Fábián - Standarde Controversate 2020

Copyright©2020 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul științelor sociale CNATDCU

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată
fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu:
Str. Mitropolit Filaret nr. 39-39A, Sector 4, București, O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21;
Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24
E-mail: redactia@hamangiu.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Standarde controversate ale coexistenței juridice dintre
majoritate şi minoritatea maghiară în România / dr.
András Bethlendi, Bálint Kovács, Andrea Bogdán, ... ; ed.:
dr. Gyula Fábián. - Bucureşti : Editura Hamangiu, 2020
ISBN 978-606-27-1652-3
I. Bethlendi, András
II. Kovács, Bálint
III. Bogdán, Andrea
IV. Fábián, Gyula (ed.)
34
Coperta: Elemér Könczey.

editor
dr. gyula fábián
andrás bethlendi bálint kovács
andrea bogdán előd pál
zsolt ilyés dr. emőd veress
DESPRE AUTORI V
GYULA FÁBIÁN
Este jurist, născut în 1971 la Valea-Seacă, jud. Covasna. Absolvent al Facultății de

Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (promoția 1994). Între
1995-1996 a fost bursier Herder la Universitatea din Viena. În 1997 și 1998 a fost
bursier al Fundației Straniak din Elveția la „Ludwig Boltzmann Institut für
Menschenrechte” din Viena.
În perioada 1994-2005 a fost procuror la Parchetele de pe lângă Judecătoriile
Târgu-Secuiesc, Turda, Cluj-Napoca și Tribunalul Cluj. Din 2006 este procuror la
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, unde din iulie 2020 îndeplinește funcția
de procuror general adjunct. Începând din 1999 este cadru didactic la Facultatea de
Drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2002 lector, iar din 2008
conferențiar pentru disciplinele „Drept instituțional al UE”, „Drept internațional
public” și „Contenciosul instanțelor judecătorești ale UE”. Din 2001 este doctor în
științe juridice – drept internațional public (Phd). Din 2007 este formator INM la
disciplina „Dreptul Uniunii Europene”.
A publicat mai multe articole în revistele „Dreptul”, „Studia Universitatis
Babeș-Bolyai – Iurisprudentia”, „Europa Ethnica”, „Pandectele Române”, „Erdélyi
Múzeum”, „Kisebbségkutatás”, „Európai jog”, „Minorities Research”, „Romániai
Magyar Jogtudományi Közlöny”, „Pro Minoritate”, „Caiete de drept penal”,
„Buletinul Rețelei Judiciare Române”, „Magyar Kisebbség”, „Acta Universitatis
Sapientiae. Legal Studies”.
De asemenea, este membru în Comitetele de redacție ale publicației „PhD
Tanulmányok” (Studii PhD), ale revistei „Studia” din cadrul Facultății de Drept a
Universității Pécs din Ungaria, respectiv ale revistei Central European Journal of
Comparative Law editată de Institutul de drept comparat “Mádl Ferenc” din
Budapesta.
Cele mai importante cărți publicate (autor sau coautor): „Curtea de Justiție Europeană –
instanță de judecată supranațională”, Ed. Rosetti, București, 2002; „Drept instituțional
comunitar”, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2004, 2006, 2008 (edițiile 1, a 2-a și a 3-a);
„Kisebbségi jog” („Drept minoritar”), Ed. Korunk Komp-Press, Cluj-Napoca, 2003, vol. I-II;
„Regisztrálható-e az identitás?”, Ed. Gondolat, Institutul de Științe Juridice al Academiei
Maghiare de Științe, Budapesta, 2003; „Környezetvédelmi jog Romániában,
Szlovákiában és Ukrajnában”, Ed. Institutului de Științe Juridice al Academiei
Maghiare de Științe, Budapesta, 2003; „Parlamentul European”, Ed. Wolters Kluwer,
București, 2007; „Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate”, Ed. Wolters
Kluwer, București, 2007; „Rethinking the free movement of workers: the European
challenges ahead...”, Ed. Wolf Legal Publishers, Nijmegen, 2009; „Bilingual Higher
Education in the Legal Context”, Ed. Martinus Nijhoff, Leiden, Boston, 2012; „The
VI DESPRE AUTORI
Role of Prosecutors Outside the Criminal Law Field – Az ügyészek büntetőjogon kivüli
tevékenysége”, Ed. Pázmány Press, Budapesta, 2013; „Drept procesual al Uniunii
Europene. Sedes materiae”, Ed. Hamangiu, București, 2014, 2017 (ed. 1 și 2);
„Dreptul Uniunii Europene. Selecție de jurisprudență relevantă. Vol. 1”, Ed. Univer-
sul Juridic, București, 2017; „Magyarok Romániában 1990-2015”, Ed. L’Harmattan,
Budapesta, 2017; „Nemzetközi jog”, Ed. Hamangiu, București, 2018, „Drept institu-
țional al Uniunii Europene”, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2018; „Hotărâri
importante din Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție”, Ed. Hamangiu,
București, 2019; „Drept internațional public. Note de curs”, Ed. Hamangiu,
București, 2019.
ANDRÁS BETHLENDI
A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, respec-

tiv programul de masterat „Teorie critică și studii multiculturale” (în lb. maghiară) în
cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai. Este doctorand la
Școala Doctorală a Facultății de Drept a Universității din Pécs (Ungaria), iar tema
doctoratului său este analiza critică a drepturilor minoritare și a drepturilor omului.
În prezent este cadru didactic la Universitatea Sapientia – Departamentul de Studii
Juridice din Cluj-Napoca, și lucrează în domeniul managementului cultural în
sectorul civil. Este membru fondator al Asociației „Advocacy Group for Freedom of
Identity” și al mișcării „Musai-Muszáj” din Cluj-Napoca. În perioada 2012-2016 a fost
managerul proiectului de revitalizare lingvistică: „Igen, tessék! – Da, poftiți!”.
ANDREA BOGDÁN
A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în anul

2001, după care și-a continuat studiile juridice la Universitatea Central Europeană
(Central European University), promovând programul de LL.M. în Drepturile Omului
în anul 2003.
Este consilier juridic la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Națio-
nale (ISPMN) și la Episcopia Bisericii Evanghelice-Lutherane din România, ambele cu
sediul în Cluj-Napoca.
Drepturile minorităților naționale reprezintă principala sa arie de interes încă din
timpul studiilor universitare, participând în decursul anilor la numeroase proiecte
de cercetare și conferințe în domeniu. A coordonat proiectul Formulare bilingve
inițiat de ISPMN, în cadrul căruia au fost puse la dispoziția celor interesați formulare
bilingve (în limba română și maghiară) folosite în comunicarea oficială cu unitățile
DESPRE AUTORI VII
administrației publice locale, respectiv cu serviciile publice deconcentrate din

subordinea ministerelor.
Este co-autoare a bazei de date legislative MinLex dezvoltată de ISPMN care cuprin-
de actele normative referitoare la minoritățile naționale din România adoptate după
1990, precum și co-autoare a Ghidului drepturilor lingvisctice (Nyelvi jogok útmu-
tató) publicat de același institut. Totodată este și autoarea mai multor lucrări
științifice în domeniu.
ZSOLT ILYÉS
A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și, tot în

cadrul aceleiași instituții de învățământ superior, programul de master „Dreptul
privat al Uniunii Europene” (în limba maghiară). Este doctorand al Facultății de
Drept a Universității din Pécs (Ungaria), iar tema tezei sale constă în critica marxistă
a unor aspecte de dreptul mediului, în special a conceptului de dezvoltare durabilă.
În prezent este membru al Baroului Cluj, avocat definitiv cu drept de exercitare a
profesiei, cadru didactic asociat în cadrul Facultății de Științe Politice, Administrative
și ale Comunicării, Departamentul de Sănătate Publică, Universitatea Babeș-Bolyai,
unde predă disciplina Public Health Law, în engleză, în cadrul programului de
master. Este membru fondator al Asociației „Advocacy Group for Freedom of
Identity”.
BÁLINT KOVÁCS
A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, respec-

tiv programul de masterat „Dreptul Privat al Uniunii Europene” în cadrul aceleiași
instituții. Ulterior a promovat programul de LL.M. „European and International
Business Law” al Facultății de Drept a Universității Debrecen. Este doctorand la
Școala Doctorală Marton Géza a Universității Debrecen din Ungaria, iar pentru
cercetarea de doctorat a ales dreptul internațional al investițiilor.
În prezent este cercetător la Institutul de Drept Comparat Ferenc Mádl din
Budapesta și cadru didactic la Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca. Domeniile
sale principale de interes sunt dreptul internațional și european, drepturile omului
și drepturile minorităților. Alături de activitatea academică, a lucrat în calitate de
consilier juridic și a fost activ în multiple ONG-uri. Este membru fondator al Aso-
ciației „Advocacy Group for Freedom of Identity”.
VIII DESPRE AUTORI
ELŐD PÁL
Este absolvent al Universității Sapientia din Cluj-Napoca, specializarea Drept, și al

Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din cadrul Universității
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specializarea Științe Politice. După obținerea diplomei
de jurist a absolvit programul de masterat „Dreptul Privat al Uniunii Europene” din
cadrul Facultății de Drept al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
În prezent este doctorand la Școala Doctorală Marton Géza a Universității Debrecen
din Ungaria și lucrează în calitate de cadru didactic la Universitatea Sapientia –
Departamentul de Studii Juridice din Cluj-Napoca, iar tema tezei sale de doctorat
este răspunderea civilă a administratorilor societății comerciale din perspectiva
reglementării române și ungare, fiind interesat și de domeniile drepturilor omului și
a drepturilor minorităților. Este titularul activităților de seminar la disciplinele: Drept
constituțional și instituții politice, Dreptul afacerilor – profesioniștii, Dreptul
afacerilor – obligațiile profesionale.
EMŐD VERESS
S-a născut la 15 februarie 1978, în Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita. Licențiat în

drept (2002); doctor în drept cu calificativul maxim „summa cum laude” (2006);
atestat de abilitare pentru conducere de doctorate (2018).
Din 2004 este cadru didactic titular la Universitatea Sapientia din Cluj-Napoca, unde
a deținut gradele didactice de: preparator universitar (2004-2007), lector universitar
(2007-2012), conferențiar universitar (2012-2016) și profesor universitar (din 2016).
Este titularul disciplinelor de Drept civil. Partea generală și Drept civil. Teoria
generală a obligațiilor.
Este avocat (din 2005), membru al Baroului Cluj, arbitru (din 2007) în litigii interna-
ționale și interne, inclusiv în arbitraje organizate de către Camera Internațională de
Comerț, Paris.
De asemenea, este conducător de doctorat în cadrul Universității din Debrecen,
Facultatea de Drept. Începând cu anul 2019 este cercetător științific în cadrul Insti-
tutului de Drept Comparat „Ferenc Mádl” din Budapesta, Ungaria, unde îndepli-
nește funcția de director al Departamentului de drept privat.
Domeniile lui de specializare includ dreptul civil, dreptul comparat și istoria
dreptului privat.
A publicat peste 10 monografii și cursuri, respectiv peste 100 de articole de specia-
litate, în țară și în străinătate, în limba română, maghiară, engleză și franceză. Dintre
cele mai importante publicații, amintim: Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,
DESPRE AUTORI IX
ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2020; A szindikátusi szerződés (Contractele paraso-
ciale), Ed. HVG Orac, Budapesta, 2020; Contractul de fideiusiune, Ed. C.H. Beck,
București, 2015; Drept civil. Partea generală – conform noului Cod civil, Ed. C.H.
Beck, București, 2012 (în coautorat); The New Romanian Civil Code – Difficulties in
the Transition Towards a Monist Private Law (în New Civil Codes in Hungary and
Romania, Ed. Springer International, 2017); Controverse privind întreprinderile
publice organizate sub forma societăților pe acțiuni cu acționar unic (în Dreptul
nr. 3/2016); Câteva observații privind stingerea fideiusiunii prin decesul fideiusorului
(în Dreptul nr. 12/2015); Câteva observații privind reglementarea dobânzilor în
dreptul privat român [în I.-F. Popa, D.A. Popescu (coord.): Liber Amicorum Liviu Pop.
Reforma dreptului privat român în contextul federalismului juridic European,
Ed. Universul Juridic, București, 2015]; Compensația – două aspecte controversate
(în Pandectele Române nr. 11/2015); Considerații în legătură cu cesiunea ipotecii și
schimbarea rangului acesteia, în lumina dispozițiilor Codului civil (în Dreptul
nr. 7/2015); Discuții privind titularii acțiunii directe a lucrătorilor în materia
contractului de antrepriză după intrarea în vigoare a noului Cod civil (în Dreptul
nr. 7/2013); Discuții referitoare la garanția comună a creditorilor asupra patrimo-
niului debitorilor (în Dreptul nr. 8/2012); Relativitatea efectului pozitiv al autorității
lucrului judecat. Oscilații doctrinare și jurisprudențiale (în Pandectele Române
nr. 1/2020) etc. În 2020 a inițiat publicarea Revistei Române de Istoria Dreptului
(www.rrid.ro).
În 2016 a fost distins cu Ordinul Ungariei în Grad de Cavaler pentru activitatea
științifică în domeniul dreptului privat și pentru facilitarea colaborărilor științifice în
domeniul juridic dintre România și Ungaria.
Membru în colegiile de redacție ale revistelor Acta Universitatis Sapientiae. Legal
Studies, Central European Journal of Comparative Law, Revista Română de Istoria
Dreptului, Erdélyi Jogélet, ELTE Law Journal, Studies in Law: Research Papers.
PREFAȚĂ
Suntem la 100 de ani de când Regatul României a preluat, pentru prima dată, răspun-
derea suverană asupra teritoriilor locuite și de populație de etnie maghiară din Transilva-
nia și, parțial, asupra unor astfel de teritorii din Banat și Partium. Cu toate că, în atmosfera
entuziasmantă a exercitării dreptului wilsonian la autodeterminare, la Alba Iulia sau Paris
s-au acordat garanții destul de generoase minorităților naționale, pentru a tempera teme-
rile justificate de viitor ale acestora[1] și, chiar dacă unele din aceste garanții au fost prevă-
zute și în tratatele de la Versailles, realitatea statutului juridic al minorităților la mijlocul
anului 2020 ne arată – vrem sau nu vrem, acceptăm sau negăm – o imagine pe alocuri
sumbră și fără perspective[2].
În discursul oficial, problema minoritară este bifată la capitolul celor soluționate în mod
exemplar, iar din punct de vedere politic este prezentată ca un succes la nivel european,
fapt ce ne aduce aminte de „politica tip vitrină” a regimului național-comunist de tristă
amintire. În timp ce statul este proclamat în continuare de Constituție ca fiind unul națio-
nal, unde singura limbă oficială este româna, instituția „proporției etnice” este un termen
necunoscut, iar pe proiectul inofensiv al legii-cadru privind drepturile minorităților etnice
și naționale din 2005 s-a așezat praful de pe toba multiculturală bătută în entuziasmul
închiderii capitolelor de negociere în cursul procesului de aderare la Uniunea Europeană.
Pe scurt, între standardele juridice de drept minoritar acceptate la nivel statal de către
România actuală și așteptările minorității maghiare, singura dintre minoritățile etnice și
naționale din România care nu a acceptat formal actul Marii Uniri din 1918[3], care se
[1] Nu trebuie uitat că aceste minorități urmau să ajungă sub jurisdicția unui stat, care la recunoaș-
terea sa internațională la Congresul de la Berlin (1878), promitea și era obligată să acorde cetățenie
minorității evreiești, care număra aproximativ 270.000 de persoane. Cu toate acestea, la sfârșitul
primului război, doar 2.000 de evrei beneficiau de acest statut, dintre care 888 au primit cetățenia
pentru participarea lor în războiul de independență din 1877 (a se vedea, în acest sens: G.H. TONTSCH,
Minderheitenschutz im östlichen Europa. Rumänien, – http://www.uni-koeln.de/jur-fak/ostrecht/
minderheitenschutz/.../Rumaenien_Tontsch.doc, p. 7.) și pe teritoriul căruia abia în 1855/1856 au
fost adoptate „legiuirile pentru emanciparea tuturor țiganilor”, prin care, deși a fost desființată robia
țiganilor particulari, dându-se drept despăgubire 10 galbeni pentru fiecare persoană, din Casa
fondului de despăgubire, nu s-au luat măsuri de natură funciară pentru asigurarea stabilizării lor
teritoriale.
[2] Într-un secol, pe teritoriul României Mari constituită în 1920, numărul etnicilor germani s-a
redus cu 709.379, al etnicilor evrei cu 724.844, iar al celor aparținând minorității maghiare cu
197.878, în timp ce numărul populației majoritare a crescut cu 3.811.544 de persoane (a se vedea în
acest sens Recensământul general al populației României 1930, București, Vol. IX. și Rezultatele
definitive ale Recensământului Populației şi al Locuințelor – 2011, http://www.recensamant-
romania.ro/rezultate-2/ - 04.10.2018).
[3] Ca răspuns la inițiativa românească de la Alba Iulia, delegații maghiarilor transilvăneni de la
Cluj, la 22 decembrie 1918, au declarat, că „dușmanii noștri nu ne-au învins într-atât încât vreuna din
națiunile din jurul nostru ar avea dreptul să dispună asupra noastră” – a se vedea I. MIKÓ, Huszonkét
év. Az erdélyi magyarság politikai története 1918. dec. 1-től 1940. aug. 30-ig, Ed. Studium, Budapest,
1941, p. 11-12.
XII STANDARDE CONTROVERSATE ALE COEXISTENȚEI JURIDICE DINTRE MAJORITATE ȘI MINORITATEA MAGHIARĂ ÎN ROMÂNIA
raportează de 100 de ani la standardele europene actuale în materie și care are un discurs
articulat, revendicări concrete, există un decalaj consternant.
Scopul autorilor acestei cărți – care sunt juriști formați în România și au vârsta situată
între 30 și 49 de ani, astfel, nu au participat nici la inventarea Unio Trium Nationum, dar
nici la atentatul comis împotriva lui Mihai Viteazul și nici la ororile de la Ip, Treznea sau
Moisei – este prezentarea situației obiective actuale în domeniile deficitare ale protecției
drepturilor minorității maghiare în fața unui public majoritar, care, de asemenea, nu poate
fi acuzat că ar fi inventat „numerus valahicus”, că ar fi comis masacrul de la Presaca
Ampoiului sau că ar fi purtat sumane negre. Această remarcă nu vrea să fie nici patetică și
nici de desconsiderare a istoriei sau a onoarei celor două popoare, ci atrage atenția asupra
faptului că lucrarea de față reflectează asupra prezentului și depășește prejudecățile și
stereotipurile cele mai des invocate, care blochează, din nefericire, progresul și determină
masele majoritare și politicienii lor legislatori să acționeze visceral.
Analiza noastră se bazează pe normele juridice și pe recomandările din domeniul
dreptului internațional public și ale dreptului Uniunii Europene, pe trecerea în revistă a
normelor juridice naționale, pe prezentarea doctrinei și jurisprudenței de specialitate,
având ca scop realizarea unei comparații între situația din România și standardele mai
avansate existente la nivelul statelor membre ale UE, respectiv din alte state europene.
Limba aleasă pentru publicarea acestei lucrări nu este una întâmplătoare, deoarece,
în primul rând, este limba prin care ne putem adresa direct majorității și putem dovedi
că „ne-am integrat”, evitând să ne „plângem” în limba maghiară pe umărul „țării
mamă/kin-state” sau să formulăm „denunțuri” scrise în engleză, franceză, germană sau
rusă la forurile internaționale sau la marile puteri, iar, în al doilea rând, este limba menită
să faciliteze comunității științifice juridice de tip „open minded” exercitarea unui even-
tual demers de tip audiatur et altera pars.
România, actualmente, este adepta unei atitudini de reglementare juridică în domeniul
minoritar de tip tolerativ, care, pe termen lung, țintește asimilarea, îndepărtarea sau inte-
grarea prin pierderea identității minorității maghiare, pe modelul minorității săsești sau
evreiești[1] (în limba germană: „duldendes Minderheitenrecht”), însă noi dorim să atragem
atenția asupra unei alte căi practicabile, aceea a atitudinii de promovare, de dezvoltare
care duce la coexistență bazată pe respect și câștig reciproc în perspectivă îndelungată (în
limba germană: „förderndes Minderheitenrecht”).
Ne-am ales să abordăm 7 domenii punctuale unde conceptul majoritar și expectativele
minoritare nu au convergență, în timp ce constatăm că în domeniul asigurării dreptului la
cultură, în privința unor aspecte ale dreptului la religie, a păstrării legăturilor pe plan
internațional sau a acceptării instituției dublei cetățenii, reglementările au luat o turnură
satisfăcătoare. Având în vedere că intenția noastră nu este una de demonizare subiectivă
cu orice preț, ci de a prezenta lucrurile într-un mod obiectiv, în domeniile deficitare abor-
date am analizat și am ținut cont de realizările normative naționale.
România a trecut printr-o evoluție radicală în privința sistemului educațional. Chiar
dacă această evoluție a fost inconstantă, statul român a reușit să ajungă de la un sistem
[1] Potrivit rezultatelor ultimului recensământ din 2011, din cei 36.042 etnici germani rămași doar
26.557 arată că limba lor maternă este germană, iar dintre cei 3.271 de etnici evrei, doar 643 mai
sunt de limbă maternă ebraică sau idish.
PREFAȚĂ XIII
asimilator și puternic discriminatoriu la un sistem oportun de păstrare și dezvoltare a

identității și comunității maghiare din România. Autorii capitolului I, pe lângă faptul că au
realizat o analiză detaliată a normelor legale relevante, au identificat acele puncte slabe
ale sistemului educațional care în mod asumat sau neasumat perpetuează o asimetrie
sistematică între situația etnicilor maghiari și a celor din societatea majoritară.
În societatea română, din care fac parte aproximativ 1,2 milioane de cetățeni români
de etnie maghiară, potrivit ultimului recensământ, relevanța drepturilor lingvistice din
administrația publică este una practică și una identitară, comunitară. Drepturile lingvistice
din administrația publică sunt esențiale atât pentru realizarea valorilor democratice
recunoscute prin tratatele ratificate de statul român, cât și pentru respectarea intereselor
legitime ale etnicilor maghiari de a proteja comunitatea lor față de asimilarea lingvistică.
Capitolul II, pe lângă analiza normelor legale în vigoare, oferă o imagine amplă în privința
evoluției acestui domeniu în dreptul intern și realizează un raport critic asupra aplicării și
aplicabilității acestor norme și conformității practicii naționale cu asumările statului român
regăsite în tratatele internaționale și în normele de drept intern.
Cu toate că la un prim conspect, cel puțin la nivel de reglementare, problema folosirii
limbii materne în sistemul de justiție din România poate părea soluționată în mod
satisfăcător, o analiză mai atentă relevă faptul că reglementarea în vigoare, respectiv
practica care decurge din aceasta rămân în urma atât a standardelor interne anterioare,
cât și a standardelor internaționale, astfel cum sunt reflectate în bunele practici ale mai
multor state. Capitolul III își propune să analizeze problema din această dublă perspectivă,
punctând deficiențele și dezavantajele inerente actualului model românesc de folosire a
limbii materne în justiție, nu însă fără a oferi posibile alternative viabile.
Una dintre potențialele soluții salutare în domeniul drepturilor minorităților este
conceptul autonomiei culturale sau non-teritoriale. Subiectul a fost abordat în cadrul
capitolului IV atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere al dreptului
comparat, în special în privința statelor din această parte a Europei. Prezentarea soluțiilor
legislative bune, respectiv a unora devenite literă moartă, precum și a unor aspecte
practice în implementarea acestor legi urmărește educarea celor interesați în privința
oportunităților și a provocărilor pe care le poate prezenta această soluție, avantajoasă atât
pentru minorități, cât și pentru majoritate.
În România, legislația referitoare la dreptul minorităților de a-și folosi propriile sim-
boluri este una extrem de deficitară. Legiuitorul român a ocupat o poziție negativă în ceea
ce privește acest drept, neținând cont de obligațiile izvorâte din tratatele internaționale la
care România este parte, nici de recomandările internaționale care prevăd expressis verbis
că în procesul de integrare garantarea dreptului minorităților de a-și folosi propriile sim-
boluri este un element indispensabil. În capitolul V, dedicat problematicii dreptului mino-
rităților naționale de a-și folosi propriile simboluri, încercăm să demonstrăm că recu-
noașterea unui astfel de drept nu aduce nicio atingere nici suveranității statului, nici
caracterului unitar al acestuia.
În domeniul asigurării drepturilor colective și recunoașterea autonomiei teritoriale,
România nu respectă nici standardele la care a ajuns prin propria Constituție din 1952, în
timp ce în Europa și în lume există peste 60 de astfel de autonomii funcționale. Capitolul
VI este consacrat acestei problematici, autorul încercând să atragă atenția asupra
XIV STANDARDE CONTROVERSATE ALE COEXISTENȚEI JURIDICE DINTRE MAJORITATE ȘI MINORITATEA MAGHIARĂ ÎN ROMÂNIA
dezvoltării istorice a instituției, asupra normelor de drept pozitiv și asupra bunelor practici
la nivel internațional.
În capitolul VII sunt analizate probleme acute ale retrocedării bunurilor bisericești
naționalizate de la bisericile istorice maghiare. Acest proces este caracterizat nu numai
prin tergiversare, ci și printr-o aplicare restrictivă, limitativă a legilor menite să asigure
retrocedarea acestor bunuri, care schimbă chiar scopul actelor normative de retrocedare:
prin interpretare acestea devin legi menite să păstreze, să consolideze și să perpetueze
rezultatele naționalizărilor abuzive efectuate de dictatura de tip sovietic.
Standardele invocate de noi nu sunt invenții unilaterale sau utopiste, motiv pentru care
am ținut să prezentăm exemplele internaționale funcționale sau „bunele practici” din
domeniile cu reglementare deficitară, precară, detaliind exemplele europene și făcând
referire la cele de pe alte continente.
Nu în ultimul rând, prin această carte dorim să reamintim opiniei publice majoritare că
pentru juriștii maghiari din România, în continuare și după trecerea aproape[1] continuă a
celor 100 de ani de soartă minoritară, rămâne viu îndemnul lui Karl Renner potrivit căruia:
„Misiunea noastră este (…) o sarcină politică și juridică. În afară de lege, nu există niciun
alt mijloc credibil și durabil de soluționare a acesteia, deoarece violența doar amână,
prelungește și agravează dificultățile naționale”, fiind conștienți că „ispitele” din Țara
Bascilor, Kosovo sau Crimeea nu sunt de promovat sau de dorit într-o Transilvanie care,
din 2007, este din nou parte integrantă a Europei Unite și în care popoarele care o locuiesc
niciodată nu au fost autogeneratoare de violență pe baze etnice. Pe de altă parte însă, în
măsura în care situația nu se schimbă în sens pozitiv, nu putem adopta decât poziția
cântăreților evrei din Babilon sau a rapsozilor din Wales, adică nu vom putea lăuda starea
nesatisfăcătoare a respectării drepturilor minorității maghiare, ci vom veni cu inițiative
similare prezentei lucrări, deoarece în fața istoriei și a generațiilor viitoare de maghiari
ardeleni, până când vor fi astfel de generații, nu putem invoca necunoașterea instrumen-
telor interne și internaționale de asigurare a drepturilor minorităților naționale ca justifi-
care pentru reglementarea precară a statutului lor, care va avea ca efect asimilarea lor
forțată.
Nu în ultimul rând, prin ideile noastre așternute pe hârtie în această carte nu vrem să
reproșăm, ci să propunem soluții, și nu vrem să învingem, ci să convingem.
Dr. Gyula FÁBIÁN
[1] În perioada 01.09.1940-25.10.1944, în Transilvania de Nord și în Ținutul/Pământul Secuiesc nu
era necesară asigurarea drepturilor minorității maghiare de către România.

ABREVIERI
alin. – alineat
art. – articol
B. Of. – Buletinul Oficial
C.A. – curtea de apel
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C.J.U.E. – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
dec. – decizia
H.G. – hotărâre a Guvernului
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
Jud. – judecătorie
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României
mp – metri pătrați
nr. – număr
O.G. – ordonanța Guvernului
O.U.G. – ordonanța de urgență a Guvernului
parag. – paragraful
pct. – punctul
ș.a. – și alții/altele
s. civ. – secția civilă
s. civ., cont. adm. și fisc. – secția civilă, de contencios administrativ și fiscal
s. cont. adm. și fisc. – secția de contencios administrativ și fiscal
sent. civ. – sentința civilă
sent. com. – sentința comercială
Trib. – tribunal
U.E. – Uniunea Europeană
urm. – următoarele
CUPRINS
Capitolul I. Educația în limba maghiară în România
(András BETHLENDI, Zsolt ILYÉS)______________________________ 1
Capitolul al II-lea. Drepturile lingvistice în administrația publică
(András BETHLENDI) _______________________________________ 141
Capitolul al III-lea. Folosirea limbii materne în justiție
(Andrea BOGDÁN) _________________________________________ 188
Capitolul al IV-lea. Autonomia culturală
(Bálint KOVÁCS) ___________________________________________ 221
Capitolul al V-lea. Folosirea simbolurilor
(Előd PÁL) _________________________________________________ 272
Capitolul al VI-lea. Autonomia teritorială
(Gyula FÁBIÁN) ___________________________________________ 317
Capitolul al VII-lea. Retrocedarea bunurilor
naționalizate de la cultele religioase minoritare
(Emőd VERESS) ____________________________________________ 373
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ _________________________________ 399

CAPITOLUL I
EDUCAȚIA ÎN LIMBA MAGHIARĂ
ÎN ROMÂNIA)
András Bethlendi, Zsolt Ilyés
Sumar: §1. Noțiune (p. 1); §2. Importanță. Funcție. Relevanță (p. 2); §3. Evoluție în context
istoric (p. 3); 3.1. Perioada 1918-1944 (p. 3); 3.1.1. Educația universitară în perioada 1918-1944
(p. 13); 3.2. Perioada 1945-1989 (p. 14); 3.2.1. Educația universitară în perioada 1945-1989
(p. 19); 3.3. Perioada 1990-2011 (p. 23); §4. Cadrul legal național și internațional reglementând
dreptul la educație în limbile minoritare (p. 28); 4.1. Constituția României (p. 28); 4.2. Tratatele
internaționale (p. 30); 4.2.1. Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale (p. 30);
4.2.2. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (p. 33); 4.3. Nivelul infraconstituțional
(p. 35); 4.3.1. Aspecte generale (p. 36); 4.3.1.1. Dispoziții generale – locul și rolul limbilor mino-
rităților naționale în sistemul educațional românesc (p. 36); 4.3.1.2. Dispoziții generale – princi-
piul nediscriminării și măsuri afirmative (p. 40); 4.3.1.3. Sedes materiae (p. 43); 4.3.1.4. Dispoziții
generale – întâietate și aplicare în timp (p. 44); 4.3.2. Învățământul preuniversitar (p. 44);
4.3.2.1. Conținutul concret al dreptului la educație în limbile minoritare în cadrul învățământul
preuniversitar – limba instruirii și examinărilor (p. 44); 4.3.2.2. Manualele școlare (p. 60);
4.3.2.3. Peisajul lingvistic în cadrul învățământului cu predare în limbile minorităților, comuni-
carea externă și internă în limba minorităților (p. 70); 4.3.2.4. Cadrul instituțional și aspecte
conexe (p. 83); 4.3.3. Învățământul superior (p. 101); 4.3.3.1. Organizarea învățământul superior
pentru minoritățile naționale 101); 4.3.3.2. Comentarii suplimentare privind învățământul
superior pentru minoritățile naționale (p. 110); §5. Concluzii (p. 126); Anexă. Tabelul manualelor
școlare (p. 133); Bibliografie (p. 137).
§1. Noțiune
Prin educație înțelegem acel serviciu de interes public prin care se asigură dreptul
fundamental la învățământ pe tot parcursul vieții, pe toate treptele învățământului
instituționalizat. Potrivit art. 26 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, dreptul la
învățătură se circumscrie sferei drepturilor omului[1]. Legislația în vigoare din România
reglementează trei categorii privind organizarea învățământului: învățământul de stat,
învățământul particular și învățământul confesional[2]. Învățământul general obligatoriu
este gratuit și cuprinde învățământul primar, învățământul gimnazial și primii doi ani ai
învățământului secundar superior. Conform art. 16 al Legii educației naționale nr. 1/2011,
) Prezentul studiu a avut în vedere analiza sistematică a legislației disponibile până la data de
25 mai 2020.
[1] Art. 26 alin. (1): „Orice persoană are dreptul la învățătură […]”.
[2] A se vedea art. 9 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011.
2 STANDARDE CONTROVERSATE ALE COEXISTENȚEI JURIDICE DINTRE MAJORITATE ȘI MINORITATEA MAGHIARĂ ÎN ROMÂNIA
învățământul secundar superior și grupa mare din învățământul preșcolar devine obliga-
torie până cel mai târziu în anul 2020, grupa mijlocie până cel mai târziu în anul 2023, iar
grupa mică până în anul 2030. Învățământul se desfășoară în limba română, în limba mino-
rităților naționale, precum și în limbi de circulație internațională[1]. Potrivit Legii educației
naționale, finalitatea educației este formarea individului în conformitate cu interesele,
obiectivele, aspirațiile și interesele fiecăruia. Sistemul educațional mai are în vedere valo-
rile generale ale societății, cum ar fi integrarea socială, educarea în spiritul demnității, tole-
ranței și respectării drepturile și libertățile fundamentale ale omului etc.[2] Astfel, educația
este o instituție cheie pentru formarea societății și realizării valorilor fundamentale.
Educația în limba minoriților naționale este garantată de Constituție[3]. Prin educație în
limba maghiară înțelegem acel drept al membrilor minorității maghiare de a învăța în
limba lor maternă nu numai disciplina Limba și literatura maghiară, ci toate disciplinele în
afara disciplinei Limba și literatura română și a altor limbi străine. Acest drept este diferit
față de îndrituirea de a învăța propria limbă maternă. În prezentul capitol ne-am propus
să analizăm din punct de vedere juridic sistemul educațional prin prisma intereselor
membrilor comunității maghiare din România.
§2. Importanță. Funcție. Relevanță
Educația în limba maghiară, la toate nivelurile, tipurile și formele de învățământ, a fost

întotdeauna între cele mai importante aspirații ale elitelor maghiare din România. Reali-
zarea acestui drept a fost și este considerată o condiție necesară pentru păstrarea, dezvol-
tarea și recrearea identității maghiare în situația minoritară, în care se află această comu-
nitate din România.
Rolul principal al limbii în privința identității este recunoscut chiar și de documentul
ONU Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnice, religioase și lingvistice, care, în cuprinsul articolul 1, stabilește următoarele: „[s]ta-
tele vor proteja existența și identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă și lingvis-
tică a minorităților înăuntrul teritoriilor lor și vor încuraja crearea de condiții pentru promo-
varea acestei identități”, iar în cadrul următorul articol precizează că „[s]tatele vor adopta
măsurile legislative corespunzătoare și orice alte măsuri necesare pentru realizarea acestor
obiective”.
În sensul Convenției UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăță-
mântului din 1960, discriminarea „cuprinde orice distincție, excludere, limitare sau prefe-
rință care, întemeiată pe [...] limbă [...] are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau
alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul”[4], iar nediscriminarea
presupune „că este necesar să se recunoască membrilor minorităților naționale dreptul de
a [...] utiliza sau preda în propria lor limbă”[5].
[3] A se vedea art. 32 alin. (3) din Constituția.
[4] Art. 1 din Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului.
[5] Art. 5 parag. 1 lit. c).
I. EDUCAȚIA ÎN LIMBA MAGHIARĂ ÎN ROMÂNIA 3
Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite privind problemele minorităților a

fundamentat necesitatea educației publice în limba maternă a minorităților lingvistice. În
concret, în cadrul raportului menționat s-a arătat că drepturile lingvistice fac parte din
categoria drepturilor omului, iar educația în limba maternă constituie unul dintre cele mai
importante drepturi lingvistice, întrucât este indispensabilă pentru păstrarea diversității
lingvistice. „[O] limbă care nu este predată este o limbă care va dispărea în cele din urmă”
conclude raportorul[1].
Educația, pe lângă realizarea dreptului la identitate etnică și lingvistică, mai are un rol
important, și anume crearea unei atmosfere de toleranță față de diferențele culturale din
societate. Astfel, modul de prezentare a culturii minoritare pentru majoritate este esențial
în formarea respectului reciproc în relațiile interetnice. Manualele de istorie și nivelul
reciprocității în privința predării limbii comunităților conlocuitoare, când acestea repre-
zintă un număr substanțial ori chiar majoritatea locală, sunt cele mai bune indicatoare ale
politicilor lingvistice și interetnice ale statului.
Educația în limba maternă este esențială pentru trăirea vieții la potențialul maxim.
Atunci când limba maternă este limba educației, încrederea și stima de sine, participarea
la clasă[2] și rezultatele academice[3] sunt mai ridicate, iar abandonarea timpurie a școlii
este mai redusă. Fluența în limba maternă, cât și în limba oficială este mai ridicată în cazul
elevilor minoritari care beneficiază de educație în limba lor maternă, decât în cazul acelora,
care învață în limba statului[4]. Este recunoscută funcția cognitivă primordială, directă a
limbii materne, eficacitatea în actul educațional față de orice altă limbă.
Astfel, educația în limba maternă a etnicilor maghiari din România are în vedere
multiple interese: un interes personal, individual al cetățenilor de etnie maghiară de a-și
trăi viața la potențialul maxim, un interes comunitar al comunității maghiare de a-și păstra
identitatea și un interes național de nediscriminare și de integrare în societate.
§3. Evoluție în context istoric
3.1. Perioada 1918-1944
Experiența elitelor române din Transilvania privind politicile de maghiarizare ale

autorităților maghiare din dubla monarhie austro-ungară înainte de Primul Război Mondial
a creat o sensibilitate remarcabilă referitoare la nevoile comunităților minoritare dintr-un
stat național. Actul de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 este caracterizat de această
[1] OHCHR, Handbook by the United Nations Special Rapporteur on minority issues, Office of the
High Commissioner for Human Rights United Nations, Geneva, 2017, p. 16.
[2] H. ALIDOU et al., Optimizing Learning and Education in Africa: The Language Factor,
Stock-taking Review on Mother-Tongue and Bilingual Education in sub-Saharan Africa, Association

for the Development of Education in Africa. Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit,
Paris, 2006.
[3] UNESCO, Improving the Quality of Mother Tongue-based Literacy and Learning: Case Studies
from Asia, Africa and South America, Bangkok, 2008.

[4] UNESCO, EFA Global Monitoring Report 2014: Teaching and Learning, Paris, 2014.
empatie, prevăzând ca principiu fundamental „la alcătuirea noului Stat român [...]:
1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va
instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său [...]”.
Tratatul pentru ocrotirea minorităților sau Capitolul I din „Tratatul dintre principalele
puteri aliate și asociate și România” din 9 decembrie 1919 în privința educației a prevăzut
dreptul etnicilor maghiari „de a înființa, de a conduce și de a controla, pe proprie cheltuială
[...] școli și alte stabilimente de educațiune, cu dreptul de a întrebuința în mod liber limba
lor în ele [...]” și obligația statului ca pentru aceștia, în cazul educației publice, să asigure
„ca în școlile primare instrucțiunea să fie dată în limba” lor maternă, cu stipulațiunea că
acest lucru „nu va împiedica guvernul român de' a face obligator învățământul limbei
române” în școlile cu predare în limba maghiară. Bugetul acordat pentru predarea în limba
maghiară trebuia să fie proporțională cu procentul etnicilor maghiari din societate[1].
Comunităților locale maghiare din Ținutul Secuiesc art. 11 din tratat a asigurat autonomie,
adică drepturi comunitare, colective în problemele școlare: „România primește să dea, sub
controlul Statului român, comunităților Secuilor și Sașilor din Transilvania, autonomia
locală în ceea ce privește chestiunile religioase și școlare”.
Angajamentele din rezoluțiunea de la Alba Iulia și din Tratatul pentru ocrotirea mino-
rităților au fost respectate numai parțial în perioada 1918-1940, cu efecte dezastruoase
asupra educației în limba maghiară și instituțiile educaționale cu predare în limba ma-
ghiară aflate în proprietatea bisericilor și comunităților maghiare ori aflate în proprietate
publică. Pe teritoriile intrate sub autoritatea României (Transilvania istorică, o parte din
Banat și Partium), în 1919, 72% din instituțiile educaționale au fost de caracter religios sau
comunitar, 28% fiind finanțate de stat. În 44,7% din aceste instituții, limba de predare a
fost limba română, iar în 48,4% educația s-a desfășurat în limba maghiară[2].
Demersurile efectuate de autoritățile române după Primul Război Mondial au avut ca
efect direct restrângerea educației în limba maghiară. Prima lovitură a fost reforma
agrară[3] din 1921, care în Transilvania a rezultat în exproprierea bisericilor și fundațiilor –
[1] Art. 9: „Supușii români aparținând minorităților etnice, de religiune sau de limbă, se vor bucură
de acelaș tratament și de aceleași garanții de drept și de fapt ca și ceilalți supuși români. Vor avea
mai ales drept egal de a înființa, de a conduce și de a controla, pe proprie cheltuială, instituțiuni de
binefacere, religioase sau sociale, școli și alte stabilimente de educațiune, cu dreptul de a întrebuința
în mod liber limba lor în ele și de a-și exercita liber religiunea lor”.
Art. 10: „În materie de învățământ public, guvernul român va acorda, în orașele și județele unde
locuește o proporție considerabilă de supuși români de altă limbă decât limba română, înlesniri
potrivite spre a asigura ca în școlile primare instrucțiunea să fie dată în limba lor proprie copiilor
acestor supuși români. Această stipulațiune nu va împiedica guvernul român de' a face obligator
învățământul limbei române în zisele școli.
În orașele și județele unde locuește o proporție considerabilă de supuși români cari aparțin
minorităților etnice, de religiune sau de limbă, se va asigura acestor minorități o parte echitabilă la
folosința și împărțirea sumelor ce ar putea fi atribuite din fondurile publice prin budgetul Statului,
budgetele municipale sau altele, pentru scopuri de educațiune, de religiune, sau de caritate”.
[2] S. BÍRÓ, Kisebbségben és többségben. Románok és magyarok 1867-1940, Pro-Print Könyvkiadó,
Csíkszereda, 2002, p. 351, în A. GIDÓ, Oktatási intézményrendszer és diákpopuláció Erdélyben 1918-

1948 között, Cluj-Napoca, Societatea Muzeului Ardelean, 2013, p. 20.
[3] Legea din 30.07.1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.
Textul actului a fost publicat în M. Of. nr. 93 din 30.07.1921.

care au fost principalele susținători financiari ai instituțiilor de educație cu predare în limba

maghiară – de toate imobilele esențiale pentru susținerea financiară a școlilor[1].
Intenția legiuitorului se evidenția și în Constituția din 1923[2], care, în pofida angaja-
mentelor din rezoluțiunea de la Alba Iulia și din Tratatul pentru ocrotirea minorităților, nu
a prevăzut drepturi minoritare. Constituția, în loc să recunoască existența minorităților
naționale, ori dreptul acestora la identitate etnică ori națională diferită de cea română, a
folosit în repetate rânduri sintagma „[r]omânii, fără deosebire de origină etnică, de limbă
sau de religie”[3]. Numai o prevedere generală de nediscriminare s-a regăsit în cadrul art. 5
al Constituției: ”[r]omânii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se
bucură de libertatea [...] învățământului [...] și de toate libertățile și drepturile stabilite prin
legi”, din care nu se putea deduce dreptul la educație în limba maternă.
Primele legi, care au reglementat sistemul educațional din România Mare, au fost
Legea pentru învățământul primar al statului din 26 iulie 1924[4] și Legea asupra învăță-
mântul particular din 22 decembrie 1925[5]. Acestea, pe lângă faptul că au reglementat
posibilitatea educației în limba maghiară[6], au creat un sistem discriminatoriu, care a
obligat copii din familii cu limba maternă maghiară să se înscrie în școli cu predare în limba
română și a facilitat colonizarea zonelor locuite de minorități de cadre didactice aparținând
majorității.
Legea a interzis unei categorii de etnici maghiari să se înscrie în școli cu predare în limba
lor maternă, creând astfel categoria cetățenilor minoritari de origine română, „care și-au
pierdut limba maternă”. Conform legii, aceștia au fost „datori să-și instruiască copiii numai
[1] Art. 6: „Se expropriază în întregime:

a) toate proprietățile rurale și extravilanele urbane aparținând tuturor persoanelor juridice, care
urmăresc satisfacerea unui interes public ca: corporațiuni, fundațiuni, instituțiuni, biserici, mănăstiri,
capitaluri, universități, școli, spitale, județe, comune, etc. […]
b) Pământul folosit prin embatic, plantat sau nu (emphyteuzis), precum și acela ținut de săteni cu
arendă cel puțin 5 ani neîntrerupt dacă aceștia își vor fi construit pe el case, sălașuri, mori, de apă
primitive (rustice), joagăre, sau vor fi făcut plantațiuni de vii sau pomi roditori, exproprierea
făcându-se în folosul lor.
Taxaliștii și jilerii beneficiază de același drepturi;
c) Pământul rural al absenteiștilor.
Absenteist în sensul legii de față este acela care de la 1 decemvrie 1918 până la depunerea legii
de față a lipsit din țară, fără a avea vreo însărcinare oficială în străinătate. Fac excepție proprietățile
rurale până la 50 jugăre”.
[2] Textul actului a fost publicat în M. Of. nr. 282 din 29.03.1923.
[3] A se vedea art. 5, 8, 28, 29, 119.
[4] Legea pentru învățământul primar al statului (Școale de copii, școale primare, școale și cursuri
de adulți, școalele și clasele speciale pentru copii debili și anormali educabili) și învățământul
normal-primar, M. Of. nr. 1010 din 26.07.1924.
[5] M. Of. nr. 283 din 22.12.1925
[6] Art. 7 parag. 2: „În comunele cu populație de altă limbă decât limba română, Ministerul
Instrucțiunii Publice va înființa școale primare cu limbă de predare a populației respective, în aceeași
proporție ca și în comunele românești. În aceste școale studiul limbii române va fi însă obligatoriu în
numărul de ore stabilit prin regulament”.
la școalele publice sau particulare cu limba romană de predare”[1]. Această reglementare

a deschis poarta abuzurilor împotriva exercitării dreptului la educație în limba maternă.
Excluderea cetățenilor aparținând acestei categorii a minorităților de la dreptul la instruire
în limba lor maternă, invocând prezumția originii române, a devenit o modalitate legală în
mâinile autorităților pentru orchestrarea asimilării masive a copiilor cetățenilor de etnie
maghiară și pentru reducerea efectivului elevilor înscriși în școlile primare maghiare.
Această strategie a fost aplicată și în cazul școlilor particulare. Legea asupra învăță-
mântul particular din 22 decembrie 1925, în cadrul art. 34, în mod similar a prevăzut că
„Limba de predare în școalele particulare, frecventate de elevi ai căror părinți sunt de
origină română, este limba Statului”. Practica judiciară a interpretat sintagma origine
română în baza unor criterii obiective, cum ar fi religia ori numele unui părinte, ignorând
dreptul la identitate, ca autodeterminare subiectivă. Chiar și în cazuri în care numai unul
dintre părinți a fost de religie greco-catolică ori a avut nume de familie de origine română,
indiferent de dorința părinților ori de limba maternă a copilului, instanțele judecătorești
au interzis înscrierea copilului în școli cu predare în alte limbă decât limba statului.
Curtea de apel din Târgu Mureș, prin Hotărârea nr. 344/1924, în mod expres recu-
noaște intenția de asimilare a minorităților de origine română: „Considerând, ca legea
învățământului primar din 26 Iulie 1924, prin art. 8 prevede, că cetățenii de origine româ-
nească, cari și-au uitat limba maternă, fiind maghiarizați — e vorbă în speță de un cetățean
din Ardeal — sunt obligați, să-și înstruiască copii în școli cu limbă de predare română... din
aceste texte rezultă, ca legiuitorul a înțeles, să se readucă la neamul românesc descendenții
românilor desnaționalizați de opresori”[2].
Interzicerea educației în limba maternă a copiilor maghiari de origine română a fost
prevăzută nu numai ca o obligație părintească de a-și înscrie copii în școli române, ci și ca
o obligație a școlilor cu predare în limba minorităților de a nu primi acești copii. Articolul
44 al Legii asupra învățământul particular din 1925 a stipulat că „[d]acă într’o școală de
copii mici (grădină de copii) particulară sunt admiși și copii de origină română, învăță-
mântul se va face numai în limba română. În școalele de copii mici, frecventate numai de
copii ai căror părinți aparțin minorităților, lecțiunile se vor face în limba maternă a
copiilor. Se vor face însă intuiții și conversații și în limba română o oră pe zi”. Părinții
maghiari care și-au înscris copii lor de origine română în școli particulare cu predare în
limba maternă a copilului au fost sancționați cu amenzi considerabile[3].
Predarea în limba maghiară a mai fost interzisă în școlile particulare evreiești[4], ceea
ce a cauzat o provocare majoră pentru comunitatea evreiască din Transilvania, fiindcă în
mai multe școli evreiești cu predare în limba maghiară, până la acel moment, nici cadrele
[1] Art. 8 din Legea pentru învățământ primar al statului: „Cetățenii de origine română, care și-au
pierdut limba maternă sunt datori sa-și instruiască copiii numai la școalele publice sau particulare cu
limba română de predare”.
[2] L. NAGY, A kisebbségek alkotmányjogi helyzete nagyromániában, Minerva Irodalmi és Nyomdai
Műintézet R.-T., 1944, p. 67.

[3] A se vedea art. 25-35 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924.
[4] Art. 36 din Legea asupra învățământul particular din 22 decembrie 1925: „În școalele
particulare evreești, limba de predare este limba română sau limba evrească”.
didactice și nici elevii nu au cunoscut limba română sau limba „evreiască”.[1] Acest demers
al legiuitorului însă nu a fost fără precedent, fiindcă au mai existat încercări și înainte
vizând excluderea limbi maghiare din școlile evreiești. De exemplu, în 1922 Directoratul
General Cluj a publicat un ordin privind interzicea utilizării limbii maghiare ca limbă de
predare în școlile evreiești[2]. Nici în școlile particulare conduse de ordine călugărești și
congregații școlare recunoscute nu se putea folosi limba maghiară[3].
Intenția de asimilare a legii reiese și din faptul că a prevăzut necesitatea înființării
grădinițelor în special în localitățile populate de minorități, precum și din modul în care a
stabilit un efectiv de elevi mai scăzut pentru înființarea școlilor și claselor cu predarea în
limba română decât pentru constituirea unităților de învățământ sau formațiunilor cu
predare în limba maghiară. Astfel, în cazul grădinițelor, chiar dacă art. 48 al Legii pentru
învățământul primar din 1924 a prevăzut, într-o manieră generală, că „[ș]coalele de copii
mici se vor înființa oriunde se va simți nevoie.”, art. 93 din norma de aplicare a legii a
stabilit, fără rețineri, că este nevoie de înființarea grădinițelor „[...] de preferință în
localitățile cu populație de origine română, care și-a pierdut limba maternă […]”[4]. La
nivelul educației primare[5], art. 65 din lege a prevăzut un tratament diferențiat în privința
înființării școlilor cu predare în limba română în localitățile cu populație minoritară,
stabilind că nu trebuie luat în considerare efectivul minim prevăzut de lege (60 de copii
pentru clasele I-IV și 40 de copii pentru clasele V-VIII)[6].
Învățământul primar pentru adulți[7] și pentru analfabeți ori neabsolviți ai învățământu-
lui primar între vârsta de 12-18 de ani[8] se putea desfășura, conform legii, numai în limba
română.
[1] A. GIDÓ, Două decenii: evreii din Cluj în perioada interbelică, Ed. Institutului pentru Studierea
Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2014, p. 203.

[2] Új Kelet 13 iunie 1922. 126, Magyar Nép 24 iunie 1922. 25, în A. GIDÓ, Două decenii: evreii din
Cluj în perioada interbelică, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,
Cluj-Napoca, 2014, p. 204.
[3] Art. 37 din Legea asupra învățământul particular din 22 decembrie 1925: „Școalele particulare
conduse de ordine călugărești și congregații școlare recunoscute vor avea limba de predare limba
română”.
[4] L. NAGY, op. cit., p. 122.
[5] Conform art. 56 din Legea pentru învățământul primar din 1924, „[ș]coala primară cuprinde
șapte clase, de câte un an fiecare”.

[6] Art. 65 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924: „În fiecare comună
urbană și rurală se vor înființa atâtea scoale câte sunt necesare, spre a da instrucțiune tuturor copiilor
în vârstă de școală (între 7-16 ani), socotindu-se câte 60 școlari de sală de clasă și învățător pentru
clasa I-IV și 40 școlari de sală de clasă și învățător pentru clasa V-VII primară. [...] În localitățile cu
populațiuni minoritare în cari se va găsi un număr apreciabil de copii de origină română, în vârstă de
școală, se va putea înființa o școală cu limba de predare română”.
[7] A se vedea art. 81 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924: „Învăță-
mântul în școalele și cursul de adulți se va preda în limba română”.

[8] A se vedea art. 89 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924: „Frecven-
tarea cursurilor de adulți este obligatorie și gratuită atât pentru tinerii neștiutori de carte, cât și
pentru cei cari n’au absolvit învățământul primar. Această obligativitate se împune tinerilor de la
vârstă de 12 până la 18 ani împliniți. Sunt scutiți de restul anilor obligatorii acei, cari vor fi absolvit
mai înainte învățământul primelor patru clase primare […]”.
Învățământul în limba maternă fusese exclus și în cazul orbilor și surdomuților

aparținând minorităților naționale[1].
În strategia de colonizare a zonelor cu populații minoritare a fost inclusă încurajarea
învățătorilor proveniți din afara zonelor cu populație semnificativă minoritară să se mute
în aceste zone. Legea le-a acordat o primă de deplasare, 50% spor la salariu, teren și alte
beneficii considerabile[2].
Disciplinele Istoria României și Geografia României puteau fi predate numai în limba
statului, iar limba română a devenit disciplină obligatorie, indiferent de limba de predare
a școlii[3].
Cadrele didactice din școlile publice cu predare în limba maghiară au fost obligate să
promoveze examene de limba română[4], iar cele din școlile private, pe lângă examenul de
limbă, au mai fost obligate să promoveze și examene la istoria Românilor, geografia Româ-
niei și Constituția statului, tot în limba română. Aceste condiții diferențiate și umilitoare au
rezultat în concedierea masivă a cadrelor de etnie maghiară și apoi la închiderea multor
instituții educaționale cu predare în limba maghiară, forțând copii maghiari în școli publice
cu predare în limba română[5].
Prevederile și practicile privind învățământul secundar au fost și mai restrictive în
privința educației etnicilor maghiari în limba lor maternă. Legea pentru învățământul
secundar din 15 mai 1928[6] a stipulat că educația în limba maghiară este permisă numai
în acele regiuni în care populația maghiară este majoritară.
[1] A se vedea art. 192 din Metodologia de aplicare a Legii pentru învățământul primar al statului
din 1924: „Învățământul în școalele de orbi și surdomuți se predă în limba română”.

[2] A se vedea art. 159 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924: „Membrii
corpului didactic primar și normaliștii, cari nu sunt originari din județele de mai jos și cari vor merge
să funcționeze în județele: Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureș, Odorheiu, Ciuc, Trei-Scaune, Mureș-
Turda, Turda-Arieș, Hunedaoră, Vijnița, Vașcăuți, Coțmani, Zastavna, Hotin, Tighina, Cetatea Albă,
Ismail, Durostor și Caliacra, vor lua angajamentul, că vor servi cel puțin 4 ani la școalele din aceste
județe, vor primi pentru tot timpul, cât vor funcționa la aceste școale, un spor de leafă de 50 la sută,
termenele de gradație li se vor socoti din 4 în 4 ani, iar stagiul cerut de art. 118, 119 și 120 pentru
înaintări, li se va reduce cu un an.
Acestor învățători li se vor acorda o primă de deplasare, egală cu trei ori salariul lunar, cu
accesoriile, la cei căsătoriți, și cu de două ori la cei necăsătoriți.
Învățătorilor cari își iau angajamentul, că se fixează pentru totdeauna în localitățile de mai sus,
termenele de gradație se vor socoti din 3 în 3 ani, și vor putea primi și un lot de colonizare de 10
hectare din cele disponibile. […]”.
[3] A se vedea art. 39 din Legea asupra învățământul particular din 22 decembrie 1925: „Oricare
ar fi limba de predare a unei școale particulare, limba română, istoria României și geografia României
se vor preda în limba română în toate școalele de orice grad și categorie începând din clasa III-a
primară, în numărul de ore stabilit prin regulament”.
[4] A se vedea art. 31 din Regulamentul pentru aplicarea Legii pentru Statutul funcționarilor
publici din 3 noiembrie 1923.

[5] A se vedea art. 16 din Legea asupra învățământul particular din 22 decembrie 1925.
[6] Textul normei a fost publicat în M. Of. nr. 105 din 15.05.1928.
În regiunile cu populație majoritară română, limba maghiară putea figura numai ca

obiect de studiu facultativ, iar nu ca limba de predare a celorlalte materii[1]. În regiunile cu
majoritate maghiară, se putea organiza secții cu predare în limba maghiară în cadrul
liceelor de stat. Limba română, istoria Românilor, geografia României și instrucțiunea
civică au rămas să fie predate numai în limba română[2].
Legea, într-o manieră discriminatorie, a tratat diferențiat școlile secundare confesio-
nale române și maghiare. Astfel, conform art. 137, „[ș]coalele secundare confesionale
române din Brașov, Blaj și Beiuș, se bucură de toate drepturile conferite prin prezenta lege
școalelor secundare publice”, iar cele maghiare au fost obligate să se conformeze unor
criterii suplimentare. Faptul că în anii școlari 1921/1922-1928/1929 în Transilvania, dintre
cele 130 de școli secundare de stat, doar într-un singur gimnaziu din Timișoara s-a
desfășurat predarea în limba maghiară și încă un liceu și două gimnazii au avut secții cu
predare în limba maghiară[3], evidențiază că diferențierea educației private în limba
maghiară de educația de stat a afectat întreaga comunitate maghiară din Transilvania.
Accesul elevilor de etnie maghiară la învățământul universitar a fost limitat grav de
efectul legii bacalaureatului din 8 martie 1925[4]. Conform prevederilor acestei legi, elevii
maghiari din școlile particulare cu predare în limba maghiară au fost obligați să promoveze
aceleași examene de bacalaureat în limba română ca și elevii care au studiat în limba
română. Disciplinele de examen au fost următoarele: Limba și literatura română, Geogra-
fia României, Istoria României, Instrucțiunea civică, Limba și literatura franceză, Științele
naturii și două discipline desemnate în fiecare an de Ministerul educației. Chiar dacă legea
a prevăzut că la cele două discipline desemnate de Ministerul educației examenele se
susțin în limba de predare, această prevedere nu s-a aplicat în practică[5]. Rezultatele
elevilor maghiari la examenele de bacalaureat au fost devastatoare, împiedicând formarea
intelectualilor maghiari din România. Datorită acestor elemente discriminative, în perioa-
da 1925-1927 rata de promovare a examenului de bacalaureat nu a depășit 40% în rândul
elevilor înscriși în școli confesionale cu predare în limba maghiară[6].
[1] A se vedea art. 10 din Legea pentru învățământul secundar din 15.05.1928: „Învățământul în
școalele secundare de Stat se predă în limba română. Alte limbi decât cea română pot figura în
programele de învățământ, numai ca obiecte de studiu, iar nu ca limba de predare pentru alte
materii. În școalele cu populație minoritară importantă va putea figura în programa de învățământ,
ca obiect de studiu facultativ și limba minoritară respectivă”.
[2] Ibidem, art. 11: „În regiunile cu populațiune minoritară în număr precumpănitor se vor putea
înființa, în condițiunile prevăzute la art. 7 și 8 pe lângă liceele de Stat, secțiuni în cari învățământul să
se predea în limba minorității respective. În aceste secțiuni vor fi primiți numai elevi de aceeași națio-
nalitate și a căror limba maternă este aceeași cu limba de predare a secțiunii respective [...] Oricare
ar fi limba de predare a secțiunii minoritare, limba română, istoria Românilor, geografia României și
instrucțiunea civică se vor preda obligatoriu în limba română”.
[3] Statistica Învățământului din România pe anii școlari 1921/22-1928/29, Ministerul Instruc-
țiunii, al Cultelor și Artelor, București. 1931, p. 148, 112, 208.

[4] M. Of. nr. 54 din 08.03.1925.
[5] L. NAGY, op. cit., p. 126.
[6] A se vedea G.A. DIMA, Școala secundară în lumina bacalaureatului, București 1928, p. 49,
tabelul: Rezultatele bacalaureatului la școalele minoritare din Ardeal pe ani și confesiuni, în L. NAGY,
op. cit., p. 127.
Înființarea școlilor normale pentru pregătirea cadrelor didactice a fost prerogativa

exclusivă a statului[1], însă școlile normale particulare care au funcționat neîntrerupt și
înainte de 1 decembrie 1918 puteau funcționa și în viitor[2]. Limba predării în școlile
normale de stat a fost în mod exclusiv limba română[3]. Chiar dacă legea a prevăzut că „[î]n
școalele normale în cari var fi elevi ai unei minorități, în proporție de cel puțin 20% se va
preda pentru aceștia, în mod obligatoriu și limba lor maternă în așa fel ca să poată preda
în această limbă; de asemenea și religia”[4], deoarece din rândul minorităților prea puțini
au ales să se înscrie în instituțiile de stat, acest lucru nu s-a întâmplat în practică
niciodată[5]. Preoții români din Ardeal, Bucovina și Basarabia au beneficiat de posibilitatea
reintrării în învățământ, însă, în mod discriminatoriu, clericii aparținând altor etnii nu[6].
Legea pentru organizarea învățământului Agricol și casnic de gradul I și II și de
popularizare din 1929[7] a prevăzut că învățământul agricol de toate gradele este îndrumat,
condus și controlat de Ministerul Agriculturii[8]. Educația în limba maghiară era permisă cu
condiția predării disciplinelor limba română, istoria patriei, geografia României și noțiunile
de drept în mod exclusiv în limba română[9]. Este de menționat că, în pofida acestei posi-
bilității legale, în învățământul agricol nu s-a predat în limbile minorităților în nicio insti-
tuție de stat[10]. În urma modificării regulamentului pentru punerea în aplicare a noii Legi
pentru organizarea învățământului agricol mediu, inferior și de popularizare din 1938 prin
[1] Art. 8 din Legea asupra învățământul particular din 22 decembrie 1925.
[2] Art. 113 din Legea asupra învățământul particular din 22 decembrie 1925.
[3] Art. 201 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924.
[4] Art. 201 parag. 5 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924.
[5] L. NAGY, op. cit., p. 130.
[6] A se vedea art. 227 din Legea pentru învățământul primar al statului din 26.07.1924: „Preoții
români, cari au funcționat ca învățători la școalele române din Ardeal, Bucovina și Basarabia și s'au
retras din învățământ în timpul dela 1918 până astăzi, pot reintra în învățământ cu toate drepturile
câștigate, în timp de 2 ani dela promulgarea acestei legi, pe baza avizului consiliului permanent și al
inspectoratului regiunii în care au funcționat. […]
Preoții români din toată țara, absolvenți ai seminariilor superioare, cari n'au examenul de
capacitate de învățător, pot trece acest examen și intra în învățământ în aceleași condițiuni ca și
normaliștii. […]”.
[7] M. Of. nr. 169 din 02.08.1929.
[8] Art. 1 din Legea pentru organizarea învățământului Agricol și casnic de gradul I și II și de
popularizare: „Învățământul agricol de toate gradele și de toate specialitățile se îndrumează, se

conduce și se controlează de Ministerul Agriculturii și domeniilor și funcționează conform dispo-
zițiunilor prezentei legi”.
[9] Art. 10 din Legea pentru organizarea învățământului Agricol și casnic de gradul I și II și de
popularizare: „În regiunile locuite de cetățeni români, aparținând unor minorități etnice, învăță-
mântul agricol se poate preda și în alte limbi, decât cea română, cu condiția, ca Limba Română, Istoria
Patriei, Geografia României și noțiunile de drept să se predea obligatoriu în școalele de Stat în limba
română. În școalele particulare cu limba minoritară se va preda în limba română: Geografia
României, Limba Română și noțiunile de drept”.
[10] A se vedea V. POPA, Învățământul agricol de toate gradele din Ardeal, Banat și Părțile Ungu-
rene, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureș 1918-1928 II, p. 1057-1094.

decretul regal[1], disciplinele limba română, geografia și istoria României, precum și

noțiunile de drept puteau fi predate numai de profesori etnici români[2].
În mod similar, învățământul comercial secundar[3] a fost îndrumat și supravegheat de
stat[4]. În școlile publice s-a predat în mod exclusiv în limba română, iar limba maghiară
putea figura numai ca obiect de studiu, și nu ca limbă de predare[5]. În școlile private cu
predare în limba maghiară, disciplinele Limba română, Istoria românilor, Geografia și
Științele juridico-economice au fost predate, în mod obligatoriu, în limba română[6]. În anul
școlar 1926-1927, în Transilvania educația comercială secundară s-a desfășurat în 28 de
școli din care niciuna nu a fost cu predare în limba maghiară și numai una a avut secție
maghiară[7].
În anul școlar 1926-1927, din cele 36 de școli industriale din Transilvania nu a existat
nici una cu predare în limba maghiară ori cu secție maghiară[8]. Regimul juridic al învăță-
mântului industrial secundar a fost reglementat în mod similar cu învățământul comer-
cial[9], limitând educația în limba maghiară la oportunitatea școlilor private. Pe lângă acest
aspect discriminativ, legea a mai prevăzut înființarea căminelor pentru ucenici, însă în
acestea au fost primiți numai etnicii români[10]. Regulamentul de funcționare a școalelor
de învățământ industrial pentru băieți[11] nu a mai permis educația în limba maghiară nici
în școlile susținute de privați și biserici.
În privința finanțării instituțiilor educaționale confesionale cu predare în limba maghia-
ră, în care a fost înscrisă marea majoritate a elevilor maghiari, care au avut posibilitatea
legală să învețe în limba maternă, reținem că aceste instituții – conform unui studiu
[1] M. Of. nr. 6 din 08.01.1938.

[2] Punctul f) din Decretul regal din 03.01.1938: „Cursurile de limba și literatura română, de istorie
și geografie și de noțiuni de drept să fie predate în limba română și numai de profesori români, și
recunoscuți de minister ca fiind bine calificați pentru predarea acestor materii”.
[3] Legea de organizare a învățământului comercial secundar, publicată în 01.04.1936 în
Monitorul Oficial.
[4] Art. 5: „Îndrumarea și supravegherea generală a învățământului comercial secundar sunt în
sarcina Statului, care le exercită prin Ministerul Instrucțiunii”.

[5] Art. 8: „Învățământul în școalele comerciale de Stat se predă în limba română. Alte limbi decât
cea română pot figura în programele de învățământ numai ca obiecte de studii, iar nu ca limba de
predare pentru alte materii”.
[6] Art. 9: „În școalele minoritare care vor funcționa conform prevederilor legii învățământului
secundar, limba română, istoria românilor, geografia, științele juridico-economice se vor preda
obligatoriu numai în limba română”.


[9] A se vedea Legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor, M. Of. nr. 99 din
30.04.1936.
[10] Art. 86: „Condițiile care se cer pentru ca ucenicul să fie înscris la concursul de admitere în cămin
sunt: [...] c) Să fie copil de român [...]”.

[11] M. Of. nr. 123 din 31.05.1938.
publicat în 1937[1] – nu au beneficiat de finanțarea de 14% din bugetul autorităților locale[2]

și nici salariile angajaților acestor instituții nu au fost suportate din bugetul de stat[3]. Astfel,
asumările făcute de statul român prin ratificarea Tratatului pentru ocrotirea minorităților
din 1919[4] nu au fost respectate în privința asigurării unei părți echitabile din bugetul pu-
blic pentru nevoile educaționale ale minorității maghiare. Consecința acestui regim a fost
că cetățenii de etnie maghiară au fost nevoiți să plătească de două ori pentru susținerea
educației: pe de o parte, prin taxe prevăzute de lege pentru educația de stat, iar, pe de altă
parte, prin cotizare la bisericile maghiare, care au asigurat organizarea sistemului edu-
cațional în limba maghiară.
Sub imperiul dictaturii regale, prin Decretul-lege pentru reorganizare Direcțiunii Mino-
rităților din 04.05.1938[5] s-a înființat pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, Comisa-
riatul General pentru Minorități. Regulamentul de funcționare al Comisariatului a fost
stabilit prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1750 din august 1938. Jurnalul Consiliului de
Miniștri nr. 1750/bis din aceeași dată a prevăzut principiile care stau la baza activității
Comisariatului. Decretul-lege împreună cu jurnalele au intrat în opinia publică sub denu-
mirea „statut minoritar”[6]. Conform juristului expert din Cluj, Mikó Imre, intenția adevă-
rată a legiuitorului a fost mai degrabă una diplomatică. Pe de o parte, drepturile minoritare
din statutul minoritar au fost prevăzute în Jurnalul Consiliului de Miniștri, ceea ce a însem-
nat că în sensul Constituției au fost lipsite de putere de lege. Pe de altă parte, după ce
reglementările statutului au apărut în Monitorul Oficial, cenzura nu a permis publicarea
acestora în presa din România pentru o vreme îndelungată, iar presa străină a luat cunoș-
tință de existența acestuia neîntârziat din comunicatul de presă al Guvernului român.
Jurnalul a cuprins cele mai importante revendicări ale comunității maghiare în privința
drepturilor educaționale. Astfel, acesta a recunoscut dreptul cetățenilor de etnie maghiară
să organizeze școli particulare și confesionale; a asigurat cota-parte de 14% din bugetul
autorităților locale pentru instituțiile private și confesionale ale comunității maghiare; a
[1] M. BÖLÖNI, K. ÜRMÖS, Kisebbségi Jogélet, 1937 (1. évfolyam, 1-9. szám)1937 / 3-4. szám, A
14%-os iskolai segély és a magyar felekezeti iskolák.

[2] A se vedea Decretul-lege nr. 3138 din 23.07.1919 pentru înființarea și organizarea comitetelor
școlare și regulamentul pentru organizarea comitetelor școlare de pe lângă școalele primare; Legea
pentru organizarea și funcționarea Ministerului Instrucțiunii publice și al Cultelor din 01.07.1930;
Regulament pentru aplicarea legii privitoare pe Casa Școalelor și a Culturii Poporului din 30 martie
1931.
[3] L. NAGY, op. cit., p. 141.
[4] Art. 10: „În materie de învățământ public, guvernul român va acorda, în orașele și județele
unde locuește o proporție considerabilă de supuși români de altă limbă decât limba română, înlesniri
potrivite spre a asigura ca în școlile primare instrucțiunea să fie dată în limba lor proprie copiilor
acestor supuși români. Această stipulațiune nu va împiedica guvernul român de' a face obligator
învățământul limbei române în zisele școli.
În orașele și județele unde locuește o proporție considerabilă de supuși români cari aparțin
minorităților etnice, de religiune sau de limbă, se va asigura acestor minorități o parte echitabilă la
folosința și împărțirea sumelor ce ar putea fi atribuite din fondurile publice prin budgetul Statului,
budgetele municipale sau altele, pentru scopuri de educațiune, de religiune, sau de caritate”.
[5] M. Of. nr. 101 din 04.05.1938.
[6] I. MIKÓ, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai története 1918. dec. 1-től 1940.
aug. 30-ig, Budapest, 1941, p. 208.

aprobat solicitările deja existente privind înzestrarea școlilor cu dreptul de publicitate, în

temeiul căruia acestea puteau să emite diplome recunoscute de stat; a introdus principiul
conform căruia, numai părinții pot decide asupra etnicității copilului, precum și în privința
școlii în care acesta își va efectua studiile; a statuat că examinatorii din comisiile de baca-
laureat la disciplinele învățate în limba maghiară trebuie să cunoască această limbă.
Jurnalul, lipsit fiind de putere legală, nu a putut produce efecte majore, întrucât dispozițiile
contrare ale legilor au rămas în vigoare, iar beneficiile Jurnalului puteau fi restricționate
chiar și prin ordonanțele comandanților[1]. Totuși, în urma intrării în vigoare a Jurnalului, a
încetat analiza numelor pentru dovedirea originii române a copiilor maghiari[2].
Menționăm că nici cu ocazia intrării în vigoare a Constituției din 27 februarie 1938 nu
s-a considerat oportun introducerea drepturilor minoritare în legea fundamentală a sta-
tului, ci, dimpotrivă, art. 19 parag. 2 al Constituției a stabilit caracterul național al bisericilor
ortodoxe și greco-catolice și „întâietatea” acestora[3], ceea ce a reprezentat o discriminare
vădită a mai multor comunități religioase din stat. În mod îngrijorător, primul paragraf din
art. 27 a precizat că în cazul funcțiunilor și demnităților publice numai cetățenii români
sunt admisibile „ținându-se seama de caracterul majoritar și creator de Stat al Națiunii
Române”[4]. Codificatorii Constituției au nominalizat cetățenii de alte etnii numai la enu-
merarea datoriilor cetățenilor, nestabilind niciun drept minoritar. Limba română a rămas
unica limbă oficială a statului[5].
3.1.1. Educația universitară în perioada 1918-1944

Noul stat român a decis înlăturarea educației în limba maghiară și românizarea totală
a universității din Cluj la primul moment posibil. Articolul 1 al Legii pentru transformarea
Universității Maghiare din Cluj în Universitate românească[6], intrat în vigoare chiar înainte
de tratatul de pace de la Trianon, a prevăzut că „Universitatea maghiară din Cluj se
transformă pe ziua de 1 Octomvrie 1919 în Universitate românească”. În urma acestei legi,
numai la departamentul de Literatură maghiară – în cadrul Universității regale Ferdinand
I din Cluj –, și în cadrul teologiilor protestante și romano-catolice se mai putea studia în
limba maghiară la nivel universitar în România în perioada 1919-1944[7].
[1] I. MIKÓ, op. cit., p. 212.

[2] I. MIKÓ, op. cit., p. 211.
[3] Art. 19 parag. 2 al Constituției din 1938: „Biserica ortodoxă creștină și cea greco-catolică sunt
biserici românești. Religia creștină ortodoxă fiind religia marei majorități a Românilor, biserica
ortodoxă este biserica dominantă în Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate fața de
celelalte culte”.
[4] Art. 27 parag. 1 al Constituției din 1938: „Numai cetățenii români sunt admisibili în funcțiunile
și demnitățile publice, civile și militare, ținându-se seama de caracterul majoritar și creator de Stat al
Națiunii Române”.
[5] Art. 94 al Constituției din 1938: „Limba română este limba oficială a Statului”.
[6] M. Of. nr. 126 din 23.09.1919.
[7] A se vedea art. 14 din Legea nr. 54 din 1928 pentru regimul general al cultelor: „Cultele pot
înființa, administra și controla instituțiuni culturale și de binefacere în marginile și potrivit dispozi-

țiunilor legilor privitoare la acest fel de instituțiuni”.
3.2. Perioada 1945-1989
În momentul în care Transilvania de Nord – teritoriu anexat de Ungaria în perioada

1940-1944 – a fost reanexat de România, această parte a României a dispus de o rețea
bogată de instituții educaționale cu predare în limba maghiară, incomparabilă cu cea din
așa-zisa Transilvania de Sud. Întrucât această rețea a fost înființată de Ungaria, autoritățile
române, în spiritul principiului restitutio in integrum și-au propus închiderea tuturor
instituțiilor educaționale maghiare care au fost înființate după cel de-al doilea arbitraj din
Viena, inclusiv Universitatea Ferenc József din Cluj-Napoca[1]. Procesul de românizare a
instituțiilor a fost oprit de generalul soviet Vinogradov la data de 12.11.1944 în numele
Comisiei Aliate de Control, care, invocând atrocitățile cauzate de puterile române întoarse
în Transilvania de nord, a îndepărtat administrația română și a instalat temporar admi-
nistrația militară sovietică. În acest context geopolitic a intrat în vigoare Legea nr. 86 din 6
februarie 1945 privind Statutul Naționalităților Minoritare[2]. Dispozițiile privitoare la
învățământ în limba maghiară au prevăzut în termeni generali toate revendicările ale
comunității maghiare în această privință, care în România Mare au fost respinse în mod
sistematic până la acest moment. Astfel, legea a prevăzut: educație în limba maghiară la
toate nivelurile conform necesității comunității[3]; corp didactic maghiar în școlile și secțiile
de stat cu predare în limba maghiară[4]; nediscriminarea între școlile particulare confe-
sionale române și maghiare[5]; examene – inclusiv bacalaureat – în limba în care elevilor li
s-a predat materia[6]; și nediscriminarea școlilor confesionale maghiare în ceea ce privește
finanțarea lor din bugetul de stat[7]. Pe lângă acestea, legea a mai prevăzut în mod
paradoxal că „[p]e lîngă Facultatea de Drept și cea de Litere și Filozofie de la Universitatea
din Cluj, se vor înființa catedre cu limba de predare maghiară și germană, după necesitați,
avându-se în vedere numărul studenților respectivi”. Caracterul contradictoriu al acestui
text legal consta în faptul că nu era nevoie de înființarea noilor catedre cu predare în limba
maghiară, ci numai de abținere în ceea ce privește închiderea Universității Ferenc József
cu predare în limba maghiară din Cluj-Napoca.
[1] G. VINCZE, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944-1948 között, Magyar Kisebbség,
1997, 1-2 sz., p. 393-412.
[2] M. Of. nr. 30 din 07.02.1945.
[3] Art. 18: „Statul Român asigură învățămîntul în limba maternă prin școlile de Stat primare,
secundare, superioare pentru naționalitățile conlocuitoare care posedă un număr suficient de școlari
solicitanți și cu excepția localităților unde școlile particulare confesionale corespund acestei nece-
sitați. Corpul didactic în școlile de Stat, sau secțiile lor, de altă limbă decât cea română va fi recrutat
de preferință din naționalitatea respectivă”.
[4] Ibidem.
[5] Art. 19: „Dispozițiunile ce se aplică școlilor particulare confesionale românești, se aplică și
școlilor particulare confesionale ale naționalităților”.

[6] Art. 20: „La examenele, inclusiv bacalaureatul, atît în școlile de stat, sau secțiile lor, de altă
limbă decât cea română, cât și în școlile particulare confesionale ale naționalităților respective, elevii
vor fi examinați în limba în care li s-a predat materiile în afară de cazul ca însuși elevul dorește să fie
examinat în limba română”.
[7] Art. 21: „Școlile particulare confesionale ale naționalităților se vor bucura de același sprijin
material al Statului, ca și școlile particulare confesionale românești”.

