Copiii vin din lumea în care se vede cu inima

“Nu poţi vedea bine, decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi.” –
Antoine de Saint-Exupery, Micul prinț

Lumea ar arăta precum o bibliotecă părăsită, dacă nu am înțelege adevăratul rost și

sens al educației pornită din suflet!

Mulţi părinţi consideră că predarea trebuie să aibă loc doar în şcoală și să fie făcută
de către profesori. Ca un act al unui ritual pe care noi așa îl cunoaștem. Și totuși,
este poate una dintre cele mai false și înșelătoare premise.

Predarea începe înainte de toate acasă, cu noi. De când copiii sunt mici de-o
şchioapă şi încep să fie curioşi, iar noi începem să le explicăm, folosind diverse
metode. Uneori, predăm stând pe spate în iarbă, vorbindu-le despre nori, păsări și
boabe de ploaie. Alteori, ne înarmăm cu săbii de soc, coifuri, binoclu şi navigăm
pe ape tulburi alături de piraţi, explorând istorii și poluri geografice. Deci, vedeţi?
Şi noi predăm. Dar nu o facem după manuale ci o facem după ritmul nostru
interior, care trebuie să fie acelaşi cu ritmul interior al puilor noştri. Trebuie să
rezonăm împreună să ne iasă cântecul din care ei vor culege cele mai importante
note în viaţă. O muzică a inimii pe care vor şti să o recunoască mereu. Chiar şi la
profesori. La cei care ştiu, aşa cum spunea vulpea din “Micul prinţ”, să vadă
esenţialul care este invizibil pentru ochi.

A preda înseamnă să ştim că prima noastră responsabilitate este să educăm, să

naştem o relaţie vie între noi şi copii. Dacă nu educăm prin predare este ca şi cum
am planta o seminţă fără să curăţăm mai întâi locul şi fără să ne gândim că ea ar
trebui să încolţească. Trebuie nu doar să educăm ci să stimulăm, să înrădăcinăm, să
le dezvoltăm nişte simţuri în plus, care le vor rămâne şi le vor da aripi!

Noi, mai întâi de toate şi de toţi, trebuie să avem capacitatea de a le permite să

crească, să se dezvolte atât spiritual, cât şi emoţional, să îşi folosească imaginaţia şi
să se bucure de copilărie, iar mai apoi de fiecare etapă, având la bază acest substrat
valoros, pe care i l-aţi oferit în fiecare clipă a existenţei lui.

Cum se educă un copil? Cu iubire în primul rând, cu înţelegere, cu credință, cu

multă răbdare şi aplecându-ne noi către ei şi lumea lor, nu ridicându-i pe ei la
acelaşi nivel cu noi. Nu le grăbiţi dezvoltarea și asimilarea de informaţii. Fiecare
etapă are un ritm. Ca şi plantele. Nu trebuie să ne dorim ca din sămânţă să iasă
direct fructul. Am ucide planta. La fel se întâmplă şi cu copiii.

Apoi, îi educăm ascultându-i şi răspunzându-le pe limba lor, prin cuvintele noastre.

Doar că ei, uneori sunt Micul prinţ şi ne încurcă, ne pierd cumva pe acolo prin
lumea lor încurcată şi înaripată a copilăriei, iar nouă câteodată ne e greu să găsim
cuvântul lumină cu care să le ieşim în întâmpinare şi apoi la suprafaţă. Sigur că ei
simt şi râd, iar noi râdem împreună cu ei, deoarece ne-am amintit câte ceva de pe
drumurile copilăriei. Aşa se dezvoltă inteligenţa emoţională, poate cea mai
importantă dintre toate, deoarece ea ne umanizează, ne modelează şi ne îmbunează
arătându-ne şi alte perspective.

Fiind adulţi, poate tocmai de aceea ne este atât de greu să cuprindem toate
înţelesurile pe care ei ni le cer, deoarece noi vedem într-un spectru mai redus
culorile, pe când ei, simt altfel viaţa. Ca pe o carte! Indiferent ce carte le veţi citi,
oricât de grea vi s-ar părea vouă ca părinţi, ei vor desluşi calea şi vor găsi
răspunsul, deoarece ei funcţionează extrem de firesc: înţeleg cu inima ceea ce vrem
noi sau autorii cărţilor să spunem!

Aşa vă puteţi explica întrebările lor profunde uneori şi faptul că îi simţim venind
din alte lumi, mai bune, mai curate şi nu putem decât să ne dorim să vadă cu inima
lor frumoasă, la fel, toată viaţa!

Copiii ne sunt cei mai mari învăţători, deoarece cu ajutorul lor, învăţăm noi la
rândul nostru să le dăm mai departe frumos şi firesc, nu doar prin vorbă, dar mai
ales prin faptă! Ei ne învaţă despre noi şi despre ei când ne împing limitele, când
sar galaxiile după răspunsuri care ne închid de multe ori, când ne tatonează iubirea,
răbdarea, înţelegerea!

Cum educăm un copil? Crescând împreună cu el, dându-ne voie să greşim şi unii şi
alţii, să căutăm, să ne ţinem de cuvânt, să le fim ori de câte ori au nevoie.

Copiii sunt ireali, ne surprind şi ne uimesc mai cu seamă când vine vorba
primească şi să dăruiască iubire necondiţionată, să ierte, să vindece răni cu un
zâmbet, o îmbrăţişare şi cuvinte simple venite exact la timp. Copiii ştiu să ierte, să
nu vadă religiile, culorile, să nu judece şi să nu se judece nici măcar pe el, deoarece
ei vin din lumea lui Antoine de Saint-Exupery, din lumea Micului prinţ şi pot să
vadă lucrurile invizibile, deoarece ei văd cu inima…