OMAGIU MAMEI

(program 8 martie)

CUPRINS:

1. Deschidere – 98/100 Un nume scump

2. Rugăciune – (bărbați)
3. Introducere
4. Tema I
5. COR: Când amintiri
6. Tema II A
7. Tema II B
8. Poezie: Prin ochii mamei
9. Tema III
10. COR 99/100 Dumnezeu printr-o mamă…
11. COR + COM 99/100 (de învățat)
12. Povestire: Mame, conduceți cu sceptrul iubirii!
13. Gânduri despre mama
14. COR: Părinți și copii
15. O inimă de mamă
16. Model – Gabi B.
17. Poezie:Mulțumesc… mamă
18. DUET: Mama mea m-a iubit
19. Închidere 99/100 Dumnezeu printr-o mamă…
20. Rugăciune – (bărbați)
21. Împărțire flori (fond muzical)
22. Postludiu – ieșire
 INTRODUCERE
Dumnezeu a creat toate lucrurile în mod desăvârșit. Priviți semnul nepătat al cerului,
munții cei falnici, covorul de verdeață, pomii plăcuți și florile ce răspândesc parfum și
încântare; ascultați concertul păsărelelor, priviți zborul legănat al fluturilor. Totul este
scăldat în lumină, culoare, armonie, farmec.

Ce ar mai fi putut fi adăugat acestor frumuseți desăvârșite? Și totuși, Dumnezeu a

încununat creațiunea Sa cu o nestemată, a cărei strălucire reflectă caracteristica Sa
principală: dragostea.„Inima cea nobilă a unei mame – spune Calvin – este cel mai
frumos lucru din tot ce a creat Dumnezeu.”

În inima ei încap bucuriile și durerile noastre, visurile și deznădejdile noastre, planurile

și eșecurile noastre. În ochii ei calzi găsim mângâiere, încurajare sau sfânta avertizare
de primejdiile ce ne urmăresc. Mâna ei, oricât de aspră ar fi, ar deveni prin munca anilor
trudiți pentru noi, este cea mai sfântă atingere, cel mai scump balsam ce poate vindeca
orice rană de pe trup sau din suflet.

Zâmbetul ei senin își croiește drum prin hățișurile sufletului, își sapă galerii și în inima
de piatră; singura ocrotire care ne rămâne în vremile de restriște.Mamele dețin cheile
propășirii și succesului umanității. Nu în zadar spunea fericitul Augustin: „Dați-mi altfel
de mame și vă voi da altfel de oameni!"

Mame, care au în ochi zâmbetul bunătății, care au pe buze surâsul dragostei și

înțelegerii, mame în al căror suflet se odihnește cerul – iată mamele, de care omenirea
are nevoie! Da, mame creștine, mame cu simțul responsabilității pentru micile odrasle,
pentru care ele au primit cel mai mare mandat din toate timpurile: „Ia acest copil și
crește-l pentru Mine!”

Mama nu are de pictat pe pânză o figură frumoasă, ca pictorul, nici de tăiat în marmură
un chip ales, ca sculptorul. Ea nu are, ca scriitorul, de întrupat în cuvinte puternice, un
cuget nobil și nici să exprime un sentiment frumos prin melodie, ca muzicianul. Ceea ce
are ea de făcut, este de a dezvolta într-un suflet omenesc asemănarea dumnezeirii.

Dumnezeu să binecuvânteze pe toate mamele care și-au înțeles nobila misiune de a

conduce în siguranță pașii copiilor lor pe singura cale care duce în Împărăția Sa!
Amin.
 TEMA I
Când Dumnezeu a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur”, istoria femeii era abia
la început. Oare a întrezărit Creatorul, că femeia era aceea care va modifica armonia
întregului Univers. Oare, aceea care s-a numit Eva trebuia să mănânce din pomul oprit?
Era aceasta în planul lui Dumnezeu?

Nu. Hotărât nu. Creerea a fost o lucrare cu totul specială. Ea urma să fie o cunună a
bunătății și a gingășiei.Spre a-i sublinia rolul distinct, Dumnezeu a făcut din aceasta o
lucrare cu totul aparte. A lăsat să se scurgă zilele creațiunii și apoi din om, spre a-l
întregi și a-l cununa, a făcut FEMEIA. De aceea Solomon poate spune în Proverbe
12,4: „O femeie virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei.”

