Limitarile Dreptului de Proprietate

LUCRARE DE LICENTA
TEMA
“LIMITARILE DREPTULUI DE PROPRIETATE”
-Sibiu, 2007-
1
Cuprins
INTRODUCERE......................................................................3
Capitolul I. Noţiuni introductive............................................5

1.1. Dreptul de proprietate. Consideraţii generale............................................5
1.2. Caracterele dreptului de proprietate...........................................................6
1.3. Atributele dreptului de proprietate............................................................7
1.4. Dreptul de proprietate şi limitările acestuia...............................................8
Capitolul II. Clasificarea limitărilor dreptului de

proprietate..........................................................................11
2.1.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după obiectul dreptului de
proprietate........................................................................................................11
2.2.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după izvorul acestora.....11
2.3.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după posibilitatea
exercitării atributelor dreptului de proprietate................................................12
2.4. Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după interesul ocrotit....12
2.5. Argument..................................................................................................13
Capitolul III. Limitările dreptului de proprietate...........14

3.1. Limitări legale..........................................................................................14
3.1.1. Limitări legale de interes public..............................................14
3.1.2. Limitări legale de interes privat.............................................22
3.2. Limitări materiale ale exercitării dreptului de proprietate.......................37
3.2.1. Consideraţii generale...............................................................37
3.2.2. Suprafaţa terenului..................................................................38
3.2.3. Spaţiul suprapus terenului.......................................................39
3.2.4. Subsolul terenului...................................................................41
3.2.5. Terenurile cu ape.....................................................................42
3.3. Limitări care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică............45
3.3.2. Bunuri inalienabile definitiv...................................................46
3.3.3. Bunuri alienabile temporar sau condiţionat............................47
3.3.4. Drepturile de preemţiune........................................................48
3.3.5. Bunuri aflate în circuitul civil în condiţii restrictive...............48
3.3.6. Inalienabilitatea voluntară (convenţională).............................49
3.4.Limitări pe cale judecătorească.................................................................49
3.4.2. Obligaţia născută din cvasicontractul de vecinătate...............50
2
3.4.3. Răspunderea civilă delictuală..................................................51
3.4.4. Abuzul de drept în raporturile de vecinătate...........................51
3.4.5. Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii...............53
3.4.6. Concluzie................................................................................54
3.5. Limitări ale folosinţei unor bunuri în situaţii speciale. Rechiziţia unor
bunuri..............................................................................................................56
3.5.1. Natura juridică a rechiziţiei....................................................56
3.5.2. Bunurile supuse rechiziţiei......................................................57
3.5.3. Procedura aplicării măsurii rechiziţiei....................................57
3.5.4. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi despăgubirile cuvenite
proprietarilor...........................................................................58
3.5.5. Confiscarea..............................................................................58
3.6. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică.........................................59
3.6.3. Bunuri supuse exproprierii......................................................60
3.6.5. Efectele exproprierii................................................................62
3.6.6. Dreptul de retrocedare.............................................................63
Capitolul IV. Studiu de caz privind limitări ale dreptului

de proprietate în sistemul militar....................................64
CONCLUZII...........................................................................72
BIBLIOGRAFIE....................................................................74
3
INTRODUCERE
Tema acestei lucrări m-a fascinat, m-a facut să caut răspunsuri cât mai
complete la întrebările care se iveau odată cu parcurgerea cât mai multor
materiale de la diferiţi autori renumiţi sau mai puţin renumiţi dar cu păreri şi
sugestii diferite despre „limitările dreptului de proprietate”.
Ca viitor ofiţer sau posibil „slujitor” în folosul administraţiei publice
româneşti, consider că este imperios necesar să ştiu ce trebuie, cum trebuie şi
unde trebuie intervenit pentru bunul mers al lucrurilor şi pentru aplicarea
corectă a legii în statul pe care ne-am ales să-l slujim atât afectiv cât şi
participativ.
Îmi place să cred că în România se fac eforturi pentru democratizarea
tuturor instituţiilor statului, că putem să scrutăm viitorul înscriindu-ne în
circuitul mondial de valori, că putem înţelege mai bine unii termeni, că putem
percepe ce se întâmplă pe plan mondial şi cam unde ne aflăm noi în
încercarea de a redeveni în rândul marilor civilizaţii.
Este un adevăr de necontestat faptul ca România, începând cu
decembrie 1989, s-a înscris pe un drum nou, drumul marilor speranţe
inoculate naţiunii române de principiile libertăţii, democraţiei, demnităţii,
legalităţii şi aceasta, nu ca o simplă dorinţă a noastră , a românilor, ci fiindcă
noua cale de urmat era de stringentă necesitate şi actualitate.
A vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă
de reformă inovatoare, când libertăţile şi drepturile cetăţenilor consfinţite de
4
Constituţie şi tratatele internaţionale sunt cele care guvernează societatea, de
restrângeri ale unor drepturi, şi mai ales a dreptului de proprietate, pare un
paradox.
Am încercat prin lucrarea de faţă să enumăr diferitele criterii după
care limitările dreptului de proprietate pot să fie împărţite apoi prin dezvoltare
şi argumentare am dorit să cuprind majoritatea limitărilor studiate şi
recunoscute de dreptul civil român sau de drept în general. Desigur, această
enumerare pe care ne-am permis să o creionăm, nu trebuie privită cu
exclusivism, fiind posibile şi alte modalităţi de sistematizare a materiei.
Perspectiva oferită de dreptul intern şi doctrina juridică română a fost
cea care ne-a îndreptăţit concluziile privind determinarea criteriilor de
clasificare a limitărilor dreptului de proprietate, fapt care s-a reflectat şi
asupra lucrării noastre.
Datorită împrejurărilor speciale în care ne aflăm, vom trata aceste
limitări reglementate în Codul civil dar şi alte limitări ce rezultă din diferitele
ordine generale ale ministrului apărării. Acestea din urmă au un caracter
special şi o aplicativitate după caz.
Am considerat necesar să dezvolt ca studiu de caz restricţiile impuse de
funcţionarea unui poligon de trageri. Aceasta deoarece acest gen de activitate
este vitală pregătirii militarului dar şi pentru că astfel se impun anumite
măsuri de siguranţa ce trebuie respectate cu stricteţe atât de militari cât şi de
dar mai ales de vecinii poligonului de trageri, vecini care de cele mai multe
ori sunt supuşi unor limitări temporare datorită stabilirii unor zone de
siguranţă peste proprietăţile lor. Cu privire la toate celelalte limitări ale
dreptului de proprietate ce nu se constituie în ordine generale sau în articole
ale regulamentelor militare, de precizat că sunt aplicabile în acelaşi mod ca
oricărei instituţii sau persoană din statul român.
Vom analiza în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante
îngrădiri aduse dreptului de proprietate într-o manieră aparent nesistematică
dar necesară datorită întrepătrunderilor dinamice manifestate în materia
limitărilor dreptului de proprietate.
În speranţa că prin această modestă lucrare ne vom aduce şi noi
contribuţia pentru o mai bună înţelegere şi deschidere spre anumite noţiuni şi
elemente ale dreptului de proprietate, scrutăm cu speranţă şi încredere spre
viitor.
5
Capitolul I. Noţiuni introductive
1.1. Dreptul de proprietate. Consideraţii generale
" Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările
cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă
pe pământ. »" (Cartea Genezei, Capitolul I, versetul 26).
Cicero ne învaţă că «proprietatea este înnăscută în sufletul nostru ».
Din punct de vedere ideologic, această observaţie este mai neutră decât ar
putea părea la prima vedere. De fapt, dincolo de vâltoarea filosofică, logica
formală şi datele minime ale experienţei sunt suficiente pentru a demonstra că
proprietatea este naturală şi este naturală ca proprietate individuală.
Într-adevăr, prin însăşi imperfecţiunea condiţiei sale, omul este supus
nevoii. Chiar satisfacerea celor mai simple dintre nevoi presupune însuşirea
unor elemente ale mediului înconjurător. 1 Primul om se hrăneşte, îşi însuşeşte
în prealabil hrana, adică o preia din mediul său natural şi dispune de ea,
conferindu-i o anumită destinaţie şi suprimând-o în aplicarea acelei destinaţii.
Sub imperiul celei mai naturale nevoi, primul om transformă astfel un
element din mediu în obiect de apropriaţiune. Sub aspectul său economic,
proprietatea este la fel de naturală ca şi nevoia. Proprietatea individuală a
apărut odată cu primul individ.
Concurenţa indivizilor aflaţi în acelaşi mediu a condus la apariţia
raporturilor de proprietate. Individul proprietar pretinde celorlalţi să-l
recunoască astfel. Legaţi într-o reţea de recunoaşteri reciproce, oamenii îşi
caută siguranţa în societate. Societatea reglează prin reguli conflictul dintre
1
A se vedea, I. Micescu,Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 277-278
6
nevoile membrilor săi. Când se dotează cu un aparat de constrângere, regula
socială devine regulă juridică. Dreptul obiectiv trasează frontiere între
drepturile subiective. Apar instituţia juridică a proprietăţii şi dreptul de
proprietate.2
Dreptul de proprietate este recunoaşterea juridică a unui fenomen
economic natural. Prin sine, această aserţiune nu explică însă nimic. Omul
este supus unor tendinţe naturale diverse. Dintre acestea, numai unele sunt
încurajate de societate, altele sunt numai tolerate, iar altele sunt reprimate prin
forţa de constrângere a statului. Care este virtutea socială a proprietăţii de
natură a explica recunoaşterea sa juridică ?
S-ar putea răspunde sintetic: proprietatea este forţa motrice, stimulentul
psihologic şi rezultatul finit al progresului social. Perspectiva dobândirii ei
mobilizează resursele volitive ale omului şi îl îndeamnă să devină un membru
activ al societăţii, pregătit să-şi investească energia în mersul ei mai departe. «
Cu cât omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului, cu atât el simte
dezvoltându-se în inima sa dorinţa de a fi proprietar şi de a munci spre a-şi
ajunge scopul. El uită necazul şi durerea muncii, când se gândeşte că
rezultatul ostenelilor sale are să-i dea un patrimoniu care are să-i înlesnească
traiul şi să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la
muncă şi-i face această muncă mai uşoară. Ideea de proprietate îndoieşte
puterile omului, a zis Voltaire. Proprietatea este deci naturală şi necesară
omului; fără dânsa organizaţia socială este cu neputinţă.» 3
Art. 480 C.civ. stipulează că: „Proprietatea este dreptul ce are cineva
de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în
limitele determinate de lege". Această definiţie legală este completată şi de
prevederile art. 481 C.civ. potrivit cărora: „Nimeni nu poate fi silit a ceda
proprietatea sa; afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o
dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Definiţia dată de cod a fost criticată de doctrină din mai multe puncte
de vedere, aceasta definind dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care
conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun,
exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea
normelor în vigoare4.
1.2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate a fost caracterizat ca fiind un drept absolut,
exclusiv şi perpetuu.
2
A se vedea, C. Bîrsan, Drept Civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 29-30; E.
Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000,p. 14-15; I. Adam,
Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 33
3
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tomul al III-lea, partea I,
Ed. Socec, Bucureşti, 1909, p. 226 (citată în continuare, D. Alexandresco, Explicaţiunea...)
4
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu – Drept Civil. Drepturile reale, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Buc.
2003, p.86
7
Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în
sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate
foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi
toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de
propriul său interes.5
Caracterul absolut al dreptului de proprietate presupune şi faptul că
numai legiuitorul este acela care poate determina limitele exerciţiului
prerogativelor acestui drept, însă - aşa cum s-a spus 6 - “atunci când o face
trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor
proprietarului şi luarea în considerare a interesului general, social”.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune că titularul
este îndrituit să-şi exercite singur prerogativele conferite de acest drept, fără a
avea nevoie de concursul altor persoane. Sau - cum s-a spus 7 - caracterul
exclusiv al dreptului de proprietate conferă titularului acestui drept “puterea
de a exclude pe ceilalţi de la avantajele economice ale lucrului”.
Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate înseamnă că acest drept
dăinuie atâta vreme cât există bunul asupra căruia poartă. Longevitatea
valorilor patrimoniale, posibilitatea omului de a acumula, ridicându-şi astfel
nivelul de trai, vitalitatea schimbului şi transmisiunea succesorală sunt toate
consecinţe imediate ori mai îndepărtate ale caracterului perpetuu al dreptului
de proprietate. Din punct de vedere juridic, acest caracter se manifestă şi prin
imprescriptibilitate extinctivă, prin imposibilitatea stingerii prin neuz a
dreptului de proprietate şi prin posibilitatea reconstituirii sale legale 8.
Absolut, exclusiv şi perpetuu9, dreptul de proprietate nu este nelimitat.
El se exercită în limitele determinate de lege. Contradictorie în aparenţă,
acestă precizare este, pe cât de justificată, pe atât de importantă.
În ceea ce priveşte conţinutul său şi întinderea atributelor sale, dreptul
de proprietate nu este neîngrădit, ci, dimpotrivă, însăşi legea stabileşte că
exerciţiul dreptului de proprietate este susceptibil de anumite limitări
(îngrădiri, restricţii), care nu sunt altceva decât expresia îmbinării interesului
individual al titularului dreptului de proprietate cu interesele colective sau
generale10.
5
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 258
6
C.Bîrsan, op. cit.,p. 46
7
A se vedea, S. Ginossar, Droit réel,propriété et créance, Elaboration d’un système rationnel des droits
patrimoniaux, Paris, 1960, nº 11, p. 31
8
A se vedea, C.Bîrsan,op. cit., p.47-48
9
Unii autori(a se vedea, de exemplu,I.Adam, op. cit., p. 46-49) reţin drept caractere ale dreptului de
proprietate şi caracterul inviolabil, caracterul deplin, iar caracterul perpetuu este denumit „ caracter perpetuu
şi transmisibil”.
10
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu – Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a II-a, Ed. All Beck, Buc.
2003, p.213
8
1.3. Atributele dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin

reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri
inerente proprietăţii, facultăţi şi libertăţi ataşate ei; ele sunt atributele
proprietăţii – în număr de trei: jus utendi sau usus, jus fruendi sau fructus şi
jus abutendi sau abusus.
a) Jus utendi (posesia)- Acest atribut constă în prerogativa
titularului dreptului de proprietate de a se servi sau întrebuinţa bunul. Uzul
poate aparţine fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie şi în
interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprietarului
în numele şi interesul acestuia.
b) Jus fruendi (folosinţa) - Este acea prerogativă a dreptului de
proprietate în temeiul căreia proprietarul poate folosi bunul în interesul său
culegând şi fructele. Fructus este în primul rând dreptul proprietarului de a
fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. Aşa fiind folosinţa include un
drept de opţiune.
c) Jus abutendi (dispoziţia)- conferă proprietarului dreptul de a
dispune liber de bunul său. In acest atribut proprietatea se manifestă, cum ca o
„mică suveranitate". Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept
real. Dreptul de dispoziţie este înţeles ca dreptul de „a abuza" (abusus)
material sau juridic de un bun. Astfel, proprietarul poate să înstrăineze bunul,
să îi aducă modificări, să îl abandoneze, să îl distrugă (fără a produce, însă,
prejudicii altor persoane). Dacă prin exercitarea dreptului de dispoziţie
titularul dreptului de proprietate prejudiciază drepturile altor persoane suntem
în prezenţa abuzului de drept11.
Aflată sub imperiul unor puternice condiţionări sociale, proprietatea a
fost supusă, însă din fazele incipiente ale existenţei sale, la transformări
semnificative care s-au reflectat profund în desfăşurarea şi reglementarea
relaţiilor sociale. Exercitarea celor trei atribute ale dreptului de proprietate
usus, fructus şi abusus nu a putut fi realizată fără asigurarea venită din parte
acţiunii unor norme juridice, care au avut un important rol de protecţie,
apărare, garantare.
Aceleaşi norme care apără însă absolutismul dreptului de proprietate
sunt totodată şi limitări ale aceluiaşi caracter. Creşterea numărului de limitări
ale dreptului de proprietate privată şi golirea progresivă a acestui drept de
conţinutul său au determinat, aşa cum s-a afirmat 12, o evidentă „eroziune a
dreptului de proprietate”.
11
Ioan Lucian – Drept civil român. Drepturi reale, Ed. Tribuna, Sibiu, 1996, p.22
12
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 111.
9
1.4. Dreptul de proprietate şi limitările acestuia
Dincolo de raporturile specifice dintre subiecte de drept privat, odată cu

accentuarea rolului şi multiplicarea funcţiilor statului asistăm la emergenţa
unei forme specifice de proprietate – proprietatea publică – şi delimitarea unei
spaţiu distinct – domeniul public. Permanentizarea dihotomiei public – privat
în materia proprietăţii a fost urmată de consolidarea mijloacelor juridice
specifice de apărare şi garantare a proprietăţii, devenite condiţie sine qua non
pentru asigurarea stabilităţii raporturilor sociale.
Din totdeauna, realizarea interesului public printr-o acţiune a statului,
de regulă legitimă şi/sau legală, a însemnat, într-o măsură mai mare sau mai
mică, o limitare a interesului individual, o îngrădire a drepturilor şi libertăţilor
persoanelor. Semnatari sau nu ai unui „contract social”, indivizii s-au văzut
obligaţi să accepte, în ideea binelui comun sau de teama sancţiunilor,
restrângeri ale drepturilor lor. Consecinţele deosebite pe care o asemenea
măsurile luat le implică a determinat consacrarea caracterului excepţional a
unora dintre aceste măsuri şi limitarea cazurilor în care ele pot fi luate.
S-a mai afirmat13 că, dincolo de funcţia individuală prin care se
protejează chiar spaţiul de libertate a persoanei, dreptul de proprietate are şi o
funcţie socială, prin care se realizează, pe de o parte, echilibrul dintre
interesele generale şi interesul individual, iar această funcţie socială justifică
limitarea exercitării dreptului de proprietate privată prin lege 14.
Aşa cum s-a mai afirmat în literatura noastră de specialitate „a vorbi
acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de reformă
inovatoare, când libertăţile şi drepturile cetăţenilor consfinţite de Constituţie
şi tratatele internaţionale sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri
ale unor drepturi, şi mai ales a dreptului de proprietate, pare un paradox” 15.
În jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului a fost evidenţiată,
cu caracter de principiu, cerinţa existenţei unui raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere, inclusiv în
materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate 16.
Limitările dreptului de proprietate reprezintă fie restrângeri normale ale
unora din atributele dreptului de proprietate, fie restrângeri excepţionale, care
pot conduce chiar la pierderea dreptului de proprietate de către titular 17.
Definiţia proprietăţii cuprinsă în art. 480 din Codul Civil, conţine o
precizare importantă a caracterului limitărilor dreptului de proprietate:
13
V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 248.
14
A se vedea C. Bârsan C., Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 1995,
p.50.
15
I. Adam, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 42.
16
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole., Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 1004.
17
E. Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 20.
10
„proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru
în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” Fără
existenţa unui temei legal, orice exercitare a dreptului de proprietate dincolo
de limitele sale legale este considerată abuz de drept.
Prevederile Constituţiei României întăresc acest punct de vedere, în art.
44 alin. (2), proprietatea fiind garantată şi ocrotită în mod egal de către lege,
indiferent de titular. Acelaşi articol al legii fundamentale mai statuează că:
„nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, şi că „dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care,
potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. O altă prevedere
constituţională cu relevanţă în materia limitărilor dreptului de proprietate este
cea din art. 136 alin. (5), în care se declară că „proprietatea privată este
inviolabilă, în condiţiile legii”.
Potrivit Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional”18.
Aşa cum rezultă din prevederile legale interne şi internaţionale anterior
menţionate, limitele dreptului de proprietate nu pot să fie realizate decât prin
lege şi numai în interesul general, corelat aşa cum am văzut cu interesul
individual al titularilor dreptului de proprietate privată.
În literatura de specialitate sunt utilizate noţiuni diferite pentru a
determina dimensiunea exercitării dreptului de proprietate: limite, limitări,
îngrădiri, restricţii, fie ale dreptului de proprietate, fie ale proprietăţii. Nu
vom intra în amănunte privind posibilele diferenţieri terminologice,
rezumându-ne prin a afirma că vom avea în vedere pe tot cuprinsul acestei
lucrări sinonimia termenilor mai sus amintiţi.
18
Despre discutarea caracterului absolut al protecţiei instituită de către Protocolul nr. 1 adiţional la
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a se vedea C.
Bârsan, op. cit., p.1003.
11
Capitolul II. Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate
Diversitatea atingerilor care pot fi aduse dreptului de proprietate privată

şi complexitatea situaţiilor faptice în care dreptul de proprietate este îngrădit,
face ca obiectivul unei clasificări care să poată cuprinde şi apoi enumera
exahustiv limitările dreptului de proprietate să nu poată fi unul atât de uşor de
realizat. Ne propunem o succintă trecere în revistă a principalelor criterii
utilizate în literatura noastră de specialitate, cu relevarea importanţei
deosebite pe care unele categorii de limitări le au asupra dreptului de
proprietate.
2.1.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după obiectul

dreptului de proprietate.
După criteriul obiectului dreptului de proprietate, la care a fost adăugat

şi rolul voinţei juridice, a fost propusă19 clasificarea limitelor dreptului de
proprietate în limite materiale şi limite juridice.
S-a spus20 că limitele materiale au în vedere numai bunurile corporale
şi delimitează exercitarea dreptului de proprietate în funcţie de corporalitatea
obiectului dreptului de proprietate. Aceste limite materiale decurg din chiar
dimensiunile corporale ale obiectului proprietăţii sau din voinţa legiuitorului.
Limitele juridice se referă la conţinutul juridic al dreptului de
proprietate, prin ele îngrădindu-se exercitarea atributelor proprietăţii, fără a
echivala însă cu o suspendare a acestora în raport cu o parte din obiectul
dreptului21. Aceste limite legale, aşa cum vom vedea pot fi supuse
19
V. Stoica, op. cit., p. 249.
20
ibidem; există situaţii în care, prin lege, se restrânge exercitarea dreptului de proprietate doar la o parte din
bunul aflat în proprietate, cum este cazul subsolului proprietăţilor imobiliare, prevăzut în Constituţia
României art. 44 alin. (4).
21
idem, p. 250.
12
clasificărilor după ale criterii, născute din voinţa legiuitorului, din voinţa
proprietarului sau din voinţa judecătorului, sau stabilite fie în interes public
sau interes privat.
2.2.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după izvorul

acestora.
Atunci când se are în vedere izvorul îngrădirilor dreptului de
proprietate, acestea pot să fie stabilite prin: lege, convenţie sau hotărâre
judecătorească22.
Îngrădirile legale sunt acele îngrădiri pe care legiuitorul le stabileşte fie
în interes public, fie în interes privat 23. Vom analiza principalele îngrădiri ce
îşi au izvorul în lege în capitolele următoare ale lucrării de faţă.
Îngrădirile convenţionale decurg din convenţiile dintre părţi, prin acte
juridice aceste având posibilitatea de a stabili inserarea unor clauze prin care
titularul dreptului de proprietate consimte să renunţe, de regulă temporar, la
exercitarea unora din prerogativele pe care legea i le recunoaşte 24. Sunt supuse
discuţiei limitările pe care proprietarul le poate aduce proprietăţii sale prin
inserarea unei clauze de inalienabilitate, acceptată , aşa cum vom vedea, în
condiţii limitative.
Îngrădirile pe cale judecătorească sunt constatate de instanţe
judecătoreşti, derivând din raportul de vecinătate, chiar dacă ele nu sunt
prevăzute de către lege25. Nu este vorba în acest caz de îngrădirile legale gale
ale căror aplicare în caz de opunere a proprietarului poate fi dispusă prin
intermediul instanţelor judecătoreşti, ci de situaţia în care îngrădirile rezultă
din necesitatea exerciţiului normal şi cu bună-credinţă al prerogativelor
dreptului de proprietate şi a împiedicării sau interzicerii exerciţiului abuziv al
dreptului26.
2.3.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după posibilitatea

exercitării atributelor dreptului de proprietate.
Limitarea dreptului de proprietate are un sens larg incluzând usus,
fructus şi deopotrivă abusus27. Sunt însă situaţii în care exercitarea dreptul de
proprietate nu este limitată în plenitudinea sa, doar unele atribute ale sale
suferind îngrădiri. După criteriul limitării atributelor dreptului de proprietate
22
I. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004.
23
a se vedea pentru amănunte I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 252 – 268; V. Stoica, op. cit., p. 259 –
277; I. Adam op. cit., p. 46 – 53; Lupulescu D., Drept civil. Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 30 – 39; Florescu D., Dreptul de proprietate, Editura Universităţii
Titu Maiorescu Bucureşti, 2002, p. 280 – 293.
24
a se vedea pentru amănunte I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 268 – 272; E. Chelaru, op. cit., p. 36 -38;
V. Stoica, op. cit p. 285- 286; I. Adam op. cit., p. 44 – 46; Lupulescu D., op. cit., p. 28 – 30.
25
a se vedea pentru amănunte I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 274 – 276, V. Stoica, op. cit., p. 277 –
285; D.Florescu, op. cit., p. 294 – 295.
26
D. Florescu, op. cit., p. 294.
27
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p.112
13
sau după posibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate vom
distinge între: limitări care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică
şi limitări care privesc exerciţiul atributului de folosinţă.
2.4. Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după interesul

ocrotit.
După natura interesului ocrotit se poate vorbi de limitări de interes
public şi limitări de interes privat aduse dreptului de proprietate privată.
O categorie aparte de limitări ale dreptului de proprietate este
reprezentată de limitările de drept public, născute în profitul utilităţii publice
sau a unui interes general, deoarece, aşa cum s-a spus 28, interese superioare
sociale, economice sau publice pot justifica excepţii de la absolutismul
dreptului de proprietate, iar limitările care se nasc de aici pot afecta în mod
serios exerciţiul atributelor dreptului de proprietate.
Aceste îngrădiri legale de interes public sunt numeroase, în literatura
juridică fiind amintite: îngrădirile în interes edilitar şi de estetică urbană,
îngrădirile în interes de salubritate şi sănătate publică, îngrădirile în interes
cultural, istoric şi arhitectural, îngrădirile în interes economic general sau
interes fiscal, îngrădirile de apărare a ţării, îngrădirile proprietăţii situate în
zona de frontieră, servituţile aeronautice, îngrădiri care rezultă din regimul
juridic al apelor sau al pădurilor.29
2.5. Argument.
Desigur, enumerarea acestor criterii după care limitările dreptului de
proprietate pot să fie împărţite nu trebuie privită cu exclusivism, mai fiind
posibile şi alte modalităţi de sistematizare a materiei 30. Perspectiva oferită de
dreptul intern şi doctrina juridică română a fost cea care ne-a îndreptăţit
concluziile privind determinarea criteriilor de clasificare a limitărilor
dreptului de proprietate privată, fapt care s-a reflectat şi asupra lucrării de
faţă31.
Vom analiza în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante
îngrădiri aduse dreptului de proprietate , într-o manieră aparent nesistematică
raportată la criteriile utilizate mai sus, dar necesară datorită întrepătrunderilor
dinamice manifestate în materia limitărilor dreptului de proprietate, care fac
uneori mai greu de decelat categoriile acestor limitării.
28
O. Ungureanu., C. Munteanu, op. cit., p. 141.
29
A se vedea pentru amănunte I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p.252- 256
30
au mai fost văzute ca fiind îngrădiri ale dreptului de proprietate, fie legale potrivit izvorului, fie
convenţionale prin obiectul la care se referă, solemnitatea actelor juridice, autorizarea prealabilă,
incapacităţile speciale de a vinde sau cumpăra, incapacităţile de a dispune sau a primi prin acte gratuite sau
prin testament; I. Adam, op.cit., p. 54, E. Chelaru, op. cit., p. 33 – 34, D. Florescu, op. cit., p.271 – 280.
31
în literatura străină de specialitate se are în vedere alte clasificări; în dreptul francez, de exemplu, s-a vorbit
despre: limitările generale de origine pretoriană, care cuprind abuzul de drept şi inconvenientele anormale
ale vecinătăţii şi limitările specială de origine legală şi reglementară , care includ restricţii de drept privat şi
restricţii de drept public; a se vedea pentru amănunte J.L. Bergel, M. Bruschi, S. Ciamonti, Traite de droit
civil. Les biens, L.G.D.J., Paris, 1999, p.110 -133, apud. O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p.114.
14
Capitolul III. Limitările dreptului de proprietate
3.1. Limitări legale
3.1.1. Limitări legale de interes public

