Elisabeta I a Angliei

În 1558 când se termină domnia lugubră a Mariei Tudor, Elisabeta, fiica celei de- a
doua soții a lui Henric al VIII-lea se urcă pe tron 1. Elisabeta devine regină la vârsta de
douăzeci și cinci de ani, într-o perioadă când țara nu era în stare să reziste unei invazii străine,
era dezbinată de certuri religioase 2. Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul
englez cu o bucurie aproape unanimă. Prin tatăl ei, Elisabeta descindea din regii tradiționali,
prin mama sa din gentilomii țării; de la cucerirea normandă nemaifiind un rege de sânge
englez atât de pur3. Moștenise câte ceva de la amândoi părinții, dar mai ales de la tatăl ei,
ambiția; vanitatea și cochetăria de la mama sa; ținând seama de avertismentul dat de soarta
acestei; și propria experiență din trecut-dizgrație, întemnițare și primejdie de moarte- o
învățase; așa cum fusese învățat și Frederic cel Mare de experiențe similare din copilărie, că
afecțiunile și pasiunile particulare nu sunt făcute pentru domnitori4.

Regina Elisabeta a fost dotată cu inteligență deosebită, dar nu calitățile personale au

format părerea contemporanilor, a căror admirație s-a răsfrânt în toată istoriografia epocii
sale, generos numită „ veacul Elisabetei” sau „epoca de aur” a Angliei5.

În tot timpul domniei sale a căutat să câștige simpatia poporului. Elisabeta, ca și tatăl,
și bunicul ei, nu s-a folosit de armată(asemenea lui Ludovuc al XIV-lea); nu avea decât o
gardă atât de puțin numeroasă încât cea mai redusă miliție din Londra o putea pune pe fugă.
Ea nu a fost puternică decât pentru că a fost iubită, sau cel puțin preferată 6. Avea un simț al
economiei, poporul cerea Elisabetei libertăți pentru că îi cerea puțini bani; nu-i plăcea
războiul; deși s-a războit uneori, cu succes, dar niciodată nu s-a azvârlit în întâmpinarea
primejdiei, pentru a evita războiul era în stare să mintă sau să devieze discuția pe un plan
sentimental și, prin farmecul ei, să iasă triumfătoare. Într-o singură privință a rezistat
dorințelor poporului său, aceea de a se mărita, cerută insistent de Camera Comunelor, pentru
a lăsa un urmaș. Deși a fost curtată de regi și prinți, ea nu a dorit să se mărite; juca cu toți

1
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 3, Institutul European, Iași, 1998, p.198.
2
G.M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, trad. De Floricica-Eugenia Condurachi și dan Hurmuzescu, Editura
Științifică, București, 1975, p. 376.
3
Andre Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, trad. de Raul Joil, București, 1994, p. 326.
4
G:M. Trevelyan, op.cit., p. 377.
5
Camil Mureșan, Revoluția burgheză din Anglia, Editura Științifică, 1964, p. 8.
6
Andre Maurois, op.cit., p. 317.

1
același joc al cochetăriei, al scrisorilor amabile, al flirtului poetic și adesea îndrăzneț, căruia îi
punea capăt de fiecare dată7.

Dacă Henric al VII-lea și al VIII-lea au făcut jocul intereselor nobilimii noi, și, în
parte, ale burgheziei în politica internă- Elisabeta a înțeles să protejeze pofta lor sporită de
căștiguri pe piața externă. Anglia devenea o piață prea mică pentru afacerile burgheziei și noii
nobilimi. Manufacturile textile engleze nu mai prelucrau doar lâna produsă în țară; aveau
nevoie și de cea produsă în Spania, Franța sau alte țări. În sec. al XVI-lea dintr-o țară
exportatoare delână brută va deveni o exportatoare de postavuri între 1564-1565. Sfera de
interese a negustorilor englezi s-a lărgit și mai mult, cuprinzând Lumea Nouă și Indiile
Orientale8.

În secolul al XVI-lea s-au dezvoltat marile companii, societăţi pe acţiuni care obţineau
monopolul comerţului în anumite ţări. În 1581 se formează „Compania Levantului” pentru
comerțul pe Mediterană; în 1600- lua naștere „Compania Indiilor Orientale” care avea să
devină cea mai puternică dintre companiile comerciale engleze în această epocă a „Vechiului
Imperiu”9. Comercianții englezi nu erau singurii care navigau de la un capăt la altul al mărilor
și continentelor. Portughezii stăpâneau coastele Africii și ale Indiei, iar spaniolii aproape
toată America de Sud și Centrală; de aici, pornind „flotele de argint ale Spaniei”. Concurența
între Anglia și Spania începea. Privilegiile pe care Elisabeta le acordaseră nobililor și
negustorilor garantau monopolul față de concurența venită din interior, din partea altor
negustori, tot englezi10.