Am putea oare să ne imaginăm Universul sau numai pământul, lumea actuală, fără a
simți influența sau prezența unei femei?
NU. Aceasta este imposibil pentru că Dumnezeu, simțind necesitatea prezenței ei lângă
om, a creat-o egală cu omul, spre a fi prezentă în toată istoria Universului.

FEMEIA este chemată să pună la lucru toată destoinicia, pentru a răspândi în jur o
mireasmă plăcută de viață, pentru că ea este aceea care are în mâinile ei, nu numai
destinul propriu. Ca soție influențează viitorul soțului ei, iar ca (și) MAMĂ‚ făurește
caracterele copiilor ei.
Pretutindeni se simte influența ei. „Ea se îmbracă cu tărie și slavă și faptele ei o
laudă la porțile cetății.”
 TEMA II A
Fără să fi știut sistemele filozofice ale gândirii universale și fără să fi studiat alte tratate
de etică sau educație, FEMEIA oricărei vremi a dat omenirii cele mai înălțătoare
exemple de gândire, de cunoaștere a caracterului, de făurire a viitorului. Aceasta,
pentru că Dumnezeu a încredințat FEMEII marea răspundere a caracterului și a
înzestrat-o cu acea inexplicabilă putere a lepădării de sine și a iubirii.

Oare acum, în epoca marilor descoperiri științifice când, în multe domenii se folosesc
calculatoare, memorii electronice, computere, poate exista ceva, un aparat de orice
formă sau dimensiune care posedă cea mai înaltă știință, oare, există ceva care să aibă
o înrâurire mai pronunțată decât a mamei asupra minții fragede și curate a unui copil?

Nu. (Hotărât nu.) Numai mama posedă acel nemaipomenit barometru al

discernământului, al înțelegerii situațiilor, al aprecierilor.
Când mama își vede pentru prima dată fiul, „o schiță” șubredă de om, care scâncește
fără să știe de ce, se vede deodată descurajată și neputincioasă. Oare îl va auzi cândva
spunându-i MAMĂ‚?…

Și deodată, nu se știe prin ce miracol, se reculege și concentrată asupra celui căruia îi

va dărui de acum încolo întreaga ei afecțiune, începe să înțeleagă fiecare sunet, fiecare
mișcare, fiecare strigăt. Fiorul dragostei va fi limbajul care va lega două inimi: a copilului
de a MAMEI.
Nici un scut nu va apăra mai bine ca pieptul MAMEI, nici un ochi nu va vedea primejdia
de departe ca ochiul MAMEI. Dumnezeu i-a lăsat o armă de apărare de nepătruns:
DRAGOSTEA. Ea acoperă totul și în special pe cel pe care îl strânge la pieptul ei.
 TEMA II B
Și iată-l cum, adunând luni și ani, cel mic descoperă mersul și cuvântul. Primejdiile
cresc și odată cu ele și vigilența MAMEI. E timpul când prin spațiul nesfârșit și
netulburat călătoresc rugăciunile MAMEI, liniștite și insistente. Acum, după oboseala
zilei în bătaia năvalnică a unei inimi mici care visează și în ecoul așteptărilor, răspunsul
cerului sosește neîntârziat.

Astăzi, la vârsta de dincolo de copilărie uneori nu reușim să înțelegem. Simțim că

suntem într-o greșeală și totuși încercăm s-o înecăm în apele murdare ale
nerecunoașterii. Dar… MAMA, aceea ființă delicată, care urmărește cu gelozie numai
binele nostru, intervine. Este aceeași ca și în trecut, numai parcă metodele s-au
schimbat. Nu mai suntem noi cei care plângeam, ci ea. Aleargă de la noi și încearcă
cele mai mari sforțări, pentru a ne devia hotărârea greșită, rămâne pe genunchi până
primește asigurarea că totul va fi bine, frumos, desăvârșit.

Viața aceasta alterată de păcat a convins-o că metodele și strategiile folosite pentru a

învinge piedicile din calea ei și a copilului ei, se cer învățate numai de la Dumnezeu.
Prin rugăciune sufletul și trupul cresc. În primul rând aceasta a învățat mama.
Dacă fiul ei a crescut în condiții de dăruire și uneori de deznădejde, de multe ori fără ca
el să știe, este ca astăzi să aibă inima mai plină de satisfacții și de o plată binemeritată
prin ascultarea odraslei ei.