În această categorie se pot grupa diferitele restricţii care au caracterul
comun de a fi prescrise în vederea unui interes general administrativ. Aceste
restricţii sunt felurite şi motivele lor sunt foarte diverse. Ele au la bază în
general un scop de înfrumuseţare, de salubritate, de ordine şi siguranţă
internă, de apărare naţională şi necesităţi militare etc.
Astfel sunt aşa-zisele servituţi edilitare, adică măsurile luate de
diferitele legi şi regulamente care au ca scop înfrumuseţarea şi salubritatea
oraşelor, privitoare la alinierea caselor, la înălţimea clădirilor şi numărul
etajelor, la construirea, repararea sau dărâmarea clădirilor, la canalizare etc,
măsuri cărora trebuie să se conformeze toţi proprietarii.
De asemenea sunt măsurile ce se impun acelora ce vor să facă un
stabiliment industrial sau în genere o instalaţie primejdioasă sau insalubră, şi
care au ca scop nevătămarea siguranţei şi salubrităţii publice şi a intereselor
vecinilor. Tot astfel sunt măsurile edictate pentru paza decenţei publice. În
sfârşit, autoritatea poate obliga pe proprietarul unei clădiri insalubre să ia
măsuri de remediere pentru a înlătura insalubritatea, să-1 oprească a mai
închiria clădirea, sau chiar să-i impună dărâmarea.
Limitările legale aduse proprietăţii într-un interes public sunt
numeroase. Printre îngrădirile de acest fel, menţionăm:
a) Îngrădiri în interes edilitar şi de estetică urbană. În acest sens
Legea nr. 50/1991, modificată şi republicată, stabileşte îngrădiri pentru
construcţiile civile, industriale, agricole, sau de orice altă natură privind
alinierea, înălţimea şi respectarea planului de sistematizare. Construcţiile se
vor realiza numai cu respectarea autorizaţiei de construire şi a reglementărilor
privind proiectarea şi executarea construcţiilor iar autorizaţiile de construire
se eliberează cu respectarea dispoziţiilor de urbanism, pe baza certificatului
de urbanism şi amenajare a teritoriului, a planului de amplasare a
construcţiilor, a avizelor legale, precum şi a celorlalte documente ce se
anexează la cererea pentru eliberarea autorizaţiei de construire. Restricţii
stabileşte şi Legea nr. 18/1991 privind amplasarea construcţiilor (art.70).32.
32
A se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed.
Universul juridic, Bucureşti, 2004, p. 252.
15
b) Îngrădiri în interes de salubritate şi sănătate publică, cum sunt
obligaţiile care rezultă din planul de amenajare a teritoriului, a planului
urbanistic general, a planului urbanistic zonal, a planului urbanistic de detaliu
şi a reglementărilor de urbanism, inclusiv obligaţiile cu privire la igiena
construcţiilor, la canalizare, la protecţia mediului înconjurător 33;
Art. 11 din Legea nr. 114/1996 prevede că „Locuinţele care se
realizează de către Consiliile locale se vor amplasa, prin grija acestora pe
terenurile aflate în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale sau pe
terenurile aparţinând persoanelor fizice beneficiare, în condiţiile prevederilor
Codului civil, cu respectarea documentaţiilor de urbanizare, legal aprobate şi
cu asigurarea utilităţilor şi dotărilor edilitare necesare condiţiilor de locuit". 34
c) Îngrădiri în interes cultural, istoric si arhitectural. În acest sens,
Legea nr. 50/1991, modificată şi republicată, art.7 stabileşte că pentru
autorizarea construcţiilor în zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim
de protecţie prevăzut în documentaţiile de urbanism aprobate, se va proceda
în felul următor:
 în rezervaţiile istorice şi de arhitectură, stabilite potrivit legii sau
în cazul lucrărilor care modifică monumentele de orice natură, solicitantul va
obţine avizul Comisiei naţionale pentru protecţia monumentelor,
ansamblurilor şi siturilor sau al Departamentului pentru urbanism şi
amenajarea teritoriului;
 în parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale, solicitantul va
obţine avizul Ministerului Mediului;
 în zonele unde s-a instituit un alt regim de restricţie, solicitantul
va obţine avizul organelor competente.
Potrivit art.95 din Legea nr. 18/1991, modificată şi republicată, monu-
mentele istorice, vestigiile şi obiectele arheologice, tezaurele care se vor
descoperi la faţa solului sau în subsol sunt sub protecţia legii. Proprietarii şi
deţinătorii terenurilor sunt obligaţi să asigure integritatea acestora, să sesizeze
organele de stat şi să permită efectuarea lucrărilor de cercetare şi conservare.
Pentru pagubele suferite se vor acorda despăgubiri.35
d) Îngrădiri în interes economic general sau interes fiscal. Legea
fondului funciar (nr. 18/1991) stabileşte unele obligaţii în scopul de a asigura
cultivarea terenurilor şi protecţia solului (art. 19).
De asemenea, folosirea terenurilor pentru producţia agricolă şi silvică,
inclusiv stabilirea şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor arabile,
precum şi obligaţiile pentru ameliorarea terenurilor, sunt supuse unor
îngrădiri (art.56-68).
33
Constituţia, art. 44, pct. 7 şi legea nr. 114/1996
34
A se vedea D. Florescu, Dreptul de proprietate, Ed. Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2002, p. 280.
35
16
Tot astfel, Legea nr. 18/1991 prevede unele obligaţii privind folosirea
temporară şi definitivă a terenurilor în alte scopuri decât producţia agricolă şi
silvică (art.69-82).
Autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare,
pentru lucrări de interes general, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul
pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru
alte daune imputabile autorităţii (Constituţia, art.44, pct.5).
Îngrădiri aduse proprietăţii care rezultă din regimul juridic al
producerii, transportului şi folosirea energiei ori din regimul juridic al apelor
şi folosirea acestora.
Legea nr. 18/1991, art.81, prevede că liniile de telecomunicaţii şi cele
de transport şi distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru
alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi instalaţii
similare se vor grupa şi amplasa de-a lungul căilor de comunicaţii (şosele, căi
ferate), a digurilor, canalelor de irigaţie şi de desecări şi a altor limite de
teritoriu în aşa fel încât să nu stânjenească executarea lucrărilor agricole.
De asemenea, există îngrădiri care rezultă din regimul juridic al
activităţilor de telecomunicaţii. Astfel, potrivit O.U.G. nr. 79/2002 privind
cadrul general de reglementare a comunicaţiilor (care a fost abrogat Legea
telecomunicaţiilor nr.72/1996),aprobată cu modificări prin Legea
nr.591/2002, furnizorii de reţele de telecomunicaţii electronice autorizaţi
beneficiează de dreptul de a instala, de a întreţine, de a înlocui şi de a muta
orice element ale reţelelor de comunicaţii electronice pe, deasupra, în sau sub
imobilele proprietate publică şi proprietate privată, numai în măsura în care
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute în art. 23.36
Titularul dreptului de folosinţă şi titularul dreptului de proprietate sau
de administrare nu au dreptul de a refuza accesul persoanelor împuternicite de
furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, autorizaţii în cazul în care
acesta se realizează în condiţiile stabilite printr-un contract încheiat potrivit
prevederilor art. 26 sau prin hotărâre judecătorească pronunţată în condiţiile
art. 27(art.28, alin.l şi alin.2)
În lipsa acordului accesul poate fi autorizat de instanţă prin hotărâre
judecătorească, iar în caz de urgenţă pe baza unei ordonanţe preşedinţiale (art.
28, alin.3)
Tot astfel, există îngrădirile care rezultă din regimul juridic al
sistemului naţional de transport al petrolului prevăzut de Legea petrolului nr.
134 din 29 decembrie 1995, cu modificările şi completările ulterioare şi din
regimul juridic al perimetrelor de explorare-exploatare a resurselor de petrol
şi cel al zonelor de siguranţă a acestora prevăzute de aceeaşi lege. Îngrădiri
aduse proprietăţii care rezultă din regimul juridic de monopol pentru anumite
36
17
activităţi, de exemplu, privind producerea, preluarea şi comercializarea
tutunului.
e) Îngrădiri în interes de apărare a ţării, de exemplu, crearea unor
zone militare, ori pentru protecţia aeroporturilor, porturilor ori alte obiective
economice sau de interes general.
f) Servituţile aeronautice (Decretul nr.95 din 7 martie 1979). Sunt
oprite amplasările de lucrări, construcţii sau instalaţii în apropierea locurilor
de decolare-aterizare, care pot periclita siguranţa zborurilor. Interdicţia există
şi în apropierea staţiilor de protecţie a navigaţiei aeriene.
În scopul asigurării siguranţei zborului, Ministerul Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei împreună cu autorităţile administraţiei publice
locale stabilesc zonele supuse servituţilor de aeronautică civilă aferente
aerodromurilor şi amplasării echipamentelor de protecţie a navigaţiei aeriene
(art. 76 din O.G. nr. 29/1997-Codul aerian).
Administratorii aerodromurilor, ai echipamentelor de protecţie a
navigaţiei aeriene, cât şi proprietarilor terenurilor, clădirilor şi amenajărilor
aflate în zonele supuse servitutilor de aeronautică civilă; sunt obligaţi să
respecte restricţiile impuse prin reglementările specifice referitoare la aceste
zone.
g)Îngrădirile proprietăţii situate în zona de frontieră. Activităţi cum
sunt: mineritul, exploatările de ţiţei, de gaze, de ape minerale, de ape termale,
exploatările forestiere, balastiere sau de cariere, lucrările de îmbunătăţiri fun
ciare şi de irigaţii, îndiguirile, lucrările sau construcţiile pe cursurile de apă,
lucrări de asigurare a condiţiilor de navigaţie, construcţiile şi amenajările
turistice, de agrement sau de altă natură, cercetările sau prospectările
geologice, în zona de frontieră, pe adâncimea de 500 metri de la linia de
frontieră către interior, se pot executa numai cu avizul direcţiei teritoriale a
poliţiei de frontieră competente (art. 39, O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera
de stat a României, aprobată prin Legea nr. 243/2002, ordonanţă care a
abrogat Legea nr. 56/1992).
Pentru protecţia frontierei de stat şi a semnelor de frontieră se constituie
culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat.
Culoarul de frontieră şi lăţimea acestuia se convine de către statul
român cu fiecare dintre statele vecine, astfel încât să asigure vizibilitatea şi
protecţia semnelor de frontieră.
Fâşia de protecţie a frontierei de stat se stabileşte de la linia de frontieră
către interior şi are o lăţime de 20 metri. La frontiera de apă sau în locurile din
imediata apropiere a frontierei de stat, în care terenurile sunt mlăştinoase,
supuse erodărilor sau avalanşelor, fâşia de protecţie a frontierei de stat se
constituie mai în adâncime. Fâşia de protecţie a frontierei de stat se constituie
şi se marchează prin grija administraţiei publice locale în colaborare cu Poliţia
de Frontieră Română.37
37
18
Nu se constituie fâşie de protecţie a frontierei de stat la frontierele
interne, la ţărmul Mării Negre, la Dunăre, pe căile de comunicaţie şi în zonele
cu lucrări hidrotehnice situate la frontieră.
Pentru asigurarea executării pazei şi controlului trecerii frontierei de
stat se constituie zona de frontieră.
Zona de frontieră cuprinde teritoriul aflat pe o adâncime de 30 km faţă
de frontiera de stat şi ţărmul Mării Negre, către interior38.
În judeţele din interiorul ţării unde funcţionează aeroporturi şi porturi
deschise traficului internaţional suprafaţa aeroportului sau a portului cu
platformele, imobilele şi instalaţiile aferente reprezintă zonă supusă regimului
de control al poliţiei de frontieră.
Fâşiile de teren, situate pe o adâncime de 10 km de o parte şi de
cealaltă a malurilor Dunării interioare, deschisă navigaţiei internaţionale, sunt
supuse regimului de control al poliţiei de frontieră.
Culoarul de frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat fac parte
din domeniul public al statului şi se administrează de către autorităţile
administraţiei publice locale, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Administraţia publică locală asigură curăţarea şi întreţinerea culoarului
de frontieră, întreţinerea şi repararea semnelor de frontieră sau, la nevoie,
înlocuirea acestora, conform prevederilor documentelor bilaterale încheiate cu
statele vecine. Aceste activităţi se desfăşoră la termenele stabilite prin
acordurile, convenţiile sau înţelegerile de frontieră încheiate cu statele vecine
sau, ori de câte ori este nevoie, la cererea şi sub supravegherea nemijlocită a
Poliţiei de Frontieră Române.
În fâşia de protecţie a frontierei de stat poliţiştii de frontieră au dreptul
să instaleze mijloace de semnalare a trecerilor peste frontieră şi de
supraveghere a liniei de frontieră. Dacă situaţia o impune, pentru termene
limitate, până la dispariţia stării care determină necesitatea, în fâşia de
protecţie a frontierei de stat se pot face şi alte lucrări necesare în vederea
îndeplinirii atribuţiilor de către poliţiştii de frontieră.
Suprafeţele de teren cuprinse între fâşia de protecţie a frontierei de stat
şi culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, se administrează de către
persoanele fizice sau juridice cărora le aparţin, cu respectarea normelor
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 105/2001, privind frontiera de stat a
României.
Accesul persoanelor în fâşia de protecţie a frontierei de stat până la
culoarul de frontieră sau malul apelor, după caz, este permis în baza
documentelor de identitate, cu aprobarea administraţiei publice locale şi cu
avizul şefului formaţiunii locale a poliţiei de frontieră.
Accesul persoanelor pentru efectuarea unor activităţi dincolo de fâşia
de protecţie a frontierei de stat, în situaţia în care aceasta se constituie mai în
adâncime, precum şi în insulele şi ostroavele aparţinând statului român,
38
Ibidem, p. 282.
19
situate în apele de frontieră, este permis numai prin locurile şi în condiţiile
stabilite de administraţia publică locală şi cu avizul şefului formaţiunii locale
a poliţiei de frontieră.39
h) Alte îngrădiri în interes de utilitate publică:

 privind cărarea pe marginea apelor navigabile;
 construcţiile trebuie să respecte o distanţă minimă de calea
ferată;
 îngrădiri care rezultă din regimul juridic al pădurilor;
 îngrădiri care rezultă din regimul juridic al apelor;
 îngrădiri care rezultă din regimul juridic al construirii
drumurilor.
Potrivit Legii apelor nr. 107/1996, modificată şi completată prin O.U.G.
nr. 107/2002, Legea nr. 404/2003 şi Legea nr. 310/2004, pe malurile apelor
aparţinând domeniului public dacă nu sunt impuse restricţii, orice persoană
are dreptul de acces liber, pe propria răspundere, pentru plimbare sau recreere,
fără a produce prejudicii apelor, albiilor, malurilor şi riveranilor (art. 25,
alin.l)
Circulaţia pe cursurile de apă, lacuri naturale sau pe mare cu bărci de
agrement fără motor, se efectuează liber, cu respectarea drepturilor riveranilor
şi reglementărilor legale (art.25 alin.4).
Orice activitate pe luciu de apă, în albii minore, arii protejate ori în
zone de protecţie, inclusiv navigaţia, plutăritul, flotajul, exploatarea
agregatelor minerale sau recoltarea stufului, precum şi exploatarea fondului
piscicol şi pescuitul sportiv se vor realiza astfel încât să nu producă efecte
negative asupra apei, malurilor şi albiilor cursurilor de apă, malurilor şi
cuvetelor lacurilor, monumentelor naturii, construcţiilor, lucrărilor sau
instalaţiilor existente în albii şi să influenţeze cât mai puţin folosirea apelor de
către alţi utilizatori. În nici o situaţie nu este permisă deteriorarea calităţii apei
(art.27 în redactarea Legii nr. 310/2004 pentru modificarea Legii apelor nr.
107/1996).
Dar legea prevede o serie de servituţi:
 deţinătorii terenurilor în aval sunt obligaţi să primească apele ce
se scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte (art.26 alin.l).
 riveranii sunt obligaţi să acorde drept de servitute, având în
vedere zone anume stabilite de comun acord cu Regia Autonomă "Apele
Române",
Iar a percepe taxe, pentru:
 trecerea sau circulaţia personalului cu atribuţii de serviciu în
gospodărirea apelor;
39
20
 amplasarea, în albie şi pe maluri, de borne, repere, aparate de
măsură şi control precum şi accesul pentru întreţinerea acestora;
 transportul şi depozitarea temporară a materialelor şi utilajelor
pentru intervenţii operative privind apărarea împotriva inundaţiilor;
 transportul şi depozitarea temporară de materiale, utilaje,
precum şi circulaţia acestora şi a personalului în cazul executării de lucrări.
Dacă prin executarea acestor lucrări se produc pagube, deţinătorii
terenurilor au dreptul la despăgubiri.
Plantarea sau tăierea arborilor sau arbuştilor de pe terenurile situate în
albiile majore ale cursurilor de apă şi pe ţărmul mării, fără avizul de
gospodărire a apelor şi avizul organelor silvice de specialitate, este interzisă
(art.30 alin.l).
i) Îngrădiri privind unele bunuri mobile, de exemplu, nu pot fi
vândute liber de particulari, ori nu pot fi folosite decât în anumite condiţii,
din care amintim:
 medicamentele şi substanţele toxice;
 stupefiantele;
 armele şi muniţiile;
 bunurile din fondul arhivistic;
 bunurile din patrimoniul naţional-cultural.
Bunurile culturale mobile pot fi proprietate publică sau privată a
statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale sau proprietate privată a
persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de drept privat. Asupra bunurilor
culturale mobile se pot constitui, potrivit formei de proprietate, în condiţiile
legii, un drept de administrare sau alte drepturi reale (art.5 din legea nr. 182
din 27 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional
mobil). Această lege prevede pentru proprietari, titularii altor drepturi reale
sau ai drepturilor de administrare şi deţinătorii cu orice titlu ai bunurilor
culturale mobile unele drepturi şi obligaţii (art.l6, 22, 23, 24, 27-31). De
asemenea, legea reglementează circulaţia juridică a bunurilor culturale mobile
(art.32-44). Bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a
statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile
şi imprescriptibile (art.32). Persoanele fizice şi juridice de drept privat pot
împrumuta instituţiilor sau persoanelor juridice de drept privat în condiţiile
dreptului comun şi ale prezentei legi, bunuri culturale mobile clasate (art.33,
alin.2). Bunurile culturale mobile clasate, aparţinând cultelor religioase, pot fi
împrumutate instituţiilor publice specializate, în condiţiile dreptului comun şi
ale prezentei legi, cu aprobarea şefilor de cult (art.33, alin.3). Vânzarea
publică a bunurilor culturale clasate, aliate în proprietate privată, sau inter-
medierea vânzării se efectuează numai prin agenţi economici autorizaţi, cu
respectarea prezentei legi (art.35, alin.2). Bunurile culturale mobile clasate în
tezaur, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot
fi exponate numai temporar (art.38 alin.2). Exportul temporar sau definitiv al
21
bunurilor culturale clasate sau neclasate se efectuează numai pe baza
certificatului de export (art.37, alin.2). Schimbul bunurilor culturale mobile se
poate face în condiţiile art.39, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi
Colecţiilor şi este aprobat prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul
Culturii (art.39, alin.4). Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice,
paleontologice descoperite în cadrul unor lucrări sistematice sau descoperite
întâmplător prin lucrări de orice natură efectuate în locuri care fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice intră în proprietatea publică, potrivit
dispoziţiilor legale (art.45. alin.l).
Cercetările arheologice se pot efectua pe un teren proprietate privată
aparţinând unei persoane fizice sau persoane juridice de drept privat numai cu
acordul proprietarului, iar în lipsa acestuia, pe baza unei autorizaţii dată de
instanţa judecătorească (art.47). Proprietarul are dreptul la despăgubiri pentru
prejudiciile produse ca urmare a cercetărilor efectuate. Despăgubirile se
acordă anterior începerii lucrărilor (art.47).
Persoanele fizice care au descoperit întâmplător bunuri din categoria
celor prevăzute la art.45 alin. 1 sunt obligate să le predea, în termen de 48 de
ore de la descoperire, primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei
rază teritorială s-a făcut descoperirea (art.48 alin.l).
Potrivit O.U.G. nr.228 din 30 noiembrie 2000 privind protejarea monu-
mentelor istorice, aceste monumente istorice sunt bunuri imobile, construcţii
şi terenuri, care pot aparţine domeniului public sau privat al stalului sau uni-
tăţilor administrativ-teritoriale sau pot fi proprietate privată a persoanelor
juridice (art.2 şi 4). Dreptul de proprietate asupra monumentelor istorice
aparţinând domeniului public este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil
(art.4). Monumentele istorice aparţinând domeniului privat pot face obiectul
circuitului civil (art.4).
Exproprierea monumentelor istorice nu poate fi iniţiată şi nicio
servitute nu poate fi instituită şi aplicată monumentelor istorice şi zonelor lor
de protecţie fără avizul Ministerului Culturii. Aplicarea de servituţi care au
drept consecinţă desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea
monumentelor istorice şi a zonelor lor de protecţie este interzisă (art.9).
Desfiinţarea, distrugerea parţială sau degradarea monumentelor istorice
sunt interzise (art.11).
Intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu
respectarea avizului emis de Ministerul Culturii (art.23).
22
3.1.2. Limitări legale de interes privat
Caracterul absolut al dreptului de proprietate conferă titularului