Raportul anexat Statutului de Ministrul naționalităților minoritare – Gheorghe

Vlădescu-Răcoasa – adresat Regelui Mihai, pe de o parte, recunoaște că minoritățile din
România sunt îndreptățite de aceste drepturi, iar, pe de altă parte, pretinde că aceste
drepturi ar fi existat și în trecut, împrăștiate în cuprinsul mai multor acte normative[1]. În
continuare, recunoaște că această reglementare reprezintă reacția statului român la
situația geopolitică în care se afla la momentul respectiv[2]. Menționăm că nici autoritățile
centrale și nici cele locale nu au atribuit putere legală acestei legi, astfel că acesta nu a fost
aplicată, dar nici abrogată, fiind în vigoare și în prezent.
Moștenirea rețelei educaționale maghiare din Transilvania de Nord și intervenția
militară și administrativă sovietică a creat un paralelism administrativ în domeniul
educației între școlile cu predare română și școlile cu predare maghiară. Acest paralelism
s-a manifestat în practică ca o autonomie educațională locală, în care supravegherea și
organizarea educației în limba maghiară la nivel local și regional a fost exercitată de
inspectorate maghiare. Această practică a fost recunoscută la nivel normativ prin Legea
nr. 936 din 23.11.1946. Autonomia educațională a făcut posibilă editarea manualelor și un
curriculum școlar special pentru școlile maghiare[3]. Efectul acestei autonomii a fost cel mai
vizibil în Transilvania de Sud, unde în perioada 1918-1944 posibilitatea învățământului în
limba maghiară a fost drastic restrânsă. Chiar dacă în urma reîntoarcerii cadrelor și
instituțiilor române în Transilvania de Nord, școlile maghiare au fost obligate să cedeze
imobilele pierdute deja odată după Primul Război Mondial, această perioadă de trei ani –
până la semnarea Tratatelor de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 – a fost considerată
ca fiind optimă în istoria educației maghiare din România. Presa contemporană a susținut
că toți copii maghiari au avut posibilitatea de a învăța în limba lor maternă.
Noua constituție din 1948 a regimului dictatorial de tip sovietic[4] din România, pentru
prima dată în istoria României moderne, a recunoscut drepturile minorităților la nivel
constituțional. În privința educației, art. 24 a prevăzut că „[î]n Republica Populară Română
se asigură naționalităților conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne și organizarea
învățământului de toate gradele în limba maternă […]”. Această garanție constituțională a
[1] „Proiectul acesta de lege nu face altceva decât grupează într-un tot unitar dispozițiile legale ce
recunosc drepturile și libertățile naționalităților în sânul Statului Român. El se găsește pe linia largei
și generoasei noastre înțelegeri față de toate popoarele pe care soarta le-a determinat să convie-
țuiască pe teritoriul Statului nostru. Începând cu Proclamația dela 1 Decemvrie 1918 la Alba Iulia și
continuând cu Tratatul Minorităților pe care l-am semnat în 1918, cu prevederile Constituției din 1923
și cu dispozițiile legale ale diferite autorități de resort învestite cu această competență, Statul Român
a înțeles să consfințească tradiționala noastră omenie populară și să înscrie în texte ocazionale
normele ce trebuiesc să ghideze în raporturile noastre ca Națiune majoritară cu celelalte naționalități
conlocuitoare, mai puțin numeric”.
[2] „Azi când politica României a căpătat un nou ritm și este pătrunsă de un spirit nou, promulga-
rea statutului juridic și politic al naționalităților conlocuitoare ale României apare ca o necesitate
evidentă impusă atât de situația internă, cât și de poziția internațională a țării și a Statului”.
[3] G. VINCZE, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944-1948 között, Magyar Kisebbség,
1997, 1-2 sz., p. 393-412.

[4] Regimul din perioada 1947-1989, cunoscut și sub denumirea „socialismul realmente existent”
sau capitalismul de stat; în limbajul uzual și potrivit scriitorilor de dreapta: comunismul.

educației în limba maghiară la toate gradele a fost paralelism stipulat și de următoarele

constituții din 1952[1] și 1965[2] ale acestui regim.
Însă, art. 27 a interzis cultelor religioase deschiderea ori întreținerea școlilor genera-
le[3], ceea ce a cauzat pierderea autonomiei relative și desființarea rețelei educaționale
maghiare bazate pe instituții școlare religioase. În mod similar, și acest aspect a fost păstrat
în constituțiile din 1952[4] și 1965[5]. În urma reformei educaționale din 1948[6] s-au
naționalizat 468 unități catolice, 531 reformate, 34 unitariene, 8 evanghelice și patrimoniul
acestora[7]. Clericii romano-catolici s-au dovedit cei mai rezistenți la demersurile statului.
Sub conducerea lui Áron Márton – episcopul romano-catolic de la Alba Iulia – au încercat
să plaseze cât mai mulți membrii ai structurii-umbrele ale organizațiilor catolice „Actio
Catolica” în instituții de învățământ. În următorii ani, atât episcopul, ceilalți clerici fideli
Vaticanului și oponenți față de ideea „Bisericii Catolice Naționale”, cât și preoții și cantorii
care au susținut slujbe în limba maghiară ori au susținut cauza educației în limba maghiară
în localitățile de ceangăi, au fost condamnați la închisoare cu acuzația anticomunismului și
iredentismului maghiar[8].
În baza legilor educației publice din perioada regimului dictatorial de tip sovietic (1948,
1968, 1978) am putea concluziona că posibilitatea la educație în limba maghiară la nivel
preuniversitar a fost garantată la toate nivelurile și formele.
Reforma educațională din 1948, în privința comunității maghiare, pe lângă altele, a
prevăzut învățământul în limba maternă la toate gradele, predarea limbii române de la
clasa I elementară[9], predarea obligatorie a limbii ruse de la clasa IV-a, unificarea manua-
lelor, cu promisiunea că, în școlile maghiare se va ține seama de caracterul specific al
[1] Art. 82: „În Republica Populară Română se asigură minorităților naționale folosirea liberă a
limbii materne, învățămîntul de toate gradele în limba maternă, cărți, ziare și teatre în limba maternă
[…]”.
[2] Art. 22: „În Republica Socialistă România, naționalităților conlocuitoare li se asigură folosirea
liberă a limbii materne, precum și cărți, ziare, reviste, teatre, învățămîntul de toate gradele, în limba
proprie […]”.
[3] Art. 27: „[…] Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau
întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului
cultului sub controlul Statului. […]”.
[4] Art. 84: „[…] Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate
religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățămînt general, ci numai școli speciale
pentru pregătirea personalului cultului […]”.
[5] Art. 30: „[…] Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate
religioasă nu poate deschide sau întreține alte instituții de învățămînt decît școli speciale pentru
pregătirea personalului de cult […]”.
[6] Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului, M. Of. nr. 177 din 03.08.1948.
[7] G. VINCZE, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1953, Szeged – Budapest,
1994, p. 69-70.
[8] A. ANDREESCU, L. NASTASĂ, A. VARGA, Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii
din România (1956-1968), în L. NASTASĂ (coord.), seria Diversitate etnoculturală în România,

Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, p. 34-35.
[9] Art. IV: „Învățământul naționalităților conlocuitoare se va face în școli de toate gradele, în
limba maternă, iar limba română se va preda începând din clasa I-a elementară”.
acestei forme de învățământ[1]. Reforma educațională din 1948 a mai stipulat transmiterea
atribuției stabilirii numărului studenților în universități și politehnici în competența
Ministerului Învățământului Public[2]. Acesta din urmă a devenit apoi un instrument impor-
tant în mâna statului pentru restricționarea educației în limba maghiară.
Legea învățământului nr. 11 din 13.12.1968[3], în mod similar, a prevăzut asigurarea
învățământului de toate gradele în limba proprie a naționalităților conlocuitoare[4]. Asigu-
rarea personalului didactic și manualelor[5] necesare învățământului în limbile naționali-
tăților conlocuitoare au căzut în responsabilitatea Ministerului Învățământului. Legea a
mai prevăzut dreptul elevilor de a susține în limba lor maternă probele la disciplinele pe
care le-au studia în această limbă[6].
Legea educației și învățământului nr. 28 din 21.12.1978[7] a dedicat un capitol întreg
pentru reglementarea educației în limba naționalităților conlocuitoare. Capitolul 3 al legii
a cuprins, printre altele, un articol de nediscriminare generală a tinerilor minoritari[8], a
stabilit că în unitățile administrativ-teritoriale locuite de populație minoritară se orga-
[1] Art. VI: „Învățământul elementar este de 7 ani și este gratuit. Învățământul pentru primele
patru clase elementare este general și obligatoriu. Pentru învățământul elementar, manualele vor fi
unice, iar programa școlară va da o largă desvoltare disciplinelor de bază: limba, literatura, istoria și
geografia națională, matematicile, științele naturii, educația fizică.
Pentru școlile naționalităților conlocuitoare se va ține seama de caracterul lor specific.
Cu începere din clasa IV-a elementară se va preda obligatoriu limba rusă”.
[2] Art. XVII: „[…] Numărul studenților în universități și politehnici se fixează anual de către
Consiliul de Miniștri după criteriile cerute de necesități […]”.

[3] B. Of. nr. 62 din 13.05.1968.
[4] Dedicația statului român în această privință este numită de preambulul legii rezultatul firesc al
caracterului profund democratic al partidului: „Legea exprimă caracterul profund democratic al

politicii partidului nostru în domeniul învățămîntului, asigurînd exercitarea dreptului la învățătură al
tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex, religie și fără vreo îngrădire care ar
putea constitui discriminare. Expresie a deplinei egalități a cetățenilor țării, legea precizează, în
conformitate cu prevederile Constituției, că pentru naționalitățile conlocuitoare învățămîntul de
toate gradele se desfășoară și în limba proprie”.
[5] Art. 45: „Ministerul Învățămîntului răspunde de elaborarea manualelor necesare învățămîn-
tului obligatoriu de cultura generală și învățămîntului liceal […]

Pentru învățămîntul în limbile naționalităților conlocuitoare se elaborează manuale în limbile
acestor naționalități”.
[6] Art. 9: „Învățămîntul de toate gradele se desfășoară în limba română.
În conformitate cu prevederile Constituției, pentru naționalitățile conlocuitoare învățămîntul de

toate gradele se desfășoară și în limba proprie.
Ministerul Învățămîntului asigura pregătirea personalului didactic necesar învățămîntului în
limbile naționalităților conlocuitoare.
La concursurile de admitere prevăzute în prezenta lege, candidații au dreptul de a susține probele
în limba maternă la disciplinele pe care le-au studiat în această limbă”.
[7] B. Of. nr. 113 din 26 decembrie 1978.
[8] Art. 105: „Tinerilor din rîndul naționalităților conlocuitoare li se asigură condiții egale de a se
pregăti în orice formă de învățămînt și de a fi repartizați în orice loc de muncă, în raport de nevoile
economiei și vieții sociale, de pregătirea și aptitudinile lor”.
nizează educația și în limba naționalităților[1], a specificat că elevilor minoritari înscriși la

unități de învățământ în limba română li se asigură, la cerere, ca obiect de studiu limba lor
maternă[2]. Asemenea Legii din 1968, și această lege a prevăzut dreptul candidaților la
susținerea concursurilor de admitere în limba lor maternă la disciplinele pe care le-au
studiat în această limbă[3] și a atribuit în competența Ministerului Educației asigurarea
manualelor și materialelor didactice necesare pentru educația în limba maternă[4].
Prezentarea detaliată a modului de implementare a normelor de mai sus și a politicii
autorităților în privința realizării sau limitării dreptului la educație al etnicilor maghiari în
limba lor maternă depășesc asumările prezentului capitol. Totuși, vă prezentăm din surse
secundare nivelul realizării învățământului etnicilor maghiari în limba lor maternă la nivel
preuniversitar[5]. Conform studiului lui Salánki, înrolarea etnicilor maghiar în învățământul
primar și gimnazial în limba maghiară a avut o evoluție în valuri, care a arătat o tendință
descrescătoare în perioada 1947-1989, deși în acest interval, în urma liniei demografice
ascendente numeric, a crescut considerabil populația școlară. Educația profesională în
limba maghiară, chiar dacă a arătat o creștere relativ constantă până în 1970, în următoa-
rele două decenii, practic, s-a desființat. În anul școlar 1969/1970, în școlile profesionale
cu predare în limba maghiară au studiat 6.308 elevi, iar acest număr până în 1989 s-a redus
la 125[6]. Neglijarea reglementării educației profesionale în limba maghiară a stârnit
conflicte deja în anii ‘60, cu ocazia adoptării Legii privind reglementarea învățământului
profesional din gimnazii din 4 iulie 1966[7]. La nivel liceal, dacă în perioada 1947-1955,
practic, toți etnicii maghiari liceeni au avut posibilitatea de a beneficia de învățământ în
[1] Art. 106: „În unitățile administrativ-teritoriale locuite și de populație de altă naționalitate decît
cea română se organizează, în conformitate cu normele unitare de structură, unități de învățămînt,
secții, clase sau grupe cu predarea și în limbile naționalităților respective.
La școlile profesionale, școlile de maiștri, cursurile de calificare și învățămîntul agrozootehnic de
masa, care funcționează în aceste localități, activitățile didactice se pot desfășura și în limbile
naționalităților conlocuitoare”.
[2] Art. 108: „Părinții sau tinerii aparținînd naționalităților conlocuitoare pot opta pentru înscrie-
rea în unitatea de învățămînt cu predarea în limba naționalității respective sau în limba română.
Tinerilor aparținînd naționalităților conlocuitoare, care frecventează unități de învățămînt cu
predare în limba română, li se asigura, la cerere, în condițiile legii, ca obiect de studiu și limba națio-
nalității lor”.
[3] Art. 109: „La concursurile de admitere organizate, potrivit legii, candidații din rîndul națio-
nalităților conlocuitoare au dreptul de a susține probele în limba naționalității lor la disciplinele pe

care le-au studiat în această limbă”.
[4] Art. 110: „Pentru desfășurarea învățămîntului în limbile naționalităților conlocuitoare, Ministe-
rul Educației și Învățămîntului asigură pregătirea și perfecționarea personalului didactic, precum și

manualele și alte materiale didactice necesare.
În unitățile de învățămînt cu predare în limbile naționalităților conlocuitoare, la disciplinele care
se predau în limba română, se asigură și manuale în limba naționalității respective”.
[5] A se vedea Z. SALÁNKI, Învățământul preuniversitar în limba maghiară din România, în perioada
1948-1989.
[6] Z. SALÁNKI, op. cit., p. 96.
[7] G. VINCZE, Nașterea unei „organizații fantomă” în România: Consiliul Oamenilor Muncii de
Naționalitate Maghiară, p. 163, în A. OLTI, A. GIDÓ (ed), Minoritatea maghiară în perioada comunistă,
Ed. ISPMN, Kriterion, Cluj-Napoca, 2009.
limba lor maternă, în 1989 doar aproximativ o treime a mai avut această posibilitate[1]. La
nivel primar și gimnazial, limitarea accesului la educație în limba maghiară începe tot în
anul 1956 și durează până la căderea regimului dictatorial. În 1989, deja 20%-25% dintre
elevii maghiari înscriși în educația primară sau gimnazială nu au mai beneficiat de dreptul
instruirii în limba maternă[2].
Restrângerea educației maghiare la nivel preuniversitar a fost în relație directă cu
limitarea pregătirii pedagogilor maghiari. Conform datelor publicate de Vincze[3], față de
anul școlar 1951/1952, când în 14 licee pedagogice cu predare în limba maghiară au studiat
3.707 de elevi, în anul școlar 1977/1978 numai 468 elevi au mai studiat în limba maghiară
în cadrul a numai două licee pedagogice.
Putem constata că evoluția posibilităților educației în limba maghiară a fost aproape
independentă de evoluția legislativă în domeniul educațional, cel puțin la nivelul legilor și
al constituțiilor. Restrângerea educației în limba maghiară s-a realizat prin norme infe-
rioare, prin hotărâri și decrete ministeriale, treptat în timp, de la nivelul învățământului
superior spre cel inferior. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1380 din 20.07.1956 privind
îmbunătățirea învățământului reprezintă un moment decisiv în evoluția educației în limba
maghiară, prevăzând formarea școlilor mixte prin unificarea instituțiilor educaționale
maghiare cu cele române și fondarea secțiilor române în școlile minoritare. Impactul
acestui act normativ a constat în aceea că tot mai multe instituții educaționale au pierdut
caracterul maghiar în urma înființării secțiilor române, ceea ce a condus întotdeauna la
schimbarea limbii ședințelor și, de obicei, la schimbarea directorului maghiar cu un
director român, și, în același timp, la dispariția limbii maghiare din peisajului lingvistic al
coridoarelor și spațiilor comune[4]. La nivelul curriculumului, reținem că, pe tot parcursul
perioadei regimului dictatorial de tip sovietic, prin norme inferioare, a fost limitată
educația în limba maternă în privința disciplinelor geografa și istoria României, care puteau
să fie predate și învățate numai în limba română.
3.2.1. Educația universitară în perioada 1945-1989

În realizarea politicii de românizare a educației etnicilor maghiari, restrângerea edu-
cației universitare în limba maghiară a avut un rol principal. Limitarea educației universi-
tare în limba maghiară s-a realizat prin următoarele strategii: universitățile maghiare au
fost contopite cu universități române; facultățile cu predare în limba maghiară treptat au
fost desființate; la secțiile și facultățile maghiare tot mai puține materii au fost predate în
limba maghiară; numărul studenților primiți la facultățile maghiare a fost redus sub nivelul
nevoilor etnicilor maghiari și sub numărul necesar pentru asigurarea cadrelor didactice în

Menționăm că în perioada 1952-1968, procentul claselor cu predare în limba maghiară în
Regiunea Autonomă Maghiară și regiunea Mureș-Autonomă Maghiară corespundea de procentul
populației maghiare.
[3] G. VINCZE, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944 és 1989 között: 1948-1965, Magyar
Kisebbség, 1997, 3-4 sz, p. 377-401.

Kisebbség, 1997, 3-4 sz, p. 377-401.

școlile maghiare, iar o mare parte a absolvenților facultăților maghiare nu au fost trimiși în
zone populate preponderent de etnicii maghiari.
Educația universitară în limba maghiară a fost asigurată de „Universitatea cu limba de
predare maghiară din Cluj”, fondată în 1945[1], și de „Conservatorul Maghiar de Muzică și
Artă Dramatică din Cluj”, fondat în 1946[2].
Universitatea „Bolyai” din Cluj a fost înființată prin Decretul regal nr. 407/1945[3], ca
universitate română de stat cu predare în limba maghiară, cu patru facultăți: Litere și
filosofie, Drept și economie politică, Științe, Medicină umană[4]. Facultatea de Medicină a
Universității „Bolyai” din Cluj cu predare în limba maghiară a fost obligată să cedeze
clinicile și clădirile în favoarea Universității Regele Ferdinand I, care s-a întors în oraș, și,
astfel, în 1945 se mută în Tîrgu Mureș. În urma Decretului 263.327 din 26.10.1948 se
restructurează Universitatea „Bolyai” din Cluj, Facultatea de Medicină și Farmacie devine
Institutul Medico-Farmaceutic din Tîrgu Mureș, un institut de sine stătător cu predare în
limba maghiară, cu următoarele facultăți: Medicină Generală, Pediatrie, Igienă, Stomato-
logie și Farmacie. Universitatea „Bolyai” din Cluj a fost restructurară în 8 facultăți: 1. Facul-
tatea de Științe Economice, Drept și Administrație publică[5], cu 18 catedre; 2. Facultatea
de Științe ale Naturii, cu 8 catedre; 3. Facultatea de Matematică și Fizică, cu 10 catedre;
4. Facultatea de Chimie, cu 5 catedre; 5. Facultatea de Litere, cu 5 catedre; 6. Facultatea
de Istorie, cu 7 catedre; 7. Facultatea de Filosofie, cu 4 catedre; 8. Facultatea de Pedagogie
și Psihologie, care reunea 2 catedre. Ultimele două însă au fost desființate în 1950.
Educația științelor economice în limba maghiară în cadrul Universității „Bolyai” din Cluj a
fost desființată în 1957[6].
În contextul anticlericalismului regimului, prin Decretul nr. 177 din 4 .08. 1948 pentru
regimul general al cultelor religioase[7], statul a permis funcționarea a câte unui singur
institut teologic în cadrul cultelor catolice, reformate, evanghelice și unitariene. Cultului
ortodox i s-a permis două instituții teologice[8].
[1] Decretul regal nr. 407 din 1945 – M. Of. în 29.05.1945 – a înființat Universitatea cu limbă de
predare maghiară din Cluj – numită „Universitatea Bolyai din Cluj – Kolozsvári Bolyai Tudo-
mányegyetem” în urma Decretului nr. 347.101 din 1945, și, implicit, a desființat Universitatea Ferenc
József. Astfel, din punct de vedere strict legal universitatea din Cluj cu predare în limba maghiară nu
a fost succesorul legal al universității fondate de statul maghiar.
[2] Fondată prin Decretul-lege nr. 276 din 09.04.1946.
[3] M. Of. nr. 119 din 29.05.1945.
[4] E. VERESS, ZS. KOKOLY, Jogászképzés a Bolyai Tudományegyetemen 1945-1959, Sapientia EMTE
– Forum Iuris, Kolozsvár, 2016, p. 31.

[5] Facultatea de Științe Economice, Drept și Administrație publică a fost reorganizată în 1951,
fiind unificată cu Facultatea de Drept al Universității Victor Babeș, creând Institutul de Științe
Juridico-Economice, un institut sine stătător. În 1953, educația de drept în limba maghiară a fost
readusă în cadrul Universității Bolyai. A se vedea E. VERES, ZS. KOKOLY, op. cit., p. 50.
[6] T. LÖNHÁRT, Universitatea „Bolyai” din Cluj (1945-1959), în O. GHITTA (coord.), Istoria Univer-
sității „Babeș-Bolyai”, Mega, Cluj-Napoca, 2012, p. 231-260.

[7] M. Of. nr. 178 din 04.08.1948.
[8] Art. 49: „Cultul ortodox va putea avea, pentru pregătirea clerului doua institute teologice de
grad universitar.
Cultul catolic va putea avea un singur institut teologic de grad universitar, cu secțiile speciale
necesare.
În 20 martie 1947 a fost lansată educația universitară tehnică în limba maghiară în

cadrul Institutului de Energetică și Tehnică Industrială din Cluj, care, tot în anul de studiu
1948/1949, s-a transformat în Institutul de Mecanică, însă folosirea limbii maghiare ca
limbă de predare a fost limitată la cursurile teoretice, ceea ce a însemnat 9 materii din cele
47[1]. În urma naționalizării industriei, în anul școlar 1953-1954, educația în limba maghiară
în cadrul Institutului de Mecanică a fost sistată[2]. În octombrie 1948 a fost înființată
Facultatea de Agrotehnică cu predare în limba maghiară în cadrul Institutului Agronomic
din Cluj. Închiderea secției maghiare a Institutului Agronomic Cluj a avut loc în anul
universitar 1958-1959[3].
În anul 1948 a avut loc reforma, restructurarea învățământului universitar după
modelul sovietic. Tot în acest an a fost reziliată activitatea profesorilor universitari de
cetățenie maghiară.
Tot în 1948, Conservatorul Maghiar de Muzică și Artă Dramatică din Cluj a fost unificat
cu Conservatorul de Muzică din Cluj cu predare în limba română, creând-se astfel Institutul
de Artă din Cluj. În 1950 Institutul de Artă din Cluj a fost desființat, și educația de artă în
limba maghiară și cea în limba română au fost contopite în trei instituții cu predare
bilingvă, în română și maghiară: Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu”, Academia de
muzică „Gheorghe Dima” și Institutul de Teatru „Szentgyörgyi István”.
După cum se poate observa, în urma semnării tratatului de pace de la Paris din 10
februarie 1947 – prin care la nivel internațional a fost recunoscută autoritatea statului
Român în Transilvania de Nord – politica minoritară a statului român nu a mai considerat
oportună fondarea noilor universități maghiare de sine stătătoare. Desființarea univer-
sității maghiare din Cluj prin contopirea Universității „Bolyai” cu Universitatea „Victor
Babeș” din 1959 a reprezentat un moment important în românizarea educației univer-
sitare. Ca rezultat direct, la facultățile și secțiile cu predare în limba maghiară numai 49
discipline au mai rămas să fie predate în limba maghiară din cele 180. În următorii ani, mai
multe catedre cu predare în limba maghiară au fost desființate. În urma unificării celor
două universități, a scăzut continuu nu numai numărul disciplinelor predate în limba
maghiară, dar și numărul studenților maghiari școlarizați în educația superioară. Dacă în
anul universitar 1953-1954, la Universitatea „Bolyai”, 2.627 de studenți au studiat în limba
maghiară, în perioada 1958/1959-1989/1990 numărul și procentul studenților maghiari
înscriși la Universitatea „Babeș-Bolyai” a scăzut de la 1.266 (28.5%) la 661 (22.0%)[4]. În
privința cadrelor universitare maghiare se poate constata tot aceeași tendință[5].
Cultele protestante de asemenea vor putea avea un singur institut teologic de grad universitar,
cu secțiile speciale necesare”.
[1] G. VINCZE, op. cit.
[2] T. LÖNHÁRT, Universitatea „Bolyai” din Cluj (1945-1959), în O. GHITTA (coord.), Istoria
Universității „Babeș-Bolyai”, Mega, Cluj-Napoca, 2012, p. 231-260.

Kisebbség, 1997, 3-4 sz, p. 377-401.

[4] G. VINCZE, op. cit., tabelul din anexa nr. 2.
[5] În perioada 1958-1977, procentul cadrelor maghiare în această universitate a scăzut: de la 44%
la 18% la facultatea de chimie; de la 38% la 20% la facultatea de matematică; de la 45% la 11% la

facultatea de drept; de la 32% la 16% la facultatea de economie; de la 32% la 25% la departamentul
de istorie al facultății de istorie și filosofie. A se vedea G. VINCZE, op. cit.
Evoluția educației de medicină în limba maghiară se încadrează în tendința românizării

instituțiilor educaționale maghiare de sine stătătoare[1]. În 1962 a fost introdusă educația
bilingvă româno-maghiară, ceea ce a marcat momentul de început al procesului de româ-
nizare al Institutului Medico-Farmaceutic din Tîrgu Mureș. Această schimbare organiza-
torică a făcut posibilă urmarea cursurilor teoretice în limba română și în limba maghiară la
alegere, însă orele practice din acest moment au fost predate numai în limba română.
Introducerea limbii române a deschis porțile universității pentru studenții români. Româ-
nizarea instituției se relevă și prin faptul că procentul absolvenților de etnie maghiară în
perioada 1951-1990 a scăzut sub 50% de la 100%[2]. La nivelul cadrelor universitare în
perioada 1948-1992 procentul etnicilor maghiari a scăzut de la 97.9% la 31,7%[3], iar
universitatea nu a mai avut rector maghiar din 1984.
Din criticele contemporane ale sistemului educațional român, aflăm că, de multe ori,
unele discipline care trebuiau să fie predate în limba maternă a elevilor maghiari, în
realitate au fost predate în limba română și la secțiile maghiare din cauza lipsei cadrelor
didactice maghiare. Această lipsă a fost însă creată și agravată în mod artificial, prin
repartizare dirijată, forțată a absolvenților. Conform datelor lui Vincze, o mare parte a
absolvenților maghiari a fost repartizată în Regat și în Moldova, în zone nepopulate de
comunitate maghiară și, în același timp, mulți etnici români au fost trimiși în școli și secții
cu predare în limba maghiară, în zone populate masiv de maghiari. De exemplu, în anul
școlar 1985/1986, dintre cei 223 de absolvenți trimiși în județul Harghita numai 8 au fost
de etnie maghiară și, astfel, au fost angajate la secții maghiare 191 de cadre didactice care
nu cunoșteau limba maghiară[4].
În legătură cu posibilitatea educației în limba maghiară la toate nivelurile și formele de
învățământ, putem reține că politica statului român a trecut printr-o evoluție majoră între
anii 1945 și 1989. În perioada 1945-1947, din motive geopolitice, România a străduit să
satisfacă toate nevoile legitime ale comunității maghiare în privința asigurării educației în
limba maternă de la nivelul preșcolar până la nivelul universitar. Perioada 1947-1955 a fost
caracterizată de o politică sovietică și anticlericală, care nu și-a propus restrângerea edu-
cației în limba minorității maghiare, dar nici nu a înființat instituții de sine stătătoare
pentru asigurarea educației în această limbă. Situația educației în limba maghiară a
ceangăilor reprezintă o excepție în această privire. Pentru prima dată în istorie, în 1947 au
fost fondate școli cu predare în limba maghiară pentru ceangăi. În anul școlar 1951-1952,
conform statisticilor ministeriului, în 38 de localități au existat școli cu predare în limba
maghiară, iar în anul școlar 1952-1953 în 13 localități au funcționat grădinițe cu predare în
limba maghiară, iar în liceul pedagogic din Bacău s-a deschis secția maghiară cu 31 de
elevi[5]. Astfel, în perioada 1947-1955, practic, toți copii cu limbă maternă maghiară din
[1] Pentru studierea în profunzime a istoriei educației de medicină în limba maghiară A se vedea
B. SZABÓ, T. SZILÁGYI, Z. LŐRINCZI, E. SIPOS, SZ. SZATMÁRI, Z. PÁVAI, A. FRIGY, A marosvásárhelyi magyar
nyelvű orvos- és gyógyszerészképzés 70 éve, Erdélyi Múzeum-Egyesület, Tîrgu Mureș, 2015.
[2] B. SZABÓ, T. SZILÁGYI, Z. LŐRINCZI, E. SIPOS, SZ. SZATMÁRI, Z. PÁVAI, A. FRIGY, op. cit., p. 48.
[3] B. SZABÓ, T. SZILÁGYI, Z. LŐRINCZI, E. SIPOS, SZ. SZATMÁRI, Z. PÁVAI, A. FRIGY, op. cit., p. 49.
[4] G. VINCZE, op. cit.
Kisebbség, 1997, 3-4 sz, p. 377-401.

România înscriși în educația preuniversitară au avut posibilitatea de a fi instruiți în limba

maghiară. În urma revoluției ungare din 1956, politica partidului s-a reorientat spre româ-
nizarea educației etnicilor maghiari sub egida luptei împotriva izolației naționale. Această
paranteză în istoria educației în limba maghiară a ceangăilor din Moldova a fost închisă tot
în urma revoluției din 1956. Restrângerea educației în limba maghiară a fost cea mai
accentuată în perioada 1956-1965, când capacitatea de instruire în limba maghiară s-a
redus cu aproximativ o treime[1]. Din cauza dublării natalității, ca rezultat direct al pro-
mulgării legii din 1966 pentru interzicerea avortului la cerere, în anii '70 nu s-a mai micșorat
rețeaua educației maghiare, însă nici nu a urmărit tendința creșterii structurii sistemului
educațional în limba statului. În a doua parte a anilor '80 comunitatea maghiară și educația
în limba maghiară au devenit victimele populismului și naționalismului antimaghiar.
Politica întreruptă de revoluția din 1989 a vizionat desființarea totală a educației liceale și
universitare în limba minorităților.
Putem concluziona că politica educației în perioada 1947-1989 a urmărit masificarea
educației generale și creșterea posibilității populației de a beneficia de educație la un nivel
mai ridicat. Aceste scopuri însă au fost atinse preponderent în limba statului, prin omiterea
dezvoltării și restrângerea treptată a educației în limba maghiară și, de multe ori, printr-o
politică de restrângere. Această omisiune, conform experților internaționali[2], nu a fost
una spontană ori colaterală, ci una realizată cu intenție prin diverse strategii.
3.3. Perioada 1990-2011
După căderea regimului ceaușist, și până la intrarea în vigoare a Legii învățământului

nr. 84 din 24.07.1995[3], Legea educației și învățământului nr. 28 din 21.12.1978 a rămas
în vigoare. În această perioadă organizarea educației s-a reglementat prin hotărâri
guvernamentale[4]. Aceste norme nu au adus schimbări relevante față de regimul anterior,
ci au perpetuat tratamentul diferențiat al educației în limba maternă a minorităților față
de educația în limba maternă a majorității. Aceste norme au interzis predarea istoriei și
geografiei României în limbile minoritare[5], au stipulat că pregătirea de specialitate și

[2] A se vedea 1989 Report of the Comission of Inquiry appointed under article 26 of the Consti-
tution of the International Labour Organisation to examine the observance by Romania of the Discri-
mination (Employment and Occupation) Convention, 1958 (No. 111). https://www.ilo.org/dyn/
normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:50012:0::NO::P50012_COMPLAINT_PROCEDURE_ID,P50012_LANG
_CODE:2507519,en, accesat la 15.05.2020.
[3] M. Of. nr. 606 din 10 decembrie 1999.
[4] H.G. nr. 521/1990 privind organizarea și funcționarea învățământului în România în anul școlar
(universitar) 1990/1991, M. Of. nr. 70-71 din 16.05.1990. H.G. nr. 461/1991 privind organizarea și
funcționarea învățământului în România în anul școlar (universitar) 1991/1992, M. Of. nr. 157 din
25.07.1991. H.G. nr. 345/1992 privind organizarea și funcționarea învățământului în România în anul
școlar (universitar) 1992/1993, M. Of. nr. 156 din 09.07.1992. H.G. nr. 283/1993 privind unele
măsuri referitoare la desfășurarea învățământului în anul școlar (universitar) 1993/1994, M. Of.
nr. 171 din 22.07.1993.
[5] A se vedea art. 42 din H.G. nr. 461/1991 și art. 60 din H.G.. nr. 283/1993.
tehnologică, precum și instruirea practică se pot desfășura numai în limba română[1] și au

prevăzut – în mod vădit discriminatoriu – un efectiv de elevi sub numărul minim prevăzut
de lege pentru înființarea claselor cu predare în limba română în acele localități unde
funcționează școli cu predare în limbile minorităților[2]. Totuși, căderea regimului dicta-
torial de tip sovietic a dat lumină verde pentru strategii individuale instituționale, ceea ce
a făcut posibil predarea disciplinelor Istoria românilor și Geografia României în limba
maghiară în unele școli maghiare, transferul elevilor maghiari de la secțiile române în
clasele maghiare nou deschise, precum și redeschiderea școlilor maghiare de sine stătă-
toare[3]. Acest ultim act, de multe ori a fost perceput de către etnicii români ca fiind act de
separare, ceea ce, în cazul Liceului „Bolyai Farkas” din Tîrgu Mureș, a creat tensiuni majore
în societate, ajungând-se la un conflict interetnic în primăvara anului 1990[4]. În mod vizibil,
societatea majoritară nu s-a eliberat de resentimentele împotriva revendicărilor comu-
nității maghiare în privința realizării educației în totalitate în limba maternă – în afara
instruirii limbii statului și limbilor străine –, în instituții de sine stătătoare. Noua Constituție
din 1991[5] a reglementat diferențiat educația în limba română și în limba minorităților.
Învățământul în limba română a fost conceput ca regulă generală în materie: „[î]nvăță-
mântul de toate gradele se desfășoară în limba română”[6], iar învățământul în limbile
minorităților ca o regulă specială, derogatorie de la regula generală, care poate suferi
limitări prin reglementări legale: „Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale
de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt
garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”[7].
Prima lege a educației din perioada post-decembristă a fost Legea nr. 84 din
24.07.1995, care, în mod similar Constituției din 1991, a reglementat posibilitatea edu-
cației în limbile minorităților ca o derogare de la regula generală a educației în limba
română. În mod absurd, a prevăzut organizarea și funcționarea unităților de învățământ
sau formațiunilor de studiu cu predare în limba română în fiecare localitate[8]. Această
reglementare – înainte să fie eliminată prin O.U.G. nr. 36/1997[9] – a reprezentat o abatere
și mai mare de la principiul egalității decât normele hotărârile de Guvern sus-menționate
[1] A se vedea art. 42 din H.G. nr. 521/1990. Celelalte hotărâri Guvernamentale menționate au
rămas tacite în această privință.
[2] A se vedea art. 7 din H.G. nr. 521/1990, art. 7 art. 42 din H.G. nr. 461/1991 și art. 8 din H.G.
nr. 283/1993.
[3] A.Z. PAPP, A romániai magyar oktatás helyzete 1989 után, Magyar Kisebbség, 1998, 3-4. sz.,
p. 277-304.
[4] Pentru cunoașterea problemei în profunzime vă recomandăm cartea lui L. MÁRTON, C.Z. NOVÁK,
Provocarea libertății. Târgu-Mureș, 16-21 martie 1990, Ed. ISPMN, Cluj-Napoca, 2016.
[5] Constituția din 1991 a fost publicată în M. Of. nr. 233 din 21.11.1991.
[6] Art. 32 alin. (2).
[7] Art. 32 alin. (3).
[8] A se vedea art. 8 parag. (1): „Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. În
fiecare localitate se organizează și funcționează clase cu limba de predare română”.

[9] Conform legii modificate de O.U.G. nr. 36/1997 pentru modificarea și completarea Legii
învățământului nr. 84/1995, M. Of. nr. 152 din 14.07.1997, noul articol 8 parag. (1) prevedea:
„Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română. Acesta se desfășoară, în condițiile
prezentei legi, și în limbile minorităților naționale, precum și în limbi de circulație internațională”.
din perioada 1990-1995 privind efectivele speciale prevăzute pentru înființarea claselor cu
predare în limba română în localitățile unde existau doar școli cu predare în limbile
minorităților. În privința minorităților, același paragraf al art. 8[1] și art. 118[2] au garantat
educația în limba maternă, însă au instituit și o limitare exprimată în termeni generali, prin
inserarea sintagmei „în condițiile prezentei legi”.
Legat de curriculumul național, noua lege a menținut obligativitatea predării limbii și
literaturii române în școlile cu predare în limba minorităților. La nivel primar, legea a
statuat că limba română se predă după manuale speciale și programe școlare adaptate
pentru minorități. La nivel gimnazial, programul școlar pentru copii aparținând minorită-
ților a fost identic cu cel al elevilor români, însă manualele au fost elaborate în mod special
pentru clase cu predare în limbile minorităților. Aceste manuale însă, având ca autori
specialiști care nu au avut nici o competență de limbă și cultură maghiară, nu au putut fi
utilizate cu succes în predare. Extinderea programului special la nivelul gimnazial a avut loc
în urma modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 36/1997, însă regle-
mentarea originală a fost readusă în dreptul pozitiv prin Legea nr. 151/1999. La nivel liceal,
atât programul, cât și manualele au fost identice cu cele folosite în clase cu predare în
limba română[3]. Considerăm că prezumția legiuitorului, potrivit căreia că o limbă, fie și ea
a statului, poate fi învățată la nivel nativ în 4 sau 8 ani în școală, a fost una greșită.
Similar reglementărilor precedente din perioada 1947-1989 și din perioada interbelică,
legea a interzis predarea disciplinelor Istoria românilor și Geografia României în limbile
minorităților la nivel gimnazial și liceal, impunând instruirea acestora numai în limba
română[4]. Pe lângă faptul că nu istoria țării, ci istoria majorității a fost predată, aceste
discipline fiind învățate în limba română, la examenele de capacitate la sfârșitul studiilor
gimnaziale, copii maghiari înscriși în clase cu predare în limba lor maternă au fost obligați
să susțină examenul de capacitate la limba și literatura română și la aceste discipline în
limba română, ca și etnicii români. În mod firesc, consecința directă a acestei reglementări
a fost o rată de promovare mai scăzută a elevilor maghiari – cu 6-7% mai mică – față de
media națională[5]. Examenul de capacitate, în această formă, s-a dovedit a fi o formă aptă
de limitare a accesului etnicilor maghiari la nivelurile superioare ale educației, ceea ce, în
[1] A se vedea art. 8 alin. (2): „Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța
limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate, în condițiile
prezentei legi”.
[2] A se vedea art. 118: „Persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul să studieze și să
se instruiască în limba maternă la toate nivelurile și formele de învățământ, în condițiile prezentei legi”.
[3] Art. 120 alin. (1): „Limba și literatura română se predau în învățământul primar după programe
de învățământ și manuale școlare elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă. În învăță-
mântul gimnazial și liceal, Limba și literatura română se predau după programe de învățământ și
manuale școlare identice cu cele pentru clasele cu predarea în limba română”.
[4] Art. 120 alin. (2): „În învățământul gimnazial și liceal, Istoria românilor și Geografia României
se predau în limba română, după programe și manuale identice cu cele pentru clasele cu predarea în
limba română. Examinarea la aceste discipline se face în limba română. În învățământul primar,
aceste discipline se predau în limba maternă”.
[5] J. PÉNTEK, A. BENŐ, Nyelvi jogok Romániában, în O. NÁDOR, L. SZARKA LÁSZLÓ (ed.), Kisebbségek,
nyelvpolitika Kelet-Közép-Európában, Budapest, Akadémiai Kiadó, 2003, p. 123-147. Sursă:

http://pentek.adatbank.transindex.ro/belso.php?k=56&p=4408, accesat la 28.05.2020.
termeni legali, se circumscrie în categoria discriminării indirecte[1]. Aceleași concluzii pot fi

formulate în privința problemei examenului de bacalaureat, în cazul căruia elevii minoritari
– cu limbă maternă diferită de limba română – au fost obligați să susțină aceleași examene
în limba română la disciplinele sus-menționate[2] ca și etnicii români proveniți din clase cu
predare în limba română. Având în vedere că educația universitară nu a fost asigurată în
totalitate în limba maghiară, elevii maghiari, chiar dacă au promovat cu succes toate
examenele de bacalaureat, puteau fi nevoiți să concureze pentru același locuri universitare
ca cei care au promovat toate examenele în limba lor maternă. Din cauza faptului că
mediile de bacalaureat ale elevilor proveniți din clase cu predare în limbile minorităților,
datorită disciplinelor menționate mai sus, au fost considerabil mai mici, accesul etnicilor
maghiari la educația universitară a rămas în continuare limitat în mod disproporțional.
O.U.G. nr. 36/1997 a adus importante modificări, făcând posibil predarea disciplinelor
Istoria românilor și Geografia României, la cerere, și în limba maghiară în învățământul
gimnazial și liceal, după programe și manuale identice cu cele folosite în clasele cu predare
în limba română cu obligația transcrierii și însușirii toponimelor și a numelor proprii
românești în limba română. Similar educației limbii române, Legea nr. 151/1999 a restric-
ționat din nou aceste relaxări și a interzis predarea acestor discipline în limba maghiară în
învățământul gimnazial și liceal.
În privința curriculumului, legea a mai prevăzut posibilitate predării ca disciplină Istoria
și tradițiile propriei comunități minoritare la nivel gimnazial în limba maternă[3], iar disci-
plinele Istoria universală și Istoria românilor trebuiau să reflecte și tradițiile minorităților
naționale din România[4]. În cazul învățământului de stat profesional, liceal și postliceal, în
forma originală a legii, pregătirea de specialitate se putea face numai în limba română, cu
posibilitatea însușirii terminologiei în limba maternă[5]. În urma modificărilor efectuate
prin O.U.G. nr. 36/1997, pregătirea s-a făcut posibilă și în limba maghiară cu condiția în-
sușirii terminologiei și în limba română[6]. Modificările introduse prin Legea nr. 151/1999[7]
[1] Elementele constitutive ale discriminării indirecte sunt existența unei reguli, a unui criteriu sau
a unei practici aparent neutre, care să plaseze un „grup protejat” într-o situație specială dezavan-
tajoasă.
„[…] discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane
aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite”.
[2] Aceste materii au fost obligatori numai pentru elevii anumitor filiere liceale.
[3] Art. 120 alin. (4): „În învățământul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplină de studiu,
Istoria și tradițiile minorităților naționale, cu predare în limba maternă. Programele analitice și

manualele la această disciplină sunt aprobate de Ministerul Învățământului”.
[4] Art. 120 alin. (3): „În programele și manualele de istorie universală și de istorie a românilor se
vor reflecta istoria și tradițiile minorităților naționale din România”.

[5] Art. 122: „În învățământul de stat profesional, liceal - tehnic, economic, administrativ, agricol,
silvic, agromontan -, cât și în învățământul postliceal, pregătirea de specialitate se face în limba

română, asigurându-se, în funcție de posibilități, însușirea terminologiei de specialitate și în limba
maternă”.
[6] Art. 122: „În învățământul de stat profesional, liceal și postliceal de specialitate, în care, la
cerere și în condițiile legii, predarea se face în limba maternă la disciplinele de specialitate, este
obligatorie însușirea terminologiei de specialitate și în limba română”.
[7] Legea nr. 151/1999 privind aprobarea O.U.G. nr. 36/1997 pentru modificarea și completarea
Legii învățământului nr. 84/1995, M. Of. nr. 370 din 03.08.1999.

au condiționat această formă a educației în limba maternă, în sensul că instruirea în limba

minorităților se realiza numai la cerere[1]. Pentru elevii minoritari înscriși în clase cu pre-
dare în limba română, legea a asigurat, la cerere, posibilitatea studierii limbii și literaturii
materne, precum istoria și tradițiile comunității proprie[2].
Posibilitatea învățământului universitar în limba maghiară a fost limitată la pregătirea
personalului didactic și la științele umane legate de viața cultural-artistică a comunității[3],
precum și la învățământul medical, în cadrul secțiilor existente – adică în cadrul Universită-
ții de Medicină și Farmacie (UMF) din Tîrgu Mureș[4]. Această formulare a relevat intenția
legiuitorului de a stopa dezvoltarea viitoare a educației în limba maghiară din cadrul UMF
Tîrgu Mureș.
Concursurile de admitere și examenele de absolvire puteau fi susținute în limba maternă
a minorităților numai în școlile, clasele și specializările la care predarea se făcea în limba aces-
tora[5]. Efectul acestei reglementări a agravat și mai mult accesul deficitar al etnicilor maghiari
la educație universitară. Aceste articole au fost modificate în mare parte de O.U.G.
nr. 36/1997, care a extins posibilitatea educației universitare în limba minorităților[6] și a
prevăzut posibilitatea susținerii probelor de admitere și examenelor de absolvire în limba în
care au fost studiate disciplinele respective[7].
[1] Art. 122 modificat: „În învățământul de stat profesional, liceal și postliceal de specialitate în
care, la cerere și în condițiile legii, predarea se face în limba maternă la disciplinele de specialitate,
este obligatorie însușirea terminologiei de specialitate și în limba română”.
[2] Art. 121: „Elevilor aparținând minorităților naționale, care frecventează unități de învățământ
cu predarea în limba română, li se asigură, la cerere și în condițiile legii, ca disciplină de studiu, limba
și literatura maternă, precum și istoria și tradițiile minorității naționale respective”.
[3] Art. 123: „În învățământul universitar de stat se pot organiza, la cerere și în condițiile prezentei
legi, grupe și secții cu predarea în limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea
didactică și cultural-artistică”.
[4] Art. 122 alin. (2): „În învățământul medical universitar de stat, în cadrul secțiilor existente,
pregătirea de specialitate se poate face în continuare în limba maternă, cu obligația însușirii

terminologiei de specialitate în limba română”.
[5] Art. 124: „În învățământul de toate gradele, concursurile de admitere și examenele de absolvire
se susțin în limba română. Concursuri de admitere și examene de absolvire pot fi susținute în limba
maternă la școlile, clasele și specializările la care predarea se face în limba maternă respectivă, în
condițiile prezentei legi”.
[6] Art. 123 modificat: „(1) În cadrul instituțiilor de învățământ universitar de stat se pot organiza,
în condițiile legii, la cerere, grupe, secții, colegii și facultăți cu predare în limbile minorităților națio-
nale. În acest caz se va asigura însușirea terminologiei de specialitate în limba română. La cerere și
prin lege se pot înființa instituții de învățământ superior multiculturale. Limbile de predare în aceste
instituții de învățământ superior se stabilesc în cadrul legii de înființare. (2) Se recunoaște dreptul
persoanelor aparținând minorităților naționale de a înființa și administra propriile instituții de
învățământ superior particulare, conform legii. (3) Se încurajează instituțiile de învățământ superior
cu structuri și activități multiculturale pentru promovarea conviețuirii interetnice armonioase și inte-
grării la nivel național și european. (4) La toate formele de învățământ în limba română sau în limbile
minorităților naționale se poate înscrie și pregăti orice cetățean român, indiferent de limba sa
maternă și de limba în care a urmat studiile anterioare”.
[7] Art. 124 modificat: „În învățământul de toate gradele și nivelurile, probele de admitere și pro-
bele examenelor de absolvire pot fi susținute în limba în care au fost studiate disciplinele respective,
în condițiile legii”.
Modificările legale introduse prin O.U.G. nr. 36/1997 au recunoscut dreptul cultelor de
a înființa și administra instituții de învățământ privat[1]. Această modificare, chiar dacă nu
este specifică învățământului în limba maghiară, având în vedere rețeaua educațională
maghiară desființată în 1948, a căpătat o importanță cu totul deosebită în deceniile
următoare.
Legea învățământului nr. 84 din 1995 a fost abrogată de Legea educației naționale nr. 1
din 05.01.2011[2].
§4. Cadrul legal național și internațional reglementând dreptul la

educație în limbile minoritare
Prezentul subtitlu – fără să realizeze monografia sau analiza exhaustivă a tematicii

abordate – și-a propus să prezinte principalele reglementări în vigoare de sorginte națio-
nală și internațională referitoare la educația în limbile minorităților naționale în contextul
sistemului educațional românesc. Analiza noastră se va concentra asupra legislației
primare, urmând să facem trimitere, unde se impune, și la legislația secundară relevantă.
Totodată, cu prilejul acestei examinări vom încerca să identificăm aspectele problematice
ale cadrului legislativ actual și să comentăm asupra modului în care au fost implementate
anumite prevederi în materie.
4.1. Constituția României
Dreptul la educație în limbile minorităților, sub ambele forme, respectiv dreptul

persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul
acestora de a putea fi instruite în limba lor maternă, spre deosebire de folosirea limbii
minorităților în administrația publică locală, a fost prevăzut și în varianta originală, încă
nerevizuită, a Constituției României din 21.11.1991.
Prevederile marcate de trăsăturile naționalismul constituțional[3] ale Legii fundamen-
tale[4], în special art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (1) citite împreună cu art. 13 prin
raportare la art. 148 alin (1) teza finală, cele caracterizate prin sublinierea dimensiunii
civice a cetățeniei[5], în special art. 4 alin. (2) și art. 5, și cele privind ocrotirea minorităților
[1] Art. 9 modificat: „(4) Cultele recunoscute de stat au dreptul de a înființa și administra propriile
unități și instituții de învățământ particulare, conform legii”.
[2] M. Of. nr. 18 din 10.01.2011.
[3] Concept introdus de profesorul Robert M. Hayden, ce denotă o structură constituțională și
juridică, care privilegiază membrii aparținând unei naționalități definite în termeni etnici față de
ceilalți cetățeni în cadrul unui stat particular. – R.M. HAYDEN, Constitutional Nationalism in the
Formerly Yugoslav Republics, Slavic Review nr. 4/1992, p. 655.
[4] I. LUNGU, Romanian Constitutional Nationalism, Polish Sociological Review nr. 140/2002,
p. 200-202.
[5] Modelul civic al cetățeniei pune accentul pe drepturile și obligațiile persoanelor aparținând
unei comunități politice unite de un crez politic comun, în care apartenența rasială, etnică, lingvistică,
religioasă, sexuală este indiferentă. În practică, cu puținele excepții, orânduirea constituțională a
statelor combină elementele modelului civic al cetățeniei cu caracteristicile modelului etnic al
naționale, în special art. 6 alin. (1), au creat, sub aspectul drepturilor minorităților, un
cadru constituțional ierarhizat conflictual, ambiguu, lacunar, dar, totuși, printre anumite
limite rigide, dar largi, plin de potențialitate.
Aceste trăsături se reflectă și în modul în care a fost elaborat art. 32 al Legii fun-
damentale, cu titlul marginal „Dreptul la învățătură”. Astfel, din alin. (1) și (2) teza II al
art. 32 rezultă, fără echivoc, că potrivit regulii generale învățământul la toate nivelurile și
formele de învățământ se desfășoară în limba română, singura limbă oficială a țării în
conformitate cu dispozițiile constituționalmente inamovibile ale art. 13 prin raportare la
art. 148 alin (1) teza finală. Plenitudinea dreptului de a studia în limba română la toate
nivelurile și formele de învățământ este, așadar, garantat la nivel constituțional.
Din formularea alin. (3) al art. 32 – Dreptul persoanelor aparținând minorităților
naționale de a învăța limba lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă
sunt garantate; modalitățile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege – reiese
că învățământul în limba minorităților naționale ca formă, este garantat la nivel principial,
dar întinderea exercitării acestui drept, adică conținutul concret al acestei îndrituiri, nu se
bucură de salvgardarea Constituției, aceasta fiind stabilită la nivel infraconstituțional prin
lege organică potrivit art. 73 alin. (3) lit. n) și r). Astfel, de exemplu, nu se știe dacă dreptul
de a beneficia de educație în limba maternă se referă la toate nivelurile de învățământ sau
doar la unele sau dacă acesta se referă la toate formele de învățământ sau doar la
unele. Tot așa, nu se cunoaște dacă acest drept de a fi instruit în limba maternă se referă
la toate disciplinele sau doar la unele, sau, în cazul învățământului superior, dacă acesta
include cursurile, seminarele, pregătirile practice și stagiile de practică sau doar unele
dintre acestea.
Din definiția individualistă oferită de textul menționat mai sus – „[d]reptul persoanelor
aparținând minorităților naționale […]” – , și regăsită în cadrul art. 6 – „[s]tatul recunoaște
și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul [...]” –, rezultă că
subiectele, adică titularii, dreptului de instruire în limba maternă sunt persoanelor
aparținând minorităților naționale, și nu comunitățile minorităților qua colectivitate, fiind
vorba, așadar, despre un drept individual, și nu despre un drept colectiv. Cu toate acestea,
așa cum se notează în literatura de specialitate, aceste prevederi constituționale sugerează
implicit și dimensiunea colectivă a implementării și exercitării drepturilor lingvistice ale
minorităților naționale, recunoscând în mod nedeclarat și poate inevitabil că aceste
drepturi, pe lângă latura individuală, au și un caracter colectiv[1].
Ierarhia limbilor în care se desfășoară instruirea și modul lacunar în care s-a înțeles
garantarea dreptului de a învăța în limbile minorităților a creat un spațiu juridic cu multiple
cetățeniei – pentru mai multe informații, a se vedea L. GREENFELD, Is Modernity Possible without
Nationalism?, în The Fate of the Nation-state, ed. Michel Seymour, Montreal, McGill-Queen’s
University Press, 2004, p. 48-49, sau 17.
A. KENDE, N.A. LANTOS, P. KREKÓ, Endorsing a Civic (vs. an Ethnic) Definition of Citizenship Predicts
Higher Pro-minority and Lower Pro-majority Collective Action Intentions, în Frontiers in Psychology
nr. 9/2018, p. 2-5, open-access article: https://www.researchgate.net/publication/326866718_En-
dorsing_a_Civic_vs_an_Ethnic_Definition_of_Citizenship_Predicts_Higher_Pro-minority_and_Lowe
r_Pro-majority_Collective_Action_Intentions.
[1] G. FLORA, Ethno-cultural Policies and Minority Rights in Romania, Perspectives nr. 5/1995,
p. 122-123.
interpretări posibile în care întinderea dreptul minorităților de a fi instruiți în limba lor

maternă a făcut obiectul multor controverse de ordin legislativ, judiciar și constituțional,
dar în general, inter alia, datorită angajamentelor internaționale, a cunoscut o evoluție fa-
vorabilă[1] sub egida Constituției edictate după căderea socialismului realmente existent.
4.2. Tratatele internaționale
Cu titlu preliminar se impune a reitera că, potrivit art. 11 alin. (1) al Legii fundamentale,
„[s]tatul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin
din tratatele la care este parte”, iar conform alin. (2) al aceluiași text constituțional, „[t]ra-
tatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Totodată, art. 20
alin. (1) al Constituției statuează că „[d]ispozițiile constituționale privind drepturile și liber-
tățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, iar
alin. (2) al articolului la care ne-am referit prevede că, în ipoteza în care „[e]xistă necon-
cordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excep-
ția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
Ținând seama de aceste dispoziții de sorginte constituțională, se conchide că relația
dintre dreptul internațional și dreptul intern se caracterizează prin (1) primordialitatea
dreptului internațional asupra legislației naționale în materia drepturilor omului (cu
excepția prevederilor interne mai favorabile titularilor acestor drepturi), (2) interpretarea
și aplicarea dispozițiilor Legii fundamentale în deplină concordanță cu tratatele privitoare
la drepturile omului, (3) includerea clauzelor tratatelor internaționale ratificate în dreptul
intern și (4) îndeplinirea întocmai și cu bună-credință a obligațiilor izvorâte din tratatele
internaționale ratificate.
4.2.1. Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale

Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, în-
cheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, este unul dintre tratatele internaționale
chintesențiale în materie, ratificat de România prin Legea nr. 33 din 29.04.1995 privind
ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, publicată în Moni-
torul Oficial cu numărul 82 din data de 04.05.1995.
Articolul 1 al Convenției-cadru precizează cât se poate de clar că „[p]rotecția mino-
rităților naționale și a drepturilor și libertăților persoanelor aparținând acestora face parte
integrantă din protecția internațională a drepturilor omului și, ca atare, constituie domeniu
de cooperare internațional”, iar parag. 31 al Raportului explicativ la Convenția-cadru,
[1]Pentru detalii, a se vedea I. HORVÁTH, A. BOGDÁN, M. MOHÁCSEK, 25 Years Minority Legislation,

Chapter 14 Right to Education, Wilfried Martens CES - Kós Károly Foundation, 2016, Kolozsvár,
p. 124-145.
B. DE WITTE, Politics Versus Law in the EU’s Approach to Ethnic Minorities, European University
Institute Working Paper, Robert Schuman Centre for Advanced Studies, No. 2000/4, Badia Fiesolana,
San Domenico (FI), Italy.
pentru a nu lăsa loc niciunui dubiu, reiterează că în înțelesul art. 1 protecția minorităților
naționale formează parte integrantă a protecției drepturilor omului și, ca atare, nu intră în
domeniul rezervat al statelor.
Articolul 3 alin. (2) al Convenției-cadru prevede că persoanele aparținând minorităților
naționale pot exercita drepturile și libertățile ce decurg din principiile enunțate în con-
venția-cadru, individual sau în comun cu alții. Paragrafele 31 și 37 ale Raportului explicativ
clarifică într-o manieră neechivocă că posibilitatea exercitării în comun a drepturilor
derivate din principiile Convenției-cadru nu presupune și nu echivalează cu existența unor
drepturi colective. Desigur, așa cum rezultă din art. 22 al Convenției-cadru și din parag. 91
al Raportului explicativ, aceste prevederi – menite să asigure un standard minim obliga-
toriu de protecție, fără să aducă atingere dispozițiilor naționale sau internaționale mai
favorabile – nici nu exclud posibilitatea statelor contractante să instituie în legislația lor
națională drepturi colective în favoarea comunităților minorităților naționale qua colecti-
vitate[1].
Convenția-cadru a dedicat trei articole relevante educației, respectiv art. 12, 13 și
14. Astfel, prin art. 12 alin. (1) al Convenției-cadru statele contractante sunt încurajate să
promoveze cunoașterea culturii, istoriei, limbii și religiei deopotrivă a minorităților
naționale și a majorității. În acest scop, alin. (2) al art. 12 obligă statele membre – „părțile
vor asigura” – să asigure posibilități corespunzătoare pentru pregătirea profesorilor, acce-
sul la manuale și facilitarea contactelor dintre elevi și profesori ai diferitelor comunități.
Potrivit parag. 71 al Raportului explicativ, lista cuprinsă în cel de-al doilea alineat al art. 12
nu este exhaustivă, iar sintagma „acces la manuale școlare” se referă atât la publicarea de
manuale școlare, cât și la achiziționarea lor din alte țări. În fine, alin. (3) al art. 12 prevede
angajamentul promovării egalității de șanse în ceea ce privește acces la educația de toate
nivelurile pentru persoanele aparținând minorităților naționale.
Articolul 13 alin. (1) al Convenției-cadru impune statelor semnatare – „părțile vor
recunoaște” – să recunoască dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a
crea și de a administra propriile instituții private de învățământ și de formare, desigur cu
respectarea exigențelor specifice ale fiecărui sistem național de învățământ. Alineatul (2)
al art. 13 statuează în mod explicit că statul nu este obligat să suporte sarcinile financiare
derivate din exercitarea acestui drept, însă acest text, conform art. 73 al Raportului
explicativ, nu poate fi interpretat în sensul că ar exclude posibilitatea unei astfel de
contribuții. Paragraful 72 al Raportului explicativ oferă câteva lămuriri suplimentare: în
primul rând, enunță că instituțiile private de învățământ înființate și administrate de
persoanele aparținând minorităților naționale vor putea fi supuse acelorași controale ca și
celelalte instituții, mai ales în ceea ce privește standardele de calitate ale învățământului;
în al doilea rând, afirmă că în măsura în care aceste instituții private de învățământ
îndeplinesc cerințele de calitate, diplomele acordate de către acestea trebuie să bucure de
[1] Drepturile colective presupun că titularul dreptului este însăși colectivitatea, și nu membrii
comunității în mod individual sau împreună. De obicei, acest drept este exercitat în numele comu-
nității printr-un organ propriu al acesteia. În domeniul educației, un exemplu ipotetic în acest sens
ar fi dreptul minorității maghiare de a-și organiza educația proprie pentru membrii acestei colec-
tivități.
recunoaștere oficială; în al treilea rând, insistă ca legea internă aplicabilă să se bazeze pe

criterii obiective și pe respectarea principiului egalității de tratament.
Cu titlu preliminar, subliniem că art. 14 din Convenția-cadru reglementează atât drep-
tul persoanelor aparținând unei minorități naționale de a învăța limba lor maternă, cât și
dreptul acestora de a fi instruiți în limba lor maternă, adică să studieze toate disciplinele
în această limbă.
Acest art. 14 este cea mai relevantă prevedere a Convenției-cadru în ceea ce privește
obiectul prezentului subtitlu, care, în cuprinsul alin. (1), obligă statele semnatare să recu-
noască – „[p]ărțile se angajează să recunoască” – dreptul oricărei persoane aparținând
unei minorități naționale de a învăța limba sa minoritară. Relevante sunt și detaliile oferite
de parag. 74 al Raportului explicativ, care, pe de o parte, statuează că acest drept este
esențial în vederea păstrării și afirmării identității și nu comportă nici un fel de excepție,
iar, pe de altă parte, că acest drept nu implică nici o obligație pozitivă, în special de natură
financiară, pentru stat. Așadar, în lumina paragrafului explicativ parafrazat mai sus, acest
angajament se prezintă mai mult sub ipostaza unei obligații negative din partea statului de
a nu aduce ingerință acestui drept.
Alineatul (2) al art. 14 prevede, sub forma unei recomandări extreme de permisive, că
„[î]n ariile locuite tradițional sau în număr substanțial de persoane aparținând minorităților
naționale, dacă există o cerere suficientă, părțile vor depune eforturi pentru a asigura, în
măsura posibilului și în cadrul sistemului lor educațional, ca persoanele aparținând acestor
minorități să beneficieze de posibilități corespunzătoare de învățare a limbii lor minoritare
ori de a primi o educație în această limbă”.
Cele trei sintagme „dacă există o cerere suficientă”, „părțile vor depune eforturi pentru
a asigura”, „în măsura posibilului” subliniază caracterul soft law al acestui text.
Asemenea art. 32 alin. (3) al Constituției României, nici art. 14 alin. (2) din Con-
venția-cadru nu stabilește în vreun fel conținutul concret al învățării limbii materne sau al
educației primite în această limbă de către persoanele aparținând minorităților naționale.
Totodată, notăm că, prin prisma modului de elaborare, prevederile art. 32 alin. (3) din
Constituția României sunt mai favorabile decât dispozițiile art. 14 alin. (2) din Conven-
ția-cadru, întrucât acestea garantează atât învățarea limbii materne, cât și instruirea în
această limbă sub forma unor drepturi (având conținut deschis și nedefinit la nivel consti-
tuțional, cu proiectarea concretizării la nivel infraconstituțional), pe când Convenția-cadru
amintește de aceste modele ca simple posibilități. Paragraful 77 al Raportului explicativ
aduce câteva clarificări, în sensul că alternativele pe care le are în vedere alin. (2) al art. 14,
adică învățarea limbii minoritare și primirea unei educații în această limbă, nu se exclud
reciproc, neexistând nicio piedică ca statele semnatare să asigure ambele modele în cadrul
sistemului lor educațional, mai mult, și educația bilingvă reprezintă un mijloc adecvat
pentru realizarea obiectivului urmărit prin această dispoziție.
Alineatul (3) al art. 14 citit împreună cu parag. 78 al Raportului explicativ enunță că
posibilitățile oferite de cele două modele prevăzute la alin. (2) nu aduc atingere învățării
limbii oficiale a statului ori educației în această limbă, acestea constituind factori esențiali
ai coeziunii și integrării sociale.
Implementarea și aplicarea corectă a prevederilor Convenției-cadru de către statele

semnatare se realizează printr-un mecanism de supraveghere, structurat în cicluri de
monitorizare, prin intermediul Comitetului Consultativ și Comitetul Miniștrilor[1].
4.2.2. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare

Celălalt tratat internațional relevant analizei noastre este Carta europeană a limbilor
regionale sau minoritare, instrument juridic al Consiliului Europei adoptat în 1992, ratificat
de România prin Legea nr. 282 din 24.10.2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor
regionale sau minoritare, publicată în Monitorul Oficial nr. 752 din 06.11.2007.
În cadrul art. 2 al Legii nr. 282/2007 se specifică că România s-a angajat să aplice
prevederile Cartei, cu diferite niveluri de protecție, în cazul a 20 de limbi minoritare folosite
pe teritoriul său printre care se numără și limba maghiară [art. 2 lit. k) din Legea
nr. 282/2007].
În materie de învățământ (art. 8 al Cartei), România s-a angajat ca în acele unități
administrativ-teritoriale în care limba maghiară este folosită de cel puțin 20% din numărul
locuitorilor acelei unități administrativ-teritoriale [art. 8 prin raportare la art. 1 lit. b),
ambele din Cartă, în lumina art. 7 din Legea nr. 282/2007] să instituie în favoarea limbii
maghiare cel mai înalt nivel de protecție, fără ca prin aceasta să aducă atingere, în vreun
fel, limbii oficiale al statului Român.
În concret, potrivit art. 5 lit. e) din Legea nr. 282/2007 cu titlul marginal „articolul 8 –
Învățământ” raportat la art. 8 alin. (1) din Cartă, România și-a asumat în cazul limbii
maghiare:
în conformitate cu
 art. 8 parag. (1) subparag. a) (i) să prevadă desfășurarea unei educații preșcolare
în limba maghiară;
 art. 8 parag. (1) subparag. b) (i) să prevadă desfășurarea unui învățământ primar
 art. 8 parag. (1) subparag. c) (i) să prevadă desfășurarea unui învățământ secundar
 art. 8 parag. (1) subparag. d) (i) să prevadă desfășurarea unui învățământ tehnic și
vocațional în limba maghiară;
 art. 8 parag. (1) subparag. e) (i) să prevadă desfășurarea unui învățământ
universitar și a altor forme de învățământ superior în limba maghiară;
 art. 8 parag. (1) subparag. f) (i) să ia măsuri pentru organizarea de cursuri de
educație pentru adulți sau de educație permanentă desfășurate în principal ori
integral în limba maghiară;
 art. 8 parag. (1) subparag. g) să ia măsuri pentru asigurarea predării istoriei și a
culturii pe care limba maghiară le exprimă;
[1] Pentru detalii privind procesul de monitorizare al Convenției-cadru, a se vedea, de exemplu:
R. HOFMANN, Review of the Monitoring Process of the Council of Europe Framework Convention for
the Protection of National Minorities, în European Yearbook of Minority Issues Online, vol. 2 issue 1,
Brill | Nijhoff, 2002, p. 397-433.
 art. 8 parag. (1) subparag. h) să asigure pregătirea de bază și permanentă a

cadrelor didactice necesare punerii în aplicare a acelora dintre paragrafele a)-g)
acceptate de parte;
 art. 8 parag. (1) subparag. i) să creeze unul sau mai multe organe de control
însărcinate să urmărească măsurile adoptate și progresele realizate în direcția
instituirii ori a dezvoltării predării limbii maghiare și să realizeze asupra acestor
chestiuni rapoarte periodice care vor fi făcute publice.
Totodată, în temeiul art. 5 lit. e), cu titlul marginal, „articolul 8 – Învățământ”, din Legea
nr. 282/2007, raportat la art. 8 alin. (2) din Cartă, România s-a angajat ca, în acele unități
administrativ-teritoriale în care ponderea persoanelor care folosesc limba maghiară nu
atinge pragul prevăzut din Legea nr. 282/2007, să autorizeze, să încurajeze și să creeze,
dacă numărul vorbitorilor de limba maghiară o justifică, predarea în această limbă sau
predarea acestei limbi la nivele de învățământ corespunzătoare.
Se observă, așadar, că, spre deosebire de art. 32 alin. (3) și art. 14 alin. (2) din Con-
venția-cadru, art. 8 al Cartei, așa cum aceasta a fost ratificată pentru limba maghiară prin
Legea nr. 282/2007, concretizează, cel puțin la un anumit punct, conținutul și întinderea
exercitării dreptului la educație în limba maternă, în sensul că aceasta se referă la toate
nivelurile de învățământ și include, inter alia, învățământul tehnic și vocațional.
Concretizarea este doar parțială, având în vedere că în continuare este neclar dacă
dreptul de a beneficia de o educație în limba maternă la nivelul învățământului preuni-
versitar se extinde la toate disciplinele sau doar la unele. Totodată, nu se cunoaște dacă la
nivelul învățământului superior acest drept se referă la toate cursurile, seminarele,
pregătirile practice și stagiile de practică sau doar la unele.
Se mai observă că, spre deosebire de Convenția-cadru, care la art. 1 subliniază că
„[p]rotecția minorităților naționale și a drepturilor și libertăților persoanelor aparținând
acestora face parte integrantă din protecția internațională a drepturilor omului”, Carta nu
cuprinde nicio prevedere din care ar rezultă că aceasta ar avea natura unui tratat privitor
la drepturile fundamentale ale omului și, astfel, art. 20 din Constituție nu este incident[1].
Chiar și așa, fiind vorba despre un tratat internațional ratificat, în lumina art. 11 al
Constituției, România este obligată să îndeplinească întocmai și cu bună-credință sarcinile
izvorâte din dispozițiile Cartei, care, potrivit alin. (2) al aceluiași text constituțional, fac
parte din dreptul intern românesc.
În acest context, făcând trimitere deopotrivă la dispozițiile art. 32 alin. (3) și la art. 5
lit. e), cu titlul marginal, „articolul 8 – Învățământ”, din Legea nr. 282/2007 raportat la
art. 8 alin. (1) din Cartă, putem afirma că, în prezent, la nivelul tratatelor internaționale și
a Legii Fundamentale, România și-a asumat obligația pozitivă să garanteze desfășurarea
unei educații în limba maghiară la toate nivelurile de învățământ și să asigure inclusiv
învățământul tehnic și vocațional în această limbă, în acele unități administrativ-teritoriale
în care limba maghiară este folosită de cel puțin 20% din numărul locuitorilor. Așa cum
vom arăta în continuare, legislația românească în domeniul educației în limbile mino-
[1] J.M. WOHRLING, Introduction, în Shaping language rights - Commentary on the European
Charter for Regional or Minority Languages in light of the Committee of Experts' evaluation (Regional
or Minority Languages, No.9), Council of Europe Publishing, 2012, p. 17.
rităților oferă o reglementare mult mai favorabilă și corespunzătoare nevoilor minori-

tăților naționale.
Implementarea și aplicarea corectă a prevederilor Cartei de către statele semnatare se
realizează printr-un mecanism de supraveghere, structurat în cicluri de monitorizare, prin
intermediul Comitetului de experți independenți și Comitetului Miniștrilor[1].
4.3. Nivelul infraconstituțional
Având în vedere că România nu a adoptat nici până în prezent o lege-cadru privind

minoritățile[2] și ținând seama de faptul că din comentariile formulate și raportul depus în
cadrul mecanismului de supraveghere al Cartei rezultă că acest lucru nu va prezenta nici
pentru viitor o prioritate legislativă[3], în cele ce urmează ne vom concentra asupra celui
mai important act normativ în materie, respectiv Legea nr. 1 din 05.01.2011 a educației
naționale, în varianta actuală. Totuși, pentru a oferi cititorului o imagine mai aprofundată,
[1] Pentru detalii privind procesul de monitorizare al Cartei, a se vedea, de exemplu: S. OETER,
Council of Europe – The European Charter for Regional and Minority Languages, în D. THÜRER (ed.),
International Protection of Minorities – Challenges in Practice and Doctrine, Zürich, Schulthess, 2014,
p. 73-79.
Pentru compararea celei de-a IV-a Opinii a Comitetul consultativ privind aplicarea Con-
venției-cadru în România și celui de-al II-lea Raport al Comitetului de experți privind aplicarea Cartei,
a se vedea A. BETHLENDI, T. TORÓ, A Peculiar Case of Monitoring. Minority Rights in Romania As Seen
Through The Lens of The ACFC and The COMEX, Hungarian Journal of Minority Studies, vol. II, 2018,
p. 23-61.
[2] Comitetul consultativ, în cadrul celei de-a IV-a Opinie, sub forma unei recomandări de acțiune
imediată, a solicitat României să adopte fără întârziere și în consultare cu reprezentanții minorităților

naționale un cadru legal consolidat și coerent privind protecția drepturilor minorităților naționale –
Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Minorities, Fourth
Opinion on Romania – adopted on 22 June 2017 Published on 16 February 2018, ACFC/OP/IV(2017)
005: 2, 44; https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-on-22-june-2017/168078af76,
accesat la 03.05.2020.
[3] În cadrul Comentariilor la cea de-a IV-a Opinie a Comitetului Consultativ al Convenției-cadru a
CoE pentru Protecția Minorităților Naționale (FCNM), Guvernul României a arătat în esență că nu
există nicio obligație conform Convenției-cadru de a adopta o astfel de legislație generală în domeniul
protecției drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale […] Comitetul Consultativ nu a
evaluat în rapoartele sale anterioare cu privire la România că lipsa unei legi generale privind statutul
minorităților naționale împiedică promovarea și protecția drepturilor persoanelor aparținând
minorităților naționale din România (în special a celor numeroase ca pondere în totalul populației)
[…] De asemenea, Guvernul României nu are cunoștință despre existența unei politici generale a
Comitetului Consultativ de a recomanda tuturor statelor părți adoptarea unei legi generale în
domeniu, ca o condiție pentru îndeplinirea obligațiilor care decurg din Convenția-cadru [Guvernul
României, Comentariile Guvernului României la cea de-a IV a Opinie a Comitetului Consultativ al Con-
venției-cadru a CoE pentru Protecția Minorităților Naționale (FCNM), GVT/COM/IV(2018)001: 6,7;
https://rm.coe.int/comments-of-the-government-of-romania-on-the-fourth-opinion-of-the-adv/16
8078acc8]. Aceeași poziție a fost reiterată de către Guvernul României și cu prilejul celui de-al V-lea
Raport [Government of Romania, The Fifth National Report pursuant to Article 25, paragraph 2f the
Framework Convention for the Protection of National Minorities, ACFC/SR/V(2019)013: 11;
https://rm.coe.int/5th-sr-romania-en/16809943af].
într-o manieră comparativă vom face trimitere la modificările legislative din ultimii ani,
precum și la dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea unor acte normative în
domeniul educației (Pl-x nr. 720/2018), a căror intrare în vigoare este încă incertă. Pro-
punerea legislativă nr. 720/2018, inițiată de parlamentari ai U.D.M.R., cu titlul „Lege
pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul educației”, a fost
adoptată, cu modificări față de forma inițiatorului[1], de Senat (nr. voturi: DA=79; NU=0;
AB=36) în ședința din data de 10.02.2020, în calitate de cameră decizională[2], și la data de
25.02.2020 a fost trimisă spre promulgare[3]. Însă, la data de 02.03.2020, în temeiul
art. 146 lit. a) din Constituția României și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-a depus
o sesizare de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea unor acte
normative în domeniul educației (Pl-x nr. 720/2018)[4], formându-se astfel pe rolul Curții
Constituționale dosarul nr. 363AI/2020, primul termen de judecată fiind stabilit pentru
data de 23.04.2020 și ulterior preschimbat din cauza pandemiei COVID-19 pentru data de
02.06.2020.
Totodată, în cadrul acestui titlu, acolo unde se va impune, ne vom referi și la alte legi
sau acte normative cu putere juridică inferioară legilor.
4.3.1. Aspecte generale
4.3.1.1. Dispoziții generale – locul și rolul limbilor minorităților naționale în sistemul

educațional românesc
Prevederile Titlului I al Legii nr. 1/2011 a educației naționale, purtând titlul marginal
„Dispoziții generale”, mai ales în cadrul art. 3 lit. g)-i) și art. 10 reflectă și reproduc trăsă-
turile esențiale ale art. 6 din Constituția României. Astfel, pe de o parte, se accentuează un
soi de egalitate lingvo-culturală în contextul sistemului educațional național, enunțând,
inter alia, că învățământul, văzut ca serviciu de interes public, se desfășoară nu numai
limba română, ci și în limbile minorităților și în limbi de circulație internațională, iar prin-
cipiile guvernatoare ale învățământului se referă la dezvoltarea identității etnice, culturale,
lingvistice, religioase atât a majorității cât și a minorității, iar, pe de altă parte, se regăsește
structură ierarhizată, subliniindu-se importanța, primordialitatea și preeminența limbii
române, dar și ambiguitatea și potențialitatea pozitivă specifică art. 6 al Constituției. Astfel,
lit. g.) al art. 6 din Legea nr. 1/2011 garantează, indiferent de apartenență etnică,
[1] Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul
educației (Pl-x 720/2018) în forma inițiatorului: https://senat.ro/legis/PDF/2019/19L159FG.PDF și

expunerea de motive la inițiativa legislativă: https://senat.ro/legis/PDF/2019/19L159EM.PDF, acce-
sate la 04.03.2020.
educației (Pl-x 720/2018) în forma adoptată de Senat: https://senat.ro/legis/PDF/2019/19L159FS.P-

DF, accesată la 04.03.2020.
[3] Pentru detalii cu privire la procesul legislativ, consultați pagina web a Senatului accesând
următorul link: https://senat.ro/Legis/Lista.aspx?cod=22106; accesat la 04.03.2020.