Ea este cel mai apropiat exemplu pentru caracterul copilului ei. Știe să fie intransigentă,
atunci când drumul copilului ocolește drumul drept al adevărului, știe momentul când
trebuie să-i descopere din adevărurile vieții la timpul lor și știe când trebuie să-i
zâmbească pentru a fi încurajat. Ca o toamnă bogată, mama își dăruiește fructele ei
sufletești copilului ce vrea să-i semene.

Oricare ar fi momentul vieții fiului ei sau fiicei, trebuie să cadă la învoială cu inima și
mintea lor, că mama își caută rostul ei, aducând fiilor cele mai frumoase învățături
lăsate de Dumnezeu pentru creșterea lor spirituală și fizică. Școala mamei credincioase
are imaginea sfaturilor divine trimise de Creator. Și copii trebuie să înțeleagă că prin ea
sunt binecuvântați și ei.
Amin!
PRIN OCHII MAMEI

Sprijinită de un înger se așează lângă pat

Ca să-și spună iarăși ruga mai fierbinte și mai tristă
Despre cer, despre iubire, despre-o fată și-un băiat
Și își drege-ncet obrazul cu un capăt de batistă.

Ochii umezi cată-n suflet ne’nțelesul să destrame,

Dragostea în ea sporește zi de zi ca-ntr-o fântână,
Inimă de mamă bună, fără vină, fără taine,
Chiar și timpul se oprește să o prindă-ncet de mână.

Stă și azi lângă fereastră să-și petreacă parcă dorul

Când își pune ochelarii să citească din scrisori;
Tremurând se-nalță gândul să-și înceapă-n taină zborul
Până unde își găsește iar lumina ochilor.

Pentru ea viața-i iubire și veghere și speranță,

Lângă ea-i miros de pâine și te simți mereu acasă.
Când sunt toți în jurul mesei cântecul spre cer se-nalță
Și din nou copilăria face viața mai frumoasă.

Peste drumurile vieții ruga ei încă veghează,

Șoapta mamei cu iubire se-mpletește-n gândul tău
Când ești trist sau când ești vesel, când e zi sau înserează
Mama-n rugă, pentru tine, luptă iar cu Dumnezeu.

Gabriel Rusu, Șansa eternității, pag. 134

 TEMA III
Astăzi, când lumea întreagă este angajată prin păcat într-o alergare inexplicabilă, pe un
drum fără un ideal sigur și când evenimentele premergătoare revenirii Mântuitorului
nostru se succed cu o viteză fulgerătoare, FEMEIA, MAMA, primește o floare, se
oglindește în ea și rămâne aceeași ca la început – coroană a creațiunii – ajutor potrivit
pentru acela despre care Dumnezeu a zis: „Să-l facem după chipul Nostru și după
asemănarea Noastră.”

FEMEIA nu se va schimba niciodată, pentru că însuși Dumnezeu a sădit în ea acea

dragoste, acea dăruire de sine care o ridică pe cele mai înalte culmi. FEMEIA va
rămâne întotdeauna să vegheze asupra viitorului, să lase prin însăși personalitatea ei,
prezentul de tot ceea ce înseamnă veșnicie.

Iar noi, trăim în prezent și tragem de perdeaua viitorului încărcați cu sacii plini ai
trecutului. Clipă de clipă așteptăm să auzim ecoul chemării divine la viață, așteptăm să
vedem „ceruri noi și un pământ nou”, dar înainte de aceasta mai facem un popas, mai
rămânem o clipă să privim înapoia pleoapelor noastre spre trecut.

Vrem să vedem pe MAMA. Ea a rămas în vraja amintirilor și fiecare gest al ei, fiecare
cântec, fiecare rugăciune înălțată pentru pașii nesiguri pe care-i facem sub ochii ei,
cerând ocrotirea ne apar ca monumente de iubire și credință. Viitorul, va fi, mai luminos,
prezentul mai sigur, când vom lumina cu făclia trecutului imaginea pe care MAMA ne-a
lăsat-o pentru a cunoaște mai bine, că cinstind-o, din naturalețea de fiu și fiică, avem
frumusețea făgăduințelor promise: „cinstește pe tatăl și pe mama ta, pentru ca să ți
se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Dumnezeul tău.”