totalitatea prerogativelor acestui drept. Totuşi, aşa cum s-a afirmat 40,
absolutismul dreptului de proprietate consacrat în art. 480 C.civ. 41 este relativ
deoarece este dezminţit chiar de textul invocat.
Existenţa pluralităţii titularilor dreptului de proprietate presupune şi
existenţa raporturile de vecinătate. Vecinătatea a două proprietăţi creează o
stare de fapt din care rezultă anumite obligaţii ale unui proprietar faţă de
celălalt proprietar şi anumite restricţii ale dreptului fiecăruia dintre ei 42. Art.
44 alin. (7) din Constituţia României stabileşte că „Dreptul de proprietate
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei
vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprietarului”.
Cele mai importante limitări care decurg din raporturile de vecinătate
sunt reprezentate de servituţi. Potrivit art. 576 C.civ. servitutea este „o sarcină
impusă unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil având un alt stăpân”.
Dreptul de servitute a fost definit ca fiind acel drept real principal, perpetuu şi
indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fon aservit sau dominant,
pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care aparţin
unor proprietari diferiţi43.
Potrivit clasificării pe care Codul civil o face în art. 577, utilizând
criteriul modului lor de constituire, servituţile sunt: naturale, legale şi cele
stabilite prin fapta omului. Aşa cum s-a remarcat 44, doar servituţile stabilite
prin fapta omului reprezintă adevărate servituţi, servituţile naturale şi cele
legale fiind doar limitări ale dreptului de proprietate.
Analizând în detaliu elementele care alcătuiesc cele trei categorii de
servituţi, menţionăm principalele limitări ale drepturilor de proprietate care
decurg din raporturile de vecinătate cu caracter de drepturi reale.
A. Servituţile naturale
 Servitutea de scurgere a apelor naturale (art. 578 C.Civ.) constă
în faptul că locurile inferioare sunt supuse a primi apele ce curg fireşti din
locurile superioare fără ca mâna omului să fi contribuit la aceasta. Această
îngrădire nu se referă, deci, la apele ce s-ar scurge de pe streaşină unei case ce
40
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 97.
41
în art. 480 C.civ. defineşte dreptul de proprietatea ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
42
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.2 Ed. All Beck,2002,
p. 32.
43
O. Ungureanu, op. cit., p. 322.
44
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 33.
23
ar fi situată pe un loc superior şi nici la apele ce ar proveni dintr-o fabrică
situată pe un asemenea loc.
Proprietarul fondului inferior trebuie să sufere această scurgere, fără a
putea cere vreo despăgubire (chiar fondurile domeniului public sunt supuse la
această servitute)45.
Mai mult, art. 578 C. civ. mai prevede că proprietarul inferior nu poate
ridica stavilă ca să oprească această scurgere, iar proprietarul superior nu
poate face nici o lucrare spre agravarea servituţii fondului inferior.
Făcându-se o aplicare, în practică, a acestor dispoziţii, s-a decis că
proprietarul fondului inferior nu este obligat să sufere trecerea apelor naturale
decât dacă scurgerea este un fenomen natural, independent de fapta omului.
Ca atare, prevederile art. 578 C. civ. nu sunt aplicabile când scurgerea a fost
provocată prin lucrări făcute de om, de exemplu prin facerea unor şanţuri
pentru scurgerea apelor murdare.46
De asemenea, nu poate fi vorba de servitute naturală când deversarea
apelor se face prin burlane sau jgheaburi; în acest caz, conform art. 615 C.
civ., proprietarul trebuie să facă burlanele sau jgheaburile „astfel încât apele
din ploi să se scurgă pe terenul său, sau pe uliţe, iar nu pe locul vecinului".
Prin urmare, pentru ca scurgerea să fie naturală este necesar: ca apele să fie
naturale (nu ape uzate), adică să provină de la ploaie sau izvoare (apele
murdare şi cele menajere nu sunt ape naturale) şi, de asemenea, trebuie ca
apele naturale să fi căzut pe fondul dominat şi numai apoi să se scurgă (dar
fără intervenţia omului)pe fondul inferior, urmând panta naturală a terenului47.
O altă aplicaţie practică a prevederilor art. 578 C. civ., se referă la
interdicţia proprietarului fondului inferior de a ridica stavile care să oprească
scurgerea, în această privinţă s-a decis că proprietarul fondului inferior nu
poate nici să îngreuneze scurgerea apelor de pe fondul superior, prin lucrările
ce le face, de exemplu dacă el uzează de dreptul său de a se îngrădi, va trebui
să lase în zid sau îngrădire deschideri suficiente pentru trecerea apei 48.
În literatura juridică se adaugă, însă, că proprietarul inferior nu are nici
o altă obligaţie pozitivă, cum ar fi aceea de a face lucrări pentru a asigura
scurgerea, dar el trebuie să sufere nu numai scurgerea apei propriu-zise, dar şi
materialele aduse de apă: nămol, nisip, etc.
În schimb, proprietarul inferior are dreptul să facă pe propriul său fond
orice lucrări pentru a-şi uşura această sarcină, cu condiţia de a nu vătăma pe
vecinii săi sau pe proprietarul fondului superior.
 Servitutea izvoarelor se referă la obligaţia (art.579 C.civ.)
Proprietarului care are un izvor pe proprietatea sa de a se folosi de acesta, fără
a vătăma dreptul proprietarului fondului inferior. Proprietarul care are izvor
45
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.126
46
Ibidem , p.126.
47
Ibidem , p.126.
48
A se vedea Trib. Muscel, hot. Din 30 aprilie 1897, în “Curierul judiciar”, nr. 29, 1897, p. 230.
24
pe proprietatea sa nu-i poate schimba cursul dacă izvorul dă apa locuitorilor
unei localităţi (art.581 C.civ.)
Alături de reglementările C.civ., mai amintim prevederile
constituţionale (art. 136 alin.3) potrivit cărora apele cu potenţialul lor
energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public sunt
proprietate exclusiv publică.
Potrivit legii apelor din 1924, proprietarul fondului se putea folosi de
apa naturală de pe fondul său, însă numai în limita nevoilor sale, dreptul său
suferind o restricţie când exista un interes public de a întrebuinţa apa în
folosul general. Astfel, dacă, de exemplu, exista un caz de lipsă de apă de
băut, adăpat sau pentru alte nevoi casnice, legea prevedea că folosinţa
proprietarului poate fi restrânsă în interesul general, acordându-i-se
proprietarului dreptul de a cere despăgubiri, dacă suferă o pagubă reală de pe
urma interdicţiei impuse. De asemenea, dacă apa urmează a fi folosită pentru
a avea o forţă motrice şi folosirea apelor arteziene, se putea introduce o nouă
restricţie, acordându-se proprietarului folosinţa lor decât pe baza unei
autorizaţii (art. 2 al legii).
În prezent, dispoziţiile din Codul civil referitoare la ape trebuie
considerat ca fiind implicit, modificate (dacă nu chiar abrogate) de Legea nr.
107/1996 privitoare la ape.
Potrivit art. 1 al Legii nr. 107/1996, „apele reprezintă o resursă naturală
regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi
pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi
cale de transport, factor determinat în menţinerea echilibrului ecologic. Apele
fac parte integrantă din patrimoniul public. Protecţia, punerea în valoare şi
dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
Dreptul de folosinţă, cât şi obligaţiile corespunzătoare rezultate din
protecţia şi conservarea resurselor de apă vor fi exercitate în conformitate cu
prevederile acestei legi..."
Prin art. 3 al legii se face, însă, precizarea că aparţin domeniului public
doar apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi
cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km, albiile minore cu
lungimi mai mici, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu
orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Dar, proprietarii
acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile
generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma
de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, ce se exercită prin
Ministerul Agriculturii, Apelor şi Pădurilor şi Mediului (art. 4 din Legea nr.
107/1996).
În raport cu cele expuse mai înainte, considerăm că, în prezent,
servitutea izvoarelor, nu ar mai trebui clasificată în categoria servituţilor
naturale, ci în cea a „servituţilor legale".
25
 Dreptul de grăniţuire (art. 584 C.civ.) îndreptăţeşte pe orice
proprietar de a impune vecinului său să-şi grăniţuiască proprietatea sa, adică
să-i fixeze linia de despărţire, de hotar, prin semne exterioare vizibile,
respectiv prin pietre de hotar sau alte semne cu asemenea destinaţie.
Fixarea hotarului este o operaţie necesară şi utilă, pentru că în acest
mod se determină cu precizie suprafaţa respectivă a fondurilor, punându-se
capăt sau prevenindu-se contestaţiile şi încălcările reciproce, între vecini, a
dreptului de proprietate. Prin art. 584 C. civ. se prevede că orice proprietar
poate obliga pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite cu a sa. Deci,
grăniţuirea este în acelaşi timp un drept şi o obligaţie pentru fiecare proprietar
faţă de vecinul său. Chiar statul şi persoanele juridice publice pot fi obligate
să procedeze la grăniţuire49.
Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să procedeze la
grăniţuire, reprezintă pentru el doar o „facultate" pe care o poate exercita sau
nu, în orice moment. De aceea, acest drept nu se prescrie, chiar dacă
proprietarul nu a făcut uz de el mai mult de 30 de ani. Proprietatea nu se
stinge prin neuz; or, grăniţuirea nu este decât un atribut al proprietăţii, nu o
adevărată servitute, aşa încât este imprescriptibilă ca şi proprietatea 50.
"Grăniţuirea propriu-zisă" adică aşezarea semnelor despărţitoare, este o
operaţie care constituie un simplu act de administrare şi, în consecinţă,
administratorii bunurilor altuia, precum şi minorii emancipaţi pot proceda la
facerea ei. De exemplu, o poate cere, fără autorizaţia consiliului de familie şi
a autorităţii tutelare. La fel nu au nevoie de autorizaţie sau asistenţă risipitorii
şi cei slabi de minte51. Dar, se face sublinierea că toţi aceştia pot proceda la
grăniţuire fără autorizaţie, doar dacă operaţia de grăniţuire se face prin bună
înţelegere; în caz de grăniţuire făcută prin judecată, ei vor avea nevoie de
autorizaţie sau asistenţă, fiindcă ei nu pot sta în justiţie fără autorizaţie sau
asistenţă.
Grăniţuirea poate comporta o serie de operaţiuni: examinarea titlurilor
de proprietate pentru a se putea determina cuprinderea fondurilor (întinderea,
suprafeţele fondurilor); măsurătoarea şi arpantajul (calculul suprafeţelor);
apoi însemnarea şi tragerea hotarului pe teren.
Art. 584 C. civ. prevede că în ceea ce priveşte cheltuielile grăniţuirii,
acestea se împart pe jumătate între proprietarii vecini. Această regulă se aplică
ori de câte ori grăniţuirea este simplă (adică se mărgineşte la aşezarea
hotarului, fără a se ridica probleme de proprietate); în acest caz, cheltuielile se
împart pe jumătate, indiferent de întinderea comparativă a fondurilor. Când
însă grăniţuirea se combină cu o chestiune de proprietare, nu se mai aplică
regula prevăzută de art. 584 C. civ., în acest caz fiind nevoie să se determine,
în prealabil, suprafaţa exactă a fiecărei proprietăţi printr-o serie de măsurători
49
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.128
50
Ibidem , p. 129
51
Ibidem , p. 129.
26
precise (arpantajul); cheltuielile pot fi ridicate şi atunci ele se calculează
proporţional cu suprafaţa fondurilor, căci ar fi nedrept ca proprietarul fondului
mai mic să contribuie cu o sumă egală cu aceea cu care contribuie proprietarul
fondului mai mare52.
Am arătat mai sus că grăniţuirea poate fi efectuată prin bună înţelegere,
dar când unul dintre proprietari refuză să ia parte la grăniţuire sau să
contribuie la cheltuieli, celălalt proprietar poate să recurgă la judecată (pe
baza art. 584 C. civ.), pentru a-l obliga astfel pe vecin să participe la
grăniţuire (inclusiv la cheltuieli). Este vorba de „acţiunea în grăniţuire" (sau
pentru reglare de hotare).
Acţiunea în grăniţuire este de competenţa judecătoriei (art. 1 C. pr.
civ.).
Acţiunea în grăniţuire nu trebuie confundată cu „acţiunea în strămutare
de hotare", care este o acţiune posesorie.
Proprietarul poate cere grăniţuirea chiar când există o îngrădire, între
fonduri, dacă această îngrădire nu a fost ea însăşi aşezată în urma unei
operaţiuni de grăniţuire regulată53.
Când acţiunea în grăniţuire se mărgineşte la stabilirea hotarului, fără să
se ridice vreo chestiune de revendicare de proprietate, hotărârea nu are
puterea de a prejudeca chestiuni de proprietate. În consecinţă, un proprietar
poate să pornească ulterior o acţiune în revendicare, chiar în urma unei
grăniţuiri, fără ca pârâtul să-i poată opune autoritatea lucrului judecat în
cadrul acţiunii de grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel al
grăniţuirii.
Hotărârea de grăniţuire este declarativă, nu atributivă de drepturi, motiv
pentru care nici nu este supusă publicităţii imobiliare54.
 Dreptul de îngrădire (art. 585 C.civ) presupune dreptul
proprietarului de a-şi îngrădi proprietatea şi de a obliga pe vecinul său de a
contribui la efectuarea acestei operaţiuni. O altă prevedere relevantă a
Codului civil statuează că, în oraşe, orice proprietar poate obliga pe vecinul
său să contribuie la clădirea şi repararea îngrădirii ce desparte casele, curţile şi
grădinile lor (art. 600 C.civ.). "Dreptul de îngrădire" este dreptul oricărui
proprietar de a-şi putea îngrădi proprietatea, cu restricţia însă, rezultând din
art. 615 C. civ. relativă la obligaţia de a lăsa liberă scurgerea apelor (situaţie
la care ne-am referit mai pe larg mai sus).
Dreptul de îngrădire nu poate suferi alte restricţii decât acelea care ar
deriva din convenţii sau din existenţa unor servituţi naturale sau legale de
scurgere sau de trecere.
În literatura juridică se face observaţia că dreptul de îngrădire nu are
nimic comun cu o servitute, ci este un simplu atribut al dreptului de
52
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.130.
53
54
Ibidem , p.131.
27
proprietate (care face parte din dreptul proprietarului de a se folosi în mod
liber de fondul său). Art. 525 C. civ. l-a consacrat tocmai pentru a suprima
nişte servituţi anterioare care restrângeau dreptul proprietarului, servituţi şi
restricţii care au dispărut odată cu vechiul regim feudal care impunea
proprietarilor obligaţia de a respecta dreptul de vânătoare al seniorului şi uzul
rural de a păşuna vitele pe locurile neîngrădite55.
Deşi art. 600 C. civ. vorbeşte despre îngrădire în mod general, în
practica judiciară s-a decis că obligaţia de a contribui la clădirea şi repararea
îngrădirii nu există decât pentru zid, nu şi pentru alte îngrădiri, cum ar fi, de
exemplu, un gard de scânduri56.
Art. 600 C. civ. stabileşte şi înălţimea îngrădirii, dispunând că „ea se va
hotărî după regulamentele particulare sau după obiceiul obştesc, iar în lipsă de
reglementare şi de obicei, înălţimea zidului va fi de cel mult 2 metri
socotindu-se şi coama".
Textul echivalent din Codul civil francez (art. 663), de unde a fost
inspirat textul art. 600 din Codul civil român, prevede că în lipsă de
reglementări sau uzanţe, orice zid de separare între vecini va avea „cel puţin
32 de decimetri (10 picioare) înălţime, inclusiv coama.
Pornind de la textul din Codul civil francez, unii autori au susţinut că
legiuitorul român a comis o eroare când a fixat înălţimea la „cel mult" 2 metri,
în realitate el voind să spună „cel puţin" 2 metri, aşa cum spune legiuitorul
francez57.
Dreptul la îngrădire se poate exercita prin bună învoială sau prin
judecată, stabilindu-se, în prealabil, felul materialelor, locul, cheltuielile etc.
O problemă controversată există în legătură cu posibilitatea pe care ar
avea-o de a se putea elibera de servitutea de a întreţine îngrădirea renunţând la
orice drept asupra zidului şi terenului pe care este ridicat zidul.
Dificultatea provine din cauza contradicţiei aparente ce ar exista între
art. 593 C. civ. şi art. 600 C. civ.
Potrivit art. 593 C. civ. fiecare coproprietar al unui zid comun poate să
se elibereze de obligaţia de contribuţie la repararea şi reclădirea zidului,
renunţând la dreptul său.
Art. 600 C. civ. prevede că „fiecare poate în oraşe şi suburbii, a
îndatora pe vecinul său, a contribui la clădirea şi repararea îngrădirii ce
desparte casele, curţile şi grădinile lor..."
Alţi autori, urmaţi de jurisprudenţa franceză şi belgiană, au considerat
că facultatea de a se sustrage de la contribuţia de întreţinere prin renunţarea la
55
56
A se vedea: Trib. Dolj, dec.civ. din 13 octombrie 1900, în „Dreptul” nr.39/1902, p.134; Trib. Ilfov, dec.
civ. din 19 ianuarie 1901, în „Dreptul” nr. 61/1902, p.501, nr. 61; Trib. Botoşani, dec. civ. din 31 octombrie
1913, în „Dreptul” nr. 80/1915, p. 638; Înalta Curte de Casaţie Română, s.i.civ., dec. din 5 noiembrie 1914,
în „Buletinul Curţii de Casaţie”, 1914, p.487, citat de V. Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate, vol. 3,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.131.
57
28
comunitate există chiar în cazul prevăzut de art. 600 C. civ., în sensul că şi în
oraşe şi suburbii un proprietar poate să se elibereze de această obligaţie dacă
abandonează locul necesar pe care se va ridica sau este deja ridicată
îngrădirea, precum şi orice drept asupra îngrădirii58.
Dreptul de a îngrădi, precum şi acela, corelativ, de a obliga pe vecin să
contribuie la îngrădire, fiind simple facultăţi derivând din dreptul de
proprietate, nu se pot prescrie prin neuz.
B. Servituţile legale.
 Servitutea de trecere (art. 616 – 619 C.civ.) Proprietarul al cărui
loc este înfundat, adică fără ieşire la calea publică, poate pretinde pe locul
vecinului său un drept de trecere la calea publică, pentru exploatarea
propriului fond, cu obligaţia de a-l despăgubi de pagubele pe care le poate
cauza. Exercitarea dreptului de trecere trebuie să urmărească posibilitatea
realizării cel mai scurt drum la calea publică iar la alegerea locului de trecere
trebuie să aibă în vedere să se producă cea mai puţină pagubă aceluia pe al
cărui teren urmează să aibă trecerea la calea publică 59. "Servitutea de trecere"
este o importantă servitute legală de interes privat care merită a fi
aprofundată, fiind de largă aplicare.
În literatura juridică60 se atrage atenţia că trebuie făcută diferenţierea
între două sintagme care în mod obişnuit sunt utilizate cu înţelesuri
echivalente: „dreptul legal de trecere" şi „servitutea legală de trecere".
Se arată că există o diferenţă între dreptul de trecere, în ansamblul său,
şi ipotezele în care se manifestă acest drept, servitutea legală de trecere
propriu-zisă fiind una dintre aceste ipostaze.
Deci, trebuie să se facă distincţie, în funcţie de context, între „servitutea
legală de trecere stricto sensu" şi „servitutea legală de trecere lato sensu
(numai aceasta din urmă fiind echivalentă cu noţiunea de „drept legal de
trecere".
Într-adevăr, dreptul legal de trecere, aşa cum remarcă autorul citat, are
multe înfăţişări: mai întâi, este vorba de dreptul de a cere recunoaşterea
servituţii de trecere; apoi, este vorba de servitutea legală de trecere „stricto
sensu" (cea de care ne vom ocupa în continuare); în al treilea rând, este vorba
de dreptul de a cere modificarea servituţii legale de trecere şi, în sfârşit, este
vorba de o extensiune a primelor două înfăţişări în legătură cu accesul
temporar pe terenul vecin pentru repararea şi întreţinerea construcţiei proprii.
58
A se vedea Curtea de Casaţie(franceză), dec. din 27 ianuarie 1874, în „Recueil Sirey”, 1874.1.210 şi Curtea
de Casaţie(belgiană), dec. din 5 noiembrie 1885, în „Recueil Sirey”, 1886.4.19.,citat în V. Pătulea, C.
Turianu, Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p.132.
59
a nu se confunda servitutea legală de trecere cu servitutea administrativă de trecere, cea din urmă fiind
instituită în interes public, în favoarea autorităţilor publice competente să efectueze lucrări în domeniul
minier, în cel petrolier sau în cel al energiei electrice, a se vedea pentru amănunte V. Stoica, op. cit., p. 266.
60
A se vedea V. Stoica, Servitutea legală de trecere, în “Dreptul” nr. 11/2003, p.53 şi 54
29
Vom trece în revistă aceste ipostaze (aspecte) pentru a se putea avea o
viziune de ansamblu cu privire la „dreptul de trecere", în acest context
înţelegându-se mai bine instituţia „servituţii legale de trecere stricto sensu".
Dreptul de a cere stabilirea servituţii legale de trecere constă în dreptul
proprietarului unui teren care devine „înfundat" de a cere stabilirea „servituţii
legale de trecere stricto sensu.
Acest drept are caracter potestativ (constituie o simplă facultate), dar
spre deosebire de cele mai multe drepturi potestative, dreptul de a cere
accesul la calea publică nu duce prin simpla sa exercitare, adică prin voinţa
unilaterală a proprietarului locului înfundat, la stabilirea servituţii legale de
trecere stricto sensu61.
Legea stabileşte doar criteriile pentru selectarea căii de acces pe un
teren vecin, respectiv „criteriul lungimii minime", cumulat cu „criteriul
prejudiciului minim", aceste două criterii legale explicite fiind completate de
un alt criteriu implicit „criteriul necesităţii".
Cu alte cuvinte, servitutea legală de trecere stricto sensu se stabileşte
doar în măsura necesară pentru exercitarea rezonabilă a dreptului de
proprietate asupra locului înfundat.
Dar, aplicarea acestor criterii nu este la latitudinea (arbitrară) a
proprietarului locului înfundat, pe lângă voinţa acestuia mai fiind necesară şi
fie voinţa proprietarului terenului vecin, fie voinţa judecătorului, fie
posesiunea îndelungată (uzucapiunea).
Aşadar, dacă părţile convin asupra locului pe care se stabileşte să se
exercite servitutea de trecere, nu mai este necesară nici o altă cenzură în
legătură cu îndeplinirea celor trei criterii sus-menţionate (necesitatea
exploatării, lungimea minimă şi prejudiciul minim).
Dacă însă nu se poate obţine acordul proprietarului locului vecin, prin
bună înţelegere, proprietarul locului înfundat are dreptul să ceară instanţei
judecătoreşti să stabilească servitutea legală de trecere stricto sensu, inclusiv
sub aspectul locului şi al întinderii acestuia.
Stabilirea locului pe care se va exercita servitutea implică, în ipoteza în
care sunt mai multe terenuri vecine aparţinând unor proprietari diferiţi, şi
alegerea terenului pe care se va exercita servitutea. Dacă dreptul de trecere se
exercită deja pe terenul unui vecin, proprietarul locului înfundat nu mai poate
pretinde exercitarea acestui drept pe terenul altor vecini 62.
Chiar dacă există mai mulţi vecini, iar dreptul de trecere nu este încă
stabilit, proprietarul terenului înfundat încă nu poate alege în mod arbitrar
vecinul pe al cărui teren urmează să exercite trecerea. Această alegere trebuie
să se facă ţinându-se seama de calea cea mai scurtă la drumul public şi cea
mai puţin împovărătoare pentru proprietarul pe al cărui teren se poate exercita
61
Ibidem, p.59
62
A se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. I, Bucureşti, 1930, p.696, pct. 12(cu
jurisprudenţa citată)
30
dreptul de trecere63, în astfel de cazuri judecătorul fiind cel care va decide pe
baza unei cercetări la faţa locului sau pe baza unei expertize.
Aşadar, s-a apreciat că şi în situaţia în care s-a stabilit locul de trecere
prin convenţie sau prin hotărâre judecătorească servitutea legală de trecere
stricto sensu poate fi stabilită, pe temeiul prescripţiei achizitive, în alt loc care
a fost utilizat timp de 30 de ani pentru trecerea fără opunerea proprietarului
vecin.64 Şi, chiar mai mult, servitutea legală de trecere stricto sensu poate fi
dobândită (în privinţa locului pe care se exercită) prin uzucapiune, chiar dacă
acest loc este un teren proprietate publică sau afectat de un regim juridic de
inalienabilitate65.
Dreptul de a cere şi exercita servitutea legală de trecere stricto sensu
încetează în momentul în care încetează „situaţia de loc înfundat 66". Într-
adevăr, situaţia de loc înfundat nu este eternă, un teren putându-se afla în
situaţia de loc înfundat pe o perioadă de timp mai îndelungată sau mai scurtă.
De pildă, dacă un teren devine înfundat ca urmare a revărsării apelor, pentru o
perioadă de câteva luni, proprietarul său poate cere să exercite dreptul său de
trecere, conform art. 616 - 619 C. civ., pe terenul unui vecin, dar numai până
în momentul în care încetează situaţia de loc înfundat.
Odată stabilite locul şi întinderea servituţii legale de trecere stricto
sensu, aceasta se poate exercita în mod efectiv. Din acest moment,
proprietarul locului înfundat are, asupra terenului vecinului său, un drept
asemănător unui dezmembrământ al proprietăţii.
Proprietarul terenului pe care se exercită servitutea poate să ceară
schimbarea conţinutului acesteia, de exemplu, pentru efectuarea unor lucrări
necesare pentru repararea fondului său, cu condiţia ca noua cale de trecere să
fie la fel de comodă pentru proprietarul locului înfundat67.
În literatura juridică şi practica judiciară s-a considerat, în mod
constant, că dreptul de trecere trebuie interpretat extensiv, în sensul că în
temeiul prevederilor art. 616 C. civ., proprietarul unui loc înfundat poate să
treacă pe terenul proprietatea vecinului pentru a executa lucrările de reparaţie
sau de întreţinere la construcţia proprie68.
Dacă, însă, nu este vorba de un loc înfundat, nu vor mai putea fi
invocate, prin analogie, prevederile art. 616 C. civ., aşa încât va fi necesară
convenţia părţilor69.
Conform art. 616 C. civ. „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu
are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului
63
64
Ibidem, p.145.
65
Ibidem, p.145.
66
Ibidem, p.145.
67
Ibidem, p. 146.
68
69
Ibidem, p.147.
31
său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie
cu pagubele ce s-ar putea ocaziona".
De regulă, trebuie să se utilizeze calea cea mai scurtă pentru ieşirea la
drumul public, cu excepţia cazului în care o altă cale ar pricinui un prejudiciu
mai mic proprietarului pe al cărui teren se exercită dreptul de trecere (art. 617
şi art. 618 C. civ.).
Prin „loc înfundat" se înţelege un fond înconjurat din toate părţile de
alte fonduri, care nu are, deci, nici o ieşire directă la calea publică. Într-un
asemenea caz, art. 616 C. civ., dă proprietarului locului înfundat dreptul de a
trece peste fondul vecinului, pentru a ieşi la calea publică; vecinul va suferi,
aşadar, o servitute de trecere.
Servitutea de trecere există în favoarea oricărui loc înfundat, fie el
îngrădit sau neîngrădit, clădit sau neclădit, urban sau rural; ea poate exista, de
asemenea, în sarcina oricărui fond alăturat cu un loc înfundat, chiar în sarcina
unui fond aparţinând domeniului public70.
Art. 616 C. civ. acordă dreptul de trecere peste locul vecinului „pentru
exploatarea fondului". Textul nu specifică despre ce fel de exploatare este
vorba, aşa încât în practica judiciară s-a recurs la o interpretare extensivă a
acestui text, decizându-se că este vorba atât de exploatare agricolă, cât şi de
exploatarea industrială.
S-a mai decis că trecerea trebuie acordată pentru a putea ajunge la locul
înfundat şi a umbla pe el, independent de orice exploatare propriu-zisă. S-a
admis chiar trecerea pe fondul vecinului pentru a face unui imobil reparaţii de
întreţinere, în cazul când efectuarea acestora nu era imposibilă, fără trecerea
pe fondul vecin71.
Spre deosebire de celelalte servituţi legale, servitutea de trecere nu este
gratuită, art. 616 C.civ. prevăzând că proprietarul fondului înfundat este
obligat să despăgubească pe proprietarul fondului aservit, dacă acesta suferă
vreo pagubă, iar despăgubirile sunt proporţionale cu prejudiciul suferit.
Aceste despăgubiri nu se stabilesc în raport cu folosul pe care l-ar avea
proprietarul fondului dominant ca urmare a exercitării dreptului de trecere;
dacă vecinului nu i se cauzează o pagubă sau dacă înfundarea locului este
cauza unui act de înstrăinare al proprietarului fondului aservit
(vânzare,donaţie, schimb, etc.), al unui testament, al unui act de partaj ori al
unui alt asemenea act, proprietarul locului înfundat nu datorează nicio
despăgubire.72
Valoarea despăgubirii se fixează fie prin bună învoire, fie pe cale
judecătorescă, pe baza unei expertize, cheltuielile necesare pentru efectuarea
expertizei revenind titularului dreptului de trecere.
70
Ibidem, p. 147.
71
A se vedea Înalta Curte de Casaţie Română, s.l civ.,dec. din 19 noiembrie 1914, în „Buletinul Curţii de
Casaţie” 1916, p. 512, citat de Pătulea, C. Turianu, Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2005, p.147.
72
Ibidem, p. 149.
32
Pagubele cauzate vecinului vor fi apreciate şi în funcţie de durata
servituţii de trecere, dacă acesta poate fi estimată în momentul stabilirii ei. În
acest caz, despăgubirea va fi stabilită printr-o sumă globală; dacă nu se poate
face o estimare globală, întrucât nu se poate anticipa durata servituţii de
trecere este preferabil să se plătească o sumă anuală.
Prescripţia dreptului vecinului de a cere despăgubiri nu împiedică în
nici un fel exercitarea servituţii legale de trecere stricto sensu73.
În cazul încetării servituţii de trecere, ca urmare a desfundării locului,
s-a apreciat că proprietarul care a plătit despăgubirea într-o sumă globală are
dreptul la o restituire parţială, prin deducerea valorii pagubei suferite de vecin
în raport cu durata efectivă a servituţii (cel care cere restituirea având,
desigur, obligaţia de a dovedi că a plătit-o)74.
Servitutea legală de trecere fiind stabilită prin lege, nu poate fi vorba
de dobândirea ei prin uzucapiune. S-a pus însă problema dacă nu se poate
dobândi prin uzucapiune modul ei de exercitare, adică locul pe unde se face şi
felul în care se face (pe jos, cu vehicul etc.) Noul text al art. 685 C. civ.
francez dă un răspuns afirmativ acestei chestiuni.
Conţinutul acestui text este următorul „L'assiette et le mode de
servitude de passage pour cause d'enclare sont determines par trente ans
d'usage continu".
În Codul civil român nu găsim un text similar, dar în literatura juridică
se apreciază că soluţia este conformă cu raţiunea juridică şi, prin urmare, când
timp de 30 de ani proprietarul fondului înfundat a trecut mereu prin acelaşi
loc şi în acelaşi mod, el ar trebui să dobândească definitiv dreptul de a trece în
acel mod şi pe acel traiect, fără ca proprietarul fondului aservit să mai poată
cere schimbarea locului prin care se face trecerea şi felul ei. Se atrage, însă,
atenţia că deşi soluţia este logică şi echitabilă, ea este, totuşi, în contradicţie
cu regula admisă pentru servituţile stabilite prin fapta omului, potrivit căreia
nici servitutea, nici modul de a o exercita, nu se pot uzucapa când servitutea
nu este în acelaşi timp continuă şi aparentă; or, servitutea de trecere este
necontinuă75.
Nu trebuie însă confundată uzucapiunea felului în care se exercită
trecerea, cu uzucapiunea servituţii ( care nu poate opera, servitutea fiind
legală). Prin urmare, atunci când trecerea s-a exercitat timp de 30 de ani, ea se
stinge dacă fondul încetează de a mai fi înfundat.
 Servitutea de vedere (art. 611 – 614 C. Civ.) Potrivit
prevederilor Codului civil un proprietar nu poate să-şi deschidă o vedere
dreaptă deasupra proprietăţii vecinului său prin ferestre, balcoane, terase etc
deschise paralel cu linia despărţitoare ce separă proprietatea sa de cea a
vecinului, decât dacă între zidul în care se găseşte fereastră ori între linia
73
A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 65.
74
Ibidem, p. 65.
75
A se vedea V. Pătulea, C. Turianu, op. cit., p. 152.
33
exterioară a balconului, terasei etc. şi între linia despărţitoare, există o distanţă
prevăzută de lege76.
Art. 611 C. civ. prevede că nici unul dintre vecini nu poate face ferestre
sau deschideri într-un zid comun, fără consimţământul celuilalt.
Art. 612 şi 613 C. civ. se ocupă de „vedere" şi se impune ca ele să fie la
o oarecare distanţă de limita proprietăţii vecine, chiar dacă zidul în care sunt
făcute aparţine în întregime proprietarului care le-a făcut. Diferenţa la care se
pot deschide vederi variază după cum vederile sunt drepte sau piezişe.
În Codul civil francez (sursă de inspiraţie pentru Codul civil român) se
deosebesc două feluri de deschideri: „vues" (la noi „vederi") care sunt
deschideri prin care pătrund nu numai lumina şi aerul, ci dau şi o vedere
asupra fondului vecin, şi „jours" (la noi „lumini") care sunt deschideri care nu
procură o vedere spre vecin, ele neservind decât pentru a aduce lumină.
Codul civil român nu a reglementat decât „vederile" aşa încât s-a pus
problema regimului juridic al deschiderilor pentru „lumini".
În această situaţie, în lipsa unui text expres, în practica judiciară s-a
adoptat soluţia aplicării prin analogie, a unei reguli identice aceleia pe care
legea o prescrie pentru „vederi" asimilându-se, aşadar, luminile cu vederile 77.
Soluţia a fost criticată în literatura juridică arătându-se că prohibiţia de
a avea „vederi" mai aproape decât la o anumită distanţă de vecin este o
restricţie adusă dreptului de proprietate, o excepţie de la caracterul absolut al
proprietăţii, şi, ca atare, este de strictă interpretare; legea nevorbind decât de
„vederi", ea nu se poate întinde la „lumini". Prin urmare, în mod logic,
proprietarul poate deschide „lumini" chiar la hotarul fondului său, fără a
observa vreo distanţă sau vreo înălţime, cu singura condiţie ca zidul în care s-
a făcut deschiderea de „lumini" să-i aparţină în întregime proprietarului, nu să
fie zidul comun78.
În orice caz, s-a decis că deosebirea între „vederi" şi „lumini" este o
chestiune de fapt care rămâne la aprecierea instanţelor de fond 79. În practică s-
a pus şi problema dacă uşile se pot asimila cu „vederile"; s-a considerat că în
general răspunsul trebuie să fie negativ deoarece uşile, spre deosebire de
ferestre, nu procură o vedere permanentă şi stânjenitoare pentru vecin.
Totuşi, când se constată că o uşă poate servi drept deschidere de vedere
(de exemplu, cazul când uşa este de sticlă), atunci ea trebuie asimilată cu o
fereastră şi devine aplicabil art. 612 C, civ.
În art. 614 C. civ. se indică modul în care se măsoară distanţa prescrisă
în art. 612 şi 613 C. civ. şi anume: se socoteşte de la faţada zidului în care s-
au deschis „vederile", pentru vederile ce nu ies din zid (cum sunt ferestrele
76
servitutea menţionată se referă doar la vedere, nu şi la lumină, nefiindu-i interzis proprietarului de a
amenaja ferestre cu geam opac prin care să nu treacă lumina, chiar la hotarul despărţitor dintre cele două
fonduri; a se vedea pentru amănunte O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 343.
77
78
Ibidem, p. 140.
79
Ibidem, p. 140.
34
simple), iar pentru deschiderile ce ies afară din zid (balcoane, galerii, prispe,
terase etc), distanţa se măsoară de la marginea cea mai dinafară a deschiderii,
adică cea mai apropiată de fondul vecin, până la hotarul fondurilor. În
vederile piezişe, distanţa se va măsura de la punctul deschiderii cel mai
apropiat de hotar.
Servitutea de vedere se aplică atât în cazul prevederilor urbane, cât şi a
celor rurale, celor îngrădite ca şi celor neîngrădite. Ea nu se aplică, însă,
pentru vederile deschise pe căile publice sau pe un teren destinat uzufructului
public80.
Sancţiunea acestei servituţi constă în dreptul vecinului de a cere
închiderea vederii făcute la o distanţă mai mică decât distanţa legală.
În literatura juridică se face observaţia că servitutea de vedere, nu este o
adevărată servitute, ci o simplă restricţie legală a dreptului de proprietate. Ea
se stinge când un proprietar a dobândit o „servitute contrarie", adică dreptul
de a avea vederi la o distanţă mai mică care se poate dobândi prin titlu,
destinaţia proprietarului sau prescripţie achizitivă de 30 de ani 81.
Se consideră că tocmai această „servitute contrară" este o servitute de
vedere propriu-zisă82.
 Servitutea distanţei plantaţiilor şi a construcţiilor (art. 607 -
609 C.civ.) are în vedere faptul că proprietarul unui teren se poate apropia cu
plantaţiile şi construcţiile lui de terenul vecin dacă respectă distanţa faţă de
linia despărţitoare a celor două proprietăţi prevăzută prin regulamente
particulare ori prin obiceiuri constante şi recunoscute iar în lipsa acestora dacă
se respectă distanţa de doi metri pentru arborii înalţi şi de jumătate de metru
pentru celelalte plantaţii, sub sancţiunea ca, în caz contrar, proprietarul locului
vecin să poată cere scoaterea plantaţiilor puse la o distanţă mai mică 83.
"Distanţa şi lucrările intermediare pentru anumite construcţii" este
servitutea legală care operează atunci când proprietarul unui fond face pe acel
fond anumite construcţii sau instalaţii, care ar putea aduce tulburări vecinilor
sau periclita interesul public.
Conform art. 610 C. civ., proprietarul respectiv este obligat să lase o
anumită distanţă între construcţiile pe care le edifică şi proprietatea vecină sau
să facă anumite lucrări intermediare pentru a nu vătăma pe vecini. Art. 610 C.
civ. impune această obligaţie pentru puţul sau privata ce se fac lângă zidul
învecinat, fie el comun sau nu; pentru un cămin sau vatră; o fierărie, un cuptor
sau o sobă; pentru un ocol de vite alăturat de zid; pentru un magazin de sare
sau grămezi de materii corozive aşezate lângă zid.
Enumerarea din art. 610 C. civ. nu este limitativă, obligaţia prescrisă de
lege existând pentru toate instalaţiile care ar putea vătăma pe vecini sau
80
81
82
83
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 266.
35
periclita interesul public, cum ar fi o sondă, o săpătură adâncă, construcţia
unei gheţării, a unei parcări etc.84
Art. 610 C. civ. nu specifică nici distanţa ce trebuie observată, nici
lucrările intermediare ce trebuie făcute cu precauţiile ce trebuie luate; el
mărginindu-se să prevadă că se va lăsa distanţa şi se vor face lucrările
prescrise de regulamentele şi obiceiurile particulare pentru a nu se aduce
vătămare vecinului.
În situaţia în care nu există regulamente sau obiceiuri particulare, si nici
nu există o bună înţelegere între vecini, în practica judiciară s-a decis că
justiţia va fi aceea chemată să reglementeze situaţia, pe bază de expertize, în
ceea ce priveşte obligaţiile relative la precauţiile ce trebuie luate 85.
"Distanţa plantaţiilor" este o altă servitute legală reglementată de art.
607 C. civ. potrivit căruia „nu e iertat a sădi arbori care cresc înalţi decât la
depărtarea hotărâtă de reglementările particulare sau de obiceiurile constante
şi recunoscute şi în lipsă de reglementări şi obiceiuri, în depărtare de 2 metri
de la linia despărţitoare a celor două proprietăţi pentru arborii înalţi, şi o
jumătate de metru pentru celelalte plantaţiuni şi garduri vii" (deci textul are în
vedere nu numai arborii înalţi, ci toate plantaţiile, singură distanţa variază).
În literatura juridică se face observaţia că deşi textul art. 607 C. civ. se
referă numai la interdicţia de „a sădi" prea aproape de linia despărţitoare, în
realitate trebuie să se admită că „în mod general" proprietarul nu poate avea
arbori şi plantaţii la o distanţă mai mică decât cea fixată de lege, fie că le-a
sădit el, fie că le-a sădit altă persoană, fie că au crescut în mod natural 86.
O altă observaţie se referă la faptul că prevederile art. 6C7 C. civ. sunt
aplicabile oricăror fonduri, urbane sau rurale, îngrădite sau neîngrădite,
clădite sau neclădite.
Motivul instituirii acestei servituţi legale este faptul că arborii şi
plantaţiile, prin ramurile şi rădăcinile lor, ating adesea dimensiuni importante,
pot încălca proprietatea vecinului când sunt sădite prea aproape de hotarul
fondului. Iar cum această încălcare este mai păgubitoare şi mai întinsă când
este vorba de arbori înalţi, decât atunci când este vorba de alte plantaţii, legea
a prescris două distanţe deosebite.
Textul art. 607 C. civ. nu oferă nici un criteriu de determinare a ceea ce
înseamnă arbori înalţi (acelaşi lucru se remarcă în ceea ce priveşte art. 671 din
Codul civil francez, după care a fost inspirat şi art. 607 C. civ. român. Numai
că art. 671 C. civ. francez a suferit o modificare printr-o lege din 1881, în
prezent prevăzându-se că distanţa de 2 metri este obligatorie pentru orice fel
de plantaţii care trec de 2 metri înălţime).
În cazul când nu este respectată distanţa prevăzută de art. 607 C. civ.,
conform art. 608 C. civ., vecinul are dreptul să ceară şi să obţină în justiţie ca
84
85
86
36
plantaţiile respective să fie desfiinţate, el nefiind obligat să dovedească că
suferă vreo pagubă87.
De asemenea, vecinul are dreptul să ceară să fie tăiate crăcile care se
întind peste fondul său, chiar dacă plantaţiile sunt la distanţa reglementară;
dar el nu poate tăia singur crăcile, afară dacă a obţinut autorizaţia
justiţiei88(art. 608 alin. 2 C. civ.).
În privinţa rădăcinilor, vecinul are el însuşi dreptul să le taie, fără nicio
autorizaţie, dacă ele se întind pe fondul său (art. 608 alin. 3 C. civ.).
În literatura juridică se face şi o altă observaţie şi anume că distanţele
fixate prin Codul civil (art. 607 C. civ.) sunt obligatorii „numai în mod
subsidiar", adică în lipsă de regulamente particulare sau obiceiuri legale. Când
există însă regulamente particulare (acte normative speciale) întocmite de
autorităţi (prefecţi, consilii locale, primari), fie există obiceiuri locale, se vor
aplica acestea, fie că agravează, fie că uşurează, fie chiar că suprimă
servitutea distanţei plantaţiilor89.
Obligaţia de a respecta distanţa plantaţiilor dispare când proprietarul
fondului a obţinut servitutea contrarie, adică dreptul de a avea plantaţii la o
distanţă inferioară, servitute care se poate dobândi fie prin titlu, fie prin
destinaţia proprietarului, fie prin prescripţia achizitivă de 30 de ani. Astfel, în
practica judiciară s-a decis că dreptul de a avea arbori care cresc înalţi, la o
distanţă mai mică decât cea hotărâtă de lege, se poate dobândi prin prescripţie
ori de câte ori arborii plantaţi la o distanţă mai mică ar fi existat timp de 30 de
ani fără ca vecinul să fie cerut scoaterea lor. Această prescripţie este
achizitivă, nu literatorie, întrucât acest drept fiind o mărginire a dreptului de
proprietate, stabilită în interesul vieţii comune, impune o sarcină vecinului şi
anume aceea de a suferi nişte plantaţii care depreciază fondul său 90.
Această soluţie a fost înscrisă în mod expres în art. 672 C. civ. francez
(aşa cum a fost modificat în anul 1881).
 Servitutea de picătură a streşinilor (art. 615 C.civ.) stabileşte că
orice proprietar este dator să facă streşinile casei sale în aşa fel încât apele din
ploi să se scurgă pe terenul său ori pe stradă, iar nu pe locul vecinului.
"Picătura streaşinilor" nu este nici ea o adevărată servitute, ea putând fi
nimicită prin „servitutea contrarie", adică prin dreptul dobândit de proprietar
de a lăsa să se scurgă streaşină pe fondul vecin, drept ce poate fi dobândit prin
titlu, prescripţie sau destinaţia proprietarului91.
Conform art. 615 C. civ. proprietarul unui fond trebuie să facă streaşină
casei sale astfel încât apa de ploaie (sau din zăpadă) să cadă pe fondul său sau
pe uliţă (adică pe calea publică), nu pe fondul vecinului său; mai mult,
87
A se vedea Trib. Muscel, dec. din 5 noiembrie 1923, în „Jurisprudenţa generală”, 1924, nr. 432, citat de V.
Pătulea, C. Turianu, op. cit., p. 138.
88
89
Ibidem, p. 138.
90
91
37
proprietarul fondului trebuie să facă în aşa fel, încât să nu provoace surparea
zidului vecinului, el fiind răspunzător într-un astfel de caz.
Dacă însă apa de ploaie este lăsată să curgă pe fondul inferior în mod
natural, vecinul este supus „servitutii de scurgere" prevăzută de art. 578 C.
civ.
3.2. Limitări materiale ale exercitării dreptului de proprietate
3.2.1. Consideraţii generale

Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată există
numai în cazul bunurilor corporale. Numai prin limite juridice exercitarea
acestui drept asupra bunurilor incorporale poate fi ţărmurită.
Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt
determinate chiar de corporalitatea bunului în cazul bunurilor mobile
corporale iar în măsura în care se modifică sau se transformă această
corporalitate ca urmare a exercitării dreptului de dispoziţie al proprietarului, a
acţiunii licite sau ilicite a altei persoane sau a unui eveniment natural, se
schimbă şi limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată 92.
Delimitarea corporală între bunurile mobile este, de regulă, clară şi precisă.
De asemenea,sunt configurate în mod limpede limitele materiale ale
construcţiilor, astfel încât, de cele mai multe ori, nu apar probleme litigioase.
Totuşi, în ipoteza construcţiilor cu mai multe apartamente aparţinând unor
proprietari diferiţi, pot să apară litigii fie în legătură cu delimitarea
apartamentelor, fie în legătură cu delimitarea apartamentelor de părţile
comune ale construcţiei, în ambele ipoteze, pe lângă verificarea titlurilor de
proprietate, este necesară analiza proiectelor pe baza cărora a fost edificată
construcţia.
În legătură cu limitele exercitării dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor apar cele mai multe probleme litigioase. Într-adevăr, dreptul de
proprietate asupra terenurilor se întinde nu numai asupra suprafeţei acestora,
ci şi asupra spaţiului aflat deasupra terenului şi asupra subsolului. Conform
art. 489 C. civ., „Proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea
suprafeţei şi a subfeţei lui".
În plus, limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor cu ape (apa freatică, izvoarele, lacurile, apele curgătoare
nenavigabile) au o configuraţie specială.
92
În acest sens se poate vorbi de caracterul variabil al dreptului de proprietate, prin legătura care există între
forma şi substanţa lucrului şi atributele juridice care se exercită asupra acestora. În acest sens a se vedea V.
Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 251, (citat din F. de
Visscher, „Du «jus abutendi»", în Revue de droit civil nr. XII, 1913, p. 338).
38
3.2.2. Suprafaţa terenului
Terenurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată
trebuie să fie delimitate indiferent de destinaţia lor, în primul rând, sub
aspectul suprafeţei lor. Litigiile dintre proprietarii unor terenuri vecine sunt
determinate, de cele mai multe ori, de confuziile existente în titlurile de
proprietate (acestea nu conţin elemente suficiente referitoare la suprafaţă şi la
vecinătăţi) sau de diferenţele dintre suprafaţa şi vecinătăţile menţionate în
titluri şi situaţia reală a terenurilor respective. Iată de ce este foarte important
ca titlurile de proprietate să cuprindă toate menţiunile necesare referitoare la
suprafaţă şi la vecinătăţi şi să aibă anexate planuri cadastrale care să ateste
concordanţa dintre elementele cuprinse în titluri şi situaţia reală a terenurilor.
Ori de câte ori există neînţelegeri în legătură cu suprafaţa terenurilor
vecine, acţiunea în grăniţuire93, întemeiată pe dispoziţiile art. 584 C. civ., este
instrumentul juridic prin care se stabilesc limitele materiale ale exercitării
dreptului de proprietate privată sub acest aspect. În mod complementar,
proprietarul are dreptul să-şi îngrădească terenul, conform art. 585 C. civ., cu
excepţia cazului în care există o servitute legală de trecere (art. 616-619 C.
civ.) sau s-a stabilit o servitute de trecere prin fapta omului.
Asupra suprafeţei terenului exercitarea prerogativelor dreptului de
proprietate este limitată legal prin instituirea unui drept de uz sau a unui drept
de servitute în favoarea autorităţii competente pentru realizarea şi exploatarea
unor lucrări de utilitate publică în măsura în care acestea nu impun
exproprierea. Asemenea restrângeri ale exercitării dreptului de proprietate
privată au fost reglementate prin art. 7 din Legea petrolului nr. 238 din 7 iunie
200494, art. 7 din Legea minelor nr. 85 din 18 martie 2003 95 şi prin art. 16 şi
18, alin. 1-5 din Legea energiei electrice nr. 318 din 8 iulie 2003 96. Pentru ca
asemenea restrângeri să nu fie excesive şi să nu stânjenească lucrările
agricole, s-a prevăzut că liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi
distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu
apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare se
vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de
comunicaţii — şosele, căi ferate —, a digurilor, canalelor de irigaţii şi de
desecări (art. 102, alin. 1, din Legea fondului funciar).
93
Pentru această acţiune a se vedea E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2000, pp. 140-142; C. Bîrsan, op. cit., pp. 231-234; L. Pop, Dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pp. 249-251; O. Ungureanu, C Munteanu,
Drept civil. Drepturile reale, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pp. 243 şi 244.
94 ?
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iunie 2004.
95 ?
Publicată în Monitorul oficial al României; Partea I, nr. 197 din 27 martie 2003, modificată prin Legea
nr. 237 din 7 iunie 2004 pentru modificarea Legii minelor nr. 85/2003, publicată în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 553 din 22 iunie 2004.
96
Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iulie 2003.
39
3.2.3. Spaţiul suprapus terenului
În mod normal, proprietarul terenului este şi proprietarul spaţiului
situat deasupra acestuia97. Teoretic, înainte de naşterea şi dezvoltarea
traficului aerian, proprietarul terenului avea vocaţia să îşi exercite atributele
până la limita inferioară a spaţiului atmosferic. O dată cu apariţia şi
dezvoltarea traficului aerian, a fost conturată noţiunea de spaţiu aerian, atât în
dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional. Conform art. 6 din Codul
aerian98, „Spaţiul aerian naţional reprezintă coloana de aer situată deasupra
teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spaţiului
extraatmosferic". Această definiţie legală păcătuieşte prin aceea că, deşi
stabileşte limita superioară a spaţiului aerian, care coincide cu limita
inferioară a spaţiului extraatmosferic, nu precizează care este limita inferioară
a spaţiului aerian. Această limită rezultă însă din interpretarea sistematică a
art. 3, 6, 7, 10, 76 şi 78 ale Codului aerian. Aceste prevederi conduc la
concluzia că limita spaţiului aerian este variabilă, în funcţie de fiecare dintre
zonele stabilite prin art. 7 şi este configurată prin reglementări ale
Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei 99 şi ale
Ministerului Apărării 100.
Aşadar, în principiu, dreptul de proprietate asupra terenului se întinde şi
asupra spaţiului aflat deasupra terenului, până la limita spaţiului aerian,
întrucât acesta este obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136,
alin. 3 din Constituţie.
Conform art. 3.32 din Codul aerian, în sfera noţiunii de servitute
aeronautică sunt incluse „condiţii, restricţii, obligaţii, impuse sau recomandate
de prevederile reglementărilor aeronautice naţionale şi/sau internaţionale în
interesul siguranţei zborului aeronautic". Zonele supuse servituţilor
aeronautice sunt stabilite, după caz, de Ministerul Transporturilor împreună
cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu avizul ministerelor interesate,
97
Uneori, se vorbeşte, în mod impropriu, de proprietatea coloanei de aer situată deasupra terenului. În
realitate, aerul face parte din categoria aşa-numitor bunuri comune, nesusceptibile de apropriere. În acest
sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 252,
(citat din Al. Weill, F. Terre, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 3ieme edition, Dalloz, Paris, 1985, p. 188. De
asemenea, nu este corect să se vorbească de proprietatea privată asupra spaţiului aerian, întrucât acesta
formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
98
Ordonanţa Guvernului nr. 29 din 22 august 1997 privind Codul aerian a fost republicată în Monitorul
oficial al României, Partea I, nr. 45 din 26 ianuarie 2001, în temeiul art. III din Legea nr. 130 din 21 iulie
2000, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 355 din 31 iulie 2000.
99
Conform art. 7, „Spaţiul aerian naţional cuprinde:
a) spaţiul de trafic aerian ce reprezintă porţiunea din spaţiul aerian naţional unde se permite activitatea
aeronautică, precum şi terenurile destinate decolărilor şi aterizărilor, indiferent de apartenenţa şi de natura
activităţii de zbor;
b) zonele rezervate reprezentând porţiunile din spaţiul aerian naţional, destinate activităţilor aeronautice
de şcoală, de sport aeronautic, de încercare şi de omologare a aeronavelor, de natură utilitară şi altele
similare;
c) zonele reglementate constituite din zone periculoase, zone restricţionate sau zone interzise, precum şi
căile aeriene condiţionale şi zonele de activitate comună la graniţă."
100
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 253.
40
conform art. 76 din Codul aerian, sau de Ministerul Apărării. Conform art. 77
din acelaşi cod, „În zonele supuse servituţilor de aeronautică civilă nu pot fi
construite şi amplasate nici un fel de construcţii, instalaţii şi echipamente noi
fără avizul Ministerului Transporturilor".
Statul, având în domeniul său public spaţiul aerian, acordă dreptul de
survol companiilor aeriene, drept opozabil oricărui proprietar de terenuri.
Totuşi, în ultimul timp, s-a apreciat că acest drept de survol nu trebuie să fie
exercitat în mod abuziv, adică să nu fie de natură să împiedice exerciţiul
dreptului de proprietate privată101. Aprecierea caracrerului abuziv se face nu
numai în funcţie de reglementările legale existente, ci şi în funcţie de
prejudiciile reale cauzate proprietarilor din apropierea aeroporturilor, mai ales
sub aspectul zgomotului şi trepidaţiilor determinate de traficul aerian.
Existenţa servituţilor aeriene nu este un temei legitim pentru a înlătura
răspunderea companiei aeriene care a cauzat aceste prejudicii.
Limita de înălţime până la care proprietarul îşi poate exercita atributele
asupra spaţiului suprapus terenului său este stabilită alteori din considerente
de urbanism. Reglementările în materie de urbanism limitează sever, în
funcţie de fiecare localitate şi de fiecare cartier, dreptul proprietarului asupra
spaţiului suprapus terenului său102.
Tot astfel, exigenţele distribuirii energiei explică stabilirea unor
servituţi având ca obiect instalarea unor conducte sau a unor cabluri aeriene.
În acest sens, sunt relevante prevederile art. 16 şi 18 din Legea nr.
318/2003103. În art. 18, alin. 6 din acest act normativ este menţionată expres şi
definită servitutea de trecere de suprafaţă sau aeriană104. Mai ales în marile
oraşe, transmiterea imaginii prin cablu este posibilă prin montarea unei reţele
de fire aeriene. În toate aceste cazuri, este vorba şi de o limitare a exercitării
dreptului de proprietate privată asupra spaţiului suprapus terenurilor.
Pe lângă aceste limite materiale stabilite de legiuitor în interes public,
dreptul asupra spaţiului suprapus terenului poate fi restrâns chiar prin voinţa
proprietarului, de exemplu, prin consimţirea unei servituţi de a nu construi.
În aceste limite, proprietarul îşi poate exercita dreptul său asupra
spaţiului suprapus terenului sub aspect pozitiv, în sensul că poate construi sau
planta el însuşi ori prin intermediul altei persoane. Şi în acest caz însă
proprietarul trebuie să respecte servituţile stabilite de legiuitor în materia
raporturilor de vecinătate. Sub aspect negativ, proprietarul poate interzice
oricărei alte persoane să încalce dreptul său asupra spaţiului suprapus
terenului.
101
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 254,
(citat din dreptul francez, unde principiul liberei circulaţii a aeronavelor este limitat tocmai în sen sul de a nu
se împiedica exerciţiul dreptului de proprietate privată. În acest sens, a se vedea Al. Weill, F. Terre,
Ph.Simler, op. cit., pp. 189 şi 190).
102
103
Ibidem, p.254.
104
Această servitute are caracter administrativ.
41
3.2.4. Subsolul terenului
Teoretic, conform art. 489 C. civ., proprietarul terenului îşi poate
exercita dreptul său asupra subsolului în mod nelimitat, până în centrul
pământului. În realitate, acest drept are numeroase limite materiale, stabilite
de legiuitor în interes public.
Mai întâi, conform art. 136, alin. 3 din Constituţie, „Bogăţiile de interes
public ale subsolului... fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice". Aşadar,
dreptul de proprietate privată asupra unui teren poate fi exercitat şi asupra
subfeţei, dar numai până la limita la care încep bogăţiile de interes public ale
subsolului. În formularea revizuită, acest text constituţional restrânge sfera
bogăţiilor subsolului care fac obiectul dreptului de proprietate publică numai
la bogăţiile de interes public105. Ca urmare, alte bogăţii ale subsolului pot fi
obiect al dreptului de proprietate privată.
În al doilea rând, conform art. 44, alin. 5 din Constituţie, „Pentru lucrări
de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii". Despăgubirile se stabilesc prin acordul încheiat între autoritate şi
proprietar sau, în caz de divergenţă, de către instanţa judecătorească, potrivit
art. 44, alin. 6 din Constituţie.
„Aşadar, sunt necesare mai multe condiţii pentru ca autoritatea publică
să îşi exercite dreptul de a folosi subsolul terenului. Astfel, autoritatea trebuie
să dovedească existenţa unui interes general pentru executarea unor lucrări.
Cât priveşte despăgubirile, ele sunt datorate pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor indiferent de culpă. Într-adevăr, în acest caz,
despăgubirile nu intră în conţinutul unui raport de răspundere civilă
delictuală, ci reprezintă echivalentul pierderii obiective suferite de
proprietarul terenului în urma executării lucrărilor de către autoritatea
publică”106. De asemenea, proprietarul este îndreptăţit şi la despăgubirile
pentru daunele imputabile autorităţii. Altfel spus, în acest caz, este vorba de
un raport de răspundere civilă delictuală, iar proprietarul trebuie să facă
dovada condiţiilor necesare pentru angajarea acestei răspunderi. În sfârşit,
autoritatea are obligaţia să negocieze cu proprietarul cuantumul
despăgubirilor. Numai dacă nu este posibil un acord între părţi oricare dintre
ele se poate adresa justiţiei pentru stabilirea acestui cuantum, desigur, pe baza
unei expertize de specialitate.
O aplicaţie legală a acestei ipoteze constituţionale, cu referire la
lucrările de intervenţii efectuate de transportatori, dar numai în ipoteza
conductelor încorporate în subsol, este menţionată în art. 25, alin. 4 din Legea
petrolului nr. 238/2004107, în care se prevede că „Transportatorii au dreptul să
105
106
107
42
realizeze lucrări de intervenţii numai cu anunţarea proprietarului terenului.
Despăgubirile pentru intervenţiile executate se stabilesc ulterior prin negocieri
cu proprietarul terenului, iar în caz de divergenţă cuantuimul despăgubirilor
se stabileşte de către instanţele judecătoreşti".
Pentru lucrările petroliere şi miniere, există o reglementare specială,
care trece dincolo de sfera de aplicare a ipotezei prevăzute în art. 44, alin. 5
din Constituţie, în forma revizuită. Astfel, pentru asigurarea accesului la
terenurile necesare efectuării operaţiunilor petroliere, deci nu numai la
subsolul acestora, au fost prevăzute următoarele instrumente juridice: naşterea
unui drept de servitute legală asupra acestor terenuri în favoarea titularilor de
acorduri petroliere sau de permise de prospecţiune; vânzarea-cumpărarea
acestora; schimbul de terenuri, însoţit de strămutarea proprietarului afectat şi
de reconstrucţia clădirilor pe terenul nou acordat, pe cheltuiala titularului care
beneficiază de terenul eliberat; închirierea terenului pe durată determinată;
exproprierea pentru cauză de utilitate publică; concesionarea terenurilor;
asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul acordului petrolier (art. 6 şi
7 din Legea petrolului). O reglementare identică este cuprinsă şi în art. 6 şi 7
din Legea minelor nr. 85/2003108.
Conform art. 16, alin. 2, lit. c şi alin. 18 din Legea energiei electrice,
servitutea de trecere subterană cuprinde „dreptul de acces şi de executare a
lucrărilor la locul de amplasare a capacităţilor energetice cu ocazia
intervenţiei pentru retehnologizări, reparaţii, revizii şi avarii".
Este de observat că în nici una din aceste trei legi nu se face aplicarea
art. 44, alin. 5 şi 6 din Constituţie în legătură cu exploatarea bogăţiilor
subsolului.
3.2.5. Terenurile cu ape