[4] Sesizarea de neconstituționalitate, depusă de către deputații aparținând Grupului parlamentar
al Partidului Național Liberal, poate fi consultată accesând următorul link: https://senat.ro/legis/PD

F/2019/19L159SC.PDF, accesat la 04.03.2020.
identitatea culturală a tuturor cetățenilor țării, precum și dialogul intercultural. Legiuitorul

a hotărât să reglementeze apărarea identității etno-lingvo-culturală a majorității și mino-
rităților sub două principii distincte, care sunt aproape identice, însă cuprind nuanțări
subtile prin care se sugerează întâietatea identității și valorilor majorității. Identitatea
etno-lingvo-culturală a poporului român se asumă [lit. h), cu evidențierile noastre], pe când
identitatea etno-lingvo-culturală a persoanelor aparținând minorităților naționale se
recunoaște și se garantează [lit. i), cu evidențierile noastre].
Spre deosebire de principiile care guvernează învățământul preuniversitar și superior,
regăsite în cadrul art. 3 al Legii nr. 1/2011, art. 10 al aceleiași legi reglementează într-o
manieră unitară, în cadrul acelorași alin. (1) și (2), regulile cu caracter general aplicabile
învățământului în limba română și în limbile minorităților naționale, după care în cadrul
alin. (3)-(5) accentuează, în deplină aromie cu art. 13 al Constituției, oficialitatea limbii
române și efectele ce decurg din acest caracter. Potrivit art. 10 alin. (1), învățământul se
desfășoară, în condițiile Legii nr. 1/2011, „în limba română, precum și în limbile mino-
rităților naționale și în limbi de circulație internațională”, iar conform alin. (2) al textului,
„în fiecare localitate se organizează și funcționează unități de învățământ sau formațiuni
de studiu cu limba de predare română și/sau, după caz, cu predarea în limbile minorităților
naționale ori se asigură școlarizarea fiecărui elev în limba sa maternă în cea mai apropiată
localitate în care este posibil”. În această manieră, adică prin asigurarea instruirii elevilor
în limba lor maternă chiar și în contextul inexistenței acestei posibilități în localitatea lor
de domiciliu, cel puțin la nivel normativ, legea instituie o garanție suplimentară puternică
în favoarea realizării efective a dreptului la educație în limba maternă, atât în ceea ce
privește elevii aparținând minorităților etnice, care trăiesc în regiuni unde minoritatea
respectivă este în considerabilă inferioritate numerică, cât și în ceea ce privește elevii
aparținând majorității, care provin din zone unde ponderea minorităților etnice este
majoritară. Prin alin. (3) al art. 10 se statuează obligativitatea însușirii limbii române în
cadrul sistemului educațional, precum și mijloacele și garanțiile instituie în vederea atin-
gerii acestui scop, autoritățile administrației fiind însărcinate să asigure condițiile materia-
le și resursele umane în acest sens, iar planurile naționale de învățământ trebuind să
cuprindă numărul de ore necesare și suficiente pentru însușirea adecvată a limbii oficiale.
Potrivit art. 10 alin. (4) teza I din Legea nr. 1/2011, acele documentele școlare și
universitare oficiale care sunt nominalizate prin ordin al ministrului educației se întocmesc
în mod obligatoriu doar în limba română. Lista documentelor școlare care se întocmesc
numai în limba română sunt enumerate la art. 1 alin. (2) al Ordinului nr. 6551 din
13.12.2011 privind documentele școlare și universitare oficiale care se întocmesc numai în
limba română, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 903 din 20.12.2011[1], iar nomen-
clatura documentelor universitare care se emit doar în limba oficială a statului sunt
[1] Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 6551/2011, „[Î]n sistemul național de învățământ
preuniversitar se emit, începând cu anul școlar 2011-2012, următoarele documente școlare oficiale,
întocmite numai în limba română: a) registrul matricol; b) catalogul clasei; c) cataloagele pentru
examenele de finalizare a studiilor; d) cataloagele pentru examenele de corigente, diferențe și pentru
încheierea situației școlare; e) portofoliul personal pentru educație permanentă; f) foaia matricolă;
g) adeverința de studii/adeverința de absolvire; h) registrul unic de evidență a formularelor actelor
de studii; i) carnetul de elev”.
prevăzute la alin. (3) al aceluiași text[1]. Totodată, potrivit art. 5 alin. (1) și Regulamentului
privind regimul actelor de studii și al documentelor școlare gestionate de unitățile de
învățământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul nr. 3844 din 24.05.2016, actele de studii
prevăzute la art. 1 alin. (2) din acest act normativ – fiind vorba despre certificate de
calificare, atestate de competență și diplome, inclusiv cele de bacalaureat și de absolvire
a învățământului gimnazial[2] – se întocmesc numai în limba română, folosindu-se alfabetul
latin, cu aplicarea semnelor diacritice, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (4) din
Legea educației naționale nr. 1/2011. Tot astfel, în conformitate cu art. 36 alin. (1) din
Ordinul nr. 3844/2016, documentele școlare prevăzute la art. 2 alin. (1) din acest act
normativ  fiind vorba despre documentele școlare prevăzute și în cadrul art. 1 alin. (2) al
Ordinului nr. 6551/2011, într-o formulare mai modernă – se întocmesc numai în limba
română, folosindu-se alfabetul latin, cu diacritice, în conformitate cu prevederile art. 10
alin. (4) din Legea educației naționale nr. 1/2011[3]. În cadrul tematicii abordate, mai
[1]Conform art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 6551/2011, „[î]n sistemul național de învățământ
superior se emit, începând cu anul școlar 2011-2012, următoarele documente universitare oficiale,
întocmite numai în limba română: a) registrul matricol; b) cataloagele pentru examene, restanțe și
diferențe; c) planul de învățământ; d) fișa specializării; e) fișa disciplinei; f) programa analitică; g)
situația școlară; h) portofoliul personal pentru educație permanentă; i) registrul unic de evidență a
formularelor actelor de studii; j) carnetul de student; k) adeverința privind școlarizarea; l) adeverința
privind finalizarea studiilor; m) legitimațiile de transport ale studenților”.
[2] Art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3844/2016: „[î]n sistemul național de învățământ preuniversitar
se emit, începând cu anul școlar 2015-2016, următoarele acte de studii: a) Certificat de echivalare a
examenului de capacitate, pentru absolvenții învățământului de 8 ani, promoțiile de până în anul
1998 inclusiv, care doresc continuarea studiilor liceale - învățământ seral/frecvență redusă; b)
Diplomă de absolvire a învățământului gimnazial însoțită de foaia matricolă, parte a portofoliului
educațional; c) Certificat de calificare profesională nivel 3 însoțit de suplimentul descriptiv al
certificatului în format Europass; d) Certificat de calificare nivel 4 însoțit de suplimentul descriptiv al
certificatului în format Europass; e) Certificat de calificare profesională nivel 5 însoțit de suplimentul
descriptiv al certificatului în format Europass; f) Certificat de absolvire a ciclului inferior al liceului
însoțit de foaia matricolă, parte a portofoliului educațional; g) Diplomă de absolvire a liceului însoțită
de foaia matricolă parte a portofoliului; h) Diplomă de bacalaureat, însoțită de foaia matricolă parte
a portofoliului educațional; i) Diplomă de bacalaureat - secția bilingvă francofonă, însoțită de foaia
matricolă parte a portofoliului educațional; j) Diplomă de merit, pentru absolvenții care au promovat
toate clasele din intervalul IX-XII/XIII cu medii generale de minimum 9,50, iar la examenul de
bacalaureat au obținut media 10; k) Certificatul de competență lingvistică de comunicare orală în
limba română însoțit de suplimentul descriptiv al certificatului; l) Certificatul de competență
lingvistică de comunicare orală în limba maternă însoțit de suplimentul descriptiv al certificatului; m)
Certificatul de competență lingvistică într-o limbă de circulație internațională însoțit de suplimentul
descriptiv al certificatului; n) Certificatul de competențe digitale însoțit de suplimentul descriptiv al
certificatului; o) Atestat de competențe profesionale; p) Atestat de competențe lingvistice; q) Atestat
pentru predarea unei limbi străine la învățământul primar; r) Certificat de revalorizare a
competențelor profesionale; s) Certificat de absolvire a învățământului obligatoriu de nivel primar în
Programul «A doua șansă»”.
[3] Art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 3844/2016 (M. Of. nr. 411/2016): „[d]ocumentele școlare sunt:
a) registrul matricol; b) catalogul clasei; c) cataloagele pentru examenele de finalizare a studiilor; d)

cataloagele pentru examenele de corigențe și diferențe; e) portofoliul educațional al elevului; f)
suplimentul descriptiv; g) foaia matricolă; h) adeverința de studii/adeverința de absolvire; i)
precizăm că în conformitate cu art. 4 alin. (3) și (4) prin raportare la art. 2 alin. (3), ambele
din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior,
aprobat prin Ordinul nr. 657 din 24.11.2014, potrivit regulii generale, datele de pe actele
de studii universitare (diplome, certificate, foi matricole, suplimente de diplomă) sunt
înscrise în limba română, însă, cu titlu de excepție, datele înscrise în limba română pot fi
înscrise, în condițiile legii, și în una sau mai multe limbi de circulație internațională.
Prevederile art. 3 alin. (1) din Ordinul nr. 5289 din 09.09.2008 privind diploma de licență și
suplimentul la diplomă și dispozițiile art. 4 alin. (1) al Ordinului nr. 4151 din 15.06.2010
privind diploma de master și suplimentul la diplomă precizează că suplimentele de
diplomă la nivel de licență și master sunt redactate bilingv: în limba română și într-o limbă
de largă circulație. Din dispozițiile relevante ale Ordinelor nr. 657/2014, nr. 5289/2008 și
nr. 4151/2010 rezultă că unitățile de învățământ superior în cadrul cărora educația se
desfășoară în limba maternă a minorității naționale maghiare nu pot emite diplome sau
suplimente de diplomă oficiale în limba maghiară sau bilingve (în limba română și limba
maghiară), aceasta neputând fi considerată o limbă de largă circulație[1].
Pentru asigurarea unui nivel mai înalt de claritate, precizie și previzibilitate și pentru a
evita posibile contradicții, ar fi fost de recomandat ca toate documentele școlare și uni-
versitare, precum și toate actele de studii preuniversitare și universitare, care se întocmesc
numai în limba română, să fi fost cuprinse în cadrul unui singur ordin al ministerului
educației, și nu într-o manieră dispersată, în mai multe acte normative.
Din interpretarea art. 10 alin. (4) teza I din Legea nr. 1/2011 rezultă că listele prevăzute
în cadrul ordinelor ministeriale conțin enumerarea exhaustivă a documentelor ce se emit
numai în limba română în sistemul național de învățământ și, astfel, acestea sunt de strictă
interpretare și nu suportă excepții[2].
Potrivit art. 10 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 1/2011, documentele școlare și univer-
sitare care nu se circumscriu sferei de aplicare a tezei I a art. 10 alin. (4) prin raportare la
ordinele ministeriale relevante, pot fi redactate și în limba de predare, adică, în cazul
unităților de învățământ sau formațiunilor de studii cu predare în limba maghiară, în limba
maternă a acestei minorități naționale. Referitor la art. 10 alin. (4) teza a II-a din Legea
nr. 1/2011, observăm că redactarea celorlalte înscrisuri școlare și universitare în limba de
adeverința care atestă promovarea nivelului de învățământ/examenului; j) registrul unic de evidență

a formularelor actelor de studii”.
[1] Relevante sunt într-o anumită măsură și H.G. nr. 461 din 30.06.2017 privind aprobarea
conținutului și formatului actelor de studii care vor fi eliberate absolvenților și personalului didactic
din sistemul național de învățământ preuniversitar, H.G. nr. 728 din 5 octombrie 2016 privind
aprobarea conținutului și formatului actelor de studii care vor fi eliberate absolvenților ciclului
II - studii universitare de masterat și absolvenților ciclului I și ciclului II de studii universitare oferite
comasat și H.G. nr. 607 din 23.07.2014 privind aprobarea conținutului și formatului actelor de studii
care vor fi eliberate absolvenților ciclului I - studii universitare de licență, pe care nu o să le detaliem
în cadrul acestui studiu.
[2] Din frazarea art. 10 alin. (4) teza I. din Legea nr. 1/2011 – documentele școlare și universitare
oficiale, nominalizate prin ordin al ministrului educației […] se întocmesc numai în limba română – și
formularea ordinelor ministeriale la care ne-am referit, rezultă că acele documentele școlare și
universitare care se emit numai în limba română sunt nominalizate în mod expres și strict limitativ în
cadrul ordinelor ministeriale relevante.
predare a minorităților naționale nu este o obligație, ci o facultate, lăsată la latitudinea

unităților de învățământ. Observăm totodată că în măsura în care unitatea de învățământ
optează să întocmească aceste celelalte înscrisuri școlare și universitare în limba de
predare a minorităților naționale, aceasta nu este obligată să realizeze traducerea acestor
acte și în limba română. Lecturând prevederile legale relevante ale Legii nr. 1/2011 și ale
ordinelor ministeriale la care am făcut trimitere, concluzionăm că, spre deosebire de
documentele și actele de studii preuniversitare și universitare, care se întocmesc în mod
obligatoriu în limba română sau, în mod excepțional, într-o formă bilingvă (română și o
limbă de largă circulație), înscrisurile ce se circumscriu sferei de aplicare a art. 10 alin. (4)
teza a II-a din Legea nr. 1/2011 nu sunt documente oficiale.
Conform alin. (5) al art. 10 din Legea nr. 1/2011, unitățile de învățământ pot efectua și
emite, la cerere și contra cost, traduceri oficiale ale documentelor și ale altor înscrisuri
școlare și universitare proprii, cu respectarea prevederilor legale. În opinia noastră,
această prevedere legală conferă posibilitatea unităților de învățământ să realizeze
traducerea oficială a oricărui document și act de studiu preuniversitar și universitar la care
se referă teza I a art. 10 alin. (4) și să emită această traducțiune oficială solicitantului. Însă,
trebuie să notăm și aici că operațiunile de traducere și emitere nu sunt prevăzute sub
forma unei obligații, ci ca o facultate – pot efectua și emite –, lăsată la libera apreciere a
unităților de învățământ. Totodată, efectuarea și emiterea traducerilor oficiale se poate
realizează numai contra cost, și nu gratuit, și doar la cererea solicitanților, și nu ex officio.
Observăm că normele privind limba documentelor întocmite în învățământul preuni-
versitar au un efect restrictiv față de posibilitățile și obligațiile folosirii limbii minorităților
reglementate în cadrul art. 94 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.
4.3.1.2. Dispoziții generale – principiul nediscriminării și măsuri afirmative
Articolul 2 alin. (4) și art. 3 lit. a) și j) din Legea nr. 1/2011 enunță principiul egalității și
cel al interzicerii discriminării, inclusiv pe criterii de etnie și limbă – aspect ce se deduce din
frazarea primului text la care am făcut trimitere: fără nicio formă de discriminare –, în ceea
ce privește accesul la toate nivelurile și formele de învățământ. În materia educației,
aceste dispoziții se completează cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (v) prin raportare
la art. 2 și art. 11, toate din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare, care statuează principiul egalității, excluderii privilegiilor și
discriminării, inclusiv celei etnice și lingvistice, în materia dreptului la educație și pregătire.
Articolul 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu titlul marginal „Accesul la educație”, stipu-
lează că refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de
educație de stat sau privat, la orice formă, grad și nivel, din cauza apartenenței acestora,
inter alia, la o anumită naționalitate sau etnie, constituie contravenție, iar alin. (2) al
textului parafrazat mai sus enunță că prevederile art. (1) se aplică tuturor fazelor sau
etapelor din sistemul educațional, inclusiv la admiterea sau la înscrierea în unitățile ori
instituțiile de învățământ și la evaluarea ori examinarea cunoștințelor. Potrivit alin. (3) al
art. 11 din O.G. nr. 137/2000, constituie, de asemenea, contravenție și solicitarea de către
unitățile de învățământ a unor declarații doveditoare ale apartenenței acelei persoane sau
acelui grup la o anumită etnie, care să condiționeze accesul unei persoane sau unui grup
de persoane la educație în limba maternă. Această prevedere este în armonie cu art. 45
alin. (3) din Legea educației naționale, conform căreia la „toate formele de învățământ în
limba română, în limbile minorităților naționale sau în limbi de circulație internațională, se
poate înscrie și pregăti orice cetățean român sau cetățean din țările Uniunii Europene și
Confederația Elvețiană, indiferent de limba sa maternă și de limba în care a studiat
anterior”. Lecturând prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 și art. 11 alin. (3) din
O.G. nr. 137/2000, concluzionăm că, deși dreptul de a fi instruit în limba minorităților
naționale a fost creat în considerarea persoanelor ale căror limbă maternă este alta decât
limba oficială a statului, ca o îndrituire aparținând în special membrilor minorităților res-
pective, fiind vorba despre o măsură pozitivă de dezvoltare a identității etnice, culturale,
și lingvistice a acestora, totuși, ca regulă generală, toți cetățenii români, indiferent de etnie
sau limbă maternă, beneficiază de acest drept. În contextul măsurilor specifice, art. 11
alin. (3) teza a II-a instituie o excepție de la acest principiu în situația în care în învățământul
liceal și universitar candidații concurează pe locuri special acordate pentru o anumită
minoritate. În fine, conform alin. (6) al art. 11 din O.G. nr. 137/2000, constituie contra-
venție și orice îngrădire, inter alia, pe criterii de apartenență la o anumită naționalitate sau
etnie, în procesul de înființare și de acreditare a instituțiilor de învățământ înființate în
cadrul legislativ în vigoare.
Pe lângă O.G. nr. 137/2000 și Legea nr. 1/2011, discriminarea bazată pe apartenența
la o minoritate națională în contextul educației este interzisă și prin dispozițiile art. 4
alin. (1) teza a II-a prin raportare la art. 12-14, toate din Convenția-cadru pentru protecția
minorităților.
În ceea ce privește luarea unor măsuri specifice în domeniul educației în favoarea per-
soanelor aparținând minorităților etnice, menite să asigure egalități depline și efective în
considerarea contracarării unor dezavantaje istorice, considerăm că această posibilitate
există și este deopotrivă legală și constituțională. Astfel, preambulul Convenției-cadru pen-
tru protecția minorităților enunță că o societate pluralistă și adevărat democratică trebuie
să creeze (obligația pozitivă de a face) condiții corespunzătoare care să permită minori-
tăților naționale să-și exprime, să păstreze și să dezvolte identitatea lor etno-lingvo-cul-
turală. Totodată, în cadrul art. 4 alin. (2) al Convenției-cadru se specifică că statele
semnatare se angajează să adopte (obligația pozitivă de a face), dacă este cazul, și ținând
seama de condițiile specifice în care se află persoanele aparținând minorităților naționale,
măsuri adecvate pentru a promova, în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și
culturale [deci inclusiv în domeniul educației – n.n.], egalitatea deplină și efectivă între
persoanele aparținând unei minorități naționale și cele aparținând majorității, iar alin. (3)
al aceluiași text legal subliniază că aceste măsuri pozitive nu vor fi considerate acte de
discriminare în defavoarea majorității[1]. Convenția-cadru conține și alte dispoziții din care
rezultă angajamentul statelor semnatare de lua măsuri specifice în favoarea minorităților
naționale, deopotrivă generale [de exemplu, art. 5 alin. (1] și specifice domeniului învă-
țământului (art. 12, 13 și 14).
[1]Parag. 41 al Raportului explicativ la Convenția-cadru aduce următoarele clarificări în acest

sens: „Scopul paragrafului 3 este acela de a exprima clar faptul că măsurile la care se face referire în
paragraful 2 nu trebuie considerate ca aducând atingere principiilor egalității și nediscriminării.
Obiectivul său este de a asigura persoanelor aparținând minorităților naționale egalitatea efectivă
cu persoanele aparținând majorității”.
Fiind evidențiate aceste aspecte și având în vedere că Convenția-cadru este un tratat

privitor la drepturilor omului ratificat de România, incidente fiind, deci, dispozițiile art. 20
alin. (1) din Constituție, concluzionăm că art. 6 alin. (2) din Constituție – [m]ăsurile de
protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor
aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de
nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români – prin raportare la art. 16 alin. (1) și
art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală, trebuie interpretat în lumina prevederilor Con-
venției-cadru, adică în sensul că acesta nu împiedică România să adopte măsuri speciale în
domeniul educație în favoarea persoanelor aparținând minorităților naționale, dacă aces-
te măsuri au o justificare obiectivă și rezonabilă raportat la condițiile specifice și vizează
asigurarea egalității depline și efective[1].
În acest sens, în cadrul Deciziei nr. 27/1996, Curtea Constituțională însăși a statuat că
„[t]extul art. 16 alin. (1) din Constituție, coroborat cu cel al art. 4 alin. (2) din legea fun-
damentală, vizează discriminările prohibite, nu și pe cele admisibile, vizează deci «discrimi-
narea negativă», nu și «discriminarea pozitivă», ținând seama de specialitatea unor situații
sau de scopul realizării unei justiții distributive, pentru a anula sau pentru a diminua
inegalitățile obiective”[2].
Totodată, în cadrul Deciziei nr. 2/2011[3], Curtea Constituțională a reținut următoarele:
„Faptul că există programe școlare speciale pentru învățarea limbii române, care se
[1] La această concluzie a ajuns și Roxana-Alina Petraru analizând art. 1 al Protocolului nr. 12 la
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Pentru detalii, a se

vedea Capitolul 2.3. Protecția drepturilor minorităților naționale în cadrul Consiliului Europei din
R.A. PETRARU, Minoritățile în context legislativ internațional, Iași, Ed. Adenium, 2015.
[2] CCR, Decizia nr. 27 din 12.03.1996, M. Of. nr. 85 din 26.04.1996, http://legislatie.just.ro/Pu-
blic/FormaPrintabila/00000G0K6SPFPCXF9LO3CUJUPB2KZ3QU, accesat la 09.03.2020. Această

interpretare trebuie considerată ca fiind jurisprudența constantă în materie a Curții Constituționale,
fiind reiterată cu ocazia mai multor cauze. De exemplu în cadrul parag. 32 al Deciziei nr. 77/2018,
M. Of. nr. 342 din 19.04.2018, Curtea Constituțională a constat următoarele: „[î]n jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a statuat că textul art. 16 alin. (1) din Constituție, coroborat cu cel al art. 4
alin. (2) din Legea fundamentală, vizează discriminările prohibite, nu și pe cele admisibile, vizează
deci «discriminarea negativă», nu și «discriminarea pozitivă», ținând seama de specificitatea unor
situații sau de scopul realizării unei justiții distributive, pentru a anula sau pentru a diminua
inegalitățile obiective. Totodată, textele constituționale arătate vizează egalitatea între cetățeni cât
privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi, nu identitatea de tratament juridic cât
privește exercitarea sau realizarea unor drepturi. Astfel se explică nu numai admisibilitatea unui
tratament juridic diferit și privilegiat față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui
(Decizia nr. 27 din 12.03.1996)”, https://lege5.ro/Gratuit/gi3tomrwgi3a/decizia-nr-77-2018-referi-
toare-la-respingerea-exceptiei-de-neconstitutionalitate-a-dispozitiilor-art-61-alin-3-teza-a-doua-din
-codul-penal, accesat la 09.03.2020.
[3] CCR, Decizia nr. 2/2011 referitoare la obiecția de neconstituționalitate privind Legea educației
naționale, în ansamblul său, precum și, în special, art. 45 alin. (5), (6), (7) și (9), art. 46 alin. (2),
art. 121, art. 125 alin. (1) lit. a), b) și c), art. 125 alin. (2), art. 128 alin. (5), art. 132 alin. (5), art. 212
alin. (3), art. 215 alin. (1), (3) și (4), precum și art. 361 alin. (2) din lege, publicată în M. Of. cu nr. 136
din 23.02.2011, https://lege5.ro/Gratuit/ge2daojxga/decizia-nr-2-2011-referitoare-la-obiectia-de-
neconstitutionalitate-privind-legea-educatiei-nationale-in-ansamblul-sau-precum-si-in-special-art-
45-alin-5-6-7-si-9-art-46-alin-2-art-121-art-125-alin-1-l, accesat la 09.02.2020.
adresează membrilor unei minorități naționale, are semnificația luării în considerare a

situației lor specifice, respectiv a faptului că aceste persoane au o altă limbă maternă decât
limba română. Așadar, situația diferită a membrilor minorităților naționale în mod evident
reclamă și un tratament juridic diferit pentru a se asigura o egalitate efectivă și accesul la
o educație de calitate pentru toate persoanele. Prin urmare, legiuitorul trebuie să țină cont
de acest lucru și să adapteze cerințele de învățare a Limbii și literaturii române în funcție
de situația concretă a persoanelor aparținând minorităților naționale. Nu în ultimul rând,
instituțiilor statului român le revine obligația să asigure un număr optim de ore necesar
pentru studiul adecvat al Limbii și literaturii române”.
În fine, Curtea reține că dreptul cetățenilor aparținând minorităților naționale de a
utiliza limba maternă în învățământ, administrație și justiție nu afectează caracterul oficial
al limbii române prevăzut de art. 13 din Constituție, caracter garantat, indirect, și prin
art. 152 alin. (1) din Constituție.
Nu în ultimul rând, art. 118 alin. (2) al Legii nr. 1/2011 enunță expressis verbis că în
învățământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine
socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare,
cu excepția măsurilor afirmative prevăzute de lege. Locurile rezervate candidaților
maghiari în cadrul admiterii pentru anul universitar 2017/2017, organizată de Facultatea
de Drept a UBB[1], este un exemplu elocvent în acest sens, motivat de subreprezentarea
etnicilor maghiari în rândul juriștilor.
4.3.1.3. Sedes materiae
Sub aspect structural, în Legea nr. 1/2011 nu există un titlu sau capitol separat, dedicat
în mod special pentru învățământul cu predare în limbile minorităților naționale la nivel
preuniversitar și universitar. Este adevărat că în ceea ce privește învățământul preuniver-
sitar (Titlul II al Legii nr. 1/2011), s-a prevăzut o secțiune distinctă în cazul învățământului
pentru persoanele aparținând minorităților naționale (Secțiunea a 12-a a Titlului II din
Legea nr. 1/2011, cuprinzând art. 45 și 46), iar în contextului învățământului superior
(Titlul III al Legii nr. 1/2011), s-a dedicat un articol separat modului în care realizează
învățământul superior pentru minoritățile naționale (art. 135), însă, chiar și așa, o mulțime
de alte prevederi legale relevante instruirii în limba maternă a minorităților se regăsesc
într-o manieră dispersată în corpul Legii educației naționale.
Considerăm și sub acest aspect că, în locul acestei soluții atomizate, ar fi fost de
preferat elaborarea unui titlu sau capitol distinct care să cuprindă ansamblul prevederilor
relevante în materia educației în limba minorităților, cuprinzând atât învățământul
preuniversitar, cât și cel superior, asigurându-se, astfel, un nivel mai înalt de claritate
precizie și previzibilitate legislativă.
[1] Informație obținută de pe pagina de internet a UBB – Facultatea de Drept referitoare la
admitere 2017 – nivel licență; http://law.ubbcluj.ro/index.php?option=com_content&view=arti

cle&id=1876:admitere-2017-nivel-licenta&catid=44&Itemid=122, accesată la 01.06.2020.
4.3.1.4. Dispoziții generale – întâietate și aplicare în timp
Ultima problematică pe care o amintim în cadrul aspectelor generale vizează art. 5 al

Legii nr. 1/2011. Alineatul (1) al art. 5 stipulează întâietatea aplicării prevederilor legii
educației naționale în domeniul învățământului, enunțând că „[î]n domeniul educației și al
formării profesionale prin sistemul național de învățământ, dispozițiile prezentei legi
prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. În caz de conflict între
acestea se aplică dispozițiile prezentei legi”. Alineatele (2) și (3) ale aceluiași text de lege
cuprind un set de dispoziții speciale de aplicare în timp a prevederilor Legii nr. 1/2011,
menite să asigure previzibilitatea și stabilitatea juridică, în sensul că, potrivit regulii
generale, modificările și/sau completările aduse Legii nr. 1/2011 întră în vigoare începând
cu prima zi a anului școlar sau universitar, după caz, următor celui în care a fost adoptată
legea de modificare și/sau de completare, iar conform excepției, dispozițiile Legii
nr. 1/2011 vizând evaluările naționale de la finalul învățământului gimnazial sau liceal se
aplică începând cu promoția aflată în primul an al învățământului gimnazial, respectiv
liceal, la data intrării în vigoare a modificării sau a completării.
4.3.2. Învățământul preuniversitar
4.3.2.1. Conținutul concret al dreptului la educație în limbile minoritare în cadrul

învățământul preuniversitar – limba instruirii și examinărilor
Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, persoanele aparținând minorităților națio-
nale au dreptul să studieze și să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile[1], toate
tipurile[2] și toate formele[3] de învățământ preuniversitar, în condițiile legii. Lecturând
[1] Conform art. 23 al Legii educației naționale, învățământul preuniversitar din România cuprinde
următoarele niveluri: a) educația timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreșcolar (0-3 ani) și
învățământul preșcolar (3-6 ani), cuprinzând grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare; b) învă-
țământul primar, incluzând clasa pregătitoare și clasele I-IV; c) învățământul secundar, care înglo-
bează: (i) învățământul secundar inferior, denumit și gimnazial, incluzând clasele V-VIII, (ii) învăță-
mântul secundar superior, ce poate fi, după caz, învățământ liceal, incluzând clasele de liceu
IX-XII/XIII, sau învățământ profesional cu durata de minimum 3 ani; d) învățământ terțiar nonuni-
versitar, cuprinzând învățământul postliceal.
[2] Recurgând la interpretarea sistematică a Titlului II din Legea educației naționale, și comparând
frazarea art. 45 alin. (1) cu formularea art. 22 alin. (2) – [î]nvățământul preuniversitar este organizat
pe niveluri, forme de învățământ și, după caz, filiere și profiluri și asigură condițiile necesare pentru
dobândirea competențelor-cheie și pentru profesionalizarea progresivă –, ambele din textul normativ
examinat, se observă că sintagma „tipurile de învățământ” regăsită în cadrul art. 45 alin. (1) al legii
educației naționale se referă la filierele și profiluri. În conformitate cu art. 31 alin. (1) al Legii educației
naționale, învățământul liceal cuprinde: a) filiera teoretică, cu profilurile umanist și real; b) filiera
tehnologică, cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale și protecția mediului; c) filiera vocațională,
cu profilurile militar, teologic, sportiv, artistic și pedagogic.
[3] În lumina art. 25 al Legii educației naționale, formele de organizare a învățământului preuni-
versitar din România sunt: învățământ cu frecvență (regula), învățământ cu frecvență redusă (excep-
ția), învățământ la domiciliu sau pe lângă unitățile de asistență medicală (în cazul copiilor cu cerințe
prevederile cu caracter general al art. 45 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 și cele cu caracter
special al art. 23 din Regulamentul aprobat prin Ordinul MEN nr. 5573/2011[1], se conchide
că elevii aparținând minorităților naționale cu cerințe educaționale speciale au dreptul să
fie instruiți în limba lor maternă în cadrul unităților și instituțiilor de învățământ special.
În lumina prevederilor art. 45 și art. 46 ale Legii educației naționale, observăm că drep-
tul la educație în limbile minoritare se manifestă sub două modalități (tipuri) diferite.
Opțiunea între cele două modalități aparține reprezentantului legal al copilului, copilului
cu încuviințarea reprezentantului legal (dacă a împlinit vârsta de 14 ani) sau copilului care
a dobândit capacitate deplină de exercițiu, după caz, dar este afectată și de circumstanțe
obiective, precum nivelul de accesibilitate a primei modalități.
I. Prima modalitate a dreptului la educație în limbile minorităților naționale

Prima modalitate (primul tip), în înțelesul art. 46 alin. (1)-(6) și (8)-(12), prin raportare
la dispozițiile relevante ale art. 45, ambele din Legea nr. 1/2011, înglobează instruirea în
limba minorităților în cadrul unităților, secțiilor și formațiunilor de studiu (grupe, clase sau
ani de studiu, după caz) cu predare în limba minorităților naționale. Potrivit art. 46 alin. (1)
al Legii nr. 1/2011, în cadrul acestei prime modalități a dreptului de a beneficia de o edu-
cație în limba minorităților, indiferent de nivelul, filiera și forma de învățământ preuniver-
sitar, toate disciplinele se studiază în limba maternă a minorităților, cu excepția disciplinei
Limba și literatura română, care se predă și se învață în integralitate în limba oficială a
statului. Conținutul art. 46 alin. (1) din Legea educației naționale este reprodus și în cadrul
art. 3 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671 din 10.09.2012 al Ministerului
Educației Naționale (în continuare: MEN)[2], care adaugă în plus că acest de tip învățământ
funcționează în prezent în limba maghiară, germană, ucraineană, sârbă, slovacă, cehă,
croată, bulgară, romani și italiană.
Regula generală – „toate disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepția disci-
plinei Limba și literatura română” – instituită prin art. 46 alin. (1) al Legii educației națio-
nale comportă anumite nuanțări cu valență de bilingvitate.
Astfel, potrivit alin. (8) al art. 46 din Legea nr. 1/2011, în învățământul preuniversitar
cu predare în limba minorităților disciplinele Istoria și Geografia României se învață tot în
limba maternă a minorităților, dar, spre deosebire de celelalte discipline, Istoria și Geo-
grafia României se predă în mod obligatoriu după programe și manuale identice cu cele
pentru învățământului cu predare în limba română și, totodată, este obligatorie transcrie-
rea și însușirea toponimiei și a numelor proprii românești și în limba română. Într-o
manieră similară, conform alin. (11) al art. 46 din Legea nr. 1/2011, în învățământul liceal
și postliceal cu predare în limba minorităților este obligatorie însușirea terminologiei de
educaționale speciale sau nedeplasabili din motive medicale), învățământul dual [în cazul învăță-
mântului profesional și tehnic, care îndeplinește cerințele impuse de alineatele (4) și (5) ale art. 25].
[1] Ordinul nr. 5573/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a
învățământului special și special integrat, M. Of. nr. 787 din 07.11.2011.

[2] Metodologie din 10.09.2012 privind studiul în limba maternă și al Limbii și literaturii materne,
al Limbii și literaturii române, studiul Istoriei și tradițiilor minorităților naționale și al Educației

muzicale în limba maternă, aprobată prin Ordinul nr. 5671 din 10.09.2012, M. Of. nr. 6571 din
17.09.2012.
specialitate aferentă disciplinelor de specialitate și modulelor de pregătire de specialitate

și în limba română.
Odată cu anul școlar cu 2013-2014[1], potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 și
art. 8 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012, în cadrul acestui tip de
învățământ în limba minorităților, disciplina Limba și literatura română[2] se predă și se
învață pe tot parcursul învățământului preuniversitar, începând cu generația de elevi care
a început clasa a I în anul școlar 2013-2013 și cu aplicare progresivă pentru toate clasele
următoare până la finalizarea învățământului preuniversitar, după programe școlare și
manuale elaborate în mod special și adaptate pentru minoritatea respectivă. Specificitățile
predării disciplinei de Limba și literatura română în cadrul învățământului cu predare în
limbile minorităților naționale și obiectivele urmărite prin aceasta, se regăsesc, defalcat pe
niveluri, atât în cuprinsul art. 47-59 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012
al MEN, cât și în cadrul programelor școlare pentru disciplina Limba și literatura română
pentru școlile și secțiile cu predare în limba maghiară[3] (până la sfârșitului ciclului gimnazial
[1] Potrivit 7 alin. (2) al Ordinului nr. 3654 din 29.03.2012 privind aprobarea planurilor-cadru de
învățământ pentru învățământul primar, ciclul achizițiilor fundamentale  clasa pregătitoare, clasa I
și clasa a II-a al MEN, M. Of. cu numărul 327 din data de 15.05.2012, [î]ncepând cu anul școlar
2013-2014, planurile-cadru de învățământ aprobate prin prezentul ordin se aplică progresiv și la
clasele I și a II-a.
În conformitate cu art. 7 al Ordinului nr. 3371 din 12.03.2013 privind aprobarea planurilor-cadru
de învățământ pentru învățământul primar al MEN, M. Of. nr. 192 din 05.04.2013, „[p]lanurile-cadru
de învățământ aprobate prin prezentul ordin se aplică începând cu anul școlar 2013-2014 la clasa
pregătitoare și la clasa I, începând cu anul școlar 2014- 2015 la clasa a II-a, iar din anul 2015-2016 la
clasele a III-a și a IV-a”.
Conform art. 8 al Ordinului nr. 3590 din 05.04.2016 privind aprobarea planurilor-cadru de
învățământ pentru învățământul gimnazial al MEN, M. Of. nr. 446 din 15.06.2016, „[p]lanurile-cadru
de învățământ aprobate prin prezentul ordin se aplică începând cu anul școlar 2017-2018, la clasa
a V-a, începând cu anul școlar 2018-2019, la clasa a VI-a, începând cu anul școlar 2019-2020, la clasa
a VII-a, iar din anul 2020-2021, la clasa a VIII-a”.
Având în vedere că la momentul redactării prezentelor rânduri suntem în anul 2020 și, astfel, în
prezent, prima generație care a început să studieze în cadrul învățământului primar potrivit noului
curriculum național în anul școlar 2013-2014 se află doar în clasa a VII-a, considerăm că, în cadrul
capitolului tematizând legea aplicabilă și în prezent, este inutil să facem trimitere la planurile-cadru
de învățământ pentru învățământul liceal [care pot să fi consultate accesând următorul link:
http://programe.ise.ro/Actuale.aspx, accesat la 29.03.2020], întrucât generațiile aflate în prezent în
cursul studiilor liceale învață potrivit curricumului național vechi, elaborat în conformitate cu Legea
nr. 84/1995 – Legea învățământului, abrogat de art. 361 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 1/2011.
[2] Conform Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 3371/2013 al MEN, la clasa pregătitoare, clasa I și clasa a
II-a, disciplina Limba și literatura română se intitulează Comunicare în limba română.

[3] Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba română pentru școlile și
secțiile cu predare în limba maghiară Clasa pregătitoare, clasa I, clasa a II-a, aprobată prin Ordinul
nr. 3418/19.03.2013 al MEN, M. Of. nr. 262 din 10.04.2013.
Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română pentru școlile și
secțiile cu predare în limba maghiară Clasele a III-a – a IV-a, aprobată prin Ordinul nr. 5003/2004 al
MEN, M. Of. nr. 24 din 13.01.2015.
inclusiv, programele școlare aferente nivelului liceal urmând a fi adoptate în cursul anului
curent sau cel mai târziu în 2021). Detalierea caracteristicilor și particularităților predării
disciplinei Limba și literatura română în cadrul învățământului în limbile minorităților
excedează obiectul prezentului studiu, cititorul interesat având posibilitatea să lectureze
actele normative la care am făcut trimitere în acest sens în cadrul frazei anterioare, astfel
că ne rezumăm la a sublinia următoarele două aspecte: a) programele școlare aferente
claselor I-VIII și-au propus un model comunicativ-funcțional; b) Capitolul III al Metodologiei
aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012 lasă să se înțeleagă, într-o manieră ambiguă, că
nivelul de competență lingvistică ce trebuie asimilat în mod treptat se raportează la Cadrul
european comun de referință pentru limbi a Consiliului Europei[1].
Potrivit art. 46 alin (3) al Legii nr. 1/2011, reprodus cu clarificări prin art. 9 al Meto-
dologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012, prin excepție de la regula instituită prin
alin. (2) al aceluiași text legal, în unitățile de învățământ cu predare în limba minorităților,
ca urmare a cererii a) părinților sau tutorilor legali, b) la solicitarea organizației mino-
rităților naționale reprezentate în Parlament sau c) în cazul în care minoritatea respectivă
nu are reprezentare parlamentară, la solicitarea grupului parlamentar al minorităților
naționale, disciplina Limba și literatura română se predă și se învață după programe
școlare[2] și manuale utilizate în unitățile de învățământ cu predare în limba română. În
opinia noastră, această prevedere legală trebuie interpretată în sensul că se aplică și în
cazul unităților de învățământ în cadrul cărora există secții sau formațiuni de studiu cu
predarea în limbile minorităților naționale, căci altfel acestea ar fi lipsite, în absența
oricărei justificări obiective, de opțiunea în discuție. În opinia lui Kádár Edit – având în
vedere că art. 10 al Metodologiei privind evaluările elevilor și absolvenților după programe
speciale se referă doar la disciplina Limba și literatura maternă, Istoria și tradițiile
minorității naționale respective, Educația muzicală, nu și la Limba și literatura română
Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina limba și literatura română pentru școlile și
secțiile cu predare în limba maghiară Clasele a V-a – a VIII-a, aprobată prin Ordinul nr. 3393/2017,
M. Of. nr. 164 din data de 07.03.2017.
[1] În urmă lecturării art. 50 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012, conform căruia
în cadrul învățământului primar [e]levii din clasa pregătitoare vor înțelege și utiliza limba română, la
nivel de utilizator compatibil cu standardele din Cadrul european comun de referință pentru limbi, cu
mențiunea că Cadrul european comun de referință pentru limbi apare în mod expres doar în
contextul învățământului primai, dar observării modului de frazare a art. 53-59 referitoare la
învățământul gimnazial și liceal prin raportare la cerințele Cadrul european comun de referință al
Consiliului Europei, enunțăm că împărtășim concluzia lui Kádár Edit, potrivit căreia se impune ca
elevii care învață limba română în cadrul învățământului cu predare în limbile minorităților naționale
să atingă nivelul A1 până la terminarea studiilor preșcolare, nivelul A2/B1 până la sfârșitul ciclului
primar, nivelul B2 până la sfârșitul ciclului gimnazial, și nivelul C1/C2 la terminarea studiilor liceale –
E. KÁDÁR, A magyar nyelv tantárgy tartalma és oktatása a romániai oktatásszabályozási keretben,
Studii de atelier. Cercetarea Minorităților Naționale din România nr. 62/2016, p. 6.
[2] Inserarea termenului „programe” prin art. 9 al Metodologiei aprobate prin Ordinul
nr. 5671/2012 este binevenită și necesară, căci Legea educației naționale amintește doare de
manuale utilizate în unitățile de învățământ cu predare în limba română, context în care am ajunge
la situația absurdă în care în ipoteza de excepție elevii ar învață după manuale școlare utilizate în
unitățile de învățământ cu predare în limba română, dar după programe școlare elaborate în mod
special minoritatea în cauză.
predată conform programelor special – excepția instituită prin art. 46 alin. (3) al Legii
nr. 1/2011, deși pare ciudată la prima vedere, se explică prin faptul că evaluarea națională
organizată la finalul clasei a VIII-a și examenul de bacalaureat sunt unice la nivel național,
iar subiectele de Limba și literatură română se elaborează în conformitate cu programele
școlare aplicabile unităților de învățământ cu predare în limba română, condiții în care
neoptarea pentru excepția discutată ar crea o situație extreme de dezavantajoasă elevilor
din cadrul învățământului în limbile minoritare[1]. Față de prevederile art. 46 alin. (2) și (4)
coroborate cu art. 71 și art. 72, toate din Legea nr. 1/2011, texte legale ierarhic superioare
normelor regăsite în Metodologie, nu achiesăm la această opinie de specialitate[2] și
susținem că excepția a fost instituită în considerarea acelor unități sau formațiuni de studiu
cu predare în limba minorităților ale căror elevi, de obicei, datorită zonei sau regiunii de
proveniență, stăpânesc aproape la fel de bine limba oficială a statului ca limba lor maternă
și, astfel, învățarea disciplinei Limba și literatura română potrivit unui program special ar fi
lipsită de finalitate practică și didactică.
Textele legale în discuție se caracterizează printr-o ambiguitate ridicată prin raportare
la aspectele ce vor fi fost expuse pe scurt, cu mențiunea că nu am reușit să identificăm nici
în cadrul altor acte normative prevederi ce ar acoperi lacunele semnalate. Astfel, din
aceste articole nu se poate decela câte cereri ale părinților și tutorilor legali ar fi suficient
în vederea activării excepției la nivelul unității de învățământ sau a formațiunilor de studiu
cu predare în limba minorităților și nici modul de rezolvare a unui potențial conflict în
ipoteza în care aceste cereri ar stârni opoziția a unui număr semnificativ de părinți și tutori
legali (nivelul de stăpânire a limbii române al elevilor poate să varieze în mod considerabil
în cadrul unei unități sau formațiuni). Totodată, din aceste articole nu se poate desluși,
dacă cererea trebuie reiterată la începutul fiecărui ciclu (așa ar fi logic) sau la începutul
fiecărui an școlar (ce ar crea o confuzie și lipsă de continuitate) și nici dacă odată ce
opțiunea a fost exprimată în favoarea excepției, studiul disciplinei Limba și literatura
română conform programelor școlare utilizate în unitățile de învățământ cu predare în
limba română devine obligatoriu de-a lungul întregului ciclu de învățământ (așa ar fi logic
și analogic viabil vis-à-vis de art. 35 al Metodologiei) sau, din contră, se poate renunța la el
în cadrul ciclului respectiv (ce ar crea o confuzie și lipsă de continuitate). În plus, textele în
cauză nu reglementează situația conflictuală în care, dată fiind tăcerea inițială a părinților,
organizația minorităților naționale reprezentate în Parlament sau grupul parlamentar al
minorităților naționale ar solicita activarea acestei excepții, dar majoritatea părinților și
tutorilor legali s-ar opune acesteia.
Conform art. 6 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012, disciplinele
specifice activității de predare în limbile minorităților sunt: a) Limba și literatura maternă;
b) Istoria și tradițiile minorității naționale respective; c) Educația muzicală.
Potrivit art. 7 și art. 13 ale Metodologiei și art. 46 alin. (6) al Legii nr. 1/2011, disciplina
Limba și literatura maternă[3] este obligatorie pe tot parcursul învățământului preuni-
[1] E. KÁDÁR, op. cit., p. 6-7.

[2] Teza noastră a fost ulterior confirmată la nivelul evaluării naționale prin Ordinul nr.
3472/2020
din 10.03.2020
[3] Conform Anexei nr. 2 la Ordinul nr. 3371/2013 al MEN, la clasa pregătitoare, clasa I și clasa
a II-a, disciplina Limba și literatura maternă se intitulează Comunicare în limba maternă.

versitar, se predă în același număr de ore ca și Limba și literatura română în învățământul

cu predare în această limbă și se învață în baza unor programe școlare și manuale specifice,
elaborate în limbile materne de către o colectivitate de experți din rândul minorităților
naționale în cauză, cunoscători ai culturii minorității respective. Rolul, importanța, scopul,
finalitatea și specificitățile studierii disciplinei Limbă și literatură maternă sunt prevăzute
în mod expres în cadrul art. 12-32 al Metodologiei, defalcat pe cicluri curriculare, cât și în
programele școlare pentru disciplina Limba și literatura maternă maghiară[1], traduse și
publicate și în limba maghiară.
Deși frazarea art. 60 al Metodologiei lasă să se înțeleagă că inclusiv în cazul unităților și
formațiunilor de studiu în limba minorităților naționale predarea disciplinei Istoria și
tradițiile minorității naționale se asigură numai la cerere[2], art. 46 alin. (9) al Legii educației
naționale, text legal cu forță juridică superioară, stipulează cât se poate de clar că în
această ipoteză studierea acestei discipline cu predare în limba maternă în cadrul ciclului
gimnazial[3] este obligatorie[4]. Obligativitatea învățării acestei discipline în cazul unităților
și formațiunilor de studiu cu predare în limba minorităților naționale rezultă și din nota de
prezentare a programei școlare relevante[5], document ce descrie în detaliu specificitățile
și obiectivele acestei discipline. În conformitate cu art. 46 alin. (6) al Legii nr. 1/2011,
disciplina Istoria și tradițiile minorității naționale se predă în baza programelor și a
metodologiilor specifice elaborate de o colective de experți cunoscători nu numai ai limbii,
ci și ai culturii minorității naționale respective și aprobate MEN.
În fine, prevederile art. 46 alin. (6) al Legii educației naționale sunt aplicabile în egală
măsură și în ceea ce privește disciplina Educația muzicală în limba maternă. În confor-
[1] Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina Comunicare în limba maternă maghiară, clasa
pregătitoare, clasa I, clasa a II-a, precum și versiunea acesteia în limba maghiară, aprobată prin
Ordinul nr. 3418/19.03.2013 al MEN, M. Of. nr. 262 din 10.05.2013.
Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura maternă maghiară Clasele
a III-a – a IV-a, precum și versiunea acesteia în limba maghiară, aprobată prin Ordinul nr. 5003/2004
al MEN, M. Of. nr. 24 din 13.01.2015.
Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura maternă maghiară Clasele
a V-a – a VIII-a, precum și versiunea acesteia în limba maghiară, aprobată prin Ordinul nr. 3393/2017,
M. Of. nr. 164 din 07.03.2017.
[2] „Elevilor aparținând minorităților naționale, care frecventează unități de învățământ cu
predare în limba maternă, în limba română sau în altă limbă decât cea maternă, li se asigură, la
cerere și în condițiile legii, ca disciplină de studiu integrată în orarul școlii, Istoria și tradițiile minorității
naționale respective, ca parte a trunchiului comun” – art. 60 al Metodologiei aprobate prin Ordinul
nr. 5671/2012 al MEN.
[3] În momentul de față, disciplina Istoria și tradițiile minorității naționale se predă la clasele VI și
VII, ca disciplină de trunchi comun, 1 oră/săptămână – Anexa 3 – Planul cadru de învățământ pentru
învățământul gimnazial cu predare în limbile minorităților naționale și pentru învățământul gimnazial
pentru școlile sau clasele cu elevi aparținând minorităților naționale care studiază în limba română,
aprobată prin Ordinul nr. 3590/2016.
[4] „În învățământul gimnazial cu predare în limbile minorităților naționale se introduce, ca
disciplină de studiu, Istoria și tradițiile minorităților naționale respective, cu predare în limba

maternă” – art. 46 alin. (9) din Legea nr. 1/2011.
[5] Anexa nr. 2 – Programa școlară pentru disciplina Istoria și tradițiile minorității maghiare,
Clasele a VI-a – a VII-a, aprobată prin Ordinul nr. 3393/2017, M. Of. nr. 164 din 07.03.2017.
mitate cu art. 65 al Metodologiei „[a]portul limbii materne în educația muzicală  prin

cântece populare, cântece pentru copii și repertoriul legat de tradiții, sărbători religioase
și laice  joacă un rol important în cunoașterea, asimilarea culturii, a tradițiilor și a obi-
ceiurilor specifice fiecărei minorități în parte”, iar potrivit art. 67 al aceluiași act normativ,
disciplina Educație muzicală în limba maternă „se studiază în baza unor programe și
manuale specifice, elaborate prin valorificarea creației muzicale specifice fiecărei etnii în
parte: cântece populare, cântece din folclorul copiilor, cântece care se leagă de tradiții și
sărbători religioase și laice, opere ale compozitorilor din rândul minorităților în cauză, în
baza obiectivelor generale ale programelor de muzică valabile pentru unitățile de învăță-
mânt cu predare în limba română”.
Articolul 71 al Metodologiei aprobate prin Ordinul MEN nr. 5671/2012 stipulează că
direcțiile de specialitate din cadrul MEN acordă sprijin în derularea eficientă a procesului
de predare-învățare a disciplinelor Limba și literatura maternă, Limba și literatura română,
Istoria și tradițiile minorităților naționale respective și Educația muzicală, prin colaborare
cu toți factorii responsabili și interesați din rețeaua învățământului și din afara acesteia.
Cele mai relevante prevederi privind examinările în învățământul preuniversitar în
limbile minorităților – atât cele interne, susținute în cursul studiilor, cât și cele externe,
susținute cu prilejul încheierii ciclurilor de pregătire – le regăsim în cadrul art. 46 alin. (4),
(5) și (12), art. 71 și 72, toate din Legea educației naționale. Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) și
art. 72 alin. (1), dispoziții generale privind evaluarea, regăsite în capitolul V al Legii
nr. 1/2011, cu titlul marginal „Evaluarea rezultatelor învățării”, scopul evaluării este de a
orienta și de a optimiza învățarea, toate evaluările, interne și externe, se realizează pe baza
standardelor naționale de evaluare pentru fiecare disciplină, domeniu de studiu, respectiv
modul de pregătire, se centrează pe competențe, oferă feed-back real elevilor și stă la baza
planurilor individuale de învățare.
În conformitate cu art. 46 alin. (5) al Legii nr. 1/2011, în învățământul cu predare în
limbile minorităților, la nivel preuniversitar, testele de evaluare, subiectele de examen de
orice tip și lucrările semestriale se elaborează pe baza cerințelor didactico-metodologice
stabilite de curriculumul național, adică pe baza cerințelor impuse de planurile-cadru de
învățământ și de programele școlare[1]. Acest lucru, în lumina alin. (1) al aceluiași text legal,
înseamnă, inter alia, că toate examinările interne, scrise și orale, aferente disciplinelor
studiate, cu excepția Limbii și literaturii române și limbilor străine, se elaborează și se susțin
în limba minorității naționale în care acestea au fost predate și studiate. Acest lucru mai
înseamnă, în lumina alin. (2) și (4) al Legii educației naționale și programelor școlare pentru
disciplina Limba și literatura română pentru școlile și secțiile cu predare în limba maghiară,
că testele interne, scrise și orale, aferente disciplinei Limba și literatura română se elabo-
rează pe baza programelor speciale, adaptate pentru minoritățile naționale și susțin, în
mod firesc, în limba română.
În legătură cu examenele externe, cu titlu preliminar, trebuie să notăm că, în confor-
mitate cu art. 361 alin. (3) lit. b) și c) al Legii nr. 1/2011, dispoziții tranzitorii referitoare la
intrarea în vigoare a acestei legi, evaluarea națională se va desfășura în conformitate cu
prevederile Legii nr. 1/2011 doar începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în
[1]
Potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, „[c]urriculumul național reprezintă ansamblul
coerent al planurilor-cadru de învățământ și al programelor școlare din învățământul preuniversitar”.
anul școlar 2020-2021, iar examenul de bacalaureat se va desfășura în conformitate cu

prevederile Legii nr. 1/2011 doar începând cu generația de elevi care începe clasa a IX-a în
anul școlar 2024-2025. Până atunci, evaluarea națională și bacalaureatul se va desfășură
în conformitate cu dispozițiile relevante ale Legii învățământului nr. 84/1995, cu men-
țiunea că subiectele de examen sunt elaborate în fiecare an, în mod firesc, potrivit acelui
curriculum în baza căruia absolvenții au fost instruiți. Acest lucru înseamnă că, începând
cu generația de elevi care a început clasa I în anul școlar 2013-2014, prima generație
instruită potrivit curriculumului nou, subiectele de examen la evaluarea națională (primul
în anul 2021) și bacalaureatul (primul în 2025) vor fi elaborate în acord cu noul curriculum
național, iar generațiile care au început clasa I înainte de anul școlar 2013-2014 vor susține
evaluarea națională (ultima în 2020) și bacalaureatul (ultimul în 2024) în conformitate cu
curriculumul național vechi, în baza căruia au fost instruiți.
În ceea ce privește evaluările externe, susținute la finele ciclurilor de pregătire, con-
form alin. (12) al art. 46 din Legea nr. 1/2011, probele de admitere și probele examenelor
de absolvire pot fi susținute în limba în care au fost studiate disciplinele respective, în
condițiile legii. Acest lucru, în lumina art. 15 alin. (4) al Metodologiei de organizare și
desfășurare a Evaluării naționale pentru elevii clasei a VIII-a aprobate prin Ordinul
nr. 4801/2010 al MEN[1], înseamnă că în prezent elevilor aparținând minorităților naționale
care vor susține evaluarea națională în anul școlar 2019-2020[2] și care au urmat în limba
maternă cursurile disciplinelor la care susțin probe[3], li se asigură, din oficiu, subiectele de
matematică atât în limba în care au studiat (limba maternă), cât și în limba română. Tot
astfel, potrivit art. 57 alin. (1) al Metodologiei de organizare și desfășurare a examenului
de bacalaureat, candidații care susțin probele de Bacalaureat în anul 2020[4] în limbile
[1] Potrivit art. 2 al Ordinului nr. 4916/2019 privind organizarea și desfășurarea Evaluării
Naționale pentru absolvenții clasei a VIII-a în anul școlar 2019-2020, M. Of. nr. 712 din 29.08.2019,
„[e]valuarea națională pentru absolvenții clasei a VIII-a se desfășoară în anul școlar 2019-2020 în
conformitate cu prevederile Metodologiei de organizare și desfășurare a evaluării naționale pentru
elevii clasei a VIII-a în anul școlar 2010-2011, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării,
tineretului și sportului nr. 4.801/2010 privind organizarea și desfășurarea evaluării naționale pentru
elevii clasei a VIII-a în anul școlar 2010-2011, și cu prevederile prezentului ordin”.
[2] Ultima generație, care a învățat potrivit curricumului național vechi.
[3] În conformitate cu art. 14 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 4801/2010, adoptat în
baza Legii învățământului nr. 84/1995, abrogat de art. 361 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 1/2011,
[d]isciplinele la care se susțin probe pentru Evaluarea Națională pentru elevii clasei a VIII-a sunt
următoarele: a) Limba și literatura română; b) Limba și literatura maternă – pentru elevii aparținând
minorităților naționale care au urmat cursurile gimnaziale în limba maternă; c) Matematică. Probele
aferente disciplinelor prevăzute la lit. a) și b) fiind examene de limbă și literatură, se concluzionează
că doar subiectele prescrise la lit. c), matematică, se asigură în formă bilingvă (limba maternă –
română).
[4] Potrivit art. 2 alin. (1) al Ordinului nr. 4950/2019 privind organizarea și desfășurarea exa-
menului de bacalaureat național – 2020, M. Of. nr. 734 din 06.09.2019, [e]xamenul de bacalaureat
național – 2020 se desfășoară în conformitate cu prevederile Metodologiei de organizare și desfă-
șurare a examenului de bacalaureat – 2011, aprobată prin Ordinul ministrului educației, cercetării,
tineretului și sportului nr. 4.799/2010 privind organizarea și desfășurarea examenului de bacalaureat
– 2011, cu modificările ulterioare, și cu prevederile prezentului ordin.
minorităților vor primi simultan subiectele[1] atât în limba maternă, cât și în limba română.
Din frazarea alin. (12) al art. 46 al Legii nr. 1/2011 – „pot fi susținute” –, din modul de for-
mulare al art. 15 alin. (4) al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 4801/2010 – „li se asi-
gură subiectele de matematică atât în limba în care au studiat, cât și în limba maternă” –
și al art. 57 alin. (1) al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 4799/2010 – „vor primi
simultan subiectele atât în limba maternă, cât și în limba română” –, și având în vedere
absența altor norme relevante în acest sens, se conchide că elevii aparținând minorităților
naționale pot opta să soluționeze subiectele la care ne-am referit, fie în limba lor maternă,
fie în limba română, fie chiar să îmbine cele două limbi, rezolvând anumite probleme în
limba lor maternă, iar pe altele în limba română.
În conformitate cu art. 14 lit. b) al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 4801/2010
al MEN și potrivit 41 pct. B și pct. E lit. b) al Metodologiei aprobate prin Ordinul
nr. 4799/2010 al MEN, Limba și literatura maternă este o disciplină obligatorie de examen
în cadrul Evaluării naționale și Bacalaureatului pentru toți elevii aparținând minorităților
naționale care au urmat studiile gimnaziale, sau, după caz, liceale, în limba maternă, iar
probele scrise și orale la această disciplină se proiectează și se organizează în baza progra-
melor și manualelor specifice, așa cum prevede expressis verbis art. 10 al Metodologiei
aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012 prin raportare la art. 6 și 7 din același act normativ.
Sub aspectul evaluărilor externe la disciplina Limba și literatura română, aplicabilitatea
și relevanța alin. (4) al art. 46 din Legea nr. 1/2011, conform căruia „[t]estele la disciplina
Limba și literatura română se elaborează pe baza programei speciale”, este discutabilă.
Deși din frazarea acestui text de lege nu rezultă în mod clar dacă acesta este aplicabil
deopotrivă evaluărilor interne și externe sau doar celor interne, totuși în baza principiului
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu
trebuie să distingem) tindem să considerăm că soluția cea corectă ar fi reținerea apli-
cabilității alin. (4) al art. 46 și în cazul evaluării naționale și bacalaureatului. Totuși, dreptul
elevilor care au beneficiat de educație în limba minorităților de a susține probe externe
diferențiate la disciplina Limba și literatura română, elaborate în mod special pentru
minoritatea respectivă, rezultă în mod clar și neechivoc din interpretarea sistematică a
prevederile art. 46 alin. (2) prin raportare la art. 71 alin. (1) și (2) și art. 72, toate din Legea
nr. 1/2011. Astfel, din moment ce acești elevi învață Limba și literatura română pe tot
parcursul învățământului preuniversitar în baza unor programe școlare și manuale
speciale, diferite de cele aplicabile și folosite în învățământul cu predare în limba română,
iar evaluarea înseamnă determinarea nivelului de însușire a cunoștințelor prin referire la
conținutul și cerințele programelor școlare în baza cărora s-a realizat instruirea, se
conchide că, chiar și în ipoteza în care am face abstracție de alin. (4) al art. 46 și ne-am baza
în mod exclusiv pe dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol prin raportare la art. 71 și art. 72,
[1] Conținutul examenului la final al ciclului liceal, respectiv disciplinele la care se susțin probe
scrise și/sau orale pentru Bacalaureat în anul 2020 sunt prevăzute la art. 40-47 ale Metodologiei de
organizare și desfășurare a examenului de bacalaureat – 2011, aprobată prin Ordinul nr. 4799/2010,
adoptat în baza în baza Legii învățământului nr. 84/1995, abrogat de art. 361 alin. (2) din titlul VII al
Legii nr. 1/2011. Subiectele care se primesc în variantă bilingvă în sensul 57 alin. (1) al Metodologiei
se referă la toate subiectele cu excepția celor aferente disciplinelor de Limbă și literatură română,
Limbă și literatură maternă și limbi de circulație internațională.
subiectele la disciplina Limba și literatura română în cadrul evaluării naționale și baca-

laureatului trebuie elaborate, în mod obligatoriu, pe baza programelor școlare speciale,
adaptate pentru minoritatea respectivă. A susține contrariul tezei propuse de noi echiva-
lează cu afirmarea faptului că în cadrul unui sistem de învățământ modern, precum cel
românesc, s-ar putea pretinde în cadrul unor evaluări altceva decât ceea ce trebuia învățat
conform legii, adică cu afirmarea ilegalității și absurdului. Teza noastră a fost confirmată la
nivelul evaluării naționale prin adoptarea Ordinului nr. 3472/2020 privind aprobarea pro-
gramelor pentru susținerea evaluării naționale pentru absolvenții clasei a VIII-a, începând
cu anul școlar 2020-2021 al MEN[1]. Din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 3472/2020 rezultă, în
mod neechivoc, că pentru prima generație de elevi din cadrul învățământului cu predare
în limbile minorităților, care a început studiile preuniversitare conform noului curriculum
național, programa de examen pentru disciplina Limba și literatura română a fost ela-
borată pe baza și în deplină concordanță cu Programa școlară pentru disciplina Limba și
literatura română pentru școlile și secțiile de predare în limba maghiară, clasele a V-VIII,
aprobată prin Ordinul MEN nr. 3393/28.02.2017, adică cu respectarea alin. (2) al art. 46
prin raportare la art. 71 și art. 72, toate din Legea nr. 1/2011[2].
Având în vedere aceste considerente, și chiar dacă înțelegem îngrijorarea organizației
cetățenilor aparținând minorităților maghiare în ceea ce privește aplicarea corectă a unor
prevederi privind protecția minorităților, totuși considerăm că acele dispozițiile ale celor
două propuneri legislative inițiate de parlamentari ai U.D.M.R. – Pl-x nr. 12/2017 privind
aprobarea O.U.G. nr. 96/2016[3] și Pl-x nr. 720/2018 pentru modificarea și completarea
unor acte normative în domeniul educației –, prin care se urmărește completarea Legii
nr. 1/2011 în sensul includerii (reiterării, în opinia noastră) a faptului că pentru elevii din
învățământul cu predare în limbile minorităților subiectele de evaluarea națională și
bacalaureat la Limba și literatura română se elaborează în conformitate cu programele
școlare prevăzute de art. 46 alin. (1), este inutilă și contravine principiului evitării parale-
[1] Ordinul nr. 3472/2020 privind aprobarea programelor pentru susținerea evaluării naționale
pentru absolvenții clasei a VIII-a, începând cu anul școlar 2020-2021, M. Of. nr. 222 din 19.03.2020.
[2] Programele de examen pentru disciplina Limba și literatura română aferentă Bacalaureatului
din 2025, primul a căror subiecte vor fi fost realizate în conformitate cu noul curriculum național, vor
fi adoptate cel mai probabil doar în anul 2024, cu toate acestea, în baza argumentelor prezentate,
considerăm cu fermitate că elevii din cadrul învățământului liceal cu predare în limbile minorităților
vor beneficia de un program de examen special pentru disciplina Limba și literatura română, elaborat
în deplină concordanță cu exigențele alin. (2) al art. 46 din Legea nr. 1/2011.
[3] Proiectul de lege privind aprobarea O.U.G. nr. 96/2016 pentru modificarea și completarea
unor acte normative în domeniile educației, cercetării, formării profesionale și sănătății (Pl-x
12/2017), înregistrat la data de 01.02.2017, se află a patra oară în fața Camerei Deputaților, fiind
adoptat, cu modificări, de trei ori de către Senat (cameră decizională), însă trimis înapoi de fiecare
dată la prima cameră în urma unei cereri de reexaminare din partea Președintelui României și două
decizii ale Curții Constituționale (Decizia nr. 63 din 13.02.2018, pronunțată în dosar 7AI/2018 și
Decizia nr. 75 din 30.01.2019, pronunțată în dosar 2197AI/2018).
Pentru detalii cu privire la procesul legislativ al Pl-x 12/2017 privind aprobarea O.U.G.
nr. 96/2016, consultați pagina web a Senatului accesând următorul link: https://senat.ro/legis/lista.
aspx?nr_cls=L68&an_cls=2017, accesat la 14.04.2020.
lismelor legislative, consacrat de art. 16 al Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative[1].
Soluția propusă prin Pl-x nr. 12/2017 Soluția propusă de

privind aprobarea O.U.G. nr. 96/2016: Pl-x nr. 720/2018:
La articolul 361 alineatul (3), după litera După alineatul (4) al articolului 77 se
b), se introduce o nouă literă, litera b1), cu introduc cinci alineate noi, alin. (41), (42),
următorul cuprins: (43), (44), (45)
b1) pentru elevii din învățământul preuni-
versitar cu predare în limbile minorităților […]
naționale, evaluarea națională organizată Art. (41) lit. d) absolvenții învățământului
la finalul clasei a VIII-a se va desfășura cu liceal care au urmat studiile într-o limbă a
subiecte realizate pe baza programei șco- minorităților naționale susține examenele
lare prevăzută la art. 46 alin (2). la proba A [proba orală la limba și litera-
tura română – n.n.], respectiv de la lit. a)
La articolul 361 alineatul (3), după litera c) [proba scrisă la limba și literatura română
se introduce o nouă literă, litera c1), cu – n.n.] pe baza programului diferențiat
următorul cuprins: prevăzut în art. 46 alin. (2) cu accent pe
c1) pentru elevii din învățământul preuni- competențe lingvistice de comunicare.
versitar cu predare în limbile minorităților
naționale, examenul de bacalaureat se va La articolul 361 alineatul (3), după litera
desfășura cu subiecte realizate pe baza (b), se introduce o nouă literă, litera b1), cu
programei școlare prevăzută la art. 46 următorul cuprins:
alin. (2)[2]. b1) pentru elevii din învățământul preuni-
naționale, evaluarea națională organizată
la finalul clasei a VIII-a se va desfășura cu
subiecte realizate pe baza programei
școlare prevăzută la art. 46 alin. (2).
La articolul 361 alineatul (3), după litera c)

se introduce o nouă literă, litera c1), cu
următorul cuprins:
c1) pentru elevii din învățământul preuni-
[1] Art. 16 alin. (1)-(3) din Legea nr. 24/2000, cu titlul marginal „Evitarea paralelismelor”: „(1) În
procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau
alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor
conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (2) În cazul existenței unor paralelisme acestea
vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. (3) Se supun
procesului de concentrare în reglementări unice și reglementările din aceeași materie dispersate în
legislația în vigoare”.
[2] Pct. 18 din ultima formă până în prezent a Pl-x 12/2017, adoptată de Senat în urma reexa-
minării, respinsă de CCR pentru motive nelegate de modificarea art. 361: https://senat.ro/legis/PDF/
2017/17L068SX.PDF, accesat la 15.04.2020.
naționale, examenul de bacalaureat se va

desfășura cu subiecte realizate pe baza
programei școlare prevăzută la art. 46
alin. (2)[1].
Cu mențiunea că nici una dintre aceste
modificări propuse nu a fost votată de
camera decizională, acestea nefiind inclu-
se în forma Pl-x nr. 720/2018 adoptată de
Senat[2].
În opinia noastră, îmbunătățirea nivelului de claritate a reglementărilor privind exame-

nele externe de Limbă și literatură română s-ar putea realiza nu prin completările propuse
la care ne-am referit, ci, eventual, prin reformularea alin. (4) al art. 46 din Legea
nr. 1/2011[3].
Problema se prezintă însă altfel în cazul generațiilor de elevi din cadrul învățământului
în limbile minoritare, care au început studiile conform curriculumului național vechi, adică
înainte de anul școlar 2013/2014, întrucât acestea au învățat și continuă să învețe până la
finalizarea studiilor preuniversitare potrivit programelor școlare de vechi de Limba și
literatură română, identică pentru școlile și secțiile cu predare în limba minorităților și în
limba română, elaborate pentru elevii a căror limbă maternă este cea română. În aceste
condiții, acești elevi nu au beneficiat de examen diferențiat la Limba și literatura română
nici în cadrul evaluărilor naționale și nici în cadrul bacalaureatelor. Această situație
prezintă relevanță atât pentru prezent, cât și pentru viitor, întrucât subiectele la evaluarea
națională din 2020 și probele examenelor de bacalaureat din anii 2020-2024 vor fi realizate
încă în baza programelor școlare vechi. Potrivit unui studiu ce a colectat și analizat datele
aferente rezultatelor examenelor susținute la finalul ciclului gimnazial și liceal, elevii din
cadrul învățământului cu predare în limba maghiară au înregistrat o performanță ceva mai
bună față de media națională la programele internaționale de evaluare a studenților,
precum PISA, dar rezultatele lor au scăzut în mod drastic la examenele externe de la
sfârșitul clasei a VIII-a și a XII-a, diferență ce se explică prin performanța lor vizibil mai slabă
față de media națională la probele de Limba și literatura română[4]. Atât procentul de
promovare, cât și media rezultatelor la disciplina Limba și literatura română au fost mult
mai scăzute în cazul elevilor maghiari față de media națională, ceea ce are o înrâurire
[1] Pct. 30, 66 și 67 din Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea unor acte
normative în domeniul educației (Pl-x 720/2018) în forma inițiatorului: https://senat.ro/legis/PDF/

2019/19L159FG.PDF, accesat la 15.04.2020.
educației (Pl-x 720/2018) în forma adoptată de Senat: https://senat.ro/legis/PDF/2019/19L1

59FS.PDF, accesat la 04.03.2020.
[3] De exemplu: Toate tipurile de evaluare și subiectele la disciplina Limba și literatura română,
inclusiv cele din cadrul evaluării naționale și bacalaureatului, se elaborează pe baza programelor
prevăzute la alin. (2).
[4] T. KISS, Monitoring the quality of minority language education in Romania. A way forward in
minority rights advocacy?, ISPMN working paper, 2020.

semnificativă asupra posibilităților de accesare a învățământului superior, a locurilor

bugetare în cadrul facultăților și, în ultima instanță, asupra oportunităților pe piața muncii.
De exemplu, în anul 2018, la examenul de Bacalaureat rata de promovare la nivel național
a fost 63%, însă numai 56% dintre elevii proveniți din învățământul preuniversitar cu
predare în limba maghiară au reușit să promoveze cu succes acest examen. În cazul elevilor
maghiari, rata de promovare a examenului de Bacalaureat, fără luarea în considerare a
rezultatelor obținute la probele de Limba și literatura română, ar fi fost de 80%.
Față de aceste aspecte factuale, se pune problema existenței unei discriminări
indirecte pe bază de limbă în sensul art. 2 alin. (3) prin raportare la alin. (1) și (2) din O.G.
nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare[1], prima
facie fiind îndeplinite elementele formale pozitive ale acestei variante a tratamentului
diferențiat: a) o prevedere aparent neutră, id est aceleași probe la disciplina Limba și
literatura română atât pentru elevii a căror limbă maternă este cea română, cât și pentru
elevii a căror limbă maternă cea maghiară; b) care dezavantajează anumite persoane pe
baza criteriilor prevăzute la alin. (1) al O.G. nr. 137/2000, id est dezavantajele – constând
în restricționarea/eliminarea posibilităților și oportunităților privind accesarea învățămân-
tului superior și pieței muncii – suferite de elevii a căror limbă maternă este cea maghiară
datorită faptului că sunt supuși acelorași standarde de evaluare la Limba și literatura
română ca și vorbitorii nativi (omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necom-
parabile). Examinarea îndeplinirii cerințelor negative, respectiv lipsa unei justificări obiec-
tive și rezonabile de un scop legitim, absența proporționalității și necesității, precum și
analizarea en detail a criteriilor pozitive și, astfel, stabilirea existenței sau inexistenței
discriminării indirecte în problematica dată excedează obiectului prezentului studiu,
necesitând cercetări judiciare aprofundate și o expunere voluminoasă[2],
La finele prezentei secțiuni mai notăm că, legat de modul de organizare al examenului
de Bacalaureat, 6 elevi aparținând minorităților naționale au depus plângere la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, formându-se astfel pe rolul Curții de la Strasbourg cauza
Ádám și alții împotriva României (cererile nr. 81114/17, nr. 49716/18, nr. 50913/18,
[1] Potrivit alin. (3) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, M. Of. nr. 166 din 07.03.2014, „[s]unt discri-
minatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care
dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în
afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim,
iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare”.
[2] Mai ales în condițiile în care orice acțiune prin care s-ar cere stabilirea discriminării indirecte
raportat la omisiunea legislativă a Legii nr. 84/1995 – Legea învățământului implică, în mod necesar
formularea unei excepții de neconstituționalitate în lumina Decizia Curții Constituționale nr. 818 din
03.07.2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și
art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,
M. Of. nr. 537 din 16.07.2008, conform căreia prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată,
sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești
au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând
că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse
în alte acte normative.
nr. 52370/18, nr. 54444/18 și nr. 54475/18)[1], cu precizarea că instanța internațională

învestită încă nu s-a pronunțat asupra cererilor. În esență, reclamanții, etnici maghiari, în
temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, susțin că sunt victimele unei discriminări
ce decurge din modul de organizare al examenului organizat la finele ciclului liceal, întrucât
trebuie să susțină două examene suplimentare (probele scrise și orale la disciplina Limba
și literatura maternă) în același interval de timp stabilit pentru examenele finale din
întreaga țară și, astfel, au mai puțin timp decât elevii români să își pregătească examenele
sau să se odihnească între teste, ceea ce îi creează un dezavantaj nejustificat.
II. A doua modalitate a dreptului la educație în limbile minorităților naționale

Dreptul la educație în limbile minorităților, în înțelesul art. 46 alin. (7) din Legea
nr. 1/2011 și art. 4 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012 se mai
referă și la dreptul elevilor aparținând minoritățile naționale care frecventează unități de
învățământ sau formațiuni de studiu cu predare în limba română sau în altă limbă decât
cea maternă de a i se asigura, la cerere, ca discipline de studiu Limba și literatura maternă,
Istoria și tradițiile minorității naționale respective, ca parte a trunchiului comun, și Educația
muzicală în limba maternă cu respectarea specificităților prevăzute de art. 65 și art. 67 ale
Metodologiei.
Particularitățile învățării Limbii și literaturii materne în cadrul învățământului preuni-
versitar cu predare în limba română sau în altă limbă decât cea maternă se regăsesc în
cadrul Secțiunii 5 (art. 33-46) al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012, cu
titlul marginal „Limba și literatura maternă ca disciplină de studiu”. Potrivit art. 34 și art. 36
ale Metodologiei se interzice condiționarea accesului la studiul limbii materne, părinții și
elevii optând în mod liber pentru studiul acestei discipline, iar după exprimarea opțiunii
orele de Limba și literatura maternă se includ în mod obligatoriu în orarele școlii. Conform
art. 37 al Metodologiei, elevii au dreptul să înceapă studiul Limbii și literaturii materne în
orice an de studiu, inclusiv de la nivelul grupei de începători, însă, în conformitate cu art. 35
al Metodologiei, după exprimarea opțiunii, această disciplină devine obligatorie de-a
lungul întregului ciclu de învățământ[2]. Articolul 38 al Metodologiei stipulează că acei elevi
care încep studiul limbii materne mai târziu decât în primul an trebuie să susțină un test
de evaluare a cunoștințelor de limbă maternă în vederea stabilirii nivelului de la care să se
înceapă instruirea lor. În conformitate cu art. 39 și art. 42 ale Metodologiei, predarea și
studierea limbii și literaturii materne în cadrul învățământului cu predare în limba română
se realizează pe baza unor programe școlare specifice sau adaptate, aprobate de ministe-
rul educației naționale. Programele școlare pentru disciplina opțională Limba și literatura
maghiară pentru elevii care frecventează clasele cu predare în limba română sau trăiesc în
două culturi minoritare, clasele I-XII, din aria curriculară „Limbă și comunicare”, au fost
[1] European Court of Human Rights, Fourth Section, Ádám and Others v. Romania (Application
no. 81114/17, 49716/18, 50913/18 et al.), https://hudoc.echr.coe.int/eng#{%22tabview%22:[%22

document%22],%22itemid%22:[%22001-192129%22]}, accesat la 13.05.2020.
[2] De exemplu, elevul are dreptul să învețe limba și literatura maternă începând cu clasa III-a,
chiar dacă nu a studiat această disciplină în clasele I și a II-a, iar dacă optează în acest sens este obligat
să studieze limba și literatura maternă până la finalul ciclului primar, fără a avea posibilitatea să
renunțe la ea în clasa a IV-a.
aprobate prin art. 4 al Ordinului nr. 5098/2009[1]. Prin urmare, pentru această disciplină
sunt în vigoare și în prezent programe școlare realizate în baza vechii Legi a învățământului
nr. 84/1995. Această programă se compune din trei programe școlare, unul pentru fiecare
ciclu preuniversitar (primar, gimnazial și liceal)[2], astfel încât programei aferente claselor
I-IV îi corespunde în mod automat nivelul începător, celei aferente claselor V-VIII, nivelul
intermediar, și celei aferente claselor IX-XII, nivelul avansat. Rigiditatea programelor șco-
lare face imposibilă realizarea unei reabilitări lingvistice propice, acestea nefiind adap-
tabile exigențelor impuse de vârsta elevilor[3]. Înainte să trecem mai departe, înțelegem să
notăm câteva scurte idei suplimentare legate de această temă:
(1) Programele pe baza cărora se învață disciplina Limba și literatura maghiară în
învățământul cu predare în limba română diferă în mod considerabil de programele utili-
zate în cadrul învățământului cu predare în limba maghiară;
(2) Din frazarea art. 14 al Metodologiei de organizare și desfășurare a evaluării națio-
nale aprobate prin Ordinul nr. 4801/2010, art. 41 alin. (1) pct. B. și pct. E. b) din metodo-
logia de organizare și desfășurare a examenului de bacalaureat aprobată prin Ordinul
nr. 4799/2010, art. 26 alin. (4) pct. B și pct. E. b) din Legea veche a învățământului
nr. 84/1995 și art. 77 alin. (4), proba B. și proba E. b) din Legea nr. 1/2011[4] rezultă că
pentru elevii care au optat pentru studierea limbii materne în cadrul învățământului cu
predare în limba română disciplina Limba și literatura maternă nu este disciplină de
examen nici la evaluarea națională și nici la bacalaureat.
(3) Din modul de formulare a dispozițiilor cuprinse în Secțiunea 5 a Metodologiei, în
special a prevederilor art. 36[5], se discerne că dreptul studierii limbii materne în cadrul
învățământului cu predare în limba română se asigură chiar și în ipoteza în care într-o
unitate de învățământ sau formațiune de studiu există doar un singur elev care solicită
învățarea acestei discipline.
[1] Ordinul nr. 5098/2009 privind aprobarea de programe școlare pentru discipline de studiu din
învățământul preuniversitar, M. Of. nr. 760 din 09.11.2009.
[2] Programe școlare limba și literatura maghiară pentru elevii care frecventează clasele cu
predare în limba română sau trăiesc în două culturi minoritare clasele I-IV, clasele a V-VIII și clasele
a IX-XII, toate trei cuprinse în Anexa nr. 4 la Ordinul nr. 5098/2009.
[3] E. KÁDÁR, op. cit., p. 8.
[4] În esență, din modul de formulare a acestor texte legale reiese că susținerea probelor scrise și
orale la disciplina Limba și literatura maternă în cadrul examenelor externe la finalul ciclului gimnazial
și liceal este rezervată [elevilor care au urmat studiile gimnaziale/liceale într-o limbă a minorităților
naționale].
[5] Art. 36 al Metodologiei aprobate prin Ordinul MEN nr. 5671/2012 prevede: [e]ste interzisă
condiționarea accesului la studiul limbii materne. Părinții și elevii optează în mod liber pentru studiul
limbii materne. Orice elev, de orice naționalitate, poate studia disciplina Limba și literatura maternă,
care se predă în unitățile de învățământ în care studiază, dacă acesta și părintele sau tutorele legal
instituit consideră că acest lucru este benefic elevului. Din frazarea acestui text legal rezultă că nu
există un prag legal care să condiționeze dreptul de acces la studiul Limbii și literaturii materne,
predarea disciplinei asigurându-se fiecărui elev care își manifestă voința în acest sens, indiferent de
numărul lor.
III. Un aspect comun al celor două modalități a dreptului la educație în limbile mino-
rităților naționale – disciplina Religia
Având în vedere că în cazul comunității maghiare există o strânsă legătură între
apartenența etnică, lingvistică și religioasă, și ținând seama de faptul că, spre deosebire de
persoanele aparținând majorității, a căror religie este preponderent ortodoxă, persoanele
aparținând minorității maghiare, cu puține excepții, sunt de confesiune reformată,
romano-catolică, unitariană, evanghelică-luterană, mozaică sau baptistă, am înțeles să
comentăm pe scurt și religia ca disciplină școlară.
În conformitate cu art. 18 din Legea nr. 1/2011, art. 32 din Legea nr. 489/2006[1] și
art. 2 din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 5232/2015[2], elevilor aparținând cultelor
recunoscute de stat[3], indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a
participa la ora de religie în cadrul învățământului preuniversitar, conform confesiunii
proprii, disciplina religia făcând parte din trunchiul comun. Potrivit art. 18 alin. (2) din
Legea nr. 1/2011, așa cum acesta a fost modificată în urma Deciziei Curții Constituționale
nr. 669/2014[4], și art. 3 alin. (1) al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5232/2015,
frecventarea orelor de religie se face pe bază de cerere scrisă, a elevului major sau a
reprezentantului legal al elevului minor, după caz, adresată unității de învățământ, cu
precizarea denumirii cultului solicitat. În conformitate cu alin. (2) al art. 3 din Metodologie,
se poate opta doar pentru orele de Religie ale cultelor recunoscute de stat. Potrivit art. 18
alin. (2) din Legea nr. 1/2011 prin raportare la art. 3 alin. (3) și (5) și art. 4-6, toate din
Metodologie, cererea de frecventare a orei de Religie se poate depune în orice an de
studiu, mai mult, chiar și după începerea cursurilor școlare ale anului școlar curent și este
valabilă pe toată perioada de școlarizare în învățământului preuniversitar sau până la
schimbarea opțiunii. Schimbarea opțiunii privind frecventarea orelor de religie se face tot
prin cererea scrisă a elevului major sau a reprezentantului legal, după caz, care poate fi
depusă oricând, inclusiv în cursului anului școlar curent.
[1] Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, M. Of. nr. 201
din 21.03.2013.
[2] Ordinul nr. 5232/2015 privind aprobarea Metodologiei de organizare a predării disciplinei
Religie în învățământul preuniversitar, M. Of. nr. 220 din 12.03.2018.