Privim la MAMA! Retrăim imagini duioase, petrecute odată sub ocrotirea zâmbetului ei
și dintr-o dată, viața capătă alte dimensiuni și vrem să facem ceva, să aducem o floare,
să aducem o rugă pentru mama noastră… Gestul nostru, nu v-a acoperi niciodată
meritele ei, dar ea, va crede că am răsplătit-o îndeajuns și de bucurie va plânge și tot
ceea ce-și dorește mai mult, este să ne vadă cât mai curând, acolo sus, la Marea de
Cristal, odată cu toții mântuiți! Amin.
 POVESTIRE

Cu ani în urmă ziarul englez, „Cristian Wsaskly” raporta următoarele: Mama unei grupe
voioase de copii așezase masa cu multă grijă pentru primirea unor oaspeți de elită,
când, deodată, copila ei a răsturnat peste fața de masă sclipitor de albă, castronul cu
sos gras. „Ce puteam să fac?” părea prea mult pentru nervii mei obosiți. Eram gata să
alung de la masă pe acest stângaci copil al meu, când un îndemn bun mă reținu. Am
văzut expresia de pe fața micuței – adânc mâhnită, înspăimântată, o privire vrednică de
milă, cum nu mai văzusem vreodată.

Instantaneu mi-a venit în minte un tablou petrecut mai demult, care persista în fața
ochilor mei. Figura copilei mele dă pe față sentimente pe care eu însumi le-am trăit cu
20 de ani în urmă. În mintea mea, m-am revăzut, o fetiță mică, neastâmpărată, de vreo
8 ani, în fericita casă părintească. Era într-o după-amiază vijelioasă. Tocmai apăruseră
lămpile cu petrol și tatăl meu cumpărase un exemplar mare.
În fața ferestrei de la bucătărie se îngrămădise multă zăpadă, așa încât lampa trebuia
să ardă, deși încă nu era noapte. Mama zăcea bolnavă la etaj. Ca să nu fie deranjată
de gălăgia noastră, noi, copii, stăteam la bucătărie.

Îmi dădeam mare importanță la pregătirea mesei de seară, sau cel puțin așa îmi
închipuiam. În râvna mea de a face treabă, am luat lampa de gaz pentru a aduce ceva
din pivniță. Voiam s-o pun pe pervaz dar, vai! Lampa nu avea destul loc și căzu jos pe
ciment. Nu voi uita niciodată șocul prin care am trecut. Am rămas paralizată. Îmi era
teamă să ies din beci, dar și să rămân acolo. Și spre mai mare spaimă, am auzit vocea
tatălui meu din bucătărie. Mereu și mereu ne-a avertizat să fim atenți cu lampa și acum,
iat-o jos, în mii de cioburi.

Vocea lui mi-a dat îndemnul de a veni sus, ca să întâmpin cearta sau bătaia, sau
amândouă. Îmi dădeam seama că merit aceasta și nici nu așteptam altceva. Așa, am
urcat scara întunecoasă. La intrarea în bucătărie, am dat de tatăl meu, care avea o față
atât de întunecată încât m-am temut. Nu era nevoie să spun ce s-a petrecut.

El auzise când s-a spart lampa și de altfel putea să citească și el de pe fața mea
aceasta. Frații și surorile mele așteptau ca vrăjiți să vadă ce avea să urmeze. Și ei
stăteau înspăimântați pentru că această lampă fusese obiectul multor avertizări. Eu
însămi eram așa de speriată încât nu am putut spune nici măcar un cuvânt, când m-am
uitat din nou la fața tatălui meu, am văzut dintr-o dată toată mânia dispărută din ochii lui.
Cred că el a descoperit în ochii mei, ceea ce eu am descoperit astăzi în privirile copilei
mele. În clipa următoare m-a luat în brațele lui puternice și m-a strâns tare la piept. Apoi
mi-a vorbit cu atâta dragoste, atât de prietenos: „Nu-ți face griji, draga mea copilă, știu
că s-a întâmplat un necaz. Data viitoare să iei lampa cea mică, când te duci în pivniță.”
Ce revelație de sentimente am trăit în acea clipă! Eram, atât de copleșită de sentimente
de dragoste și de recunoștință, că am început să plâng, ca și când ar fi vrut să mi se
frângă inima. Nici o pedeapsă nu m-ar fi lovit măcar pe jumătate și nimic nu ar putea
alunga această întâmplare din amintirea mea.

Câtă iubire simt astăzi pentru tatăl meu, da, astăzi când fetița mea a răsturnat sosul și
mi-a readus totul atât de viu în amintire! Mă întreb, dacă mă va iubi și ea, douăzeci de
ani mai târziu, tot așa de mult, pentru că prin exemplul tatălui meu, am primit puterea să
strâng la piept pe micuța mea fetiță și să-i spun, că știu, că nu a făcut-o intenționat.Îi va
ajuta oare și fetiței mele, când va fi și ea mamă, așa cum mi-a ajutat și mie astăzi?