Corsarii englezi începură să captureze corăbiile spaniole ce reveneau din America.

Francis Drake devenise un fel de erou național și a fost răsplătit de regină cu rangul de
cavaler11. Pirateria engleză era celebră încă de prin secolul al XV-lea; în secolul al XVI-lea ea atinse
proporţii patriotice". Limita dintre comerţ şi piraterie era vag stabilită. Unele forme de piraterie erau
legale. Un căpitan care fusese prădat de un vas străin primea „scrisori de recunoaştere", care-l
autorizau să se despăgubească de la oricare alt vas de aceeaşi naţionalitate. Chiar şi curţile străine ad-
miteau aceste „scrisori de recunoaştere" şi tratau ca negustori pe posesorii lor, în loc să-i spânzure ca
piraţi. Marinarii englezi, proprietari ai unor nave înarmate cu tunuri, îşi făceau o meserie vădită din
jefuirea corăbiilor portugheze care se înapoiau din India. Alţii organizau raiduri profitabile în

7
Ibidem, p.319.
8
Camil Mureșan, op.cit., p. 9.
9
Idem, Imperiul Britanic, Editura Științifică, București, 1972, p.15.
10
Idem, 1964, p.10.
11
Ibidem.

2
 coloniile spaniole, unde intrau în concurenţă cu corsarii francezi, care aveau o mare experienţă în
astfel de îndeletniciri12.

Drake, fără să stea mult pe gânduri, trecu la mijloace ilegale. Cu două corăbii şi
cincizeci de oameni atacă cele mai puternice oraşe fortificate ale spaniolilor şi se întoarse la
Plymouth cu mica sa navă încărcată de aur. Aventura o încântă, în taină, pe Elisabeta. În 1577
Drake se îmbarcă pe Golden Hind pentru o lungă călătorie, în cursul căreia îşi propunea să facă
înconjurul lumii prin strâmtoarea Magellan şi prin India. Expediţia era întreprinsă pe cheltuiala
comună a mai multor asociaţi, printre care Elisabeta însăşi, care în mod oficial continua să
dezaprobe atacurile acestea în timp de pace şi împotriva unei puteri amice, dar care nu era mai
puţin aprigă în a cere, la întoarcere, partea ei din pradă. Drake a capturat încărcătura de aur și
argint a Spaniei, în 1580 a traversat Oceanul Indian și ocolind Capul Bunei Speranței, se
intorsese în Anglia cu o încărcătură în valoare de trei sute douăzeci şi şase de mii cinci sute optzeci
de livre. Elisabeta luă o bună parte din pradă, ceilalţi asociaţi primind, după cum se spune, un procent
de 47% la capitalurile încredinţate lui Drake13.

Când se află în Spania de această ispravă, se dezlănţui o furie nemărginită împotriva

marinarilor acestei „Jezabel a Nordului". Războiul dintre Spania şi Anglia deveni inevitabil. În
Spania inchiziţia a fost însărcinată să judece ca eretici pe marinarii englezi făcuţi prizonieri. Sir
Francis Drake, în fruntea unei flote regale, pustii coloniile spaniole şi afirmă dreptul
marinarilor englezi la libertatea mărilor şi a cultului. Filip dădu ordin să se pregătească o mare
armada la Cadix pentru a ataca Anglia14.
În 1588 Spania îndrepta asupra Angliei cea mai mare flotă ce se văzuse până atunci,
„Invicibila Armadă”. Hărțuită fără încetare de vasele mici și rapide, flota spaniolă pierdu o
mulțime de corăbii și oameni. Invicibila a fost înfrântă; mările și oceanele deveneau mai
primitoare și mai sigure pentru comerțul Angliei- negustorul și corsarul englez(adesea
întruniți în aceeași persoană) aveau pentru ce să fie recunoscători monarhiei și îndeosebi
reginei Elisabeta15.
Ar fi un neadevăr să se spună că pe vremea Elisabetei s-au pus primele baze ale unui
imperiu britanic. Terra Nova, unde se duceau de multă vreme pescarii englezi, a fost ocupată în
1583, dar în mod provizoriu. Sir Walter Raleigh a fost unul dintre favoriţii Elisabetei, şi-a
cheltuit o mare parte a averii încercând să întemeieze pe coastele Americii de Nord o colonie,