[3] Anexă la Legea nr. 489/2006 – Lista cultelor recunoscute în România. În momentul de față în
România există 18 culte recunoscute, printre care se enumeră și Biserica Romano-Catolică, Biserica
Reformată din România, Biserica Unitariană din România, Biserica Evanghelică Lutherană din
România, Federația Comunităților Evreiești din România, Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din
România.
[4] Textul art. 18 alin. (2) al Legii nr. 1/2011, înainte de Decizia CCR nr. 669/2014: [l]a solicitarea
scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul
poate să nu frecventeze orele de religie. În esență, prin Decizia nr. 669/2014, M. Of. cu nr. 59 din
23.01.2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională această variantă a art. 18 alin. (2) din
Legea nr. 1/2011, statuând, inter alia, că [p]entru a fi deplin respectată libertatea de conștiință și
religie, care implică libertatea de a aparține sau nu vreunei religii, consacrate de art. 29 alin. (1), (2)
și (6) din Constituție, legiuitorul este ținut de o obligație de neutralitate și imparțialitate. Această
obligație este realizată în situația în care statul veghează la respectarea acestor libertăți, consacrând
posibilitatea părinților, reprezentanților legali ai elevilor minori, respectiv posibilitatea elevilor majori,
de a solicita participarea la orele de religie. Argumentele pe care se fundamentează această soluție
se regăsesc în cadrul paragrafelor 19-22 ale Deciziei.
În cazul elevului care nu și-a exprimat voința de a frecventa orele de religie, precum și
în cazul elevului care și-a schimbat opțiunea, inclusiv în cursul anului școlar curent, situația
școlară se încheie fără disciplina Religie[1]. În conformitate cu art. 7-9 ale Metodologiei, în
funcție de numărul cererilor pentru același cult, predarea orelor de religie se organizează
(1) cu întreaga clasă, (2) prin gruparea elevilor de la nivelul de clasă respectiv în mai multe
formațiuni de studiu, (3) în regim simultan, cu aprobarea inspectoratului școlar compe-
tent, (4) în cadrul cultului propriu al elevului pe baza unui acord de parteneriat încheiat
între inspectoratului școlar competent și reprezentanții instituțiilor de cult, după caz. În
cazul în care, din motive obiective, elevului nu i se poate asigura condițiile pentru frecven-
tarea orelor de religie conform confesiunii proprii în niciuna dintre formele enumerate mai
sus, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 și art. 10-11 din Metodologie, situația
școlară se încheie fără disciplina Religie, elevul având posibilitatea să desfășoare în locul
orelor de religie activități stabilite la nivelul instituției de învățământ sau să participe, în
calitate de audient, la orele de religie organizate pentru elevii aparținând altor culte. Ca un
ultim aspect, ținem să precizăm că, în lumina art. 46 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, elevii
din cadrul învățământului preuniversitar cu predare în limba minorităților naționale vor
studia disciplina Religia în limba lor maternă, aceasta circumscriindu-se sintagmei toate
disciplinele se studiază în limba maternă, cu excepția disciplinei Limba și literatura română.
În cazul elevilor care frecventează unități de învățământ sau formațiuni de studiu cu
predare în limba română sau în altă limbă decât cea maternă nu am reușit să identifică
niciun text legal care să prevadă că aceștia au dreptul să studieze disciplina Religie în limba
lor maternă, însă avem totuși bănuiala rezonabilă că acest lucru se întâmplă în practică,
întrucât, de exemplu, limba folosită în cadrul așa-numitelor biserici istorice maghiare
prezente în România este preponderent limba maghiară.
4.3.2.2. Manualele școlare
Normele reglementând regimul manualelor școlar se constituie într-un peisaj legislativ

haotic, dinamic și imprevizibil.
În prezent, cele mai importante prevederi reglementând manualele școlare le regăsim
cadrul în Legii nr. 1/2011, Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012 și Ordinul
nr. 3103/2019 privind regimul manualelor școlare în învățământul preuniversitar[2], prin
care au fost adoptate Metodologia de evaluare a calității proiectelor de manuale școlare
pentru învățământul preuniversitar (Anexa nr. 1 la Ordin), Metodologia de asigurare și de
gestionare a manualelor școlare pentru învățământul preuniversitar (Anexa nr. 2 la Ordin)
și Metodologia de achiziție a manualelor școlare pentru învățământul preuniversitar
(Anexa nr. 3 la Ordin), și care a abrogat în mod implicit prevederile contrare ale Ordinului
[1] Având în vedere că, potrivit art. 6 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5232/2015,
schimbarea opțiunii se poate realiza inclusiv în cursului anului școlar curent cu consecința încheierii
anului școlar în curs fără disciplina Religie, elevul care a primit note nemulțumitoare la această
disciplină, și nu dorește să-și compromită media generală din această cauză, poate să depună în
cursul anului școlar respectiv o cerere de schimbare a opțiunii, urmând să se reînscrie la orele de
Religie începând cu anul școlar următor.
[2] Ordinul nr. 3103/2019 privind regimul manualelor școlare în învățământul preuniversitar al
MEN, M. Of. nr. 91 din 05.02.2019.

nr. 5559/2013[1]. La data de 19.12.2017 a fost înregistrată la Senat o propunerea legislativă

privind adoptarea unei legi distincte a manualului școlar (Pl-x nr. 86/2018), însă în urma
unei Decizii a Curții Constituționale privind controlul constituționalității acestei legi înainte
de promulgare, exercitate în temeiul art. 15-18 din Legea nr. 47/1992, în cursul reexami-
nării a fost respinsă în mod definitiv de către Camera Deputaților la data de 15.10.2019[2].
Intenția referitoare la adoptarea unei legi distincte a manualelor școlare preuniversitare a
fost concretizată din nou prin propunerea legislativă Pl-x nr. 112/2019[3], care la data de
06.03.2019 fost adoptată de Senat[4] și în prezent se află în fața Camerei Deputaților, în
calitate de cameră decizională. Sub aspectul conținutului, cele două propuneri legislative
sunt foarte similare și ambele prezintă diferențe esențiale față de regimul instituit de
Ordinul nr. 5559/2013 și continuat de Ordinul nr. 3103/2019.
Potrivit art. 69 alin. (1) și (2) din Legea nr. 1/2011, art. 1 alin. (3) și art. 4 lit. a) din Anexa
nr. 2 la Ordinul nr. 3103/2019, manualul școlar este principalul instrument de lucru al
elevului, în formă tipărită și/sau electronică, elaborat în conformitate cu programele
școlare aferente fiecărei discipline, aprobat prin ordin al MEN și achiziționat de către acest
minister. Este important de subliniat că, în conformitate cu art. 69 alin. (1) al Legii
nr. 1/2011, în învățământul preuniversitar se pot folosi doar și în mod exclusiv manuale
școlare și auxiliare didactice aprobate de MEN și, prin urmare, calitatea și asigurarea
acestora de către autoritățile responsabile este chintesențială, cadrele didactice nepu-
tându-le suplini cu alte materiale didactice. O altă regulă cu valoare de principiu se
regăsește în cadrul alin. (4) al art. 69 din Legea nr. 1/2011, acesta enunțând expressis
verbis că atât în învățământului preuniversitar cu predare în limba română, cât și în cel cu
predare în limbile minorităților naționale, elevii și cadrele didactice din învățământul de
[1] Este necesar a se preciza că Ordinul nr. 3103/2019 nu cuprinde nicio dispoziție de abrogare
expresă a Ordinului nr. 5559/2013 privind regimul manualelor școlare în învățământul preuniver-
sitar. Având în vedere principiul asanării legislației și cel al evitării paralelismelor, cuprinse în art. 17
și 16 din Legea nr. 24/2000, precum și art. 55, 64, 65, 67 din același act normativ, și ținând seama că
aceste Ordine reglementează același domeniu, în opinia noastră s-ar fi impus abrogarea expresă a
Ordinului nr. 5559/2013, Consiliul Legislativ având în continuare obligația să propună acest lucru
Guvernului. În prezent, în lumina art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 și a principiului lex posterior
derogat priori, Ordinul nr. 3103/2019 a abrogat în mod implicit (tacit) dispozițiile contrare ale
Ordinului nr. 5559/2013, motiv pentru care în continuare ne vom baza pe această lege posterioară.
[2] Pentru detalii cu privire la procesul legislativ al Pl-x 86/2018 privind Legea manualului școlar,
consultați pagina web a Senatului accesând următorul link: https://www.senat.ro/Legis/List

a.aspx?cod=21085, accesat la data de 22.04.2020. În esență, propunerea a fost adoptată de Senat
[forma adoptată de Senat: https://www.senat.ro/legis/PDF/2018/18L001FS.PDF, accesat la data de
22.04.2020], însă a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 537 din 18.07.2018 a CCR,
pronunțată în dosarul nr. 827A/2018, pe motiv că acesta se încadrează în categoria legilor ordinare
– având ca obiect de reglementare un element conex învățământului preuniversitar […] nicidecum
organizarea generală a învățământului (parag. 40 al Deciziei) – și nu celor organice, iar în urma
reexaminării a fost respinsă de către Camera Deputaților.
[3] Pentru detalii cu privire la procesul legislativ al Pl-x nr. 112/2019 privind Legea manualului
școlar, consultați pagina web a Senatului accesând următorul link: https://senat.ro/legis/lista.aspx

?nr_cls=L21&an_cls=2019; accesat la 24.04.2020.
[4] Forma adoptată de Senat a Pl-x nr. 112/2019: https://senat.ro/legis/PDF/2019/19L021FS.PDF;
stat și din învățământul obligatoriu particular acreditat/autorizat beneficiază de manuale

școlare gratuite. Potrivit alin. (13) al art. 46 din Legea nr. 1/2011, MEN asigură elevilor
aparținând minorităților naționale manualele școlare, care pot fi: a) manuale elaborate în
limba minorităților; b) manuale traduse din limba română; c) manuale de import, avizate
de MEN pentru titlurile needitate din cauza tirajului redus.
În prezent, achiziționarea manualelor școlare se desfășoară în conformitate cu regulile
cuprinse în Anexa nr. 2 a Ordinului nr. 3103/2019, adică prin licitație publică deschisă
organizată, în calitate de autoritate contractantă, de Centrul Național de Evaluare și
Examinare, devenit între timp Centrului Național de Politici și Evaluare în Educație (în
continuare CNPEE)[1], în conformitate cu Legea nr. 98/2016, criteriul de atribuire fiind „cel
mai bun raport calitate preț”. Proiectele de manuale școlare ale ofertanților[2] sunt eva-
luate sub aspectul calității științifice de către experți cooptați[3], coordonați de consilierii
CNPEE, în conformitate cu dispozițiile Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 3103/2019, fiind accep-
tate doar proiectele ce au obținut cel puțin 95 puncte din 100. După filtrul realizat pe baza
criteriile tehnice de calitate, Comisia de evaluare evaluează ofertele din punct de vedere
financiar, iar CNPEE declară câștigătoare ale licitației acele proiecte care au cumulat cel
puțin 86,50 puncte, iar MEN, prin CNPEE, achiziționează manualele școlare corespunză-
toare unei discipline/unui modul de pregătire/pentru o clasă/nivel de studiu, filieră, profil,
specializare, reprezentând ofertele primilor 3 ofertanți declarați câștigători, în ordinea
descrescătoare a punctajului total obținut în urma evaluării. Aceste manuale câștigătoare
sunt aprobate prin ordin al MEN și sunt incluse în catalogul manualelor școlare aprobate
pentru învățământul preuniversitar[4]. Asigurarea alternativității manualelor școlare se
enunță chiar în cadrul Legii nr. 1/2011, relevante fiind în acest sens prevederile art. 69
alin. (3), potrivit cărora cadrele didactice, în baza libertății inițiativei profesionale,
selectează și le recomandă elevilor acele manuale școlare din lista aprobată de MEN care
vor fi utilizate în procesul didactic. Potrivit art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 2 la Ordinul
nr. 3103/2019, toate manualele școlare aprobate prin ordin al MEN se prezintă sub două
[1] Menționăm că începând cu data de 13.04.2020, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Hotărârea
nr. 277/2020 privind organizarea și funcționarea Centrului Național de Politici și Evaluare în Educație,
M. Of. nr. 307 din 13.04.2020, Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație, înființat ca organ
de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea MEN, a
preluat activitățile, structurile și personalul Centrului Național pentru Evaluare și Examinare și
Institutului de Științe ale Educației, iar aceste două organe fiind desființate.
[2] Potrivit art. 2 lit. h) din Anexa nr. 2 al Ordinului nr. 3103/2019, prin ofertant se înțelege ope-
rator economic care a depus oferte de proiecte de manuale școlare în cadrul procedurii de atribuire
în vederea achiziției de manuale și care are capacitate de realizare și distribuție a manualelor școlare.
[3] Potrivit art. 2 lit. g) din Anexa nr. 2 al Ordinului nr. 3103/2019 experții cooptați sunt cadre
didactice din învățământul superior sau preuniversitar care au atribuții în evaluarea proiectelor de
manuale școlare, au specialitatea corespunzătoare disciplinei pentru care se propune proiectul de
manual, respectiv au dreptul de a preda disciplina pentru care se propune proiectul de manual școlar
și au parcurs un program de instruire în evaluarea proiectelor de manuale școlare.
[4] Potrivit art. 2 lit. d) din Anexa nr. 2 al Ordinului nr. 3103/2019, prin catalogul manualelor
școlare aprobate pentru învățământul preuniversitar se înțelege lista oficială care cuprinde titlurile
de manuale școlare aprobate prin ordin al ministrului educației naționale, disponibilă electronic pe
site-ul www.edu.ro - denumit în continuare Catalog.
forme, având atât o variantă tipărită, cât și o variantă digitată, accesibilă pe platforma
www.manuale.edu.ro.
Dacă va intra vreodată în vigoare, sistemul de achiziție a manualelor va primi o nouă
viziune sub Pl-x nr. 112/2019, care reiterează în esență concepția regăsită în Pl-x
nr. 86/2018, în sensul că licitația publică deschisă adresată operatorilor economici va fi
înlocuită cu proiecte de manuale școlare depuse de autori/coautori; aceste manuscrise se
evaluează sub aspectul calității prin grija CNPEE în colaborare cu Institutul de Științe ale
Educației, după care MEN achiziționează drepturile patrimoniale de autor pentru proiec-
tele selectate la cuantumul sumelor publicate înainte de data lansării apelului pentru
selecția de manuscrise, urmând ca manualele școlare să fie publicate de către o singură
editură, respectiv Societatea Editura Didactică și Pedagogică S.A., aflată în subordinea
MEN[1]. Potrivit Pl-x nr. 112/2019, manualul școlar este un bun de interes public[2], iar
manualele școlare de bază se prezintă sub patru forme, respectiv în format letric, în format
digital, în variantă digitală interactivă și în format Braille. Articolul 11 alin. (2) al Pl-x
nr. 112/2019 menționează că în cazul manualelor în limbile minorităților varianta digitală
interactivă devine obligatorie începând cu anul școlar 2020-2021. Această diferențiere, din
punctul nostru de vedere nejustificată, va fi lipsită de consecințe practice, căci, chiar dacă
propunerea legislativă va fi adoptată în cursul anului 2020, nu va putea produce efecte
juridice decât începând cu anul școlar 2020-2021.
Metodologiile aprobate prin Ordinul nr. 3103/2019 al MEN cuprind mai multe
prevederi specifice cu privire la minoritățile naționale, pe care le vom prezenta pe scurt în
cele ce urmează.
Alin (1) al art. 15 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 3103/2019 reproduce dispozițiile
alin. (13) al art. 46 din Legea nr. 1/2011, dar alin. (2) al textului legal în cauză precizează în
plus că se asigură manuale realizate direct în limbile minorităților la disciplinele limba și
literatura maternă, istoria și tradițiile minorităților naționale respective, educația muzicală
pentru minorități și religie de un anumit cult. Această enumerare pare a fi exhaustivă –
fiind cuprinsă în art. 69 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 sintagma „în condițiile legii” –, însă în
opinia noastră nu se poate vorbi despre încălcarea regulilor impuse de art. 77 și art. 78 din
Legea nr. 24/2000[3], așa că, din interpretarea per a contrario a textului analizat, se des-
prinde că în afara manualelor pentru aceste patru discipline, în învățământul cu predare
în limba minorităților toate celelalte manuale școlare asigurate sunt manuale traduse din
[1] Hotărârea nr. 612/2018 privind înființarea Societății Ed. Didactică și Pedagogică - S.A., ca
urmare a reorganizării Regiei Autonome „Ed. Didactică și Pedagogică” prin transformare, M. Of.
nr. 692 din 08.08.2018.
[2] Potrivit definiției oferite de art. 2 lit. c) din Pl-x 112/2019, prin bun de interes public se înțelege
bunul destinat funcționării unui serviciu public sau cel care prin importanța socio-economică,
valoarea culturală sau istorică servește intereselor generale ale societății și asigură exercitarea
drepturilor fundamentale.
[3] Cu alte cuvinte, condiționarea suplimentară regăsită în art. 15 alin. (2) din Anexa nr. 2 la
Ordinul nr. 3103/2019 se încadrează în cadrul stabilit de actul de bază, id est art. 46 alin. (13) prin
raportare la art. 69 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, fiind vorba despre o norme secundare care
urmăresc executarea în concret a acestor dispoziții, și nu despre prevederi cu forță juridică inferioară
care adaugă sau completează norme cu forță juridică superioară într-o manieră contară art. 77 și 78
din Legea nr. 24/2000.
limba română. Reglementarea a fost similară și sub imperiul Ordinului nr. 5559/2013[1].
Spre deosebire, prin Pl-x nr. 86/2018, iar ulterior prin Pl-x nr. 112/2019, s-a propus o
variantă conform căreia este posibilă elaborarea tuturor manualelor școlare direct în limba
minorităților, indiferent de disciplină[2].
Revenind la reglementarea în vigoare, art. 10 al Anexei nr. 3 la Ordinul nr. 3103/2019
prevede expressis verbis că ofertanții câștigători ai licitației, ale căror manuale școlare au
fost achiziționate de MEN, prin CNPEE, au obligația legală să asigure și traducerea acestora
în limbile minorităților naționale. Articolul 11 alin. (3) al Anexei nr. 3 la Ordinul
nr. 3103/2019 prevede și o excepție de la această regulă generală, conform căreia la
solicitarea scrisă și expresă a reprezentanților minorităților naționale, MEN poate stabili,
prin caietul de sarcini, traducerea doar a manualului școlar clasat pe locul întâi în urma
evaluării. În opinia noastră, această dispoziție conferă reprezentanților minorităților
naționale o prerogativă ce contravine principiului libertății inițiativei profesionale prevăzut
la art. 69 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, text legal de rang superior. Deși Pl-x nr. 112/2019
nu reglementează în mod expres ipoteza în care nu s-ar depune proiecte de manuale
realizate direct în limba minorităților pentru anumite discipline, din frazarea art. 12
alin. (2) prin raportare la alin (1) se înțelege că în acest caz MEN este responsabil pentru
asigurarea traducerii în limbile minorităților naționale a manualelor realizate în limba
română, sau în cazul în care acest lucru nu este posibil, pentru achiziționarea manualelor
de import[3].
[1] Potrivit art. 18 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 5559/2013: „[î]n învățământul preuniver-
sitar se asigură manuale școlare realizate direct în limbile minorităților, în vederea desfășurării
activității de predare și de educare la limba și literatura maternă, la istoria și tradițiile minorităților
naționale respective și la educația muzicală pentru minorități. Manualele se realizează pe baza
programelor și a metodologiilor specifice elaborate de colective de experți cunoscători ai limbii și ai
culturii minorității naționale respective și aprobate potrivit legii”.
[2] Această concluzie se întemeiază pe interpretarea sistematică a prevederilor art. 4 alin. (4) și
(5) și art. 6 alin. (4) din Pl-x 86/2018:

Art. 4 alin. (4) al Pl-x nr. 86/2018: „[m]anuscrisurile autorilor/coautorilor elaborate în limbile de
predare ale minorităților naționale, cu excepția celor pentru disciplinele prevăzute la art. 46 alin. (6)
din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, sunt însoțite de
traducerea în limba română, realizată de Ministerul Educației Naționale cu specialiști din învăță-
mântul cu predare în limbile minorităților naționale”.
Art. 4 alin. (5) al Pl-x nr. 86/2018: „[e]valoare manualelor pentru disciplinele prevăzute la art. 46
alin. (6) din Legea nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, se realizează de către grupuri
de evaluatori din învățământul cu predare în limbile minorităților naționale”.
Art. 6 alin. (4) al Pl-x nr. 86/2018: „[î]n învățământul în limbile minorităților naționale, pentru
disciplinele unde nu au fost elaborate manuale în limba de predare și nu există posibilitatea asigurării
traducerii, se vor folosi ca manual școlar de bază, manuale de import conform prevederilor art. 45
alin. (13) din Legea nr. 1/2011, cu modificări și completări ulterioare, după avizarea de către Centrul
Național de Evaluare și Examinare și Institutul de Științe ale Educației”.
Această abordare a fost preluată cu conținut quasi-identic și în cadrul Pl-x nr. 112/2019 prin art. 7
alin. (1)-(3) și art. 12 alin. (2).
[3] Art. 12 alin. (1) și (2) din Pl-x nr. 112/2019: „(1) Ministerul Educației Naționale asigură manuale
în limbile tuturor minorităților naționale de pe teritoriul României […] (2) În învățământul în limbile
minorităților naționale, pentru disciplinele unde nu au fost elaborate manuale în limba de predare
Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 3103/2019 a facilitat în mod considerabil proiectele de

manuale școlare elaborate în limba de predare a minorităților naționale, întrucât nu mai
impune sarcina depunerii acestora pe platforma SEAP și în variantă tradusă în limba
română[1], așa cum se întâmpla sub imperiul Ordinului nr. 5559/2013[2]. Pl-x nr. 86/2018 și
ulterior Pl-x nr. 112/2019 introduc o abordare nouă în cadrul căreia autorii/coautorii
depun proiectele de manuale școlare realizate direct în limba minorităților, iar evaluarea
proiectelor de manuale pentru disciplinele prevăzute la art. 46 alin. (6) din Legea
nr. 1/2011 se realizează de către grupuri de evaluatori din învățământul cu predare în
limbile minorităților naționale, în timp ce proiectele de manuale pentru toate celelalte
discipline se traduc, în vederea evaluării, nu de către autor/coautori, ci de către MEN cu
specialiști din învățământul cu predare în limbile minorităților naționale.
Paralel cu îmbunătățirea amintită mai sus, Ordinul nr. 3103/2019, prin art. 5 alin. (6) al
Anexei nr. 2, a păstrat elementul denotativ al naționalismului-constituțional regăsit și în
art. 5 alin. (4) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 5559/2013, în sensul că pagina a treia a
proiectelor de manuale trebuie să cuprindă, ca și criteriu formal de admisibilitate, Imnul
Național al României, respectând prevederile art. 12 din Legea nr. 75/1994[3]. Opinăm că
este vorba în continuare doar despre manualele pentru disciplinele prevăzute în mod
expres la art. 12 din Legea nr. 75/1994, id est „abecedare, manuale de citire pentru ciclul
primar, manuale de limba și literatura română, manuale de istorie și manuale de limba
maternă pentru minorități”, și precizăm totodată că până la modificarea art. 12 al Legii
nr. 75/1994, cuprinderea acestei cerințe în oricare act normativ viitor cu putere juridică
inferioară legilor reglementând condițiile formale ale manualelor școlare este obligatorie,
căci altfel s-ar încălca principiul ierarhiei actelor normative.
În ceea ce privește evaluarea calității proiectelor de manuale școlare, art. 7 alin. (2) și
art. 13 ale Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 3103/2019 prevăd că proiectele de manuale realizate
în limba de predare a minorităților naționale, precum și manualele de import sunt evaluate
sau în lipsa traducerii din limba română, se pot folosi ca manual școlar de bază, manuale de import
conform prevederilor art. 45 alin. (13) din Legea nr. 1/2011, cu modificări și completări ulterioare,
după avizarea de către Centrul Național de Evaluare și Examinare și Institutul de Științe ale Educației
[…]”.
[1] Traducerea în limba română a proiectelor realizate direct în limba minorităților în vederea
evaluării calității acestora a reprezentat un factor de descurajare pentru ofertanți atât din cauza
costurilor suplimentare aferente realizării traducerilor, cât și datorită nivelului de dificultate ridicat
în cazul traducerii proiectelor de manuale la disciplina Limba și literatura maternă, transpunerea
elementelor gramaticale și lingvistice specifice și particulare unei limbi fiind greu de transpus într-o
altă limbă.
[2] Art. 3 lit. b) din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 5559/2013: „[a]chiziționarea manualelor școlare
cuprinde următoarele etape: […] b) depunerea la CNEE a ofertelor corespunzătoare proiectelor de

manuale școlare în forma precizată prin caietul de sarcini; pentru proiectele de manuale școlare
elaborate în limba de predare a minorităților naționale se depune și traducerea în limba română a
acestora”.
[3] Art. 12 din Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului
național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice, M. Of.
nr. 237 din data de 26.08.1994: „La începutul manualelor școlare: abecedare, manuale de citire
pentru ciclul primar, manuale de limba și literatura română, manuale de istorie și manuale de limba
maternă pentru minorități se tipărește textul imnului național al României prevăzut în anexa nr. 3”.
de către experți cooptați, specialiști în domeniu și buni cunoscători ai limbajului de specia-

litate în limba maternă respectivă. Evaluarea traducerii manualelor școlare din română în
limbile minorităților naționale se efectuează, în conformitate cu art. 12 al Anexei nr. 1 la
Ordinul nr. 3103/2019, de către doi experți cooptați, profesori de specialitate, care sunt
buni cunoscători ai limbii române, precum și ai limbajului de specialitate în limba maternă
în care a fost tradus manualul. Deși în cuprinsul Anexei nr. 1 la Ordinul nr. 3103/2019 nu
există prevederi speciale cu privire la evaluarea proiectelor de manuale la disciplina Limba
și literatură română pentru minorități, acestea trebuie să se conformeze cerințelor impuse
de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 și art. 8 din Metodologia aprobată prin Ordinul
nr. 5671/2012, adică trebuie să fie manuale elaborate în mod specific și adaptate pentru
minoritatea respectivă, și, potrivit art. 11 din Metodologia aprobată prin Ordinul
nr. 5671/2012, trebuie evaluate, sub aspect calitativ, pe baza programelor școlare spe-
ciale, aprobate de MEN, în colaborare cu specialiști care predau sau sunt familiarizați cu
specificul învățământului în limbile minorităților naționale, și în deplină concordanță cu
exigențele Fișei-tip de evaluare a calității științifice a proiectului de manual școlar.
Legislația în vigoare impune și anumite exigențe suplimentare în cazul unor discipline,
dintre care vom aminti doar câteva în cele ce preced.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. b) al Anexei nr. 3 la Ordinul
nr. 3103/2019 prin raportare la art. 46 alin. (8) al Legii nr. 1/2011, manualele școlare la
disciplinele Istoria și Geografia României destinate învățământului în limbile minorităților
trebuie să fie identice cu cele folosite în cadrul învățământului cu predare în limba română
și trebuie să conțină toponimele și numele proprii românești și în limba română.
Potrivit art. 46 alin. (10) al Legii nr. 1/2011 atât programele, cât și manualele școlare de
istorie trebuie să reflecte istoria și tradițiile minorităților naționale din România. Sub acest
aspect, România a fost criticată din nou de Comitetului Consultativ al Convenției-cadru
pentru protecția minorităților naționale în cadrul celei de-a IV a Opinii privind România,
recomandându-i-se și în cadrul acestui ciclu de monitorizare să asigure tuturor elevilor,
indiferent de limbă de studiu, informații de calitate privind istoria și patrimoniul cultural al
minorităților naționale, eforturile promovând respectul reciproc și dialogul intercultural
trebuie urmărite și extinse[1]. Recomandarea Comitetului Consultativ s-a bazat, inter alia,
pe baza unui studiu de realizat de Centrul de Resurse Juridice în anul 2016[2], conform
căruia manualele de istorie analizate[3] omit rolul minorităților naționale în istorie,
consolidează stereotipurile existente, pun accentul pe conflictele inter-etnice din
Transilvania înaintea Primului Război Mondial și eșuează să ofere o reprezentare corectă
[1]Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Minorities,
Fourth Opinion on Romania (Council of Europe: Strasbourg, 2018): parag. 105-108, ACFC/OP/IV
(2017)005, https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-on-22-june-2017/168078af76,
[2] I. COSTACHE, Analiza manualelor de Istorie, Centrul de Resurse Juridice, 2016; http://www.crj.
ro/wp-content/uploads/2016/11/CRJ-Analiza-Manuale-Istorie-educatie-fara-discriminare.pdf,
[3] În total 13 manuale, din care două pentru clasa a VIII-a, șase pentru clasa a XI-a și cinci pentru
clasa XII-a.
a diversității religioase[1]. Acest neajuns a fost semnalizat Comitetul de Experți al Cartei în

cadrul celui de-al II-lea Raport privind aplicarea Cartei în România[2]. Observăm însă că
toate manualele de istorie analizate au fost elaborate sub curriculumul național vechi, iar
după cunoștințele noastre nu există nicio examinare a manualele școlare de istorie
realizate în conformitate cu curriculumul național nou, pe baza cărora se predă această
disciplină în prezent în ciclul primar și în clasele V-VII. Prin urmare, este posibil ca imaginea
de ansamblu să fie mai nuanțată decât cea reținută de organele internaționale de control,
însă examinarea acestei problematici excedează tematicii propuse prin prezentul studiu.
Legat de aceste aspecte, trebuie să mai reținem că începând cu anul școlar 2009-2010 s-a
introdus disciplina Istoria minorităților naționale din România, însă aceasta este doar un
curriculum la decizia școlii pentru clasa a X-a, adică un curs opțional[3].
În conformitate cu art. 7, prin raportare la art. 6, ambele din Metodologia aprobată
prin Ordinul nr. 5671/2012, manualele la disciplinele specifice activității de predare în
limbile minorităților naționale – Limba și literatura maternă, Istoria și tradițiile minorității
naționale, Educația muzicală – sunt realizate de către un colectiv de experți din rândul
minorităților respective. Considerăm că această dispoziție constituie un tratament
diferențiat nejustificat pe bază de etnie în lumina art. 2 alin. (1) al O.G. nr. 137/2000 și, prin
urmare, se impune reformularea acesteia, astfel încât criteriul de calitate să fie determinat
[1] Din studiul recent al Fundației Centrul de Resurse Juridice rezultă că probleme semnalate sunt
prezente și în ziua de azi: [î]n prezent manualele de Istorie pentru clasele a VIII-a și cele de liceu nu au
fost actualizate. În continuare, pentru anul școlar 2019 – 2020 au fost aprobate 171 spre folosire și
retipărire aceleași manuale 172 menționate mai sus, prin urmare, aceleași informații discriminatorii
pot ajunge la elevi, neexistând o schimbare majoră în programe sau în procedura de aprobare a
manualelor, în formarea celor care le scriu – S. BARBU ș.a., Nediscriminarea în educație. O analiză a
situației actuale din perspectiva nediscriminării în mai multe sectoare ale sistemului educațional
românesc, C. David (coord.), Centrul de Resurse Juridice, 2020, p. 64; http://www.crj.ro/wp-con
tent/uploads/2020/02/Studiu-nediscriminarea-in-educatie_final2020-2.pdf, accesat la 25.04.2020.
[2] Textbooks about the history and culture of most of Romania’s national minorities have been
developed to serve as a basis for history and culture courses in minority language education. Mutual
understanding between the majority and the minorities as well as among minorities, however, could
be strengthened by the teaching of the history and culture of national minorities in mainstream
education. More efforts are needed to promote knowledge about the history and culture of
Romania’s national minorities in the textbooks and educational materials designed for pupils
belonging to the majority population – Committee of Experts of the European Charter for Regional
or Minority Languages, Second report of the Committee of Experts in respect of Romania (Council of
Europe: Strasbourg, 2018), parag. 12, CM(2018)4; https://rm.coe.int/09000016807766d3 or
https://search.coe.int/cm/Pages/result_details.aspx?ObjectId=09000016807766d3, accesate la
24.04.2020.
[3] Ordinul nr. 6296 din 17.XII.2008 privind aprobarea programei școlare pentru disciplina
opțională „Istoria minorităților naționale din România”, accesibil pe pagina veche de internet al MEN:
http://www.oldsite.edu.ro/index.php/legaldocs/c837/?where=summary%20le%202, accesat la
25.04.2020. Programa școlară pentru această disciplină, Anexă la Ordinul nr. 6296/2008, poate fi
consultat accesând link-ul http://www.istorie-bucuresti.ro/e107_files/downloads/Programe%20sc-
olare/Programa%20scolara%20-%20Istoria%20minoritatilor%20nationale%20din%20Romania.pdf,
iar materialul auxiliar pentru profesorii de istorie cu privire la disciplina Istoria minorităților naționale
din România consultând http://www.edrc.ro/docs/docs/Istoria_minoritatilor_3%20martie.pdf, ac-
cesate la 25.04.2020.
de specializarea în domeniu, cunoașterea bună a limbii și culturii minorității respective,

adică să se bazeze pe cerințe justificate obiectiv și necesare atingerii scopului. În ceea ce
privește manualele la disciplina Educația muzicală în limba maternă, art. 67 al Meto-
dologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012 mai impune ca acestea să fie realizate prin
valorificarea creației muzicale specifice fiecărei etnii în parte. Ținem să subliniem că atât
președintele Asociației Profesorilor de Limbă Maghiară din Ungaria (Magyartanárok
Egyesülete), dl Arató László, cât și președintele Sindicatului Democratic al Pedagogilor din
Ungaria (Pedagógusok Demokratikus Szakszervezetének), dl Mendrey László, au declarat
în anul 2017 că manualele de Limba și literatura maghiară (realizate în conformitate cu
noul curriculum) folosite în România sunt de foarte bună calitate[1].
Așa cum am mai menționat, în conformitate cu prevederile art. 69 alin. (1) și (2), art. 94
alin. (2) lit. f), art. 45 alin. (12) și (13), toate din Legea nr. 1/2011, și art. 15 alin. (1) din
Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 3103/2019, Ministerului Educației Naționale îi revine, în princi-
pal, obligația pozitivă să asigure elevilor aparținând minorităților naționale manualele
școlare, alternativitatea acestora, precum și celelalte materiale didactice specifice disci-
plinelor predate în limba maternă. Totodată, în conformitate cu art. 15 și art. 19 din Anexa
nr. 3 la Ordinul nr. 3103/2019, CNPEE monitorizează la nivel național achiziționarea ma-
nualelor și completarea stocurilor cu manuale reeditate, cu încadrarea în fondurile
bugetare alocate, pe baza comenzilor inspectoratelor școlare. Potrivit art. 17 din Anexa
nr. 3 la Ordinul nr. 3103/2019, monitorizarea la nivel local a distribuției manualelor școlare
în unități de învățământ se realizează de către inspectoratele școlare, în cadrul cărora,
conform art. 11 din Anexa nr. 2 la același ordin, gestiunea manualelor este coordonată de
către un responsabil de manuale și de către șeful depozitului de carte școlară. Articolul 14
din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 3103/2019 prevede că evidența și gestiunea manualelor
școlare la nivelul fiecărei unități de învățământ este coordonată de către un responsabil
numit prin decizia unității de învățământ. Directorii unităților de învățământ, sub sancțiune
disciplinară, sunt responsabili să asigure corespondența dintre numărul manualelor coman-
date și numărul de elevi și de cadre didactice și, totodată, sunt cei care aprobă comenzile de
manuale. Mecanismul de garantare a manualelor școlare a fost similară și sub imperiul
Ordinului nr. 5559/2013[2]. Metodologia aprobată prin Ordinul MEN nr. 5671/2012 în cadrul
art. 70 reiterează că inspectoratele și unitățile școlare au obligația de a asigura cartea școlară
pentru minorități.
În pofida acestui cadru normativ detaliat al asigurării manualelor, învățământul preuni-
versitar cu predare în limba maghiară, mai ales după intrarea în vigoare a noului curriculum
[1] G. MEDVEGY, Jobb tankönyvet kapnak a romániai magyar gyerekek, mint az itthoniak, 24.hu,
10.08.2017;
https://24.hu/kultura/2017/08/10/jobb-tankonyvet-kapnak-a-romaniai-magyar-gyerekek-mint-az-i
tthoniak/, accesat la 25.04.2020.
A. KÓSA, Sokkal jobb könyvből tanulhatnak a magyar gyerekek Romániában, mint idehaza,
Magyar Nemzet, 09.08.2017, https://magyarnemzet.hu/archivum/hataron-tul/sokkal-jobb-konyv
bol-tanulhatnak-a-magyar-gyerekek-romaniaban-mint-idehaza-3886154/, accesat la 25.04.2020.
[2] Pentru mai multe detalii consultați în special Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 5559/2013, precum și
art. 3 lit. s) al Hotărârii nr. 1401/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea Centrului
Național de Evaluare și Examinare, cu precizarea că lit. s) al art. 3 din H.G. nr. 1401/2009 a fost
abrogată prin H.G. nr. 466/2018, iar ulterior s-a abrogat și H.G. nr. 1401/2009.
național odată cu începerea anului școlar 2013-2014, s-a caracterizat timp 5 ani prin lipsa
manualelor școlare, problemă ce continuă să persiste și în prezent. Astfel, în anul școlar
2017-2018, din totalul de 61 de manuale școlare de care trebuiau să beneficieze elevii care
studiază în cadrul învățământul cu predare în limba maghiară, la nivelul claselor I-V, au
lipsit nu mai puțin de 43, adică 70,49%, printre care s-au numărat și manuale aferente
disciplinelor de examen (de exemplu, matematică, istorie, geografie, biologie), iar cu
excepția câtorva discipline, alternativitatea nu a fost asigurată. Legat de acest aspect, mai
menționăm că prima generație care și-a început studiile conform noul curriculum național
a simțit cel mai mult efectele negative ale lipsei manualelor școlare. În perioada
2013-2020, etnicii români din această generație nu au beneficiat de aproximativ 20% din
manualele asigurate, în timp ce elevii maghiari au fost lipsiți de aproximativ 55% din
manuale[1].
Mai adăugăm că, potrivit unui studiu din 2016, elevii aparținând minorităților naționale
care frecventează unități sau formațiunii de studiu cu predare în limba maghiară nu
beneficiază de manuale școlare la disciplina Limba și literatura maternă, realizate pe baza
unor programe școlare specifice sau adaptate, deși acest drept este enunțat expressis
verbis în cadrul art. 42 al Metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 5671/2012, cu precizarea
că, potrivit aceluiași articol de specialitate, asemenea manuale nu au fost elaborate
niciodată[2].
Ni se pare evident că în aceste condiții MEN și CNEE au încălcat în mod grav și repetat
prevederile art. 32 din Constituția României, dispozițiile art. 45 alin. (13), art. 69 alin. (3) și
(4) și art. 94 din Legea nr. 1/2011, precum și alte texte legale la care ne-am referit în cadrul
acestui subtitlu, întrucât timp de 5 ani nu au asigurat majoritatea manualelor școlare și nici
alternativitatea elevilor din cadrul învățământului preuniversitar cu predare în limba
maghiară, lezând astfel în mod vădit dreptul acestor elevi la o educație de calitate în limba
maternă. Totodată, având în vedere că în acest interval elevii înscriși în clasele cu predare
în limba română au beneficiat de toate manualele școlare cu excepția câtorva manuale de
religie romano- și greco-catolică, iar în majoritatea cazurilor alternativitatea a fost asigu-
rată, omisiunile MEN și CNEE se constituie și în discriminare directă și indirectă pe bază de
limbă și etnie, în sensul art. 2 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 137/2000. În plus, fiind vorba despre
o perioadă însemnată și o problemă sistemică, se pune sub semnul întrebării însuși cadrul
general de asigurare și de gestionare a manualelor școlare instituite prin Ordinul
nr. 5559/2013 și continuat de Ordinul nr. 3103/2019.
În anul 2019, Colegiul Director al CNCD a constatat că „[f]apta Ministerului Educației
Naționale de a nu aplica prevederile art. 46 alin. (1) și (2) din Legea Educației Naționale
nr. 1/2011 în privința asigurării programelor școlare și a manualelor de limbă română,
speciale, pentru elevii din clasele cu predare în limba maternă maghiară, pe tot parcursul
învățământului preuniversitar, constituie faptă de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1),
art. 2 alin. (4), art. 10 lit. h.) și art. 11 alin. (1) din O.G. 137/2000 […][a]stfel, lipsa manua-
[1]
A se vedea Anexă – Tabelul manualelor școlare.
[2]
E. KÁDÁR, op. cit., p. 8.
Lecturând platforma https://www.manuale.edu.ro/ observăm că manuale de limbă maternă
pentru elevii aparținând minorităților naționale din cadrul învățământului cu predare în limba
română nu au fost realizate nici până în prezent (25.04.2020).
lelor școlare de limbă română speciale, lipsa noilor programe școlare speciale la limba
română pentru elevii din clasele cu predare în limba maternă maghiară, pe tot parcursul
învățământului preuniversitar încalcă dreptul constituțional al cetățenilor români aparți-
nând minorității maghiare, elevi în clase cu predare în limba maternă maghiară: de a învă-
ța la un nivel competitiv limba română, limba oficială a statului, de a avea acces la educație
în condiții de egalitate, de a avea acces la formare și piața muncii din România în condiții
de egalitate, și dreptul la demnitate”, a aplicat reclamatului MEN sancțiunea amenzii
contravenționale în cuantum de 2.000 de lei și a recomandat acestuia să întreprindă
urgent toate măsurile necesare pozitive în vederea eliminării acestei situații de discri-
minare[1].
În anul școlar 2019-2020, situația manualelor școlare în învățământul cu predare în
limba maghiară, elaborate în conformitate cu noul curriculum, la nivelul claselor I-VII, s-a
îmbunătățit în mod considerabil, însă alternativitatea în cazul multor discipline a rămas o
problemă. În educația vocațională, tehnologică și profesională lipsa manualelor în limba
maghiară persistă și în prezent.
4.3.2.3. Peisajul lingvistic în cadrul învățământului cu predare în limbile minori-

tăților, comunicarea externă și internă în limba minorităților
Peisajul lingvistic din școli (în engleză: schoolscape) denotă mediul material al unităților
de învățământ în cadrul căruia spațiul și textele, scrise (grafice) și orale, constituie,
reproduc și transformă ideologiile lingvistice, care proiectează idei și mesaje despre ceea
ce este recunoscut oficial și sprijinit social în contextul mediului școlar și care oglindește
panorama vieții de zi cu zi pentru elevi, cadre didactice și părinți[2]. Astfel, peisajul lingvistic
din școli funcționează ca celelalte peisaje culturale, și anume contribuie la reproducerea
socială a vieții de zi cu zi[3]. Totodată, peisajul lingvistic din școli poate să influențeze dez-
voltarea personalității copilului, unitățile de învățământ reprezentând primul spațiu insti-
tuțional unde elevii aparținând minorităților naționale se întâlnesc cu politica lingvistică și
influența ideologiei lingvistice a statului, experiențe ce contribuie la practicile lingvistice
ale copiilor, precum și la formarea așteptărilor acestora față de autorități în privința acestui
domeniu[4]. Dată fiind importanța acestei tematici, am simțit necesar să explorăm, într-o
anumită măsură, și cadrul legal relevant privind peisajul lingvistic specific mediului școlar.
[1] Comunicatul de presă al Consiliului Național de Combatere a Discriminării din data de

02.10.2019; https://cncd.ro/2019-10-02-comunicat-de-presa-referitor-la-declaratiile-domnului-ba
calbasa-si-obligativitatea-ministerului-educatiei-nationale-de-a-aplica-legea-educatiei-nationale-cu-
privire-la-predarea-limbii-romane-elevilor-care-apartin-minoritatilor-nationale, accesat la
25.04.2020.
[2] K.D. BROWN, The Linguistic Landscape of Educational Spaces: Language Revitalization and
Schools in Southeastern Estonia, în D. GORTER, H.F. MARTEN, L. VAN MENSEL, P. MACMILLAN (eds.),
Minority Languages in the Linguistic Landscape, Basingstoke, 2012, p. 282.
[3] Idem, prin referire la R.H. SCHEIN, Belonging through land/scape, Environment and Planning A
41 (2009):819.
[4] T. TORÓ, Sz. VARGA, Nyelvhasználati barométer 2019. Kutatási jelentés a magyar tannyelvű
oktatási intézmények hivatalos nyelvhasználati szokásairól és nyelvi tájképéről, Kolozsvár, Institutul

Bálványos, 2020, p. 2.
Prevederile reglementând acest domeniu nearticulat din punct de vedere juridic se

regăsesc în cadrul mai multor acte normative, precum O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul
administrativ[1], Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[2],
Norme Metodologice din 2002 de aplicare a Legii nr. 544/2001, aprobate prin H.G.
nr. 123/2002[3], și Legea nr. 1/2011. În ceea ce privește aplicarea acestor dispoziții legale,
vom face trimitere la un studiu recent, realizat de Toró Tibor și Varga Szilvia sub egida
Institutului Bálványos[4]. Totodată, ca aspect comun al tuturor problemelor ce vor fi vizate,
ținem să subliniem că inscripțiile în limba minorităților naționale au doar caracter
informativ[5].
Poate cel mai simbolic element al peisajului lingvistic al unităților de învățământ cu
predare integrală/și în limba minorităților îl constituie inscripționarea denumirii unității
școlare și în limba minorității naționale respective prin amplasarea unor plăcuțe bilingve
pe frontispiciul acestora. Incidente în acest sens sunt dispozițiile art. 195 alin. (6) coro-
borate cu alin. (2) și raportate la art. 94 alin. (1), toate din O.U.G. nr. 57/2019, conform
cărora în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități
naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recen-
sământ, autoritățile administrației publice locale au obligația pozitivă să asigure folosirea
limbii minorității naționale, inter alia, prin inscripționarea denumirii instituțiilor publice de
sub autoritatea lor, precum și afișarea anunțurilor de interes public atât în limba română,
cât și în limba minorității naționale respective. În conformitate cu art. 94 alin. (2) al O.U.G.
nr. 57/2019, în cazul neîndeplinirii pragului legal de 20% prevăzut de alin. (1) al aceluiași
text de lege, autoritățile administrației publice locale pot decide prin hotărâre asigurarea
folosirii limbii minorităților, fiind vorba în această a doua ipoteză despre o chestiune de
oportunitate, lăsată de legiuitor la aprecierea consiliilor locale. Unitățile de învățământ
preuniversitar sunt instituții publice în lumina definiției cuprinse în art. 5 pct. 28 lit. w) din
O.U.G. nr. 57/2019[6], deoarece prestează servicii publice [art. 10 alin. (1) din Legea
[1] O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, M. Of. nr. 555 din 05.07.2019, care a abrogat
prin art. 597 alin. (2) lit. e) Legea administrației publice locale nr. 215/2001.
În esență, în ceea ce privește aspectele pe care le vom trata în cadrul acestui subcapitol, regle-
mentarea era similară și sub imperiul Legii nr. 215/2001, iar din cauza criteriile referitoare la întin-
derea acestui studiu, nu vom reuși să prezentăm diferențele dintre prevederile Legii nr. 215/2011 și
dispozițiile O.U.G. nr. 57/2019.
Pentru analiza comparativă a Legii nr. 215/2001 și a O.U.G. nr. 57/2019, a se vedea capitolul
Drepturi lingvistice în administrația publică.
[2] Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, M. Of. nr. 663 din
23.10.2001.
[3] Hotărârea 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001
privind liberul acces la informațiile de interes public, M. Of. nr. 167 din 08.03.2002.
[4] T. TORÓ, Sz. VARGA, op. cit.
[5] Această concluzie rezultă, în principal, din interpretarea per a contrario a art. 13 din Constituția
României: [î]n România, limba oficială este limba română.

[6] Art. 5 pct. 28 lit. w) din O.U.G. nr. 57/2019 prevede: „instituția publică – structură funcțională
care acționează în regim de putere publică și/sau prestează servicii publice și care este finanțată din
venituri bugetare și/sau din venituri proprii, în condițiile legii finanțelor publice”.
nr. 1/2011][1] și sunt finanțate din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale
(printre altele, art. 8 și 9 din Legea nr. 1/2011). Totodată, în baza art. 20 și art. 61 ale Legii
nr. 1/2011[2], dar și în temeiul altor atribuții pe care le exercită în domeniul educației[3], se
poate concluzia că unitățile de învățământ preuniversitar se află sub autoritatea autorită-
ților administrației publice locale în sensul art. 195 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019[4]. Prin
urmare, în acele unități administrativ-teritoriale unde se îndeplinește pragul legal, inscrip-
ționarea denumirii tuturor instituțiilor de învățământ preuniversitar – nu doar acelora cu
predare integrală/și în limba minorităților, ci și a unităților cu predare integrală în limba
română – și în limba minorității naționale în cauză este obligatorie. În schimb, amplasarea
plăcuțelor bilingve conținând denumirea instituțiilor de învățământ în unitățile administra-
tiv-teritoriale unde pragul legal nu se îndeplinește este doar facultativă. Incidența preve-
derilor Legii nr. 215/2001 (în prezent a O.U.G. nr. 57/2019) în cazul inscripțiilor bilingve în
școli fost confirmată și de CNCD prin Hotărârea nr. 415 din data 16.07.2014, pronunțată în
dosarul nr. 654/2013, prevede: „5.5.1. Unitățile de învățământ sunt subordonate autori-
tăților publice locale, astfel îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 215/2001 și 5.7.1. Inscrip-
ționarea bilingvă a instituțiilor de învățământ este o formă de comunicare cu exteriorul,
care trebuie să se supună prevederilor Legii nr. 215/2001, astfel condiția de a utiliza o limbă
minoritară este ca minoritatea respectivă să atingă pragul de 20% din comunitatea
locală”[5].
În anul 2014, Asociația Mișcarea Angajament Civic (Civil Elkötelezettség Mozgalom) a
depus o plângerea la CNCD împotriva primarului municipiului Târgu Mureș reclamând,
inter alia, absența inscripțiilor bilingve de pe fațada școlilor târgumureșene, iar Colegiul
Director al CNCD a hotărât că „neinscripționarea bilingvă a unităților de învățământ din
[1] În conformitate cu art. 10 alin. (1) al Legii nr. 1/2011, „[î]n România, învățământul este un
serviciu de interes public”.

[2] Art. 20 al Legii nr. 1/2011 prevede: „(1)Autoritățile administrației publice locale asigură, în
condițiile legii, buna desfășurare a învățământului preuniversitar în localitățile în care acestea își
exercită autoritatea. (2) Neîndeplinirea de către autoritățile administrației publice locale a obligațiilor
ce le revin în organizarea și funcționarea învățământului preuniversitar se sancționează conform
legii”.
Art. 61 alin. (1) al Legii nr. 1/2011 prevede: „[r]ețeaua școlară a unităților de învățământ de stat
și particular preuniversitar se organizează de către autoritățile administrației publice locale, cu avizul
conform al inspectoratelor școlare”.
[3] Prevăzute, de exemplu, în cadrul art. 19 alin. (4), art. 22 alin. (6) lit. a), art. 45, art. 85 și art. 96

[4] Chiar și în ipoteza în care s-ar susține că unitățile de învățământ nu se află sub autoritatea
autorităților administrației publice locale, inscripționarea bilingvă a denumirii unităților școlare ar

rămâne obligatorie, căci acestea sunt totodată și anunțuri de interes public în sensul art. 195 alin. (6)
teza finală din Legea nr. 57/2019.
[5] Hotărârea nr. 415 din data 16.07.2014 a Colegiului Director al CNCD pronunțată în dosarul
nr. 654/2013, p. 33; http://nediscriminare.ro/uploads_ro/docManager/607/hotarare_415-14_Aso

ciatia_Miscarea__Angajament_Civic_dosar_654-13_l_III_nu_sunt_fapte-probe_Haller.pdf, accesat
la 29.04.2020.
municipiul Tg. Mureș constituie discriminare directă, conform art. 2, alin. (1) și art. 10 (h),
din O.G. 137/ 2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare”[1].
Modalitatea concretă de inscripționare în limba maternă a unităților de învățământ
este/a fost prevăzută de art. 12 al Normei din 2001 de aplicare a dispozițiilor privitoare la
dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în
administrația publică locală, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001[2],
aprobate prin H.G. nr. 1206/2001. Aplicabilitatea în prezent a acestei prevederi este
interpretabilă[3].
Potrivit datelor obținute și procesate în cadrul studiului efectuat de Institutul
Bálványos, unitățile de învățământ cu predare doar în limba maghiară, cu puținele excepții,
se caracterizează prin prezența inscripțiilor bilingve conținând denumirea instituției (94%),
iar îndeplinirea pragului legal nu are o influență semnificativă în acest sens. În schimb,
[1] Mișcarea Angajament Civic, Inscripționarea bilingvă a plăcuțelor de pe școli la Tg. Mureș,
http://cemo.ro/ro/inscriptionarea-bilingva-a-placutelor-de-pe-scoli-la-tg-mures/, accesat la
27.04.2020.
A. LUPESCU, CNCD: Neinscripționarea bilingvă a unităților de învățământ din Tg.
Mureș - discriminare directă, 05.02.2014, https://www.stiripesurse.ro/cncd-neinscriptionarea-bil
ingva-a-unitatilor-de-invatamant-din-tg-mures-discriminare-directa_23276.html, accesat la
27.04.2020.
Cu precizarea că nu am reușit să aflăm dacă hotărârea Colegiul Director al CNCD în cauză a fost
sau nu atacată în fața instanțelor de judecată.
[2] Potrivit art. 12 din Norma aprobată prin H.G. nr. 1206/2001, „[i]nscriptionarea în limba
maternă a denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau județene se face
printr-o tăbliță similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor și culori cu cea inscripționată în
limba româna. Tăblița se va amplasa sub tăblița care conține denumirea oficială în limba română”.
[3] Prin O.U.G. nr. 57/2019 a fost abrogată în mod explicit doar Legea nr. 215/2001, nu și
H.G. nr. 1206/2001. Însă, având în vedere că H.G. nr. 1206/2001 conținea efectiv normele de
aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi
limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea administrației publice locale
nr. 215/2001, concluzia cea mai la îndemână este că acest normativ a fost abrogat în mod implicit
[art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000]. Totuși, pornind de la definiția unanim acceptată a doctrinei
de specialitate, conform căreia abrogarea tacită înseamnă că reglementările din noul act normativ
sunt incompatibile cu prevederile anterioare, s-ar putea ajunge și la alte interpretări. Astfel, s-ar
putea susține că O.U.G. nr. 57/2019 a abrogat în mod implicit doar acele prevederi ale H.G.
nr. 1206/2001 care nu mai prezintă compatibilitate cu legea nouă. Or, art. 12 din H.G. nr. 1206/2001
nu este contrară niciunei prevederi din O.U.G. nr. 57/2019. De aici, două soluții sunt posibile. Dacă
punem accentul pe aspectul formal, și spunem că art. 12 din H.G. nr. 1206/2001 pune în aplicare
art. 76 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, adică se referă în mod strict la un text legal anume, atunci
prin abrogarea Legii nr. 215/2001, dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 1206/2001, deși încă în vigoare,
devin neaplicabile și fără obiect, căci nu se poate pune în aplicare o dispoziție ieșită din vigoare. Din
contră, dacă punem accentul pe aspectul substanțial și spunem că art. 12 din H.G. nr. 1206/2001
explicitează modul concret în care trebuie asigurată dreptul persoanelor aparținând minorităților
naționale la inscripționarea bilingvă a instituțiilor aflate sub autoritatea autorităților administrației
publice locale, indiferent de sediul materiei, atunci, având în vedere că substanța acestui drept
continuă să existe, prevederile art. 195 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019 fiind identice cu dispozițiile
art. 76 alin. (2), art. 12 din H.G. nr. 1206/2001 sunt deopotrivă în vigoare și aplicabile în pofida
abrogării Legii nr. 215/2001.
pragul de 20% este determinant atât în cazul structurilor de învățământ subordonate[1],

cât și cazul unităților de învățământ mixte[2]. Astfel, 74% ale structurilor de învățământ
subordonate au pe frontispiciul lor plăcuțe cu denumirea și în limba maternă a instituției,
însă acest procent scade la 35% în situația neîndeplinirii pragului legal. Doar 59% ale
unităților de învățământ mixte au amplasat plăcuțe bilingve pe fațada lor, acest procent
fiind de 17% în ipoteza neîndeplinirii pragului legal[3].
Important este, în egală măsură, și existența inscripțiilor bilingve (în limba română și în
limbile minorităților) și afișarea bilingvă a informațiilor (de exemplu, denumirea sălilor de
clasă, laboratoarelor, cabinetelor) în spațiile interioare ale unităților de învățământ cu
predare în mod exclusiv/și în limba minorităților, acestea având atât o relevanță practică,
orientarea în spațiul școlar, cât și simbolică. Reglementări specifice doar domeniului
educației, privind expressis verbis inscripțiile interioare în general, sunt puține, iar acestea
nu abordează problematica limbii. De exemplu, în conformitate cu Standardele de acre-
ditare și evaluare periodică a unităților de învățământ preuniversitar[4], constituie criterii
de calitate, supuse controalelor: [l]ocalizarea ușoară a spațiilor școlare prin semnalizarea
lor corespunzătoare și [l]ocalizarea ușoară a spațiilor auxiliare prin semnalizarea lor cores-
punzătoare[5]. În plus, Normele aprobate prin Ordinul nr. 3946/2001[6] impun montarea de
indicatoare și afișarea de inscripții ca parte a măsurilor de prevenire și stingere a
incendiilor.
Așa fiind, este necesar să recurgem la interpretarea unui text de lege din Legea
nr. 1/2011 și să ne întoarcem din nou la dispozițiile O.U.G. nr. 57/2019. În conformitate
alin. (14) al art. 45 din Legea nr. 1/2011, în învățământul în limbile minorităților, în
comunicarea internă și în comunicarea cu părinții elevilor și ai preșcolarilor se poate folosi
și limba de predare. În opinia noastră, deși se observă că nu se referă în mod explicit la
inscripții, având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus
(unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge) sintagma „comunicarea internă” din
cuprinsul normei analizate înglobează atât comunicarea orală, cât și comunicare scrisă, iar
comunicarea scrisă cuprinde inclusiv inscripțiile bilingve în spațiile interioare ale unităților
școlare. Astfel, conform interpretării propuse de noi, art. 45 alin. (14) din Legea nr. 1/2011
permite – se poate folosi – bilingvismul în interiorul școlilor cu predare în mod exclusiv/și
[1] Structurile de învățământ, fără personalitate juridică, cu predare în limba maghiară subor-
donate unităților de învățământ cu predare în altă limbă decât cea maghiară (în majoritatea cazurilor
română).
[2] Unități cu predare atât în limba maghiară, cât și într-o altă limbă (în majoritatea cazurilor
română).
[3] Pentru mai multe detalii, a se vedea T. TORÓ, Sz. VARGA, op. cit., p. 18-19.
[4] Standardele de acreditare și evaluare periodică a unităților de învățământ preuniversitar –
Anexă la H.G. nr. 21/10.01.2007, M. Of. nr. 38 din 18.01.2007.

[5] Domeniul: A. Capacitatea instituțională; criteriul: b) baza materială – pct. 1.3.2. și 3.2.2 din
Anexă.
[6] Norme de prevenire și stingere a incendiilor specifice unităților cu profil de învățământ și
educație, redactarea a 2-a, aprobate prin Ordinul MEN nr. 3946 din 01.06.2001 – de exemplu,
art. 2.22, art. 2.54, art. 2.60, art. 2.97, art. 2.99, art. 2.170, art. 3.21, art. 3.61, Anexa nr. 19 etc.
în limbile minorităților[1], lăsând la latitudinea conducerii unităților de învățământ să ia o

decizie în acest sens.
Problema poate fi apropriată însă și din perspectiva O.U.G. nr. 57/2019, întrucât, din
punctul nostru de vedere – ținând seama, printre altele, și de princiul interpretandus est
actus potius uf uffectus praestet quam pereat (legea trebuie interpretată mai degrabă ca
să producă efecte decât să piară) – inscripțiile interioare semnalând sălile de clase,
cabinetele, secretariatul, mesaje de siguranță etc., se circumscriu sferei sintagmei „anunț
de interes public”[2] regăsită în art. 195 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019. Dacă se acceptă
teza propusă de noi, atunci, în lumina art. 195 alin. (6) coroborat cu alin. (2) și raportat la
art. 94 alin. (1) și (2), toate din O.U.G. nr. 57/2019, afișarea bilingvă în spațiile interioare
ale școlilor este obligatorie în cazul tuturor unităților de învățământ, indiferent de limba
de predare, ce se situează într-o unitate administrativ-teritorială în care se atinge pragul
legal și este facultativă, lăsată la aprecierea autorităților administrației publice locale, în
școlile care funcționează în unități administrative-teritoriale unde nu se îndeplinește
pragul de 20%. Explorarea și rezolvarea unor eventuale contradicții legislative în cazul
reținerii incidenței simultane a art. 45 alin. (14) din Legea nr. 1/2011 și a dispozițiilor
relevante ale O.U.G. nr. 57/2019 excedează tematicii acestui studiu[3].
Colegiul de Director al CNCD, ca urmare a unor sesizări ale Asociației Mișcare
Angajament Civic, prin Hotărârile nr. 172 din 04.05.2011 și nr. 623 din 12.10.2016[4], a
statuat, în esență, că neafișarea informațiilor bilingve în interiorul mai multor instituții de
învățământ constituie discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G.
nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Deși nu
am a reușit să obținem informații din surse sigure, din cele regăsite în presă rezultă că cel
puțin prima Hotărâre a CNCD la care ne-am referit a fost anulată de către instanțele națio-
nale[5], iar primarul municipiului Târgu Mureș a dispus îndepărtarea inscripțiilor bilingve
[1] Dar nu și în cadrul unităților de învățământ cu predare doar în limba română, aspect ce rezultă
din sintagma „în învățământul în limbile minorităților”, cuprinsă în alin. (14) al art. 45 din Legea
nr. 1/2011.
[2] Sintagma „anunț de interes public” nu a fost definit în cadrul O.U.G. nr. 57/2019. Pentru
analizei acestei sintagme, a se vedea capitolul Drepturi lingvistice în administrația publică.

[3] De exemplu, în cazul unei unități de învățământ cu predare și în limba minorităților, situată
într-o unitate administrativ-teritorială, unde pragul legal nu este îndeplinit, cine este îndrituită să
decidă asupra problemei bilingvismului din interiorul acelei școli, autoritățile administrației publice
locale [art. 94 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2019] sau conducerea școlii [art. 45 alin. (14) din Legea
nr. 1/2011]?
[4] Informația obținută din Expunerea de motive privind inscripționarea bilingvă (română și
maghiară) în unitățile de învățământ din municipiul Tîrgu Mureș din data de 28.03.2018 a Partidului
Oamenilor Liberi; https://oameniliberi.com/proiectul-pol-aprobat-liber-la-inscriptii-bilingve-scoli
le-din-tirgu-mures/, accesat la 29.04.2020 și de pe pagina de internet a Asociației Mișcare Anga-
jament Civic: http://cemo.ro/ro/proiectul-bilingvism-in-scoala-generala-liviu-rebreanu/ și http://
cemo.ro/ro/proceduri-judiciare-impotriva-discriminarii-lingvistice-in-scolile-mixte-din-tirgu-mures/,
accesate la 29.04.2020.
[5] E. MĂRGINEAN, Un subiect veșnic verde: Bilingvismul în general și în școlile mureșene, https://
www.punctul.ro/, 18.06.2018; https://www.punctul.ro/un-subiect-vesnic-verde-bilingvismul-in-ge

neral-si-in-scolile-muresene/, accesat la 29.04.2020.
din școlile târgumureșene[1]. În anul 2018, Consiliul local al municipiului Târgu Mureș a
adoptat H.C.L. nr. 182/18.05.2017 privind inscripționarea bilingvă (română și maghiară) în
unitățile de învățământ din municipiul Târgu Mureș, prin care s-a aprobat „asigurarea
inscripțiilor bilingve (în limbile română și maghiară) și afișarea bilingvă (în limbile română
și maghiară) a informațiilor de interes public (denumirea sălilor de clasă, laboratoarelor,
birourilor, încăperilor etc.) în spațiile interioare ale unităților de învățământ din municipiul
Târgu Mureș, care au clase cu predare în limbile română și maghiară (art. 1 al HCL
182/2017)”[2]. Prefectul județului Mureș a solicitat anularea acestei hotărâri a consiliului
local în fața instanțelor naționale, dar prin sentința nr. 641/2018 din 06.06 2018, Tribunalul
Mureș, în primă instanță, a respins acțiunea promovată de prefect[3]. Din păcate, nu am
reușit să identificăm numărul dosarului sub care s-a format această cauză și, prin urmare,
nu deținem informații sigure cu privire la deznodământul acestui litigiu, dar dintr-un
proces-verbal al ședinței Consiliului local municipal Târgu Mureș se înțelege că prefectul a
atacat cu recurs hotărârea tribunalului, iar Curtea de apel Mureș a dispus anularea
H.C.L. nr. 182/2017[4]. Menționăm că, în forma inițiatorului Pl-x nr. 720/2018 ar fi introdus
un nou alineat în cuprinsul art. 45 al Legii nr. 1/2011, alin. (141), care ar fi rezolvat proble-
matica inscripțiilor interioare, și ar fi avut următorul cuprins: „[î]n unități școlare cu predare
și în limba minorităților naționale configurarea cu panouri instructiv educative, inscripțio-
narea spațiilor comune, publicarea informațiilor pentru elevi și profesori respectiv, afișajul
de orice fel se va realiza și în limba minorităților”. În mod regretabil, această propunere a
grupului parlamentar U.D.M.R. nu a fost inclusă în forma adoptată de Senat a Pl-x
nr. 720/2018. Analiza realizată de Institutul Bálványos cu privire la aspect este mai
complexă, relevând anumite nuanțări importante cu privire la punerea în practică a
cadrului legal relevant, pe care, din cauza limitelor acestui studiu, nu putem să le redăm,
însă precizăm și aici că procentul de prezență a inscripțiilor bilingve interioare este ridicat
[1] Informativă obișnuită de pagina de internet a Asociației Mișcarea Angajament Civic,
https://cemo.ro/ro/primaria-a-dispus-indepartarea-inscriptiile-bilingve-i-cemo-bilingvismul-in-scoli
/, accesat la 29.04.2020.
[2] Hotărârea Consiliului local al municipiului Târgu Mureș nr. 182 din 18.05.2017, publicată, inter
alia, pe pagina de internet a UAT-ului: https://www.tirgumures.ro/portal/servicii/2017/hotarari.

nsf/all/01E3EB9BE7188FD6C2258137002DAD87/$FILE/182%20HCL.pdf, accesat la 29.04.2020.
[3] Tribunalul Mureș respinge acțiunea formulată de reclamantul prefectul Județului Mureș în
contradictoriu cu pârâtul Consiliul local (CL) al municipiului Tîrgu Mureș ca neîntemeiată. Admite
cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienți în favoarea pârâtului CL al Municipiului
Tîrgu Mureș cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a se
depune la Tribunalul Mureș – E. Mărginean, Un subiect veșnic verde: Bilingvismul în general și în
școlile mureșene, https://www.punctul.ro/, 18.06.2018; https://www.punctul.ro/un-subiect-ves
nic-verde-bilingvismul-in-general-si-in-scolile-muresene/, accesat la 29.04.2020.
[4] Dl consilier Bălaș: – înainte de Sărbătorile fericite, vreau să vă spun că mai multe proiecte ale
Consiliului local au fost anulate de către curtea de apel, din păcate pentru cei care le-am inițiat. Este
vorba de proiectul privind inscripțiile bilingve în școlile din Târgu Mureș unde prefectul a notificat în
primă instanță am câștigat și pe urmă am pierdut, și celelalte proiecte privind inscripțiile bilingve
inițiate de POL și de către U.D.M.R., pe care instanța le-a anulat […] – proces-verbal încheiat cu ocazia
ședinței ordinare a Consiliului local municipal Târgu Mureș din 25.04.2019, p. 31, https://www.tirgu
mures.ro/pv2011/2019/04.%20Aprilie/PV%2025%20aprilie%202019.pdf; accesat la 01.05.2020.
în cazul unităților cu predare doar în limba maghiară și este considerabil mai scăzut în cazul
structurilor de învățământ subordonate și unităților de învățământ mixte[1].
În afara inscripțiilor, comunicarea internă comportă și alte elemente. Astfel, alin. (14)
al art. 45 din Legea nr. 1/2011 enunță cu caracter general că în învățământul în limbile
minorităților, în comunicarea internă și în comunicarea cu părinții elevilor și ai preșcolarilor
se poate folosi și limba de predare, folosirea limbii materne, sub acest aspect, fiind, deci,
permisă și facultativă, dar nu obligatorie. Potrivit acestui text de lege, ședințele cu părinții
și alte forme de comunicare cu aceștia, informările bibliotecilor școlare, orarele, anunțurile
legate de evenimentele organizate de unitățile școlare, festivitățile de deschidere și de
încheiere a anului școlar, circulantele, comunicarea cu secretariatul, specialiștii care
acordă asistență medicală, psihologică și logopedică, bibliotecarul, șoferul, portarul etc.,
se pot realiza și în limba maternă a minorității respective.
Alineatul (15) al art. 45 din Legea nr. 1/2011 stipulează că în învățământul primar cu
predare în limbile minorităților, calificativele se comunică în scris și oral și în limba de
predare. Se observă, pe de o parte, că este vorba despre o obligație pozitivă cumulativă –
se comunică în scris și oral [2], și nu despre o facultate sau o obligație alternativă, iar, pe de
altă parte, textul de lege se referă doar și în mod exclusiv la învățământul primar, adică
numai la clasele I-IV[3], nu și la celelalte cicluri ale învățământului preuniversitar. În plus,
având în vedere că legea folosește sintagma „limba de predare”, calificativele obținute la
disciplina Limba și literatura română în cadrul ciclului primar se aduc la cunoștința elevului
în limba română, și nu în limba lui maternă. Totodată, din acest text se mai desprinde că
în cadrul învățământului în limbile minorităților – dar, în mod ciudat, nu și în învățământul
cu predare în limba română, art. 45 alin. (15) nefiind aplicabil în acest caz – la disciplinele
de limbi străine de circulație internațională, comunicarea calificativelor se va realiza și
în limba străină studiată, aceasta fiind limba de predare. În opinia noastră, interpretarea
cu bună-credință și în sensul producerii de efecte juridice (interpretandus est actus
potius uf uffectus praestet quam pereat) a art. 45 alin. (15) din Legea nr. 1/2011, prin
raportare și la art. 118 din alin. (2) și (3) din Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul
MEN nr. 5079/2016[4], impune ca această comunicare scrisă a calificativelor în limba de
[1] Pentru detalii, a se vedea T. TORÓ, Sz. VARGA, op. cit., p. 20-25.
[2] Potrivit art. 118 alin. (3) din Regulamentul-Cadru aprobat prin Ordinul MEN nr. 5079/2016,
comunicarea calificativelor și în limba maternă a elevilor în învățământul primar cu predare în limba
minorităților este doar facultativă – se pot comunica –, însă prevederile art. 45 alin. (15) au forță
juridică superioară în sensul art. 4 al Legii nr. 24/2000 și, prin urmare, obligativitatea comunicării
rămâne soluția legală și corectă, dispozițiile Regulamentului-cadru la care ne-am referit fiind contrare
legii.
[3] În conformitate cu art. 71 alin. (31), „[p]e parcursul clasei pregătitoare nu se acordă note sau
calificative”.
[4] Art. 118: „(2) Calificativele/Notele acordate se comunică în mod obligatoriu elevilor, se trec în
catalog și în carnetul de elev de către cadrul didactic care le acordă. (3) În învățământul primar cu
predare în limbile minorităților naționale, calificativele se pot comunica și în limba de predare de către
cadrul didactic” – Ordinul nr. 5079/2016 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și
funcționare a unităților de învățământ preuniversitar Ordinul nr. 5079/2016 privind aprobarea
Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, M. Of.
nr. 720 din 19.09.2016.
predare să se realizeze prin trecerea acestora în carnetul de elev, și nu prin alte modali-
tăți[1], carnetul de elev reprezentând, potrivit art. 2 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin
Ordinul MEN nr. 3844/2016[2], documentul de corespondență între unitatea de învăță-
mânt și familia elevului. Trebuie să precizăm că există o neconcordanță între art. 5 alin. (1)
și art. 36 alin. (1) prin raportare la art. 2 alin. (1), toate din Regulamentul aprobat prin Ordi-
nul MEN nr. 3844/2016, și art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordinul MEN nr. 6551/2011[3], întrucât
potrivit dispozițiilor Ordinul MEN nr. 3844/2016, carnetul de elev nu se enumeră printre
documentele școlare ce se întocmesc în mod obligatoriu în limba română, pe când, în con-
formitate cu prevederile Ordinul MEN nr. 6551/2011, carnetul de elev este un document
școlar ce trebuie întocmit în limba română. Nu vom recurge la analiza acestei (aparente)
neconsecvențe legislative, întrucât considerăm că nu prezintă relevanță în ceea ce privește
obligativitatea înscrierii calificativelor și în limba maternă în carnetul de elev. Aceasta
pentru că întocmirea în limba română a carnetului de elev nu exclude posibilitatea înscrie-
rii calificativelor în limba maternă a elevilor, întocmirea[4] și trecerea rezultatelor evaluării
(completarea) fiind două operațiuni distincte în acest caz. În schimb, în opinia noastră, din
frazarea art. 45 alin. (15) – și în limba de predare – reiese că rezultatele evaluării trebuie
trecute în carnetul de elev în format bilingv, în limba română și în limba de predare [de
exemplu: Nagyon jó (NJ)/Foarte bine (FB)], și nu doar în limba de predare[5].
Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 123/2002[6] prin raportare la Legea
nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[7], în unitățile admi-
nistrativ-teritoriale în care o minoritate națională deține o pondere de cel puțin 20% din
numărul populației, instituțiile publice, deci și unitățile de învățământ, sunt obligate să
[1] Precum notarea calificativelor pe o foaie de hârtie și înmânarea acesteia elevului. În cazul
examenelor orale nu există un suport material conținând rezultatele evaluării, iar legea nu distinge
între examene orale și scrise, astfel încât să se poate susține că în cazul probelor scrise este suficient
remiterea foii de examen corectate cu mențiunea calificativului obținut și în limba de predare,
urmând ca în carnetul de elev rezultatul evaluării să apară doar limba română, iar în cazul probelor
orale calificativele se înscriu în carnetul de elev și în limba maternă.
[2] Ordinul nr. 3844/2016 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii și al
documentelor școlare gestionate de unitățile de învățământ preuniversitar, M. Of. nr. 411 din
31.05.2016.
[3] Ordinul nr. 6551/2011 privind documentele școlare și universitare oficiale care se întocmesc
numai în limba română, M. Of. nr. 903 din 20.12.2011.