Mame, conduceți cu sceptrul iubirii. Este cel mai scurt drum spre inimă! Iubirea iartă
totul; iubirea acoperă totul, iubirea crede totul, iubirea nădăjduiește totul! Iubirea în veci
se va revărsa din belșug peste fii și fiicele voastre. Amin!
 GÂNDURI DESPRE MAMA!

„Nu mă pot împărți în patru”, se răspunde la solicitările ce depășesc posibilitățile de

cuprindere a problemelor, a necesităților. Dar, ați văzut persoana ce se împarte în
patru, cinci, în zece – după cum este nevoie? Dincolo de timp, de vârstă, de cotidian,
vom găsi pe cineva care să se împartă altora până la uitare de sine. Îi vom da numele
MAMA!

Cine nu cunoaște că o mulțime de peste cinci mii de persoane au fost hrănite cu cinci
pâini și doi pești? Dar, v-ați gândit vreodată că aceasta era, de fapt, hrana unui băiețel?
Dar… v-ați gândit la mâinile care pregătiseră această hrană și o dăduse copilului să
aibă, că poate Învățătorul va întârzia până spre seară vorbind mulțimii? Minunate mâini
au fost acelea! Să le dăm nume – mâini de mamă. Nu și-a propus nimeni până în
prezent să realizeze un aparat cu care să se măsoare intensitatea unor sentimente.
Dar, într-o împrejurare cineva a întins coardele unui suflet, să vadă dacă rezistă unei
solicitări foarte mari…

Cunoașteți cazul din Biblie?… Vă amintiți desigur de înțeleapta judecată a lui Solomon
în legătură cu paternitatea. Pentru aflarea adevărului, el a fost violent față de
sentimentele unei mame. Rezultatul: mama care încerca orice pentru a-și revendica fiul,
de dragul salvării lui, îl oferea adversarei ei. „Mi se rupe inima” – spunea ea și totuși
prefera să rămână lipsită de copil – Un paradox? Nici vorbă: o inimă de mamă.
 O INIMĂ‚ DE MAMĂ‚

Pe lângă zidurile cetății, o mamă văduvă, strângea lemne ca să coacă ultima pâine
pentru ea și fiul ei. „Apoi, vom muri” – zicea ea. V-ați gândit câtă durere simțea această
femeie, când un străin îi cerea ultima bucată de pâine? Dacă nu putea să salveze sau
să prelungească viața copilului ei, cel puțin să nu i-o scurteze. Cu ce drept scurta viața
copilului oferindu-i unui străin ultima pâine, a fost cugetarea ei.
– „Fă așa” i s-a zis și așa a făcut. O minunată ascultare care lucrează spre bine. Și
multă vreme a avut ce să mănânce ea, familia ei și Ilie. Să-i dăm un nume – acestei
femei, acestei văduve, să-i zicem MAMA.

Și astfel acest strop divin, mama, se dă pe sine, se uită, se abandonează dacă vreți, se
împarte în două, în nouă și în oricât este necesar. Acest „vas slab” se dovedește destul
de tare când este vorba de sacrificiu. Solicitările aparent mărunte, împing de multe ori
veghea ei dincolo de miezul nopții, până în al doilea răsărit. Cine stă să cântărească?
Cine se gândește să măsoare? Cine este gata să prețuiască? Cine este pregătit să
ajute? Și de la o vreme fizicul cedează, slăbește, sufletul și el. Și de la o vreme aceea
care a pregătit totul, care a investit totul, simte nevoia ca cel puțin o fărâmă să i se
întoarcă. Desigur, nu se va plânge dacă nu o va primi.

Dar, cât de neprețuit i-ar fi un cuvânt, un gest poate, o considerație, îmbrățișarea unui
fiu, sărutul unui nepoțel, ca prin aceasta să poată face legătura cu cei ce vor veni până
la sfârșitul timpului, când răsplătirea cea veșnică se va da și nu se va cere.
Amin!
 MODEL

– „Maestre, vreau o pânză pentru o femeie, pentru mama mea sau a

dumneavoastră.” M-am adresat unui pictor și atelierul îi era plin de culoare, iar penelul
și pânza așteptau – Pictorul mamei- era tulburat, nu știa ce să aleagă, ce să facă,
mâinile nu-l mai ascultau. I se cere prea mult? Poate. L-am lăsat să caute printre
lucrurile sale, sau în ele, acel ceva, prin care să exteriorizeze căldura intimă a unui
sentiment sau mesajul jertfei peste timp sau cine știe ce altă duioșie.

