Nu exista o alta “definitie” a sufismului decât aceea c ă sufismul

este o organizaţie iniţiatică, iar doctrina sa este o doctrin ă esoteric ă.

Asta înseamnă că sufismul “încarnează” tocmai influxul spiritual al
Islamului (baraka), prezenţa reală a lui Dumnezeu. De aceea, de
esenţa sa este transmisia neîntreruptă a acestor influenţe spirituale
de-a lungul unui lanţ spiritual (silsilah). Omul care este admis într-o
organizaţie sufită veritabilă primeşte influenţa spirituală, care îl va
ajuta, în măsura efortului său, să dobândească chiar în aceast ă via ţă
o stare spirituală ca aceea a Profetului. Căci această “cale a
sfinţeniei”, acest lanţ spiritual porneşte de la Profet, care este
maestrul sufi prin excelenţă.

Deci sufismul este cel mai aproape de Dumnezeu şi de Profet, este

însuşi spiritul viu al Islamului, binecuvântarea reală a lui Dumnezeu,
puterea Lui reală. Dar nu sunt admişi aici decât credincioşii care
prin natura lor sunt predispuşi să fie aproape de Dumnezeu
(calificaţi). Atunci binecuvântarea, influxul spiritual pe care îl
primesc transformă această predispoziţie din potenţialitate în
virtualitate. Urmează ca acela binecuvântat să facă prin efortul
propriu, cu ajutorul maestrului, cu ajutorul unor metode, ca ceea ce
este virtual să devină efectiv, actual. Aceasta este realizarea
spirituală.

Islamul ca religie (exoteric) există prin iradierea acestui centru

spiritual care este sufismul (chiar dacă autorităţile religioase şi
simplii credincioşi nu pot conştieniza acest lucru).

Deci sufismul înseamnă iniţiere şi nimic altceva; este iniţierea

islamică, deci spiritul Islamului.

Ca doctrină, sufismul este aspectul „interior” al Islamului (batin) sau

„miezul” său (al-lubb), spre deosebire aspectul „exterior” (zahir). Ce
se află în „interior”, în „miez”? Posibilitatea cunoaşterii imediate a
lui Dumnezeu, contemplarea directă a realităţilor spirituale, a
adevărurilor divine. Ce se află în „exterior”? Posibilitatea de a-l
cunoaşte pe Dumnezeu indirect, prin respectarea legilor prin care El
reglementează lumea noastră; de a participa la adevărurile divine
indirect, prin acţiuni conforme cu prescripţiile sacre.
Cel care ajunge în „interior”, la contemplaţia directă, are starea
spirituală de baqa, de „subzistenţă” pură, care este asemănarea
perfectă cu Dumnezeu. Este calea „contemplativilor”, a celor pu ţini
care au sădită în suflet dorinţa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu.

Cel aflat în „exterior”, care acţionează conform prescripţiilor lui

Dumnezeu, va putea obţine o stare de fericire după moarte. Este
calea comună a credincioşilor, oamenii acţiunii.

Deci sufismul este cel mai aproape de izvorul dumnezeiesc al

Islamului.
El conţine o doctrină, o iniţiere şi o metodă.

Doctrina şi metoda izvorăsc din Coran şi din învăţăturile Profetului.

Doctrina este un comentariu esoteric al Coranului pe baza înv ăţăturii
Profetului transmise oral (hadith-uri), conservată şi perpetuat ă de
sufism. Pentru sufism sunt fundamentale cuvintele pe care Profetul
le-a rostit în calitatea sa nu de legislator ci de sfânt contemplativ,
cuvinte spuse către cei din preajma sa care au devenit maeştrii
sufiţi. Dar mai ales cuvintele prin care Dumnezeu a comunicat direct
prin gura Profetului (ahadith qudsiyah). Ele enunţă adevăruri
destinate numai contemplativilor.

Iniţierea (transmiterea unei influenţe spirituale – barakah) porneşte

de la Profet, întrucât filiaţia spirituală a maeştrilor sufiţi urc ă într-un
„lanţ” (silsilah) neîntrerupt până la Profet. De aceea, orice maestru
spiritual sufit (al-murshid) îl reprezintă pe Profet.

Există maeştrii sufiţi care au prezentat în occident în epoca noastr ă

anumite aspecte ale sufismului (de doctrină, iniţiere, metodă). De
pildă Frithjof Schuon, Titus Burckhardt. Primul a primit iniţierea
sufită (barakah) de la Shaykh Ahmad al-‘Alâwî (1869-1934), din
Mostaghanem, Algeria, fondator al tariqah Alawiyya, derivat ă din
tariqa tarîqah Shâdhîliyya Darqawiyyah. Titus Burckhardt a primit
tot o iniţiere sufită pe linie alawită.