A. Izvoare, lacuri, ape subterane (freatice) şi ape pluviale. În
principiu, proprietarul unui teren poate apropria şi utiliza apa izvoarelor şi
lacurilor aflate pe terenul respectiv, precum şi apa subterană (freatică). Câteva
precizări sunt însă necesare.
„Mai întâi, apele geotermale, gazele care le însoţesc, apele minerale
naturale (gazoase şi plate) şi apele minerale terapeutice aparţin domeniului
public al statului, conform art. 1 şi art. 2, alin 1 din Legea nr. 85/2003.
În al doilea rând, în cazul izvoarelor, dincolo de servitutea naturală
reglementată în art. 578 C. civ., proprietarul fondului inferior poate dovedi că
a dobândit, conform art. 579 şi 580 C. civ., o servitute fie prin titlu, fie prin
uzucapiunea de 30 de ani, servitute în virtutea căreia poate folosi apele din
izvor care curg pe proprietatea sa şi poate pretinde proprietarului fondului
superior să nu oprească această curgere. Uzucapiunea presupune folosinţa
neîntreruptă, timp de 30 de ani, începând din ziua când proprietarul fondului
inferior a făcut lucrări aparente necesare pentru a înlesni curgerea apei pe
108
Această servitute are caracter administrativ.
43
terenul său. Potrivit art. 581 C. civ., „Proprietarul izvorului nu-i poate
schimba cursul când izvorul dă apă trebuincioasă locuitorilor unei comune,
unui sat sau unui cătun".109
În al treilea rând, este vorba de lacuri nenavigabile, de mică întindere,
care nu pot fi folosite în interes public. într-adevăr, conform art. 136, alin. 3
din Constituţie, „... apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, ...fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice". De obicei, aceste
lacuri se află pe terenul unui singur proprietar sau pe terenurile vecine
aparţinând unor proprietari diferiţi. Aceste lacuri intră în categoria apelor de
suprafaţă, susceptibile de apropriere privată, conform art. 3, alin. 2 din Legea
apelor.
În al patrulea rând, conform art. 3, alin. 4 şi art. 9, alin. 2 din Legea
apelor, apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului în mod liber,
cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut,
adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta
nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică de până la
0,2 litri/secundă, destinate exclusiv satisfacerii necesităţilor gospodăriilor
proprii. Dacă nu este îndeplinită această ultimă condiţie, art. 9, alin. 1 instituie
cerinţa autorizaţiei de gospodărire a apelor, eliberată conform art. 55 din
Legea apelor.
În al cincilea rând, apele pluviale pot fi colectate şi apropriate de
proprietarul terenului. Mai mult, conform art. 615 C. civ., acesta are obligaţia,
în cazul construcţiilor, să facă streaşină (sau un alt dispozitiv de scurgere)
astfel încât apele pluviale să se scurgă pe terenul său sau pe drum, iar nu pe
terenul vecinului său.
B. Apele de suprafaţă şi albiile lor. Conform art. 3, alin. 2 din Legea

apelor, „Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice
ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Proprietarii acestor albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu
condiţiile generale de folosire a apei în bazinul respectiv". Rezultă din acest
text că, dacă terenurile sunt proprietate privată, şi albiile minore menţionate
formează obiectul dreptului de proprietate privată 110. Cât priveşte apele, deşi
nu se mai face aceeaşi menţiune, concluzia este identică printr-o interpretare
per a contrario a dispoziţiilor art. 3, alin. 1 din aceeaşi lege, în care se
precizează că aparţin domeniului public numai apele de suprafaţă cu albiile
lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc
suprafaţa de 10 kmp. Desigur, această afirmaţie trebuie să fie înţeleasă, în
legătură cu apele curgătoare, în sensul că aceste ape sunt susceptibile de
apropriere privată în măsura acelor cantităţi care sunt efectiv consumate de
109
110
44
proprietarul terenului, fie pentru irigaţii, fie în alte scopuri, cu respectarea
cerinţelor legale, conform art. 9, alin. 2 din Legea apelor şi art. 582 C. civ. în
acest ultim text legal se precizează expres, în legătură cu apele curgătoare,
dreptul proprietarilor riverani de a folosi apa pentru irigaţii, „fără însă a o
abate de tot", precum şi dreptul proprietarului pe al cărui teren trece apa
curgătoare de a utiliza „în toată întinderea prin care ar avea curgere, cu
îndatorirea numai de a-i lăsa cursul firesc la ieşirea din proprietatea sa". Mai
mult, pepinierele şi crescătoriile piscicole aflate în afara cursurilor de apă
sunt, conform art. 3, alin. 5, susceptibile de apropriere privată chiar dacă
depăşesc dimensiunile prevăzute în art. 3, alin. 1 din Legea apelor111.
Dreptul de proprietate privată asupra insulelor este reglementat în
Codul civil şi în Legea apelor. Astfel, conform art. 3, alin. 3 din Legea apelor,
„Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al
apei, aparţin proprietarului albiei apei"112. Aşadar, dacă albia apei este
proprietate privată, şi insula va fi proprietate privată. Potrivit art. 500 C. civ.,
insulele şi prundurile formate în râurile nenavigabile şi neplutitoare formează
obiectul dreptului de proprietate privată al proprietarilor riverani, fiecare
dintre aceştia având o parte din insulă delimitată de. linia mediană a râului. în
schimb, insulele şi prundurile formate în albia fluviilor şi râurilor navigabile
sau plutitoare aparţin domeniului public al statului, cum se precizează în art.
499 C. civ. Ele n-ar putea fi dobândite deci prin titlu sau prescripţie
achizitivă, menţiunea contrară din partea finală a acestui articol nefiind
operantă113. Conform art. 501 C. civ., când un râu sau un fluviu formează un
braţ nou care înconjoară pământul unui proprietar riveran, acesta nu pierde
dreptul de proprietate asupra insulei astfel formate, chiar dacă este vorba de
un fluviu sau râu navigabil ori plutitor.
Art. 496 şi art. 502 C. civ., împreună cu art. 42 din Legea apelor
reglementează două situaţii: în prima situaţie, apele unui râu sau fluviu „se
retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se îndreaptă către celălalt ţărm"
(art. 496 C. civ.); în a doua situaţie, „un curs de apă îşi formează o albie nouă,
părăsind în mod natural pe cea veche" (art. 42, alin. 1 din Legea apelor). Deşi
în acest ultim text legal se face referire numai la art. 496 C. civ., derogarea
instituită are în vedere situaţia descrisă în art. 502 C. civ. Ca urmare, această
derogare vizează ambele situaţii. Aşa fiind, în ambele situaţii, proprietarii
riverani sau utilizatorii de apă pot să solicite readucerea apei în vechea albie,
pe cheltuiala acestora, în termen de un an de la sfârşitul anului în care apa a
părăsit albia. Cererea este adresată Administraţiei Naţionale „Apele Române",
care are competenţa să o aprobe sau să o respingă. Eventualele litigii se
111
Ibidem, p.258.
112
A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 258,
(citat din Anexa nr. I la Legea apelor,punctul 118, unde prin nivelul mediu al apei, se înţelege „poziţia curbei
suprafeţei libere a apei, raportată la un plan de referinţă corespunzătoare tranzitării prin albie a debitului
mediu pe o perioadă îndelungată (debit-modul)").
113
45
soluţionează de instanţele judecătoreşti. Dacă cererea a fost respinsă sau dacă
nu s-a formulat o asemenea cerere în termenul menţionat, albia veche rămâne,
în situaţia prevăzută în art. 496 C. civ., a proprietarului ţărmului de unde apa
s-a retras, fără ca proprietarul ţărmului opus să poată reclama pământul
pierdut. În cea de-a doua situaţie descrisă în art. 502 C. civ. şi în art. 42, alin.
1 din Legea apelor, vechea albie se împarte între proprietarii riverani, iar albia
nouă se consideră albie naturală şi se înregistrează în cadastrul apelor, fiind
preluată în administrare de Administraţia Naţională „Apele Române".
Dreptul de proprietate privată asupra apelor de suprafaţă şi a albiilor
acestora este supus unor multiple limitări legale în interes public. Mai întâi,
titularii acestui drept intră sub incidenţa unor interdicţii privind desfăşurarea
anumitor activităţi, conform art. 25-27, 30, 32, 37, alin. 1 şi 2, 40 şi 49, alin. 1
din Legea apelor. Alte activităţi sunt condiţionate de obţinerea unor avize şi
autorizaţii sau de efectuarea unor notificări prealabile, conform art. 50,51 şi
54. Unele obligaţii propter rem cu caracter administrativ sunt prevăzute în art.
34, alin. 3 şi 59, alin. 1 şi 2. Servituţile administrative în această materie sunt
reglementate în art. 28, iar posibilitatea exproprierii pentru lucrări de utilitate
publică este expres prevăzută în art. 29.
3.3. Limitări care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică

3.3.1. Consideraţii generale.
Atributul de dispoziţie (ius abutendi, abusus) conferă titularului
dreptului de proprietate prerogativa de a dispune în mod liber de bunul său.
În analiza acestui atribut al dreptului de proprietate, se aminteşte despre
existenţa a două forme a acestuia: dispoziţia materială si dispoziţia juridică 114.
Dispoziţia materială are în vedere bunurile corporale, inclusiv
drepturile de creanţă a căror substanţă juridică este încorporată în
materialitatea titlului. Proprietarul poate, el însuşi sau prin intermediul altei
persoane, în virtutea acestei prerogative, să modifice forma lucrului, să
transforme, să distrugă sau să consume substanţa acestuia, inclusiv prin
culegerea productelor115.
Dispoziţia juridică se referă la exercitarea acestui atribut prin
intermediul unor acte juridice de dispoziţie, cum ar fi: înstrăinarea dreptului
de proprietate prin acte juridice între vii sau prin acte pentru cauză de moarte,
înstrăinarea unor atribute ale dreptului de proprietate având ca urmare
naşterea dezmembrămintelor acestuia, constituirea unor garanţii reale,
abandonarea sau delăsarea bunului şi renunţarea la dreptul de proprietate 116.
Limitările atributului de dispoziţie juridică privesc atât bunurile
inalienabile, definitiv sau temporar, bunurile alienabile condiţionat, precum
şi bunurile aflate în circuitul civil în condiţii restrictive 117.
114
115
idem, p.232.
116
ibidem.
117
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.,, p.114; C. Bârsan, op. cit., p.52.
46
3.3.2. Bunuri inalienabile definitiv
Discuţia privind inalienabilitatea bunurilor nu va avea în vedere decât
bunurile aflate în proprietatea privată, pentru că prin natura, caracterele 118 şi
determinarea lor legală, bunurile aflate în proprietate publică nu sunt
alienabile119.
De la regula generală, potrivit căreia bunurile proprietate privată sunt
alienabile, există excepţia inalienabilităţii bunurilor, declarată de legiuitor din
considerente dintre cele mai diverse. Controversată este, aşa cum vom vedea,
declararea inalienabilităţii sau indisponibilităţii unui bun prin convenţie.
Inalienabilitatea trebuie distinsă de indisponibilitate care este o măsură
preventivă de suspendare a dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra
unor bunuri mobile sau imobile în scopul menţinerii lor în patrimoniul
persoanei respective spre a servi la garantarea executării unei anumite
creanţe120.
Alături de bunurile aflate în domeniul public, mai sunt alienabile
bunurile nesusceptibile de apropriere privată 121 precum şi drepturile de uz,
uzufruct sau abitaţie.
O interesantă discuţie a fost deschisă cu privire la corpul uman şi
elementele acestuia122. S-a susţinut123 faptul că acestea nu pot fi enumerate
printre bunurile inalienabile deoarece ele nu sunt bunuri, corpul uman fiind
persoana însăşi, iar individul nu se poate afla în relaţii patrimoniale cu
propriul corp124.
3.3.3. Bunuri alienabile temporar sau condiţionat
118
dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil; v. O. Ungureanu, op. cit.,
p.148 – 150.
119
Potrivit art. 136(4) din Constituţia României din 1991, modificată în 2003, bunurile proprietate publică
sunt inalienabile; în condiţiile legii ele pot fi însă date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate, sau date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică
excepţie făcând bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
120
121
s-a mai afirmat că inalienabilitatea nu trebuie să fie confundată cu interdicţia legală de a apropria anumite
lucruri, pentru că există lucruri care nu sunt şi nici nu pot intra în circuitul civil, fie în sensul că nu sunt
apropriabile în nici o formă, publică sau privată, fie în sensul că nu sunt susceptibile de apropriere privată,
întrucât pot forma numai obiectul proprietăţii publice; v. V. Stoica, op. cit., p. 234.
122
protecţia corpului uman a fost reglementată prin Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de
ţesuturi şi organe umane.
123
O. Ungureanu, Reflecţii privind protecţia corpului uman, în Pandectele Române, supliment 2004, Editura
Rosetti, p. 45-56.
124
pentru o opinie diferită privind calificarea corpului uman şi a elementelor sale ut siguli ca bunuri
inalienabile v. I. Dogaru, Cercel S., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, 2003,
p. 64, Calota – Ponea A., Drept civil. Drepturi reale, Editura Sitech, Craiova, 2003, p. 64.
47
Sunt situaţii în care unele bunuri sunt declarate inalienabile temporar
sau condiţionat, de către legiuitor125. Situaţiile expuse nu vor epuiza conţinutul
larg al acestei sfere de bunuri, aflat, datorită creşterii în complexitate a
raporturilor juridice civile, într-o expansiune evidentă.
O limitare temporară a exercitării atributului de dispoziţie juridică a
dreptului de proprietate o reprezintă situaţia chiriaşilor care locuiau
apartamentele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989. Potrivit Legii nr. 112/1995. În baza prevederilor aceluiaşi act
normativ, chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în
natura foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea
termenului legal de 6 luni, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata
integrală sau în rate a preţului iar odată dobândite apartamentele nu pot fi
înstrăinate 10 ani de la data cumpărării. Prin Legea nr. 10/2001, această
ipoteză de inalienabilitate absolută şi temporară a fost transformată într-una
relativă şi temporară126, deoarece interdicţia de înstrăinare se referă la acelaşi
interval de timp, cu excepţia cazului în care locuinţa este înstrăinată către
fostul proprietar.
O situaţie asemănătoare este constituită şi de terenurile atribuite în baza
prevederilor Legii 18/1991, a fondului funciar, care nu pot fi înstrăinate, prin
acte juridice între vii pe o perioadă de 10 ani de la începutul anului următor
celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a
actului de înstrăinare.
Imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin
utilizarea unor credite acordate de instituţii financiare autorizate nu pot fi
înstrăinate până la rambursarea integrală a creditului, decât cu acordul scris al
creditorului ipotecar, aşa cum rezultă din prevederile Legii nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, constituie de asemenea o
situaţie de limitare temporară a exercitării atributului de dispoziţie.
Potrivit Legii nr. 646/2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din
mediul rural, terenurile atribuite în proprietate pentru construirea de locuinţe
nu pot fi înstrăinate, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare,
pe o perioadă de 10 ani, calculaţi de la data terminării construcţiei.
Tot o limitare temporară a exercitării atributului de dispoziţie juridică îl
constituie şi cazul locuinţelor realizate cu subvenţii de la bugetul de stat,
reglementat de Legea nr. 114/1996. Astfel, în art. 19 al acestei legii se
prevede că înstrăinarea, prin acte între vii, a locuinţelor pentru realizarea
cărora s-au acordat subvenţii se poate face numai după restituirea integrală a
sumelor actualizate datorate şi pe baza dovezii depunerii integrale a
contravalorii sumelor actualizate, obţinute ca subvenţii de la bugetul de stat.
125
V. M. Nicolae, Discuţii privind interdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare, în revista
Dreptul, nr. 7/2001 p.56.
126
V. Stoica, op. cit., p.235.
48
Locuinţele achiziţionate cu credite C.E.C. în baza Decretului – Lege nr.
61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile de stat către
populaţie nu pot fi restructurate sau înstrăinate fără autorizarea prealabilă a
C.E.C.-ului.
3.3.4. Drepturile de preemţiune