– „Maestre, scrie un cântec despre o femeie, despre o mamă, mama mea sau a
dumneavoastră” – i-am zis muzicianului și m-a privit îndelung. Rătăcit nu-și găsea
drumul printre note, gândul nu reușea să prindă armonia ce-o dorea și chiar atunci când
credea că stăpânește acordul căutat îi scăpa ceva ce era esențial parcă. Deodată se
ridică. Un cântec despre mama – spune-ți! Nu pot scrie nici unul dar știu un cântec
minunat, dacă doriți, vi-l cânt, un cântec învățat de la mama. Plecasem…și se auzea
focul unui cântec și fiecare notă era o lacrimă și nu știu cine plângea mai mult, eu,
vioara sau sunetele poposite aici în amintiri despre mama.

– „Maestre, haidem lângă lacul albastru. Voi sta cuminte ca o salcie pletoasă. Căci
vreau să-mi șoptești un poem despre o femeie, despre o mamă, despre mama mea sau
a dumneavoastră.” I-am zis poetului și a mers cu mine până a marginea lacului. Dar,
tăcea. Amurgul sângera depărtarea și se reflecta în ochii lui adânci, mari ca fântânile
cerului și tăcea…

Ce vorbe, ce șoapte se pregăteau dincolo de aceste priviri tăcute, rănite, ce gânduri

răvășite de căutare de frumos…și așteptam și el tăcea…
Târziu când stelele coborau pe limpezimea bolții până aproape de apă, îmi șopti: O,
mamă! Dulce mamă! – și tăcu din nou și pentru totdeauna tăcu – Ce mai încape dincolo
de aceste vorbe? – gândise cineva. Am plecat tăcut; el a rămas acolo într-o tăcere
deplină. Ce bine e să gândești în tăcere despre mama!

Ce să gândești despre mama?… Că mama este un erou și că nici o altă misiune nu se

poate asemăna cu a ei, în importanță. Este un Dumnezeu sus și lumina și gloria de la
tronul Său vine asupra mamei credincioase ce se străduiește a-și îndruma copii pe
calea cea bună, care duce în veșnicii. Mama nu are de pictat pe pânză o figură
frumoasă, ca pictorul, nici ca sculptorul, de întrupat în marmură. Ea nu are ca scriitorul
de întrupat un cuget nobil în cuvinte puternice și nici ca muzicianul să exprime un
sentiment frumos prin melodie. Ceea ce are ea de făcut este ca prin ajutorul lui
Dumnezeu să dezvolte într-un suflet omenesc, asemănarea dumnezeirii.

Mame, fiți model înaintea copiilor voștri și asemănarea cu Hristos nu va întârzia să se

arate în ei! Amin!
Multumesc.. MAMĂ‚

Mulțumesc pentru zâmbet, mamă,

Întotdeauna spune mult, încălzește, cheamă,
Trimite valuri de liniște, de siguranță
Și ești pentru mine prima mea importanță;
Simt cum împreună cu glasul tău clădesc
Adăpostul meu sufletesc…
Pentru zâmbet, mamă, mulțumesc.

Mulțumesc pentru mâinile tale

Ce mă cuprind pentru sărutare…
Pe ele am crescut de-am ajuns mare,
Le-am cunoscut la primii pași de încercare
Și-acum mai simt cum fruntea netezesc
Și cum obrajii reci mi-i încălzesc…
Pentru mâinile tale, mamă, mulțumesc.

Mulțumesc pentru ochii tăi ca două lumini de stea:

Ce grijă și lacrimi se poate admira…
Mă însoțesc peste tot și în toate
Deschizând orizontului meu seninătate,
Mă așteaptă, mă cheamă, mă doresc
Și nu pot să-i uit căci îi iubesc…
Pentru ochii tăi, mamă, mulțumesc.

Mulțumesc pentru inima ta bună și mare

În adâncul căreia am găsit întotdeauna iertare
Mereu câte un dar ai scos din ea,
Prezentă totdeauna dragostea,
Nu obosești să dai, nu preget să primesc
Și prin această dragoste eu cresc…
Pentru inima ta bună, mulțumesc.