12
Andre Maurois, op.cit., p. 330.
13
Ibidem.
14
Ibidem.
15
Camil Mureșan, Revoluția burgheză, p. 11.

3
căreia regina însăşi i-a pus numele de Virginia16. Acesta nota mai târziu: „Cine stăpânește
marea, stăpânește comerțul, cine stăpânește comerțul lumii, stăpânește bogățiile lumii, și, prin
urmare, lumea însăși” 17.
În afară de sfera politico-religioasă, libertatea intelectuală și poetică atinsese cel mai
înalt grad de expansiune spre sfârșitul domniei Elisabetei. Renașterea fusese transplantată din
Italia și înflorea din nou în Anglia. Shakespeare privit în retrospectivă poate fi omul cel mai de
seamă al vremii sale18. O altă sursă de rafinament și inspirație, în marea epocă dintre Armada și
războiul Civil, a fost muzica și poezia lirică; multe poezii fiind scrise pentru a fi cântate-
piesele lui Shakespeare19.
Nimeni însă n-a parcurs o gamă de tonuri, de genuri şi de subiecte atât de largă; nimeni
n-a ştiut să îmbine într-un mod atât de fericit poezia cea mai fantastică şi construcţia cea mai
solidă; nimeni n-a exprimat asupra naturii şi pasiunii oamenilor gânduri atât de profunde într-o
limbă atât de viguroasă, fiind „cel mai minunat în ambele genuri" şi „unul din cei mai pasionaţi
dintre noi în a zugrăvi tristeţea pricinuită de încurcăturile dragostei". „Dacă muzele ar putea
vorbi englezeşte – se spune -, ar vorbi în frumoasa limbă a lui Shakespeare". Prieten cu
oamenii de la curte, participând la viaţa lor în timpul ultimei perioade de domnie a Elisabetei,
Shakespeare ştia să descrie, tot atât de bine ca pasiunile dragostei, şi acelea ale ambiţiei, pre-
cum şi zbuciumul celor aflaţi la putere. Înţelepciunea unui popor e alcătuită din adevăruri
comune cărora marii scriitori au ştiut să le dea o formă deosebită. Înţelepciunea poporului
englez, instinctivă, poetică şi uneori inconstantă, îi datorează lui Shakespeare ceea ce poporul
francez le datorează moraliştilor săi20.

Europa recunoștea Anglia elisabetană ca țara muzicii prin excelență. În epoca Tudorilor
s-a scris o delicată muzică bisericească în Anglia, fie că era pentru slujba catolică, fie pentru
serviciul anglican, pe când Renașterea a inspirat muzica laică într-un spirit prosapăt, astfel
încât aceasta a atins înforirea în vremea Elisabetei. Publicarea muziici grație tiparului a ajutat
la răspânirea obiceiului, Elisabeta dând exemplu supușilor săi cântând la spinetă21.

Sub domnia Elisabetei, teatrul a ajuns să ocupe în Anglia un loc de seamă în viaţa
Londrei. Încă de pe vremea lui Henric al VII-lea existau trupe de comedie, dar puţine teatre
permanente. Cel mai celebru este „Globul", din care Shakespeare poseda o zecime. Spectatorii
16
Andre Maurois, op. cit., p. 335.
17
Camil Mureșan, op.cit., p. 37.
18
G.M. Trevelyan, op. cit., p. 421.
19
Ibidem.
20
Andre Maurois, op.cit., p. 350.
21
G.M. Travelyan, op. cit. p.422-423.

4
plăteau un penny ca să intre, şase penny până la un şiling ca să aibă un loc pe care să şadă, fie
pe scenă, fie în galerie, care, în amintirea hanului iniţial, rămânea împărţită în camere, de
unde, probabil, provin lojile noastre. Reprezentaţia se anunţa cu sunete de trompete, aşa cum
se obişnuieşte şi astăzi în faţa barăcilor din bâlciuri. Publicul, compus din ucenici, studenţi în
drept, soldaţi şi gentilomi, era inteligent şi serios.

Fără îndoială că nu trebuie să se exagereze poezia şi veselia Angliei elisabetane. Viaţa