Prin legea 247/2005 se abrogă legea 54/1998. În aceste condiţii
instituţia dreptului de preemţiune dispare din dreptul actual păstrându-se
doar dreptul de preemţiune al statului stipulat de C. Silvic.
Prin faptul că aduc o condiţionare a dreptului de a dispune, drepturile
de preemţiune constituie limitări ale dreptului de proprietate. 127
3.3.5. Bunuri aflate în circuitul civil în condiţii restrictive

O categorie deosebită de bunuri este constituită din acele bunuri care,
deşi aflate în circuitul civil, nu pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate decât
cu respectarea unor condiţii speciale.
În această situaţie pot fi incluse: bunurile monopol de stat (Legea nr.
31/1996), armele şi muniţiile (Legea nr.295/2004 privind regimul armelor de
foc şi al muniţiilor), materialele explozive (Legea nr. 126/1995 privind
regimul materialelor explozive), deşeurile toxice (Legea nr. 137 privind
protecţia mediului), produsele şi substanţele stupefiante.
Bunuri aflate în circuitul civil în condiţii restrictive sun şi bunurile care
alcătuiesc patrimoniul naţional cultural mobil128. Potrivit Legii nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil, bunurile culturale
mobile pot fi proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale sau proprietate privată a persoanelor fizice şi a
persoanelor juridice de drept privat. Bunurile culturale mobile clasate, aflate
în proprietatea publică a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Vânzarea publică a bunurilor culturale clasate, aflate în proprietate
privată, sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenţi economici
autorizaţi, cu respectarea prevederilor legale. Bunurile culturale mobile,
proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur,
pot face obiectul unei vânzări publice numai în condiţiile exercitării dreptului
de preemţiune de către statul român.
3.3.6. Inalienabilitatea voluntară (convenţională)
127
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p.116.
128
potrivit art. 1(2)Legii nr. 182/2000 aceste bunuri sunt bunuri cu valoare deosebită sau excepţională,
istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică,
numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale
evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei
la civilizaţia universală.
49
O problemă controversată o reprezintă situaţia în care inalienabilitatea
unui bun este declarată prin voinţa omului, prin actele pe care acesta le
încheie. În urma dezbaterilor doctrinare care au oscilat între acceptarea şi
neacceptarea clauzelor convenţionale sau testamentare de inalienabilitate 129, s-
a concretizat concluzia potrivit căreia aceste clauze sunt, în principiu, nule, cu
excepţia cazului în care ele sunt justificate de un interes serios şi legitim şi au
caracter temporar130.
S-a considerat131 că stipulaţia de inalienabilitate ori indisponibilitate
este valabilă în următoarele cazuri :
a) donatorul care şi-a rezervat uzufructul asupra bunului dăruit
stipulează de la donatar inalienabilitatea ori indisponibilitatea temporară a
acestui bun
b) donatorul sau testatorul stipulează de la donatar sau legatar
inalienabilitatea sau indisponibilitatea temporară a bunului dăruit sau legat, în
scopul ca acel bun să nu poată ieşi din patrimoniul donatarului sau legatarului
minor pe tot timpul până va deveni major;
c) donatorul sau testatorul stipulează de la donatar ori legatar o
inalienabilitate ori indisponibilitate temporară a bunului dăruit ori legat, în
scopul de a asigura unui terţ îndeplinirea sarcinii privind o prestaţie impusă
donatarului ori legatarului în favoarea terţului, pe tot timpul cât durează acea
prestaţie132.
Se cuvine să mai precizăm că nerespectarea unei clauze de inaliena-
bilitate valabile nu atrage nulitatea înstrăinării, ci rezoluţiunea, respectiv
revocarea actului juridic încheiat.133
3.4.Limitări pe cale judecătorească

Exerciţiul dreptului de proprietate (folosinţă, administrare şi dispoziţie
materială) poate fi îngrădit şi pe cale judecătorească atunci când el ar
reprezenta un exerciţiu abuziv al dreptului. El poate fi îngrădit astfel deoarece
aceste îngrădiri nu sunt enumerate de lege. Aşadar, limitele judiciare ale
exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite de judecător în
absenţa unei prevederi legale, într-o situaţie de fapt care face necesară o
asemenea limită pentru a păstra echilibrul între sferele de exercitare ale
drepturilor de proprietate privată aparţinând unor proprietari diferiţi. Desigur,
129
I. Adam, op. cit., p. 45; în doctrina franceză au existat opinii de acceptare a clauzelor de inalienabilitate pe
motiv că în Codul civil francez nu se interzice în mod absolut aceste clauze, fiind de datoria instanţei să
aprecieze legalitatea acestora.
130
131
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit., p. 269 – 270.
132
a se vedea F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001,
p. 52.
133
50
problema păstrării acestui echilibru se pune, în primul rând, în materie
imobiliară, în raporturile de vecinătate.134
Astfel:
• un proprietar nu poate face pe terenul său săpături ce ar fi de natură să
producă slăbirea sau dărâmarea unei construcţii aşezate pe terenul vecin;
• un proprietar trebuie să permită intrarea în curtea sa a vecinului, când
aceasta este necesar pentru ca vecinul să facă reparaţii sau lucrări necesare
unui zid ce dă în acea curte;
• un proprietar nu poate aduce vecinilor săi tulburări intolerabile prin
exerciţiul unei activităţi desfăşurate, de exemplu, un obiectiv economic ce ar
produce zgomote asurzitoare sau care degajă un miros insuportabil;
• un proprietar nu poate construi un zid înalt tară utilitate pentru el.
numai cu scopul de a lua vederea sau lumina vecinului său.
Rezultă că din raportul de vecinătate reiese pentru proprietar îndatorirea
de a-şi exercita dreptul său în aşa fel încât să nu stânjenească exerciţiul
drepturilor celorlalţi proprietari dimprejur135.
3.4.2. Obligaţia născută din cvasicontractul de vecinătate

Mai întâi, au fost invocate prevederile art. 588 C. civ., conform cărora
„Legea supune pe proprietari la osebite obligaţii unul către altul, fără chiar să
existe vreo convenţie între dânşii". S-a încercat să se găsească în acest text
fundamentul puterii judecătorului de a fixa limite judiciare ale exercitării
dreptului de proprietate privată. Textul ar reglementa o adevărată obligaţie de
vecinătate, în virtutea căreia proprietarul trebuie să se abţină de la acele acte
de exercitare a dreptului său care ar putea cauza prejudicii terţilor. Încălcarea
acestei obligaţii atrage răspunderea proprietarului.
În realitate, noţiunea de obligaţie de vecinătate este lipsită de conţinut,
astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea ei. Textul art. 588 C. civ. este,
împreună cu art. 586,587 şi 589 C. civ., o simplă introducere la servituţile
legale descrise în art. 590-619 C. civ. Formularea textului art. 588 C. civ. nici
n-ar putea fi citită altfel decât ca o introducere la textele care descriu
servituţile legale. Într-adevăr, textul spune expres că obligaţiile la care face
referire sunt stabilite prin lege. În plus, noţiunea de cvasicontract este inexactă
şi inutilă din punct de vedere juridic136.
3.4.3. Răspunderea civilă delictuală

În măsura în care exercitarea dreptului de proprietate cauzează un
prejudiciu unui terţ, repararea acestui prejudiciu ar fi posibilă potrivit
134
135
136
51
regulilor răspunderii civile delictuale. S-a observat însă, pe bună dreptate, că
răspunderea civilă delictuală poate fi angajată numai în măsura în care sunt
îndeplinite condiţiile legale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi
vinovăţia. Or, de cele mai multe ori, este greu să se probeze caracterul ilicit al
exercitării dreptului de proprietate privată şi vinovăţia proprietarului.
Neîndeplinirea acestor condiţii face imposibilă angajarea răspunderii civile
delictuale pentru faptă proprie137.
S-ar putea face apel însă la prevederile art. 1000, alin. 1, teza a doua
din Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală pentru prejudiciile
cauzate de lucruri în general138 sau la prevederile art. 1002 C. civ. care
reglementează răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului. Desigur, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
aceste texte legale, răspunderea va fi angajată, dar, în prima ipoteză, ea apasă
în sarcina paznicului juridic, iar acesta nu este întotdeauna proprietarul. În
plus, ori de câte ori nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în aceste texte
legale, cei păgubiţi prin exercitarea dreptului de proprietate privată nu ar mai
putea fi despăgubiţi.
Aşadar, concepţia răspunderii delictuale, fie ea pentru prejudiciile
cauzate prin faptă proprie, pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general sau
pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, nu este un temei suficient
pentru a explica posibilitatea judecătorului de a stabili limite judiciare ale
exercitării dreptului de proprietate privată.
3.4.4. Abuzul de drept în raporturile de vecinătate

Exercitarea atributelor proprietăţii în cadrul oricărui raport juridic
care le implică presupune existenţa unor limite, care odată depăşite aduc cu
sine o încălcare a drepturilor altui subiect titular de drepturi. Prin încălcarea
acestor limite ne putem afla în prezenţa unui abuz de drept.
În doctrină, se face o distincţie între limitele interne exercitării
drepturilor civile subiective (scopul economic şi social pentru care drepturile
au fost recunoscute) şi limitele externe ale exercitării drepturilor civile
subiective (limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate, ca limite
obiective care rezultă din dimensiunile bunului sau din stabilirea lor de
legiuitor sau de proprietar)139.
Potrivit unei definiţii consacrate în literatura noastră 140 „există abuz de
drept în situaţia în care titularul dreptului de proprietate, prin exercitarea
137
G.N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile
reale principale, Bucureşti, 1947 (citat de V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 277.)
138
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 79.
139
140
C. Bârsan, op. cit., p.79.
52
atributelor pe care acesta le conferă, cauzează din vina sa, un prejudiciu altei
persoane”141.
Constituţia României, în art. 57 prevede că „cetăţenii români, cetăţenii
străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale
cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. Alături de
alte drepturi fundamentale recunoscute şi garantate de Constituţia României,
dreptul de proprietate poate fi şi el exercitat în mod abuziv. În materie de
proprietate abuzul de drept dobândeşte o circumscriere particulară cu
precădere în cadrul raporturilor de vecinătate.
Bună vecinătate presupune cel puţin două îndatoriri: 1) vecinul să nu
îl prejudicieze pe vecin; 2) vecinul nu trebuie să îl incomodeze într-un mod
intolerabil pe vecin.142 Nerespectarea acestora poate genera fie un
inconvenient de vecinătate, calificat ca fiind anormal, în raport cu celelalte
inconveniente normale, fireşti desfăşurării raporturilor sociale specifice
vecinătăţii, fie un abuz de drept.
Utilizarea criteriului subiectiv şi a celui obiectiv în determinarea
caracterului abuziv al exerciţiului dreptului de proprietate conduce la o
diferenţiere între abuzul de drept (căruia îi este caracteristic elementul
intenţional, fără dorinţa de a obţine un profit) şi inconvenientele anormale ale
vecinătăţii (care presupun lipsa elementului intenţional).143
• După criteriul subiectiv, proprietarul săvârşeşte un abuz de drept ori de câte
ori, deşi nu depăşeşte limitele prevăzute de lege pentru exerciţiul dreptului
său, totuşi îşi exercită dreptul său fară nici un motiv serios sau legitim şi fără
nici un interes sau avantaj pentru el, ci numai pentru a incomoda sau produce
o pagubă vecinului său. Astfel ar fi cazul proprietarului care ridică un zid cu
scopul de a lua vederea vecinului său ori ridică deasupra casei sale un coş
înalt cu scopul de a umbri locuinţa vecinului, ori face săpături sau ridică
obstacole cu scopul de a împiedica aterizarea-decolarea avioanelor pe terenul
vecin. În acest ultim caz există, cum s-a arătat, servituţi aeronautice;
• După criteriul obiectiv, se săvârşeşte abuzul de drept chiar dacă un pro-
prietar îşi exercită dreptul său în limita dispoziţiilor legale şi în acord cu
scopul acordării acelui drept subiectiv, dacă prin acest exerciţiu s-a cauzat un
prejudiciu vecinului său. Aceasta este posibil dacă prin acel exerciţiu al
proprietăţii s-au depăşit condiţiile obişnuite ale epocii şi ale situaţiei
imobilului, precum şi dacă acel exerciţiu a avut un caracter nenormal, sau
excesiv, de exemplu într-un cartier exclusiv de locuinţe, un proprietar îşi
instalează pe terenul său o activitate producătoare de zgomote supărătoare,
141
o altă definiţie a abuzului de drept (Gh. Beleiu): „prin abuz de drept înţelegem exercitarea unui drept
subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”; a se vedea pentru amănunte Beleiu Gh., Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti,
1995, p. 81.
142
O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, în AULB,
Iurisprudentia, nr. 1-2/2003, p.35.
143
53
deoarece acest proprietar nu a respectat condiţiile normale de exerciţiu ale
dreptului de proprietate în acel cartier şi în acel moment, adică a săvârşit un
exerciţiu anormal sau excesiv al dreptului său de proprietate. În art.3 lit.b din
Legea nr.98/1994, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede
contravenţia care constă în "producerea în mod repetat a zgomotelor care
depăşesc limitele maxime stabilite de normele legale de igienă şi de
standardele în vigoare pentru zonele de locuit" .
• Potrivit art.3 al Decretului nr.31/1954. drepturile civile pot fi exercitate
numai corespunzător cu scopul lor economic şi social. Dincolo de acest scop,
se săvârşeşte abuzul de drept.
S-a mai afirmat144 că pentru angajarea răspunderii proprietarului pentru

abuz de drept trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1) un prejudiciu cauzat
vecinului; 2) un act de folosinţă făcut de proprietar asupra imobilului său; 3)
intenţia de a vătăma; 4) lipsa unui interes serios şi legitim.
3.4.5. Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii

În raporturile de vecinătate, în înţelesul larg pe care l-am evocat mai
sus, există inconveniente normale, reciproce cauzate prin exercitarea dreptului
de proprietate. Altfel spus, fiecare vecin are obligaţia de a suporta aceste
inconveniente normale. Este vorba de aşa-numitele obligaţii normale de
vecinătate145, dincolo de obligaţiile prevăzute expres de lege şi la care trimite,
în realitate, art. 588 C. civ.
Aşadar, există două diferenţe între această concepţie şi concepţia
cvasicontractului de vecinătate.
Mai întâi, prima concepţie se întemeiază pe art. 588 C. civ., în care
vede izvorul unei obligaţii de vecinătate, dincolo de servituţile legale
enumerate în art. 590-619 C. civ., dar asemănătoare în conţinut cu acestea; în
ambele situaţii, este vorba de o restrângere, de cele mai multe ori cu caracter
reciproc, a exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate. A
doua concepţie, deşi vorbeşte tot de obligaţia de vecinătate, are în vedere, în
primul rând, obligaţia de a suporta anumite inconveniente, inclusiv prejudicii
minore, şi, în al doilea rând, în mod implicit, obligaţia de a-şi exercita
propriul drept de proprietate astfel încât să nu se cauzeze vecinilor
inconveniente mai mari decât cele normale sau chiar prejudicii majore.
În al doilea rând, prima concepţie întemeia obligaţia de vecinătate pe
un aşa-numit cvasicontract reglementat în art 588 C. civ. A doua concepţie
deduce, implicit, obligaţia normală de vecinătate din principiul echităţii, iar
nu din vreun text legal.
144
idem, p. 125.
145
V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 282, nota nr.
108.
54
Această concepţie are avantajul de a explica, pe de o parte, limitarea
răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile
care nu au caracter normal în raporturile de vecinătate şi, pe de altă parte,
funcţionarea acestei răspunderi independent de orice idee de culpă 146.
3.4.6. Concluzie
Adevărate limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate sunt
însă acelea care sunt fixate de judecător chiar în absenţa unor dispoziţii legale.
Din acest punct de vedere, concepţia inconvenientelor normale ale vecinătăţii
sau, altfel spus, concepţia obligaţiilor normale de vecinătate se apropie cel
mai mult de explicarea cuprinzătoare a posibilităţii pe care o are judecătorul
de a stabili limite judiciare ale exercitării dreptului de proprietate.
La o analiză atentă, observăm însă că această concepţie nu este altceva
decât manifestarea principiului echităţii în raporturile de vecinătate, înţelese
în sens larg. Cu alte cuvinte, limitele judiciare ale exercitării dreptului de
proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate. Astfel se explică
rezistenţa întâmpinată în procesul de recunoaştere a acestor limite, mai întâi
în jurisprudenţa, iar mai apoi în doctrină.
Într-adevăr, în sistemul nostru de drept, care face parte din familia
dreptului continental, judecata în echitate este, de regulă, prohibită. Cu toate
acestea, chiar în Codul civil se prevede, în art. 3, că „Judecătorul care va
refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate".
Este adevărat că în textul imediat următor (art. 4) se adaugă că „Este oprit
judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii
generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse".
Aşadar, Codul civil, pe de o parte, sancţionează denegarea de dreptate
iar, pe de altă parte, interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter
normativ.
Între aceste două reguli nu există însă nici o incompatibilitate. Altfel
spus, judecătorul poate soluţiona o pricină, chiar în absenţa unei dispoziţii
legale exprese pentru soluţionarea unei probleme de fapt, făcând apel fie la
analogia legii, fie la analogia dreptului147. Dar, în acest ultim caz, întemeierea
soluţiei pe principiile generale ale dreptului înseamnă, printre altele, şi o
judecată în echitate. Într-adevăr, principiul echităţii este pilonul central al
sistemului de principii care fundamentează dreptul în general, dreptul civil în
special.
În aplicarea acestei concepţii, judecătorul apreciază asupra limitelor
interne ale dreptului de proprietate, asemănător 148 aplicării teoriei abuzului de
146
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972(citat de V. Stoica, Drept
civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 282)
147
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 2001.
148
55
drept, dar, spre deosebire de această ultimă ipoteză, el apreciază şi asupra
caracterului anormal al inconvenientelor, respectiv asupra caracterului
anormal al prejudiciilor cauzate în exercitarea dreptului de proprietate dincolo
de limitele interne. Tot spre deosebire de teoria abuzului de drept, în această
concepţie culpa proprietarului nu mai este relevantă. Prin aceste aprecieri,
judecătorul fixează limitele judiciare, ca limite interne ale exercitării dreptului
de proprietate privată în raporturile de vecinătate. Dincolo de aceste limite,
activitatea chiar neculpabilă a proprietarului, în măsura în care cauzează
prejudicii vecinilor, determină naşterea obligaţiei de despăgubire.
Inconvenientele legate de vecinătate se împart în două categorii: cele
cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor
materiale ale fondului (de exemplu, cu ocazia executării unor lucrări de
construcţii, se produc fisuri în construcţia vecină) şi cele cauzate prin
depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea (immissio) unor elemente
materiale în subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine: substanţe
chimice, fum, miros, zgomot, unde electrice etc.149 S-a apreciat că
inconvenientele din prima categorie justifică naşterea unei obligaţii de
despăgubire numai dacă ele au fost săvârşite cu vinovăţie, caz în care nu mai
are importanţă dimensiunea prejudiciului; altfel spus, în acest caz este vorba
de o răspundere civilă delictuală. Ca urmare, numai inconvenientele din cea
de-a doua categorie, dacă nu se înfăţişează ca un prejudiciu minor şi dacă nu
poate fi angajată răspunderea delictuală, inclusiv în forma răspunderii pentru
abuzul de drept, sunt susceptibile de a da naştere unei obligaţii de reparare a
prejudiciului pe temeiul echităţii sau al aşa-numitor obligaţii normale de
vecinătate150.
Această obligaţie subzistă chiar în ipoteza în care proprietarul a avut
autorizaţia administrativă necesară pentru desfăşurarea unei anumite activităţi
sau a obţinut concesionarea unui serviciu public.
Ca urmare a dezvoltării legislaţiei privind protecţia mediului 151, există
tendinţa ca obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin poluare să
înglobeze parţial obligaţia de reparare pentru prejudiciile cauzate, fără culpă,
în raporturile de vecinătate prin introducerea unor elemente materiale în
subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine .
Tocmai pentru că obligaţia de reparare a prejudiciului se naşte
independent de culpă în această materie s-a admis că limitele judiciare se
stabilesc nu în mod abstract, ci şi în funcţie de anumite elemente personale.
Profesia celui prejudiciat, starea sănătăţii, condiţia materială sunt elemente
care trebuie să fie avute în vedere de judecător în momentul în care stabileşte
limitele judiciare şi apreciază dacă s-a născut sau nu obligaţia de reparare a
149
M. Eliescu, op. cit, p. 168.
150
V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 283, nota nr.
114.
151
Principala reglementare în materie este constituită de Legea nr. 137/1995.
56
prejudiciului. În mod simetric, trebuie să se ţină seama de elementele
personale relevante care caracterizează pe autorul prejudiciului.
Cât priveşte modalităţile de reparare a prejudiciului, cel vătămat poate
să ceară despăgubiri, adică o sumă de bani echivalentă valorii prejudiciului.
Pe lângă despăgubiri, victima poate solicita instanţei de judecată să oblige
vecinul la încetarea activităţii păgubitoare, în măsura în care această activitate
nu se desfăşoară pe baza unei autorizaţii emise cu respectarea condiţiilor
legale. De asemenea, măsura încetării activităţii n-ar putea fi dispusă de
judecător dacă ea este disproporţionată în raport cu valoarea prejudiciului. În
plus, vecinul poate fi obligat să ia măsuri pentru restrângerea efectelor
prejudiciabile ale unei anumite activităţi sau pentru prevenirea ori diminuarea
prejudiciilor.
3.5. Limitări ale folosinţei unor bunuri în situaţii speciale. Rechiziţia

unor bunuri
3.5.1. Natura juridică a rechiziţiei

Rechiziţia de bunuri reprezintă măsura cu caracter excepţional prin
care organele autorităţii publice împuternicite prin lege obligă agenţii
economici, instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice şi fizice la
cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile in condiţiile prezentei
legi152.
Rechiziţia nu este o lipsire a dreptului de proprietate privată, ci numai
o lipsire a atributul folosinţei pe durata prevăzută de lege 153, exceptând situaţia
bunurilor consumptibile şi a celor perisabile, care sunt preluate în proprietate
de către stat, cu plata despăgubirilor legale.
Caracterele juridice ale rechiziţiei:
1. are în vedere, în principiu, bunuri neconsumptibile
2. este, în principiu, o măsură temporară, încetarea situaţiei
excepţionale generând obligaţia de restituire a bunurilor
rechiziţionate (cu excepţia bunurilor neconsumptibile)
3. este o măsură obligatorie
4. se face cu acordarea de despăgubiri, atât în cazul rechiziţiei
temporare, cât şi în cazul celei definitive154
Potrivit Legii 132/1997 rechiziţionarea de bunuri şi se dispune în trei
situaţii, enumerate limitativ: declararea mobilizării generale sau parţiale sau a
stării de război, prin decretul de declarare emis de Preşedintele României,
instituirea stării de asediu sau de urgenţă, prin decretul de instituire emis de
152
rechiziţia este reglementată în Legea nr. 132 din 15 iulie 1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de
servicii în interes public, modificată prin Legea 410 din 18 octombrie 2004.
153
V. Stoica, op. cit., p.351.
154
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 133; C. Bârsan, op. cit., p.59.
57
Preşedintele României; prevenirea, localizarea şi înlăturarea unor dezastre,
prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecţilor.
3.5.2. Bunurile supuse rechiziţiei

În scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură destinate
apărării, autorităţilor publice, sinistraţilor, refugiaţilor, populaţiei afectate de
consecinţele războiului şi prizonierilor de război; precum şi în scopul
funcţionării agenţilor economici şi instituţiilor publice, a funcţionării şi
exploatării sistemelor de telecomunicaţii şi căilor de comunicaţii sunt
prevăzute de către lege bunurile care pot fi supuse rechiziţiei.
Astfel se pot rechiziţiona: mijloace de transport cu tracţiune animală,
auto, feroviare, aeriene şi navale; instalaţii portuare şi dane; sisteme, instalaţii
şi tehnică de aerodrom, de comunicaţii şi de telecomunicaţii; surse de
alimentare energetice; tehnică de calcul; tehnică şi materiale topografice,
tipografice, audiovizuale, de construcţii şi de cai ferate; carburanţi-lubrifianţi,
utilaje şi materiale pentru transportul şi depozitarea acestora; clădiri; terenuri;
piese de schimb şi materiale pentru întreţinere şi reparaţii; utilaje şi materiale
pentru dotarea atelierelor de reparaţii; articole de echipament de protecţie, de
regie, de gospodărie şi de igienă personală; alimente şi materiale pentru
preparat servit distribuit şi transportat hrana; animale; furaje; tehnică,
aparatură şi materiale sanitar-veterinare155.
3.5.3. Procedura aplicării măsurii rechiziţiei

Rechiziţionarea bunurilor se face de către centrele militare, în caz de
mobilizare sau de război, precum şi de către prefect, pentru prevenirea,
localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre. Ca excepţie de la această
regulă, rechiziţionarea navelor, a mijloacelor plutitoare şi portuare se face de
către Statul Major al Forţelor Navale, iar rechiziţionarea aeronavelor,
instalaţiilor şi tehnicii de aerodrom se face de către Statul Major al Forţelor
Aeriene.
Rechiziţionarea se face numai pe baza ordinului de predare emis de
autorităţile militare competente. Ordinul de predare se înmânează
proprietarului sau deţinătorului legal de către delegatul centrului militar, al
autorităţilor administraţiei publice locale, al poliţiei sau al unităţii beneficiare.
La predarea bunurilor rechiziţionate se întocmeşte un proces verbal, în care
155
în aplicarea Legii 132/1997, cu modificările şi completările ulterioare, au fost emise au fost adoptate
Hotărârea Guvernului României nr. 11 din 19 ianuarie 1998 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, Hotărârea
Comisiei Centrale de Rechiziţii nr. 482 din 25 ianuarie 2001 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de
servicii în interes public, Hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii nr. 1194 din 22 august 2002 pentru
aprobarea Nomenclatorului bunurilor rechiziţionabile şi Hotărârea Comisiei Centrale de Rechiziţii nr. 245
din 25 februarie 2003 pentru aprobarea Listei ce cuprinde preţurile unitare pe întreaga ţară, folosite la plata
despăgubirilor pentru principalele bunuri consumptibile rechiziţionabile.
58
sunt înscrise datele de identificare menţionate în ordinul de predare, precum şi
starea şi valoarea bunurilor la data rechiziţiei.
3.5.4. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi despăgubirile cuvenite

proprietarilor
Legea 132/1997 prevede ca, după expirarea perioadei pentru care este
făcută rechiziţia sau în absenţa unor termene fixate iniţial, la încetarea
cauzelor care au determinat rechiziţia, bunurile se restituie celor de la care au
fost rechiziţionate, pe baza unui proces verbal.
Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, proprietarii au
dreptul la despăgubiri, conform legii. În cazul bunurilor neconsumptibile
rechiziţionate despăgubirile se acordă: prin chirie, prin acordarea diferenţei de
valoare corespunzătoare, pentru bunurile care se restituie cu degradări majore
şi prin acordarea unui bun similar sau prin plata contravalorii bunului,
stabilită în funcţie de starea tehnica şi de gradul de uzura la momentul
rechiziţionării, în cazul în care, din motive obiective, acesta nu mai poate fi
restituit.
Despăgubirile pentru bunurile consumptibile se acordă prin achitarea
la preţul pieţei în momentul preluării, conform măsurilor dispuse în
împrejurări excepţionale de către Guvern, potrivit legii.
Plata despăgubirilor pentru bunurile rechiziţionate şi pentru prestările
de servicii în interes public se face de către ministere şi celelalte autorităţi
publice în folosul cărora s-au efectuat rechiziţiile, în cazul stării de război, de
mobilizare, de asediu sau de urgenţă şi de către autorităţile administraţiei
publice, din bugetele locale sau de la bugetul de stat, pentru prevenirea,
localizarea şi înlăturarea urmărilor unor dezastre.
3.5.5. Confiscarea
Pe lângă faptul că, prin natura ei, lipseşte proprietarul bunurilor de
exerciţiul atributului de folosinţă a dreptului de proprietate, s-a considerat că
măsura confiscării presupune chiar lipsirea titularului de dreptul său de
proprietate privată156 şi drept urmare această măsura, alături de expropriere,
nu poate considerată o îngrădire sau limitare a dreptului de proprietate 157.
Potrivit prevederilor art. 44 (8) din Constituţia României „bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate
numai în condiţiile legii”. În legislaţia penală şi în legislaţia contravenţională
sunt prevăzute cazurile şi condiţiile în care se poate dispune confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii.
Astfel, Codul penal, în art. 80 prevede că, în caz de condamnare,
instanţa, sub rezerva drepturilor terţilor, poate dispune, prin hotărârea pe care
o pronunţă, confiscarea: lucrurilor produse prin infracţiune; a lucrurilor care
156
V. Stoica, op. cit, p. 402.
157
59
au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni,
dacă acestea sunt ale autorului infracţiunii, ale instigatorului sau ale vreunei
complice; lucrurilor deţinute în contra legilor şi regulamentelor.
3.6. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Exproprierea a fost definită ca „o instituţie juridică de drept public care
constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în
condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate
privată"158
Pornind de la reglementarea Codului Civil, care, în art. 481, prevede că
„nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de
utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire” şi-a găsit o
reglementare completă în dreptul nostru actual159, prin prevederile art. 44 alin.
(3) din Constituţia României şi cele ale Legii nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Astfel, legea fundamentală, în articolul menţionat statuează că „nimeni
nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, iar din cuprinsul alin. (6) al
aceluiaşi mai prevede că „despăgubirile prevăzute se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”.
Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a
drepturilor Omului, aşa cum au fost acestea interpretate în jurisprudenţa
C.E.D.O., rezultă că privarea de proprietate a unei persoane nu reprezintă o
încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra bunului respectiv,
dacă sunt întrunite următoarele condiţii: 1) privarea să fie prevăzută de lege,
adică de normele interne aplicabile în materie; 2) să fie impusă de o cauză de
utilitate publică; 3) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului
internaţional; 4) este asigurată indemnizarea corespunzătoare a titularului
dreptului; 5) este proporţională cu scopul pentru care a fost realizată 160.
Prin caracterul său puternic restrictiv, exproprierea este atingerea cea
mai puternică ce poate fi adusă dreptului de proprietate privată, fiind o
excepţie de la caracterul inviolabil al acesteia.
Pornind de la acest considerent, au fost exprimate opinii care au afirmat
că exproprierea se diferenţiază de îngrădirile (limitările) dreptului de
158
E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, p. 26.
159
E. Chelaru, op. cit., p. 40.
160
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, volumul I, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 1018; ; pentru soluţii din jurisprudenţa C.E.D.O. în materia naţionalizării,
exproprierii şi confiscării a se vedea M. Voicu, Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 p. 141 – 165.
60
proprietate privată, deoarece duce, alături de confiscare, la încetarea dreptului
de proprietate161. În ciuda argumentelor invocate162, pe baza cărora s-a afirmat
că exproprierea constituie o excepţie de la caracterul perpetuu al proprietăţii şi
că, odată cu stingerea dreptului de proprietate privată, ea are ca efect naşterea
dreptului de proprietate publică asupra bunului imobil expropriat 163,
exproprierii nu poate să îi fie refuzat caracterul ei de îngrădire a dreptului de
proprietate164.
3.6.3. Bunuri supuse exproprierii

Pornind de la prevederea art. 2 din Legea nr. 33/1994, sunt susceptibile
de expropriere bunurile proprietate privată aparţinând persoanelor fizice sau
juridice de drept privat fie cu scop lucrativ, fie fără scop lucrativ, precum şi
bunurile aflate în domeniul privat al comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor.
În privinţa bunurilor proprietate publică, este de la sine înţeles că
datorită caracterelor lor juridice (inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile),
nu pot face obiectul măsurii de expropriere.
În privinţa bunurilor aflate în domeniul privat al statului, măsura
exproprierii nu poate fi luată. Explicaţia constă în faptul că statul, fiind
proprietar al acestor bunuri, poate dispune oricând de ele, afectându-le unei
utilităţi publice, moment în care bunul trece din proprietatea privată în
domeniul public, nemaifiind necesară luarea vreunei măsuri de genul
exproprierii. Cu alte cuvinte, statul nu se „autoexpropriază"165.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul bunurilor aflate în domeniul
privat al unităţilor administrativ-teritoriale, când utilitatea publică se declară
pentru un interes local.
După cum lesne se observă, legea exproprierii dispune că fac obiectul
acestei măsuri doar bunurile imobile, însă fără a face distincţia între imobilele
prin natura lor, cele prin destinaţie sau cele prin obiectul la care se referă.
Pentru a discerne între cele trei categorii de bunuri imobile care pot fi
supuse exproprierii, trebuie subliniat faptul că bunurile sunt expropriate nu
pentru a fi folosite ca atare, ci pentru a permite realizarea unor lucrări 166.
În atare condiţii, numai acele bunuri imobile care pot servi scopului
mai sus enunţat pot fi expropriate, sau, altfel spus, trecute în proprietatea
161
162
Legea nr. 213/1998 în art. 7 enumără exproprierea printre modalităţile de dobândire a dreptului de
proprietate publică.
163
164
pentru susţinerea tezei potrivit căreia exproprierea este o limitare a dreptului de proprietate a se vedea O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 134; C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 36;
C. Bârsan, op. cit., p. 67; I. Adam, op. cit., p. 43.
165
A se vedea M. Of. Nr. 141 din 7 iulie 1997.
166
E. Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000, p. 26.
61
statului prin expropriere. Şi imobilele prin natura lor pot constitui, bineînţeles,
obiectul exproprierii167.
În ceea ce priveşte imobilele prin destinaţie, acestea sunt acele bunuri
sau obiecte ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea acestui fond, precum şi toate efectele mobiliare ce proprietarul a
aşezat către fond în perpetuu [art. 468 alin. (1) şi (3) C. civ.].
Deci caracterul imobiliar al acestor veritabile mobile este dat de
afectaţiunea pe care proprietarul le-o dă, care raportată la efectiva lor utilitate
fac ca bunul imobil să apară de nefolosit.
Faţă de aceste bunuri, măsura exproprierii nu se impune, întrucât ele
pot fi lesne îndepărtate, pot fi deplasate, şi astfel nu împiedică exproprierea.
Însă tot atât de adevărat este faptul că privat fiind de ele, titularul lor poate
înregistra un prejudiciu, care, deşi nu se înscrie în nota exproprierii, trebuie
acoperit. Acest aspect este rezolvat de art. 26 din Legea nr. 33/1994 conform
căruia cel expropriat trebuie să primească atât valoarea reală a bunului imobil
expropriat, cât şi prejudiciul cauzat.
În ceea ce priveşte imobilele prin obiectul la care se referă, conform art.
471 C. civ. acestea sunt uzufructul bunurilor imobile, servituţile şi acţiunile
care tind la revendicarea unui bun imobil.
Raportând aceste imobile la instituţia exproprierii se impune reliefarea
aplicării în cauză a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, conform căruia
„uzul, uzufructul, abitaţia şi superficia [...] se sting prin efectul exproprierii,
titularii acestora având dreptul la despăgubiri".
O situaţie aparte o are servitutea ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate publică.
Este de reţinut că servituţile prin fapta omului nu pot exista asupra
bunurilor din domeniul public, însă servituţile naturale şi legale, întrucât
reprezintă limitări legale ale exercitării dreptului de proprietate (chiar şi
publică) sunt compatibile cu domeniul public168.
În acest sens, art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 trebuie coroborat
cu art. 13 din Legea nr. 213/1998 care prevede că „servituţile asupra bunurilor
din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi
sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate".
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că servituţile prin fapta
omului stabilite anterior trecerii unui bun în domeniu public pot fi exercitate
în măsura în care sunt compatibile cu afectaţiunea bunului respectiv, cu
utilitatea publică căreia i-a fost destinat.
În acest sens, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune că
„servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se
menţin în condiţiile prevăzute în alin. (1)".
167
A se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 61.
168
62
Per a contraria, dacă aceste servituţi constituite anterior trecerii
bunului în domeniul public nu sunt compatibile cu utilitatea publică căreia i-a
fost destinat bunul expropriat. Ele încetează de drept, chestiune care poate fi
constatată, în caz de litigiu, de către instanţa de judecată. 169
3.6.5. Efectele exproprierii

Principalele efecte ale exproprierii sunt următoarele:
a) imobilul expropriat trece în proprietate publică şi intră în patrimoniul
expropriatorului liber de orice sarcini170, în temeiul hotărârii judecătoreşti
rămasă definitivă şi irevocabilă. Momentul intrării imobilului în patrimoniul
exproprietarului coincide cu momentul îndeplinirii tuturor obligaţiilor stabilite
în sarcina sa prin hotărârea de expropriere pronunţată de instanţa de judecată;
b)se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate -
uzufruct, uzul, abitaţie şi superficie - precum şi servituţile stabilite prin fapta
omului în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi juridică a
obiectivului urmărit prin expropriere. De asemenea, se sting dreptul de
concesiune şi dreptul de folosinţă constituite asupra imobilului expropriat;
c) dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează bunul
imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirii stabilită de instanţa
de judecată sau prin acordul părţilor. Astfel, art. 28 alin. 2 din Legea nr.
33/1994 reglementează un caz de subrogaţie legală cu titlu particular;
d) se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra
imobilului expropriat, cum ar fi cele născute din contractul de locaţiune sau
din contractul de comodat. Cu toate acestea, dacă exproprierea are ca obiect
clădiri cu destinaţie de locuinţă, evacuarea persoanelor care le ocupă legal, nu
se va putea face decât după asigurarea de către expropriator a spaţiului de
locuit, potrivit legii, la cererea persoanelor respective;
e) naşterea unui drept de creanţă în favoarea persoanelor stabilite în
hotărârea instanţei de judecată asupra despăgubirilor acordate ca o consecinţă
a exproprierii imobilului. Dreptul de creanţă se naşte pe data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti şi devine exigibil la data stabilită de părţi
sau, în caz contrar, la termenul de plată stabilit de instanţă. Atunci când
termenul de plată este stabilit de instanţă, el nu poate fi mai mare de 30 de zile
de la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.
Eliberarea titlului executoriu şi punerea în posesie a expropriatorului se
realizează numai pe baza unei încheieri a tribunalului, prin care se constată
îndeplinirea obligaţiilor privind plata despăgubirilor, dar nu mai târziu de 30
de zile de la achitarea acestora.
Atunci când exproprierea are ca obiect terenuri cultivate sau cu plantaţii,
punerea în posesie a expropriatorului asupra lor va avea loc numai după ce
recolta a fost culeasă, în afară de situaţia când valoarea recoltei neculese a fost
169
A se vedea I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p. 277-278.
170
L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Luminalex, Bucureşti, 2001, p. 56.
63
inclusă în calculul despăgubirilor. Totuşi, în caz de extremă urgenţă, impusă
de executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea ţării, ordinea
publică şi siguranţa naţională sau în caz de calamităţi naturale, instanţa poate
dispune prin hotărâre punerea imediată în posesie, cu obligaţia
expropriatorului de a consemna în termen de 30 de zile, pe numele
expropriatului, sumele stabilite cu titlu de despăgubiri.
Art.34 din Legea nr.33/1994 reglementează un drept prioritar la
închirierea imobilului expropriat în favoarea fostului proprietar, în cazul în
care expropriatorul s-a hotărât să-1 închirieze pentru perioada de timp dintre
punerea sa în posesie şi momentul utilizării lui în scopul executării lucrării
sau lucrărilor pentru care s-a hotărât exproprierea.
3.6.6. Dreptul de retrocedare

În cazul în care imobilele expropriate nu au fost utilizate în termen de
un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv
lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea 171 lor,
dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică (art.35).
Dispoziţiile an.35 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru
cauză de utilitate publică sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect
retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a
acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii 172.
În aceeaşi decizie se arată că participarea procurorului nu este
obligatorie la soluţionarea cererii de retrocedare.
Cererea de retrocedare se adresează tribunalului, care - verificând
temeiurile acesteia - dispune retrocedarea. Preţul imobilului se stabileşte ca şi
în cazul exproprierii şi nu poate fi mai mare decât despăgubirea actualizată
(art.36).
În cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au
realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul (fost
proprietar) are un drept prioritar de dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai
mare decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa
în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau
dacă nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea
notificării, acesta din urmă poate dispune de imobil (art.37).
Capitolul IV. Studiu de caz privind limitări ale dreptului de

proprietate în sistemul militar
171
I. Filipescu, A. Filipescu, op. cit, p.285.
172
I. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004, p.285.
64
Limitările în interes de apărare a ţării sunt numeroase şi se
regăsesc îndeosebi în legislaţia ce are caracter special, în regulamentele
militare, în ordinele generale emise de ministrul apărării sau în numeroasele
hotarâri de guvern.
Vom enumera şi vom dezvolta câteva dintre aspectele ce sunt
luate in considerare ca limitări aduse dreptului de proprietate, urmare a
existenţei unei părţi speciale- Ministerul Apărării.
A. Astfel, decretul numărul 129 din 30 martie 1949, stabileşte
regimul culturilor în jurul depozitelor armatei:
Art. 1.- Este interzis a se cultiva în jurul depozitelor armatei, pe o rază
de 500 de metri de la limita exterioară a terenului acestora, alte plante decât
cele enumerate mai jos:
a. –pe o rază de la 100 de metri de la limita exterioară, următoarele
plante joase : ceapă, usturoi, salată, ridichi de lună, ridichi de
toamnă, castraveţi, morcovi, păstârnac, pătrunjel, pepeni verzi,
pepeni galbeni, varză de vară şi toamnă;
b. –pe o rază de la 100 -500 de metri, următoarele plante ale căror
înălţime la maturitate nu depăşeste 80 cm: cartofi, ardei, fasole
ouşoară sau de Moldova, mazăre, pătlăgele, roşii, sfeclă de zahăr sau
de nutreţ, spanac, dovleac, lubeni, soia, năut, trifoi, lucernă, bob,
bumbac, soflor-şofrănel;
Art. 2.- Abaterile de la dispoziţiunile art. 1 se vor pedepsi cu închisoare
de la 6 luni la un an .
Art. 3.-Procedura de judecată este cea prevăzută de procedura penală
privitoare la delictele flagrante.
B. Hotărârea 62 din 7 februarie 1996 privind aprobarea listei
obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare, precum şi a criteriilor de realizare a
acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului Major General.
Publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 15 februarie 1996 , prin care
Guvernul Romaniei hotărăşte:
Articol unic
Se aprobă lista obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare, precum şi
criteriile de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului
Major General, conform anexei care face parte integrantă din prezenta
hotărâre.
ANEXA: LISTA obiectivelor de investiţii şi de dezvoltare, precum şi
criteriile de realizare a acestora, pentru care este obligatoriu avizul Statului
Major General
(1) Industrie:
- obiective industriale noi şi dezvoltarea celor existente, precum şi
închiderea sau demolarea acestora;
- platforme industriale;
- centrale termo-, hidro- sau nuclearo-electrice;
65
- staţii electrice de transformare;
- rafinării, dane portuare pentru carburanţi şi depozite de carburanţi-
lubrifianţi cu o capacitate mai mare de 100 m3 staţii PECO;
- conducte magistrale de orice fel, aeriene sau subterane;
-conducte de orice fel, prevăzute a se monta pe infrastructura podurilor,
ori instalarea acestora aerian sau subteran în amplasamentele podurilor sau în
imediata apropiere;
- linii electrice aeriene sau subterane, precum şi cabluri aeriene sau
subfluviale;
- deschideri, amenajări sau extinderi miniere de orice fel, inclusiv
lucrările anexe ale acestora (tunele, funiculare, instalaţii de forţă etc.);
- lucrări hidrotehnice şi hidroenergetice;
- depozite industriale de toate categoriile.
(2) Transporturi:
- autostrăzi, drumuri rapide, drumuri publice clasificate (europene,
naţionale, judeţene, comunale), precum si drumuri publice neclasificate
(turistice, forestiere si industriale), care se construiesc sau se modernizeaza;
- căi ferate ce se construiesc sau se dezvolta (dublări, electrificări,
dezafectări etc.), instalaţii de spălare a vagoanelor, linii de garare din staţiile
de cale ferată, instalaţii feroviare (de alimentare cu apă, de depou, de
transbordare, de transvazare), rampe fixe, rampe demontabile, plăci turnante
şi triunghiuri de intoarcere a locomotivelor, tuneluri;
- poduri-viaducte, apeducte sau alte asemenea lucrări de artă;
- linii de metrou şi de tramvai, staţii de metrou;
- aeroporturi, completări de instalaţii la aeroporturile existente şi alte
construcţii aferente acestora;
- poduri, bazine portuare, cheiuri, dane şi lucrari hidrotehnice aferente.
(3) Telecomunicaţii şi tehnologiile informaţiei:
- staţii de emisie de radiodifuziune şi televiziune, staţii coordonatoare
de reţea şi alte instalaţii fixe de radiocomunicaţii, în toate benzile de
frecvenţă;
- construcţii noi, schimbări de amplasamente sau ale parametrilor
principali la echipamentele de radiocomunicaţii;
- centrele (oficiile) pentru utilizarea capacităţilor de prelucrare
electronică a informaţiei, reţelele de calculatoare pentru transportul datelor,
care aparţin administraţiei publice centrale şi locale sau altor organe ale
statului, precum şi agenţilor economici, indiferent de forma de proprietate.
(4) Construcţii şi lucrări în alte domenii:
- orice fel de construcţii ce urmeaza a fi executate la o distanţă mai
mică de 2.400 m faţă de obiectivele speciale situate in extravilan;
- toate construcţiile care vor fi executate în vecinătatea obiectivelor
militare situate în intravilan, pe parcele limitrofe, precum şi a celor situate de
66
cealaltă parte a străzilor învecinate cu incinta acestora, în condiţiile
prevederilor legale în vigoare;
- orice lucrări de construcţii pe malul Dunării şi pe o adâncime de 2 km
de la linia apei pe Litoral;
- executări de foraje de orice fel la distanţe sub 500 m faţă de
obiectivele speciale;
- deschideri de cariere de orice fel sau extinderi de cariere, la distanţe
sub 1 km de obiectivele speciale;
- silozuri şi depozite cerealiere cu capacităţi ce depăşesc 15 tone;
- lucrări pentru defrişarea pădurilor şi pentru împădurirea terenurilor.
Având în vedere această listă destul de vastă cu obiective ce necesită

aprobare din partea Statului Major General în cazul în care se doreşte să se
construiască diferite obiective sau dimpotrivă, schimbarea locului sau
demolarea totală a anumitor construcţii, tragem o concluzie foarte importantă
şi anume că în aceste condiţii interesul public primează în faţa interesului
privat şi dacă Statul Major General consideră neoportună construirea unei
anumite clădiri sau nu este de acord cu demolarea alteia deoarece prin lucrul
acesta s-ar ştirbi din securitatea unei anumite zone sau s-ar îngreuna circulaţia
diferitelor mijloace de tehnică în cazul unui conflict în zona respectivă, acea
construcţie nu va primi aprobarea cerută.
C. Studiu de caz privind regimul juridic al unui poligon de

instrucţie şi limitările impuse de funcţionarea acestuia
Prin poligon de tragere se înţelege o suprafaţă de teren nepopulat, de

dimensiuni bine delimitate şi echipat cu mijloace necesare în raport cu
destinaţia sa , care permit executarea tragerilor cu una sau mai multe categorii
de armament potrivit cerinţelor câmpului de luptă şi prevederilor de trageri în
deplină siguranţă, fără a se produce pierderi de vieţi omeneşti, accidente sau
pagube de orice fel şi fără a întrerupe activităţile economice în afara limitelor
sale.
Poligoanele de tragere se amplasează de regula pe terenuri aflate în
administrarea M.Ap. şi uneori cu aprobarea organelor locale pe alte terenuri
proprietate de stat.
Omologarea poligonului se execută după precizarea modului de
dispunere pe teritoriul respectiv al elementelor acestuia, iar în cazul
poligoanelor permanente, după trecerea terenului în administrarea M.Ap.
Pentru omologare se încheie un act care să răspundă tuturor
problemelor respective la care se anexează documentele explicative sau
justificative necesare (harta sau schema la scară mare, înţelegeri cu organele
locale, calcule justificative privind măsurile de siguranţă. Comisia se
67
desfăşoară în plen, reprezentanţii organelor locale fiind invitaţi numai la
discutarea şi stabilirea problemelor care au legatură cu activitatea acestora.
Autorizarea funcţionării poligonului se realizează prin aprobarea
actului de omologare de către comandantul eşalonului superior celui care a
efectuat omologarea şi se materializează printr-un ordin scris în care se
precizează principalele probleme cu privire la destinaţia şi folosirea acestuia.
În toate situaţiile în care se pregătesc şi se execută trageri,
comandantul poligonului permanent sau comandantul unităţii (conducătorul
tragerii) în poligonul temporar este obligat să ia legătura cu organele locale
de stat şi instituţiile de stat interesate, anunţându-le în scris şi sub luare de
semnătură cu cel puţin 3-5 zile înainte de începerea tragerii sau perioadei de
tragere precizând raioanele şi drumurile în care accesul populaţiei este
interzis.
În art. 11 din O.G. 8/1988 se precizează că pentru desfăşurarea
activităţilor în poligoane, suprafaţa acestora trebuie să fie pregătită astfel încît
să realizeze siguranţa deplină atît pentru unităţile şi subunităţile participante,
cît şi pentru populaţia şi obiectivele economico-sociale din zonă.
ACT DE OMOLOGARE AL POLIGONULUI DE TRAGERE CU