Caut un dar pentru tine mamă

De care să-ți amintești mereu, mereu…
Poate un desen cu chipul tău
Pe care îl voi pune-n ramă
Poate o poveste, sau o poezie,
Poate o faptă sau o bucurie,
Poate un cântec, sau o scrisoare,
Poate o binecuvântare,
Ca mulțumire, pentru iubirea ta cea mare.
Mulțumesc pentru mama mea, Doamne
Pentru chemarea ei de înger păzitor…
Ai desfăcut mâinile Tale pline de daruri
Și harul s-a făcut în inima ei dor
Și dorul ei în mine îl găsesc
De-a fi primit de Tatăl Meu ceresc,
Pentru mama mea, Doamne,
Mulțumesc.

George Uba, Străinul din Galilea, pag. 207

RĂMÂI CE EȘTI

Încă de mult
Te-a făcut Creatorul un complement.
Nici atribut al unui șef,
Nici predicat,
Deci nu ești slugă,
Nici subiect,
Ca să devii multiplu ori defect,
Tu ești făcută
Din sânge nobil și din os perfect
La modul optativ, neîntrecută.

Se vede că dai sens oricărui verb,

Tu ești culoarea declinării
Și poți înmuguri la omul tău pe braț
Ori la copii pe uitătură,
Deci fii așa cum Dumnezeu ți-a scris:
Minune,
Clipă de lumină
Și căldură.

Rămâi fără egal, ca la-nceput,

La fel numai cu tine.
Și doar atât să faci:
Primește-ți lauda –
Fără să știi – iubirea
Și prețuirea ce ți se cuvin.

Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, pag. 215

ROSTIRE

Spui mamă
Și printre miroase-a pâine caldă,
A nopți albite și a trudă.
Deodată, inima începe să vadă
Cum roua zorilor străluce mai udă.

Spui mamă
Și simți peste umăr un soi de căldură.
În mâinile aspre e-un soare,
Un izvor părăsit de cântar și măsură,
Care curge tăcut chiar când doare.

Mamă… spui,
Și ți-i dor neoprit de acasă.
Å¢i se umple cărarea subit,
Peste vise cuvinte de bine se lasă
Și te simți încă-o dată iubit.

Spui doar mamă

Și te simți iar și iar jucător de șotron,
Clipe uitate se întorc la lumină,
Iar pruncia ți se urcă pe tron
Ca și-atunci când e calea senină.

Spune mamă,
Ca și cum ai rosti un colind de iubire,
Ca și cum ai trăi o minune.
Spune acum și mereu, făr’ oprire;
Ea e darul divin pentru lume.

Daniel Chirileanu, Corigenți la… a doua venire, pag. 221

ȘTIU DOAR ATÂT

Nu știu cine te-a-nvățat

Să trăiești frumos pe lume;
Știu atât, că ai un nume
Mai domol și mai curat
Decât soarele apune
Și ești bună ne-ncetat.

Nu știu cine ți-a-nflorit

Zâmbetul din poarta gurii
Știu atât: că nu te-nfurii
Când vreodată obosit
Depășesc pragul măsurii
Ori te critic răzvrătit.

Nu știu mamă, nu știu tot,

Cât s-ar cuveni să știe
Blânda mea copilărie.
Știu atât: că n-am să pot
Nici acum, nici în vecie
Să te răsplătesc de tot.

Rog pe tata să îți dea

Un alint și-o prețuire
Pentru marea ta iubire
Pentru frumusețea ta.
Și te rog! drept răsplătire
Ia și mulțumirea mea!

Rog pe Dumnezeul meu

Să-ți lumine doru-n zare
Să rămâi netrecătoare
Și să nu-ți mai fie greu!
Mama mea, fermecătoare;
Te iubesc mereu, mereu!

Daniel Chirileanu, Corienți la… a doua venire, pag. 32

DE VORBĂ‚ CU MAMA

Mamă,
Tu nu ești zână și nici zeu,
Nu ești prieten, și stăpân,
Copil de școală și bătrân;
Ești alergând, răstimpul greu
Dar, de rămas, rămâi mereu
Ceva din om,
Ceva din Dumnezeu.

Să știi,
Ești ceasul bun ce-mi dă ocol
Când visele își spală ochii de nămol;
Tu-mi scuturi pleoapa în lumină,
Ca limpezimea zorilor, senină,
Iar când tristețile îmi cer obol
Tu-mi despletești al vremii rotocol
Și iarăși
Totul mi-este mai ușor.