Un alt maestru sufit a fost Rene Guenon, francez stabilit la Cairo în

1930. El a primit iniţierea în tariqah Shâdhîliyya, primind numele
Abdel Wahed Yahya. El nu a scris ceva legat anume de sufism dar a
făcut referire în scrierile sale la iniţierea islamică (sufism) şi maeştrii
sufiţi (în special Ibn Arabi), la esoterismul islamic (exegeza sufit ă a
Coranului).

Şi doi români au primit iniţierea sufită pe linie alawită: Vasile

Lovinescu şi Mihail Vâlsan. Primul nu a scris ceva dedicat
sufismului, dar Vâlsan (stabilit în Franţa) a comentat texte sufite.
Vasile Lovinescu, devenit maestru spiritual (shaikh şi mokkadem)
pentru toată zona balcanilor a întemeiat o tariqua în România care a
luat sfârşit pe la 1950.

Dar poate că cel mai important dintre toţi a fost Rene Guenon (Abdel
Wahed Yahya), care a trăit în Cairo din 1930 până la moarte, în 1951.
El era rataşat la tariqah condusă de Sheikh Abder Rahman Elish El-
Kebir, un important reprezentant al islamului în Egypt. Rene Guenon
s-a căsătorit în 1934 cu fiica unui alt maestru sufit, Sheikh
Mohammad Ibrahim, cu care a avut 4 copii. Rene Guenon a fost
cunoscut în comunitatea islamică din Cairo.

Umanitatea normală este aceea pentru care sunt necesare aderarea

la o religie şi respectarea ei riguroasă. Anormalitatea o constituie
oamenii fără religie, cum sunt occidentalii moderni, care se situeaz ă
sub orice formă religioasă. Mai există însă unii oameni, o minoritate,
care, prin natura lor, se pot situa dincolo de orice formă religioas ă,
în sensul de depăşire.

Formele religioase sunt ca nişte drumuri, diferite unul de cel ălalt,

dar care duc toate la aceeaşi destinaţie. Sunt ca punctele de pe
circumferinţa unui cerc care sunt tot atâtea raze emanate de la
acelaşi centru al cercului. Cine porneşte pe un drum, pe o raz ă, şi
ajunge la destinaţie, în centru, domină, la final, toate căile, pentru c ă
a găsit centrul din care emană toate razele. Astfel, cel care, pornind
de la forma sa religioasă, ajunge în centrul acesteia, s-a ridicat
deasupra tuturor formelor religioase, este dincolo de orice form ă.
Depăşind toate formele, el poate să îşi aleagă orice formă, iar dac ă
va urma forma de la care a pornit spre centru o va face numai ca
„exemplu” pentru comunitatea religioasă în care trăieşte, pentru c ă
el nu mai este în realitate legat de aceasta.
Aşa trebuie înţelese cuvintele celui mai mare maestru sufi, Ibn
Arabi: „Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o m ăn ăstire
pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului,
tablele Torei şi cartea Coranului”. Punând mănăstirea creştină,
templul şi tora alături de Coran el nu aduce o ofensă Islamului; nici
nu ar putea fi acuzat de asta cel mai mare sfânt al Islamului, autorul
„Tratatului Unităţii”. Spunând aceasta, el se situează în „centru”,
unde este Adevărul unic, supra-formal. Pentru el forma islamic ă, şi
orice altă formă, nu mai are caracterul de cale sau de mijloc pentru
a ajunge în centru, odată ce se află în centru; toate formele
religioase nu mai sunt pentru el decât expresii ale unicului Adev ăr.

Aşa trebuie înţeles şi de ce sufiţii au folosit în expunerea doctrinei şi

expresii care nu aparţin formei islamice; această sinteză poate fi
făcută legitim numai de către cei care privesc toate formele din
unitatea principiului lor, care se mişcă în interiorul tuturor formelor
în mod egal, în centrul lor comun, care e „cel mai interior” (ezoteric).
Aceştia care se situează în centrul comun au „darul limbilor”. Aşa se
poate dezlega şi misterul legăturilor care au existat în evul mediu
între sufiţi şi unele ordine creştine (cavalereşti); pentru c ă este
vorba despre persoane care au plecat de la forme religioase diferite
dar care au ajuns în centrul supra-formal comun.