[4] Ce se referă la elaborarea carnetului de elev cu respectarea cerințelor de formă și de conținut
(inclusiv elemente de limbă) prevăzute în cadrul modelelor tipizate pentru documentul de

corespondență aprobate de MEN, accesibile pe pagina de web a MEN: https://www.edu.ro/
acte-de-studii-si-doc-scolare, secțiunea Modele tipizate pentru documentul de corespondenta,
accesată la 03.05.2020.
[5] Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca aceste calificative să se comunice în scris doar în limba
de predare, ar fi formulat textul art. 45 alin. (15) fără includerea ultimei conjuncții copulative „și”,
astfel: „[î]n învățământul primar cu predare în limbile minorităților naționale, calificativele se
comunică în scris și oral în limba de predare”.
[6] Hotărârea nr. 123 din 07.02.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii
nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, M. Of. nr. 167 din 08.03.2002.
[7] Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, M. Of. nr. 663 din
23.10.2001.
difuzeze informațiile de interes public ce se comunică din oficiu, deci acele informații care
se circumscriu sferei de aplicare a art. 5 din Legea nr. 544/2001, și în limba maternă a
minorităților respective. Astfel, unitățile de învățământ situate în unitățile administra-
tiv-teritoriale unde se atinge pragul legal, indiferent de limba de predare, au obligația
pozitivă să comunice din oficiu, inclusiv în format electronic pe pagina lor de internet[1], și
în limba minorităților: actele normative care reglementează organizarea și funcționarea
instituției (de exemplu, regulamentele de ordine interioară ale școlilor), structura organi-
zatorică, programul de audiențe, numele persoanelor din conducere, coordonatele de
contact, sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil, programele (aici, în opinia noastră,
se încadrează toate evenimentele organizate de unitățile de învățământ, de la festivități
până la cercuri literare și de matematică sau la activități de tip recreativ) și strategiile
proprii, lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate potrivit legii,
precum și celelalte categorii de informații la care se referă art. 5 din Legea nr. 544/2001[2].
Având în vedere că art. 12 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 123/2002
este o normă imperativă condiționată, neconținând sub nicio formă vreo interdicție de a
face, luând în considerare că legiuitorul nu a reglementat în mod expres ipoteza în care nu
se îndeplinește condiția pragului legal și ținând seama de principiul juridic, conform căruia
tăcerea legii este interpretată în favoarea libertății de acțiune, opinăm că în cazul unităților
de învățământ care funcționează în unități administrativ-teritoriale unde pragul legal nu
este atins – deși, în mod evident, nu este obligatorie, dar este permisă comunicarea
informațiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 544/2001 și în limba minorităților –, decizia
în acest sens aparține conducerii instituțiilor școlare. În plus, considerăm, în baza acelorași
argumente cu nuanțările și precizările ce se impun, că unitățile de învățământ au libertatea
(nu obligația) să comunice în limba minorităților naționale și alte informații (de interes
public) decât cele prescrise de art. 5 din Legea nr. 544/2001, căci tot ceea ce nu este
[1] Din frazarea art. 11 și art. 26 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 123/2002,
rezultă în mod implicit că toate instituțiile publice au obligația să dețină pagina lor proprie de internet
și, totodată, reiese în mod explicit că aceștia trebuie să afișeze, intera alia, și în format electronic
informațiile ce se comunică din oficiu.
Art. 11: „(1) Accesul la informațiile de interes public comunicate din oficiu se realizează obliga-
toriu prin: a) afișare pe pagina de internet proprie a autorității sau instituției publice, conform mode-
lului prevăzut în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice; b) afișare la sediul autorității sau
instituției publice sau prin publicare în Monitorul Oficial al României sau în mijloacele de informare în
masă sau în publicații proprii; c) consultare la sediul autorității sau instituției publice, în punctele de
informare-documentare, în spații special destinate acestui scop, după caz. (2) Furnizarea infor-
mațiilor de interes public în formele prevăzute la alin. (1) este modalitatea minimă obligatorie de
comunicare din oficiu a informațiilor de interes public pentru toate autoritățile și instituțiile publice”.
Art. 26: „Structurile sau persoanele responsabile de informarea publică directă realizează organi-
zarea și funcționarea punctului de informare-documentare, după cum urmează: [...] c) asigură
disponibilitatea informațiilor comunicate din oficiu, prevăzute la art. 5 din Legea nr. 544/2001, cu
modificările și completările ulterioare, pe pagina de internet și la afișierul instituției, precum și în alte
modalități, după caz”.
[2] Dreptul de acces la informații de interes public și în limba maternă (maghiară) în cazul
îndeplinirii pragului legal a fost confirmat și de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei
nr. 2971/2014, pronunțată în dosarul nr. 853/64/2012, https://legeaz.net/spete-contencios-inal
ta-curte-iccj-2014/decizia-2971-2014-yeb, accesat la 01.05.2020.
interzis de lege este permis, iar aprecierea oportunității aparține și în acest caz conducerii
instituției de învățământ. Din cele arătate până acum se desprinde, de exemplu, că
unitățile de învățământ nu au obligația pozitivă să dețină o pagină bilingvă de internet sau
de Facebook (în limba română și în limba minorității în cauză), ci doar o facultate în acest
sens, cu mențiunea că școlile funcționând în unități administrativ-teritoriale unde pragul
legal este îndeplinit trebuie să comunice și în limba minorităților informațiile prevăzute de
art. 5 din Legea nr. 544/2001, inclusiv pe pagina lor de internet, fie ea în rest monolingvă
(română).
În fine, suntem datori să expunem și câteva precizări referitoare la cunoașterea limbii
minorității naționale în care se desfășoară predarea de către personalul unităților de
învățământ cu predare în mod exclusiv/și în limbile minorităților.
În conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (9) din Legea nr. 1/2011, în unitățile școlare
cu predare și în limba minorităților, unul dintre directori trebuie să fie un cadru didactic
din rândul minorităților respective, desigur, cu respectarea criteriilor de competență
profesională. Potrivit art. 97 alin. (1) din același text normativ, în cazul unităților de
învățământ cu predare integrală în limbile minorităților, directorul are obligația cunoașterii
limbii respective, iar în cazul unităților de învățământ cu secții de predare în limbile
minorităților, unul dintre directori trebuie să cunoască limba respectivă, situații în care
numirea directorului se realizează cu consultarea organizației care reprezintă minoritatea
respectivă în Parlamentul României sau, dacă minoritatea nu are reprezentare parla-
mentară, cu consultarea Grupului parlamentar al minorităților naționale în cauză. Re-
curgând la interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 45 alin. (9) și art. art. 97 alin. (1),
considerăm că directorul nu trebuie să aparțină minorității naționale în limba căreia se
predă, deoarece acest criteriu constituie discriminare pe bază de etnie, potrivit art. 2
alin. (1) al O.G. nr. 137/2000, ci doar trebuie să cunoască limba minorității naționale
respective. Totodată, art. 97 alin. (1) trebuie interpretat în sensul că, în cazul unităților de
învățământ cu predare atât în limba română, cât și în limba minorităților cu un singur
director, directorul este obligat să fie cunoscător al limbii minorității naționale.
Potrivit art. 195 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 prin raportare la alin. (2) al aceluiași
articol, în unitățile administrativ-teritoriale unde este îndeplinit pragul legal, unitățile de
învățământ, indiferent de limba de predare, sunt obligate să angajeze pe posturile care au
atribuții privind relații cu publicul[1] (de exemplu, secretar, portar, bibliotecar etc.) și
persoane care cunosc limba minorității naționale în cauză. Observăm că exigența acestui
text legal este satisfăcută chiar și în cazul în care pentru fiecare post ce presupune atribuții
privind relații cu publicul se angajează o singură persoană cunoscătoare a limbii minorității
[1]Din Decizia nr. 1438/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul
nr. 3683/2/2012, se deduce că cerința impusă de art. 195 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 [fostul
art. 76 alin. (3) din Legea nr. 215/2001] se referă doar la acele posturi a căror atribuții presupun, în
esența lor, contact direct cu publicul – Prin urmare, constatând că în cauză cerința cunoașterii limbii
maghiare a fost impusă pentru ocuparea unei funcții publice într-o unitate administrativ teritorială
în care cetățenii de etnie maghiară dețin o pondere de peste 20% din populație, rămâne a se stabili
doar dacă exercitarea respectivei funcții publice (secretar de comună), în esența sa, presupune
contactul direct cu publicul, pentru a fi, astfel, încadrată în categoria funcțiilor publice cu atribuții
privind relațiile cu publicul, situație care să justifice, în mod necesar și obiectiv cunoașterea limbii
maghiare ca și cerință ocupațională, în sensul art. 9 din O.G. nr. 137/2000.
respective, nefiind obligatorie asigurarea prezenței permanente în timpul programului de

lucru a unei asemenea persoane. De exemplu, instituția școlară angajează patru secretare
dintre care doar una cunoaște limba minorităților în care se desfășoare predarea, dar, în
mod firesc și în acord cu prevederile relevante ale Codului muncii, aceea secretară
beneficiază de pauză de masă, de repausul zilnic, de concediu de odihnă, concediu de
maternitate, concediu pentru incapacitate temporară de muncă etc. și, astfel, în mod
inevitabil vor fi perioade în care, deși prevederile art. 195 alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019
sunt pe deplin respectate, secretariatul nu asigură comunicarea în limba minorității
respective. De aceea, considerăm cu fermitate că prevederea legală analizată nu creează
un drept lingvistic persoanelor care doresc să comunice în limba minorității respective cu
personalul la care se referă alin. (5) al art. 195 din O.U.G. nr. 57/2019. Un text legislativ
creator de îndrituire lingvistică ar fi fost formulat altfel, de exemplu: „în condițiile
prevăzute la alin. (2), se asigură folosirea limbii minorității naționale respective cu per-
sonalul care are atribuții privind relații cu publicul”.
Legea nr. 1/2011, prin dispozițiile art. 45 alin. (11), impune ca toate cadrele didactice
care predau la grupe sau clase cu predare integrală în limba minorităților naționale, cu
excepția profesorilor de Limba și literatura română, să facă dovada competenței profe-
sionale în limba minorităților respective și, astfel, în mod logic, și dovada cunoașterii acelei
limbi. Constatăm că în viziunea legiuitorului cunoașterea limbii materne a elevilor aparți-
nând minorităților naționale este o condiție necesară în cazul profesorilor de limbi străine,
în schimb, această cerință este irelevantă și neaplicabilă în cazul cadrelor didactice de
Limba și literatura română.
Potrivit dispozițiilor art. 83 alin. (1) al Legii nr. 1/2011, pe tot parcursul învățământului
preuniversitar, elevii beneficiază de asistență medicală, psihologică și logopedică gratuită,
fie în cabinete medicale, psihologice și logopedice școlare, fie în unități medicale de stat.
Prin urmare, se impune și explorarea reglementărilor referitoare la cunoașterea limbii
minorităților de către specialiștii ce acordă asistență elevilor din cadrul învățământului cu
predare în limbile minorităților naționale. În conformitate cu art. 99 alin (6) al Legii
educației naționale, centrele județene de resurse și asistență educațională (CJRAE) și
Centrul municipiului București de Resurse și Asistență Educațională, ca unități conexe ale
învățământului preuniversitar[1], sunt responsabile să coordoneze, monitorizeze și eva-
lueze următoarele activități și servicii educaționale: a) servicii de asistență psihopedagogi-
că/psihologică, furnizate prin centrele județene și prin cabinetele de asistență psihope-
dagogică/psihologică; b) servicii de terapii logopedice, furnizate prin centrele și prin cabi-
netele logopedice interșcolare; c) servicii de evaluare, de orientare școlară și profesională;
d) servicii de mediere școlară, furnizate de mediatorii școlari; e) servicii de consultanță
pentru educație incluzivă, furnizate de centrele școlare de educație incluzivă. În plus,
evaluarea, asistența psiho-educațională, orientarea școlară și orientarea profesională a
elevilor cu cerințe educaționale speciale se realizează tot de către CJRAE, care cuprinde și
centrele logopedice interșcolare. Legea nr. 1/2011, prin art. 45 alin. (10), impune ca în
CJRAE din județele în care funcționează forme de învățământ în limbile minorităților
[1] Potrivit art. 99 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, „[u]nitățile conexe ale învățământului preuni-
versitar sunt: centrul județean de resurse și asistență educațională/Centrul Municipiului București de

Resurse și Asistență Educațională”.
naționale[1] să se asigure încadrarea cu specialiști și din rândul minorităților naționale (în

opinia noastră, pentru evitarea discriminării pe bază de etnie: cunoscători ai limbii mino-
rității naționale respective), cu respectarea criteriilor de competență profesională. În plus,
în conformitate cu 9 alin. (1) lit. c) din Anexa nr. 2 la Regulamentul aprobat prin Ordinul
nr. 5555/2011[2], în unități cu predare în limba minorităților naționale, profesorii logopezi
vor satisface condițiile de limbă. Prin urmare, art. 45 alin. (10) al Legii nr. 1/2011, dublat
doar în cazul logopezilor și prin Ordinul nr. 5555/2011, impun să existe specialiști din
domeniul psihologiei, psihopedagogiei și logopediei care să acorde asistență de specia-
litate în limba maternă a elevilor din cadrul învățământul cu predare în limba minorită-
ților. Această prevedere pare a fi suficientă pentru a garanta accesul elevilor la aceste
servicii, consultanțele psihologice, psihopedagogice și logopedice avându-se loc pe bază
de programare. O problemă practică s-ar putea ivi însă în cazul în care numărul elevilor
necesitând asistență de specialitate depășește capacitatea specialiștilor vorbitori ai limbii
minorității în cauză.
În mod regretabil, în cazul asistenței medicale nu există o prevedere similară dispo-
zițiilor art. 45 alin. (10) din Legea nr. 1/2011[3]. În atare condiții, suntem nevoiți să re-
curgem la prevederile relevante ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătății[4] și la dispozițiile incidente ale Legii nr. 46/2003[5]. Potrivit art. 7 lit. m) din Legea
nr. 95/2006, unul dintre principiile asistenței de sănătate publică o constituie asigurarea în
unitățile sanitare și a personalului de specialitate de asistență medicală cunoscător al limbii
minorităților naționale în unități administrativ-teritoriale în care cetățenii minorităților
naționale fie au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, fie numărul lor este de
cel puțin 5.000, cu respectarea celorlalte prevederi din fișa postului. Legea nr. 46/2003,
prin art. 8, stipulează că în măsura în care pacientul nu cunoaște limba română,
[1] Opinăm că sintagma „forme de învățământ în limbile minorităților naționale” din conținutul
art. 45 alin. (10) al Legii nr. 1/2011 cuprinde atât unitățile de învățământ cu predare integrală în limba
minorităților naționale, cât și unitățile de învățământ cu predare și în limba minorităților naționale,
adică unitățile în care există fie o secție fie cel puțin o formațiune de studiu (grupă, clasă, an de studiu)
cu predare în limba minorităților.
[2] Anexa nr. 2 – Regulament-cadru privind organizarea și funcționarea centrelor și cabinetelor
logopedice interșcolar – la Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 5555/2011 pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea și funcționarea centrelor județene/al municipiului București de
resurse și asistență educațională, M. Of. nr. 759 din 27.10.2011.
[3] Deși există un ordin distinct ce reglementează asistența medicală în învățământul preuni-
versitar – și anume Ordinul nr. 653/2001 privind asistența medicală a preșcolarilor, elevilor și stu-
denților, M. Of. nr. 777 din 05.12.2001 – acesta nu cuprinde nicio prevedere referitoare la cerințele
de limbă ale medicilor care asigură asistență de specialitate elevilor.
Standardele de acreditare și evaluare periodică a unităților de învățământ preuniversitar – Anexă
la H.G. nr. 21/10.01.2007, M. Of. nr. 38 din 18.01.2007 – prescriu asigurarea serviciilor medicale
pentru elevi, conform legislației în vigoare, existența procedurilor de asigurare a serviciilor medicale
de urgență și existența unui spațiu destinat cabinetului medical, însă nu cuprind dispoziții privind
limba în care se acordă asistență medicală elevilor din cadrul învățământului cu predare în limbile
minorităților.
[4] Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în M. Of. nr. 652 din
28.08.2015.
[5] Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, M. Of. nr. 51 din 29.01.2003.
informațiile i se comunică de către personalul medical în limba maternă sau într-o limbă
pe care o cunoaște sau se va căuta o altă formă de comunicare. Introducerea unui prag
legal alternativ în domeniul sănătății reprezintă un progres legislativ considerabil în ceea
ce privește minoritățile naționale din România, ce comportă o potențialitate normativă și
în alte domenii ale dreptului în lumina unei decizii a Curții Constituționale[1], totuși,
neajunsurile semnalate cu ocazia analizării problematicii angajaților cu atribuții privind
relații cu publicul sunt incidente și în acest caz.
4.3.2.4. Cadrul instituțional și aspecte conexe
I. Organizarea învățământului preuniversitar cu predare în limba minorităților

În conformitate cu dispozițiile generale privind structura sistemului de învățământ
preuniversitar, cuprinse în art. 22 din Legea nr. 1/2011, aplicabile și învățământului cu
predare în limba minorităților naționale, unitățile de învățământ, indiferent dacă acestea
sunt de stat, particulare sau confesionale, se înființează prin ordin al MEN, în baza
acreditării acordate în condițiile prevăzute de art. 31 din O.U.G. nr. 75/2005[2]. Procesul de
înființare înglobează 2 etape: procedura de autorizare provizorie, reglementată în cadrul
art. 30 din O.U.G. nr. 75/2005 și procedura de acreditare, prevăzută la art. 31 din același
act normativ. După parcurgerea procedurii, MEN comunică ordinul de înființare auto-
rităților publice locale competente în vederea includerii în rețeaua școlară a furnizorului
de educație sau a unității de învățământ, după caz. Furnizorul de educație poate să fie, în
[1] Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 328/2017, pronunțată în dosarul nr. 1478AI/2017,
M. Of. nr. 424 din data 08.06.2017, a statuat că pragul legal alternativ introdus în cuprinsul Legii
nr. 95/2006 prin art. 7 lit. m) este constituțională, întrucât: „[î]n aplicarea dispozițiilor Cartei euro-
pene a limbilor regionale sau minoritare, pe care România a ratificat-o prin Legea nr. 282/2007,
legiuitorul român este liber să stabilească criteriile pe baza cărora statul este obligat să ofere
protecție cetățenilor români aparținând minorităților naționale. Aceste criterii sunt adoptate în
funcție de condițiile specifice și de tradițiile istorice proprii diferitelor regiuni ale statului și constituie
fundamentul măsurilor destinate să promoveze egalitatea între vorbitorii limbilor minoritare și restul
populației. Opțiunea legiuitorului în sensul păstrării/modificării pragului deja instituit prin legislația
în vigoare sau în sensul introducerii unui prag alternativ nu contravine, prin ea însăși, dispozițiilor
constituționale invocate de autorii sesizării, atâta timp cât modificările operate nu sunt de natură a
impieta asupra drepturilor cetățenilor români aparținând minorităților naționale. Mai mult, așa cum
stabilește Carta limbilor regionale sau minoritare, cu titlu de principiu, adoptarea oricăror măsuri
speciale în favoarea limbilor regionale sau minoritare nu poate fi considerată ca un act de discri-
minare față de vorbitorii limbii populației majoritare, ci au ca scop tocmai asigurarea de oportunități
egale în raporturile cu autoritățile publice, fiind menite să promoveze principiul egalității și nedis-
criminării în raport cu ceilalți cetățeni români. De altfel, Curtea observă că, prin utilizarea sintagmei
«personal de specialitate de asistență medicală sau socială», legiuitorul a prevăzut, drept condiție
premisă a angajării personalului cunoscător al limbii minorităților naționale, îndeplinirea criteriilor de
competență profesională, stabilite în acord cu sarcinile/atribuțiile/cerințele prevăzute în fișa postului.
Această condiție legală satisface dreptul oricărui cetățean, indiferent de naționalitate, la un act
medical sau de asistență socială de calitate, dar și dreptul minorității naționale la folosirea limbii
materne în relația cu instituția care oferă serviciul public de sănătate sau de asistență socială” –
parag. 37 al deciziei indicate mai sus.
[2] O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, M. Of. nr. 642 din 20.07.2005.
principiu, orice persoană juridică de drept public sau privat. Actele prin care se manifestă
voința persoanei juridice publice sau private de a deveni organizație furnizoare de educație
se materializează, după caz, prin: a) hotărâre a autorităților publice locale privind necesi-
tatea de a înființa o unitate de învățământ preuniversitar, de stat, cu respectarea preve-
derilor legale în vigoare; b) hotărâre a persoanei juridice private privind intenția de înfiin-
țare a unei unități de învățământ, adoptată/aprobată conform statutului propriu, cu
respectarea prevederilor legale în vigoare; c) hotărâre a conducerii cultului recunoscut
oficial de stat privind intenția de înființare a unei unități de învățământ, adoptată/aprobată
conform statutului propriu, cu respectarea prevederilor legale în vigoare; d) în mod
subsidiar, ordin al MEN emis în vederea aplicării prevederilor art. 61 alin. (41) din Legea
nr. 1/2011[1] și/sau a prevederilor art. 291 din O.U.G. nr. 75/2005[2], această din urmă
ipoteză fiind relevantă și în cazul învățământului cu predare în limbile minorităților, căci în
cazul unei inacțiuni nejustificate din partea autorităților administrației publice locale, MEN
este îndrituită să înființeze unități școlare cu predare în limba maternă a minorităților
naționale.
Alineatul (2) al art. 45 din Legea nr. 1/2011 vine în completarea acestor dispoziții
generale, și precizează că grupele, clasele și unitățile de învățământ cu predare în limbilor
minorităților naționale se organizează în funcție de necesitățile locale, la cererea părinților
sau tutorilor legali, cu respectarea prevederilor legale relevante.
Recurgând la analiza sistematică a dispozițiilor art. 22 și art. 45 alin. (2), ambele din
Legea nr. 1/2011, observăm că, pe de o parte, cel puțin la nivel normativ, art. 22 asigură în
mod adecvat înființarea unităților școlare cu predare integrală/și în limba minorităților,
căci în vederea garantării efective a dreptului la educație în limba maternă, autoritățile
administrației publice locale sunt obligate să întreprinde acțiuni pozitive, iar în cazul
omisiunilor nejustificate, MEN trebuie să intervine și să asigure exercitarea nestingherite
a acestei îndrituiri, iar, pe de altă parte, deși enunță în mod cât se poate de corect criteriul
necesității locale, art. 45, în mod inexplicabil și chiar bizar, lasă să se înțeleagă că părinții
sau tutorii legali, adică cetățenii, ar trebui să inițieze, prin cerere, înființarea unor structuri
de învățământ cu predare în limba minorităților, și nu statul din oficiu, ceea ce, așa cum
am punctat, contravine spiritului prevederilor art. 22 din Legea nr. 1/2011.
[1] Art. 64 alin. (41) din Legea nr. 1/2011 prevede: „[î]n cazul în care autoritățile administrației
publice locale nu aprobă organizarea rețelei școlare prevăzute la alin. (2), ministrul educației
naționale emite, până la sfârșitul anului școlar, un ordin cu privire la aprobarea rețelei școlare, inclusiv
pentru înființarea, desființarea, fuziunea sau divizarea unităților de învățământ de stat, confesional
și particular pentru unitatea administrativ-teritorială în cauză, cuprinzând toate grupele de nivel
preșcolar, clasele de învățământ primar, gimnazial, liceal și postliceal, cu respectarea prevederilor
legale în vigoare”.
[2] Art. 291 alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2005 prevede: „[î]n vederea asigurării exercitării dreptului
fundamental la învățătură, la cererea justificată, după caz, a părinților/tutorilor legali, a refugiaților,

a cultelor recunoscute oficial de stat sau a unor organizații ale minorităților naționale reprezentate
în Parlamentul României, în situația în care autoritățile publice locale nu asigură, în mod cores-
punzător, conform cererilor, exercitarea acestui drept, în localitățile în care acestea își exercită auto-
ritatea, Ministerul Educației Naționale înființează, reorganizează și constituie unități de învățământ
preuniversitar de stat, cu personalitate juridică, cu respectarea prevederilor legale în vigoare”.
Legea nr. 57/2019[1] a introdus un nou alineat în cuprinsul art. 45 al Legii nr. 1/2011,
alin. (21), potrivit căruia: „[u]nitățile de învățământ cu predare în limbile minorităților
naționale pot fi înființate de către: a) autorități ale administrației publice locale sau
județene, prin hotărâre; b) cultele recunoscute de lege; c) persoane juridice de drept privat;
d) ministrul educației naționale, prin ordin, conform prevederilor art. 61 alin. (41); e) în
condițiile în care drepturile constituționale garantate de art. 32 alin. (3) din Constituția
României, republicată, persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba
lor maternă și de a putea fi instruite în această limbă nu se realizează în unități de
învățământ cu predare în limbile minorităților naționale, înființate conform lit. a) și d), pe
baza solicitărilor, deși există cereri ale părinților sau tutorilor legali ori ale organizației
minorității naționale reprezentate în Parlamentul României, atunci exercitarea acestor
drepturi se va asigura prin lege, înființându-se unități de învățământ cu predare în limbile
minorităților naționale cuprinzând toate grupele, clasele de nivel preșcolar, primar,
gimnazial, liceal și postliceal solicitate”.
Examinând în mod izolat alin. (21) al art. 45 din Legea nr. 1/2011, s-ar putea ajunge la
concluzia conform căreia cultele recunoscute lege și persoane juridice de drept privat ar
putea înființa unități de învățământ cu predare în limbile minorităților[2] fără parcurgerea
procedurii prevăzute de art. 30 și art. 31 din O.U.G. nr. 75/2005, adică fără controlul
preliminar de calitate al educației realizat de ARACIP, însă este mai mult decât evident că
acest text legal trebuie corelat cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 1/2011, astfel, auto-
rizarea prealabilă și acreditarea sunt obligatorii și în cazul înființării instituțiilor școlare cu
predare în limbile minorităților. Orice interpretare contrară ar contraveni principiului
calității prevăzut de art. 3 lit. b) din Legea educației naționale. Observăm că în afară de
lit. e), toate celelalte ipoteze [lit. a)-d)] ale art. 45 alin. (21) din Legea nr. 1/2011 se regăsesc
și în cadrul art. 22 al aceluiași act normativ, putându-se vorbi despre un paralelism legis-
lativ care putea și trebuia fi evitat, în lumina art. 16 al Legii nr. 24/2000. Ipoteza regle-
mentată de lit. e) a 45 alin. (21) – potrivit căreia, în cazul în care autoritățile administrației
publice local sau MEN nu asigură dreptul la educație prin înființarea de unități cu predare
în limba minorităților, Parlamentul este îndrituit să facă acest lucru prin lege – reprezintă
o supra garanție a dreptului la acces la educație în limba minorităților și, totodată, o
măsură specifică în domeniul educației în favoarea minorităților naționale, neexistând o
prevedere expresă similară în cazul înființării unităților de învățământ cu predare integrală
în limba română. Cel mai probabil, alin (21), mai precis lit. e) a acestui alineat, a fost inclusă
în cuprinsul art. 45 al Legii nr. 1/2011 prin Legea nr. 57/2019 în urma Deciziei Curții
[1] Legea nr. 57/2019 pentru completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, M. Of. nr. 252 din
02.04.2019.
[2] Opinăm că ori de câte ori Legea nr. 1/2011 folosește sintagma „unități de învățământ cu
predare în limba minorităților naționale”, prin aceasta se înțelege atât unitățile de învățământ cu
predare integrală în limba minorităților, cât și unitățile de învățământ cu predare și în limba
minorităților, adică acele unități unde există secții sau formațiuni de studiu (grupe, clase sau ani de
studiu, după caz) cu predare în limba minorităților. Concluzia noastră are la bază principiul ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus, precum și faptul că unde legiuitorul voia să facă o
distincție între cele două tipuri a și făcut acest lucru, folosind sintagmele „unități de învățământ cu
predare integrală în limba minorităților naționale” sau „unități de învățământ cu predare și în limba
minorităților”.
Constituționale nr. 118/2018[1], prin care instanța de control constituțional a constatat

neconstituționalitatea propunerii legislative pentru înființarea Liceului Teologic
Romano-Catolic din Târgu Mureș (Pl-x nr. 464/2017)[2]. Situația incertă a Liceului Teologic
Romano-Catolic „II Rákóczi Ferenc” din Târgu Mureș a născut multe controverse juridice și
politice în societatea românească, iar la nivel internațional, Comitetului Consultativ al
Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale în cadrul celei de-a IV a Opinii a
recomandat autorităților să ia măsuri urgente în vederea clarificării situației acestei unități
de învățământ, și să adopte o soluție care să permită copiilor continuarea studiilor
preuniversitare cu predare în limba maternă[3]. Pe scurt, unitatea de învățământ preuni-
versitar de stat cu predare în limba maghiară în cauză a fost înființată în anul 2014 prin
divizarea parțială a Liceului Teoretic Bolyai Frakas și a Colegiului Național Unirea din același
oraș, dar Tribunalul Mureș, prin sentința nr. 497/2017, pronunțată în dosarul
nr. 1769/102/2016[4], rămasă definitivă prin decizia nr. 256/2018 a Curții de apel Mureș, a
anulat decizia nr. 1385/31.08.2015, emisă de ISJ Mureș prin care a fost înființat acest
liceu. În anul 2018, MEN a dispus, prin ordin, reînființarea Liceului Teologic
Romano-Catolic din Târgu Mureș. Prin sentința nr. 119/2019, pronunțată în dosarul
nr. 95/43/2019[5], Curtea de apel Mureș a dispus anularea Ordinului MEN
nr. 4821/30.08.2018 privind funcționarea Liceului Teologic Romano-Catolic „II Rakoczi
Ferenc” în municipiul Târgu Mureș, Ordinului MEN nr. 4320/09.08.2018 pentru acordarea
autorizației de funcționare provizorie pentru Liceul Romano-Catolic „II Rakoczi Ferenc” din
[1] CCR, Decizia nr. 118 din data de 19.03.2018, M. Of. nr. 367 din 27.04.2018. Decizia a fost
adoptată cu majoritatea voturilor membrilor CCR, iar nu mai puțin de patru judecători au formulat
opinie separată disidentă. Atât argumentele majorității, cât și contraargumentele formulate prin
opinia separată sunt pertinente și merită analizate, dar limitele acestui studiu din păcate nu ne oferă
acest prilej.
[2] Pentru detalii cu privire la procesul legislativ al Pl-x 464/2017 privind înființarea Liceului
Teologic Romano-Catolic din Târgu Mureș, consultați pagina web a Camerei Deputaților accesând
următorul link: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16668, accesat la
12.05.2020.
Pentru consultarea formei adoptate de camera deputaților a Pl-x 464/2017 accesați următorul
link: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2017/cd464_17.pdf, accesat la 12.05.2020.
[3] Recommendation 119. The authorities should take urgent steps to clarify the situation of the
primary and high school in Târgu Mureș run by the Roman-Catholic Church with the view to finding
solutions which would allow for the continued schooling of children using the Hungarian language as
the language of instruction – Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection
of National Minorities, Fourth Opinion on Romania (Council of Europe, Strasbourg, 2018): parag. 119,
ACFC/OP/IV(2017)005;
https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-on-22-june-2017/168078af76, accesat la
12.10.2020.
[4] Extrase din portal.just.ro privind dosarul nr. 1769/102/2016 – judecata în prima instanță în
fața Tribunalului Mureș: http://portal.just.ro/102/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=1020000000006

1337&id_inst=102, judecata în apel în fața Curții de apel Mureș: http://portal.just.ro/43/SitePage
s/Dosar.aspx?id_dosar=10200000000061337&id_inst=43, accesate la 12.10.2020.
[5] Extras din portal.just.ro privind dosarul nr. 95/43/2019 – judecata în prima instanță în fața
Curții de apel Mureș: http://portal.just.ro/43/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=4300000000022535

&id_inst=43, accesat la 12.10.2010.
municipiul Târgu Mureș, Ordinului MEN nr. 4123/11.07.2018 de modificare a Ordinului

nr. 4045/29.06.2018 și în parte a Ordinul MEN nr. 4045/29.06.2018 privind desemnarea
unor unități tutelare în vederea parcurgerii procedurii de autorizare prevăzute de art. 30
din O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației. Împotriva acestei sentințe,
MEN și liceul au declarat recurs, iar momentan cauza se află în procedura de filtru în fața
instanței supreme[1]. În plus, în cadrul dosarului nr. 150/43/2019 s-a pus în discuție
constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 48/2018[2] care au făcut posibilă emiterea
ordinelor privind reînființarea liceului, iar Curtea de apel Mureș a sesizat Curtea Consti-
tuțională în acest sens și a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de
neconstituționalitate[3]. În fine, așa cum am amintit existase încercarea înființării liceului în
cauză prin Pl-x nr. 464/2017, propunere legislativă declarată neconstituțională. După
cunoștințele noastre, de la data intrării în vigoare a modificării legislative prin Legea
nr. 57/2019 și până în prezent, nu s-a depus la Parlament o nouă propunere legislativă
privind înființarea Liceului Teologic Romano-Catolic din Târgu Mureș având ca temei juridic
art. 45 alin (21) lit. e) din Legea nr. 1/2011. Totuși, dacă s-ar formula o asemenea propu-
nere, este incert dacă ea ar fi adoptată de legiuitor, iar, în caz afirmativ, se pune problema
dacă aceasta sau chiar art. 45 alin (21) lit. e) din Legea nr. 1/2011 ar trece testul de
constituționalitate.
Totodată, este important a se preciza că în lumina art. 45 alin. (2) din Legea nr. 1/2011
și art. 23 din Regulamentul aprobat prin Ordinul MEN nr. 5573/2011[4], MEN aprobă înfiin-
țarea de tipuri de unități și instituții de învățământ special cu predare în limba minorităților
naționale, în funcție de necesitățile societății și de cerințele minorității naționale.
Potrivit dispozițiilor generale cuprinse în art. 19 alin. (1) al Legii nr. 1/2011, unitățile de
învățământ de stat dobândesc personalitate juridică, dacă funcționează cu a) cu minimum
300 de elevi; b) cu minimum 300 de elevi, preșcolari și antepreșcolari; c) cu minimum 150
de preșcolari și antepreșcolari; d) cu minimum 100 de elevi și/sau preșcolari, în cazul unită-
ților de învățământ special. În vederea asigurării accesului egal la educație, în conformitate
cu alin. (4) al aceluiași text de lege, autoritățile administrației publice locale, în baza avi-
zului conform al inspectoratelor școlare, organizează funcționarea unor structuri de învă-
țământ, fără personalitate juridică, ca părți ale unei unități de învățământ cu personalitate
juridică[5].
[1] Extras de pe pagina de internet a scj.ro, privind dosarul nr. 95/43/2019: https://
www.scj.ro/1094/Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=43
00000000022535, accesat la 12.05.2020.
[2] O.U.G. nr. 48/2018 privind drepturile elevilor școlarizați în unități de învățământ înființate în
procesul de organizare a rețelei școlare și pentru modificarea și completarea Legii educației naționale
nr. 1/2011, precum și pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea
calității educației, M. Of. nr. 499 din 18.06.2018.
[3] Extras din portal.just.ro privind dosarul nr. 150/43/2019 – judecata în prima instanță în fața
Curții de apel Mureș, http://portal.just.ro/43/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=430000000002262

8&id_inst=43, accesat la 12.10.2010.
[4] Ordinul nr. 5573/2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a
învățământului special și special integrat, M. Of. nr. 787 din 07.11.2011.

[5] Pl-x nr. 720/2018, în forma inițiatorului, ar fi adăugat o dimensiune nouă în ceea ce privește
structurile de învățământ fără personalitate juridică, comportând un potențial în sensul sprijinirii și

La règle générale instituită prin art. 19 alin. (1) al Legii nr. 1/2011 comportă mai multe
excepții, dintre care unele au relevanță și în ceea ce privește învățământul în limbile
minorităților. Astfel, potrivit alin. (3) al art. 19 din Legea nr. 1/2011, prin excepție de la
regula sus indicată, în funcție de necesitățile locale, la cererea părinților, tutorilor legali sau
a cultelor recunoscute de stat, se organizează, în condițiile legii și cu respectarea preve-
derilor O.U.G. nr. 75/2005, grupe, clase sau unități de învățământ cu personalitate juridică
în limba română sau în limbile minorităților naționale, după caz. În conformitate cu art. 45
alin. (5) din Legea nr. 1/2011, pe raza unei unități administrativ-teritoriale, cu mai multe
unități de învățământ cu predare în limbile minorităților, este obligatorie funcționarea a
cel puțin o instituție școlară cu personalitate juridică, pentru fiecare limbă maternă,
indiferent de efectivul de elevi. În plus, art. 45 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 stipulează că
unitățile de nivel gimnazial sau liceal cu predare în limba minorităților naționale, singulare
în municipiu, oraș sau comună, au personalitate juridică indiferent de efectivul de elevi, iar
potrivit art. 63 alin (23) din Legea nr. 1/2011, aplicarea dispozițiilor referitoare la efectivele
formațiunilor de studiu (art. 63 din Legea nr. 1/2011) sau a dispozițiilor privind
reorganizarea unităților de învățământ (art. 221 al Legii nr. 1/2011) nu poate avea ca efect
pierderea personalității juridice de către aceste instituții școlare unice în localitate. În plus,
art. 45 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 prevede în mod sumar că în cadrul unităților sau
secțiilor cu predare în limbile minorităților, unice în localitate, se pot organiza clase liceale
și profesionale cu grupe de elevi din diferite profiluri.
Excepțiile instituite în favoarea minorităților naționale în cuprinsul alin. (5) și (6) ale
art. 45 din Legea nr. 1/2011 sunt valabile în egală măsură și în cazul unităților de
învățământ cu predare în limba română, prevederile legale în acest sens regăsindu-se în
cadrul art. 47 alin. (1) și (2) din același act normativ. Alineatul (7) al art. 45 prevede că în
situația în care elevii nu au posibilitatea de a învăța în limba lor maternă în localitatea de
domiciliu, aceștia sunt sprijiniți prin decontul transportului la cea mai apropiată școală cu
predare în limba maternă sau primesc cazare și masă gratuite în internatul unității de
învățământ cu predare în limba maternă. Având în vedere că textul legal folosește în mod
consecvent sintagma „limba maternă”, se poate conchide că aceasta este aplicabilă atât
îmbunătățirii educației în limba maternă a elevilor provenind din zone izolate lingvistic și geografic.
Astfel, în viziunea inițiatorului art. 45 ar fi fost completat cu alin. (41), (42), (43), (44) și (45). În înțelesul
acestor noi prevederi, unitățile de învățământ cu predare în limba minorităților pot înființa sau
include în componente organizatorice, ca structură, fără personalitate juridică dintr-o altă unitate
administrative-teritorială din zone izolate lingvistic sau geografic și cu număr redus de elevi,
preșcolari și antepreșcolari. Procedura pentru constituirea de componente organizatorice se
demarează prin hotărârea consiliului de administrație a unității școlare, competența de aprobare
revenindu-i MEN prin direcția pentru minorități. Constituirea componentelor de învățământ se face,
în măsura posibilităților, în jurul unităților de învățământ cu performanță ridicată, ținând cont de
proximitatea geografică. Finanțarea se realizează de către MEN prin alocarea preferențială de
resurse financiar pentru unitățile aceste unități de învățământ constituante de componente de
învățământ. Aceste dispoziții sunt valabile în egală măsură și în cazul unităților de învățământ cu
predare în limba română, competența de aprobare aparținându-i în acest caz direcției pentru
învățământul preuniversitar din cadrul MEN. Subliniem că aceste propuneri nu au fost incluse în
varianta adoptată de Senat a Pl-x nr. 720/2018.
în cazul elevilor ale căror limbă maternă nu este cea română, cât și în cazul elevilor ale
căror limbă maternă este cea română, neputând fi vorba, așadar, despre o discriminare.
Articolul 63 alin. (1) lit. a)-h) din Legea nr. 1/2011 prevede, defalcat pe niveluri și în
funcție de alte criterii, efectivele minime, medii și maxime ale formațiunilor de studiu
(grupe, clase sau ani de studiu, după caz) în învățământul preuniversitar.
Înaintea modificării Legii educației naționale prin Legea nr. 48/2019[1], în conformitate
cu alin. (2) al textului legal discutat, prin excepție de la regula generală cuprinsă în alin. (1),
în localitățile în care existau cereri pentru forma de învățământ în limba minorităților
naționale, efectivele formațiunilor de studiu puteau să fie mai mici decât minimul prevăzut
de lege, iar în acest caz decizia de înființare și funcționare a acestei formațiuni aparținea
MEN[2], fiind consultat consiliul de administrație, și nu inspectoratul școlar, prin aprobarea
planului de școlarizare a unității școlare în cauză[3]. Aceasta a reprezentat o măsură
specifică instituită doar în favoarea minorităților naționale, neexistând posibilitatea
înființării unei formațiuni de studiu cu predare în limba română sub efectivele prevăzute
de art. 63 alin. (1) din Legea nr. 1/2011.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 48/2019, s-a modificat alin. (2) al art. 63 din Legea
nr. 1/2011 și textul legal a fost completat cu alineatele (21), (22) și (23). Astfel, potrivit
art. 63 alin. (2) lit. a), prin excepție de la prevederile alin. (1), organizarea de noi formațiuni
de studiu cu predare în limba maternă a unei minorități naționale cu efective mai mici
decât minimul prevăzut de alin. (1) se poate realiza la cerere (a părinților, tutorilor legali
sau cultelor recunoscute), conform art. 19 alin. (3), id est dacă există o necesitate locală în
acest sens și se respectă dispozițiile O.U.G. nr. 75/2005. Articolul 63 alin. (2) lit. b), o
prevedere cu valoare de garanție, stipulează că organizarea, reorganizarea și desființarea
[1] Legea nr. 48/2019 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011,
M. Of. nr. 199 din 13.03.2019.

[2] Relevante au fost în acest sens și dispozițiile art. 8 din Metodologia aprobată prin Ordinul
nr. 5777/2016: „[o]rganizarea formațiunilor de studiu prevăzute la art. 63 alin. (2) din Legea
educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, se aprobă de către
secretarul de stat care coordonează învățământul preuniversitar și de către secretarul de stat care
coordonează învățământul preuniversitar în limbile minorităților, la propunerea fundamentată a
Direcției minorități, după analiza solicitărilor unităților de învățământ preuniversitar, asumate de
către inspectoratele școlare, cu avizul Direcției generale management și resurse umane și Direcției
generale buget-finanțe.
[3] Art. 11 alin. (3) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 5777/2016 pentru aprobarea
Metodologiei privind fundamentarea cifrei de școlarizare pentru învățământul preuniversitar de stat,

evidența efectivelor de preșcolari și elevi școlarizați în unitățile de învățământ particular, precum și
emiterea avizului conform în vederea organizării rețelei unităților de învățământ preuniversitar
pentru anul școlar 2017-2018, M. Of. nr. 982 din 07.12.2016: „[p]roiectul planului de școlarizare este
aprobat de consiliul de administrație al unității de învățământ, după care se înaintează inspec-
toratului școlar spre analiză și aprobare”.
Regula instituită prin art. 11 alin. (3) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 5777/2016 se
regăsește și în cadrul Metodologiilor privind fundamentarea cifrei de școlarizare pentru învățământul
preuniversitar de stat, evidența efectivelor de preșcolari și elevi școlarizați în unitățile de învățământ
particular, precum și emiterea avizului conform în vederea organizării rețelei unităților de
învățământ preuniversitar pentru anii școlari 2018-2019, 2019-2020 și 2020-2021, aprobate prin
Ordinele nr. 5472/2017, nr. 5235/2018 și nr. 5090/2019.
oricăror formațiuni de studiu pentru forma de învățământ în limba maternă a unei

minorități existente, se poate realiza doar cu avizul conform al MEN, Comisiei de învăță-
mânt și tineret a Consiliului Minorităților Naționale, aflat în coordonarea Departamentului
de relații interetnice din cadrul Secretariatului General al Guvernului și/sau al organizației
minorității naționale reprezentate în Parlamentul României. De exemplu, în lumina
acestor modificări, inspectoratele școlare nu mai pot împiedica continuarea funcționării și
în anii școlar viitori a unei clase cu predare în limba minorităților deja existentă, decât cu
avizul conform al entităților enumerate mai sus. În plus, lit. c) al art. 63 alin. (2) prevede că
în situațiile excepționale, formațiunile de studiu pentru antepreșcolari, preșcolari sau elevi
pentru forma de învățământ în limba maternă a unei minorități pot funcționa sub efectivul
minim sau peste efectivul maxim prescris de alin. (1), cu aprobarea direcției pentru
minorități din cadrul MEN[1], pe baza unei propuneri justificate din partea consiliului de
administrație al unității de învățământ sau al organizației minorității naționale repre-
zentate în Parlamentul României. Acest text nu specifică în ce constau situațiile excepțio-
nale, așa că existența acestora se vor evalua de la caz la caz către consiliile de administrație
ale unităților și se vor confirma sau infirma tot pe baza unei abordări cazuistice de către
direcția pentru minorități. Spre deosebire de reglementarea veche, art. 63 alin (21) al Legii
nr. 1/2011 prevede expressis verbis că măsurile specifice din cadrul alin. (2) se aplică și
acelor formațiuni de studiu în limba română, care funcționează în zone unde ponderea
minorităților etnice este majoritară, caz în care avizul conform, respectiv aprobarea
prevăzută la alin. (2) lit. b) și c) se realizează de direcția de specialitate competentă din
cadrul MEN. În fine, potrivit alin. (3) al art. 63, în situații excepționale, formațiunile de
preșcolari sau de elevi pot funcționa sub efectivul minim sau peste efectivul maxim
prevăzut la alin. (1), cu aprobarea consiliului de administrație al inspectoratului școlar, pe
baza unei justificări din partea consiliului de administrație al unității de învățământ.
Recurgând la interpretarea sistematică a prevederilor art. 63 alin. (2) și (21) prin raportare
la alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2011, conchidem că acest alin. (3) al art. 63 reglementează
ipoteza funcționării sub efectivul minim sau peste efectivul maxim a formațiunilor de
preșcolari sau elevi cu predare în limba română în acele zone unde ponderea persoanelor
aparținând majorității etnice este majoritară.
Prin forma adoptată de Senat a Pl-x nr. 720/2018 s-a propus modificarea dispozițiilor
art. 63 din Legea nr. 1/2011, inter alia, prin reducerea considerabilă a efectivelor minime,
medii și maxime ale formațiunilor de studiu (grupe, clase sau ani de studiu, după caz) în
învățământul preuniversitar[2] și prin introducerea unor noi criterii de diferențiere, precum
[1] Direcția Generală Minorități și Relația cu Parlamentul are două componente: Direcția
Minorități și Direcția Relația cu Parlamentul și Partenerii Sociali – art. 8 alin. (1) și (2) din Hotărârea
nr. 24/2020 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației și Cercetării raportat la Anexa
nr. 1 lit. F (F1 și F2) la această Hotărâre.
[2] De exemplu, potrivit art. 63 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 1/2011: învățământul gimnazial: clasa
cuprinde în medie 25 de elevi, dar nu mai puțin de 12 și nu mai mult de 30, iar în conformitate cu
modificarea propusă prin Pl-x nr. 720/2018, art. 63 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 1/2011 ar avea
următorul conținut: învățământul gimnazial: clasa cuprinde în medie 22 de elevi, dar nu mai puțin de
10 și nu mai mult de 26.
învățământul de artă[1]. Pl-x nr. 720/2018 nu schimbă conținutul alin. (2) lit. a) și c) al
art. 63 , însă modifică lit. b) în sensul că organizarea, reorganizarea, desființarea oricăror
formațiuni de studiu în limba minorităților se poate realiza în orice caz doar dacă există un
aviz conform în acest sens și din partea organizației minorității naționale reprezentate în
Parlamentul României[2]. În fine, ținând seama de reducerea semnificativă a efectivelor în
cadrul alin. (1), Pl-x nr. 720/2018 modifică și alin. (3) al art. 63, stipulând că, în cazuri
excepționale, formațiunile de preșcolari sau elevi pot funcționa peste efectivul maxim, cu
cel mult 2 preșcolari/elevi, după caz, peste numărul maxim prescris de alin. (1), cu
aprobarea consiliului de administrație al inspectoratului școlar, pe baza unei justificări din
partea consiliului de administrație al unității de învățământ[3].
Legat de acest aspect amintim o speță relativ recentă. În anul școlar 2016/2017,
Inspectoratul Școlar Județean Cluj (IȘJC) a împiedicat lansarea singurei clase a V-a pentru
învățământul integrat de arte plastice cu predare în limba maghiară cu un efectiv de 16
elevi în Liceul Teoretic „Apáczai Csere János” din județul Cluj, în condițiile în care, în același
an școlar și în același oraș, a aprobat înființarea a două clase la nivel gimnazial cu predare
în limba română, cu 17, respectiv cu 18 elevi, în Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea”,
precum și înființarea unei clase a IV-a cu predare în limba română cu 12 elevi în Liceul de
Coregrafie și Artă Dramatică „Octavian Stroia”. Din cei 16 copii ce au fost lipsiți de dreptul
la educație artistică în limbă maternă, 12 elevi, prin părinți, cu ajutorul Asociației Advocacy
Group for Freedom of Identity (AGFI), au depus o plângere la CNCD, iar prin Hotărârea
nr. 273/26.04.2017, pronunțată în dosarul nr. 28/2017, Colegiul Director a constatat
discriminarea și a statuat că: „Refuzul de a aproba formarea clasei integrate de arte
plastice la Liceul Teoretic Apáczai Csere János din Cluj-Napoca pentru anul școlar 2016-
2017 cu 15 elevi, când în județul Cluj nu există nici o altă clasă cu acest profil de artă în
limba maghiară, reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și (4) din O.G.
nr. 137/2000;
[1] În conformitate cu modificarea propusă prin Pl-x nr. 720/2018, art. 63 alin. (1) lit. e) din Legea
nr. 1/2011 ar avea următorul conținut: „învățământul de artă: clasa cuprinde în medie 14 de elevi,
dar nu mai puțin de 8 și nu mai mult de 25 și poate fi constituită din maximum 4 grupe. Grupa
cuprinde în medie 6 elevi, dar nu mai puțin 4 și nu mai mult de 10”.
[2] Considerăm că este important a se remarca că acest aviz din partea organizației minorității
naționale reprezentate în Parlamentul României reprezintă de fapt un vot de veto în mâinile

comunității minoritare, ceea ce este o abordare inovatoare în sistemul de protecție a minorităților
naționale din România, specifică democrațiilor consociaționiste. Pentru detalii în ceea ce privește
caracteristicile democrațiilor consociaționiste, a se vedea I.G. SZÉKELY, Democrație consociaționistă
sau împărțirea puterii în societăți multietnice, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităților Naționale, Kriterion, Cluj, 2011.
[3] Supunem atenției cititorului că prin Legea nr. 185/2020 pentru modificarea și completarea
Legii educației naționale nr. 1/2011, M. Of. nr. 762 din 20.08.2020, intrată în vigoare la 01.09.2020,
s-au realizat cu anumite modificări propunerile legislative incluse în Pl-x nr. 720/2018. În acest sens,
s-au micșorat în mod considerabil efectivele de elevi prevăzute în art. 63 alin. (1) din Legea educației
naționale și s-a consacrat condiționarea organizării, reorganizării și desființării formațiunilor de
studiu în limba maternă a minorităților de avizul conform al organizației minorității naționale
reprezentate în Parlamentul României, în cazul comunității maghiare de avizul Uniunii Democratice
Maghiare din România (UDMR).
Recomandă reclamatului ca pe viitor să solicite de la Ministerul Educației Naționale

(Direcția Minorități) să se implice în mod activ la stabilirea cifrelor de școlarizare conform
celor arătate la art. 63 alin. 2 din Legea educației naționale 1/2011;
O copie a prezentei hotărâri se va comunica părților și Ministerului Educației Naționale
(Direcția Minorități)”.
Decizia CNCD a rămas definitivă și executorie prin neatacare, conform art. 20 alin. (9)
și (10) din O.G. nr. 137/2000. Întemeindu-se pe această hotărâre, 12 părinți au solicitat
IȘJC înființarea unei clase a VI-a cu program integrat de arte plastice în limba maghiară cu
un efectiv de 12 elevi. După ce inspectoratul a refuzat să dea curs acestei cereri și, drept
urmare, încă 2 părinți au renunțat să continue demersurile, 10 părinți au solicitat, în baza
art. 63 alin (2) din Legea nr. 1/2011[1], ca MEN să aprobe această formațiune de studiu,
însă, la rândul lui, MEN a omis să intervină și să-și îndeplinească atribuțiile expres
prevăzute de lege în interesul elevilor maghiari discriminați. În aceste circumstanțe, cei 10
elevi, prin părinți, și cu ajutorul juridic al Asociației AGFI, au formulat cerere de chemare în
judecată împotriva IȘJC și MEN, solicitând acordarea de daune morale în favoarea fiecărui
reclamant pentru prejudiciile suferite ca urmare a situației discriminatorii create de
pârâți. Prin sentința civilă nr. 1975/2018, pronunțată în dosarul nr. 17130/3/2018,
Tribunalul București a admis în parte acțiunea introductivă și a obligat pârâții la plata către
fiecare dintre reclamanți a sumei de 5.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul
moral[2]. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât pârâții, cât și reclamanții. Prin
decizia nr. 1634/2019 pronunțată în același dosar, Curtea de apel București a respins în
totalitate apelurile pârâților și a admis în parte apelul reclamanților, dispunând mărirea
cuantumului despăgubirilor morale la 6.000 lei pentru fiecare reclamant[3]. Decizia Curții
de apel București a fost atacată cu recurs de către pârâți, iar la data redactării prezentelor
rânduri Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fixat încă primul termen de judecată. Dacă
instanța supremă va respinge cererile de recurs, după cunoștințele noastre, aceasta va fi
prima cauză în România în care instanțele naționale acordă despăgubiri morale pentru
prejudiciile suferite ca urmare a unei discriminări pe bază de limbă în domeniul educației.
Finanțarea unităților de învățământ de învățământ preuniversitar, inclusiv a celor cu
predare integrală/și în limba minorităților, se realizează în conformitate cu prevederile
art. 101-111 din Legea nr. 1/2011 și a prevederilor actelor normative cu forță juridică
[1] La momentul formulării cererii către MEN încă nu intrase în vigoare Legea nr. 48/2019, iar
alin. (2) al art. 63 din Legea nr. 1/2011 prevedea că, la nivel gimnazial, decizia de înființare și
funcționare a claselor cu predare în limba maternă a unei minorități naționale sub efectivul de 12
elevi aparține MEN – „[p]rin excepție de la prevederile alin. (1), în localitățile în care există cerere
pentru forma de învățământ în limba maternă a unei minorități naționale, efectivele formațiunilor
de studiu pot fi mai mici decât minimul prevăzut de prezenta lege. Decizia privind înființarea și
funcționarea acestor formațiuni de studiu aparține Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și
Sportului, cu consultarea consiliului de administrație al unității de învățământ respective”.
[2] Extras din portal.just.ro, dosarul nr. 17130/3/2018 – judecata în primă instanță în fața
Tribunalului București: http://portal.just.ro/3/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000821214&

id_inst=3, accesat la 13.05.2020.
[3] Extras din portal.just.ro, dosarul nr. 17130/3/2018 – judecata în apel în fața Curții de apel
București: http://portal.just.ro/2/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=300000000821214&id_inst=2,
inferioară în domeniu. Legat de acest aspect nu vom intra în detalii, însă subliniem că, în
conformitate cu art. 45 alin. (17) al Legii nr. 1/2011, în finanțarea de bază[1] a unităților de
învățământ cu predare în limbile minorităților naționale, costul standard per elev, per
preșcolar și per antepreșcolar[2] se calculează după un coeficient mărit pe baza factorilor
de corecție, luând în considerare predarea în limba minorității naționale sau a limbii
minorității naționale. În cazul acestor unități se iau în considerare izolarea lingvistică,
geografică și numărul redus de elevi, preșcolari și antepreșcolari, precum și elevii prevăzuți
la alin. (7)[3]. Teza finală a alin. (17) adaugă că același coeficient se aplică și în cazul
unităților școlare cu predare în limba română, în condiții similare. De fapt, coeficientul
mărit reprezintă diferența curriculumului, având în vedere că elevii înscriși în clase cu
predare în limba minoritară, pe lângă limba lor maternă, mai învață și limba statului, prin
urmare, sub acest aspect, nu există un tratament diferențiat.
II. Asigurarea, controlul și îmbunătățirea calității învățământului preuniversitar cu

predare în limba minorităților naționale
Cu titlu preliminar, subliniem că în configurația legislației actuale nu există un organ de
control unic, dedicat exclusiv învățământului cu predare în limbile minorităților, care să
realizeze monitorizarea calității educației și a instituțiilor școlare cu predare în limba
maternă a minorităților și să întocmească raporturi periodice privind progresele și
deficiențele observate în cadrul acestui tip de instruire. Oportunitatea înființării unui
asemenea organism a fost sugerată și în cuprinsul în cadrul celui de-al II-lea Raport privind
aplicarea Cartei în România[4]. În orice caz, un organ distinct, concentrat în mod exclusiv
pe monitorizarea evoluției învățământului cu predare în limbile minorităților în ansamblu,
ar putea crește dezvoltarea unor strategii mai coerente în acest subdomeniu al educației.
[1] Potrivit art. 104 alin. (1) din Legea nr. 1/2011: „[f]inanțarea de bază asigură desfășurarea în
condiții normale a procesului de învățământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naționale”.

[2] Potrivit art. 104 alin. (2) din Legea nr. 1/2011: „[f]inanțarea de bază se asigură din bugetul de
stat, pentru următoarele articole de cheltuieli, în funcție de care se calculează costul standard per
elev/preșcolar/antepreșcolar, după cum urmează: a) cheltuieli cu salariile, sporurile, indemnizațiile și
alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora, prin
bugetul Ministerului Educației Naționale; b) cheltuieli cu pregătirea profesională, din sume defalcate
din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale; c) cheltuieli cu evaluarea periodică a elevilor, din
sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale; d) cheltuieli cu bunuri și servicii,
din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, prin bugetele locale”.
[3] Art. 45 alin. (7) prevede: „[e]levii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăța
în limba lor maternă sunt sprijiniți prin decontul transportului la cea mai apropiată școală cu predare
în limba maternă sau primesc cazare și masă gratuite în internatul unității de învățământ cu predare
în limba maternă”.
[4] 2.8 Hungarian – 2.8.1 – Art. 8.1.i – set up a supervisory body responsible for monitoring the
progress achieved in the teaching of Hungarian and for drawing up public periodic reports of its
findings – findings: no conclusion – Committee of Experts of the European Charter for Regional or
Minority Languages, Second report of the Committee of Experts in respect of Romania (Council of
Europe: Strasbourg, 2018): 2.8 Hungarian – 2.8.1 – Art. 8.1.i (p. 48); https://rm.coe.int/090000168
07766d3, accesat la 16.05.2020.
În prezent, evaluarea[1], asigurarea[2], controlul[3] și îmbunătățirea[4] calității educației[5]

– atât în ceea ce privește învățământul cu predare în limba minorităților, cât și în ceea ce
privește învățământul cu predare în limba română – se realizează, în primul rând, prin
ansamblul mecanismelor prevăzute în cadrul O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea
calității educației[6]. Domeniile și criteriile la care se referă asigurarea calității educației
sunt enumerate în cuprinsul art. 10 din O.U.G. nr. 75/2005 și în cadrul Standardelor de
acreditare și evaluare periodică a unităților de învățământ preuniversitar[7]. În confor-
mitate cu art. 11 și art. 12 din O.U.G. nr. 75/2005, evaluarea internă a calității educației se
realizează de către furnizoarele de educație, prin Comisii pentru evaluarea și asigurarea
calității. Potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2005, Comisiile pentru evaluarea și
asigurarea calității în unitățile din învățământul preuniversitar cuprind, inter alia, și un
reprezentant al minorităților naționale, după caz, provenind din corpul profesoral,
reprezentanții părinților sau ai elevilor. În conformitate cu art. 101, art. 14 și art. 24-28,
evaluarea externă în vederea autorizării provizorii/acreditării/menținerii acreditării în
învățământul preuniversitar de stat Agenția Română de Asigurare a Calității în învăță-
mântul Preuniversitar (ARACIP), instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în coor-
donare cu MEN, care, inter alia, îndeplinește activități, precum: elaborarea, actualizarea
periodică și propunerea către MEN a standardelor de referință și indicatelor de perfor-
manță pentru evaluarea și asigurarea calității în învățământul preuniversitar; realizarea
activității de evaluare și acreditare a furnizorilor de educație în învățământul preuni-
[1] Potrivit art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 75/2005, „[e]valuarea calității educației constă în
examinarea multicriterială a măsurii în care o organizație furnizoare de educație și programele
acesteia îndeplinesc standardele și standardele de referință. Atunci când evaluarea calității este
efectuată de însăși organizația furnizoare de educație, aceasta ia forma evaluării interne. Atunci când
evaluarea calității este efectuată de o agenție națională sau internațională specializată, aceasta ia
forma evaluării externe”.
[2] Potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 75/2005, „[a]sigurarea calității educației este realizată
printr-un ansamblu de acțiuni de dezvoltare a capacității instituționale de elaborare, planificare și

implementare de programe de studiu, prin care se formează încrederea beneficiarilor că organizația
furnizoare de educație îndeplinește standardele de calitate. Asigurarea calității exprimă capacitatea
unei organizații furnizoare de a oferi programe de educație în conformitate cu standardele anunțate.
Aceasta este astfel promovată încât să conducă la îmbunătățirea continuă a calității educației”.
[3] Potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 75/2005, „[c]ontrolul calității educației în unitățile de
învățământ preșcolar, primar, gimnazial, profesional, liceal și postliceal presupune activități și tehnici
cu caracter operațional, aplicate sistematic de o autoritate de inspecție desemnată pentru a verifica
respectarea standardelor prestabilite”.
[4] Potrivit art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 75/2005, „[î]mbunătățirea calității educației presupune
evaluare, analiză și acțiune corectivă continuă din partea organizației furnizoare de educație, bazată
pe selectarea și adoptarea celor mai potrivite proceduri, precum și pe alegerea și aplicarea stan-
dardelor de referință”.
[5] Potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2005, „[c]alitatea educației este ansamblul de caracte-
ristici ale unui program de studiu și ale furnizorului acestuia, prin care sunt îndeplinite așteptările
beneficiarilor, precum și standardele de calitate”.
[6] O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației, M. Of. nr. 642 din 20.07.2005.
[7] Standardele de acreditare și evaluare periodică a unităților de învățământ preuniversitar –
Anexă la H.G. nr. 21/10.01.2007, M. Of. nr. 38 din 18.01.2007.

versitar; realizează împreună cu inspectoratele școlare și direcțiile de resort din cadrul

MEN activitatea de monitorizare și control al calității. În ceea ce privește reprezentarea
minorităților în cadrul acestui organ chintesențial, art. 24 alin. (5) din O.U.G. nr. 75/2005,
stipulează că aparatul propriu al ARACIP, format din experți, va avea în componență și un
reprezentant al învățământului în limbile minorităților naționale.
Așa cum rezultă din cele expuse deja în cadrul acestei subsecțiuni, în asigurarea și
controlul calității învățământului joacă un rol important și unitățile de învățământ, precum
și inspectoratele școlare.
În conformitate cu alin. (8) al art. 45 din Legea nr. 1/2011, minorităților naționale li se
asigură dreptul la reprezentarea proporțională cu numărul de clase în organele de con-
ducere ale unităților de învățământ, ale inspectoratelor școlare[1] sau ale instituțiilor
echivalente, desigur, cu respectarea criteriilor de competență profesională. Prin Pl-x
nr. 720/2018 s-a propus extinderea sferei de aplicare a acestui text de lege, în sensul
acordării reprezentanței proporționale (cu numărul de clase) a minorităților și în structurile
unităților de învățământ, precum și în organele de conducere ale consiliilor consultative[2]
și ale unităților conexe[3], rămâne însă de văzut, așa cum am mai precizat, dacă această
propunere legislativă va trece controlul de constituționalitate.
[1] Reprezentarea proporțională minorităților în organele de conducere ale inspectoratelor

școlare județene este reiterată și în cadrul art. 3 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Regulamentul-cadru
aprobat prin Ordinul nr. 5530/2011 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și
funcționare a inspectoratelor școlare, M. Of. nr. 738 din 20.10.2011: „[m]inoritățile naționale au
dreptul la reprezentare proporțională cu numărul de clase în organele de conducere ale inspecto-
ratelor școlare, cu respectarea criteriilor de competență profesională, potrivit legii”.
[2] Consiliile și colegiile consultative la nivel național ale MEN sunt enumerate la Anexa nr. 2a la
Hotărârea 24/2020 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației și Cercetării, M. Of.

nr. 34 din 20.01.2020, iar consiliile consultative la nivel național partenere ale MEN sunt prevăzute
la Anexa nr. 2b la aceeași Hotărâre.
Deși propunerea nu face o distincție în acest sens, considerăm că se referă doar la acele consilii
consultative, care au atribuții în învățământul preuniversitar – respectiv Comisia specializată de
acreditare a programelor de formare continuă din învățământul preuniversitar, Colegiul Consultativ
pentru Cercetare-Dezvoltare și Inovare (C.C.C.D.I.), Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice,
Dezvoltării Tehnologice și Inovării (C.N.E.C.S.D.T.I.), Consiliul Național pentru Transfer Tehnologic
(C.N.T.T.I.), Consiliul Național al Cercetării Științifice (C.N.C.S.), Consiliul Național pentru Finanțarea
Învățământului Preuniversitar (C.N.F.I.P.), Consiliul Minorităților Naționale (C.M.N.), Consiliul
Național al Elevilor (C.N.E.) – căci art. 45 alin. (8) este cuprins în Titlul II al Legii nr. 1/2011, cu titlul
marginal Învățământul preuniversitar, și, astfel, nu poate să-și găsească aplicabilitate în domeniul
învățământului superior (Titlul III al Legii nr. 1/2011).
Potrivit art. 9 din Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul MEN nr. 5530/2011 și Anexa nr. 2 la
acest Regulament, pe lângă fiecare inspectorat școlar județean se organizează și funcționează un
consiliu consultativ, care este consultat asupra aspectelor prevăzute în cadrul art. 7 lit. a)-i) din anexa
menționată mai sus.
[3] Unitățile conexe ale învățământului preuniversitar sunt prevăzute la art. 99 din Legea
nr. 1/2011, fiind vorba despre Institutul de Științe ale Educației, casele corpului didactic, centrele de
formare continuă în limbile minorităților naționale, Centrul Național de Instruire Diferențiată,
Unitatea pentru Finanțarea învățământului Preuniversitar, palatele și cluburile copiilor, și centrele
județene de resurse și asistență educațională (CJRAE)/Centrul Municipiului București de Resurse și
Asistență Educațională.
Potrivit art. 96 alin. Legea nr. 1/2011, conducerea unităților de învățământ preuniver-
sitar cu personalitate juridică se realizează de către consiliile de administrație, de directori
și de directori adjuncți (dacă este cazul), care, în vederea exercitării atribuțiilor ce revin,
conlucrează cu consiliul profesoral (format din totalitatea cadrelor didactice din unitatea
școlară cu personalitate juridică), cu comitetul de părinți și cu autoritățile administrației
publice locale.
Reiterăm că, potrivit art. 91 alin (1) și art. 45 alin. (9), ambele din Legea nr. 1/2011, în
cazul unităților de învățământ cu predare integrală în limbile minorităților, directorul are
obligația cunoașterii limbii respective, iar în cazul unităților de învățământ cu secții de
predare în limbile minorităților naționale, unul dintre directori trebuie să cunoască limba
maternă a minorității în care se realizează predarea, în ambele situații numirea directorului
avându-se loc cu consultarea organizației care reprezintă minoritatea respectivă în
Parlamentul României sau, dacă minoritatea nu are reprezentare parlamentară, cu
consultarea Grupului parlamentar al minorităților naționale în cauză. Directorul exercită
conducerea executivă a unității de învățământ, iar atribuțiile acestuia sunt prevăzute la
art. 97 alin. (2) lit. a)-e).
Consiliul de administrație, ca organ de conducere al instituțiilor școlare de stat, este
constituit din 7, 9 sau 13 membrii, din care fac parte cadre didactice, inclusiv directorul,
care este și președintele consiliului de administrație, reprezentanți ai părinților (din cota
rezervată părinților un loc este repartizat, cu drept de vot, unui reprezentant al elevilor),
primarul sau un reprezentant al primarului și reprezentanți ai consiliului local[1]. Atribuțiile
principale ale consiliul de administrație sunt enumerate la art. 96 alin. (7) lit. a)-l).
Potrivit art. 95 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 și art. 1 din Regulamentul-Cadru aprobat
prin Ordinul MEN nr. 5530/2011, inspectoratele școlare județene și Inspectoratul Școlar al
municipiului București sunt servicii publice deconcentrate ale MEN, cu personalitate juri-
dică, care acționează pentru realizarea obiectivelor sistemului de învățământ. Atribuțiile
inspectoratelor școlare sunt prevăzute la art. 95 alin. (1) lit. a)-q) și art. 3 pct. 1-50 din
Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul MEN nr. 5530/2011, printre care se numără,
inter alia, aplicarea politicilor și strategiilor MEN la nivel județean, controlul aplicării legisla-
ției în domeniul educației (inclusiv cele referitoare la minoritățile naționale), monitorizarea
calității activităților de predare-învățarea, respectarea standardelor naționale/indicatori-
lor de performanță, prin inspecția școlară, controlul, monitorizarea și evaluarea curricu-
mului național. În conformitate cu art. 95 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 și art. 7 alin. (21)
din Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul MEN nr. 5530/2011, în structura inspectora-
telor școlare din județele cu învățământ și în limbile minorităților sunt cuprinși și inspectori
școlari pentru acest tip de învățământ, care sunt numiți conform metodologiei de organi-
zare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcției de inspector școlar din inspecto-
ratele școlare, cu consultarea grupului parlamentar al minorității naționale[2]. Observăm
că, spre deosebire de dispozițiile referitoare la organele de conducere ale inspectoratelor,
texte legale în discuție nu impun o reprezentare proporțională a minorităților în cadrul
structurii inspectoratelor, nefiind precizat numărul exact al inspectorilor școlari pentru
[1] Pentru mai multe detalii, a se vedea art. 96 alin. (2)-(6) din Legea nr. 1/2011.
[2] În vederea îndeplinirii acestei condiții, opinăm că este de ajuns ca în județul respectiv să existe
o singură formațiune de studiu cu predare în limba minorităților naționale.

învățământul cu predare în limba minorităților care trebuie încadrați la nivelul inspecto-

ratelor din județele în care există acest tip de învățământ. Lecturând prevederile art. 15 al
Regulamentul-cadru aprobat prin Ordinul MEN nr. 5530/2011 referitoare la atribuțiile
inspectorilor școlari care au competențe în domeniul curriculum și inspecție școlară[1], am
fi tentați să afirmăm că spiritul prevederilor 7 alin. (21) din Regulamentul-cadru impune ca
în județele cu învățământ și în limba minorităților să fie încadrat în structura inspectora-
telor și câte un inspector școlar cunoscător al limbii de instruire pentru fiecare disciplină[2]
care se predă și în limba minorităților naționale respective (de exemplu, inspector școlar
cunoscător al limbii maghiare pentru disciplina matematică, dacă în județul respectiv
există unități/formațiuni de studiu cu predare în limba maghiară). Însă, art. 18 din Regu-
lamentul aprobat prin Ordinul MEN nr. 5547/2011[3] infirmă într-o anumită măsură
această teză, întrucât prevede că echipa de inspectori cu prilejul inspecțiile generale,
tematice și speciale în școlile cu limba de predare a unei minorități naționale va fi însoțită
de inspectorul de minorități/de specialitate pentru limba maghiară, germană, romani etc.,
respectiv de metodiști vorbitori ai limbilor minorităților. Or, chiar dacă regulamentul impu-
ne prezența unor metodiști cunoscători ai limbii de predare cu ocazia controalelor,
absența unui inspector școlar cunoscător al limbii de instruire pentru fiecare disciplină care
se predă și în limba minorităților naționale la nivel județean ar putea să afecteze în mod
[1] Art. 15 prevede: „Inspectorii școlari care au competențe în domeniul curriculum și inspecție
școlară au următoarele atribuții: a) controlează și verifică aplicarea legislației și a actelor normative
în vigoare privind curriculumul școlar; b) proiectează, organizează, desfășoară și valorifică inspecția
școlară la nivelul unităților de învățământ preuniversitar; c) monitorizează utilizarea manualelor
alternative și a auxiliarelor didactice avizate; d) monitorizează școlarizarea elevilor și participarea
acestora la cursuri pe durata învățământului obligatoriu; e) asigură organizarea și desfășurarea exa-
menelor naționale, a concursurilor de admitere și a examenelor de certificare a calificării profesionale
din unitățile de învățământ, precum și a concursurilor școlare pe obiecte de studiu și meserii, cultu-
ral-artistice și sportive de la nivelul județului, în condițiile legii și în conformitate cu regulamentele,
normele și metodologiile elaborate în acest sens de Ministerul Educației și Cercetării Științifice; f)
controlează activitatea personalului didactic privind utilizarea resurselor materiale din unitățile de
învățământ: laboratoare, cabinete, ateliere, biblioteci, săli de demonstrație, ferme școlare etc.; g)
elaborează îndrumări și recomandări metodice pe care le difuzează, cu aprobarea conducerii inspec-
toratului școlar, în unitățile de învățământ; h) îndrumă și controlează activitatea cadrelor didactice
din domeniul de specialitate și desfășoară activități de inspecție școlară, întocmind documente
specifice; i) elaborează portofoliul profesional care conține documentele aferente activității desfă-
șurate; j) întocmesc, actualizează și gestionează procedurile activităților specifice postului ocupat”.
[2] Potrivit art. 3 alin. (3) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 3993/2020 privind aprobarea
Metodologiei de organizare și desfășurare a concursului pentru ocuparea funcției de inspector școlar

din inspectoratele școlare, M. Of. nr. 360 din 06.05.2020 – „[p]entru funcția de inspector școlar
pentru o disciplină/discipline de învățământ, în plus față de condițiile prevăzute la alin. (1), candidatul
trebuie să aibă obținută/obținute prin studii specializarea/specializările care să îi permită predarea
disciplinei respective în învățământul preuniversitar”.
[3] Ordinul nr. 5547/2011 privind aprobarea Regulamentului de inspecție a unităților de învăță-
mânt preuniversitar, M. Of. nr. 746 din 24.10.2011.

considerabil coerența și eficacitatea mecanismelor de supraveghere a calității educației

desfășurate în limba maternă a minorităților[1].
Conducerea inspectoratelor școlare se realizează de către consiliul de administrație
având un număr impar de membri, 9-13, din care fac parte de drept inspectorul școlar
general, în calitate de președinte, inspectorii școlari generali adjuncți, directorul Casei
Corpului Didactic, contabilul-șef, consilierul juridic și inspectorii școlari desemnați prin vot
de către membrii adunării generale a salariaților din cadrul inspectoratului școlar. Atri-
buțiile consiliul de administrație al inspectoratelor școlare sunt prevăzute la art. 11 lit. a)-z)
din Anexa nr. 1 la Regulamentul aprobat prin Ordinul MEN nr. 5530/2011.
Un alt aspect relevant vizează Institutul de Științe ale Educației (ISE). Astfel, potrivit
art. 45 alin. (16) din Legea nr. 1/2011, în cadrul ISE din subordinea MEN va funcționa și o
secție de cercetare și inovare pentru învățământul cu predare în limbile minorităților
naționale. În pofida acestei dispoziții, H.G. nr. 1412/2009[2] și Anexa nr. 2 la Ordinul MEN
nr. 3788/2013[3] nu cuprinde nicio mențiune cu privire la această secție de cercetare și
inovare pentru învățământul cu predare în limbile minorităților, care, după cunoștințele
noastre și ale altor autori în domeniu[4], nu s-a înființat nici până în prezent. Reamintim că
recent, prin H.G. nr. 227/2020, ISE și CNEE au fost comasate, iar Centrul Național de Politici
și Evaluare în Educație (CNPEE) a preluat activitățile, structurile și personalul acestora.
Articolul 10 al H.G. nr. 227/2020 prevede, sub forma unei norme facultative, că în cadrul
CNPEE se pot înființa compartimente pentru învățământul în limbile minorităților
naționale, cu condiția încadrării în numărul maxim de posturi aprobat. Având în vedere că
dispozițiile art. 45 alin. (16) din Legea nr. 1/2011 dispun de o forță juridică superioară față
de prevederile art. 10 din H.G. nr. 227/2020, este evident că implementarea acestora și, în
consecință, fondarea unei secții de cercetare și inovare pentru învățământul cu predare în
limbile minorităților în cadrul CNPEE este în continuare obligatorie. Prin prisma atribuțiilor
deosebit de importante pe care le exercită CNPEE în domeniul politicilor educaționale și al
cercetării științifice, curriculumului național, evaluării manualelor școlare și auxiliarelor
didactice, evaluărilor și examinărilor în învățământul preuniversitar (art. 3-7 din H.G.
nr. 227/2020), conchidem că înființarea în cadrul acestuia a secției prevăzute de alin. (16)
al art. 45 ar putea contribui în mod considerabil la îmbunătățirea învățământului cu
predare în limba maternă a minorităților naționale.
Articolul 99 alin. (1) și (10) din Legea nr. 1/2011 a creat la nivel normativ cadrul
instituțional fără de care exercitarea drepturilor prevăzute la art. 45 alin. (11) al Legii
nr. 1/2011 este imposibilă, iar îndeplinirea obligațiilor cuprinse în același articol proble-
[1] La concluzii similare s-a ajuns și în cadrul studiului: A.Z. PAPP, The Hungarian language in
education in Romania, Mercator European Research Centre on Multilingualism and Language

Learning, 2019, p. 16-17. https://www.mercator-research.eu/fileadmin/mercator/documents/regio
nal_dossiers/hungarian_in_romania.pdf.
[2] Hotărârea nr. 1412/2009 privind organizarea și funcționarea Institutului de Științe ale
Educației, M. Of nr. 830 din 03.12.2009; în prezent abrogat prin art. 22 al H.G. nr. 277/2020.
[3] Anexa nr. 2 la Ordinul MEN nr. 3788/2013, accesat prin intermediul paginii de internet a ISE,
întrucât nu a figurat în baza de date a programul informatic de consultare legislativă utilizat de autori;
http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2013/12/ISE-regulament-2013.pdf, accesat la 15.05.2020;
în prezent abrogat (implicit).
[4] A. BOGDÁN, The Legal Framework of Minority Education in Romania, p. 27 - manuscript.
matică. Potrivit alin. (11) al art. 45 din Legea nr. 1/2011, cadrele didactice care predau la
formațiuni de studiu cu predare integrală în limba minorităților, cu excepția profesorilor
de Limba și literatura română, trebuie să facă dovada competenței profesionale în limba
minorității respective și au dreptul la pregătire și perfecționare în limba de predare, în țară
sau în străinătate. Doar în cadrul unei paranteze menționăm că, în conformitate cu art. 263
alin. (6), profesorii pentru învățământul primar de la clasele cu predare în limbile mino-
rităților naționale sunt remunerați, prin plata cu ora, pentru orele care depășesc numărul
de ore prevăzut în planurile de învățământ de la clasele cu predare în limba română.
Articolul 99 alin. (1) și (10) din Legea nr. 1/2011 impune înființarea centrelor atestate
de formare continuă în limbile minorităților naționale, ca unități conexe ale MEN, cu
personalitate juridică. În pofida acestei obligații de a face, existente încă din anul 2011 în
sarcina Guvernului, Centrul pentru Formarea Continuă în Limba Maghiară a fost înființat
doar la sfârșitul anului 2018 prin H.G. nr. 922/2018[1]. Legat de acest aspect, Comitetul de
Experți al Cartei, în cadrul celui de-al II-lea Raport privind aplicarea Cartei în România din
2018, a constat că în ceea ce privește învățământul cu predare în limba maghiară și
germană există o lipsă de cadre didactice ce afectează în mod semnificativ sistemul de
educație, în particular continuitatea dintre nivelurile de învățământ în anumite unități
teritoriale. Totodată, a observat că sunt reduse posibilitățile de acces la învățământul
vocațional, tehnologic și profesional în limbile minorităților și, pentru a pune pe deplin în
aplicare art. 8 al Cartei referitor la limba maghiară, a recomandat, inter alia, asigurarea
formării de bază și continuă a unui număr suficient de cadre didactice în învățământul cu
predare în limba maghiară, incluzând și profesori care predau în această limbă disciplinele
în cadrul educației vocaționale, tehnologice și profesionale. Comitetul de Experți al Cartei
a concluzionat că asumările statului român privind limba maghiară, în ceea ce privește
accesul la învățământ vocațional, tehnologic și profesional în limba maghiară și formarea
de bază și continuă a cadrelor didactice din învățământul cu predare în limba maghiară,
este doar parțial îndeplinită[2]. În mod interesant, Comitetului Consultativ al Con-
venției-cadru a ajuns la concluzia diametral opusă celei reținute de Comitetul de Experți al
Cartei, enunțând, ce-i drept, nu în mod categoric, în cadrul celei de-a IV a Opinii privind
România, că numărul cadrelor didactice care predau în limbile minorităților naționale pare
să corespundă în mod adecvat necesităților sistemului de învățământ[3].
La finele acestei secțiuni, strâns legat de aspecte ce țin de asigurarea calității învăță-
mântului în limbile minorităților naționale mai amintim de Direcția Generală Minorități și
[1] Hotărârea nr. 922/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea Centrului pentru
Formarea Continuă în Limba Maghiară, M. Of. nr. 991 din 22.11.2018.

[2] Committee of Experts of the European Charter for Regional or Minority Languages, Second
report of the Committee of Experts in respect of Romania (Council of Europe: Strasbourg, 2018):
parag. 8 (p. 8), parag. 79 – 2.8.2. – a) (p. 52), 2.8 Hungarian – 2.8.1 – Art. 8.1.di and 8.1.h (p. 47-48);
CM(2018)4, https://rm.coe.int/09000016807766d3, accesat la 15.05.2020.
[3] The supply of teachers teaching minority languages seems to adequately correspond to the
needs, with 7 459 teachers teaching Hungarian and 632 teachers teaching German in primary schools
and colleges in the school year 2013-14 – Advisory Committee on the Framework Convention for the
Protection of National Minorities, Fourth Opinion on Romania (Council of Europe: Strasbourg, 2018):
parag. 122, ACFC/OP/IV(2017)005; https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-
on-22-june-2017/168078af76, accesat la 15.05.2020.
Relația cu Parlamentul, Departamentul pentru Relații Interetnice (DRI), Consiliul Minori-

tăților Naționale (CMN) și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD).
Potrivit art. 8 alin. (1) și (2) din H.G. nr. 24/2020 privind organizarea și funcționarea
MEN și Anexei nr. 1 lit. F (F1 și F2) la această hotărâre, Direcția Generală Minorități și
Relația cu Parlamentul, ca structură organizatorică a MEN, este compusă din Direcția
Minorități și Direcția Relația cu Parlamentul și Partenerii Sociali. În conformitate cu art. 26
alin. (2) și (3) din Regulamentului de organizare și funcționare a MEN[1], funcțiile și
atribuțiile Direcției Minorități includ: elaborarea și monitorizarea aplicării actelor norma-
tive în domeniul învățământului destinat minorităților naționale, evaluarea măsurii în care
este îndeplinit obiectivul general și propunerea unor acțiuni corective; asigurarea aplicării
adecvate curriculumului național și specific pentru toate școlile cu predare în limbile
minorităților naționale sau în care se studiază limba maternă și istoria și tradițiile mino-
rității naționale respective, precum și adecvarea acestuia la cerințele examenelor națio-
nale; inițierea și dezvoltarea de acțiuni, proiecte/programe, competiții școlare ce își
propun să îmbunătățească educația elevilor care învață în limba unei minorități naționale
sau care studiază limba maternă și istoria și tradițiile minorității naționale respective,
inclusiv prin cooperare internațională; gestionarea eficientă și eficace a activității de
soluționare a petițiilor și memoriilor.
DRI, în lumina art. 1 și art. 2 din H.G. nr. 111/2005[2], ca structură fără personalitate
juridică, în subordinea prim-ministrului și în coordonarea ministrului delegat pentru
coordonarea Secretariatului General al Guvernului, îndeplinește, inclusiv în domeniul
educației, printre altele, următoarele atribuții: elaborează și supune Guvernului spre
aprobare strategii și politici pentru păstrarea, afirmarea și dezvoltarea identității etnice a
persoanelor aparținând minorităților naționale; elaborează proiecte de legi și alte acte
normative din domeniul său de activitate; avizează proiecte de legi și alte acte normative,
care au incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților
naționale; monitorizează aplicarea actelor normative interne și internaționale referitoare
la protecția minorităților naționale; participă la elaborarea Raportului cu privire la
aplicarea de către România a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale a
Consiliului Europei, precum și la elaborarea capitolelor referitoare la minoritățile naționale
din rapoartele României către alte instituții și organisme internaționale.
În conformitate cu prevederile art. 1-3 din H.G. nr. 589/2001[3], CMN este un organ
consultativ al Guvernului, fără personalitate juridică, format din câte 3 reprezentanți ai
organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, reprezentate în Parlamentul
României, care, inter alia, face propuneri de îmbunătățire a cadrului legislativ din domeniul
minorităților naționale, inclusiv în domeniul educației, analizează și propune Guvernului,
[1] Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Educației și Cercetării din 2020,
accesat prin intermediului paginii de internet a MEN: https://edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%

99iere/Minister/2020/Reorganizare%20MEC/ROF%20MEC%202020.pdf; accesat la 16.05.2020.
[2] Hotărârea nr. 111/2005 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru Relații
Interetnice, M. Of. nr. 184 din 03.03.2005.