Ce dacă
Nu ești idol, nici măcar erou?
Tu ești al dragostei curat ecou.
Tu niciodată nu vei fi regină,
Iubești prea mult, ca să devii străină
Și lacrimile tale, blând izvor
Petrec târziu în nopțile cu nor
O caldă strângere de mână.

Ești, mamă, buna mea stăpână

Cu chip de dumnezeu
Și chip de om.

Daniel Chirileanu, Corienți la… a doua venire, pag. 326

CÂNTEC

În graba lumii tot mai spre ruină,

În alergarea omenirii înapoi
Doar mama e luptând să nu devină
Banalitate și noroi.

Departe de-a fi sfânt sau eroină,

Străină de tratate și război
Se luptă singură, să redevină
Minunea liniștii din noi.

E mult prea complicat de dat un nume

Acelor ce trăiesc frumos, murind mereu
Ca niște constelații peste lume,
Tăcute, orișicât de greu.

E mult prea simplu să n-o iei în seamă

Și-i poți rosti adesea numele grăbit
De parcă nu-i nimic, e doar o mamă
Cu plânsul tot mai pustiit.

Doar ea cu inima de zână bună

Se-mparte tuturor, în mod egal
Ea nu va deveni nicicând mașină,
Cu dragoste de mercenar.

Din totdeauna mama este mamă;

Un mod frumos de-a-L învăța pe Dumnezeu.
Ea niciodată n-are să se teamă,
Ea va iubi la fel mereu.

Daniel Chirileanu, Corienți la… a doua venire, pag. 328

PENTRU MAMA

Am rugat primăvara să-mi dăruiască

cea mai gingașă floare a ei
ca să ți-o ofer
și mi-a dat un ghiocel proaspăt.
Abia își scosese fruntea din iarbă
Și soarele îl făcea să pară… strălucitor
Era o minune de puritate și parfum.
Visam cum îl vei primi
cum îmi vei zâmbi
cum îl vei pune în vază.
Însă înainte de a ajunge să ți-l dau
Căpșorul lui delicat, alb s-a plecat.
Am crezut că prin el voi reuși să-ți vorbesc
despre curăția amintirii tale
ce-o păstrez de ani în inima mea.
Însă n-a rezistat era prea delicat
Mi-am dat seama că primăvara
Și florile nu sunt de ajuns ca să-ți vorbească
de
recunoștința ce o port în mine pentru tine.

Un ghiocel e o minune a naturii,

îi stă bine acolo, printre verdele pământului
așa are mai multă putere.
În bătaia vântului, răzbind rămășițele de zăpadă
e o mărturie pentru Părintele lui.
Reflectând, mi-am dat seama
că nimic nu ar fi mai valoros să-ți dau
ca inima mea
Tot o floare de primăvară
răsărită în strălucirea soarelui de april
udată și mângâiată de tine.
Această minune nu o poți vedea
însă o știi, e acolo în adâncul sufletului meu
Când bat vânturile aspre ea mă ține
Când vin bucurii ea râde împreună cu mine.
Nu am ceva mai prețios să-ți ofer
nici măcar primăvara
sau florile, căci nici una din ele
nu este… ca inima mea pentru tine.

Loredana Olteanu, Lacrimi sub stele, pag. 9

O SCUMPĂ‚ MAMĂ‚!

O scumpă mamă, ce-am putea,

În pragul dalbei primăveri,
Să-ți oferim, de ziua ta,
Când totul dai, nimic nu ceri?

Cu dragoste tu ne-ai vegheat

Din fragedă pruncie chiar
Și răni adânci ne-ai vindecat
Cu glasul tău blând, plin de har.

Acum, când în al vieții-amurg

Porți nimb de raze argintii
Și încă ștergi lacrimi ce curg
Pe-obraz, gândind la-ai tăi copii.

Cu ce-am putea să răsplătim

Jertfirea unei vieți întregi
Ca în coroana ta să fim
Mici stele strălucind pe veci?

În florile ce-ți oferim

E pusă toată dragostea
Ce-n inimă noi o simțim
Pentru trudită viața ta!

O, mamă! Mâna-ți sărutăm

Și obrazul ars de-al vremii stres,
Căci te-ai jertfit, ca să purtăm
Chip nou și caracter ales.

Să-ți răsplătească Dumnezeu

Tot ce-ai făcut, spre-a ne salva,
Să fim cu toții un trofeu
Pentru Împărăția Sa!
Amin.