Scuze că am folosit această lungă introducere pentru a vorbi despre

Vasile Lovinescu. Ce vreau să spun este că dl. Lovinescu nu se afla
în căutarea unei alte forme religioase decât cea creştină. El era
creştin-ortodox şi a căutat la început iniţierea creştină, adic ă centrul
formei sale religioase; nu a găsit această iniţiere în România (ştia c ă
ar mai putea exista călugări isihaşti în munţi dar nu avea cum să îi
găsească); atunci s-a îndreptat către Muntele Athos în căutarea
iniţierii isihaste (inima, centrul spiritual al ortodoxiei). Dar nu a g ăsit-
o, şi pentru că statul grec condiţiona şederea la Muntele Athos de
cetăţenia greacă. Trebuie spus că forma creştină este actualmente
incompletă în sensul că partea sa esoterică şi iniţiatică este într-un
anumit fel pierdută sau foarte greu accesibilă. Islamul însă păstreaz ă
vie nu numai partea exoterică (propriu-zis religioasă), ci şi partea
iniţiatică (care este propriu-zis sufismul). De aceea Vasile Lovinescu
s-a îndreptat spre o iniţiere islamică (sufism), fiind şi singura ini ţiere
accesibilă la aceea vreme în Europa. Deci el nu a căutat religia
islamică, ca formă exoterică, ci iniţierea islamică, care se află în
centrul formei islamice. Asta pentru că el, ca natură individuală, ca
predispoziţie, nu se afla „pe drumul” către centru, adică nu avea
nevoie de o formă religioasă exterioară, oricare ar fi fost ea; el era în
proximitatea centrului şi avea nevoie de o iniţiere. În cazul lui nu a
avut loc o convertire la Islam ci o rataşare la o tariqah sufit ă care i-a
permis accesul în centru direct, fără să mai fie nevoie să mai treac ă
prin forma islamică.

Desigur, doctrina, riturile, metoda decurg din Coran şi din înv ăţătura
Profetului; dar el le-a putut asimila, practica fără să aibă nevoie de
mijloacele exterioare pe care le oferă credinciosului obişnuit partea
exoterică a Islamului; de aceea a şi putut să urmeze această cale
până la fârşitul vieţii într-un mediu ne-islamic. În vreme ce ceilalţi
membrii ai acelei tariqah nu au reuşit, poate tocmai din cauza
dependenţei lor de un mediu exterior corespunzător, de mediul
islamic, de mijloacele sale exoterice.
Există o „pildă” în Evanghelii care vorbeşte despre posibilitatea
unora de a se dispensa de formele exterioare. Ucenicii lui Hristos
sunt blamaţi de autorităţile religioase iudaice că mănâncă grâu
sâmbăta şi că astfel încalcă legea lui Moise. Hristos le răspunde că
ucenicii nu au de ce să postească sâmbăta (să urmeze legea
exterioară, exoterică, „litera”) de vreme ce „Mirele” (adică Adevărul,
„duhul”) este cu ei. Deci legea este pentru cei care au nevoie de ea,
care se află pe drumul către Adevăr; cei care au ajuns la ţintă se pot
dispensa de „literă”, de vreme ce ei posedă „duhul” pe care litera o
ascunde. De aici „extravaganţele” atribuite sufiţilor.
Un mare maestru sufit, Al Hallaj, a spus public „Eu sunt adev ărul” şi
a fost condamnat la moarte de autorităţile religioase. Dar chiar şi
aşa el este recunoscut ca sfânt în Islam. Vina sa reală este c ă a
exprimat public adevărul ezoteric şi astfel a tulburat evlavia
credincioşilor obişnuiţi care sunt pe cale şi nu au ajuns înc ă la
capătul ei. Formula însă îi defineşte perfect pe cei care au ajuns la
capătul drumului.
Acest caracter ne-public, secret însoţeşte obligatoriu o tariqah sufit ă
veritabilă (în privinţa numelor primite de persoanele rataşate, a
ritualului, a învăţăturii). Ca atare, despre rataşamentul lui Vasile
Lovinescu s-a scris public de-abia prin 1994, de către unii membrii
au grupului de studii tradiţionale fondat de el
Despre sufism există câteva cărţi excepţionale, traduse în român ă,
scrie de autori sufiţi din secolul trecut. În primul rând Frithjof
Schuon. Toate cărţile lui sunt o aplicaţie a celei mai pure doctrine
sufite. Găsim explicaţii despre sufism în “Să înţelegem Islamul”,
“Despre unitatea transcendentă a religiilor”, “Ochiul inimii”. Apoi la
Titus Burckhardt, care are o carte dedicat sufismului,”Doctrinele
esoterice ale islamului”, dar şi “Islamul. Introducere în doctrinele
esoterice”. Referiri valoroase la sufism, dar în legătură cu opera lui
Rene Guenon (maestru sufi), găsim în cartea “Omul universal”, de
Mihail Vâlsan, el însuşi un maestru sufi de cea mai mare importan ţă.
În toate acestea găsim cu certitudine adevărul despre sufism, dar
ele nu sunt deloc lecturi uşoare, ca orice expunere a unei doctrine
pur spirituale, metafizice..