[3] Hotărârea nr. 589/2001 privind înființarea Consiliului Minorităților Naționale, M. Of. nr. 365
din 06.07.2001.
prin Ministerul Informațiilor Publice, măsurile necesare desfășurării în condiții optime a

învățământului în limbile minorităților naționale.
În fine, Colegiul Director al CNCD, potrivit dispozițiilor relevante din O.G.
nr. 137/2000[1], este îndrituit să constate și să sancționeze, din oficiu sau la sesizarea
unor persoane fizice sau juridice, discriminările directe și indirecte, inclusiv în domeniul
educației.
4.3.3. Învățământul superior
4.3.3.1. Organizarea învățământul superior pentru minoritățile naționale
La nivelul învățământului superior, prevederile art. 32 alin. (3) din Constituția

României, id est dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța limba
lor maternă și dreptul de a putea fi instruite în această limbă, se concretizează în principal
în cadrul art. 135 din Legea nr. 1/2011. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 135
alin. (4) din Legea nr. 1/2011, în învățământul universitar pentru minoritățile naționale, se
asigură pregătirea în ciclul I de studii universitare – licență, în ciclul II de studii universitare
– master și în ciclul III de studii universitare – doctorat, precum și în învățământul
postuniversitar, în limba maternă. Observăm că textul de lege în cauză, spre deosebire de
cele referitoare la dreptul la educație în limba maternă, nu conține sintagma „în condițiile
legii”, și, prin urmare, în opinia noastră, acest drept nu poate fi supus niciunei condiționări
sau restricții. Totuși, remarcăm că art. 135 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 nu definește în
mod exact înțelesul sintagmei „se asigură pregătirea în limba maternă” și, prin urmare,
rămâne neclar dacă aceasta cuprinde cursurile, seminarele, lucrările practice, stagiile,
practicile de specialitate, examenele de finalizare a studiilor de licență, master și doctorat
și examenele de evaluare pe parcurs a studenților sau, dimpotrivă, doar unele dintre
acestea. Drept consecință, prin examinarea izolată a acestui text de lege nu se pot discerne
liniile de contur ale dreptului ce nu poate fi condiționat. În contextul celor expuse,
considerăm că, și în ipoteza în care sintagma examinată nu înglobează toate aspectele la
care ne-am referit în cadrul frazei anterioare, în vederea satisfacerii exigenței impuse de
art. 135 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, în învățământul superior pentru minorități, cel puțin
o parte semnificativă a activităților didactice și de pregătire trebuie să se desfășoară în
limba minorităților naționale, căci altfel aceste prevederi ar fi golite de conținut. Așa cum
se știe, legea trebuie interpretată mai degrabă ca să producă efecte decât să piară
(principiul interpretandus est actus potius uf uffectus praestet quam pereat).
În ceea ce privește examenele universitare, deopotrivă cele de evaluare pe parcurs și
cele de finalizare a studiilor, art. 135 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 trebuie corelat cu
art. 143, având titlul marginal „Examene de finalizare a studiilor”, prin raportare la art. 161
și art. 144, purtând titlul marginal, „Examenele de evaluare pe parcurs a studenților”,
ambele din același act normativ, care, deși, cu excepția doctoratului, nu cuprind precizări
cu privire la limba în care se desfășoară evaluările, prevăd că senatul universitar decide în
acest sens. Astfel, potrivit art. 143 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, examenele de finalizare a
[1]O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată în M. Of. nr. 166 din 07.03.2014.
studiilor universitare la toate nivelurile se organizează și se desfășoară numai de către

instituții de învățământ acreditate, pe baza unui regulament propriu aprobat de senatul
universitar și care respectă metodologia-cadru aprobată prin Ordin al MEN[1], iar în confor-
mitate cu art. 161, doctoratul se poate desfășura în limba română, în limba minorităților
naționale sau într-o limbă de circulație internațională, conform contractului de studii
doctorale încheiat între Instituția Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat,
conducătorul de doctorat și studentul-doctorand. În ceea ce privește examenele de eva-
luare pe parcurs a studenților, conform art. 144 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, instituțiile
de învățământ superior dispun de metodologii de examinare aprobate de senatul univer-
sitar, care au în vedere asigurarea calității și respectarea prevederilor Codului de etică și
deontologie universitară.
Observăm că, în afara dispozițiilor art. 135 alin. (4), care se referă în termeni generici
la asigurarea pregătirii în limba maternă în învățământul universitar, Legea nr. 1/2011 nu
conține nicio altă prevedere cu privire la limba de desfășurare a cursurilor, seminarelor,
lucrărilor practice, stagiilor, practicilor de specialitate. Mai observăm că exigența impusă
prin art. 123 alin. (1) teza II din Legea veche a învățământului nr. 84/1995, și anume că în
cadrul învățământului universitar de stat cu predare în limba minorităților este obligatorie
însușirea terminologiei de specialitate și în limba română, nu a fost inclusă în Legea
nr. 1/2011. Opinăm că necuprinderea acestui aspect în cadrul Legii nr. 1/2011 reprezintă
exprimarea voinței intenționate a legiuitorului, și nu poate fi interpretată ca o scăpare a
acestuia, întrucât unde s-a dorit menținerea obligativității însușirii terminologiei de
specialitate s-a și făcut acest lucru în mod explicit[2]. În pofida acestei modificări operate
prin Legea nr. 1/2011, considerăm că în vederea îndeplinirii pe deplin a misiunii învăță-
mântului superior prevăzut în cadrul art. 117 lit. a)[3] și a exigențelor impuse sub formă de
[1]
Ordinul nr. 6125/2016 privind aprobarea Metodologiei-cadru de organizare și desfășurare a
examenelor de licență/diplomă și disertație, M. Of. nr. 7 din 04.01.2017, nu conține nicio prevedere
referitoare la limba de desfășurare a examenelor de licență și disertație.
[2] De exemplu, în cadrul art. 46 alin. (8) din Legea nr. 1/2011 – „[î]n învățământul primar,
gimnazial și liceal cu predare în limbile minorităților naționale, disciplinele Istoria și Geografia

României se predau în aceste limbi, după programe școlare și manuale identice cu cele pentru clasele
cu predare în limba română, cu obligația transcrierii și a însușirii toponimiei și a numelor proprii
românești și în limba română” – sau alin. (11) al aceluiași articol – „[î]n învățământul liceal și
postliceal, în care predarea se face în limba maternă pentru disciplinele, respectiv modulele de
pregătire de specialitate, se realizează însușirea terminologiei de specialitate și în limba română”.
[3] Art. 117 din Legea nr. 1/2011 prevede: „Misiunea învățământului superior este de a genera și
de a transfera cunoaștere către societate prin: a) formare inițială și continuă la nivel universitar, în
scopul dezvoltării personale, al inserției profesionale a individului și a satisfacerii nevoii de
competență a mediului socioeconomic; b) cercetare științifică, dezvoltare, inovare și transfer
tehnologic, prin creație individuală și colectivă, în domeniul științelor, al științelor inginerești, al
artelor, al literelor, prin asigurarea performanțelor și dezvoltării fizice și sportive, precum și
valorificarea și diseminarea rezultatelor acestora”.
Potrivit art. 118 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, sistemul național de învățământ se bazează,
printre multe altele, pe principiul asigurării calității [lit. d)], principiul echității [lit. e)], principiul
centrării educației de student [lit. l)], iar în conformitate cu alin. (2) al acestui text de lege, „[î]n
învățământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială,
principii în cuprinsul art. 118 alin. (1) lit. d), e) și l) și alin. (2), din care se deduce că pregă-
tirea universitară a studenților instruiți în limba minorităților nu trebuie să îi plaseze într-o
situație defavorabilă de accesare a pieței muncii, universitățile ar trebui să se asigure, cel
puțin ca o chestiune de oportunitate, prin modalitățile la alegerea lor liberă, că studenții
însușesc terminologia de specialitate aferentă programului de studiu.
Acestea fiind precizate, în opinia noastră se conturează cel puțin două interpretări
posibile ale art. 135 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 în ceea ce privește limba de desfășurarea
a activităților didactice și de pregătire. Potrivit unei prime interpretări, având în vedere
principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici
noi nu putem distinge), și ținând seama de faptul că Legea nr. 1/2011 nu conferă în mod
explicit îndrituirea decizională în această problematică în sfera de competență a senatului
universitar, așa cum o face, de exemplu, în cazul examenelor, în învățământul superior
pentru minorităților naționale toate activitățile didactice (cursuri, seminare) și de pregătire
(lucrările practice, stagiile, practici de specialitate) trebuie să se desfășoare în limba
maternă a minorităților, acesta fiind, deci, înțelesul sintagmei „se asigură pregătirea în
limba maternă”. În lumina acestei prime interpretări, senatul universitar nu poate adopta
norme ce ar restricționa desfășurarea în totalitate în limba minorităților a tuturor
activităților didactice și de pregătire, căci art. 135 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 dispune de
forță juridică superioară față de hotărârile senatului universitar. În plus, desfășurarea în
totalitate în limba minorităților a tuturor activităților didactice și de pregătire nu poate fi
limitată nici prin prevederi ale altor legi, date fiind dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 1/2011 care impun întâietatea aplicării prevederilor Legii educației naționale în
domeniul învățământului față de orice alte norme sau acte normative.
Cealaltă interpretare pornește de la ideea autonomiei universitare, ca o dimensiune
constituțională a dreptului la învățătură consacrat prin art. 32 alin. (6) din Constituția țării
noastre[1], reluat ca principiu de bază al sistemului național de învățământ superior în
cuprinsul art. 118 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 1/2011 și explicitat în cadrul art. 123 din același
act normativ. Astfel, potrivit art. 123 alin. (2) și (4) din Legea nr. 1/2011, autonomia univer-
sitară conferă dreptul comunității universitare să își stabilească misiunea proprie, strategia
instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea
resurselor materiale și umane, cu respectarea strictă a legislației în vigoare, iar aspectele
fundamentale ale autonomiei universitare se exprimă în Carta universitară, aprobată de
senatul universitar, în concordanță strictă cu legislația în vigoare. Având în vedere că
aceste dispoziții plasează strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și
funcționarea proprie, inclusiv activitățile didactice și de pregătire, în sfera autonomiei
universitare, potrivit acestei interpretări, art. 135 alin. (4) din Legea nr. 1/2011 per se în
mod intenționat nu definește sfera de întindere a sintagmei „se asigură pregătirea în limba
maternă”; astfel, acesta trebuie corelat în mod necesar cu normele privind autonomia
universitară, prin urmare, conținutul concret al asigurării pregătirii în limba maternă se
stabilește de către comunitatea universitară. Marja de apreciere a comunității universitare
orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepția
măsurilor afirmative prevăzute de lege”.
[1] Art. 32 alin. (6) din Constituția României, republicată, prevede: „[a]utonomia universitară este
garantată”.
în acest sens este însă limitată de asigurarea efectivă și practică a pregătirii în limba
maternă a minorităților, îndeplinirea exigenței impuse de art. 135 alin. (4) din Legea
nr. 1/2011 urmând a se face de la caz la caz în funcție de întinderea concretă a acestui
drept.
Articolul 135 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 1/2011 circumscrie și explică sensul noțiunii
„învățământul superior pentru minoritățile naționale” în contextul sistemului educațional
românesc. Potrivit acestui text de lege, învățământul superior pentru minoritățile se
realizează a) în unități de învățământ superior în cadrul cărora funcționează facultăți/li-
nii/programe de studii cu predare în limba maternă; b) în instituții de învățământ superior
multiculturale și multilingve, caz în care se constituie secții/linii cu predare în limbile
minorităților naționale; în cadrul instituțiilor de învățământ superior pot fi organizate
grupe, secții sau linii cu predare în limbile minorităților naționale, în condițiile legii.
Alineatele (2) și (3) ale art. 135 din Legea nr. 1/2011 explică, într-o manieră sumară, sin-
tagmele „linia cu predare în limba minorităților” și „secția cu predare în limbile mino-
rităților naționale”. Astfel, în lumina alin. (2) al textului analizat, linia de studiu din cadrul
universităților multilingve și multiculturale se organizează în departamente. Potrivit
art. 133 din Legea nr. 1/2011, departamentul este unitatea academică funcțională care
asigură producerea, transmiterea și valorificarea cunoașterii în unul sau mai multe
domenii de specialitate, a cărui înființare, organizare, divizare, comasare și desființare se
realizează prin hotărârea senatului universitar, la propunerea consiliul facultății/facul-
tăților în care funcționează. Potrivit alin. (2) al art. 135 din Legea nr. 1/2011, cadrele uni-
versitare aparținând liniei de studiu din cadrul universităților multilingve și multiculturale
adoptă și elaborează un regulament de funcționare propriu, care stabilește procedurile de
alegere și alte aspecte specifice structurilor organizatorice ale liniei de studiu respective în
concordanță cu Carta universitară, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii
nr. 1/2011. În conformitate cu alin (3) al art. 135 din Legea nr. 1/2011, secția de studiu este
o formă de organizare a învățământului într-o limbă a minorităților naționale, care poate
fi instituționalizată, atât la nivelul universității, cât și în cadrul unei facultăți, prin depar-
tamentul secției, care are în componență programele de studii și structurile organizatorice
aferente. Textul de lege mai conține un aspect relevant, și anume că secțiile beneficiază
de autonomie universitară în organizarea activităților didactice.
Prin analizarea sistematică a Titlului III al Legii nr. 1/2011, cu titlul marginal „Învăță-
mântul superior”, și în special a dispozițiilor art. 135 alin. (1), ajungem la concluzia potrivit
căreia textul legal la care ne-am referit se aplică atât în cazul instituțiilor de învățământ
superior de stat având activități de predare în limba minorităților naționale, cât și și în cazul
unităților de învățământ superior particulare sau confesionale cu predare în aceste
limbi. Spre deosebire de Legea veche a învățământului nr. 84/1995, care a reglementat în
mod separat, în cadrul a două alineate distincte, respectiv art. 123 alin. (1) și (2), învăță-
mântul superior de stat pentru minoritățile naționale și cel particular, stipulând în cadrul
alin. (1) că „[î]n cadrul instituțiilor de învățământ universitar de stat se pot organiza, în
condițiile legii, la cerere, grupe, secții, colegii și facultăți cu predare în limbile minorităților
naționale, iar la cerere și prin lege se pot înființa instituții de învățământ superior
multiculturale”, și în cuprinsul alin. (2) că „[s]e recunoaște dreptul persoanelor aparținând
minorităților naționale de a înființa și de a administra propriile instituții de învățământ
superior particulare, conform legii”, prin Legea nr. 1/2011, legiuitorul a înțeles să regle-
menteze învățământul superior pentru minoritățile naționale într-o abordare tripartită,

nefăcând însă distincție, sub aspectul formelor pe care poate să le îmbrace acest tip de
educație, între unitățile de stat și particulare. Neincluderea în cuprinsul art. 135 alin. (1)
din Legea nr. 1/2011 a unor dispoziții similare alin. (2) al art. 123 din Legea nr. 84/1995,
adică a unor prevederi care să reprezinte redarea fidelă a obligației asumate de statul
român prin art. 13 alin. (1) din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale[1],
deși poate fi interpretat ca având o încărcătură simbolică negativă, în opinia noastră, având
în vedere, în special, art. 227 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2011 și art. 11 și art. 22 din
Constituția țării noastre prin raportare la art. 1 din Convenția-cadru, comportă o valență
juridico-practică nesemnificativă. Astfel, în conformitate cu art. 122 alin. (3) și (4) din Legea
nr. 1/2011, persoanele fizice sau grupul de persoane fizice, inclusiv cele aparținând
minorităților naționale, precum și persoanele juridice de drept privat, precum fundațiile și
asociațiile, inclusiv cele care au ca scop și misiune furnizarea de educație în învățământul
superior pentru minorităților naționale, au dreptul să inițieze înființarea unor instituții de
învățământ superior de stat, iar în urma acreditării aceștia își păstrează calitatea de
fondatori. În conformitate cu prevederile art. 228 din Legea nr. 1/2011 prin raportare la
art. 122 alin. (2) din același act normativ, instituțiile de învățământ particular, asemenea
celor de stat, trebuie să parcurgă toate procedurile de autorizare provizorie și de acre-
ditare stabilite de Legea nr. 1/2011 și O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității edu-
cației[2] – ce se realizează, potrivit art. 193 alin. (2) de către Agenția Română de Asigurare
a Calității în Învățământul Superior (ARACIS)[3] sau de către o altă agenție înscrisă în The
European Quality Assurance Register for Higher Education (EQAR) –, fiind acreditată și
înființată prin lege, inițiată de către Guvern la propunerea MEN. Potrivit art. 227 alin. (2)
din Legea nr. 1/2011, instituțiile de învățământ superior particulare au autonomie
[1] Reamintim că art. 13 alin. (1) al Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale,
ratificată prin Legea nr. 33/1995, prevede: „[î]n cadrul sistemului lor educațional, părțile vor
recunoaște dreptul persoanelor aparținând unei minorități naționale de a înființa și a administra
propriile instituții private de educație și formare”, iar 123 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 are următorul
conținut: „[s]e recunoaște dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a înființa și de a
administra propriile instituții de învățământ superior particulare, conform legii”. Astfel, se observă că
în cuprinsul Legii nr. 84/1995 legiuitorul a reprodus textualmente prevederile art. 13 alin. (1) din
Cartă.
[2] În conformitate cu art. 29 alin. (1) și (4), cu titlul marginal „Acreditarea organizațiilor furnizoare
de educație și a programelor de studiu”, orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în
furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii, iar „[a]cre-
ditarea presupune parcurgerea a două etape succesive: a) autorizarea de funcționare provizorie, care
acordă dreptul de a desfășura procesul de învățământ și de a organiza, după caz, admiterea la studii;
b) acreditarea, care acordă, alături de drepturile prevăzute la lit. a), și dreptul de a emite diplome,
certificate și alte acte de studii recunoscute de Ministerul Educației și Cercetării și de a organiza, după
caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat”, cu derogările precizate în cuprinsul alin. (41),
(42), (43) ale aceluiași text de lege.
[3] Menționăm că în afară de evaluarea externă a calității educației realizată ARACIS, în cadrul
fiecărei instituții de învățământ superior, în vederea asigurării interne a calității educației, în mod
obligatoriu funcționează o Comisie pentru evaluarea și asigurarea calității, din care, potrivit art. 11
alin. (7) din O.U.G. nr. 75/2005, poate face parte și un reprezentant al minorităților din rândul
cadrelor didactice sau al studenților.
universitară, conform prevederilor legii educației naționale, și autonomie economico-fi-

nanciară, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituția României.
În conformitate cu art. 227 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, structurile universităților
particulare, atribuțiile, durata mandatelor, precum și alte considerente legate de statutul
acestora sunt stabilite de Carta universitară, avizată de fondatori și aprobată de senatul
universitar, deciziile în acest sens aparținând universității. Dispozițiile la care ne-am referit
asigură, deci, dreptul persoanelor fizice și juridice de drept privat, inclusiv celor aparținând
minorităților naționale sau având ca scop furnizarea de educație în limba minorităților la
nivelul învățământului superior, de a înființa și administra propriile instituții private de
educație în cadrul sistemului național de învățământ superior. Astfel, opinăm că sub egida
Legii nr. 1/2011 nu există niciun impediment de ordine normativă care să prevină înfiin-
țarea și administrarea unor instituții de învățământ superior private[1] pentru minoritățile
naționale cu predare în limba maternă a acestora. În plus, în conformitate cu art. 11
alin. (1) din Constituția României, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu
bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele internaționale și, prin urmare, inclusiv
dispozițiile art. 13 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, care,
potrivit alin. (2) al aceluiași text constituțional fac parte din dreptul intern. Totodată, așa
cum am precizat în cadrul titlului 4.2.1., Convenția-cadru are natura juridică a unui tratat
internațional și, prin urmare, incidente sunt și prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție,
conform cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne
conțin dispoziții mai favorabile. În momentul de față, în România există două instituții de
învățământ superior private pentru persoanele aparținând minorității naționale maghiare
în cadrul cărora majoritatea covârșitoare a programelor de studii se desfășoară în limba
maghiară: (1) Universitatea Sapientia din municipiul Cluj-Napoca, înființată prin Legea
nr. 58/2012[2], cu facultățile și specializările prevăzute la art. 2 și art. 3 ale Legii[3], cu
[1] Persoane juridice de drept privat și de utilitate publică în sensul art. 114 alin. (5) teza II al Legii
nr. 1/2011.
[2] Legea nr. 58/2012 privind înființarea Universității „Sapientia” din municipiul Cluj-Napoca,
județul Cluj, M. Of. nr. 222 din 03.04.2012.

[3] Art. 2 din Legea nr. 58/2012 prevede: „Universitatea Sapientia din municipiul Cluj-Napoca,
județul Cluj, se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: Facultatea de Științe și

Arte, cu specializarea Cinematografie, fotografie, media, Facultatea de Științe Economice și Umaniste
din Miercurea-Ciuc, cu specializările Contabilitate și informatică de gestiune, Economie agroali-
mentară, Economie generală, Limba și literatura română – Limba și literatura engleză, Facultatea de
Științe din Miercurea-Ciuc, cu specializările Sociologie, Comunicare și relații publice, Ingineria
produselor alimentare, Ingineria și protecția mediului în industrie, și Facultatea de Științe Tehnice și
Umaniste din Târgu Mureș, cu specializările Informatică, Comunicare și relații publice, Automatică și
informatică aplicată, Mecatronică și Calculatoare, toate cu predarea în limba maghiară, cu excepția
programului de studiu Limba și literatura română - Limba și literatura engleză, și, după caz, limba
română, limba engleză și alte limbi”.
Art. 3 din Legea nr. 58/2012 prevede: „După intrarea în vigoare a prezentei legi, în structura
Universității Sapientia din municipiul Cluj-Napoca, județul Cluj, intră și facultățile și specializările,
altele decât cele menționate la art. 2, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu prin
hotărâre a Guvernului, conform legii”.
excepția programelor de studii Limba și literatura română și Limba și literatura engleză,

toate cu predare în limba maghiară; (2) Universitatea Creștină Partium din municipiul
Oradea, înființată prin Legea nr. 196/2008, cu facultățile și specializările prevăzute la art. 2
și art. 3 ale Legii[1].
În conformitate cu art. 222 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, învățământul universitar de
stat este gratuit pentru cifra de școlarizare aprobată anual de Guvern, și cu taxă, în
condițiile legii. Potrivit art. 222 alin. (3) și art. 223 alin. (1), ambele din Legea nr. 1/2011,
finanțarea instituțiilor de învățământ superior de stat se asigură din fonduri publice,
alocate de la bugetul de stat, în funcție de cerințele prevăzute în cadrul 222 alin. (3)
lit. a)-d). Titlul III al Legii educației naționale cuprinde o dispoziției similară prevederilor
art. 45 alin. (17) al Titlului II, stipulând, în cadrul art. 135 alin. (5), că în învățământul
superior finanțarea de bază se calculează după un coeficient mărit pentru studenții care
urmează cursurile în limba unei minorități naționale. Din interpretarea sistematică a
dispozițiilor relevante ale Titlului III al Legii nr. 1/2011, rezultă că art. 135 alin. (5) se aplică
doar în cazul universităților de stat în cadrul cărora funcționează facultăți/secții/linii/pro-
grame de studii cu predare în limba maternă a minorităților naționale, nu și în cazul
universităților particulare pentru persoanele aparținând minorității naționale, inter alia,
pentru că art. 222 alin. (7) din Legea nr. 1/2011 prevede cât se poate de clar că statul poate
sprijini învățământul superior particular acreditat, însă nu are această obligație.
Prin prisma învățământul superior pentru minoritățile naționale în cadrul instituțiilor
de învățământ superior multiculturale și multilingve, formă reglementată în cadrul art. 135
alin. (1) lit. b) și alin. (2) și (3) din Legea nr. 1/2011, relevante sunt și dispozițiile art. 363,
potrivit cărora, la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, instituțiile de învățământ
superior de stat având activități de predare în limba minorităților naționale care au statut
de universități multiculturale și multilingve sunt: 1. Universitatea Babeș-Bolyai din
Cluj-Napoca – în limbile română, maghiară și germană; 2. Universitatea de Medicină și
Farmacie din Târgu Mureș – în limbile română și maghiară; 3. Universitatea de Artă
Teatrală din Târgu Mureș – în limbile română și maghiară. Din frazarea acestui text de lege
se deduce că nu se exclude înființarea în viitor a altor instituții de învățământ superior
multilingve și multiculturale sau dobândirea acestui stat de către universități deja existen-
te, legea doar nominalizează unitățile care dispun de acest statut special la momentul
intrării ei în vigoare. Totuși, trebuie să subliniem că nu am reușit să identificăm nici în
Precizăm că acreditarea programului de studii universitare de licență drept cu predare în limba

maghiară în cadrul facultății de Științe și Arte a Universității Sapientia a primit avizul favorabil al prin
Raportul din 27.05.2019 al Consiliul ARACIS; documentul poate fi consultat prin accesarea
următorului link: https://backend.deqar.eu/reports/ARACIS/20191016_1119_27.05.2019_Acredita
re_licenta_-Universitatea__Sapientia__din_Cluj-Napoca_-Drept__in_limba_maghiara_.docx_01.pd
f, accesat la 20.05.2020.
[1] Art. 2 din Legea nr. 196/2008 prevede: „Universitatea Creștină Partium din municipiul Oradea
se înființează cu următoarea facultate și specializări acreditate: Facultatea de Științe Socio-Umane,

cu specializările Asistență socială, Limba și literatura germană și Teologie reformată didactică, toate
cu predarea în limba maghiară”.
Art. 3 din Legea nr. 196/2008 prevede: „În structura Universității Creștine Partium din municipiul
Oradea intră și facultățile și specializările, altele decât cele prevăzute la art. 2, acreditate sau
autorizate să funcționeze provizoriu prin hotărâre a Guvernului, în condițiile prevăzute de lege”.
cadrul Legii nr. 1/2011 și nici în cuprinsul altor acte normative prevederi din care să rezulte
în mod explicit condițiile ce trebuie întrunite sau procedura de urmat în vederea atribuirii
acestui statut special. Articolul 211 alin. (2) și art. 207 alin. (5) lit. d), ambele din Legea
nr. 1/2011, respectiv art. 15 alin. (2) și art. 11 alin. (2), ambele din Metodologia aprobată
prin Ordinul nr. 3751/2015[1], impun anumite exigențe suplimentare obligatorii în cazul
universităților multilingve și multiculturale în ceea ce privește reprezentarea minorităților
naționale în funcțiile de conducere ale universităților și facultăților. Astfel, potrivit art. 211
alin. (2) din Legea nr. 1/2011, reprodus prin art. 15 alin. (2) din Metodologia aprobată prin
Ordinul nr. 3751/2015, în universitățile multilingve și multiculturale cel puțin unul dintre
prorectori este numit de către rector[2] la propunerea cadrelor didactice aparținând
minorităților naționale din departamentul secției sau liniei de predare într-o limbă a
minorităților naționale, cu excepția cazului în care însuși rectorul provine de la secția sau
linia de studiu cu predare în limba minorităților respective. În mod similar, în conformitate
cu art. 207 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 1/2011, redat prin art. 11 alin. (2) din Metodologia
aprobată prin Ordinul nr. 3751/2015, în universitățile multilingve și multiculturale, cel
puțin unul dintre prodecani[3] se numește la propunerea cadrelor didactice aparținând
minorității naționale din departamentul secției sau liniei de predare într-o limbă a
minorităților naționale, potrivit regulamentului liniei de studiu conform art. 135 alin. (2),
cu excepția cazului în care decanul provine de la secția sau linia de studiu cu predare în
limba minorității naționale respective. În ambele cazuri, cadrele didactice aparținând
secției sau liniei de predare trebuie să propună cel puțin 3 candidați.
Lecturând prevederile art. 135 din Legea nr. 1/2011, se conchide că în cazul univer-
sităților multilingve și multiculturale constituirea de secții sau linii de studiu cu predare în
limba minorităților naționale, cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 135 alin. (2) sau
alin. (3), după caz, se prezintă sub forma unei obligații pozitive de a face, de la care nu se
poate deroga invocând autonomia universitară, căci așa cum rezultă în mod clar din
dispozițiile art. 123 alin. (2) și (3), dar și din Deciziile relevante ale Curții Constituționale[4],
limita superioară a autonomiei universitare o constituie prevederile imperative ale
legislației în vigoare, instituțiile de învățământ având posibilitatea de a-și stabili propriile
regulamente administrativ-organizatorice și financiare, însă doar în limitele conferite de
lege. Această concluzie este întărită și de prevederile art. 121 al Legii nr. 1/2011 care
[1] Ordinul nr.3751/2015 de aprobare a Metodologiei-cadru referitoare la procesul de stabilire și

de alegere a structurilor și funcțiilor de conducere la nivelul instituțiilor din sistemul național de
învățământ superior, M. Of. nr. 336 din 18.05.2015
[2] Rectorul universităților de stat și particulare se desemnează prin una dintre cele două moda-
lități prevăzute la art. 209 alin. (1) lit. a) și b), id est, concurs public sau alegere prin vot universal,
direct și secret, și este confirmat, în conformitate cu art. 211 alin. (1), prin ordin al MEN. Potrivit
art. 211 alin. (2), prorectorii sunt numiți către rector pe baza consultării senatului universitar.
[3] Potrivit art. 207 alin. (5) lit. b) și c) din Legea nr. 1/2011, decanii sunt selectați prin concurs
public și numiți în funcție de către rectorul universității, iar prodecanii sunt desemnați de către
decanul facultății.
[4] De exemplu: Decizia CCR nr. 72/1995, M. Of. nr. 167 din 31.07.1995; Decizia CCR nr. 731/2009,
M. Of. nr. 395 din 11.06.2009; Decizia CCR nr. 2/2011, M. Of. nr. 136 din 23.02.2011; Decizia CCR
nr. 1340/2011, M. Of. nr. 895 din 16.12.2011; Decizia CCR nr. 80/2014, M. Of. nr. 246 din
07.04.2014; Decizia CCR nr. 86/2019, M. Of. nr. 392 din 20.05.2019;
reglementează atribuțiile de control al MEN în sfera învățământului superior, și în sensul

cărora MEN este abilitat să urmărească, să controleze aplicarea și respectarea reglemen-
tărilor legale în domeniul învățământului superior și să aplice, dacă este cazul, sancțiuni. În
plus, acest text de lege stipulează expressis verbis că MEN controlează modul în care
universitățile își exercită autonomia universitară, își asumă misiunea generală și pe cea
proprie și își exercită răspunderea publică.
În lipsa unei prevederi exprese în cuprinsul Legii nr. 1/2011, considerăm că instituțiile
de învățământ superior multilingve și multiculturale au libertatea să aleagă între cele două
variante, id est între linia și secția de studiu cu predare în limba minorităților, iar odată ce
și-au exprimat opțiunea în acest sens, au obligația să creeze cadrul instituțional și
organizatoric descris în cuprinsul art. 135 alin. (2) sau (3), după caz, fără de care aceste
forme ar rămâne fără conținut funcțional și operațional.
Reținem că Legea nr. 1/2011 prevede anumite caracteristici ale instituțiilor de
învățământ superior multilingve și multiculturale, însă nu conține o definiție detaliată și
cât de cât precisă a acestora.
Prevederile art. 211 alin. (2) și ale art. 207 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 1/2011 sunt
incidente, așa cum am precizat, doar în cazul universităților multilingve și multiculturale,
însă în cuprinsul Metodologiei-cadru aprobate prin Ordinul nr. 3751/2015[1] se regăsesc și
dispoziții cu aplicabilitate generală referitoare la reprezentativitate, relevante și din
punctul de vedere al învățământului superior pentru minoritățile naționale. Astfel, în
conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. e) al Metodologiei-cadru aprobate prin Ordinul
nr. 3751/2015, unul dintre principiile care stau la baza procesului de stabilire și de alegere
a structurilor și funcțiilor de conducere îl constituie principiul reprezentativității pe
facultăți, departamente, secții/linii de predare, programe de studii, conform Cartei univer-
sitare. Totodată, potrivit art. 3 alin. (1) al Metodologiei-cadru, în procesul de stabilire și de
alegere a structurilor și funcțiilor de conducere la nivelul universității, al facultăților și al
departamentelor trebuie să se respecte principiul reprezentativității pe facultăți, depar-
tamente, secții/linii de predare, programe de studii, după caz, principiu stabilit prin Carta
universitară, iar conform alin. (2) al aceluiași text de lege, în vederea asigurării respectării
principiului reprezentativității, instituțiile din sistemul național de învățământ superior
organizează alegerile pe circumscripții stabilite conform metodologiilor interne de alegeri.
Astfel, chiar dacă Metodologia-cadru lasă o marjă largă de apreciere universităților în ceea
ce privește asigurarea adecvată a reprezentativității, concretizarea acestui principiu
stabilindu-se prin Carta universitară, totuși, în lumina prevederilor art. 2 și art. 3 ale
Metodologiei-cadru prin raportare la art. 315 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, în instituțiile
de învățământ superior în cadrul cărora funcționează facultăți, departamente, secții/linii,
sau programe de studiu cu predare în limba minorităților naționale, aceste forme organi-
zatorice trebuie să beneficieze de o reprezentare echitabilă, dacă nu chiar proporțională,
în procesul de stabilire și de alegere a structurilor și funcțiilor de conducere ale univer-
sităților respective.
[1] Ordinul nr. 3751/2015 de aprobare a Metodologiei-cadru referitoare la procesul de stabilire și
de alegere a structurilor și funcțiilor de conducere la nivelul instituțiilor din sistemul național de

învățământ superior, M. Of. nr. 336 din 18.05.2015.
4.3.3.2. Comentarii suplimentare privind învățământul superior pentru minoritățile

naționale
Analiza sistematică a prevederilor Legii nr. 1/2011 referitoare la învățământul superior

pentru minoritățile naționale, ne permite să formulăm anumite comentarii suplimentare
față de cele expuse până acum.
I. Absența unei corelații

Astfel, sub un prim aspect, se remarcă că, spre deosebire de învățământul preuniver-
sitar cu predare în limba maternă a minorităților naționale, în contextul învățământului
superior de stat pentru minorități nu există la nivel normativ o legătură, o conexiune între
necesitatea și/sau nevoia și/sau cererea înființării unor forme – facultăți, linii/secții,
programe de studiu – de învățământ superior de stat cu predare în limba minorităților,
exprimată de către persoanele aparținând minorităților naționale respective, și o obligație
corelativă a statului prin Guvern[1] de a acționa asupra acestei necesități/nevoi/cereri.
Neincluderea unei prevederi în cuprinsul Titlului III al Legii nr. 1/2011, potrivit căreia, cu
prilejul organizării și funcționării învățământului superior cu predare în limba maternă a
minorităților, statul trebuie să aibă în vedere, printre altele, și cererile persoanelor apar-
ținând minorităților naționale, poate să creeze o distorsiune serioasă în acest segment al
învățământul universitar, adică o situație în care facultățile, liniile/secțiile sau programele
de studii disponibile persoanelor aparținând minorităților nu reflectă și nu îndeplinesc
nevoile acestora.
II. Programele de studii accesibile în limba minorităților

Sub un al doilea aspect, observăm că Legea nr. 1/2011 sau alte acte normative
relevante în domeniu, nu cuprind nicio limitare în ceea ce privește programele de studii[2]
care pot fi desfășurate în limba maternă a minorităților naționale. Prin urmare, potrivit
Legii învățământului național în vigoare, orice program de studiu poate să fie predat și
studiat în limba minorităților naționale.
III. Despre posibilitatea legală a înființării unei universități de stat cu predare integrală
în limba minorităților
Sub un al treilea aspect, precizăm că nu achiesăm la opinia acelor autori[3] potrivit
cărora dispozițiile Legii nr. 1/2011 nu prevăd posibilitatea înființării unor instituții de
învățământ superior de stat în care predarea se desfășoară integral în limba minorităților
naționale. Exprimarea acestui dezacord se bazează în principal pe interpretarea frazării
art. 135 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011 și pe absența unei interdicții exprese în acest
[1] Potrivit art. 122 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, „[i]nițiativa înființării instituției de învățământ
superior de stat aparține Guvernului”.

[2] Potrivit art. 137 alin. (1) și (4), programul de studiu universitare reprezintă un grup de unități
curriculare de predare, învățare, cercetare, aplicații practice și evaluare, planificate astfel încât să
ducă la o calificare universitară certificată printr-o diplomă și printr-un supliment de diplomă.
[3] De exemplu: I. HORVÁTH, Románia: a kisebbségi nyelvi jogok és intézményes érvényesülésük, în
K. EPLÉNYI, Z. KÁNTOR (ED.), Térválasztás és határtalanítás. A magyar nyelvpolitika 21. századi kihívásai,
Lucius Kiadó, Budapest, 2012, p. 182.
sens. Reamintim că art. 135 alin. (1) lit. a) prevede: „[î]nvățământul superior pentru
minoritățile naționale se realizează: în instituții de învățământ superior în cadrul cărora
funcționează facultăți/linii/programe de studii cu predare în limba maternă”, iar potrivit
art. 10 alin. (1) din același act normativ – cuprins în cadrul dispozițiilor generale ale Legii
nr. 1/2011, incident, prin urmare, și în cazul învățământului superior – „[î]n România,
învățământul este serviciu de interes public și se desfășoară, în condițiile prezentei legi, în
limba română, precum și în limbile minorităților naționale și în limbi de circulație
internațională”. Modul de formulare a art. 135 alin. (1) lit. a), mai ales dacă îl raportăm la
art. 10 alin. (1), ambele din Legea nr. 1/2011, nu lasă loc unei interpretări, conform căreia
universitățile de stat trebuie să cuprindă în mod obligatoriu cel puțin o facultate, o linie, o
secție sau un program de studiu cu predare în limba română. Dacă acesta ar fi fost intenția,
legiuitorul ar fi frazat acest text de lege în alt mod, de exemplu, prin includerea des-folo-
sitei conjuncții copulative „și”: învățământul superior pentru minoritățile naționale se
realizează în instituții de învățământ superior în cadrul cărora funcționează și
facultăți/linii/programe de studii cu predare în limba maternă. Totodată, un criteriu
conform căruia instituțiile de învățământ superior de stat trebuie să conțină cel puțin o
facultate, o linie, o secție sau un program de studiu cu predare în limba română nu se
regăsește nici în cadrul altor acte normative în materie, cum ar fi Metodologia de evaluare
externă, standardele de referință și lista indicatorilor de performanță a ARACIS[1]. În plus,
este relevant a se preciza că în configurația actuală a Legii învățământului universitățile nu
au o anumită limbă de predare. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 137 și art. 138 alin. (3)
din Legea nr. 1/2011[2], dar și din alte prevederi ale Legii nr. 1/2011, limba de predare este
o însușirea/caracteristica exclusivă a programelor de studii, și nu a universităților,
facultăților sau liniilor/secțiilor[3], „limba” acestora rezultând doar din limba de predare a
programelor de studii pe care le cuprind. Sub aspectul examinat, facultățile[4] sau, după
caz, secțiile/liniile de predare își au rolul de a crea limbii de predare un cadru instituțional
sub aspect organizatoric, din care decurg anumite îndrituiri și obligații specifice, printre
care și asigurarea reprezentativității în organele de conducere ale universității și probabil
de aceea au fost nominalizate în mod expres, pe lângă programele de studii, în cadrul
art. 135 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 1/2011. Universitatea, în sine, nu are însă un asemenea
rol din perspectiva aspectului analizat și, prin urmare, includerea conceptului de
universitate cu predare în limba maternă a minorităților naționale din cuprinsul art. 135
[1] Metodologia de evaluare externă, standardele, standardele de referință și lista indicatorilor

de performanță a ARACIS, aprobat de Consiliul ARACIS din 29.06. 2017, accesat prin intermediului
paginii web a MEN la 20.05.2020, https://www.edu.ro/sites/default/files/Metodologie%20AR
ACIS.pdf.
[2] Art. 138 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 prevede: „[a]utorizarea provizorie și acreditarea
programelor de studii universitare se realizează distinct pentru fiecare formă de învățământ, fiecare
limbă de predare și pentru fiecare locație geografică în care se desfășoară”.
[3] Sub aspectul examinat, facultățile sau, după caz, secțiile/liniile de predare își au rolul de a crea
limbii de predare un cadru instituțional sub aspect organizatoric, din care decurg anumite îndrituiri
și obligații specifice.
[4] Relevant poate fi și faptul că, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, facultatea, ca
unitate funcțională a universității, este cea care elaborează și gestionează programele de studii, și nu
universitatea în sine.
din Legea nr. 1/2011 ar fi fost lipsit de sens și relevanță practică și, totodată, ilogic atât din
punct de vedere al arhitecturii al acestui text, cât și prin prisma logicii sistemice a Titlului
III din Legea nr. 1/2011. În lumina argumentelor expuse, considerăm că nu există niciun
impediment legal care să prevină statul, prin Guvern, să inițieze înființarea unei așa-numite
„universități de stat cu predare în limba minorităților naționale”, adică a unei instituții de
învățământ superior de stat a cărei facultăți, linii/secții cuprind în mod exclusiv programe
de studii cu predare în limba maternă a minorităților naționale. În egală măsură, nu există
nicio anevoință normativă care să obstrucționeze autorizarea provizorie, acreditarea și
înființarea prin Legea unei asemenea unități de învățământ superior public, de stat.
IV. Nomos și praxis

Sub un al patrulea aspect, notăm că în cadrul celui de-al II-lea Raport privind aplicarea
Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare în România, Comitetul de Experți al
Cartei a concluzionat că statul român și-a îndeplinit pe deplin obligațiile referitoare la
învățământul superior în limba maghiară[1]. Constatăm și noi că Titlul al III-lea din Legea
nr. 1/2011 a creat un cadru normativ propice și cu posibilități extinse învățământului
superior pentru minoritățile naționale, dar notăm în același timp că multitudinea preve-
derilor prea generice sau echivoce creionează incertitudini în ceea ce privește aplicarea lor
eficientă.
De exemplu, în cazul Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș (în conti-
nuare UMF Târgu Mureș),[2] instituție de învățământ superior multilingvă și multiculturală
cu predare în limba română și maghiară, potrivit art. 363 lit. b) din Legea nr. 1/2011– în
prezent Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”
din Târgu Mureș, cu predare în limba română, maghiară și engleză – în pofida prevederilor
exprese ale art. 135 alin. (2) prin raportare la alin. (1) lit. b) din același text de lege, ambele
din Legea nr. 1/2011, și a demersurilor deopotrivă politice și juridice, nu s-au constituit nici
până în prezent departamente separate în cadrul liniei de studiu cu predare în limba
maghiară. Primul proiect al Cartei universitare a UMF Târgu Mureș[3], elaborat în urma
intrării în vigoare a Legii nr. 1/2011, nu numai că nu a constituit departamente separate în
cadrul liniei de studiu cu predare în limba maghiară, dar nu a prevăzut nici măcar instituirea
formală a acestei linii, ca structură instituțional-organizatorică în sensul art. 135 alin. (2) al
Legii nr. 1/2011, existența acesteia putând fi dedusă doar din art. 56 alin. (1) al proiectului
referitor la componența consiliului de administrație. În perioada 03.08.2011-13.12.2011,
în temeiul art. 128 alin. (5) din Legea din 2011, UMF Târgu Mureș a depus de patru ori, cu
[1] 2.8 Hungarian – 2.8.1 – Art. 8.1.ei – make available university and other higher education in
Hungarian – findings: fulfilled – Committee of Experts of the European Charter for Regional or
Minority Languages, Second report of the Committee of Experts in respect of Romania (Council of
Europe: Strasbourg, 2018): 2.8 Hungarian – 2.8.1 – Art. 8.1.ei, p. 48, https://rm.
coe.int/09000016807766d3, accesat la 28.05.2020.
[2] Facultatea de Medicină din Târgu Mureș cu predare în limba maghiară a fost înființată în anul
1945 ca parte integrantă a Universității Maghiare din Cluj.

[3] Primul proiect al cartei universitare a UMF Târgu Mureș, elaborat în urma intrării în vigoare a
Legii nr. 1/2011 poate fi consultat: https://www.umfst.ro/fileadmin/documente_oficiale/carta_

si_regulamente/carta_universitatii_de_medicina_si_farmacie_tg_mures.pdf, accesat la
12.05.2020.
modificări, proiectul Cartei universitare la MEN în vederea obținerii rezoluției pozitive de

legalitate, fără de care Carta nu poate fi adoptată de Senat. Menționăm că ultimele
versiuni ale proiectului au prevăzut deja în mod expres formarea liniei de studiu cu predare
în limba maghiară, însă nu și înființarea departamentelor proprii ale acestei linii, aspect ce
a născut tensiuni și dispute în Senat. Deși profesorii aparținând liniei maghiare au depus
de mai multe ori propuneri prin care, în temeiul art. 135 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea
nr. 1/2011, au solicitat înființarea departamentelor cu predare în limba maghiară în cadrul
acestei linii, acestea au fost respinse de către Senat. Prin Adresa nr. 49858/BIS/III/
12.01.2012, MEN a refuzat să emită rezoluția pozitivă, arătând că este necesară
reformularea „unor prevederi din Cartă, spre a asigura concordanța deplină cu prevederile
Legii nr. 1/2011, precum și faptul că se impune completarea proiectului Cartei cu prevederi
care să reflecte asumarea caracterului multicultural și multilingv al UMF Târgu Mureș”. În
cadrul dosarului nr. 67/43/2012, format pe rolul Curții de apel Târgu Mureș, UMF Târgu
Mureș a solicitat instanței anularea refuzului MEN și obligarea acestuia la emiterea
rezoluției pozitive, susținând că proiectul Cartei respectă toate prevederile Legii nr. 1/2011
în ceea ce privește caracterul multilingv și multicultural al instituției de învățământ.
Precizăm că MEN nu a formulat întâmpinare și nu a fost reprezentat în instanță pentru a
invoca apărări. Prin sentința civilă nr. 91/11.05.2012, Curtea de apel Târgu Mureș, fără a
aduce vreun argument din care ar rezulta că proiectul Cartei respectă art. 135 alin. (1) și
(2) lit. b) din Legea nr. 1/2011, chiar și în lipsa constituirii departamentelor proprii ale liniei
maghiare, și fără a trata în vreun fel această problematică, în termeni generali a reținut că
respectiva Cartă îndeplinește toate prevederile Legii nr. 1/2011, inclusiv exigențele impuse
de multilingvism și multiculturalitate, și în consecință a admis acțiunea introductivă a UMF
Târgu Mureș, adică a anulat adresa ce conținea refuzul MEN și l-a obligat pe acesta să
emită rezoluția pozitivă în favoarea instituției reclamante[1]. Împotriva acestei sentințe,
MEN a declarat recurs. Prin decizia irevocabilă nr. 7790/17.12.2013, instanța supremă a
anulat recursul MEN ca netimbrat, menținând astfel hotărârea atacată[2]. Se poate observa
că în cadrul acestui litigiu activitatea procesuală a MEN a fost, în lipsa unei expresii mai
potrivite, „intermitentă”. În timp ce cauza înregistrată sub nr. de dosar 67/43/2012 fusese
încă în curs de desfășurare, MEN a încercat să intervină și pe alte căi în vederea rezolvării
conflictul intra-universitar. Astfel, în anul 2012, după ce a consultat senatul UMF Târgu
Mureș, în temeiul art. 132 alin. (5) din Legea nr. 1/2011[3] – text de lege ce nu mai este în
[1] Sentința civilă nr. 91 din 11.05.2012 a C.A. Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. 67/43/2012,
am accesat-o prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la data de 22.05.2020.
Soluția pe scurt poate fi consultată prin intermediul paginii de internet al Curții de apel Târgu Mureș:
http://www.curteadeapelmures.ro/Detalii_Dosar.aspx?id=67%2f43%2f2012&idinstanta=43, acce-
sat la 22.05.2020.
[2] Decizia civilă nr. 7790/2013 a I.C.C.J., pronunțată în dosarul nr. 67/43/2012, am accesat-o prin
intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la data de 22.05.2020. Soluția pe scurt

poate fi consultată prin intermediul paginii de internet a I.C.C.J.: https://www.scj.ro/1094/
Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=4300000000017872,
[3] Art. 132 alin. (5) al Legii nr. 1/2011 a avut următorul conținut: „[p]rin excepție de la prevederile
alin. (2), în situații temeinic justificate, Guvernul, la propunerea Ministerului Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului, poate înființa facultăți, în cadrul universităților de stat, cu consultarea
vigoare, abrogat fiind prin art. I. pct. 24 al O.U.G. nr. 117/2013[1] – MEN a propus Guver-
nului înființarea în cadrul UMF Târgu Mureș a unei noi facultăți, iar Guvernul a adoptat
H.G. nr. 230/2012 prin care s-a înființat în cadrul UMF Târgu Mureș Facultatea de Medicină
și Farmacie, cu programe în limbile română, maghiară și engleză[2]. UMF Târgu Mureș și
mai mulți intervenienți au formulat cereri de chemare în judecată împotriva Guvernului,
solicitând anularea H.G. nr. 230/2012, precum și suspendarea executării acestuia până la
pronunțarea instanței de fond. În cadrul dosarului nr. 160/43/2012, având ca obiect
suspendarea executării actului administrativ, înregistrat pe rolul Curții de apel Târgu
Mureș, prin sentința nr. 84/04.05.2012, instanța a admis cererea de suspendare a recla-
manților și, în consecință, a dispus suspendarea executării H.G. nr. 230/2012 până la
pronunțarea în fond a cauzei având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ
atacat[3]. Împotriva acestei sentințe, Guvernul a declarat recurs. Este relevant a se reține
că în urma declarării recursului, Guvernul Ungureanu a fost demis prin moțiune de cen-
zură, inclusiv pentru motive legate de adoptarea H.G. nr. 230/2012. Guvernul Ponta a
decis să renunțe la judecarea recursului[4]. În aceste condiții, prin decizia nr. 263/
22.01.2013, în temeiul art. 246 alin. (1) și art. 129 alin. (6), ambele din vechiul Cod de
procedură civilă, în vigoare la data respectivă, instanța supremă a luat act de renunțarea
la judecarea recursului declarat de Guvern[5]. Din păcate, nu am reușit să identificăm nici
numărul dosarului de fond având ca obiect anularea H.G. nr. 230/2012 și nici numărul
senatului universitar”. Regula generală prevăzută la alin. (2) al art. 132 din Legea nr. 1/2011: „[o]rice
facultate se înființează, se organizează sau se desființează la propunerea și cu aprobarea senatului
universitar, prin hotărâre a Guvernului privind structura instituțiilor de învățământ superior, inițiată
anual de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului”. Legea nr. 1/2011, prin alin. (3) al
art. 132, prevede și în momentul de față o excepție de la regula instituită prin alin. (2), însă aceasta
oferă Guvernului posibilități de intervenție mult mai limitate decât fostul alin. (5). Art. 132 alin. (3) al
Legii nr. 1/2011 are următorul cuprins: „[î]ntr-o instituție de învățământ superior de stat, Guvernul,
cu consultarea senatului universitar, poate să înființeze și să finanțeze un program de studii sau o
facultate cu acele programe de studii care răspund unor cerințe stringente de instruire și formare
profesională în domenii de interes național. Programele de studii astfel propuse se supun regle-
mentărilor legale în vigoare referitoare la asigurarea calității în învățământul superior”.
[1] O.U.G. nr. 117/2013 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 și
pentru luarea unor măsuri în domeniul învățământului, M. Of. nr. 843 din 30.12.2013.
[2] Hotărârea nr. 230/2012 privind înființarea Facultății de Medicină și Farmacie în cadrul
Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, M. Of. nr. 208 din 29.03.2012.
[3] Sentința civilă nr. 84 din 04.05.2012 a C.A. Târgu Mureș pronunțată, în dosarul
nr. 160/43/2012, am accesat-o prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la data
de 23.05.2020. Soluția pe scurt poate fi consultată prin intermediul paginii de internet al Curții de
Apel Târgu Mureș: http://www.curteadeapelmures.ro/Detalii_Dosar.aspx?id=160%2f43%2f201
2&idinstanta=43, accesat la 23.05.2020.
[4] Art. 246 alin. (1) din vechiul Cod procedură civilă a avut următorul conținut: „[r]eclamantul
poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă”.
[5] Decizia nr. 263 din 22.01.2013 a I.C.C.J., pronunțată în dosarul nr. 160/43/2012, am accesat-o
prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la data de 23.05.2020. Soluția pe scurt
poate fi consultată prin intermediul paginii de internet I.C.C.J.: https://www.scj.ro/1094/
Detalii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=100000000270928,
sentinței pronunțate în acest dosar, însă, potrivit informațiilor regăsite în presă, publicații
ce datează din 10 și, respectiv, 11.04.2013, Curtea de apel Târgu Mureș a admis acțiunea
introductivă a UMF Târgu Mureș și a dispus anularea H.G. nr. 230/2012[1].
Legat de compatibilitatea Cartei universitare UMF Târgu Mureș cu prevederile art. 135
din Legea nr. 1/2011, a existat și un alt litigiu. În cadrul unui dosar al cărui număr nu am
reușit să îl identificăm întru totul[2], înregistrat pe rolul Tribunalului București, Asociația
Maghiară pentru Pregătirea Medicală și Farmaceutică din România (AMPMFR) în
contradictoriu cu UMF Târgu Mureș a solicitat în principal constatarea nulității de drept a
Cartei universitare a UMF Târgu Mureș, întrucât „(1) prin formularea art. 46, alin. (1) teza
a II-a [din Cartă – n.n.]: «Lucrările practice, stagiile, seminariile și practica de specialitate
se desfășoară conform prevederilor ARACIS» au fost încălcate prevederile art. 5 din lege
[din Legea nr. 1/2011 – n.n.], potrivit cărora dispozițiile Legii nr. 1/2011 prevalează asupra
oricăror prevederi din alte acte normative și (2) prin neincluderea prevederilor obligatorii
din art. 135 din Legea nr. 1/2011 au fost lezate valorile legal ocrotite”, și, în subsidiar,
obligarea pârâtei la modificarea Cartei universitare prin includerea dispozițiilor Legii
Educației Naționale nr. 1/2011, nelegal omise[3]. Prin sentința nr. 605 din 18.02.2013,
[1] „A fost admisă acțiunea reclamantului UMF Târgu Mureș și a fost anulată Hotărârea de Guvern
numărul 230 din 27 martie 2012. Decizia pe fond este atacabilă cu recurs la Înalta Curte de Casație și
Justiție, în termen de 15 zile de la comunicarea sa către părți”, a declarat miercuri purtătorul de
cuvânt al Curții de Apel Târgu Mureș. – Această informație se regăsește, inter alia, în revistele online
de știri bizlawyer.ro – R. TEODOR, Hotărârea de Guvern privind facultatea maghiară la UMF Târgu
Mureș, anulată de instanță, 10.04.2013; http://www.bizlawyer.ro/stiri/justitie-afaceri-interne/ho
tararea-de-guvern-privind-facultatea-maghiara-la-umf-targu-mures-anulata-de-instanta, accesat la
23.05.2020; Mesagerul de Covasna – H.G. nr. privind facultatea maghiară la UMF Târgu Mureș,
anulată de instanță, 11.04.2013; https://mesageruldecovasna.ro/hg-privind-facultatea-ma
ghiara-la-umf-targu-mures-anulata-de-instanta/, accesat la data de 23.05.2020.
Este important a se sublinia că acțiunea promovată în justiție cu succes de UMF Târgu Mureș,
având ca obiect anularea H.G. nr. 230/2012, reprezintă un litigiu distinct față de cererea de chemare
în judecată cu același obiect a Asociației S.C.A.C.T.R., G.M., Consiliul Național Târgu Mureș, care a
fost respinsă de către Curtea de apel Târgu Mureș pentru lipsa de interes a reclamantei, invocată pe
cale de excepție de către Guvern, prin sent. nr. 10 din 10.01.2013, pronunțată în dosarul
nr. 159/43/2012, irevocabilă prin dec. nr. 2140 din 09.05.2014 a I.C.C.J. Soluția pe scurt a sent. nr. 10
din 10.01.2013, pronunțată în dosarul nr. 159/43/2012, poate fi consultată accesând următorul link:
http://www.curteadeapelmures.ro/Detalii_Dosar.aspx?id=159%2f43%2f2012&idinstanta=43, iar
soluția pe scurt a dec. nr. 2140 din 09.05.2014 a I.C.C.J. la: https://www.scj.ro/1094/Detalii-dosar?c
ustomQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=4300000000017988, accesate la
23.05.2020.
[2] Programului legislativ sintact.ro nu arată integral numărul de dosar al cauzelor, ci doar numărul
sentinței sau deciziei pronunțate.

[3] Modificările cerute în subsidiar de reclamantă, în esență, au vizat: promovarea predării în
limba maghiară, engleză, română; includerea principiului colegialității și toleranței reciproce și

principiul respectării structurii specifice ce derivă din statutul de universitate multiculturală; lucrările
practice, stagiile clinice, seminariile, practica de specialitate, examenul de desfășurare a studiilor, să
se desfășoare în limba de predare a cursurilor, potrivit art. 135 pct. 4 din Legea nr. 1/2001; modificări
cu privire la structura senatului universității, și în special ca alocarea în senat a numărului de locuri
să se facă cu respectarea principiului parității liniilor de studiu desfășurate în limba română și
întemeindu-se și pe considerentele sentinței nr. 91 din 11.05.2011 a Curții de apel Târgu

Mureș, Tribunalul Mureș a considerat că prevederile Cartei universitare a UMF Târgu
Mureș respectă prevederile art. 135 din Legea nr. 1/2011 și, în consecință, a respins ca
neîntemeiată cererea de chemare în judecată a reclamantei[1]. Este important a se
menționa că în cadrul sentinței nr. 605 din 18.02.2013, Tribunalul Mureș nu a analizat în
vreun fel exigența constituirii departamentelor în cadrul liniei cu predare în limba
maghiară – ce-i drept din considerente rezultă că necesitatea unei asemenea examinări nu
a fost învederată nici de către reclamantă. Totodată, este relevant și faptul că potrivit
constatărilor Tribunalului Mureș, Carta universitară a UMF Târgu Mureș permite
studenților nu numai să urmeze cursurile în limba maghiară, dar și să facă practică și să
susțină examenul de licență în limba maghiară[2], cu mențiunea că la data pronunțării
sentinței încă nu fusese comunicată UMF Târgu Mureș standardul ARACIS, potrivit căruia
stagiile clinice se vor desfășura numai în limba română. Împotriva acestei sentințe
reclamanta a declarat recurs. Prin decizia nr. 2350 din 30.04.2014, Curtea de apel Târgu
Mureș, cu majoritate de voturi, a respins recursul reclamantei și a menținut în întregime
sentința criticată[3].
maghiară; dacă rectorul este ales dintre cadrele didactice de la secția română, președintele senatului
să fie desemnat de cealaltă linie de predare; respectarea dispozițiilor art. 135 din Legea nr. 1/2011.
[1] Sentința civilă nr. 605 din 18.02.2013 a Trib. Mureș am accesat-o prin intermediului platformei
programului legislativ sintact.ro la data de 23.05.2020.

[2] „Art. 46 din Cartă nu încalcă, astfel cum susține reclamanta, prevederile art. 135 din Legea
nr. 1/2011. Cursurile se desfășoară în limba română, engleză sau maghiară iar lucrările practice,
seminariile, stagiile și practica de specialitate se desfășoară potrivit prevederilor ARACIS. Nu rezultă
că studenților de la limba maghiară nu le este permis să folosească această limbă. De asemenea, nu
rezultă că studenții de la secția maghiară nu pot susține examenul de licență în limba maghiară. În
acest fel, a introduce o prevedere expresă apare ca redundantă. La fel, modalitatea de formulare a
cartei rămâne expresia voinței Senatului Universității, dar această voință respectă prevederile
art. 135 din Legea nr. 1/2011 și permite studenților nu numai să urmeze cursurile în limba maghiară,
dar și să facă practică și să susțină examenul de licență în limba maghiară. Necesitatea respectării
prevederilor ARACIS nu încalcă cu nimic art. 135. De asemenea, art. 143 din Legea nr. 1/2011, la care
face trimitere art. 46 din cartă cu referire la susținerea examenului de licență, se referă la acreditarea
instituției și nicidecum la limba în care se susține lucrarea de licență” – extras din partea de
considerente a sent. civ. nr. 605 din 18.02.2013
[3] Dec. nr. 2350 din 23.04.2014 a C.A. Târgu Mureș am accesat-o prin intermediului platformei
programului legislativ sintact.ro la 23.05.2020.

Menționăm că înaintea pronunțării acestei hotărâri irevocabile, ARACIS a adoptat acel standard
în sensul cărora stagiile clinice se vor desfășura numai în limba română și, astfel, instanța de recurs a
analizat și această problematică. Majoritatea judecătorilor completului, constatând că există deja pe
rolul Curții de apel București o acțiune separată privind anularea acestui standard ARACIS (dosarul
nr. 7552/2/2013) și considerând că în această speță instanța nu a fost învestită să se pronunțe asupra
acestei chestiuni și nici nu este necesară suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului
nr. 7552/2/2013, a ajuns la concluzia că nu este îndrituită să se pronunțe asupra legalității
standardului adoptat de Comisia ARACIS. Un judecător al completului a formulat opinie separată, în
cadrul căreia a arătat că în vederea respectării pe deplin a art. 135 și art. 136 ale Legii nr. 1/2011 se
impune modificarea art. 46 alin. (1) teza finală în Cartă în sensul eliminării aplicabilității prevederilor
ARACIS „Standardele Comisiei de Științe Medicale” – referitoare la desfășurarea numai în limba
Prin adresa nr. 1982 din 25.04.2013, ARACIS a comunicat UMF Târgu Mureș standar-
dele Comisiei de Științe Medicale, adoptate în ședința Consiliului ARACIS din 22.07.2010,
prin care s-au dispus următoarele: „Pentru programele din domeniul fundamental
Sănătate care se desfășoară într-o altă limbă decât limba română, activitatea ce implică
interacțiunea directă student-pacient, se desfășoară numai în limba română. În concluzie,
stagiile clinice se vor desfășura numai în limba română”. Legat de acest aspect, AMPMFR
a depus o plângere la Colegiul Director prin care au susținut, în esență, că prevederile
art. 46 alin. (1) teza finală din Carta universitară a UMF Târgu Mureș – „[c]ursurile se
desfășoară în limba română, engleză sau maghiară, iar lucrările practice, seminariile,
stagiile și practica de specialitate se desfășoară potrivit prevederilor ARACIS” – prin
raportare la standardele ARACIS la care ne-am referit, constituie discriminare. Prin
Hotărârea nr. 618 din 16.10.2014, Colegiul Director al CNCD, cu majoritatea de voturi a
respins acțiunea petentei[1]. AMPMFR a atacat hotărârea CNCD în fața instanțelor
naționale, formându-se astfel dosarul nr. 7917/2/2013 pe rolul Curții de apel București.
Prin sentința civilă nr. 3051/14.10.2016, Curtea de apel București, constatând și incidența
autorității de lucru judecat pe anumite capete ale acțiunii vis-à-vis de decizia nr. 1233 din
19.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 7552/2/2013 (pe
care o vom menționa pe scurt în cele ce urmează), a respins acțiunea în anulare a Hotărârii
CNCD[2]. AMPMFR a atacat cu recurs sentința Curții de apel București. Prin decizia nr. 2977
din 04.06.2019 a instanței supreme a fost respins ca nefondat recursul AMPMFR[3]. Paralel
cu demersurile efectuate în fața CNCD și subsecvent în dosarul 7917/2/2013, AMPMFR, în
contradictoriu cu pârâta ARACIS și ulterior și cu intervenienta în interes propriu UMF Târgu
Mureș, în cadrul dosarului nr. 7552/2/2013 al Curții de apel București, a solicitat anularea
standardelor Comisiei de Științe Medicale a ARACIS. Prin sentința civilă nr. 1350 din
30.04.2014, Curtea de apel București a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de
AMPMFR[4]. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, printre multe altele, că:
română a activităților care implică interacțiunea directă student-pacient, precum și a stagiilor clinice,
căci altfel s-ar încălca principiul ierarhiei actelor normative.
[1] Hotărârea nr. 618 din 16.10.2013 nu este afișată pe pagina de internet a CNCD și, prin urmare,
nu am reușit să o consultăm., dar este cuprins nominal în cadrul Situației statistice privind activitatea
de reprezentare juridică a CNCD din 2013, subpct. 250: https://main.components.ro/uploads/1
d3a0bf8b95391b825aa56853282d5da/2016/11/Anexa_contencios.pdf, accesat la 23.04.2020.
[2] Sent. nr. 3051 din 14.10.2016 a C.A. București, pronunțată în dosarul nr. 7917/2/2013, am
accesat-o prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la data de 23.05.2020.

[3] Dec. nr. 2977 din 04.06.2019 a I.C.C.J., pronunțată în dosarul nr. 7917/2/2013, am accesat-o
poate fi consultată prin intermediul paginii de internet I.C.C.J.: https://www.scj.ro/1094/De
talii-dosar?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=200000000310042,
[4] Sent. nr. 1350 din 30.04.2014 a C.A. București, pronunțată în dosarul nr. 7552/2/2013, am
accesat-o prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la 23.05.2020.

Din considerentele sent. civ. nr. 1350 din 30.04.2014 rezultă că, potrivit susținerilor pârâtei
ARACIS, standardele contestate nu reprezintă altceva decât transpunerea în dreptului intern a
prevederilor art. 53 din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
07.09.2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale, cu următorul conținut: [p]rofesioniștii
care beneficiază de recunoașterea calificărilor profesionale au de asemenea cunoștințe lingvistice
(1) prin standardele ARACIS nu s-a încălcat art. 8 al Legii întrucât 46/2003[1], întrucât aceste
standarde se referă la studenți de medicină care nu iau decizii medicale, pe când Legea
nr. 46/2003 reglementează relația medic-pacient și, oricum, precizează instanța, „din
aceste standarde nu rezultă că studenților care urmează studiile în limba maghiară le este
interzis să folosească această limbă în situația în care pacientul este vorbitor de limba
maghiară”[2], (2) prin standardele ARACIS nu s-a încălcat nici art. 135 din Legea nr. 1/2011,
întrucât „faptul că această prevedere legală stipulează posibilitatea, organizării, în
condițiile legii, în cadrul instituțiilor de învățământ superior a unor grupe, secții sau linii de
predare în limbile minorităților naționale, în condițiile legii, nu presupune ca toate lucrările
practice, stagiile, seminariile și practica de specialitate să se desfășoare în limba de predare
a cursurilor, așa cum susțin reclamantele”[3]. AMPMFR a atacat această sentință, însă prin
Decizia nr. 1233 din 19.04.2016, instanța supremă a respins recursul ca nefondat[4].
necesare pentru exercitarea profesiei în statul membru gazdă. Reclamanta AMPMFR a arătat
instanței că în cadrul hotărârii 618 din 16.10.2014, Colegiul Director al CNCD, chiar dacă a constat că
nu a avut loc nicio discriminare, totuși a remarcat că argumentul ARACIS în sensul aplicabilității
art. 53 din Directiva 2005/36/CE este una greșită, căci în speța de față este vorba despre o altă
situație decât cea reglementată de Directivă, studenții liniei maghiare, cetățeni români care studiază
în limba lor maternă, neputând fi asimilați studenților străini, veniți din alte state membre UE. În
pofida faptului că intervenienta UMF Târgu Mureș a solicitat respingerea acțiunii AMPMFR, totuși,
sub acest aspect, a arătat instanței că invocarea Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea
calificărilor profesionale [de către ARACIS – n.n.], constituie într-adevăr o manipulare, dar utilizată
sofisticat de ingenios de reclamantă [contextul sugerează că în cuprinsul acestei fraze a intervenit o
eroare materială, în sensul că la sfârșitul propoziției trebuia să figureze noțiunea pârâtă, și nu
reclamantă]. În ceea ce ne privește, considerăm și noi cu fermitate că dispozițiilor art. 53 din
Directiva 2005/36/CE nu erau incidente în contextul acestui litigiu.
[1] Art. 8 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului prevede: „Informațiile se aduc la
cunoștință pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de specialitate.

În cazul în care pacientul nu cunoaște limba română, informațiile i se aduc la cunoștință în limba
maternă ori într-o limbă pe care o cunoaște sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
Dacă pacientul nu este cetățean român, informațiile i se aduc la cunoștință într-o limbă de circulație
internațională sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare”.
[2] Această constatare a instanței ridică semne de întrebare față de formularea standardelor
ARACIS ce au format obiectul dosarului nr. 7552/2/2013, pe care le reiterăm „[…]activitatea ce

implică interacțiunea directă student-pacient, se desfășoară numai în limba română. în concluzie,
stagiile clinice se vor desfășura numai în limba română”.
[3] Deși concluzia în sine a instanței nu este vădit greșită, putând fi susținută cu alte argumente,
motivele invocate în vederea susținerii acesteia sunt, cel puțin în opinia noastră, neavenite. Astfel
din frazarea art. 135 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2011 rezultă în mod neechivoc că înființarea
secțiilor/liniilor cu predare în limba minorităților naționale este obligatorie în cazul universităților
multilingve și multiculturale, și nu facultative, așa cum a reținut în mod greșit instanța, care din
eroare s-a referit la lit. c) al art. 135 alin. (1) și nu la lit. b). În plus, instanța trebuia să verifice
compatibilitatea standardelor ARACIS cu Legea nr. 1/2011 și prin raportare la alin. (4) al art. 135 din
Legea nr. 1/2011, nu numai prin raportare exclusivă la alin. (1) al aceluiași text de lege.
[4] Dec. nr. 1233 din 19.04.2016 a I.C.C.J., pronunțată în dosarul nr. 7552/2/2013, am accesat-o
poate fi consultată prin intermediul paginii de internet ICCJ: https://www.scj.ro/1094/Detalii-dosa
În afara aspectelor semnalate, în cazul UMF Târgu Mureș s-au ivit și alte probleme și
conflicte, deopotrivă interne și judiciare. Astfel, deși art. 135 alin. (2) prin raportare la
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2011 prevede: „cadrele universitare aparținând liniei de
studiu adoptă și elaborează un regulament de funcționare propriu, care stabilește proce-
durile de alegere și alte aspecte specifice structurilor organizatorice ale liniei de studiu
respective în concordanță cu Carta universitară, în termen de 6 luni de la data intrării în
vigoare a prezentei legi”, în cazul UMF Târgu Mureș, linia de studiu cu predare în limba
maghiară nu are nici în prezent, adică după 9 ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2011,
un regulament de funcționare propriu, toate proiectele elaborate în acest sens de
profesorii aparținând liniei maghiare au fost respinse, inter alia, din cauza solicitărilor de
înființare a departamentelor proprii ale liniei, de către Senatul UMF[1]. În strânsă legătură
cu acest aspect, precizăm că absența unui regulament de funcționare propriu al liniei
maghiare și lipsa departamentelor proprii ale acestei linii, în afară de asigurarea alegerilor
interne în cadrul liniei și votarea persoanelor care reprezintă linia în organele de conducere
ale universității, practic golește de conținut posibilitățile de auto-organizare prevăzute de
art. 135 alin. (2) prin raportare la alin. (1) lit. b) din Legea nr. 1/2011. Departamentele
comune – compuse din profesori provenind din linia română, în majoritate numerică în
cazul fiecărui departament, și maghiară, în minoritate numerică – împreună cu alți factori,
în timp, au condus la scăderea ponderii numărului profesorilor aparținând liniei
maghiare[2]. Reprezentativitatea liniei cu predare în limba maghiară în Senatul universității
care nu a atins 33% nici înainte de 2018, urma să scadă și mai mult, la aproximativ 20%,
datorită Hotărârii Senatului UMF Târgu Mureș nr. 3/18.04.2018 cu privire la fuziunea prin
absorbție a Universității Petru Maior din Târgu Mureș[3] și a hotărârii corelative a Senatului
r?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=200000000309600, accesat la
23.05.2020.
[1] Unul dintre proiectele Regulamentului de Organizare și Funcționare a Liniei Maghiare din
cadrul UMF Târgu Mureș, datat din 22.06.2012, înregistrat cu nr. 6247/22.06.2012, poate fi consultat
și în prezent: https://www.umfst.ro/fileadmin/documente_oficiale/doc_consultare/regulament_li
nia_maghiara_UMF.pdf, accesat la 23.05.2020.
[2] B. SZABÓ, ș.a., op. cit., p. 61.
[3] Se aprobă propunerea de fuzionare prin absorbție a Universității de Medicină și Farmacie din
Tîrgu Mureș cu Universitatea Petru Maior din Tîrgu Mureș.

Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș, ca instituție absorbantă, în urma
absorbției Universității Petru Maior din Tîrgu Mureș, își păstrează statutul de instituție de învățământ
superior acreditată, codul fiscal și adresa juridical și fiscal precum și orice alte elemente și/sau
atribute specific dar își modifică denumirea din Universitatea de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș
în Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Tîrgu Mureș – Hotărârea Senatului
Universității de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș nr. 3/18.04.2018; accesată la 27.05.2020 prin
intermediului paginii de internet a UMFST; https://www.umfst.ro/fileadmin/documente_ofi
ciale/doc_consultare/2018/Hotarare_Senat_UMF.pdf.
Anexă la Hotărârea Senatului Universității de Medicină și Farmacie din Tîrgu Mureș
nr. 3/18.04.2018, accesată la 27.05.2020 prin intermediului paginii de internet a UMFST;
https://www.umfst.ro/fileadmin/documente_oficiale/doc_consultare/2018/Anexa_Hotarare_Sena
t_UMF.pdf.
Universității Petru Maior[1]. În urma fuziunii prin absorbție, UMF Târgu Mureș și-a
modificat denumirea în Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din
Târgu Mureș (în continuare UMFST Târgu Mureș). Senatorii reprezentând linia maghiară,
ca semn de protest și nemulțumire, nu au participat la ședința Senatului în cadrul căreia
s-a votat fuziunea celor două universități. Bazându-se în principal pe neîntrunirea
cvorumului cerut de Carta universitară a UMF, senatorii liniei cu predare în limba maghiară
au atacat în fața Tribunalului Mureș toate hotărârile Senatului adoptate la ședința din data
de 18.04.2019, inclusiv hotărârea prin care s-a aprobat propunerea de fuzionare prin
absorbție, solicitând instanței anularea acestora. Prin sentința civilă nr. 45 din 31.01.2019,
pronunțată în dosarul nr. 1845/102/2018, Tribunalul Mureș a admis excepția lipsei de
interes invocată de UMF Târgu Mureș și, în consecință, a respins cererea de chemare în
judecată a reclamanților[2]. Recursul formulat de senatorii reprezentând linia cu predare în
limba maghiară a fost respins ca neîntemeiat de către Curtea de apel Târgu Mureș prin
decizia 940 din 29.10.2019[3]. Fuziunea prin absorbție a celor două universități a fost
consfințită de H.G. nr. 735/2018[4]. După fuziune, în anul 2019, în cadrul UMFST Târgu
Mureș, prin hotărârea Senatului universitar, s-a înființat Facultatea de Medicină în limba
engleză, însă nu și o facultate de medicină în limba maghiară[5]. Mai mult, „în cadrul
[1]Hotărârea Senatului Universității Petru Maior din Târgu Mureș nr. 19/18.04.2018, pe care nu
am reușit să o consultăm; numărul și data adoptării acesteia rezultă din Nota de Fundamentare a
H.G. nr. 735/13.09.2018, accesat la 27.05.2020 prin intermediul paginii de internet a Guvernului,
https://www.gov.ro/ro/guvernul/procesul-legislativ/note-de-fundamentare/nota-de-fundamentar
e-hg-nr-735-13-09-2018&page=6.
Ulterior adoptării hotărârilor privind fuziunea prin absorbție a celor două universități, UMF Târgu
Mureș și Universitatea Petru Maior au încheiat și contractul de fuziune prin absorbție a Universității
Petru Maior din Târgu Mureș de către Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș,
încheiat în fața notarului public, autentificat cu nr. 1631/03.09.2018, informație ce rezultă, de
asemenea, din cuprinsul Notei de Fundamentare a H.G. nr. 735/13.09.2018.
[2] Sent. nr. 45 din 31.01.2019 a Trib. Mureș, pronunțată în dosarul nr. 1845/102/2018, am
accesat-o prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la data de 27.05.2020.