era aspră pentru mase; se văd în piesele lui Shakespeare ţărance active, cu nasul roşu, care în
toiul iernii cară găleţi cu lapte îngheţat şi au mâinile crăpate de la spălatul rufăriei grosolane.
Cu toate că preţul grâului crescuse în urma scăderii valorii aurului, satele sufereau din cauza
şomajului, fiind nevoie să se edicteze spre sfârşitul domniei, în 1597 şi 1601, două
importante legi cu privire la săraci. Squirii, a căror putere creştea, se arătau adesea duri, şi
prigoana religioasă era de temut pentru cine voia să gândească în mod liber. Dar existau şi
proprietari creştini care se dovedeau ospitalieri şi binevoitori. Domeniile, ca şi satele, îşi
satisfăceau încă necesităţile prin propriile lor mijloace. Sătenii montau comedii cu multă
iscusinţă, cum ne-a arătat atât de bine Shakespeare în Visul unei nopţi de vară, şi străinii
remarcau că englezii erau pe atunci poporul cel mai muzical din lume. Nu numai că poporul
acesta a dat compozitori ca admirabilul Byrd, dar aproape în toate casele se vedeau lăute,
viole, clavecine şi cărţi de muzică. Toţi vizitatorii şi mulţi servitori erau în stare să descifreze
un cântec şi să-şi ocupe locul într-un cor de trei sau patru voci22.

Spre sfârșitul domniei Elisabetei, pentru englezi, cartea cărților începuse să fie Biblia.
Biblia a creat obiceiul cititului și al gândirii comunității; aceasta poate fi privită ca pe o
Renaștere a literaturii ebraice; împreună, Biblia și clasicii au stimulat și au lărgit cultura
britanicilor, așa cum călătoriile lor peste ocean le-au stimulat și le-au lărgit perspectiva
practică a vieții.

Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani, vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri, şi
până în ultima zi a fost sclipitoare, a dansat, a flirtat. Ea îşi vopsea încă părul „într-o culoare
pe care natura n-a făcut-o niciodată"; se acoperea de perle şi diamante, de stofe din fire de
argint şi aur; mai primea omagiile parlamentului şi îi promitea să abroge monopolurile care
îmbogăţiseră prea mulţi curtezani; dădea mâna să i-o sărute tuturor gentilomilor din Camera
Comunelor, pentru că se gândea că-şi ia rămas bun de la ultimul său parlament; uneori mai
dansa chiar şi o „courante". Totuşi se încăpăţânase să refuze numirea unui succesor. Ştia că va
fi Iacob al VI-lea al Scoţiei, fiul Mariei Stuart, şi că miniştrii săi au şi început o corespondenţă
cu Edinburgul.; nu vorbea niciodată de asta; Video et taceo fusese întotdeauna deviza ei. Îl

22
Andre Maurois, op. cit., p. 351.

5
desemnă în sfârşit pe Iacob ca urmaşul ei şi, întorcându-se cu faţa la perete, căzu într-o
letargie din care nu se mai trezi23.

Într-o zi de sfârșit de martie din anul 1603, clopotele vesteau țării moartea reginei- după 45 de ani
de domnie, se stinsese cea de care lumea întreagă lega creșterea însemnată puterii Angliei 24; ultimul
serviciu pe care-l mai putea aduce iubitei sale patrii era să moară repede…între ceasurile două și trei
ale dimineții de 24 martie 1603 s-a stins în liniște, „așa cum cel mai strălucitor dintre sori asfințește în
fine după un nor al Apusului”25. Murea fără urmași și odată cu ea se stingea și dinastia Tudor26.

Până la sfârșitul domniei, Elisabeta a reușit să păcălească, să irite și să scoată din sărite dar să și
câștige admirația acestei lumi predilect masculine. Nu s- a măritat dar era considerată ca fiind
căsătorită cu patria sa. Această regină care nu a avut niciodată copii era înfățișată în poezii, cântece și
în teatrele ambulante ca un fel de Fecioara Maria, era Regina Zână, era Gloriana; chiar și dușmanii
recunoscându-i autoritaea morală; Papa Sixtus al V-lea spunea cât de bine reușește ea, în ciuda
sexului, să-și cârmuiască țara: „ E doar o femeie, și e stăpâna doar a unei jumătăți de insulă, dar s-a
făcut temută de Spania, de Franța, de Imperiu, de toți!”27.

23
Ibidem.
24
Camil Mureșan, op. cit., p. 37.
25
John Warren, Elisabeta I- Religia și politica externă, trad. Ema Stere, Editura All, 2000, p.2.
26
Camil Mureșan, op.cit, p. 37.
27
Jihn Warren, op.cit.

6
 Bibliografie

Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 3, Institutul European, Iași, 1998

G.M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, trad. De Floricica-Eugenia Condurachi și dan Hurmuzescu, Editura
Științifică, București, 1975

Andre Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, trad. de Raul Joil, București, 1994

Camil Mureșan, Revoluția burgheză din Anglia, Editura Științifică, 1964

Idem, Imperiul Britanic, Editura Științifică, București, 1972

John Warren, Elisabeta I- Religia și politica externă, trad. Ema Stere, Editura All, 2000