildeş de morsă. La
ora 7 mănîncă o bucată de peşte. La ora 8 ţese o bucată de pînză de lînă. La ora 9 ascultă
versurile unui scald aflat în trecere pe la ferma sa. La ora 10 are o lungă discuţie cu vărul său,
care are multe de povestit, deoarece s-a întors dintr-o călătorie într-o ţară orientală.
Poate că nu fiecare zi din viaţa islandezului avea partea sa de poezie sau de relatări ale
unor aventuri, însă înflorirea spectaculoasă a literaturii epice şi lirice în Islanda medievală
certifică un interes viu al publicului pentru creaţia artistică. Acest fapt este explicabil chiar prin
condiţiile de viaţă din insulă: clima severă şi sărăcia resurselor naturale au făcut ca islandezii să
aibă o cultură materială mai degrabă austeră, compensată însă de o remarcabilă cultură spirituală.
Cuvîntul nu era pentru islandezi doar purtător de informaţie, ci şi de viaţă înaltă, un mediu al
unei interacţiuni ritualizate şi sacralizate, mediul în care nevoia şi înclinaţia spre artă a acestui
popor s-a putut exprima cel mai bine.