Soluția pe scurt poate fi consultată prin intermediul paginii de internet al Curții de apel Târgu Mureș:
http://www.curteadeapelmures.ro/Detalii_Dosar.aspx?id=1845%2f102%2f2018&idinstanta=102,
[3] Dec. nr. 940 din 29.10.2019 a C.A. Târgu Mureș, pronunțată în dosarul nr. 1845/102/2018, am
accesat-o prin intermediului platformei programului legislativ sintact.ro la 27.05.2020. Soluția pe

scurt poate fi consultată prin intermediul paginii de internet al Curții de apel Târgu Mureș:
http://www.curteadeapelmures.ro/Detalii_Dosar.aspx?id=1845%2f102%2f2018&idinstanta=43,
[4] Hotărârea nr. 735/2018 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 26/2017 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale, M. Of. nr. 808 din 21.09.2018.
A se vedea și Nota de Fundamentare a H.G. nr. 735/13.09.2018, accesată la 27.05.2020 prin
intermediul paginii de internet a Guvernului, https://www.gov.ro/ro/guvernul/procesul-legis
lativ/note-de-fundamentare/nota-de-fundamentare-hg-nr-735-13-09-2018&page=6.
[5] Rectorul UMFST Târgu Mureș a declarat în presă că „[n]evoia de a înființa Facultatea de
Medicină în limba engleză vine din faptul că, începând cu toamna acestui an, UMF Târgu-Mureș va
deschide o filială în Hamburg, Germania, în limba engleză” și a adăugat că „[î]ntrebarea pe care o
puneți despre facultatea în limbă maghiară vine dintr-un istoric destul de tulbure. A căzut și un guvern
din cauza unei ordonanțe dată peste voința senatului. A veni acum cu același subiect, care a fost
ședinței din 15.01.2019 Senatul UMFST Târgu Mureș a adoptat hotărârea potrivit căreia
denumirea universității să se schimbe din UMFST în Universitatea de Medicină, Farmacie,
Științe și Tehnologie George Emil Palade din Târgu Mureș. Acest aspect a stârnit din nou
nemulțumiri și proteste din partea cadrelor didactice și studenților liniei cu predare în
limba maghiară, care, în vederea respectării tradiției și a caracterului multilingv și
multicultural, au propus ca universitatea să poarte numele de George Emil Palade –
Miskolczy Dezső (sau Palade – Miskolczy)[1]. Lecturând Carta Universitară a UMFST Târgu
Mureș, avizată de MEN la data de 01.11.2018[2], observăm că aceasta a lăsat neschimbată
situația liniei cu predare în limba maghiară, neînființând departamente separate în cadrul
acestei linii și stipulând în continuare că „[c]ursurile la domeniile de licență reglementate
sectorial se predau în limbile română, maghiară, engleză, inclusiv la disciplinele facultative,
în funcție de opțiunea studenților, sau în alte limbi de circulație internațională […] lucrările
practice, seminarele, stagiile și practica de specialitate se desfășoară conform prevederilor
ARACIS” [art. 42 alin. (1) din Carta UMFST Târgu Mureș]. În ceea ce privește examenele,
Carta universitară a UMFST Târgu Mureș, prin art. 174 alin. (2), a introdus o dispoziție
aspru criticată de cadrele didactice aparținând liniei maghiare, conform căreia „toate
subiectele și testele de tip grilă utilizate la examenele teoretice în cadrul programelor de
studii care au serii de predare diferite, vor fi elaborate în comun, de către colective de autori
și vor fi identice prin traducerea lor în limbile română, maghiară și engleză”. Această
prevedere periclitează libertatea academică[3] a comunității academice, întrucât în mod
tranșat în urmă cu mai mulți ani, doar legând-o de această nouă facultate, mi se pare o legătură
artificială” – R. PANTAZI, Tensiuni la Universitatea de Medicină Târgu-Mureș, care anunță că
înființează facultate în limba engleză. Nemulțumiri ale liniei maghiare, edupedo.ro, 18.01.2019;
https://www.edupedu.ro/tensiuni-la-universitatea-de-medicina-targu-mures-care-anunta-ca-infiint
eaza-facultate-in-limba-engleza-nemultumiri-ale-liniei-maghiare/, accesat la 27.05.2020.
[1] Comunicat de presă din data de 19.06.2019 a cadrelor didactice și studenților liniei cu predare
în limba maghiară a UMFST Târgu Mureș; preluat, printre altele, de revista online de știri zi-de-zi.ro,
https://www.zi-de-zi.ro/2019/06/19/cadrele-didactice-si-studentii-maghiari-nemultumiti-de-noua-
denumire-a-umfst-targu-mures/, accesat la 27.05.2020.
Cel mai probabil, propunerea Liniei Maghiare a avut ca sursă de inspirație numele Universității
Babeș-Bolyai, instituție de învățământ superior cu sediul în Cluj-Napoca, ce a inclus în denumirea sa
numele a doi oameni de știință prominenți din Transilvania, Victor Babeș (microbiologist) și Bolyai
János (matematician).
[2] Carta Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie ”George Emil Palade” din
Târgu Mureș, ed. a 4-a, avizată de MEN la 01.11.2018, accesată prin intermediul paginii de internet
a UMFST Târgu Mureș la data de 27.05.2020, https://www.umfst.ro/fileadmin/documen
te_oficiale/regulamente/UMFST-REG-01.pdf.
[3] Art. 8 și 9 din Codul de Etică al UMFST Târgu Mureș definește libertatea academică, după cum
urmează: „[l]ibertatea academică presupune dreptul oricărui membru al comunității academice de

a-și exprima deschis opiniile științifice și profesionale în cadrul cursurilor, seminarelor, conferințelor,
dezbaterilor, dar și în cadrul lucrărilor elaborate, susținute sau publicate […] libertatea academică
permite oricărui membru al comunității academice să își poată exprima în mod liber, în interiorul sau
în exteriorul Universității, opiniile bazate pe competența sa profesională, fără a fi cenzurat”.
Codul de etică și deontologie profesională a UMFST Târgu Mureș, ed. a 3-a, avizat de MEN la
01.11.2018, publicat pe pagina de internet a UMFST Târgu Mureș, https://www.umfst.ro/fileadmin/
documente_oficiale/regulamente/UMFST-REG-02.pdf, accesat la 27.05.2020.
implicit forțează cadrele didactice care predau aceeași disciplină în limbi diferite să
sincronizeze modul de predare a disciplinei respective, cel puțin sub aspectul conținutului
exact și al bibliografiei, căci altfel se creează riscul ca studenții să fie evaluați pe baza unei
materii ce li s-a predat altfel. În plus, având în vedere că departamentele sunt în continuare
comune și cadrele didactice aparținând liniei cu predare în limba română sunt în
superioritate numerică în cadrul fiecărui departament, în lipsa unor garanții exprese, există
șansa reală ca marea majoritatea subiectelor să fie realizate potrivit bibliografiei folosite
de profesorii care predau în limba română și, astfel, literatura de specialitate maghiară să
fie marginalizată chiar și în cadrul procesului didactic al liniei maghiare. Conform ultimelor
noutăți, la UMFST Târgu Mureș, ARACIS a redus cifra maximă de școlarizare a liniei
maghiare de la 200 la 120 în cadrul programului de studiu acreditat Medicină și, în paralel,
a majorat cifra de școlarizare maximă a liniei române de la 270 la 300[1].
În cadrul celei de-a IV-a Opinii privind România, Comitetului Consultativ al Conven-
ției-cadru pentru protecția minorităților naționale a reținut că minoritatea națională
maghiară solicită constituirea departamentelor independente în cadrul liniei cu predare în
limba maghiară a UMF Târgu Mureș, însă, în afară de indicația cu caracter general regăsită
în cadrul parag. 128, nu a formulat nicio recomandare specifică care să abordeze în
particular această problematică[2].
Carta universitară a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (în continuare UBB)[3],
în contrast cu cea a UMFST Târgu Mureș, îndeplinește pe deplin exigențele prescrise
art. 135 alin. (2) prin raportare la alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011 și în general
Definiția libertății academice se regăsește și în cuprinsul art. 304 alin. (3) al Legii nr. 1/2011 cu
următorul cuprins: „[m]embrilor comunității universitare le este garantată libertatea academică. În
baza acesteia, ei pot exprima liber opinii academice în spațiul universitar și au libertatea de predare,
de cercetare și de creație, în conformitate cu criteriile de calitate academică”.
[1] Hotărâri ale Consiliului ARACIS în ședința din 25.07.2019, pct. 50: Medicină (în limba
maghiară)(licență) Facultatea de Medicină din cadrul UMFST Târgu Mureș – Învățământ cu frecvență
– 120 studenți/an, https://www.aracis.ro/wp-content/uploads/2019/07/25.07.2019Hotarari_ale_
Consiliului_ARACIS1.pdf, accesat la 07.06.2020 prin intermediului paginii de internet a ARACIS.
Hotărâri ale Consiliului ARACIS în ședința din 27.06.2019, pct. 53: Medicină [în limba română –
n.n.] (licență) Facultatea de Medicină din cadrul UMFST Târgu Mureș – Învățământ cu frecvență –
300 studenți/an, https://www.aracis.ro/wp-content/uploads/2019/07/27.06.2019Hotarari_ale_Co
nsiliului_ARACIS__2_1.pdf, accesat la 07.06.2020 prin intermediului paginii de internet a ARACIS.
Menționăm că în anul universitar curent (2019/2020), potrivit repartizării cifrelor și taxelor de
școlarizare pentru anul I, an universitar 2019/2020, în cadrul programului de studiu acreditat
Medicină atât linia română, cât și linia maghiară a beneficiat de câte 140 de locuri bugetare, cei 74
de locuri cu taxă fiind comune, studenții admiși la locurile cu taxă putând opta dacă doresc să
aparțină liniei române sau celei maghiare, https://www.umfst.ro/fileadmin/admitere/admitere
2019/CIFRA_DE_SCOLARIZARE_19_20.pdfl, accesat la 28.05.2020.
[2] Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Minorities,
Fourth Opinion on Romania (Council of Europe, Strasbourg, 2018): parag. 127-128, p. 35-36,
ACFC/OP/IV(2017)005; https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-on-22-june-2017/
168078af76, accesat la 28.05.2020.
[3] Carta Universității Babeș-Bolyai din 2014, valabilă și în prezent, accesată prin intermediului
paginii de internet a UBB la 28.05.2020, https://www.ubbcluj.ro/ro/infoubb/documente_pu

blice/files/Carta_2018.pdf.
creionează la nivel normativ un peisaj multilingv și multicultural favorabil minorităților

maghiare, respectând nu doar litera, dar și spiritul prevederilor Titlului III referitoare la
învățământul superior pentru minoritățile naționale. Acest lucru nu înseamnă însă că
nivelul de realizare a caracterului multilingv și multicultural se ridică la nivelul așteptărilor
minorităților național.
Revenind la firul inițial, potrivit art. 32 din Carta universitară a UBB, această
universitate multilingvă și multiculturală din Cluj-Napoca asigură învățământul pe trei linii
de studii – română, maghiară, germană – fiecare condusă de un prorector, în coordonarea
conducerii universității. În conformitate cu art. 32 alin. (1) din carta UBB, linia studiu la
nivelul universității este forma de organizare a procesului didactic din facultăți și depar-
tamente, desfășurat în limbile de predare română, maghiară, germană, conform legislației
în vigoare, iar la nivelul facultății reprezintă forma de organizare a departamentelor liniei
din cadrul facultății respective sau, în lipsa departamentelor, este forma de reunire a
cadrelor didactice de la linia respective. Alineatul (2) al art. 32 din Cartă stipulează că în
cadrul liniilor de studii se asigură pregătirea completă la cele trei cicluri și la studiile
postuniversitare în limbile română, maghiară și germană, iar alin. (3) al aceluiași text
prevede că linia de studii beneficiază de autonomie în organizarea activităților didactice,
în politica de resurse umane, în gestiunea financiară și în cooperarea inter-universitară, în
conformitate cu principiul autonomiei în cadrul facultății din care face parte, și adaugă că
liniile de studii funcționează potrivit regulamentelor proprii, aprobate de Consiliul liniei,
validate de Consiliile facultăților și de Senatul UBB.
Regulamentul de organizare și funcționare a liniei maghiare din cadrul UBB (în
continuare ROFLM UBB)[1] a fost validat de Senatului UBB. Linia maghiară a fost definită în
cadrul art. 1 al ROFLM UBB ca fiind forma organizatorică și de funcționare ale structurilor
de învățământ, de cercetare și administrativ-universitare, care asigură activitatea
universitară desfășurată în limba maghiară, precum și comunitatea cadrelor didactice,
studenților și personalului didactic auxiliar, participanți la aceste structuri. Potrivit
aceluiași articol, linia maghiară este organizată și își desfășoară activitatea în conformitate
cu prevederile Legii educației naționale și Cartei Universității „Babeș-Bolyai”, în condițiile
autonomiei universitare, pe principiul autonomiei liniilor de studiu. Articolul 1 al ROFLM
UBB prevede în mod expres și structura liniei maghiare, care, în sensul acestui text, include
facultățile cu predare în limba maghiară; departamentele cu predare în limba maghiară;
departamentele liniilor de studiu cu predare în limba maghiară care își desfășoară activități
didactice în cadrul departamentelor multilingve; personalul didactic membru al structurii
Liniei Maghiare. Existența unor facultăți și departamente proprii ale liniei cu predare în
limba maghiară rezultă în egală măsură din art. 3 al ROFLM UBB, precum și din art. 3.1., cu
titlul marginal „Facultățile cu predare în limba maghiară”, și art. 3.2., purtând titlul
marginal „Departamentele cu predare în limba maghiară”, ambele din același regu-
lament. Este de remarcat că inclusiv în cadrul art. 3.3. al ROFLM UBB, cu titlul marginal
„Linia Maghiară în cadrul departamentelor liniilor de studiu multilingve”, se prevede că
linia maghiară la nivelul departamentelor comune, multilingve vor funcționa până în
[1] Regulamentul de Organizare și Funcționare a Liniei Maghiare din cadrul Universității „Babeș–
Bolyai”, accesat prin intermediului paginii de internet a UBB la 28.05.2020; https://www.

ubbcluj.ro/ro/despre/organizare/linia_maghiara.
momentul asigurării tuturor condițiilor necesare pentru a înființa facultăți, sau, după caz,
departamente conforme cu prevederile Legii nr. 1/2011, adică facultăți sau departamente
separate cu predare în limba maghiară.
Potrivit art. 7 alin. (2) lit. c) din Carta UBB, misiunea UBB se concretizează, inter alia,
prin asigurarea unui cadru de interferențe multiculturale, multilingvistice și inter-
confesionale, realizând pregătirea în condiții de egalitate, în limbile română, maghiară,
germană, precum și în limbi de circulație internațională. Principiul egalității celor trei limbi
este subliniat și în cadrul art. 15 al Cartei UBB, potrivit căruia UBB promovează, în condiții
de egalitate, predarea în limbile română, maghiară, germană și în alte limbi de circulație
internațională, precum și interacțiunea culturilor respective. Același text mai prevede că
în activitățile de predare, cercetare, publicare, precum și în comunicarea intra și
inter-universitară, se pot folosi în mod liber limbile română, maghiară, germană și de
circulație internațională, cu excepția documentelor oficiale.
Articolul 93 alin. (4) al Cartei UBB extinde principiile de organizare și de funcționare
multiculturală a UBB, pe linii de studii în limba română, maghiară și germană, și la nivelul
extensiilor universitare. Astfel, potrivit art. 95 alin. (1) din Carta UBB, secretariatul general
al UBB este organizat pe liniile de studii română, maghiară și germană cu personal distinct,
iar în conformitate cu art. 97, secretariatele facultăților, ale departamentelor și ale
extensiilor din teritoriu sunt organizate, după caz, pe liniile de studii română, maghiară,
germană, tot cu personal distinct.
În anul 2014, Senatul UBB a adoptat politica lingvistică a universității[1]. Capitolul 3 al
Politicii lingvistice a UBB cuprinde un set de reguli referitoare la limbi de predare și
cercetare în UBB (subcapitolul 3.1.), comunicarea internă și externă a UBB (subcapitolul
3.2.) și multilingvismul în predare și învățare (subcapitolul 3.3.). În esență, potrivit acestor
prevederi, (1) comunitatea academică a UBB sprijină organizarea programelor educa-
ționale în limbile de predare a liniilor de studii, (2) documentele care reflectă conținutul
programelor educaționale vor fi elaborate și vor fi făcute publice atât în limba română, cât
și în limba de predare a programului, (3) materialele utilizate în procesul de învățământ
(bibliografii, diverse alte resurse) vor asigura în mod prioritar dezvoltarea competențelor
de limbaj de specialitate în limba de predare, (4) UBB promovează egalitatea de principiu
a limbilor de predare ale liniilor de studii, și, astfel, în comunicarea internă, în relațiile cu
publicul, în procesul de promovare a UBB aceste limbi pot fi utilizate fără restricții, (5) în
relația cu cadrele didactice, cu studenții și cu alți beneficiari ai diferitelor programe
educaționale în limbile de predare a liniilor de studii, se va promova utilizarea acestor limbi
de către personalul didactic auxiliar care le deservește în mod direct, (6) documentele
interne ale liniilor de studiu pot fi redactate în limba de predare a liniei de studiu
respective, dar orice document care intră în circuitul administrativ al UBB va fi redactat în
limba română, (7) pentru a reflecta în mod adecvat caracterul multicultural și multilingv al
UBB, se recomandă utilizarea tuturor celor trei limbi de predare ale liniilor de studii pentru:
inscripționări cu caracter funcțional, situri web ale UBB și ale subunităților componente,
materiale promoționale etc. În pofida acestor prevederi favorabile și egalitare, deși există
[1] Politica lingvistică a Universității Babeș-Bolyai din 2014, valabilă și în prezent, accesată prin
intermediul paginii de internet a UBB la 28.05.2020; https://senat.ubbcluj.ro/wp-content/

uploads/2013/10/Politica-lingvistica-UBB.pdf.
o cerere din partea minorității maghiare de a se folosi limba acesteia în spațiile comune
ale universității – de exemplu, pe inscripții afișate pe coridoare –, reținem că, în realitate,
peisajul lingvistic al UBB este dominat de limba română într-o măsură disproporțio-
nală[1]. Limba maghiară și germană este prezentă aproape în mod exclusiv doar în spațiile
educaționale aferente predării în aceste limbi.
Fără a realiza o prezentare mai amplă a Cartei Universității de Arte din Târgu Mureș[2],
ne rezumăm a enunța că și aceasta respectă întocmai litera și spiritul art. 135 din Legea
nr. 1/2011 și a celorlalte prevederi relevante prin prisma învățământului superior pentru
minoritățile naționale, cu precizarea și aici că acest lucru nu înseamnă în mod neapărat că
nivelul de realizare a caracterului multilingv și multicultural se ridică la nivelul așteptărilor
minorităților naționale. Din art. 10 alin. (1) și art. 13, ambele din Carta Universității de Arte
din Târgu Mureș, rezultă că în cadrul acestei universități funcționează facultăți, depar-
tamente și programe de studii în limbile română și maghiară, în concret, instituția de
învățământ superior în cauză se organizează în două facultăți, Facultatea de arte în limba
română și Facultatea de arte în limba maghiară, Facultatea de arte în limba maghiară
având în componența sa două departamente cu predare integrală în limba maghiară,
Departamentul Muzică și Departamentul Teatru, Arte vizuale și Media, iar Facultatea de
arte în limba română are tot două departamente cu predare integrală în limba română.
V. Peisajul lingvistic
Sub un al cincilea aspect, dorim să aducem câteva precizări scurte legate de peisajul
lingvistic în cadrul învățământului superior pentru minoritățile naționale.
Spre deosebire de învățământul preuniversitar, în cazul învățământului superior nu
sunt aplicabile prevederile art. 195 alin. (5) și (6) prin raportare la art. 94, ambele din
O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, întrucât universității nu se circumscriu în
sfera entităților prevăzute în cadrul acestor articole, respectiv nu se află în subordinea
autorităților administrației publice locale și nu sunt servicii publice deconcentrate, ci sunt,
potrivit art. 114 alin. (5) și a celorlalte prevederi relevante din Titlului III ale Legii
nr. 1/2011, persoane juridice de drept public sau, după caz, persoane juridice de drept
privat, înzestrate în ambele cazuri cu autonomie universitară. Prin urmare, inscripționarea
denumirii instituțiilor de învățământ superior în cadrul cărora funcționează facultă-
ți/secții/linii/programe de studii cu predare în limba minorităților naționale, afișarea
bilingvă/multilingvă a informațiilor în spațiile interioare, angajarea pe posturile care au
atribuții privind relații cu publicul și persoane care cunosc limba minorității naționale, nu
este obligatorie nici în cazul în care în unitățile administrativ-teritoriale unde funcționează
universitatea este îndeplinită pragul legal de 20%. Desigur, în absența unei prevederi
legale care să interzică în mod expres realizarea aspectelor la care ne-am referit și având
în vederea autonomia universitară, așa cum aceasta este circumscrisă în cadrul art. 123
din Legea nr. 1/2011, nu există nicio piedică normativă ca universitățile cu predare și în
[1] A.D. SZASZ, Războiul plăcutelor, Monitorul de Cluj, https://www.hotnews.ro/stiri-presa_re-

gionala_arhiva-1712878-razboiul-placutelor.htm, accesat la 25.05.2020.
[2] Carta Universității de Arte din Târgu Mureș din 2019, accesată prin intermediul paginii de
internet a Universității de Arte din Târgu Mureș la 28.05.2020, http://www.uat.ro/fileadmin/

user_upload/pdf/CARTA_UARTE_TG_MURESnov.pdf.
limba minorităților să amplaseze denumirea lor în formă bilingvă/multilingvă (așa cum a

procedat, de exemplu, Universitatea de Arte din Târgu Mureș), să afișeze în format bilingv/
multilingv informațiile în spațiile interioare (așa cum recomandă art. 3.2. al Politicii lingvis-
tice UBB) sau să angajeze personal cu atribuții privind relații cu publicul cunoscător a limbii
minorităților respective (așa cum sunt secretariatele în cazul Universității de Arte din Târgu
Mureș și UBB Cluj-Napoca), decizia în acest sens aparține comunității universitare.
În schimb, art. 12 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 123/2002 prin
raportare la art. 5 al Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public
sunt aplicabile și în cazul universităților de stat, indiferent de limba în care se organizează
procesul didactic, situate în unitățile administrativ-teritoriale în care o minoritate
națională deține o pondere de cel puțin 20% din numărul populației. Aceasta pentru că
universitățile de stat se circumscriu entităților prevăzute în cadrul art. 2 lit. a) din Legea
nr. 544/2001, id est, sunt instituții publice ce utilizează resurse financiare publice și, prin
urmare, au obligația să difuzeze informațiile de interes public ce se comunică din oficiu,
adică informațiile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 544/2001, și în limba maternă a
minorităților în cauză. Astfel, instituțiile de învățământ superior de stat situate în unitățile
administrativ-teritoriale unde se atinge pragul legal trebuie să comunice din oficiu, inclusiv
în format electronic pe pagina lor de internet, și în limba acelei minorităților în cazul căreia
se îndeplinește cerința pragului: actele normative care reglementează organizarea și
funcționarea instituției (de exemplu, Carta universitară, regulamente de organizare și
funcționare, codul de etică), structura organizatorică, programul de audiențe, numele
persoanelor din conducere, coordonatele de contact, sursele financiare, bugetul și bilanțul
contabil, programele (aici, în opinia noastră, se încadrează toate evenimentele organizate
universități) și strategiile proprii, lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau
gestionate potrivit legii, precum și celelalte categorii de informații la care se referă art. 5
§5. Concluzii
România a trecut printr-o evoluție radicală în privința sistemului educațional. Chiar

dacă această evoluție a fost inconstantă[1] și sperăm că încă nu a ajuns la punctul final,
statul român a reușit să ajungă de la un sistem asimilator și puternic discriminatoriu la un
sistem oportun de prezervare și dezvoltare a identității și comunității maghiare din
România.
Educația în limba maternă a fost o revendicare continuă a comunității maghiare din
România în ultimii 100 de ani[2]. Chiar dacă Actul de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918 a
fost întocmit într-un spirit susținător față de păstrarea și dezvoltarea identității naționale
maghiare din Transilvania, noul stat român după Primul Război Mondial a luat diverse
măsuri discriminatorii și asimilatorii împotriva acestei comunități. România Mare, un stat
adevărat multietnic, și-a propus să devină un stat omogen, național. Posibilitatea etnicilor
[1] Am fost martorii unei adevărate devoluții în privința dreptului la educație în limba maghiară în
perioada 1955-1989.
[2] Pentru o perspectivă istorică mai amplă, a se vedea titlul §3.
maghiari de a beneficia de educație în limba lor maternă la toate nivelurile și formele de

învățământ existente a fost împiedicată prin norme legale și demersuri abuzive ale
autorităților. Educația universitară în limba maghiară practic a fost desființată, etnicii
maghiari cu limbă maternă maghiară considerați de origine română – în baza numelui unui
părinte – au fost obligați să fie înscriși în școli cu predare în limba română, zonele locuite
de minorități au devenit subiectele unei politici de colonizare, realizate prin atragerea
cadrelor didactice de etnie română în număr disproporțional de mare, cărora li s-au oferit
subvenții și salarii mărite, educația profesională și de specialitate a fost organizată în mod
exclusiv în limba română, școlile religioase ale comunității maghiare au fost tratate în mod
defavorabil față de cele ortodoxe și greco-catolice, ca să reiterăm doar cele mai evidente
demersuri efectuate în vederea limitării educației în limba maghiară. Rezultatul firesc al
acestei politici agresive și de asimilație a constat în dezvoltarea unui resentiment față
statul național român.
În primii ani după cel de al Doilea Război Mondial, România, pentru prima dată, a
consimțit la realizarea educației în limba maternă a membrilor comunității maghiare din
România fără restricții discriminatorii. În perioada 1945-1948, din motive geopolitice,
rețeaua educațională maghiară autonomă a fost extinsă la Transilvania de Sud, unde
accesul la educație în limba maghiară în perioada 1918-1944 a fost aproape desființată. În
această perioadă de 3 ani s-au înființat structuri educaționale de sine stătătoare de la
nivelul primar până la nivelul universitar cu predarea integrală în limba maghiară. Pe lângă
teologiile catolice și protestante, educație în limba maghiară a fost asigurată și de
„Universitatea cu limba de predare maghiară din Cluj”, fondată în 1945, precum și de
„Conservatorul Maghiar de Muzică și Artă Dramatică din Cluj”, fondat în 1946. Chiar dacă
în urma stabilizării situației geopolitice în Transilvania de Nord – prin semnarea Tratatelor
de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 – statul român a devenit mult mai temperat față
de satisfacerea nevoilor culturale și politice ale comunității maghiare și a desființat
inspectoratele școlare maghiare, abolind astfel autonomia de facto în educația preuni-
versitară. Constituția din 1948, pentru prima dată în istoria României, a recunoscut dreptul
constituțional al minorității maghiare de a beneficia de educație în limba sa maternă.
Perioada 1948-1955 a fost caracterizată de o politică educațională sovietică, profund
anticlericală. În această perioadă bisericile și-au pierdut dreptul la organizarea educației
generale și, astfel, școlile cu predare în limba maghiară – preponderent organizate de
bisericile catolice și protestante – au devenit parte integrantă a educației de stat. Deși
politica statului a susținut doar într-o manieră reticentă organizarea educației universitare
cu predare integrală în limba maghiară în instituții de sine stătătoare, considerăm că
politica educațională a acestei perioade poate fi considerată una mai degrabă neutră față
de educația în limba maghiară decât respingătoare și discriminatorie. În urma examinării
surselor secundare am ajuns la concluzia potrivit căreia, în perioada 1945-1955, practic,
toți care au vrut să beneficieze de educație în limba maghiară la nivel preuniversitar au
avut această posibilitate, iar la nivel universitar posibilitățile oferite de educația de stat a
fost mai extinsă decât în ziua de azi[1]. Revoluția antisovietică ungară din 1956 reprezintă
[1] În prezent, o importantă parte a educației superioare în limba maghiară este oferită – cu
caracter complementar față de lipsurile educației universitare de stat în limba maghiară – de

Fundația Sapientia prin Universitatea Sapientia și Universitatea Creștină Partium. În prezent,
un moment cheie în procesul dezintegrării rețelei educaționale de limba maghiară. Politica

partidului a manifestat suspiciune față de instituțiile educaționale de sine stătătoare ale
comunității maghiare și, din acest motiv, a declanșat facilitarea fuziunii acestor instituții cu
cele cu predare în limba majorității.
Capacitatea de instruire în limba maghiară s-a micșorat treptat și unele forme și
domenii ale educației au devenit total inaccesibile în limba maghiară. Singurul motiv
pentru care numărul elevilor înscriși în clase cu predare în limba maghiară nu a înregistrat
o scădere drastică rezidă în legea privind interdicția avortului la cerere din 1966, unde
efectul a constat, printre altele, în dublarea natalității. Însă, această creștere a populației
nu condus la creșterea proporțională a numărului claselor cu predare în limba maghiară,
ci doar la sporirea numărului etnicilor maghiari, care nu au mai beneficiat de educație în
limba lor maternă. Politica educațională din perioada 1947-1989 a executat cu succes
masificarea educației și în rândul etnicilor maghiari, însă acest scop s-a realizat prepon-
derent în limba statului. Nu se poate asuma că efectul covârșitor al politicii acestei epoci
asupra educației în limba maghiară ar fi fost unul spontan ori secundar, întrucât, în
realitate, acesta a fost unul intenționat, prin care s-a urmărit desființarea totală a educației
universitare și preuniversitare în limba maghiară, scopul final fiind asimilarea etnicilor
maghiari și, consecvent, crearea unei societăți omogene din punct de vedere etnic.
Este interesantă și merită remarcată relația legiuitorului român față de unele probleme
ale educației în limba minorităților. Indiferent de forma declarată a statului român
(monarhie și stat național, stat de tip sovietic ori democrație liberală și stat național),
putem identifica unele laitmotive profund restrictive și chiar discriminatorii față de
comunitatea maghiară în contextul sistemului educațional. Abolirea regimului dictatorial
de tip sovietic și noile reglementări ale învățământului, cel puțin până la intrarea în vigoare
a Legii nr. 1/2011, nu au reușit să onoreze unele așteptări ale comunității maghiare.
Predarea istoriei și geografiei țării s-a realizat în continuare numai în limba română și în
clasele cu predare în limba maghiară. Limba română s-a predat, în mare parte, într-o
manieră identică copiilor înscriși în unități școlare cu predare în limba română și elevilor
din cadrul instituțiilor cu predare în limba română. Considerăm că disciplinele Geografia
României, Istoria României/românilor și Limba și literatura română s-au fetișizat în
discursul naționalist român. Acestor discipline li s-au atribuit o conotație suplimentară
naționalist-patriotică, datorită căreia s-a creat senzația/aparența că acestea pot fi însușite
în mod adecvat doar dacă sunt apropiate din perspectiva limbii native române și folosind
mijloacele specifice ale acestei limbi. Menționăm că naționalismul românesc a abordat
această viziune, în pofida faptului că se știa că metodologia unitară de predare a limbii
române, adaptată necesităților, cerințelor și nivelului elevilor aparținând majorității va
avea ca efect un nivel de competență lingvistică mai inferioară și o rată de asimilară a
materiei mai scăzută în rândul elevilor maghiari înscriși în clase cu predare în limba
maghiară. Mai arătăm că predarea disciplinei istoriei României, sub denumirea Istoria
românilor, atât înainte de instaurarea regimului dictatorial de tip sovietic, cât și după
Revoluția din 1989, s-a datorat tot fetișizării exclusivismului național.
finanțarea fundației este asigurată de Fondul Bethlen Gábor înființat și finanțat de Guvernul
Republicii Ungare. Sursă: http://www.sapientia.ro/ro/fundatia-sapientia, accesat la 27.05.2020.
Există o paralelă clară între abordarea limbii române ca limbă exclusivă a statului și ca
unicul mijloc prin care se pot dobândi anumite conținuturi cu valență patriotică corespun-
zătoare și ideea conform căreia unele cunoștințe și experiențe spirituale pot fi atinse
numai în limbile sfinte ale unor biserici (latina, arabă, ebraică etc.). Evidențierea acestui
aspect în contextul examinării situației minorității maghiare în sistemul educațional din
România ne oferă o înțelegere mai bună a registrului irațional al statului național român,
care de multe ori a considerat problematizarea acestor teme o adevărată blasfemie. Acest
exclusivism lingvistic se regăsește și în domeniul educației practice, atât la nivel preuni-
versitar, cât și la nivel universitar. Înainte de intrarea în vigoare a Legii educației naționale
din 2011, nicio lege anterioară nu a realizat educația practică de specialitate cu predare
integrală în limba maghiară. Restricții de acest gen există și în prezent la nivelul învăță-
mântului superior, de exemplu, în cazul educației medicale. Totuși, având în vedere că
Legea educației naționale nr. 1/2011, în forma ei în vigoare, prin dispozițiile sale a creat un
cadru normativ propice minorităților naționale în domeniul educației – de exemplu,
predarea limbii române pe tot parcursul învățământului preuniversitar după programe și
manuale elaborate în mod special pentru minoritățile respective; studierea tuturor
disciplinelor în limba maternă a minorităților, cu excepția disciplinei Limba și literatura
română și a disciplinelor de limbi străine; predarea disciplinelor Istoria și Geografia
României în limbile minorităților; posibilitatea studierii în limba maternă a minorităților în
învățământul profesional preuniversitar – dovedește că statul este capabil și dispus să
depășească naționalismul exclusiv.
În prezent, putem constata, cu anumite excepții, că problemele legate de învățământul
preuniversitar s-au rezolvat într-un mod predominant satisfăcător pentru comunitatea
maghiară. Etnicii maghiari dornici de a urma studiile preuniversitare în limba lor maternă
au această posibilitate, iar acest drept este reglementat într-un mod nediscriminatoriu față
de educația în limba română. Deficiențe la nivelul realizării acestui drept au apărut
preponderent din perspectiva asigurării unui peisaj lingvistic și cultural echitabil în școlile
mixte și prin prisma înființării claselor ori școlilor cu predare în limba maghiară. Strâns legat
de acest aspect, subliniem, contrar opiniei publice, că nicio reglementare legală nu
prevede „discriminarea pozitivă” a celor înscriși în educația preuniversitară în limba
maghiară.
Examenul de bacalaureat la finalul studiilor liceale creează în continuare un dezavantaj
disproporționat pentru etnicii maghiari. În ultimii 100 de ani, accesul comunității maghiare
la educație superioară, în general, și la educație superioară în limba maternă, în special, a
fost grav limitat. Reglementările cu efect direct discriminatoriu au fost eliminate din legis-
lația educației actualmente în vigoare, însă studiile sociologice au dovedit că exercitarea
dreptului la educație universitară a elevilor maghiari, care și-au terminat studiile preuni-
versitare în limba maghiară, este limitată într-o măsură disproporțională din cauza faptului
că la probele de Limbă și literatură română sunt supuși acelorași standarde de evaluare ca
și vorbitorii nativi, context în care se pune problema existenței unei discriminării indirecte.
În același timp, considerăm legitim problematizarea faptului că statul nu contribuie la
realizarea educației superioare în toate domeniile și în limbile minorităților în cazul în care
există solicitări în această privință și s-a opus înființării unei universități de stat, de sine
stătătoare, cu predare integrală în limbile minorităților, condus de un senat universitar

minoritar[1].
Tratatele internaționale pentru protecția minorităților naționale – cele la care și
România a aderat – au stabilit un standard minim relativ scăzut în privința drepturilor
educaționale ale minorităților, precum și în privința obligațiilor statelor privind asigurarea
acestor drepturi. Chiar dacă implementarea drepturilor minoritare ale etnicilor maghiari
din România, așa cum am văzut în multe cazuri, comportă deficiențe, protecția și posibi-
litățile oferite de normele naționale în vigoare în domeniul educației depășesc, fără nicio
urmă de îndoială, standardele stabilite de tratatele internaționale. Totuși, sistemul din
România mai are de demolat unele tabuuri naționale. De exemplu, universități publice de
sine stătătoare cu predare într-o limbă diferită de limba majorității, finanțate din bani
publici, există în toate părțile ale Europei, în timp ce România se abține în continuare să
înființeze o asemenea instituție. Fără să oferim o listă exhaustivă a acestor țări și instituții
publice, găsim practici mai progresive în această privință în Slovacia, unde universitatea
publică Selye János din Komarno este dedicată minorității maghiare, în Macedonia de Nord
Universitatea de Stat din Tetovo servește nevoile educaționale ale comunității albaneze,
în Finlanda în cadrul Universității Abo Akademi din Turku se predă în mod exclusiv în limba
[1] Una dintre revendicările principale ale comunității maghiare după căderea regimului dicta-
torial a fost reînființarea Universității Bolyai din Cluj cu predare integrală în limba maghiară. Refuzul
clasei politice române a creat tensiuni majore în coaliția de guvern din care a făcut parte și
U.D.M.R.-ul în 1998. Astfel, a fost elaborat proiectul unei universități multiculturale cu predare în
limba maghiară și germană: Universitatea Petőfi-Schiller. Chiar dacă guvernul a votat Hotărârea
nr. 687/1998 privind inițierea procedurii de înființare a Universității de stat multiculturale cu limbile
de predare maghiară și germană Petőfi-Schiller, această hotărâre de guvern a fost anulată prin
hotărârea Curții de apel București. Menționăm că societatea academică română în general s-a
pronunțat împotriva înființării unei astfel de universități de stat. A se vedea „În luna iulie 1998,
declarații făcute în numele Societății Române de Științe Fundamentale susțineau că statul român nu
ar avea nici un interes moral sau material, să producă specialiști de limba maghiară. În paralel cu
aceasta, conducerea Ministerului Educației Naționale, în frunte cu ministrul Andrei Marga și secre-
tarul de stat pentru învățământul universitar, Mihai Korka, a calificat dorința minorității maghiare de
a avea o universitate de stat în limba maghiară drept intenție de separare, de enclavizare, declarând
această dorință fără temei și susținând, împotriva faptelor, că nicăieri în lume nu există astfel de
universități.
La data de 15 octombrie, Consiliul National al Rectorilor din România a dat publicității Hotărârea
sa, considerând prevederile H.G. nr. 687/2.10.1998 privind inițierea procedurii de înființare a Univer-
sității cu limbile de predare în maghiară și germană Petöfi-Schiller ca fiind «în contradicție cu normele
constituționale și alte dispoziții în vigoare privind organizarea și funcționarea institutelor de învăță-
mânt superior». Mai mult, se afirmă că decizia Guvernului contravine interesului național și normelor
internaționale, cu implicații grave «inclusiv în planul securității naționale». În sfârșit, tot la mijlocul
lunii octombrie, profesorii universitari Viorel Ciobanu, Liviu Pop, Radu Motica și Ioan Santai, decani ai
facultăților de drept din București și, respectiv, Cluj-Napoca, Timișoara și Sibiu, au dat publicității
analiza lor privitoare la Hotărârea Guvernului nr. 687/1998. Cei patru decani susțin neconstituțio-
nalitatea și ilegalitatea acestei Hotărâri […]” – Raportul de activitate al APADOR-CH – 1998,
http://www.apador.org/aspecte-privind-evolutia-situatiei-drepturilor-omului-in-romania-si-activita
tea-apador-ch-raport-1998/, accesat la 25.05.2020.
suedeză și în Spania, Universitatea din Țara Bascilor este institutul universitar al comu-
nității basce.
Un aspect, cu relevanță constituțională, față de care în acest moment statul român lasă
să se înțeleagă că nu este devotat deloc, vizează realizarea simetriei în relațiile interetnice,
care, în opinia noastră, constituie premisa absolut necesară – dar probabil nu unica –
pentru combaterea intoleranței interetnice și realizarea relațiilor interetnice armonioase.
În prezent, relațiile interetnice între minoritatea maghiară și majoritatea română se
caracterizează într-o asimetrie profundă în privința cunoașterii culturii celuilalt. Regulile de
politețe, chiar dacă acestea nu diferă în comunitatea română și cea maghiară, în relațiile
interetnice sunt cârmuite de faptul că românii nu cunosc limba minorităților. Astfel, chiar
dacă în ambele comunități există respectul față de vârstnici ori față de femei, de exemplu,
copii majoritari din Târgu Mureș nu pot citi corect numele vecinei în vârstă de etnie
maghiară, pentru că alfabetul maghiar nu este predat în clasele române nici în zonele
locuite de un număr substanțial de persoane aparținând minorității maghiare, chiar dacă
învățarea citirii în limba maghiară nu ar lua mai mult de 1-2 ore școlare pentru un elev
român de clasa a V-a. De asemenea, un bărbat român nu va saluta o doamnă de etnie
maghiară în limba maternă a acesteia, fiindcă nici formele de politețe de bază nu se predau
în limba minorităților conlocuitoare în clasele cu predare în limba română. Iar, ca o conse-
cință firească a faptului că limbile minorităților conlocuitoare nu sunt predate etnicilor
români, interacțiunile interetnice se desfășoare aproape în mod exclusiv în limba română
și atunci când minoritatea respectivă este prezentă într-un număr substanțial în localitatea
ori regiunea respectivă. Un alt efect negativ al acestei asimetrii culturale asupra convie-
țuirii este disconfortul etnicilor români în situațiile în care în jurul lor se folosește limba
unei minorități pe care ei nu o cunosc, nici măcar la nivel pasiv. În zonele locuite de
minoritatea maghiară s-a întâmplat de mult ori că această lipsă de competență lingvistică
în limba maghiară s-a transformat în scânteia indignării și frustrării membrilor societății
majoritare. În același timp, din această cauză românii nu au acces la viața culturală și
politică a minorităților maghiare conlocuitoare și nici la presa maghiară, ceea ce creează în
mod firesc spații culturale paralele și, uneori, suspiciuni false împotriva comunității
maghiare din Transilvania.
În această privință considerăm că Finlanda ne oferă un exemplu de urmărit. În sistemul
educațional finlandez, nu numai minoritatea vorbitoare a limbii suedeze învață limba
finlandeză, ci și copii înscriși în clase cu predare în limba finlandeză însușesc limba suedeză
în educația publică[1]. Limba suedeză, chiar dacă este limba maternă a mai puțin de 6%[2]
din populația Finlandei, iar vorbitorii nativi ai acestei limbi nu sunt prezenți în toate părțile
ale țării, predarea acestei limbi este obligatorie în toate clasele cu predare în limba
finlandeză, indiferent de compoziția localității ori regiunii. Rezultatul firesc al tratamen-
tului egal și simetric al celor două limbi în educație este un climat predominant relaxat în
[1] A se vedea Basic Education Act 628/1998, Section 11.

[2] 289.540 de persoane cu limba maternă suedeză, conform statisticilor din 2016.
relațiile dintre cele două comunități lingvistice[1] și o dispoziție și capacitate mai mare din
partea majorității la realizarea drepturilor lingvistice în toate domeniile ale vieții.
Apropiindu-ne de finalul acestui capitol, trebuie să menționăm și deficiențele create
de caracterul dispersat al reglementărilor drepturilor minoritare în domeniul educației.
Având în vedere că interesul minoritar nu este integrat în regula generală a drepturilor
educaționale, ci apare ca o regulă specială, pasibilă de limitări, este nerealist să credem că
principalii beneficiari ai educației în limba maternă sunt conștienți de drepturile lor.
Această impenetrabilitate a sistemului educațional în privința folosirii limbii maghiare este
întărită și de intersectarea drepturilor lingvistice prevăzute de Legea administrației publice
– care în cazul documentelor emise de instituțiile de învățământ sunt restrânse de legea
educației. Un alt aspect important în privința nerealizării drepturilor garantate prin nor-
mele în vigoare îl reprezintă ineficiența ori dezinteresul autorităților cu atribuții de supra-
veghere în domeniul educației în limba maternă. În prezent, nu există nicio autoritate
dedicată în mod exclusiv supravegherii sistemului educațional minoritar cu puterea legală
de a remedia deficiențele identificate. Participarea minorităților ori etnicilor maghiari în
diverse structuri de supraveghere are mai mult un caracter consultativ, ce nu garantează
că interesele legale ale comunității sunt, într-adevăr, luate în considerare. Astfel, uneori,
normele legale sunt interpretate într-un mod mult prea restrictiv, deși din analiza atentă a
contextului juridic și faptic rezultă că alta ar fi soluția corectă. Combinația necunoașterii
drepturilor și ineficacitatea structurilor de supraveghere duce la un rezultat mai puțin
satisfăcător decât ar justifica sistemul legal în vigoare.
Cu toate că suntem conștienți de caracterul tabu al exclusivismului limbii române,
credem că realizarea drepturilor recunoscute în prezent ar putea fi atinsă dacă educația în
limba maghiară ar beneficia de același statut legal ca educația în limba română. În lipsa
acestei schimbări în paradigmă, este indispensabilă adoptarea unei legi speciale privind
drepturile minoritare ale comunității maghiare sau delegarea realizării drepturilor educa-
ționale în competența unor autorități conduse de membrii acestei comunități.
[1] A se vedea Report of the Government on the Application of Language Legislation 2017, Prime
Minister’s Office, Helsinki 2017, p. 56. Sursă: https://rm.coe.int/5th-sr-finland-annexe-2-rep

ort-of-the-government-on-the-application-of/1680924c34, accesat la 27.05.2020.
ANEXĂ
TABELUL MANUALELOR ȘCOLARE
Există cărți pentru Există cărți pentru

școli și secții cu școli și secții cu
Clasa/anul
Discipline predare în limba predare în limba
școlar
română? maghiară?
Promoția din anul școlar 2013-2014
Comunicare în limba română NU NU
Comunicare în limba nu se aplică NU
maternă
Matematică și explorarea DA NU
mediului
I
Religie - cultul ortodox NU nu se aplică
2013-2014
Religie - cultul reformat nu se aplică NU
Religie - cultul unitarian nu se aplică NU
Religie - cultul greco-catolic NU nu se aplică
Religie - cultul romano NU NU
catolic
Comunicare în limba română DA NU
Limba și literatura maternă* nu se aplică NU
Limbă modernă DA DA
Matematică și explorarea DA NU
mediului
Religie - cultul ortodox DA nu se aplică
II Religie - cultul unitarian nu se aplică NU
2014-2015 Religie - cultul greco-catolic NU nu se aplică
catolic
Educație fizică nu se aplică nu se aplică
Muzică și mișcare NU NU
Arte vizuale și abilități NU NU
practice
Dezvoltare personală NU NU
Limba și literatura română DA NU
III Limbă modernă DA DA
2015-2016 Matematică Da NU
 Științe ale naturii DA NU

Clasa/anul
școlar
 catolic
III Muzică și mișcare DA NU
2015-2016 Arte vizuale și abilități DA NU
practice
Joc și mișcare nu se aplică nu se aplică
Educație civică NU NU
Limba și literatura română DA DA
Limbă modernă DA DA
Matematică DA NU
Științe ale naturii DA NU
IV
2016-2017 Religie - cultul romano NU NU
catolic
Muzică și mișcare DA NU
Arte vizuale și abilități DA NU
practice
Joc și mișcare nu se aplică nu se aplică
Educație civică DA NU
Istorie DA NU
Geografie DA NU
Limba și literatura maternă* nu se aplică DA
V
2017-2018 Matematică DA NU
DA NU
 Biologie
DA NU
Educație socială
Educație fizică și sport DA NU

Clasa/anul
școlar
Educație tehnologică și DA NU
aplicații practice
Educație plastică DA NU
Informatică și TIC DA NU
Educație muzicală DA NU
Consiliere și dezvoltare DA NU
personală
Istorie DA NU
Geografie DA NU
V DA DA
Limbă modernă 1
2017-2018
Limbă modernă 1 - intensiv DA DA
Limbă modernă 2 DA DA
Religie - cultul romano DA DA
catolic
Matematică DA DA
Biologie DA DA
Fizică DA DA
Educație socială DA DA
Educație fizică și sport DA DA
VI Educație tehnologică și DA DA
2018-2019 aplicații practice
 Informatică și TIC DA DA
Consiliere și dezvoltare DA DA
personală
Istorie DA DA
Istoria și tradițiile minorității nu se aplică DA
maghiare
Geografie DA DA

Clasa/anul
școlar
 Limbă modernă 2 - intensiv DA DA
VI Religie - cultul ortodox DA nu se aplică
2018-2019 Religie - cultul unitarian nu se aplică DA
catolic
Matematică DA DA
Biologie DA DA
Fizică DA DA
Chimie DA DA
Educație socială DA DA
Educație fizică și sport DA DA
Educație tehnologică și DA DA
aplicații practice
Informatică și TIC DA DA
Consiliere și dezvoltare DA DA
VII personală
2019-2020 Istorie DA NU
Istoria și tradițiile minorității nu se aplică DA
maghiare
Geografie DA DA
catolic
BIBLIOGRAFIE
*** 1989 Report of the Comission of Inquiry appointed under article 26 of the
Constitution of the International Labour Organisation to examine the observance by
Romania of the Discrimination (Employment and Occupation) Convention, 1958 (No. 111)
(https://www.ilo.org/dyn/normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:50012:0::NO::P50012_COMPL
AINT_PROCEDURE_ID,P50012_LANG_CODE:2507519,en, accesat la data de 15.05.2020;
*** Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National
Minorities, Fourth Opinion on Romania (Council of Europe, Strasbourg, 2018),
ACFC/OP/IV(2017)005,
https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-on-22-june-2017/168078af76,
accesat la data de 15.05.2020;
*** Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National
Minorities,The Fifth National Report pursuant to Article 25, paragraph 2f the Framework
Convention for the Protection of National Minorities, ACFC/SR/V(2019) https://rm.coe.int/
5th-sr-romania-en/16809943af, accesat la data de 15.05.2020;
*** Comentariile Guvernului României la cea de-a IV a Opinie a Comitetului Consultativ
al Convenției-cadru a CoE pentru Protecția Minorităților Naționale (FCNM), GVT/
COM/IV(2018)001 https://rm.coe.int/comments-of-the-government-of-romania-on-the-
fourth-opinion-of-the-adv/168078acc8, accesat la data de 15.05.2020;
*** Committee of Experts of the European Charter for Regional or Minority Languages,
Second report of the Committee of Experts in respect of Romania (Council of Europe,
Strasbourg, 2018), CM(2018)4, https://rm.coe.int/09000016807766d3a, accesat la data
de 15.05.2020;
**** OHCHR, Handbook by the United Nations Special Rapporteur on minority issues,
Office of the High Commissioner for Human Rights United Nations, Geneva, 2017;
*** Statistica Învățământului din România pe anii școlari 1921/22—1928/29,
Ministerul Instrucțiunii, al Cultelor și Artelor, București. 1931.
*** Raportul de activitate al APADOR-CH – 1998, http://www.apador.org/aspecte-
privind-evolutia-situatiei-drepturilor-omului-in-romania-si-activitatea-apador-ch-raport-1
998/, accesat la data de 25.05.2020;
*** UNESCO, EFA Global Monitoring Report 2014, Teaching and Learning, Paris, 2014;
*** UNESCO, Improving the Quality of Mother Tongue-based Literacy and Learning:
Case Studies from Asia, Africa and South America, Bangkok, 2008;
Alidou, H. et al., Optimizing Learning and Education in Africa: The Language Factor,
Stock-taking Review on Mother-Tongue and Bilingual Education in sub-Saharan Africa,
Association for the Development of Education in Africa, Deutsche Gesellschaft für
Technische Zusammenarbeit, Paris, 2006.
Andreea Andreescu, Lucian Nastasă, Andrea Varga, Minorități etnoculturale. Mărturii
documentare. Maghiarii din România (1956-1968), coord. Lucian Nastasă, seria Diver-
sitate etnoculturală în România, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate
Etnoculturală, 2003;
András Bethlendi, Tibor Toró, A Peculiar Case of Monitoring. Minority Rights in

Romania As Seen Through The Lens of The ACFC and The COMEX, în Hungarian Journal of
Minority Studies, vol. II, 2018;
Sándor Bíró, Kisebbségben és többségben. Románok és magyarok 1867-1940,
Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 2002, p. 351, în Attila Gidó, Oktatási intézmén-
yrendszer és diákpopuláció Erdélyben 1918-1948 között, Cluj-Napoca, Societatea Muzeului
Ardelean, 2013;
Andrea Bogdán, The Legal Framework of Minority Education in Romania, p. 27 –
manuscript;
Miklós Bölöni, Károly Ürmös, Kisebbségi Jogélet, 1937 (1. évfolyam, 1-9. szám),
1937/3-4. szám, A 14%-os iskolai segély és a magyar felekezeti iskolák;
Kara D. Brown, The Linguistic Landscape of Educational Spaces: Language
Revitalization and Schools in Southeastern Estonia, în Minority Languages in the Linguistic
Landscape, Eds. Durk Gorter, Heiko F. Marten, Luk Van Mensel, Basingstoke: Palgrave
Macmillan, 2012;
Bruno de Witte, Politics Versus Law in the EU’s Approach to Ethnic Minorities, în
European University Institute Working Paper, Robert Schuman Centre for Advanced
Studies, No. 2000/4, Badia Fiesolana, San Domenico (FI), Italy;
Irina Costache, Analiza manualelor de Istorie, Centrul de Resurse Juridice, 2016;
http://www.crj.ro/wp-content/uploads/2016/11/CRJ-Analiza-Manuale-Istorie-educatie-f
ara-discriminare.pdf, accesat la data de 24.04.2020;
Gavril Flora, Ethno-cultural Policies and Minority Rights in Romania, Perspectives, 5
(1995);
Attila Gidó, Două decenii: evreii din Cluj în perioada interbelică, Ed. Institutului pentru
Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2014;
Liah Greenfeld, Is Modernity Possible without Nationalism?, în The Fate of the
Nation-state, ed. Michel Seymour, Montreal, McGill-Queen’s University Press, 2004;
Robert M. Hayden, Constitutional Nationalism in the Formerly Yugoslav Republics, în
Slavic Review, 4 (1992);
Rainer Hofmann, Review of the Monitoring Process of the Council of Europe Framework
Convention for the Protection of National Minorities, în European Yearbook of Minority
Issues Online, Vol. 2 issue 1, Brill | Nijhoff, 2002;
István Horváth, Románia: a kisebbségi nyelvi jogok és intézményes érvényesülésük, în
Térválasztás és határtalanítás. A magyar nyelvpolitika 21. századi kihívásai, Eds. K. Eplényi
and Z. Kántor, Budapest: Lucius Kiadó, 2012;
István Horváth, Andrea Bogdán, Magdolna Mohácsek, 25 Years Minority Legislation,
Chapter 14 Right to Education, Wilfried Martens CES - Kós Károly Foundation, 2016,
Kolozsvár;
Edit Kádár, A magyar nyelv tantárgy tartalma és oktatása a romániai oktatássza-
bályozási keretben, în Studii de atelier. Cercetarea Minorităților Naționale din România
(2016);
Anna Kende, Nóra A. Lantos, Péter Krekó, Endorsing a Civic (vs. an Ethnic) Definition of
Citizenship Predicts Higher Pro-minority and Lower Pro-majority Collective Action
Intentions, în Frontiers in Psychology, 9 (2018), open-access article: https://www.re-
searchgate.net/publication/326866718_Endorsing_a_Civic_vs_an_Ethnic_Definition_of_
Citizenship_Predicts_Higher_Pro-minority_and_Lower_Pro-majority_Collective_Action_I
ntentions;
Tamás Kiss, Monitoring the quality of minority language education in Romania. A way
forward in minority rights advocacy?, ISPMN working paper, 2020;
András Kósa, Sokkal jobb könyvből tanulhatnak a magyar gyerekek Romániában, mint
idehaza, Magyar Nemzet, 09.08.2017, https://magyarnemzet.hu/archivum/hataron-tul/
sokkal-jobb-konyvbol-tanulhatnak-a-magyar-gyerekek-romaniaban-mint-idehaza-388615
4/; accesat la data de 25.04.2020;
Tamás Lönhárt, Universitatea „Bolyai” din Cluj (1945-1959), în Ghitta Ovidiu (coord.),
Istoria Universității „Babeș-Bolyai”, Mega, Cluj-Napoca, 2012;
Ioana Lungu, Romanian Constitutional Nationalism, Polish Sociological Review, 140
(2002);
Gábor Medvegy, Jobb tankönyvet kapnak a romániai magyar gyerekek, mint az
itthoniak, 24.hu, 10.08.2017; https://24.hu/kultura/2017/08/10/jobb-tankonyvet-kap
nak-a-romaniai-magyar-gyerekek-mint-az-itthoniak/, accesat la data de 25.04.2020;
Anca Lupescu, CNCD: Neinscripționarea bilingvă a unităților de învățământ din
Tg. Mureș - discriminare directă, 05.02.2014, https://www.stiripesurse.ro/cncd-neinscrip
tionarea-bilingva-a-unitatilor-de-invatamant-din-tg-mures-discriminare-directa_23276.ht
ml, accesat la data 27.04.2020;
Erika Mărginean: Un subiect veșnic verde: Bilingvismul în general și în școlile mureșene,
18.06.2018; https://www.punctul.ro/un-subiect-vesnic-verde-bilingvismul-in-general-si-
in-scolile-muresene/, accesat la data de 29.04.2020;
Imre Mikó, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai története 1918. dec. 1-től
1940. aug. 30-ig. Budapest, 1941;
Lajos Nagy, A kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában, Minerva Irodalmi
és Nyomdai Műintézet R.-T., 1944;
Stefan Oeter, Council of Europe – The European Charter for Regional and Minority
Languages, în Daniel Thürer, International Protection of Minorities – Challenges in Practice
and Doctrine, Schulthess, Zürich, 2014;
Z. Attila Papp, A romániai magyar oktatás helyzete 1989 után, Magyar Kisebbség,
1998, 3-4. sz.;
Z. Attila Papp, The Hungarian language in education in Romania, Mercator European
Research Centre on Multilingualism and Language Learning, 2019;
János Péntek, Attila Benő, Nyelvi jogok Romániában, în Orsolya Nádor, László Szarka
(eds), Kisebbségek, nyelvpolitika Kelet-Közép-Európában. Budapest: Akadémiai Kiadó,
2003, http://pentek.adatbank.transindex.ro/belso.php?k=56&p=4408, accesat la data de
28.05.2020;
Zoltán Salánki, Învățământul preuniversitar în limba maghiară din România, în
perioada 1948-1989, http://www.humanistica.ro/anuare/2017/Continut/Humanistica%
202017-3%20Salanki.pdf; accesat la data de 02.05.2020;
Béla Szabó, Tibor Szilágyi, Zoltán Lőrinczi, Emese Sipos, Szabolcs Szatmári, Zoltán Pávai,
Attila Frigy, A marosvásárhelyi magyar nyelvű orvos- és gyógyszerészképzés 70 éve, Erdélyi
Múzeum-Egyesület, Tîrgu Mureș, 2015;
István Gergő Székely, Democrație consociaționistă sau împărțirea puterii în societăți

multietnice, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,
Kriterion, Cluj, 2011;
Tibor Toró, Szilvia Varga, Nyelvhasználati barométer 2019. Kutatási jelentés a magyar
tannyelvű oktatási intézmények hivatalos nyelvhasználati szokásairól és nyelvi tájképéről,
Kolozsvár, Institutul Bálványos, 2020;
Valeriu Popa, Învățământul agricol de toate gradele din Ardeal, Banat și Părțile
Ungurene, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureș 1918-1928 II;
Emőd Veress, Zsolt Kokoly, Jogászképzés a Bolyai Tudományegyetemen 1945-1959,
Sapientia EMTE – Forum Iuris, Kolozsvár, 2016;
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944-1948 között, Magyar
Kisebbség, 1997, 1-2 sz.;
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944 és 1989 között:
1948-1965, Magyar Kisebbség, 1997, 3-4 sz;
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-1953,
Szeged – Budapest, 1994;
Gábor Vincze, Nașterea unei „organizații fantomă” în România: Consiliul Oamenilor
Muncii de Naționalitate Maghiară, p. 163, în Ágoston Olti, Attila Gidó (ed): Minoritatea
maghiară în perioada comunistă, Ed. ISPMN, Kriterion, Cluj-Napoca, 2009;
Jean-Marie Wohrling, Introduction. în Shaping language rights - Commentary on the
European Charter for Regional or Minority Languages in light of the Committee of Experts'
evaluation (Regional or Minority Languages, No. 9), Council of Europe Publishing, 2012.
CAPITOLUL AL II-LEA
DREPTURILE LINGVISTICE
ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
András Bethlendi
Sumar: §1. Noțiune (p. 141); §2. Importanța, funcția și relevanța drepturilor lingvistice în
administrația publică (p. 142); §3. Evoluție în context istoric (p. 145); 3.1. Perioada 1918-1938
(p. 145); 3.2. Perioada 1938-1947 (p. 147); 3.3. Perioada 1948-1989 (p. 150); 3.4. Perioada
1990-2001 (p. 153); §4. Reglementarea internă și internațională în vigoare (p. 154); 4.1. Consti-
tuția României și prioritatea tratatelor internaționale (p. 154); 4.2. Condițiile folosirii limbii
maghiare în administrația publică (p. 156); 4.3. Folosirea limbii minorităților în raporturile lor cu
autoritățile administrației publice locale (p. 161); 4.4. Limba ceremoniilor oficiale (p. 162);
4.5. Competența lingvistică a funcționarilor publici (p. 163); 4.6. Texte și formulare administrative
în limba minorităților (p. 164); 4.7. Afișarea toponimelor, denumirilor instituțiilor și afișarea
anunțurilor de interes public în limba maghiară (p. 165); 4.8. Folosirea limbii maghiare la nivelul
consiliilor locale și județene (p. 168); 4.9. Utilizarea, adoptarea și schimbarea prenumelui și
numelui de familie în limba maghiară (p. 170); 4.10. Garanțiile implementării drepturilor lingvis-
tice ale minorității maghiare în administrația publică (p. 170); 4.11. Limitele drepturilor lingvistice
privind folosirea limbii maghiare în administrație (p. 173); 4.11.1. Subiecții drepturilor lingvistice
(p. 173); 4.11.2. Nivelul administrației și regula teritorialității (p. 173); §5. Bune practici la nivel
internațional (p. 174); 5.1. Considerații teoretice (p. 174); 5.1.1. Monolingvism (p. 176);
5.1.2. Multilingvism (p. 176); 5.2. Drepturile lingvistice ale suedezilor în Finlanda (p. 177);
5.2.1. Statutul limbii suedeze (p. 177); 5.2.2. Subiecții drepturilor și obligațiilor lingvistice 177);
5.2.3. Condițiile folosirii limbii suedeze (p. 177); 5.2.4. Drepturile lingvistice în administrația
publică privind folosirea limbii suedeze (p. 178); 5.2.5. Garanțiile aplicării prevederilor legale
(p. 179); 5.3. O comparație sumară a reglementărilor din Finlanda și România (p. 180);
§6. Concluzii (p. 181); Bibliografie (p. 185).
§1. Noțiune
În prezentul capitol vom analiza reglementările folosirii limbii maghiare în admi-

nistrația publică, adică: în activitatea autorităților și instituțiilor administrației publice; în
raporturile dintre autoritățile și instituțiile administrației publice; și în raporturile acestora
cu alte subiecte de drept public sau privat.
Conform concepției lui Spolsky[1], un regim lingvistic are trei componente interde-
pendente: practicile lingvistice – practicile tipice ale unui grup privind preferințele
lingvistice –, ideologii lingvistice – viziunile și concepțiile care înconjoară limba și folo-
sirea limbii – și gestiunea limbii – eforturile de modificare sau influențare ale practicilor
[1] B. SPOLSKY, Language policy. Cambridge and New York, Cambridge University Press. 2004, p. 5.
lingvistice prin planificarea, reglementarea sau gestionarea utilizării limbii, în mare parte
prin intervenții guvernamentale bazate pe instrumente formale. În analiza noastră ne
concentrăm asupra ultimului element și vom prezenta normele naționale și tratatele
internaționale, care prevăd drepturi și obligații privind folosirea limbii maghiare în
administrația publică română, și totodată vom arăta practica autorităților și instituțiilor
ale căror atribuție legală este implementarea acestor norme.
Un punct relevant de plecare a acestei analize este constatarea lui Will Kymlicka[1],
conform căreia principiul medieval cuius regio, eius religio[2] se putea depăși într-un stat
laic, iar depășirea totală a principiului cuius regio, eius lingua[3] este o provocare imposibilă
deocamdată. Neavând soluții pentru asigurarea unei administrații publice în toate limbile
vorbite, aceasta se desfășoară întotdeauna într-un număr limitat de limbi. În România,
chiar dacă singura limbă cu statut oficial este limba română – iar acest derapaj de la
principiile egalității și nediscriminării este considerat un caracteristic esențial al statului[4],
și nu un rău necesar asumat din motive practice, a cărui ameliorare ar fi de dorit – există o
diferențiere legală privind limbile ne-române. Legislația română prevede numeroase
posibilități și obligații privind folosirea limbilor minorităților naționale în administrația
publică, iar folosirea restului limbilor din lume rămâne nereglementată. În prezent,
România recunoaște 18 minorități naționale din rândul cărora face parte și comunitatea
maghiară. Drepturile lingvistice ale cetățenilor de etnie maghiară de a folosi limba lor
maternă în administrația publică română sunt drepturi minoritare recunoscute de
Constituția statului român.
§2. Importanța, funcția și relevanța drepturilor lingvistice în admi-

nistrația publică
Comunitatea maghiară, asemănător comunității române, este o comunitate etno-

lingvistică. Cu alte cuvinte, indicatorul principal al apartenenței etnice este limba
maternă. Limba, pe lângă faptul că este un canal practic de comunicare, este și purtătoarea
culturii a acestor comunități.
Dacă inventariem posibilele argumente care stau la baza diferitelor regimuri ai
drepturilor lingvistice, reușim să identificăm importanța, funcția și relevanța acestora. În
[1] W. KYMLICKA, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford University
Press, 1995.
[2] Traducere din limba latină – literar: „A cui (este) țara, religia lui”, însemnând: cine stăpânește
un teritoriu stabilește religia, sau, într-o altă formulare: religia este a aceluia care domină (pământul).
Principiul cuius regio, eius religio stabilește unitatea religioasă într-un stat: religia domnitorului
devine religie de stat și religia supușilor.
[3] Traducerea liberă din limba latină: „Cine stăpânește un teritoriu stabilește limba”.
[4] Lecturând art. 13 al Constituției aflăm că limba oficială a statului este în mod exclusiv limba
română, iar acest aspect al funcționării statului pare să fie considerat esențial de puterea consti-
tuantă, fiindcă prin art. 152 limitează posibilitatea ca limba oficială să fie subiectul unei posibile
revizuiri a Constituției.
II. DREPTURILE LINGVISTICE ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ 143
urma ideii lui Allen Patten[1], într-o societate multilingvă putem distinge trei categorii de
argumente pentru folosirea limbii minorităților în relație cu autoritățile publice. Pe de o
parte, există considerații care privesc minoritățile („minority-regarding” considerations),
pe de altă parte, există considerații care privesc terțe persoane („third-party-regarding”
considerations) și considerații impersonale („impersonal” considerations). Refuzul minori-
tăților naționale împotriva politicilor monolingve sunt considerații care privesc minoritățile
când solicitarea folosirii limbii lor materne este bazată pe interesele lor individuale ori
comunitare. În aceste cazuri, aceștia consideră că folosirea exclusivă a limbii majorității nu
servește total nevoile lor legitime. Considerațiile care privesc terțe persoane sunt acele
argumente pentru folosirea limbii minorității care țin de interesul unei entități ori unui
ideal mai mari decât minoritatea în sine, cum ar fi interesul întregii societăți ori un interes
prezent la toți membrii societății, și nu de un interes particular al comunității minoritare.
Astfel de considerații sunt participarea efectivă în viața publică sau integrarea în societatea
mai largă. Considerațiile impersonale sunt acele argumente care conferă valoare și interes
de sine stătător limbii minoritare și comunității lingvistice fără să identifice interese
personale, comunitare ori sociale, cum ar fi valoarea diversității culturale și a unei societăți
multiculturale.
România, prin semnarea și ratificarea[2] Cartei Europene a Limbilor Regionale sau
Minoritare (denumită în continuare Carta), a recunoscut toate cele trei categorii de
argumente pentru fundamentarea drepturilor lingvistice. Preambulul Cartei consideră
folosirea unei limbi minoritare în viața privată și publică un drept imprescriptibil[3], ceea ce
este o „considerație care privește minoritățile”. Tot preambulul Cartei precizează că pro-
tecția și promovarea limbilor minoritare „reprezintă o contribuție importantă la construi-
rea unei Europe bazate pe principiile democrației [...]”. Această abordare se încadrează în
categoria „considerațiilor care privesc terțe persoane”, conferind drepturilor lingvistice
consecințe benefice privind întreaga societate. Iar art. 7 al Cartei consideră că limbile
minoritare din România sunt expresia bogăției culturale[4], ceea ce reprezintă o „conside-
rație impersonală”[5].
Astfel, drepturile lingvistice din administrația publică privind folosirea limbii maghiare
sunt relevante atât pentru realizarea democrației, cât și pentru realizarea a mai multor
valori de sine stătătoare recunoscute de România, cum ar fi diversitatea și bogăția
[1] A. PATTEN, Equal Recognition. The Moral Foundations of Minority Rights, Princeton University
Press, 2014, p. 186-187.
[2] Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare,
adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992 (M. Of. nr. 752 din 06.11.2007).
[3] „Considerând că dreptul de a practica o limbă regională sau minoritară în viața privată și
publică reprezintă un drept imprescriptibil, în conformitate cu principiile cuprinse în Pactul

internațional relativ la drepturile civile și politice al Națiunilor Unite și în conformitate cu spiritul
Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a Consiliului Europe”.
[4] Art. 7 alin. (1) lit. a) din Cartă.
[5] Carta europeană a limbilor regionale și minoritare nu prevede drepturi individuale ori colective
ale minorităților, ci prevede obligații ale statului privind promovarea limbilor nedominante. A se
vedea J.-M. WOEHRLING, Introduction, in Shaping language rights – Commentary on the European
Charter for Regional or Minority Languages in light of the Committee of Experts' evaluation (Regional
or Minority Languages, No. 9), Council of Europe Publishing, 2012, p. 17.
culturală. Pe lângă aceste considerații universale, statul a mai considerat folosirea limbii
maghiare în viața publică un drept esențial pentru păstrarea identității etnoculturale[1].
Reținem că, în contradictoriu cu principiul non-discriminării, dreptul la identitate prevede
obligații pozitive în sarcina statului[2].
Majoritatea argumentelor aduse pentru recunoașterea drepturilor lingvistice maghia-
re în administrația publică din considerații care privesc minoritățile sunt, de obicei, argu-
mente morale de sorginte comunitară[3], și nu izvorăsc din lipsa cunoașterii limbii sta-
tului[4]. Folosirea limbii maghiare în relații cu autorități și instituții, statutul limbii maghiare
în societate, măsura vizibilității limbii în spațiile publice și instituționale sunt indicatorul
nivelului acceptării și recunoașterii comunității și culturii maghiare în societate. Experiența
personală a acestui mediu lingvistic are efect determinant la predispoziția etnicilor
maghiari de a folosi limba lor maternă nu numai în administrația publică, dar și în situații
neoficiale din spațiile publice. Mai mult decât atât, această experiență sociolingvistică și
stare psihică determină preferințele transmiterii limbii maghiare pentru viitoarele
generații, ceea ce poate avea un efect covârșitor asupra viitorului comunității. Astfel,
drepturile lingvistice din administrația publică, pe lângă faptul că servesc nevoi practice ale
membrilor comunității maghiare, au un efect determinant asupra vitalității și persistenței
comunității etnolingvistice[5]. Este foarte important să înțelegem relația logică între
drepturile lingvistice și vitalitatea comunităților lingvistice pentru că mulți membrii ai
societății consideră că aceste drepturi pot fi legitim solicitate numai de cei care nu cunosc
limba română. Fiindcă etnicii maghiari de obicei cunosc limba română, solicitarea ori
implementarea drepturilor lingvistice maghiare poate fi ușor interpretată în mod greșit ca
un act împotriva folosirii limbii române, ceea ce provoacă tensiuni interetnice.
Astfel, în societatea română, din care fac parte aproximativ 1.2 milioane de cetățeni
români de etnie maghiară, relevanța drepturilor lingvistice din administrația publică este
[1]Art. 6 al Constituției stabilește în mod expres relația dintre dreptul la identitate și drepturile
minoritare: „(1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și
religioase. (2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea
identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de
egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români”.
[2] B. SELEJAN-GUȚAN, Comentariul articolului 6, în I. MURARU, E.-S. TĂNĂSESCU (coord.), Constituția
României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 108.

[3] Xabier Arzoz, în baza unei analize empirice a stabilit că minoritățile tradiționale, cum ar fi și
etnicii maghiari în România, de obicei formulează argumente morale bazate pe motivații

comunitare. A se vedea X. ARZOZ, Accommodating Linguistic Difference: Five Normative Models of
Language Rights, în European Constitutional Law Review, vol. 6, issue 01, February, 2010, p. 102-122.
[4] Conform mai multor studii efectuate, procentul maghiarilor care pot folosi limba română fără
dificultăți majore depășește 80%, iar o mare parte din restul sunt persoane în vârstă cu mobilitate
redusă în afara comunităților maghiare. A se vedea I. HORVÁTH, T. TORÓ, Language Use, Language
Policy, and Language Rights, în T. KISS, I. GERGŐ SZÉKELY, T. TORÓ, N. BÁRDI, I. HORVÁTH (eds.), Unequal
Accommodation of Minority Rights. Hungarians in Transylvania, Palgrave Politics of Identity and
Citizenship Series, 2018, p. 176.
[5] Pentru analiza relevanței sociopsihologică a peisajului lingvistic, a se vedea R. LANDRY,
R.Y. BOURHIS, Linguistic Landscape and Ethnolinguistic Vitality: An Empirical Study, în Journal of
Language and Social Psychology, 1997, 16:23, p. 23-49.
una practică și una identitară, comunitară. Drepturilor lingvistice din administrația publică
sunt esențiale atât pentru realizarea valorilor democratice recunoscute prin tratatele rati-
ficate de statul român, cât și pentru respectarea intereselor legitime ale etnicilor maghiari
de a proteja comunitatea lor față de asimilarea lingvistică. Implementarea drepturilor
lingvistice este indispensabilă pentru contrabalansarea atmosferei ostile față de cultura și
comunitatea maghiară în societatea română[1]. Garantarea și implementarea drepturilor
lingvistice au un efect determinant la recunoașterea existenței unei comunități minoritare
care folosește limba sa maternă natural, în mod legitim în diverse situații ale vieții.
§3. Evoluție în context istoric
3.1. Perioada 1918-1938
Primul angajament privind folosirea limbii maghiare în administrația publică română a

fost asumat chiar cu prilejul conceperii României moderne, în cadrul „Rezoluțiunii Adunării
Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918”. Ca principiu fundamental
la alcătuirea noului stat român s-a proclamat că „Fiecare popor se va instrui, administra și
judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de
reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor
ce-l alcătuiesc”[2]. Al doilea moment cardinal privind angajamentele referitoare la protec-
ția minorităților îl reprezintă semnarea și ratificarea capitolului 1 din Tratatul dintre
principalele puteri aliate și asociate și România din 9 decembrie 1919 sau „Tratatul pentru
ocrotirea minorităților”. Acest tratat a abordat doar parțial drepturile minorităților națio-
nale, majoritatea dispozițiilor acestuia fiind dedicate asigurării tratamentului nediferențiat
al persoanelor și cetățenilor, cum ar fi: interzicerea discriminării în sfera dreptului la viață,
libertății confesionale, egalității în fața legii etc. Unele dispoziții ale art. 8, 10 și 11 din
Tratatul pentru Ocrotirea Minorităților sunt de natură minoritară, fiindcă recunosc legiti-
mitatea unor cerințe născute dintr-o particularitate minoritară. Pe lângă acordarea
dreptului individual de folosință a limbii materne în relații private sau de comerț, în materii
religioase, de presă sau de publicațiuni de orice natură, în adunări publice, și înaintea
tribunalelor[3], statul român s-a angajat să recunoască drepturile colective ale comu-
nităților secuilor și sașilor din Transilvania, acordându-le autonomie locală în ceea ce
privește chestiunile religioase și școlare[4]. Conform art. 1 al tratatului, stipulațiile cuprinse
în art. 2-8 vor fi recunoscute ca legi fundamentale,
[1] Raportul anual cu privire la discursul intolerant și instigator la ură din România (2018), publicat
de Active Watch a constatat că: „Maghiarii și minoritățile sexuale au fost ținta predilectă a
discursurilor intolerante și instigatoare la ură”. A se vedea https://activewatch.ro/Assets/Upl
oad/files/Raport_ActiveWatch_Hate_Speech_2018.pdf, p. 2.
[2] A se vedea art. 1 din Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1
Decembrie 1918, în N. DRAȘCOVICI, Principiul naționalităților și societatea națiunilor, Cartea

Românească S.A., București, 1922, p. 173.
[3] Art. 8 al Tratatului pentru ocrotirea minorităților.
[4] Art. 11 al Tratatului pentru ocrotirea minorităților.
„astfel că nici o lege, nici un regulament și nici un act oficial să nu fie în contrazicere sau
în opozițiune cu aceste stipulațiuni și ca nici o lege, nici un regulament și nici un act oficial
să nu aibă precădere față de ele”[1].
Chiar dacă angajamentele privind drepturile minorităților au beneficiat de o protecție
internațională prin mecanismul de petiție al Ligii Națiunilor și au devenit parte integrantă
a reglementărilor interne prin Legea de ratificare din 30 .08. 1920[2], România a omis în
mod repetat includerea drepturilor minorităților în Constituția statului ori în legile
administrative. Deși Constituția din 1923 a prevăzut un tratament egalitar fără deosebire
de origine etnică, de limbă sau de religie[3], singura limbă oficială a statului a rămas limba
română[4], iar legiuitorul a omis garantarea oricărui drept privind folosirea limbii minori-
tăților. În lipsa garanțiilor legale privind folosirea limbii minorităților în administrația pu-
blică, folosirea limbii maghiare a fost restrânsă semnificativ în administrația publică, și
astfel nici nu putem vorbi despre existența acestor drepturi lingvistice. Prima reglemen-
tare privind folosirea altor limbi decât limba statului în administrația publică a apărut abia
în Legea nr. 95 din 14.07.1925 pentru Unificarea Administrativă[5], care, fără să garanteze
vreun drept privind folosirea limbilor minorităților, în art. 398 a prevăzut posibilitatea ca:
„Consiliul superior administrativ va hotărî când este necesar ca pentru înlesnirea
raportului dintre populație și administrația locală comunală să se folosească și limba
minorității”[6].
Legea nr. 95/1925 a fost abrogată prin Legea nr. 167/1929 pentru organizarea admi-
nistrațiunii locale, care a eliminat și această posibilitate. Prima lege, care a prevăzut drep-
turi lingvistice, a fost noua lege a administrației, Legea nr. 569/1936, care a permis
folosirea altor limbi decât limba română la dezbaterile consiliilor comunelor rurale celor
care nu au cunoscut limba statului, cu condiția ca totul să fie tradus și în limba română prin
grija primarului, care trebuia să cunoască în mod obligatoriu limba română. În consiliile
județene, municipale și ale orașelor – chiar dacă și acestea sunt adunări publice și, prin
urmare, în conformitate cu Tratatul din 1919 privind Protecția Minorităților din România
în cadrul acestora dreptul la folosirea limbii maghiare a fost garantat – se putea folosi
numai limba română[7], iar nerespectarea acestei prevederi putea duce la dizolvarea
consiliului[8]. Din tabloul de impozite și taxe comunale anexat Legii nr. 569/1936 aflăm că
în cazul firmelor cu inscripții în limbi străine ori cu caractere specifice altor limbi fără o
traducere în limba română cu aceleași caractere și aceleași dimensiuni s-a perceput taxă
de opt ori mai mare.
[1]A se vedea Tratatul pentru ocrotirea minorităților, în N. DRAȘCOVICI, op. cit., p. 175.
[2] A. BALOGH, Kisebbségjogok és azok védelme Romániában, Lugos, Magyar Kisebbség,
1925/7.sz., p. 241.
[3] Art. 5: „Românii, fără deosebire de origina etnică, de limbă sau de religie, se bucură de
libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de

libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”.
[4] Art. 126: „Limba românească este limba oficială a Statului român”.
[5] M. Of., nr. 128 din 14.06.1925.
[6] A se vedea art. 398 din Legea nr. 95/1925.
[7] A se vedea art. 136.
[8] A se vedea art. 16 alin. f).
3.2. Perioada 1938-1947
Neocrotirea drepturilor lingvistice minoritare în administrația publică a permis ca după

intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 856 din 11.02.1938 prin care s-a introdus starea
de asediu pe tot cuprinsul țării[1], comandantul batalionului VI din Cluj să interzică folosirea
altor limbi decât limba română în multitudinea situațiilor din viața publică chiar prin prima
ordonanță pe care a emis-o. Trebuie menționat că în momentul respectiv, în orașul Cluj,
populația de etnie maghiară cu limbă maternă maghiară a format majoritatea locală[2].
Conform ordonanței, numai limba română putea fi folosită de către funcționarii publici;
numai în limba română se putea anunța stațiile de oprire a autoturismelor comunale și
tramvaielor; băieții cu ziare puteau striga noutățile numai în limba română; posterele și
fluturașele puteau fi numai în limba română. Chiar și în presa maghiară din Cluj denumirile
localităților puteau fi folosite numai în limba română, iar până la 1 aprilie toate panourile
de firme trebuiau schimbate la cele traduse în limba română. Nerespectarea acestor
prevederi a fost sancționată de Tribunalul militar din Cluj de multe ori cu pedeapsa
închisorii de la o lună până la 2 ani[3].
Nici cu ocazia intrării în vigoare a Constituției din 27 februarie 1938[4] nu s-a considerat
oportun introducerea drepturilor minoritare în legea fundamentală a statului, ci, dimpo-
trivă, art. 19 parag. 2 al Constituției a stabilit caracterul național al bisericilor ortodoxe și
greco-catolice și „întâietatea” acestora[5], ceea ce a reprezentat o discriminare vădită a mai
multor comunități religioase din stat. În mod îngrijorător, primul paragraf din art. 27 a pre-
cizat că în cazul funcțiunilor și demnităților publice numai cetățenii români sunt admisibili,
„ținându-se seama de caracterul majoritar și creator de Stat al Națiunii Române”[6]. Codifi-
catorii Constituției au nominalizat cetățenii de alte etnii numai la enumerarea datoriilor
cetățenilor, nestabilind niciun drept minoritar. Limba română a rămas unica limbă oficială
a statului[7].
[1] C. PINTILESCU, Dezbateri publice privind decretarea stării de asediu în România, Anuarul
Institutului de Istorie „George Barițiu”, Series HISTORICA (1918-1933), Ed. Academiei Române, 2018,
p. 309, http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2018/19_Pintilescu.pdf, accesat la
19.12.2019.
[2] Ponderea etnicilor maghiari în orașul Cluj cu ocazia recensământului din 1930 a fost 54.3%. A
se vedea E.Á. VARGA, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/

erdstat/cjetn.pdf, accesat la 20.12.2019.
aug. 30-ig., Budapest, p. 205.