ARMAMENTUL DE INFANTERIE”ARVONEANU”
În baza art.7,8,9, din O.G.-8/28.01.1988 ”Instrucţiuni privind

organizarea şi funcţionarea trupelor de uscat şi măsurilor de siguranţă a
tragerilor “ şi O.Z.U nr.64 din 01.04.2004 a U.M.09999 Iaşi comisia formată
din:
-preşedinte: ........................
-
membrii:...................., ......................................., ................................., ............
..............,împreună cu ..........................,reprezentantul U.M.09999 Iaşi, au
analizat în data 07.04.2004 documentele şi terenul în care este amplasat acest
teren şi au constatat urmatoarele:
 conturul poligonului este determinat de urmatoarele puncte ale căror
coordonate geografice sunt:
 B=47º12’18” L=27º36’47”
 B=47º12’15” L=27º37’08”
 B=47º11’57” L=27º36’40”
 B=47º11’50” L=27º37’25”
În acest poligon se pot executa urmatoarele trageri:
a) cu următoarele categorii de armament de infanterie:
 Cu pistolul= şedinţa pregătitoare şi 1 instrucţie;
 Cu pistolul mitralieră (puşca automată)=sedinţa pregătitoare;
 Cu puşca mitralieră=şedinţa pregătitoare;
b) pentru reglarea următoarelor categorii de armament :
68
 Pistol;
 Pistol mitralieră;
 Puşcă automată;
 Puşcă mitralieră;
 Puşcă semiautomată cu lunetă;
c) pentru executarea tragerilor cu armament individual de infanterie în
cadrul concursurilor aplicativ militare;
d) pentru executarea tragerilor de către alte instituţii militare sau civile
din garnizoană cu condiţia ca şedinţele să nu impună obiective comandate
automat.
Se interzice executarea tragerilor cu alte categorii de armament în afara
celor specificate.
Terenul pe care este amplasat poligonul aparţine M.Ap. , constituind
cazarma nr.304567, fiind în administrarea unităţii militare 09999 Iaşi şi are
suprafaţa de 8,79 ha.
Poligonul este situat la 5km N de cazarma 568 Iaşi între localitatea
Arvoneanu şi localitatea Doroba.
Perimetrul poligonului este împrejmuit cu gard din sârmă pe stâlpi
metalici.
Poligonul corespunde din toate punctele de vedere destinaţiei sale.
În adâncime, poligonul are o biută de fund executată din pământ,înaltă
de 12m, iar lateral biuta de pământ înaltă de 3-12m.
Diferenţa de înălţime a formelor de teren ce înconjoară poligonul de
tragere este de 65 m.
Limitele de siguranţă pentru tragerile cu armamentul de infanterie sunt
cuprinse între:
 Limita dreapta-viroaga din marginea poligonului 300 m. S cota
190,8 dispusă la un unghi de 40º faţă de axul de tragere al
poligonului;
 Limita stânga-viroaga din marginea stângă a poligonului 150m. V
cota 121,0 dispusă la un unghi de 25º faţă de axul de tragere al
poligonului.
Înapoia ultimului aliniament de ţinte există o fâşie de captare a
gloanţelor cu o adâncime de 1000 m. Pe cele două limite de siguranţă sunt
instalate indicatoare de avertizare.
Pe timpul organizării de tragere se instalează patru posturi de pază,
dispuse în teren.
Subunităţile şi unităţile care execută tragerea se obligă ca pe timpul
tragerilor în acest poligon să nu distrugă culturile, să nu deterioreze
comunicaţiile, reţelele electrice şi telefonice din zonă, iar la sfârşitul tragerilor
să execute asanarea terenului.
Pe timpul executarii tragerilor se impun următoarele măsuri de
siguranţă:
69
 Cunoaşterea de către întregul personal participant la tragere a
regulilor de mânuire a armamentului din dotare;
 Buna organizare şi conducere a tragerilor potrivit regulamentelor
în vigoare şi respectarea de către întregul personal a regulilor şi
măsurilor specifice tragerilor conform O.G.-8/88, cap.VI şi
R.T.A.I cap.III;
 Cu 3 zile înainte de executarea tragerilor U.M. 09999 Iaşi va
înştiinţa, în scris şi sub luare la cunoştinţă pe bază de semnătură,
primăria localităţii Arvoneanu despre ziua în care se vor executa
trageri, precizându-se raioanele şi căile de access interzise
populaţiei;
 Se interzice circulaţia oricărui mijloc de transport precum şi a
pietonilor pe direcţia: Com.Arvoneanu, Pădurea Fără Nume,
marginea de vest poligonului Arvoneanu, marginea de est si sud-
est a poligonului Arvoneanu;
 Se interzice păşunatul, cositul, adunatul ciupercilor sau alte
activităţi ce impun prezenţa persoanelor sau animalelor
domestice în zona poligonului pe timpul tragerilor;
Pentru prevenirea pătrunderii oamenilor, animalelor, vehiculelor pe
teritoriul poligonului, acesta se imprejmuieşte cu gard de sârmă sau se
delimitează cu tranşee (şanţuri); pe drumurile şi cărările ce duc spre poligon
se instalează bariere, iar in locuri vizibile tăbliţe indicatoare cu inscripţia:
“Trecere interzisă –poligon de tragere”, “Stai! Se trage!”.Comandanţii cărora
le este subordonat poligonul, prin intermediul primăriilor trebuie să inştiinţeze
populaţia privind: semnificaţia tabliţelor (panourilor), indicatoare instalate pe
drumurile şi cărările ce duc spre poligon şi a fanionului roşu instalat pe stâlpul
din adâncimea poligonului; pericolul la care se expun persoanele care intră in
poligon pe timpul executarii tragerilor, care ating muniţia neexplodată sau
instalaţia de marcare a focului.
La terminarea tragerilor, poligonul trebuie să fie verificat şi asanat de
muniţia neexplodată la tragerile anterioare de către o echipă, numită prin
ordin de zi condusă de un ofiţer din unitatea care execută tragerile.
PROTOCOL
Încheiat astăzi ..................... între noi, ............ ,

reprezentantul UM 09999 Iaşi şi domnul, ................... ,
70
primarul com.Arvoneanu, judeţul Iaşi, privind obligaţiile ce revin ambelor
părţi, rezultate din încheierea documentelor de reomologare a poligonului de
tragere cu armamentul de infanterie “Arvoneanu” Iaşi.
Unitatea Militară 09999 Iaşi se obligă să anunţe cu 3 zile înainte, în
scris despre ziua în care se vor executa trageri în poligon şi măsurile pe care
primăria trebuie să le ia în această situaţie.
Primăria comunei Arvoneanu se obligă ca după ce a luat la cunoştinţă
pe bază de semnătură despre ziua în care se execută trageri in poligon să
pună in vedere populaţiei din comună ca în ziua respectivă să nu pătrundă în
zona de siguranţă a poligonului, să respecte semnificaţia indicatoarelor,
marcajelor şi restricţiile impuse de militarii din posturile de pază.
Prezentul protocol constituie convenţie între părţile semnatare.
REPREZENTANTUL U.M.09999 IAŞI REPREZENTANTUL

PRIMĂRIEI
ROMÂNIA
Consiliul local al com.Arvoneanu
Nr. din .....
AUTORIZAŢIE
Prin prezenta, Consiliul Local al com. Arvoneanu, jud.Iaşi,

autorizează funcţionarea pe teritoriul său al poligonului de trageri cu
armamentul de infanterie “Arvoneanu”.
Poligonul este situat la NV de localitatea Arvoneanu ( pe pârâul
Neagra) şi funcţionează din anul 1976.
Unitatea militară 09999 Iaşi ne va anunţa cu 3 zile înainte despre
ziua planificată pentru trageri si luarea măsurilor de siguranţă.
Paza poligonului cât şi asanarea acestuia după trageri se va
efectua de U.M 09999 Iaşi şi formaţiunile militare care îl folosesc.
Prezenta autorizaţie se eliberează în vederea reomologării
poligonului şi întocmirii documentelor necesare.
Primar..........
Prin poziţionarea acestui poligon de trageri, localitatea Arvoneanu se

angajează prin diferitele convenţii semnate între U.M. 09999 şi autorităţile
locale ca în zilele în care au loc trageri cu diferite categorii de armament, să
fie respectate anumite reguli de siguranţă.
71
Poligonul îşi construieşte o anumită zonă de siguranţă, zonă care
depăşeşte suprafaţa alocată poligonului şi care în condiţii normale nu ar
afecta dreptul de proprietate al vecinilor.
Faptul că poligonul are o parte a zonei de siguranţă suprapusă unor
drumuri publice şi aici ne referim la orice cale de acces pe direcţia
Com.Arvoneanu, Pădurea Fără Nume, marginea de vest poligonului
Arvoneanu, marginea de est şi sud-est a poligonului Arvoneanu, limitează
prin interzicere dreptul la circulaţie a oricărui mijloc de transport precum şi a
pietonilor de câte ori în poligon se execută trageri.
Se interzice păşunatul, cositul, adunatul ciupercilor sau alte activităţi
ce impun prezenţa persoanelor sau animalelor domestice în zona poligonului
pe timpul tragerilor.
Pentru prevenirea pătrunderii oamenilor, animalelor, vehiculelor pe
teritoriul poligonului, acesta se imprejmuieşte cu grad de sârmă sau se
delimitează cu tranşee (şanţuri); pe drumurile şi cărările ce duc spre poligon
se instalează bariere, iar în locuri vizibile tăbliţe indicatoare cu inscripţia:
“Trecere interzisă –poligon de tragere”, “Stai! Se trage!”.
CONCLUZII
72
Prin lucrarea de faţă am dorit să scoatem în evidenţă importanţa majoră
pe care o are dreptul de proprietate în vieţile noastre dar şi faptul că acest
drept este indispensabil nouă pentru că « omul dezvoltându-se şi păşind pe
calea progresului, simte dezvoltându-se în inima sa dorinţa de a fi proprietar
şi de a munci spre a-şi ajunge scopul. El uită necazul şi durerea muncii, când
se gândeşte că rezultatul ostenelilor sale are să-i dea un patrimoniu care are
să-i înlesnească traiul şi să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă
deci pe om la muncă şi-i face această muncă mai uşoară. Ideea de proprietate
îndoieşte puterile omului, a zis Voltaire. Proprietatea este deci naturală şi
necesară omului; fără dânsa organizaţia socială este cu neputinţă.» 173
Am încercat prin studierea diferitelor lucrări în domeniul dreptului de
proprietate să găsim şi să cuprindem dacă nu pe toate măcar o parte sau cel
puţin majoritatea limitărilor care se regăsesc în sistemul nostru de drept şi nu
numai.
Majoritatea autorilor de drept civil au criterii diferite de clasificare a
limitărilor dreptului de proprietate. Astfel, o parte dintre ei tratează în părţi
separate servituţile de celelalte îngrădiri şi amintim aici pe L. Pop, acesta
tratând mai pe larg exproprierea ca limitare a dreptului de proprietate. Alţii,
cum este V. Stoica, introduce o altă categorie de limitări puţin reliefată la
ceilalţi autori şi anume limite materiale ale dreptului de proprietate.
Cădem de acord asupra faptului că dincolo de multitudinea limitărilor
pe care le-am amintit sau le-am tratat în lucrarea de faţă, nu există o gamă
separată de limitări care să facă referire strict la sistemul militar. Jurisprudenţa
studiată de noi nu aduce noutăţi pentru sistemul militar diferite de sistemul
civil, astfel încât există o aplicativitate generală atât pentru sistemul militar
cât şi pentru cel civil. Singurele excepţii evidenţiate de noi în prezenta lucrare
care nu se aplică decât în cazuri speciale cum este şi al nostru sunt
reprezentate de conţinutul decretului 129/1949 cu privire la înălţimea
plantaţiilor, aflat încă în vigoare, de hotărârea 62 din 7 februarie 1996 cât şi
de O.G. 8/1988, acesta din urmă reprezentând ordinul general al ministrului
apărării naţionale privind organizarea şi funcţionarea poligoanelor trupelor de
uscat şi măsurile de siguranţă ale tragerilor.
Studiul de caz asupra căruia ne-am aplecat este făcut pe un poligon
temporar de trageri pentru că am considerat de cuviinţă că este nevoie de o
analiză atentă asupra regimului juridic impus de un asemenea obiectiv
special. Aşa cum se observă din analiza făcută, existenţa unui poligon de
trageri într-un anumit loc impune anumite restricţii vecinilor dar şi multe
obligaţii pentru militarii din poligon.
Chiar dacă zona înconjurătoare poligonului este anunţată prin semne
de avertizare şi cu atât mai mult acestea există mai ales în perioadele în care
173
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tomul al
III-lea, partea I, Ed. Socec, Bucureşti, 1909, p. 226 (citată în continuare, D.
Alexandresco, Explicaţiunea...)
73
se fac trageri cu diferitele tipuri de armament, militarii care sunt programaţi
la trageri sunt obligaţi să constituie un sistem de pază care să fixeze anumite
poziţii ca puncte de observaţie pentru a exista control total asupra
eventualelor probleme ce ar putea apărea în timpul tragerilor. Aceştia sunt
dispuşi la limita zonei de siguranţă fiecare având anumite atribuţiuni şi
ordine de îndeplinit astfel ca la sfârşitul unei şedinţe de tragere să nu existe
incidente soldate mai ales cu victime umane.
Existenţa acestui decret 129 din 1949 cu privire la înălţimea
plantaţiilor din jurul obiectivelor militare limitează dreptul de proprietate al
vecinilor pentru că proprietatea administrată de M.Ap. având un grad ridicat
de securitate trebuie protejată împotriva eventualilor factori perturbatori ce ar
putea apărea o dată cu existenţa unei vizibilităţi scăzute datorită plantaţiilor de
înălţimi mari ce ar exista în jurul obiectivelor militare. Datorită faptului că
interesul public primează în faţa interesului privat iar obiectivele militare fac
parte din sistemul de apărare naţională, acest decret se aplică în favoarea
M.Ap.
Suntem în totalitate de acord cu acest gen de limitări care ştirbesc în
tot sau în parte dreptul de proprietate al vecinilor obiectivelor militare
deoarece aceste obiective prin poziţia lor şi prin scopul în care s-au ridicat
într-un anumit loc servesc interesului nostru comun şi anume de a securiza, de
a proteja şi de a servi continuităţii noastre ca naţiune independentă pentru că
dacă vremurile ne-o cer, trebuie să fim gata oricând să ne apărăm drepturile şi
libertăţile indiferent de ce ar însemna asta.
Însumând şi analizând studiile realizate în domeniu, sperăm că am
reuşit să elaborăm o lucrare ce se poate lăuda ca fiind cuprinzătoare şi clar
creionată prin argumentele şi ideile aduse.
BIBLIOGRAFIE
1. Adam, I., Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005
74
2. Adam, I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti 2002
3. Adam,I., Proprietatea publică şi privată asupra imobilelor în
România,Editura All Beck,Bucureşti, 2000
4. Baieş, S., Roşca, N., Drept civil. Drepturile reale principale, Chişinău,
2005
5. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa" S.R.L.,
Bucureşti, 1998
6. Bîrsan, C., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole., Editura All Beck, Bucureşti, 2005
7. Bîrsan, C., Drept Civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002
8. Bîrsan, C., Drepturi reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
9. Boroi, G., Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,
Bucureşti, 2001
10. Boroi, G., Liviu Stănciulescu , Drept civil. Curs selectiv. Teste grilă,
ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
11. Brezoianu, D., Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti,
2004
12. Calotă-Ponea, A., Drepturi reale, Ed. Universitaria, Craiova,2004
13. Chelaru E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All
Beck , Bucureşti, 2000
14. Chelaru E., Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 -
Comentată şi adnotată , Editura All Beck, Bucureşti, 2001
15. Chelaru, E., Administrarea domeniului public şi a domeniului privat,
Editura All Beck, Bucuresti, 2005
16. Chelaru, E., Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în
„Dreptul" nr. 10/2001
17. Chelaru, E., Drept civil. Drepturi reale principale, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
18. Chelaru, E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000
19. Costin, M.N., Marile instituţii ale dreptului civil român, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1982
20. Curierul Judiciar nr. 2/2002
21. Dogaru, I., Drept civil-Teoria generala a drepturilor reale, Editura CH
Beck, Bucureşti,2003
22. Filipescu, A. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004
23. Filipescu, I., Filipescu A., Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 2000
75
24. Filipescu, I.P., Domeniul public şi privat al statului şi al unităţilor
administrativ-teritoriale, Dreptul nr. 5-6/1994
25. Florescu,D., Dreptul de proprietate, Ed. Universităţii Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2002
26. Hamangiu, C., Georgean, N., Codul Civil Adnotat, Editura SOCEC &
CO. S.A.R., Bucureşti, 1999
27. Hamangiu,C., Georgean,N., Codul civil adnotat, vol. I, Bucureşti,
1930
28. Hamangiu,C., Rosetti – Bălănescu,I., Băicoianu,Al., Tratat de drept
civil român, vol.2 Ed. All Beck, 2002
29. Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura Nemira,
Bucuresti 1996
30. Iorgovan, A.,Tratat de drept administrativ,vol II,editia a III-a,Editura
All Beck, Bucuresti , 2002
31. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţa secţiei civile pe anul
2005, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
32. Jora, C., Drept civil, curs de dreprturi reale, Ed. Luminalex, Bucureşti,
2005
33. Lucian,I., Drept civil român. Drepturi reale, Ed. Tribuna, Sibiu, 1996
34. Lupulescu, D., Drept civil. Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi
reale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
35. Luţescu, G.N., Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947
36. Micescu, I., Curs de drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
37. Nicolae,V.M., Discuţii privind interdicţiile legale de înstrăinare a
unor bunuri imobiliare, în revista Dreptul
38. Pătulea,V., Turianu,C., Dreptul de proprietate, vol. 3, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2005
39. Pop, L., Curs de drept civil,Editura All Beck,Bucureşti,2006
40. Pop, L., Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
41. Pop, L., Drept civil. Drepturile reale principale,Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006
42. Pop, L., Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
43. Revista de drept public, nr.1/1999
44. Revista Dreptul, anul XVIII, Seria a III-a, Nr. 3 ,Editura C.H. Beck,
2007
45. Revista Dreptul, anul XVIII, Seria a III-a, Nr. 4, Editura C.H. Beck,
2007
46. Sabău, I., Drept civil.drepturi reale, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2002
47. Sebeni,A., Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia,
în Dreptul nr. 8/1999
76
48. Stoica ,V. , Drepturile reale principale, Editura Humanitas, Bucureşti,
2004
49. Stoica,V. Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2004
50. Stoica,V., Servitutea legală de trecere, în “Dreptul” nr. 11/2003
51. Ungureanu, O., Munteanu, C., Drept Civil. Drepturile reale, ediţia a
II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
52. Ungureanu, O., Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele
anormale de vecinătate, în AULB,Jurisprudenţia, nr. 1-2/2003
53. Voicu, M., Dreptul de proprietate. Doctrină şi jurisprudenţă a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003
54. *** Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită
prin Legea nr. 429/2003, republicată;
55. *** Codul civil român, adoptat în 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie
1865 cu modificările ulterioare;
56. *** Legea 18/1991 - Legea fondului funciar, publicată în M. Of., nr. 37
din 20/02/1991;
57. *** Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate
în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,
Publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 75 din
14 februarie 2001 şi republicată în M., Of., nr. 279/4 apr. 2005 şi
M. Of., nr. 798/2 sep. 2005;
58. *** Legea nr. 107/1996 - Legea apelor, Publicată în „Monitorul
Oficial al României", Partea I, nr. 244/8.10.1996,
modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004, publicată în
„Monitorul Oficial al României", Partea 1, nr. 584/30.06.2004;
59. *** Legea nr. 318/2003 - Legea energiei electrice, Publicată în
„Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 511/16.07.2003;
60. *** Legea 219/1998, privind regimul concesiunilor, Publicată în
„Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 140/6.04.1999;
61. *** Legea nr. 238/2004-Legea petrolului
62. *** Legea nr. 85 din 18 martie 2003-Legea minelor
63. *** Legea nr.295/2004 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor
64. *** Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive
65. *** Legea nr. 137 privind protecţia mediului
66. *** O.G. 8/1988
67. *** Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional
cultural mobil
68. *** Regulamentul de trageri cu armamentul de infanterie (R.T.A.I.)
77

Limitarile Dreptului de Proprietate

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Limitarile Dreptului de Proprietate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE LICENTA

“LIMITARILE DREPTULUI DE PROPRIETATE”

Capitolul I. Noţiuni introductive............................................5

Capitolul II. Clasificarea limitărilor dreptului de

Capitolul III. Limitările dreptului de proprietate...........14

Capitolul IV. Studiu de caz privind limitări ale dreptului

1.2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin

Dincolo de raporturile specifice dintre subiecte de drept privat, odată cu

Diversitatea atingerilor care pot fi aduse dreptului de proprietate privată

2.1.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după obiectul

După criteriul obiectului dreptului de proprietate, la care a fost adăugat

2.2.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după izvorul

2.3.Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după posibilitatea

2.4. Clasificarea limitărilor dreptului de proprietate după interesul

3.1.1. Limitări legale de interes public

h) Alte îngrădiri în interes de utilitate publică:

Caracterul absolut al dreptului de proprietate conferă titularului

3.2. Limitări materiale ale exercitării dreptului de proprietate

3.2.1. Consideraţii generale

3.2.5. Terenurile cu ape

B. Apele de suprafaţă şi albiile lor. Conform art. 3, alin. 2 din Legea

3.3. Limitări care privesc exerciţiul atributului de dispoziţie juridică

3.3.3. Bunuri alienabile temporar sau condiţionat

3.3.4. Drepturile de preemţiune

3.3.5. Bunuri aflate în circuitul civil în condiţii restrictive

3.3.6. Inalienabilitatea voluntară (convenţională)

3.4.Limitări pe cale judecătorească

3.4.1. Consideraţii generale

3.4.2. Obligaţia născută din cvasicontractul de vecinătate

3.4.3. Răspunderea civilă delictuală

3.4.4. Abuzul de drept în raporturile de vecinătate

S-a mai afirmat144 că pentru angajarea răspunderii proprietarului pentru

3.4.5. Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii

3.5. Limitări ale folosinţei unor bunuri în situaţii speciale. Rechiziţia

3.5.1. Natura juridică a rechiziţiei

3.5.2. Bunurile supuse rechiziţiei

3.5.3. Procedura aplicării măsurii rechiziţiei

3.5.4. Restituirea bunurilor rechiziţionate şi despăgubirile cuvenite

3.6. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

3.6.1. Consideraţii generale

3.6.3. Bunuri supuse exproprierii

3.6.5. Efectele exproprierii

3.6.6. Dreptul de retrocedare

Capitolul IV. Studiu de caz privind limitări ale dreptului de

Având în vedere această listă destul de vastă cu obiective ce necesită

C. Studiu de caz privind regimul juridic al unui poligon de

Prin poligon de tragere se înţelege o suprafaţă de teren nepopulat, de

ACT DE OMOLOGARE AL POLIGONULUI DE TRAGERE CU

În baza art.7,8,9, din O.G.-8/28.01.1988 ”Instrucţiuni privind

Încheiat astăzi ..................... între noi, ............ ,

REPREZENTANTUL U.M.09999 IAŞI REPREZENTANTUL

Prin prezenta, Consiliul Local al com. Arvoneanu, jud.Iaşi,

Prin poziţionarea acestui poligon de trageri, localitatea Arvoneanu se

S-ar putea să vă placă și