[4] M. Of. nr. 48 din 27.02.1938.
[5] Art. 19 parag. 2 al Constituției din 1938: „Biserica ortodoxă creștină și cea greco-catolică sunt
biserici românești. Religia creștină ortodoxă fiind religia marei majorități a Romanilor, biserica
ortodoxă este biserica dominantă în Statul Român, iar cea greco-catolică are întâietate fața de
celelalte culte”.
[6] Art. 27 parag. 1 al Constituției din 1938: „Numai cetățenii români sunt admisibili în funcțiunile
și demnitățile publice, civile și militare, ținându-se seama de caracterul majoritar și creator de Stat al
Națiunii Române”.
[7] Art. 94 al Constituției din 1938: „Limba română este limba oficială a Statului”.
Sub imperiul dictaturii regale prin Decretul-lege pentru reorganizare Direcțiunii Minori-
tăților din 04.05.1938[1] s-a înființat pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, Comi-
sariatul General pentru Minorități. Regulamentul de funcționare al Comisariatului a fost
stabilit prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1750 din august 1938. Jurnalul Consiliului de
Miniștri nr. 1750/bis din același dată a prevăzut principiile care stau la baza activității Comi-
sariatului. Decretul-lege împreună cu jurnalele au intrat în opinia publică sub denumirea
„statut minoritar”[2]. Conform juristului expert din Cluj, Imre Mikó, intenția adevărată a
legiuitorului a fost mai degrabă una diplomatică. Pe deoparte, drepturile minoritare din
statutul minoritar au fost prevăzute în Jurnalul Consiliului de Miniștri, ceea ce a însemnat
că în sensul Constituției au fost lipsite de putere de lege. Pe de altă parte, după ce
reglementările statutului au apărut în Monitorul Oficial, cenzura nu a permis publicarea
acestora în presa din România pentru o vreme îndelungată, iar presa străină a luat
cunoștință de existența acestuia neîntârziat din comunicatul de presă al Guvernului
român. Jurnalul privind drepturile lingvistice în administrația publică a prevăzut dreptul de
a folosi limba maghiară în consiliile comunelor, a permis din nou folosirea denumirilor
localităților în limba maghiară în presă[3] și a permis folosirea tăblițelor bilingve ale firmelor
cu condiția ca versiunea română să fie de mărime identică cu cea minoritară. Acesta din
urmă nu a adus mari schimbări, deoarece în urma aplicării mai multor pedepse cu închi-
soare, puțini au riscat să acționeze împotriva ordonanțelor care au rămas în continuare în
vigoare. Jurnalul a mai prevăzut că cetățenii minoritari care nu cunosc limba română se
pot adresa în scris autorităților în limba lor maternă însoțit de o traducere certificată în
limba statului, condiție ce a privat de orice finalitate practică acest drept[4]. În ceea ce
privește comunele minoritare, Jurnalul a prevăzut obligativitatea cunoașterii limbii
minorității în cazul funcționarilor publici, precum și faptul că judecătorul sau adjunctul lui
să fie numit din rândul minorității respective. După ce marea majoritate a funcționarilor
publici de etnie maghiară au fost concediați ca urmare a rezultatelor examenelor de limba
română, Jurnalul a stabilit – cu o întârziere de 20 de ani – că niciun funcționar public care
deține deja o diplomă emisă de o instituție de stat din România nu poate fi obligat la
susținerea unui nou examen de cunoaștere a limbii române. Jurnalul, lipsit fiind de putere
legală, nu a putut produce efecte practice. Dispozițiile contrare ale legilor au rămas în
vigoare, iar beneficiile Jurnalului puteau fi ușor restricționate chiar și prin ordonanțele
comandantelor[5].
După Al Doilea Război Mondial, România, pentru păstrarea aparenței unui climat de
pace interetnică, a ales strategia de a asigura drepturi minoritare pentru minimalizarea
tensiunilor. În acest spirit a intrat în vigoare Legea nr. 86 din 06.02.1945 privind Statutul
Naționalităților Minoritare[6]. Aceasta a prevăzut folosirea liberă a limbilor minoritare în
„relațiunile particulare”, cum ar fi „corespondență, convorbiri telefonice etc., în industrii
[1]
M. Of. nr. 101 din 04.05.1938.
[2]
I. MIKÓ, op. cit., p. 208.
[3] După o vreme, cenzura iarăși a interzis acest lucru. A se vedea I. MIKÓ, 1941, p. 211.
[4] M.R. PRISACARIU, Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H. Beck, București 2010,
p. 115.
[5] I. MIKÓ, op. cit., p. 212.
[6] M. Of. nr. 30 din 07.02.1945.
și comerț, în materii de religie, presă, publicațiuni de orice natură, sau în adunări publice”,
și a stabilit pragul de 30% pentru garantarea drepturilor lingvistice minoritare în relație cu
autorități. Pentru prima dată după declarația din Alba Iulia, în domeniul drepturilor
lingvistice din administrația publică, aproape toate nevoile reale ale comunității maghiare
au fost recunoscute:
„Art. 10 – Autoritățile comunale și județene care au competență teritorială asupra unui
district administrativ, în care potrivit ultimului recensământ, numărul cetățenilor de limbă
maternă comună, alta decât cea română, este de cel puțin 30% din totalul locuitorilor
acelui district, sunt obligate:
a) A accepta orice fel de scripte, din partea locuitorilor ce formează cota de 30%, în
limba lor maternă, fără a pretinde ca aceștia să prezinte și o traducere în limba oficială a
Statului.
b) A se pronunța aspra scriptelor înaintate, în aceeași limbă;
c) A asculta partea în limba sa maternă;
d) În consiliile comunale și județene ale unor asemenea districte teritoriale, membrii
aleși sau de drept ai naționalităților de 30%, vor putea lua cuvântul în limba lor maternă.
Art. 12 – Magistrații și funcționarii instanțelor și autorităților administrative prevăzute
la art. 9 și 11 [unde ponderea unei minorități a depășit ponderea de 30% – n.a.], vor trebui
să cunoască limba naționalităților respective.
Art. 13 – Ziarele și publicațiile periodice ce apar în altă limbă decât cea română vor
putea indica în limba respectivei minorități atât numele localității unde ziarul apare cât și
numele celorlalte localități ale țării.
Art. 14 – Numele de familie ale cetățenilor, în registrele și documentele de stare civilă,
se vor scrie numai în forma și cu ortografia originală, dovedită cu actele personale ale
cetățeanului respectiv.
Art. 15 – În orașele și comunele rurale unde conform ultimului recensământ cel puțin
30% din totalul locuitorilor este de limba maternă comună, alta decât cea română, numele
străzilor vor trebui să fie indicate și în limba naționalităților respective.
Art. 16 – Funcționarii publici, de orice categorie, numiți în baza diplomelor sau
certificatelor eliberate de instituții de învățământ recunoscute de Stat, nu vor putea fi
supuși sub nici un motiv, vreunui examen de limbă română.
Art. 17 – Legile intervenite de la 23 August 1944, precum și regulamentele lor de
aplicare, vor fi traduse în colecție oficială, în limbile acelor naționalități conlocuitoare, care
reprezintă cel puțin 5% din populația totală a țării, conform ultimului recensământ. [Numai
comunitatea maghiară a depășit acest prag. – n.a.].
Regulamentele, ordonanțele și comunicatele autorităților locale, se vor publica în limba
naționalității care constituie cel puțin 30% din populația județului respectiv sau localității
respective.
Art. 27 – Ministerul Naționalităților va îngriji de executarea dispozițiilor prezentei legi.
Toate organele administrative și polițienești vor executa dispozițiunile acestui minister,
date în legătură cu aplicarea legii de față.
Plângerile cetățenilor români de orice confesiune sau naționalitate, pentru violare sau
greșită aplicare a principiilor stabilite prin această lege, se vor adresa Ministerului
Naționalităților Minoritare”.
Raportul anexat Statutului de Ministrul naționalităților minoritare – Gheorghe

Vlădescu-Răcoasa – adresat Regelui Mihai, pe deoparte, recunoaște că minoritățile din
România sunt îndreptățite de aceste drepturi, pe de altă parte, pretinde că aceste drepturi
ar fi existat și în trecut, împrăștiate în mai multe norme legale:
„Proiectul acesta de lege nu face altceva decât grupează într-un tot unitar dispozițiile
legale ce recunosc drepturile și libertățile naționalităților în sânul Statului Român. El se
găsește pe linia largei și generoasei noastre înțelegeri față de toate popoarele pe care
soarta le-a determinat să conviețuiască pe teritoriul Statului nostru. Începând cu
Proclamația dela 1 Decemvrie 1918 la Alba Iulia și continuând cu Tratatul Minorităților pe
care l-am semnat în 1918, cu prevederile Constituției din 1923 și cu dispozițiile legale ale
diferite autorități de resort învestite cu această competență, Statul Român a înțeles să
consfințească tradiționala noastră omenie populară și să înscrie în texte ocazionale
normele ce trebuiesc să ghideze în raporturile noastre ca Națiune majoritară cu celelalte
naționalități conlocuitoare, mai puțin numeric”.
În continuare recunoaște că această reglementare reprezintă reacția statului român
față de situația geopolitică în care se afla la momentul respectiv:
„Azi când politica României a căpătat un nou ritm și este pătrunsă de un spirit nou,
promulgarea statutului juridic și politic al naționalităților conlocuitoare ale României apare
ca o necesitate evidentă impusă atât de situația internă, cât și de poziția internațională a
țării și a Statului”.
Menționăm că nici autoritățile centrale și nici cele locale nu au atribuit putere legală
acestei legi, astfel că acesta nu a fost aplicată, dar nici abrogată, fiind în vigoare și în
prezent[1].
3.3. Perioada 1948-1989
Noile constituții ale statului comunist din 1948[2], 1952[3] și 1965[4] în spiritul internațio-
nalismului sovietic nu au mai considerat România stat național, nu au prevăzut o limbă
oficială, nu românii, ci cetățenii erau subiecții drepturilor și pentru prima dată au recu-
noscut drepturile minoritare ca drepturi fundamentale. Toate cele trei constituții au
prevăzut prin formulări similare că în unitățile administrativ-teritoriale locuite „de
populații de altă naționalitate decât cea română” în administrația publică „vor folosi oral
[1]Faptul că Legea nr. 86/1945 este în vigoare și în prezent rezultă, fără echivoc, și din „Avizul
referitor la proiectul privind statutul minorităților naționale din România” al Consiliului Legislativ
nr. 575 din 21.05.2005, prin care s-a propus abrogarea acestei legi prin noua „Lege privind statutul
minorităților naționale din România”. Această din urmă lege însă nici până în prezent nu a fost inclusă
în ordinea de zi a Parlamentului României. A se vedea http://www.cdep.ro/proiecte/2005/500/
00/2/cl502.pdf, accesat la 19.04.2019.
[2] Constituția Republicii Populare Române din 1948, M. Of. nr. 87 bis din 13.04.1948.
[3] Constituția Republicii Populare Române din 1952, B. Of. nr. 1 din 27.09.1952.
[4] Constituția Republicii Socialiste România din 1965, B. Of. nr. 65 din 29 octombrie 1986.
și scris și limba naționalității respective și vor face numiri de funcționari din sânul națio-
nalității respective sau din altă naționalitate, care cunosc limba populației locale”[1].
În temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 1155 din 20.10.1950[2], „începând cu data
de 20 noiembrie 1950, Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, se va publica și în
limba maghiară”[3]. În caz de nepotrivire între textele edițiilor în limba română și maghiară,
textul în limba română primează.
Decretul nr. 331 din 19.09.1952[4] privind raionarea țării a înființat Regiunea Autonomă
Maghiară (RAM), cu reședința în Târgu Mureș. Constituția din 24.09.1952 a acordat
Regiunii caracter etnic și de drept colectiv, stabilind că
„Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Române este formată din terito-
riul locuit de populația compactă maghiară secuiască și are conducere administrativă
autonomă, aleasă de populația Regiunii Autonome”[5].
Teritoriul regiunii a fost de 13.550 kmp format din actualele județe Covasna, Harghita
și partea de est a județului Mureș, incorporând o populație de 731.387 de persoane, din
care 565.510 (77,3%) au fost etnici maghiari. Potrivit proiectului inițial, propus de
consilierii sovietici, regiunea autonomă nu s-ar fi limitat doar la județele secuiești, ci ar fi
cuprins și zonele Transilvaniei centrale, având centrul administrativ la Cluj[6]. Regiunea însă
a cuprins numai o treime din populația maghiară din România. Chiar dacă legile statului,
hotărârile și dispozițiile organelor centrale ale statului au rămas obligatorii pe teritoriul
Regiunii[7], conform art. 21 al Constituției, regulamentul RAM ar fi fost elaborat de Sfatul
Popular al Regiunii Autonome și supus spre aprobare Marii Adunări Naționale a Republicii
Populare Române, însă acesta nu a fost aprobat niciodată[8]. Folosirea limbii maghiare în
administrația publică a regiunii a fost extinsă și limba română nu a pierdut caracterul lui
oficial[9]. În urma reformei administrative din 1960, Regiunea Autonomă Maghiară a fost
transformată în Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară. Noua regiune a dispus de un
teritoriu similar cu o populație maghiară mai mică (473.000 de persoane) și o populație
română mai mare (266.000 de persoane), ponderea etnicilor maghiari diminuându-se la
[1] Această formulare apare numai în art. 24 al Constituției din 1948. Cu o formulare puțin diferită
aceeași idee se regăsește și în art. 82 al Constituției din 1952 și art. 22 al Constituției din 1965.
[2] Art. 1 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1155 din 20 octombrie 1950.
[3] Pagina oficială de internet a Regiei Autonome „Monitorul Oficial” derivă din activitatea sa de
publicare și în limba maghiară de la acest moment. A se vedea http://www.monitoruloficial.ro/ar

ticle--Nyomdag%C3%A9pek_felszerel%C3%A9sek--111.html, accesat la 19.12.2019.
[4] Decretul nr. 331/1952 privind modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administra-
tiv-economică a teritoriului Republicii Populare Române, B. Of. nr. 50 din 27.09.1952.

[5] Art. 19 parag. 1 al Constituției din 1952.
[6] V. TISMĂNEANU, D. DOBRINCU, C. VASILE (ed.), Raport Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza
dictaturii comuniste din România, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 349.

[7] Art. 20 al Constituției din 1952.
[8] R. CHIRIȚĂ, A. SĂNDESCU, Analiza actelor normative privind drepturile minorităților naționale în
România, în L. SALAT (ed), Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte legale
și instituționale într-o perspectivă comparată, Centrul de resurse pentru diversitate Etnoculturală,
Cluj-Napoca, 2008, p. 54.
[9] Pentru prezentarea detaliată a situației, a se vedea S. BOTTONI, Sztálin a székelyeknél. A Magyar
Autonóm Tartomány története (1952-1960), Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 2008.

62,2%. Reforma administrativă din 1968[1] pune capăt la regiunea autonomă și reorga-
nizează teritoriul statului în județe alcătuite din orașe și comune, „în funcție de condițiile
geografice, economice și social-politice, etnice și de legăturile culturale și tradiționale ale
populației”[2].
Legea nr. 57/1968[3] de organizare și funcționare a consiliilor populare a reiterat drep-
turile lingvistice în administrația publică prevăzute de Constituție, și a mai stabilit dreptul
folosirii limbii materne în dezbaterile consiliilor populare[4] și obligația afișării hotărârilor
cu caracter normativ ori considerate mai importante „în unitățile administrativ-teritoriale
locuite și de populație de altă naționalitate decât cea română”[5]. Această obligație a fost
extinsă și la deciziile comitetelor executive cu caracter normativ[6].
În privința folosirii numelor și prenumelor în forma corectă în limba maghiară, în ciuda
existenței garanțiilor legale[7], în localități unde funcționarii publici la starea civilă au fost
majoritari s-a întâmplat de foarte multe ori românizarea prenumelor maghiare ori
omiterea diacriticelor la scrierea numelor de familii[8]. Totodată, folosirea denumirilor
localităților în limba maghiară pe indicatoare rutiere a fost interzisă din 1971. Mai târziu,
efectele acestei prevederi au fost atenuate iar în 1988 s-a interzis din nou folosirea
denumirilor localităților în limba minorităților[9].
„În ultimii ani ai regimului comunist, discursul naționalist, prin care conducătorii încer-
cau să abată atenția de la eșecul economic și de la scăderea continuă a nivelului de trai, a
determinat formarea unei imagini foarte întunecate despre situația minorităților din
România. Restricțiile și abuzurile autorităților comuniste afectau însă întreaga populație.
[1] Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România, B. Of. nr. 163 din 20 decembrie 1968.

[2] Art. 3 al Legii nr. 2 din 20 decembrie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului
Republicii Socialiste România.

[3] B. Of. 168 din 26 decembrie 1968.
[4] Art. 23 parag. 5 al Legii nr. 57/1968: „Dezbaterile în sesiuni se fac în limba română,
asigurîndu-se în unitățile administrativ-teritoriale locuite și de populație de altă naționalitate decît

cea română, folosirea limbii materne a acelei populații”.
[5] Art. 26 parag. 2 al Legii nr. 57/1968: „Hotărîrile cu caracter normativ, precum și alte hotărîri
importante ale consiliilor populare se aduc la cunoștința cetățenilor prin afișare și prin orice alt mijloc
de publicitate. În unitățile administrativ-teritoriale locuite și de populație de altă naționalitate decît
cea română, aceste hotărîri se aduc la cunoștința cetățenilor și în limba maternă a acelei națio-
nalități”.
[6] Art. 50 al Legii nr. 57/1968: „Deciziile cu caracter normativ ale comitetelor executive se aduc la
cunoștința populației prin afișare și prin orice alt mijloc de publicitate. În unitățile administrativ-teri-
toriale locuite și de populație de altă naționalitate decît cea română, aceste decizii se aduc la
cunoștința cetățenilor și în limba acelei naționalități”.
[7] A se vedea Decretul nr. 975 din 23.10.1968 privind schimbarea, corectarea formei greșite a
numelui prin cale administrativă, B. Of. nr. 136 din 29.10.1968. A se vedea Hotărârea nr. 2290 din
15.12.1969 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la regimul actelor de stare civilă, B. Of.
nr. 150 din 24.12.1969.
[8] GY. FÁBIÁN, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alakulása Romániában […], Acta Univer-
sitatis Sapientiae, Legal Studies, 7, 2 (2018), p. 194.

[9] GY. FÁBIÁN, 2018, p. 194.
Chiar și limitate la nivelul retoricii pompoase, derapajele naționaliste creau o atmosferă

nefavorabilă menținerii și promovării identității naționale și culturale a minorităților”[1].
3.4. Perioada 1990-2001
După căderea comunismului, în perioada 1991-2003, datorită intenției de integrare a

României în comunitatea europeană, se remarcă un progres rapid în privința codificării
drepturilor lingvistice în administrația publică.
Noua Constituție[2] intră în vigoare în 21.11.1991. Constituția României democratice a
reintrodus ca aspect chintesențial al statului măsuri cu amintiri neplăcute din perioada
interbelică, stabilind caracterul de stat național[3] și limba oficială română[4], care conform
art. 148[5] sunt aspecte aflate în afara limitelor unei revizuiri. Legea fundamentală chiar
dacă a prevăzut drepturi lingvistice în educație și jurisdicție, nu a mai prevăzut drepturi
lingvistice în administrația publică, un aspect pe care îl considerăm un regres formal față
de protecția constituțională de care a beneficiat acest domeniu în perioada 1948-1991[6].
Legea administrației publice locale nr. 69/1991 a intrat în vigoare în 28.11.1991[7].
Legea a prevăzut că în „unitățile administrativ-teritoriale în care minoritățile naționale au
o pondere însemnată” hotărârile consiliului local[8], dispozițiile primarului[9] și deciziile
delegației permanente a consiliului județean[10] se aduc la cunoștința cetățenilor și în limba
acestora. Nestabilind sensul concret al sintagmei „ponderii însemnate”, interpretarea
acesteia și garantarea acestor drepturi a rămas la latitudinea autorităților locale și, astfel,
aceste prevederi au generat efecte doar cu caracter ocazional[11].
În privința dreptului cetățenilor de a folosi limba lor maternă, legea a stabilit în art. 54
parag. 2 că „în raporturile lor cu autoritățile administrației publice locale și serviciile
acestora, se pot adresa oral sau în scris și în limba lor maternă.”, însă următorul paragraf
[1] M. BALAN, Considerații privind evoluția regimului minorităților naționale în România,
Ed. Universul Juridic nr. 7/2018.

[2] M. Of. nr. 233 din 21.11.1991.
[3] Art. 1 alin. (1) al Constituției din 1991: „România este stat național, suveran și independent,
unitar și indivizibil”.
[4] Art. 13 alin. (1) al Constituției din 1991: „În România, limbă oficială este limbă română”.
[5] Art. 148 alin. (1) al Constituției din 1991: „Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul
național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,

integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limbă oficială nu pot forma
obiectul revizuirii”.
[6] Prevederile art. 119 privind drepturile lingvistice în administrația publică au fost introduse în
Constituție în urma adoptării Legii nr. 429 din 23 octombrie 2003 privind revizuirea Constituției
României, M. Of. nr. 758 din 29.10.2003.
[7] M. Of. nr. 238 din 28.11.1991.
[8] Art. 30 alin. (3) al Legii nr. 69/1991.
[11] E. VERESS, Nyelvhasználati jogok a román közigazgatásban, în Romániai magyar jogtudományi
közlöny, 2006/2, p. 36.

a reluat logica reglementării din 1938[1] prevăzând că „Cererile și actele prezentate în scris
vor fi însoțite de traducerea lor autentificată în limba română”, condiție ce a privat de orice
fel de finalitate practică acest drept lingvistic. Legea nr. 24/1996 pentru modificarea și
completarea Legii administrației publice locale nr. 69/1991[2] nu a adus un progres real,
chiar dacă a extins domeniul drepturilor lingvistice la ordinea de zi a consiliilor locale care
trebuia să fie adusă la cunoștința minorității naționale și în limba lor maternă.[3] Din
motivele prezentate mai sus implementarea drepturilor lingvistice în administrație a
rămas ocazională, lăsată la ambiția consiliilor locale. Ținând seama că nu a existat un buget
separat pentru asigurarea drepturilor lingvistice, implementarea acestora nu s-a realizat
nici în acele localități unde majoritatea consilierilor au fost de etnie maghiară.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici[4] reprezintă trecerea la etapa
actualei reglementări a drepturilor lingvistice. Articolul 99 a prevăzut pentru prima dată
pragul legal de 20%, statuând că „În unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele
aparținând unei minorități naționale dețin o pondere de peste 20% unii funcționari publici
din serviciile care au contacte direct cu cetățenii vor cunoaște și limba minorității naționale
respective”. În contextul reglementărilor Legii nr. 69/1991 privind administrația publică
locală, republicată[5], această prevedere nu a sporit accesibilitatea drepturilor lingvistice în
administrația publică.
Stabilirea ponderii de 20% pentru garantarea legală a folosirii limbii minorității ma-
ghiare în administrația publică, permiterea folosirii limbii maghiare cu ocazia ceremoniilor
oficiale, afișarea denumirilor locale tradiționale și ale instituțiilor publice în limba
maghiară, permiterea folosirii limbii maghiare în ședințele consiliilor locale și județene și
obligarea autorităților publice de a comunica și în limba maghiară au fost reglementate
numai în noua Lege a administrației publice locale nr. 215/2001[6], care a intrat în vigoare
în 23.05.2001.
§4. Reglementarea internă și internațională în vigoare
În cele ce urmează vom prezenta reglementările în vigoare privind folosirea limbii

maghiare în administrația publică din România. În cazul acelor reglementări, ale căror
implementare practică nu se realizează în totalitate, pe lângă analiza prevederilor vom
prezenta și deficiențele implementării.
4.1. Constituția României și prioritatea tratatelor internaționale
România a aderat la toate convențiile internaționale relevante în Europa privind drep-

turile lingvistice ale minorităților. Prin semnarea și ratificarea Cartei Europene a Limbilor
[1] A se vedea Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1750/bis din 1938.

[2] M. Of. nr. 76 din 13.04.1996.
[3] Art. 24 alin. (5) al Legii nr. 69/1991, republicată.
[4] M. Of. nr. 600 din 08.12.1999.
[5] M. Of. nr. 79 din 18.04.1996.
[6] M. Of. nr. 204 din 23.04.2001.
Regionale sau Minoritare[1], România s-a angajat la protecția a 20 de limbi minoritare[2],

printre care se află și limba maghiară. Deși Carta este un tratat prin care statele semnatare
pot asuma măsuri de protecție de grad diferit pentru diferite limbi, și România s-a angajat
la asigurarea unei protecții ridicate în interesul limbii maghiare, reglementarea internă a
drepturilor lingvistice prin Legea administrației publice este universală pentru toate limbile
minoritare, indiferent de mărimea sau nevoile comunității minoritare. Celălalt tratat
important în privința drepturilor lingvistice este Convenția-Cadru pentru protecția mino-
rităților naționale[3] (în continuare Convenția-Cadru). Articolul 20 al Constituției[4] Româ-
niei recunoaște prioritatea acestor reglementări internaționale față de reglementările
interne contrare:
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamen-
tale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările
internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai
favorabile”.
Articolul 11 al Constituției stabilește că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii,
fac parte din dreptul intern[5],
„(…) astfel, în ordinea juridică română ratificarea de către legiuitor este suficientă pen-
tru ca dispozițiile din tratatele internaționale susceptibile de aplicare directă să fie invocate
și aplicate ca atare de instanțele judecătorești”[6]
iar
„în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții
contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției”[7].
Ca urmare, România, prin ratificarea acestor tratate internaționale, și-a asumat aplica-
rea standardelor europene ale protecției drepturilor lingvistice minoritare la un anumit
nivel.
Din art. 13 al Constituției aflăm că limba oficială a statului este în mod exclusiv limba
română, iar acest aspect al funcționării statului pare să fie considerat esențial de legiuitor,
fiindcă prin art. 152 limitează posibilitatea ca limba oficială să fie subiectul unei posibile
revizuiri a Constituției care ar putea duce, de exemplu, la acordarea statutului oficial limbii
materne a celor 1.2 milioane de etnici maghiari. Măsura rigidității privind caracterul
monolingv al statului ne sugerează că regimul lingvistic al administrației publice din
România este construită pe ideea supremației limbii române. Situațiile în care limba
maghiară poate ori trebuie să fie folosită reprezintă regula specială față de regula generală
[1] Semnată la 17.07.1992, ratificată la 29.01.2008 și intrată în vigoare la 01.05.2008.

[2] Lista limbilor minoritare din România: albaneză, armeană, bulgară, cehă, croată, germană,
greacă, idiș, italiană, macedoneană, maghiară, poloneză, romani, rusă, ruteană, sârbă, slovacă,
tătară, turcă, ucraineană.
[3] Semnată la 01.02.1995, ratificată la 29.04.1995 și intrată în vigoare la 01.02.1998. Legea
nr. 33/1995 pentru ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la
Strasbourg la 01.02.1995, M. Of. nr. 82 din 04.05.1995.
[4] Text publicat în M. Of. nr. 767 din 31.10.2003.
[5] Art. 11 alin. (2): „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
[6] Ș. DEACONU, E.-S. TĂNĂSESCU, Comentariul articolului 11, în I. MURARU, E.-S. TĂNĂSESCU (coord.),
op. cit., p. 108.

[7] A se vedea art. 11 alin. (3).
pe care o reprezintă folosirea limbii române. Singura referință la folosirea limbii mino-
rităților în administrația publică apare în secțiunea 2 din Capitolul V al Constituției privind
administrația locală. Conform alin. (2) din art. 120 privind administrația publică locală,
„În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități
naționale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorității naționale
respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu
serviciile publice deconcentrate, în condițiile prevăzute de legea organică”.
Lipsa totală a acestui subiect din Secțiunea 1 referitoare la administrația publică
centrală indică inexistența drepturilor lingvistice minoritare la acest nivel al administrației
publice. Chiar dacă lit. r) din alin. (3) al art. 73 prevede că statutul minorităților naționale
din România se reglementează prin lege organică la care se referă și art. 120, o asemenea
reglementare nu a intrat în vigoare nici până în prezent și drepturile lingvistice au rămas
să fie reglementate sporadic în Legea administrației publice și în alte acte normative[1].
4.2. Condițiile folosirii limbii maghiare în administrația publică
Pentru dezvoltarea unei perspective mai ample privind problema și evoluția drepturilor
lingvistice în administrația publică română, vom analiza în paralel Legea administrației
publice locale nr. 215/2001[2], recent ieșită din vigoare[3], și Codul administrativ, intrat în
vigoare prin O.U.G. nr. 57 din 03.07.2019[4].
Consecventă cu Constituția nici O.U.G. nr. 57/2019 nu prevede vreo referință la
drepturi lingvistice în partea dedicată administrației publice centrale. Primul articol care
abate de la regula generală a exclusivității limbii române este art. 94 al O.U.G. nr. 57/2019
care, similar cu art. 19 al Legii nr. 215/2001, a stabilit ponderea de peste 20% a cetățenilor
care aparțin minorităților naționale din numărul locuitorilor a unităților administra-
tiv-teritoriale ca și criteriu pentru obligația și posibilitatea[5] folosirii limbii minorității.
Astfel, drepturile lingvistice din administrația publică sunt de natură teritorială, și nu
personale. Cu alte cuvinte, nu persoana dispune de un drept minoritar invocabil de ea
oriunde, ci, în anumite unități administrativ-teritoriale, sunt garantate aceste drepturi.
[1]Proiectul de Lege nr. 502/2005 privind statutul minorităților naționale din România nu a fost
adoptat nici până în prezent. Această omisiune a legiuitorului român a fost criticată în mod expres
de Comitetul Consultativ al Convenției-Cadru, „exprimând îngrijorarea în absența unui cadru legal
consolidat și coerent privind protecția drepturilor minorităților în România”. A se vedea parag. 29 –
Advisory Committee On The Framework Convention For The Protection Of National Minorities: Fourth
Opinion on Romania, adopted on 22 June 2017, published on 16 February 2018 (Fourth Opinion on
Romania of ACFC).
[2] M. Of. nr. 123 din 20.02.2007.
[3] Abrogată prin O.U.G. nr. 57 din 03.07.2019.
[4] M. Of. nr. 555 din 05.07.2019
[5] Dreptul la o ceremonie de căsătorie în limba maghiară este numai o posibilitate, deoarece se
oficiază de către ofițerul de stare civilă – care nu are nicio obligație privind cunoașterea limbii
minorității – la cerere și în limba maternă a persoanelor care urmează să se căsătorească, dacă
ofițerul de stare civilă cunoaște limba respectivă. A se vedea art. 9 din H.G. nr. 1206/2001.
Art. 94 al O.U.G. nr. 57/2019 Art. 19 al Legii nr. 215/2001

(1) În unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale În unitățile administrativ-teri-
în care cetățenii aparținând unei minorități naționale toriale în care cetățenii aparți-
au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, nând minorităților naționale au
stabilit la ultimul recensământ, autoritățile admi- o pondere de peste 20% din nu-
nistrației publice locale, instituțiile publice aflate în mărul locuitorilor, autoritățile
subordinea acestora, precum și serviciile publice administrației publice locale,
deconcentrate asigură folosirea, în raporturile cu instituțiile publice aflate în sub-
aceștia, și a limbii minorității naționale respective, în ordinea acestora, precum și
conformitate cu prevederile Constituției, ale pre- serviciile publice deconcentra-
zentului cod și ale tratatelor internaționale la care te asigură folosirea, în raportu-
România este parte. rile cu aceștia, și a limbii mater-
(2) Autoritățile administrației publice locale prevă- ne, în conformitate cu preve-
zute la alin. (1), prin hotărâre, pot decide asigurarea derile Constituției, ale prezen-
folosirii limbii minorităților naționale în unitățile tei legi și ale tratatelor interna-
administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând ționale la care România este
minorităților naționale nu ating ponderea prevăzută parte.
la alin. (1).
Criteriul ponderii de peste 20% reprezintă o abordare necorespunzătoare prevederilor

Convenției-Cadru, deoarece aceasta din urmă prevede un număr substanțial[1], și nu o
pondere substanțială pentru asigurarea drepturilor lingvistice în administrație publică[2].
Această diferență terminologică și logică duce la situația absurdă ca a doua cea mai mare
comunitate maghiară din România, 50.000 de etnici maghiari din Cluj-Napoca nu mai pot
profita de beneficiile drepturilor lingvistice. Din motivul migrației interne a cetățenilor[3],
populația Clujului a crescut în așa măsură în ultimele decenii încât ponderea maghiarilor
începând din 2002 nu mai depășește 20% a populației municipiului[4]. Maghiarii clujeni din
5 iulie 2019 – data intrării în vigoare a noii legi – au decăzut din drepturile lor lingvistice
conform legii în vigoare.
Legea nr. 282 din 24.10.2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale
sau minoritare în articolul 8 a stabilit că
[1] Art. 10 alin. (2): „În ariile locuite tradițional sau în număr substanțial de persoane aparținând
minoritățile naționale, dacă aceste persoane solicită acest lucru și acolo unde aceasta cerere cores-
punde unei nevoi reale, părțile se vor strădui să asigure, în măsura posibilului, condiții care să permită
folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste persoane și autoritățile administrative”.
[2] Având în vedere că în cazul constituțiilor din epoca comunistă „ponderea substanțială” a fost
sintagma folosită pentru acordarea drepturile lingvistice în administrație, credem că legiuitorul

român este conștient de diferența dintre această sintagmă și sintagma „numărului substanțial” din
Convenția-Cadru.
[3] Această migrațiune a fost rezultatul industrializării forțate din perioada comunismului. A se
vedea L. BOIA, Cum s-a românizat România, Ed. Humanitas, 2015.

[4] În timp ce numărul etnicilor români în perioada 1956-2002 a crescut de la 74.623 la 252.433,
numărul etnicilor maghiari a scăzut de la 77.839 la 60.987, iar procentul etnicilor maghiari a scăzut
de la 50% la 19% în această perioadă.
„Prin sintagma zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită,
prevăzută la art. 1 parag. b) din Cartă, se înțelege unitățile administrativ-teritoriale în care
o limbă regională sau minoritară este folosită de cel puțin 20% din numărul locuitorilor
acelei unități administrativ-teritoriale”,
Această pondere a fost criticată de mai multe ori de Comitetul de Miniștri al Consiliului
Europei ca rezultat al monitorizărilor periodice din 2011 și 2017, recomandând reconsi-
derarea pragului legal pentru asigurarea drepturilor lingvistice în administrația publică[1].
Comitetul Consultativ al Convenției-Cadru în concordanță cu părerea Comitetului de
Experți al Cartei recomandă autorităților române adoptarea unei măsuri mai flexibile[2].
Potrivit art. 94 alin. (1) al O.U.G. nr. 57/2019, ponderea cetățenilor care aparțin unei
minorități naționale într-o unitate/subdiviziune administrativ-teritorială se stabilește la
ultimul recensământ. Față de reglementarea Legii nr. 215/2001, care prin art. 131 a
prevăzut că:
„Prevederile art. 19, art. 39 alin. (7) și ale art. 76 alin. (2)-(4) [adică drepturile lingvisti-
ce] sunt aplicabile și în cazul în care, din diferite motive, după intrarea în vigoare a prezentei
legi, ponderea cetățenilor aparținând unei minorități naționale scade sub procentul
prevăzut la art. 19” ,
noua lege privează 71,135 de etnici maghiari[3] de a mai beneficia de drepturi lingvistice
accesibile înainte de 5 iulie 2019. Această decădere din drepturi este rezultatul faptului că
O.U.G. nr. 57/2019 are în vedere ultimul recensământ, iar Legea nr. 215/2001 a avut în
vedere recensământul valabil la momentul intrării ei în vigoare, adică cel din 1992. Chiar
dacă primarul orașului Cluj-Napoca[4] a negat în repetate rânduri existența drepturilor
lingvistice ale etnicilor maghiari din Cluj după 2002, sentința civilă definitivă nr. 961 din
21.02.2017 a constatat în dosarul nr. 1535/117/2015[5] exact contrariul, stabilind că
[1] „Reconsider the thresholds for official use of minority languages in the administration” –
Recommendation of the Committee of Ministers on the application of the European Charter for
Regional or Minority Languages by Romania (Adopted by the Committee of Ministers on 4 April 2018
at the 13/12th meeting of the Ministers' Deputies).
[2] Parag. 97, Fourth Opinion on Romania of ACFC.
[3] Chișineu-Criș (Arad) – 1464 persoane, Reteag (Bistrița-Năsăud) – 576 persoane, Aleșd (Bihor)
– 1559 persoane, Vadul Crișului (Bihor) – 751 persoane, Oșorhei (Bihor) – 1170 persoane, Crizbav
(Brașov) – 381 persoane, Șercaia (Brașov) – 291 persoane, Budila (Brașov) – 679 persoane, Rupea
(Brașov) – 977 persoane, Noșlac (Alba) – 230 persoane, Rădești (Alba) – 225 persoane, Sărmaș
(Harghita) – 681 persoane, Geaca (Cluj) – 238 persoane, Cluj-Napoca (Cluj) – 49565 persoane,
Chinteni (Cluj) – 543 persoane, Cătina (Cluj) – 347 persoane, Cojocna (Cluj) – 700 persone, Florești
(Cluj) – 3299 persoane, Vâlcele (Covasna) – 430 persoane, Baia Sprie (Maramureș) – 2593 persoane,
Batoș (Mureș) – 669 persoane, Ardud (Satu Mare) – 1098 persoane, Cuzăplac (Sălaj) – 325 persoane,
Foeni (Timiș) – 241 persoane, Dumbrava (Timiș) – 471 persoane, Giera (Timiș) – 213 persoane,
Dumbrăvița (Timiș) – 1058 persoane, Uivar (Timiș) – 401 persoane.
[4] Emil Boc, primarul orașului Cluj-Napoca din 2004-2009 și 2012-până în prezent.
[5] Obiectul procesului a fost instalarea tăblițelor multilingve la intrările și ieșirile municipiului
Cluj-Napoca. Pentru prezentarea analitică a rolului ONG-urilor Clujene în procesul tăblițelor, a se

vedea: T. KISS, T. TORÓ, I.G. SZÉKELY, Unequal Accommodation: An Institutionalist Analysis of Ethnic
Claim-Making and Bargaining, în T. KISS et al., op. cit., p. 148-153.
„singurul recensământ organizat potrivit legii și care putea fi avut în vedere de

autoritățile administrației publice locale era cel aferent anului 1992”[1].
Scăderea ponderii minorităților în societatea română este un proces cunoscut, astfel,
art. 604 din ordonanță care prevede că drepturile lingvistice ale minorităților vor fi aplicate
„până la data validării rezultatelor următorului recensământ”, este un mare regres față de
reglementarea anterioară.
A doua inconsecvență logică pe care o incorporează această abordare este faptul că
drepturile lingvistice sunt condiționate de procentul etnicilor minoritari, și nu de ponderea
celor care folosesc limba respectivă, așa cum prevede Legea nr. 282/2007 pentru ratifica-
rea Cartei[2]. Conform raportului periodic de stat din 2016 potrivit datelor furnizate de
recensământul din 2011, dintr-un număr total de 20.121.641 cetățeni, 1.259.914 au ca
limba maternă limba maghiară, iar 1.227.623 sunt etnici maghiari[3]. Aceste date eviden-
țiază faptul că o comunitate etnică nu este neapărat omogenă din punct de vedere
lingvistic.
Alineatul (2) al art. 94 din O.U.G. nr. 57/2019 prevede că
„Autoritățile administrației publice locale prevăzute la alin. (1), prin hotărâre, pot deci-
de asigurarea folosirii limbii minorităților naționale în unitățile administrativ-teritoriale în
care cetățenii aparținând minorităților naționale nu ating ponderea prevăzută la alin. (1)”.
Având în vedere că unii primari și chiar și instanțe judecătorești[4] au respins solicitarea
comunității maghiare privind folosirea limbii acestora invocând logica inversă, în spiritul
argumentului per a contrario „ceea ce nu este obligatorie ar fi interzisă”, considerăm că
această precizare a legii poate avea efecte pozitive pe viitor și oferă o clarificare privind
interpretarea corectă a acestei chestiuni și pentru cele reglementate de Legea
nr. 215/2001.
[1] Acest aspect a fost recunoscut atât de Comisia consultativă a Convenției-cadru: „Finally, should
the share of a given minority population fall below the threshold of 20% in a successive census
following the adoption of this law, Article 131 of Law No. 215/2001 stipulates maintenance of the
status quo, as it existed according to the most favourable census’ results.” – a se vedea: Fourth
Opinion on Romania of ACFC, p. 26. –, cât și de Guvernul României: „potrivit legislației în vigoare, în
eventualitatea unei evoluții demografice nefavorabile, dacă coeficientul unei populații minoritare
scade sub pragul de 20%, aceasta se va bucura de cel mai favorabil cadru lingvistic garantat în baza
Legii nr. 215/2001 (art. 131 din legea amintită, republicată pe 29.02.2007)” – a se vedea Al doilea
raport periodic prezentat de Guvernul României către Secretarul General al Consiliului Europei în baza
Articolului 15 al Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, 2016, p. 16.
[2] Carta protejează limbi, și nu persoane, astfel mare parte a literaturii de specialitate nici nu o
consideră un veritabil tratat privind drepturile omului. A se vedea: X. ARZOZ, Accommodating

Linguistic Difference: Five Normative Models of Language Rights, European Constitutional Law
Review, Vol. 6, Issue 01, February 2010, p. 110.
[3] Al doilea raport periodic prezentat de Guvernul României către Secretarul General al Consiliului
Europei în baza Articolului 15 al Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, 2016, p. 167.
[4] A se vedea Hotărârea civilă nr. 1949/2019 a Tribunalului București care s-a pronunțat în felul
următor cu privire la o inscripție în limba maghiară: „Prin urmare, inscripționarea în limba maternă a
denumirii unor localități și instituții publice este permisă doar [s.n.] în cazul în care cetățenii
aparținând unei minorități au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor”.
Conform ambelor legi, asigurarea drepturilor lingvistice este incidentă în raporturile

cetățenilor minoritari cu autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate
în subordinea acestora, precum și serviciile publice deconcentrate.
Menționăm că reglementarea drepturilor lingvistice în privința serviciilor publice
deconcentrate este lipsită de orice normă de aplicare. S-a identificat o corelare evidentă
între măsura implementării drepturilor lingvistice maghiare și etnicitatea conducătorului
autorității publice[1]. Considerând că în pozițiile de conducere ale serviciilor deconcentrate
etnicii maghiari sunt subreprezentați[2], putem preconiza că în cazul acestora garantarea
folosirii limbii maghiare este și mai puțin probabilă. Un studiu efectuat în 2010, privind
folosirea limbii maghiare în serviciile publice din județul Harghita, a arătat că numai 17.6%
dintre acestea au oferit serviciile lor și în formă scrisă în limba maghiară[3]. Luând în calcul
că județul Harghita dispune de cel mai semnificativ procent de etnici maghiari dintre
județe, aceștia reprezentând peste 80% din populația județului, considerăm că este
probabil că nici în celelalte cinci județe, unde condițiile folosirii limbii maghiare sunt
îndeplinite[4], nivelul de accesibilitate al serviciilor deconcentrate în limba maternă a
etnicilor maghiari nu este mai bună[5].
Rolul art. 195 din O.U.G. nr. 57/2019 este identic cu rolul art. 76 din Legea
nr. 215/2001. Ambele recunosc prin primul și ultimul alineat imperativul folosirii și statutul
unic de limbă oficială al limbii române ca regulă generală, iar celelalte paragrafe regle-
mentează regula specială, adică situațiile „excepționale” când se folosește și limba
minorităților naționale în administrația publică.
Art. 195 din O.U.G. nr. 57/2019: Art. 76 din Legea nr. 215/2001:
(1) În raporturile dintre cetățeni și autorită- (1) În raporturile dintre cetățeni și autori-
țile administrației publice locale se folo- tățile administrației publice locale se
sește limba română. (...) folosește limba română.
(7) Actele oficiale se întocmesc în mod (5) Actele oficiale se întocmesc în mod
obligatoriu în limba română, sub sancțiu- obligatoriu în limba română.
nea nulității.
[1] T. TORÓ, Egy helyben topogva? Kisebbségi nyelvi jogok alakulása Romániában 2008 és 2015
között, Magyar Kisebbség, 21(2), 2016, p. 18-53.

[2] Aceste poziții sunt de obicei acordate prin deciziile politice ale guvernului. De exemplu, în
prezent, niciun prefect din România nu este de etnie maghiară (septembrie 2020 – n.a.).
[3] I. HORVÁTH, I. VERESS, K. VITOS, Közigazgatási nyelvhasználat Hargita megyében az önkormá-
nyzati és a központi kormányzat megyeszintű intézményeiben, ISPMN Working Papers, No. 27, 2010.
[4] Ponderea etnicilor maghiari depășește ponderea de 20% în județele: Sălaj (etnici maghiari:
23,07% – 57.167 de persoane), Bihor (etnici maghiari: 25,92% – 155.829 de persoane), Satu Mare
(etnici maghiari: 35,22% – 129.258 de persoane), Mureș (etnici maghiari: 39,26% – 228.275 de
persoane), Covasna (etnici maghiari: 73,81% – 164.158 de persoane) și Harghita (etnici maghiari:
84,61% – 276.038 de persoane).
[5] I. HORVÁTH, T. TORÓ, op. cit., p. 206-207.
4.3. Folosirea limbii minorităților în raporturile lor cu autoritățile

administrației publice locale
Alineatul (2) din ambele articole ale Legii nr. 215/2001, respectiv Codul administrativ,
corespunde angajamentelor ale statului român făcute prin asumarea prevederilor
art. 10.1.a (ii)[1], art. 10.2.b[2] și art. 10.3.a[3] din Carta Europeană a Limbilor în privința limbii
maghiare.
(2) În unitățile administrativ-teritoriale în (2) În unitățile administrativ-teritoriale în
care cetățenii aparținând unei minorități care cetățenii aparținând unei minorități
naționale au o pondere de peste 20% din naționale au o pondere de peste 20% din
numărul locuitorilor, stabilit la ultimul numărul locuitorilor, în raporturile lor cu
recensământ, în raporturile lor cu autori- autoritățile administrației publice locale,
tățile administrației publice locale, cu apa- cu aparatul de specialitate și organismele
ratul de specialitate și organismele subor- subordonate consiliului local, aceștia se
donate acestora, aceștia se pot adresa, pot adresa, oral sau în scris, și în limba lor
oral sau în scris, și în limba minorității maternă și vor primi răspunsul atât în
naționale respective și primesc răspunsul limba română, cât și în limba maternă.
atât în limba română, cât și în limba
minorității naționale respective.
În raportul de stat privind implementarea Cartei, Guvernul României oferă explicații

exprese referitoare la conținutul drepturilor lingvistice reglementate prin alin. (2) din
art. 76 al Legii nr. 215/2001, ceea ce considerăm valabil și pentru alin. (2) din art. 195 al
O.U.G. nr. 57/2019:
„Comitetul de experți a declarat în raportul de evaluare din iunie 2012 că nu reiese dacă
«instituțiile publice aflate în subordinea» autorităților locale se referă la serviciile publice
[1] Paragraful 1: „În jurisdicțiile administrative ale statului în care numărul de locuitori utilizatori
ai limbilor regionale sau ai celor aparținând minorităților justifică măsurile menționate în cele ce
urmează și în funcție de situație fiecărei limbi, părțile se angajează, în măsura în care acest lucru este
posibil în mod rezonabil: a) ii. să se asigure că funcționarii acestora care vin în contact cu publicul
utilizează limbile regionale sau pe cele ale minorităților în raporturile acestora cu persoanele care li
se adresează în aceste limbi; sau iii. să se asigure că utilizatorii limbilor regionale sau ai celor
aparținând minorităților pot formula solicitări verbale sau scrise și pot primi un răspuns în aceste
limbi (...)”.
[2] Paragraful 2: „Cu privire la autoritățile locale și regionale în teritoriul cărora numărul de
locuitori care sunt utilizatori ai limbilor regionale sau ai celor aparținând minorităților este de așa
natură să justifice măsurile menționate mai jos, părțile se angajează să permită și/sau să încurajeze:
(...) b) posibilitatea ca utilizatorii limbilor regionale sau ai celor aparținând minorităților de a formula
cereri verbale sau scrise în aceste limbi”.
[3] Paragraful 3: „Cu privire la serviciile publice furnizate de autoritățile administrative sau de alte
persoane care acționează în numele acestora, părțile se angajează ca, în teritoriile în care sunt
utilizate limbi regionale sau cele aparținând minorităților, în funcție de situația fiecărei limbi și în
măsura în care acest lucru este posibil în mod rezonabil: a) să se asigure de faptul că limbile regionale
sau cele ale minorităților sunt utilizate la furnizarea serviciilor (...)”.
în conformitate cu prevederile Cartei – așadar, «servicii oferite de autorități administrative

sau alte persoane cu răspundere similară (de ex., transportul pe cale ferată, transportul
urban, serviciile de aprovizionare cu curent electric, apă și gaze, servicii de curățenie și
sănătate, servicii de telefonie, servicii de salubrizare, cimitire, unități sportive, unități de
agrement)». (...) astfel de servicii sunt, de fapt, servicii publice specializate aflate în
subordinea și administrarea directă a consiliilor locale/județene. În realitate, ele sunt
servicii precum centre de creșă, servicii de informare privind starea civilă, dezvoltarea
comunității etc. Cadrul legal se regăsește în art. 36 al Legii 215/23.04.2001 privind
administrația publică, republicată în M. Of. nr. 123 din 20.02.2007, alin. (6), care enumeră
în detaliu competențele consiliilor locale”[1].
În privința implementării acestor prevederi, aderăm la opinia Comitetului Consultativ
al Convenției-cadru, care susține că, în practică, dreptul individului de a folosi limba sa
maternă în raporturile lui cu autoritățile publice locale nu este întotdeauna respectat[2].
Tot în aceste paragrafe ale legilor este codificat angajamentul prevăzut în art. 10.2.e
din Cartă, care prevede permiterea și/sau încurajarea
„[utilizării] de către autorități a limbilor regionale sau a celor aparținând minorităților,
fără a exclude, cu toate acestea, utilizarea limbii/limbilor oficiale a/ale statului”.
4.4. Limba ceremoniilor oficiale
Articolul 9 din H.G. nr. 1206/2001, Norma de aplicare a Legii nr. 215/2001, a permis
folosirea limbii maghiare în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând
minorității maghiare au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, cu ocazia
ceremoniilor oficiale, însă nu a prevăzut-o în mod obligatoriu; doar limba română a fost
prevăzută ca fiind obligatorie.
În cazul oficierii căsătoriilor, art. 9 a reținut că aceasta se face de către ofițerul de stare
civilă – care nu are nicio obligație cu privire la cunoașterea limbii minorității – la cerere și
în limba maternă a persoanelor care urmează să se căsătorească, dacă ofițerul de stare
civilă cunoaște limba respectivă. Având în vedere că art. 19 al Legii nr. 215/2001 a prevăzut
regula generală că autoritățile administrației publice locale asigură folosirea limbii
minorităților naționale în raporturile cu aceștia – iar oficializarea căsniciei este un ase-
menea raport –, „în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentei legi și ale
tratatelor internaționale la care România este parte”, considerăm că norma de aplicare a
legii nu putea limita dreptul recunoscut de lege prin condiționarea acestuia de com-
petențele lingvistice ale ofițerului de stare civilă.
Despre actele și certificatele de stare civilă, același articol a constatat că se vor redacta
numai în limba română.
Deocamdată, noua lege nu reglementează aceste aspecte, lăsând soluționarea
situațiilor la interpretarea prevederilor generale existente.
Europei în baza Articolului 15 al Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, 2016, p. 34.
[2] A se vedea Fourth Opinion on Romania of ACFC, parag. 90.
4.5. Competența lingvistică a funcționarilor publici
Prevederea corespunzătoare a alin. (5) din art. 195 al O.U.G. nr. 57/2019 este alin. (3)
din art. 76 al Legii nr. 215/2001, dispozițiile fiind substanțial identice, ambele satisfăcând
angajamentele făcute de statul român în art. 10.4.b și art. 10.4.c[1] din Carta în privința
limbii maghiare.
(5) În condițiile prevăzute la alin. (2), în pos- (3) În condițiile prevăzute la alin. (2), în
turile care au atribuții privind relații cu pu- posturile care au atribuții privind relații
blicul sunt încadrate și persoane care cu- cu publicul vor fi încadrate și persoane
nosc limba minorității naționale respective. care cunosc limba maternă a cetățenilor
aparținând minorității respective.
Menționăm că statutul funcționarilor publici înainte de intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 57/2019 a fost reglementat prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor
publici, republicată[2], care în art. 108 prevedea că:
„În unitățile administrativ-teritoriale în care persoanele aparținând unei minorități
naționale dețin o pondere de peste 20%, unii funcționari publici din serviciile care au
contacte direct cu cetățenii vor cunoaște și limba minorității naționale respective”[3].
Noua lege nu mai are această prevedere în capitolele dedicate statutului funcționarilor
publici. Formularea legii și practica judiciară arată că necunoașterea limbii minorității
respective poate fi considerată un impediment legal la angajarea funcționarilor publici
doar dacă exercitarea respectivei funcții publice, în esența sa, presupune contactul direct
cu publicul, situație care să justifice, în mod necesar și obiectiv, cunoașterea limbii
minorității ca și cerință ocupațională. Astfel, de exemplu, în cazul secretarului unității
administrativ-teritoriale, Înalta Curte a constatat de mai multe ori că funcția publică de
conducere de secretar al unității administrativ teritoriale nu presupune, în esența sa,
contact direct cu cetățenii, pentru a fi inclusă în categoria funcțiilor publice din sfera
relațiilor cu publicul. Astfel, condiționarea ocupării funcției de secretar de cunoașterea
limbii maghiare este discriminatorie[4]. Menționăm că nici Consiliul Național pentru Com-
baterea Discriminării[5], nici Comitetul consultativ al Convenției-cadru nu este de acord cu
această interpretare a instanțelor[6].
[1] Art. 10.4: „În vederea punerii în aplicare a prevederilor paragrafelor 1, 2 și 3 acceptate de acestea,
părțile se angajează să ia una sau mai multe dintre următoarele măsuri: (...) b) recrutarea și, acolo unde
este necesar, instruirea funcționarilor sau a altor angajați din cadrul serviciului public necesari; c)
respectarea, pe cât posibil, a solicitărilor venite din partea angajaților serviciului care cunosc o limbă
regională sau aparținând minorităților de a fi numiți pe teritoriul în care se utilizează limba respectivă”.
[2] M. Of. nr. 365 din 29.05.2007.
[3] Menționăm că aceasta a fost prima prevedere legală după comunism, care a stabilit o pondere
exactă privind drepturile lingvistice minoritare în administrația publică.

[4] I.C.C.J., s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 1438/2014, dec. nr. 6324/2013, dec. nr. 2968/2013.
[5] A se vedea Hotărârea nr. 56 din 22.02.2012 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării.
[6] A se vedea parag. 94, Fourth Opinion on Romania of ACFC.
4.6. Texte și formulare administrative în limba minorităților
Noua reglementare a O.U.G. nr. 57/2019, prin alin. (3) și (4) ale art. 195, a încorporat în
mod expres prevederile art. 10.1.b din Cartă, conform cărora autoritățile publice trebuie:
„[…] să pună la dispoziția populației texte și formulare administrative utilizate pe larg
în limbile regionale sau în cele ale minorităților ori în versiuni bilingve”.
Art. 195 din O.U.G. nr. 57/2019: Art. 76 din Legea

nr. 215/2001:
(3) În scopul exercitării dreptului prevăzut la alin. (2), autoritățile –
publice și entitățile prevăzute la art. 94 au obligația să pună la
dispoziția cetățenilor aparținând unei minorități naționale formu-
lare și texte administrative de uz curent în format bilingv, res-
pectiv în limba română și în limba minorității naționale.
(4) Lista formularelor și a tipurilor de texte administrative de uz
curent, care se utilizează conform alin. (3), se stabilește prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Departamentului pentru
Relații Interetnice elaborată în colaborare cu Institutul pentru Stu-
dierea Problemelor Minorităților Naționale, cu avizul ministerelor
cu atribuții în domeniul administrației publice, finanțe publice și
afaceri interne.
Chiar dacă Legea nr. 215/2001 a presupus în mod implicit folosirea formularelor și
textelor administrative traduse și în limba maghiară, acest lucru s-a realizat numai
ocazional, la inițiativa unor primari. Implementarea nepotrivită a legii a fost criticată și de
Comitetul Consultativ[1] al Convenției-Cadru, iar Comitetul de Experți a considerat acest
angajament parțial îndeplinit, recomandând[2] extinderea sferei de folosire a textelor și
formularelor administrative în limba minorităților[3].
În privința noii reglementări, observăm faptul că art. 604 alin. (2)[4] prevede un termen
de 120 de zile de la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 57/2019 (termen expirat în data de
01.11.2019) pentru aprobarea unei hotărâri de Guvern în temeiul art. 195 alin. (4). Până în
prezent[5], lista propusă de Departamentul pentru Relații Interetnice privind formularele și
textele administrative bilingve de uz curent nu a fost aprobată de Guvern, motiv pentru
care rămânem sceptici în privința eficacității acestei reglementări. Până la momentul de
față, acest angajament al statului a rămas doar ocazional îndeplinit.
[1]A se vedea parag. 88 Fourth Opinion on Romania of ACFC.

[2]A se vedea lit. e) și i) din secțiunea Recomandărilor pentru îmbunătățirea protecției și promo-
vării limbii maghiare în România, în Second report of the Committee of Experts in respect of Romania.
[3] Pentru compararea raporturilor Comitetului Consultativ și Comitetului de Experți, a se vedea
A. BETHLENDI, T. TORÓ, A Peculiar Case of Monitoring. Minority Rights in Romania As Seen Through The
Lens of The ACFC and The COMEX, Hungarian Journal of Minority Studies, vol. II, 2018, p. 23-61.
[4] Art. 604 alin. (2): „Hotărârea Guvernului prevăzută la art. 195 alin. (4) se aprobă în termen de
120 de zile de la intrarea în vigoare a prezentului cod”.

[5] Data informației primite de la DRI: 19.12.2019.
4.7. Afișarea toponimelor, denumirilor instituțiilor și afișarea anun-

țurilor de interes public în limba maghiară
Dispozițiile prin care O.U.G. nr. 57/2019 și Legea nr. 215/2001 au reglementat inscrip-
ționarea denumirilor localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor, precum și
afișarea anunțurilor de interes public în limba minorităților naționale sunt identice din
punctul de vedere al conținutului.
(6) Autoritățile administrației publice loca- (4) Autoritățile administrației publice lo-
le asigură inscripționarea denumirii loca- cale vor asigura inscripționarea denumirii
lităților și a instituțiilor publice de sub auto- localităților și a instituțiilor publice de sub
ritatea lor, precum și afișarea anunțurilor autoritatea lor, precum și afișarea anun-
de interes public atât în limba română, cât țurilor de interes public și în limba ma-
și în limba minorității naționale respective, ternă a cetățenilor aparținând minorității
în condițiile prevăzute la alin. (2). respective, în condițiile prevăzute la
alin. (2).
a) afișarea toponimelor și denumirilor instituțiilor în limba maghiară

Pe lângă art. 10.2.g a Cartei, prin care statul român s-a angajat să
„permită și/sau să încurajeze utilizarea sau adoptarea, dacă este necesar în asociere cu
denumirea în limba oficială/limbile oficiale, a formelor tradiționale și corecte ale
denumirilor de localități în limbile regionale sau aparținând minorităților”,
prin Convenția-cadru România a mai asumat că:
„În ariile locuite în mod tradițional de un număr substanțial de persoane aparținând
unei minorități naționale, părțile vor depune eforturi, în cadrul sistemului lor legal, inclusiv,
atunci când este cazul, în cadrul acordurilor încheiate cu alte state, și ținând seama de
condițiile lor specifice, pentru expunerea denumirilor locale tradiționale, a denumirilor
străzilor și a altor indicații topografice destinate publicului, deopotrivă în limba minoritară,
acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicații”[1].
Comitetele formate din experți independenți pentru monitorizarea implementării
corecte a Cartei și Convenției-cadru au remarcat nu numai că angajamentul făcut prin
Convenția-cadru nu se limitează la denumirea localităților, ci se referă la toate tipurile de
toponime, cum ar fi străzile, fluviile etc., dar și faptul că nici Carta nu se interpretează într-o
manieră restrictivă. Comitetul de experți a recomandat autorităților române,
„să încurajeze localitățile să folosească toponimele tradiționale maghiare în domeniile
relevante (numele străzilor, transport public și semne turistice ori indicatoare rutiere;
documente/formulare; materialele/paginii de web folosite în relații cu publicul”[2].
[1]A se vedea art. 11 alin. (3).

[2]Versiunea engleză: „i. Encourage relevant municipalities to use traditional place names in
Hungarian in the relevant domains (street names, public transport and tourist signs or signposts;
documents/forms; public relations materials/websites)”. A se vedea lit. i) din secțiunea Reco-
mandărilor pentru îmbunătățirea protecției și promovării limbii maghiare în România, în Second
report of the Committee of Experts in respect of Romania, https://search.coe.int/cm/Pages/
result_details.aspx?ObjectID=09000016807766d3#_Toc487712660.
Această codificare restrictivă a legii interne contravine tratatelor internaționale în mod

evident. Chiar dacă alin. (2) din art. 20 al Constituției prevede că,
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fun-
damentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate regle-
mentările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin
dispoziții mai favorabile”,
până în prezent nici instanțele naționale nu au acționat în favoarea recunoașterii
acestui drept lingvistic deosebit de important pentru crearea unui peisaj lingvistic mai
echitabil și mai satisfăcător pentru comunitatea maghiară[1].
Menționăm că aceste instanțe nu au luat în considerare prevederile Legii nr. 86/1945,
care, așa cum am arătat în capitolul 3.2, sunt în vigoare și în prezent. Articolul 15 al Legii
nr. 86/1945 prevede în mod expres obligația inscripționării în limba maternă a denumirii
străzilor în localitățile unde conform ultimului recensământ cel puțin 30% din totalul
locuitorilor este de limba maternă comună, alta decât cea română[2]. Cu toate acestea
Tribunalul Satu Mare însă a ajuns la concluzia potrivit căreia: „În situația în care obligarea
inscripționării străzilor și a piețelor nu este o obligație care derivă din lege, instanța
apreciază că refuzul autorităților locale de inscripționare a acestora în limbile minorităților
naționale nu se circumscrie unui exces de putere [...]”[3].
H.G. nr. 1206/2001, Norma de aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor
aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în administrația publică
locală, cuprinse în Legea administrației publice locale nr. 215/2001, a stabilit lista denu-
mirii localităților în limba maternă a cetățenilor; a clarificat că inscripționarea în limba
maternă a denumirii unor localități are caracter informativ, neputând fi folosită în cadrul
corespondențelor sau documentelor oficiale; a reglementat că inscripționarea se face pe
aceeași tăbliță indicatoare, sub denumirea în limba româna, folosindu-se aceleași carac-
tere, mărimi de litere și culori atât pe indicatoarele rutiere de intrare, cât și pe cele de
ieșire din localitate. Același act normativ a prevăzut că inscripționarea în limba maternă a
denumirii instituțiilor publice de sub autoritatea consiliilor locale sau județene se face
printr-o tăbliță similară ca dimensiune, caracter, mărime a literelor și culori cu cea inscrip-
ționată în limba română, iar tăblița se va amplasa sub tăblița care conține denumirea
oficială în limba română.
b) afișarea anunțurilor de interes public în limba maghiară
Pentru înțelegerea noțiunii de anunț de interes public trebuie să recurgem la definiția
oferită de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[4],
potrivit căreia
[1] Despre importanța indicatoarelor multilingve, Comitetul consultativ a stabilit că: „(…)
bilingvismul indicatoarelor trebuie promovat, întrucât transmite mesajul că un anumit teritoriu este
împărțit în armonie de diverse grupuri de populație”, în Thematic Commentary No. 3, 2012,
parag. 67.
[2] Art. 15: „În orașele și comunele rurale unde conform ultimului recensământ cel puțin 30% din
totalul locuitorilor este de limba maternă comună, alta decât cea română, numele străzilor vor trebui
să fie indicate și în limba naționalităților respective”.
[3] Trib. Satu Mare, sent. civ. nr. 599 din 23.03.2017,.
[4] M. Of. nr. 663 din 02.10.2001.
„prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile
sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de supor-
tul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”[1].
Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice[2]
prevede că:
„În sensul prezentei legi, prin text cu caracter de interes public se înțelege orice text
care, în cadrul unor atribuții de serviciu, este afișat, expus, difuzat sau rostit în locuri publice
ori prin mijloace de informare în masă, având ca scop aducerea la cunoștința publicului a
unei denumiri, a unei informații sau a unui mesaj, cu conținut direct ori indirect publicitar”.
Conform art. 12 din H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[3]:
„În unitățile administrativ-teritoriale în care o minoritate națională deține o pondere de
cel puțin 20% din numărul populației informațiile ce se comunică din oficiu se vor difuza și
în limba minorității respective”[4].
Astfel, putem concluziona că informațiile care se comunică din oficiu se încadrează în
categoria anunțurilor de interes public, prevăzută de legea administrației.
În privința aplicării acestei reglementări, reținem că potrivit unui raport întocmit de un
ONG[5] privind implementarea prevederilor Cartei dintr-un număr de 36 de orașe[6], unde
ponderea minorității maghiare depășește pragul legal, numai 13 orașe[7] cu majoritate
locală maghiară au publicat pe pagina lor de web informații comunicate din oficiu și în
limba maghiară. Comitetul consultativ al Convenției-cadru reiterează rezultatul unui
raport efectuat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării privind accesul la
informații publice în limba maghiară, care nu a identificat niciun exemplu cu privire la
respectarea acestei prevederi[8].
[1] A se vedea art. 2 lit. b).

[2] M. Of. nr. 1067 din 17.11.2004.
[3] M. Of. nr. 167 din 08.03.2002.
[4] A se vedea art. 2.
[5] Written Comments by the Musai-Muszáj Advocacy Group on the Second Periodic Report
submitted on 2 March 2016 by Romania on the implementation of the European Charter for Regional
or Minority Languages presented to the Secretary General of the Council of Europe 4 July, 2016,
Musai-Muszáj Advocacy Group.
[6] Șarmașu, Băile Tușnad, Bălan, Baraolt, Borsec, Carei, Cluj-Napoca, Cehu Silvaniei, Covasna,
Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Huedin, Livada, Luduș, Marghita, Miercurea Ciuc, Miercurea Nirajului,
Odorheiu Secuiesc, Oradea, Pecica, Reghin, Săcele, Săcueni, Salonta, Sângeorgiu de Pădure, Satu
Mare, Sfântu Gheorghe, Șimleul Silvaniei, Sovata, Târgu Mureș, Târgu Secuiesc, Tășnad, Toplițaz,
Ulmeni, Valea lui Mihai, Vlăhița.
[7] Băile Tușnad, Bălan, Baraolt, Borsec, Carei, Covasna, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Miercurea
Nirajului, Odorheiu Secuiesc, Reghin, Sfântu Gheorghe, Sovata, Valea lui Mihai, Vlăhița.
[8] A se vedea parag. 91, Fourth Opinion on Romania of ACFC.
4.8. Folosirea limbii maghiare la nivelul consiliilor locale și județene
Referitor la funcționarea consiliilor locale și județene, reținem și în acest caz că în

privința drepturilor lingvistice reglementările noii legi administrative sunt aproape identice
cu cele cuprinse în Legea nr. 215/2001:
O.U.G. nr. 57/2019 Legea nr. 215/2001

Art. 135: Art. 39:
(5) În comunele, în orașele sau în municipi- (7) În comunele sau orașele în care cetă-
ile în care cetățenii aparținând unei mino- țenii aparținând unei minorități naționale
rități naționale au o pondere de peste 20% au o pondere de peste 20% din numărul
din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cu-
recensământ, proiectul ordinii de zi se noștință publică și în limba maternă a ce-
aduce la cunoștința publică și în limba tățenilor aparținând minorității respec-
minorității naționale respective. tive.
Art. 138: Art. 42:
(3) Lucrările ședințelor se desfășoară în (2) Lucrările ședințelor se desfășoară în
limba română. În consiliile locale în care limba română, în consiliile locale în care
consilierii locali aparținând unei minorități consilierii locali aparținând unei minorități
naționale reprezintă cel puțin 20% din naționale reprezintă cel puțin o cincime
numărul total, la ședințele consiliului local din numărul total, la ședințele de consiliu
se poate folosi și limba minorității națio- se poate folosi și limba maternă. În aceste
nale respective. În aceste cazuri se asigu- cazuri se va asigura, prin grija primarului,
ră, prin grija primarului, traducerea în lim- traducerea în limba română. În toate
ba română. În toate cazurile, documen- cazurile, documentele ședințelor de con-
tele ședințelor de consiliu local se întoc- siliu se întocmesc în limba română.
mesc și se aduc la cunoștință publică în
limba română.
Art. 198: Art. 50:
(3) În unitățile administrativ-teritoriale în În unitățile administrativ-teritoriale în care
care cetățenii aparținând unei minorități cetățenii aparținând unei minorități națio-
naționale au o pondere de peste 20% din nale au o pondere de peste 20% din
numărul locuitorilor, stabilit la ultimul numărul locuitorilor hotărârile cu caracter
recensământ, hotărârile cu caracter nor- normativ se aduc la cunoștință publică și
mativ se aduc la cunoștință publică atât în în limba maternă a cetățenilor aparținând
limba română, cât și în limba minorității minorității respective, iar cele cu caracter
respective. individual se comunică, la cerere, și în
limba maternă.
Art. 199:
(3) În unitățile administrativ-teritoriale în
care cetățenii aparținând unei minorități
naționale au o pondere de peste 20% din
numărul locuitorilor, stabilit la ultimul
recensământ, hotărârile cu caracter indivi-
O.U.G. nr. 57/2019 Legea nr. 215/2001

dual se comunică, la cerere, și în limba
minorității respective.
– Art. 94:
(8) În județele în care cetățenii aparținând
unei minorități naționale au o pondere de
peste 20% din numărul locuitorilor ordi-
nea de zi se aduce la cunoștință publică și
în limba maternă a cetățenilor aparținând
minorității respective.
În privința angajamentului cuprins în art. 10.2.f din Cartă, care permite și/sau încu-
rajează „[utilizarea] de către autorități a limbilor regionale sau a celor aparținând mino-
rităților în cadrul dezbaterilor”, ambele legi prevăd acest drept numai în cazul consiliilor
locale, în condițiile în care „consilierii locali aparținând unei minorități naționale reprezintă
cel puțin 20% din numărul total”. Chiar dacă H.G. nr. 1206/2001 – Norma de aplicare a
Legii nr. 215/2001 – prin art. 3 a extins acest drept și la consiliile județene, în privința
pragului procentual necesar a prevăzut în mod restrictiv o treime, în loc de o cincime:
„În consiliile locale sau județene în care consilierii aparținând unei minorități naționale
reprezintă cel puțin o treime din numărul total, la ședințele de consiliu se poate folosi și
limba maternă”.
Comitetul de experți a considerat necesară reevaluarea acestui prag în repetate
rânduri[1].
H.G. nr. 1206/2001, prin art. 7, extinde obligația prevăzută de art. 50 din Legea
nr. 215/2001 privind comunicarea hotărârilor consiliului în limba maghiară și la consiliile
județene. Noua reglementare se conformează angajamentelor asumate în cadrul
art. 10.2.c și art. 10.2.d din Cartă[2].
Dacă înainte de abrogarea Legii nr. 215/2001, obligația traducerii ordinii de zi a
consiliilor județene a fost respectată doar ocazional, noua reglementare a omis în mod
complet această obligație. Totuși, credem că interpretarea corectă a prevederilor alin. 6
din art. 195 privind obligația afișării anunțurilor de interes public acoperă această lacună,
fiindcă ordinea de zi a consiliilor județene sunt informații de interes public comunicate din
oficiu.
[1] Report of the Committee of Experts on the Charter, 2012: „the Article 10 applies also to those
local State authorities as well as local authorities (municipalities, counties) where the minority
language speakers do not attain the thresholds of one-fifth and one-third respectively, but represent
nevertheless a sufficient number of speakers for the purpose of the respective undertakings. The
implementation of Article 10 inevitably presupposes that the Romanian authorities reconsider both
thresholds.” – 35th recommendation.
[2] A se vedea art. 10.2.c: „publicarea de către autoritățile regionale a propriilor documente ofi-
ciale și în limbile relevante regionale sau vorbite de minorități; 10.2.d: publicarea de către autoritățile
locale a propriilor documente oficiale și în limbile relevante regionale sau vorbite de minorități;”.
4.9. Utilizarea, adoptarea și schimbarea prenumelui și numelui de

familie în limba maghiară
Articolul 66 alin. (1) al Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede că:
„La întocmirea actului de naștere, precum și a celorlalte acte de stare civilă, numele de
familie și prenumele titularului se scriu în limba maternă, folosindu-se alfabetul latin”,
ceea ce este în conformitate cu angajamentul asumat prin art. 10.5 al Cartei[1].
O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanelor fizice permite schimbarea numelui sau prenumelui în limba maghiară:
„Persoana al cărei nume sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus
în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi poate cere înscrierea, prin
mențiune pe aceste acte, a numelui de familie ori a prenumelui, retradus sau cu ortografia
limbii materne, atât la rubricile care îl privesc pe titular, cât și la cele privind părinții”[2].
„Efectele aprobării [...] se extind asupra copiilor minori ai persoanelor în cauză, iar când
soții au nume de familie comun, efectele se extind și asupra celuilalt soț, în ambele situații,
dacă acesta din urmă își dă consimțământul. Când soții nu se înțeleg în ceea ce privește
extinderea efectelor aprobării asupra copiilor minori, decide autoritatea tutelară”[3].
4.10. Garanțiile implementării drepturilor lingvistice ale minorității

maghiare în administrația publică
Legea administrației publice în vigoare nu prevede sancțiuni pentru omiterea aplicării

drepturilor lingvistice. H.G. nr 1206/2001 – conținând normele de aplicare a Legii
nr. 215/2001 – a instituit contravenții pentru:
a) refuzul de a traduce în limba maternă ordinea de zi și hotărârile consiliului local sau
județean și de a le aduce la cunoștința publică și în varianta tradusă, precum și refuzul de
a comunica răspunsurile și în limba maternă a solicitantului;
b) nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) privitoare la folosirea limbii materne la
lucrările consiliului local sau județean;
e) nerespectarea termenului prevăzut pentru montarea tăblițelor multilingve;
g) inscripționarea altor denumiri decât cele prevăzute în H.G. nr. 1206/2001, precum
și inscripționarea acestora în altă forma decât cea prevăzută în H.G. nr. 1206/2001;
Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) puteau fi sancționate cu amendă de la
500 lei la 1.500 lei, iar cele prevăzute la lit. e) și g), cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei.
Constatarea contravenției și aplicarea amenzii se făcea de către persoane împuternicite
de ministrul administrației publice, de către prefect sau împuterniciții acestuia, și se aplică
primarului, președintelui consiliului județean, secretarului, respectiv secretarului general
[1] A se vedea art. 10.5: „să permită utilizarea sau adoptarea de nume de familie în limba
regională sau în cea aparținând minorităților, la solicitarea persoanelor interesate”.

[2] O.G. nr. 41/2003, art. 20 alin. (1).
[3] O.G. nr. 41/2003, art. 20 alin. (5).
al unității administrativ-teritoriale, după caz[1]. Aplicabilitatea în prezent a acestei pre-

vederi este interpretabilă[2].
Legea abrogată (Legea nr. 340/2004) și legea nouă (O.U.G. nr. 57/2019)[3] au prevăzut
următoarele atribuții ale prefectului privind drepturile lingvistice ale minorităților:
O.U.G. nr. 57/2019 Legea nr. 340/2004

Art. 253: Art. 19:
Atribuții privind asigurarea implementării (1) În calitate de reprezentant al Guver-
la nivel local a politicilor guvernamentale nului, prefectul îndeplinește următoarele
și respectării ordinii publice: atribuții principale:
f) verifică modul de aplicare a normelor m) asigură folosirea, în condițiile legii, a
legale care reglementează folosirea limbii limbii materne în raporturile dintre cetă-
minorității naționale în raporturile dintre țenii aparținând minorităților naționale și
autoritățile administrației publice locale și serviciile publice deconcentrate în uni-
serviciile publice deconcentrate, pe de o tățile administrativ-teritoriale în care
parte, și cetățenii aparținând minorităților aceștia au o pondere de peste 20%.
naționale, pe de altă parte, în unitățile
administrativ-teritoriale în care aceștia au
o pondere de peste 20%, conform ulti-
mului recensământ.
[1] H.G. nr. 1206/2001, art. 18.

[2] Prin O.U.G. nr. 57/2019 a fost abrogată în mod explicit doar Legea nr. 215/2001, nu și
H.G. nr. 1206/2001. Însă, având în vedere că H.G. nr. 1206/2001 conținea efectiv normele de
aplicare a dispozițiilor privitoare la dreptul cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi
limba maternă în administrația publică locală, cuprinse în Legea administrației publice locale
nr. 215/2001, concluzia cea mai la îndemână este că acest normativ a fost abrogat în mod implicit
[art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000]. Totuși, pornind de la definiția unanim acceptată a doctrinei
de specialitate, conform căreia abrogarea tacită înseamnă că reglementările din noul act normativ
sunt incompatibile cu prevederile anterioare, s-ar putea ajunge și la alte interpretări. Astfel, s-ar
putea susține că O.U.G. nr. 57/2019 a abrogat în mod implicit doar acele prevederi ale H.G.
nr. 1206/2001, care nu mai prezintă compatibilitate cu legea nouă. Or, art. 12 din H.G. nr. 1206/2001
nu este contrară niciunei prevederi din O.U.G. nr. 57/2019. De aici două soluții sunt posibile. Dacă
punem accentul pe aspectul formal și spunem că art. 12 din H.G. nr. 1206/2001 pune în aplicare
art. 76 alin. (4) din Legea nr. 215/2001, adică se referă în mod strict la un text legal anume, atunci
prin abrogarea Legii nr. 215/2001, dispozițiile art. 12 din H.G. nr. 1206/2001, deși încă în vigoare,
devin neaplicabile și fără obiect, căci nu se poate pune în aplicare o dispoziție ieșită din vigoare. Din
contră, dacă punem accentul pe aspectul substanțial și spunem că art. 12 din H.G. nr. 1206/2001
explicitează modul concret în care trebuie asigurată dreptul persoanelor aparținând minorităților
naționale la inscripționarea bilingvă a instituțiilor aflate sub autoritatea autorităților administrației
publice locale, indiferent de sediul materiei, atunci, având în vedere că substanța acestui drept
continuă să existe, prevederile art. 195 alin. (6) din O.U.G. nr. 57/2019 fiind identice cu dispozițiile
art. 76 alin. (2), art. 12 din H.G. nr. 1206/2001 sunt deopotrivă în vigoare și aplicabile în pofida
abrogării Legii nr. 215/2001.
[3] Conform art. 597 alin. (2) al O.U.G. nr. 57/2019, la data intrării în vigoare (05.07.2019) a
ordonanței s-a abrogat Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului.
Diferențele dintre cele două formulări își pierd din relevanță având în vedere că până
în prezent prefecții nu s-au distins prin exercitarea din oficiu a prerogativelor în interesul
vreunei limbi minoritare, demersurile lor au vizat de obicei interesul și primatul folosirii
limbii române[1].
În vederea respectării drepturilor fundamentale ale minorităților naționale, potrivit
sferei sale de atribuții prevăzute de Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea
instituției Avocatului Poporului[2], Avocatul Poporului are dreptul și obligația de a între-
prinde activități de raportare și de consultare, precum și îndrituirea să inițieze demersuri
juridice din oficiu sau la cerere prin: sesizarea Curții Constituționale; sesizarea instanței de
contencios administrativ; promovarea recursului în interesul legii în fața Înaltei Curți de
Casație și Justiție, cu privire la problemele de drept care au fost soluționate diferit de
instanțele judecătorești, prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își desfășoară activitatea conform
Ordonanței nr. 137/2000: „(1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul își
exercită atribuțiile în următoarele domenii:
a) prevenirea faptelor de discriminare;
b) medierea faptelor de discriminare;
c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare;
d) monitorizarea cazurilor de discriminare;
e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.
(2) Consiliul își exercită competențele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori
din oficiu”[3].
În privința drepturilor lingvistice în administrația publică, Departamentului pentru
Relații Interetnice, pe lângă atribuția depunerii listei formularelor și textelor administrative
bilingve, prevăzute de O.U.G. nr. 57/2019, are în competență și monitorizarea aplicării
actelor normative interne și internaționale referitoare la protecția minorităților națio-
nale[4].
[1] O concluzie similară este trasă și de Adrian Szelmenczi: „De asemenea, o simplă analiză a
activității prefecților din județele în care persoanele aparținând minorității maghiare au o pondere
semnificativă sau sunt în majoritate (Covasna, Harghita, Mureș și Satu Mare), arată că aceștia se
folosesc de pârghiile legislative pe care le au la dispoziție fie pentru a bloca acte normative emise de
consiliile locale cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale, fie pentru a restricționa
accesul la informații de interes public în limba maternă a cetățenilor care aparțin minorităților
naționale”. Cu Privire La Avizul nr. 4 al Comitetului Consultativ referitor la aplicarea de către România
a Convenției-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale, Noua Revistă de Drepturile Omului 14
nr. 2/2018.
[2] Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, repu-
blicată în M. Of. nr. 181 din 27.02.2018.

[3] Art. 17 al O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discri-
minare.
[4] H.G. nr. 111/2005 privind organizarea și funcționarea Departamentului pentru Relații Interet-
nice, art. 2 alin. (1) lit. e).

4.11. Limitele drepturilor lingvistice privind folosirea limbii maghiare

în administrație
4.11.1. Subiecții drepturilor lingvistice

În primul titlu am semnalat că reglementările referitoare la folosirea limbii maghiare în
administrația publică se referă la reglementările privind activitatea autorităților și institu-
țiilor administrației publice:
– în raporturile dintre autoritățile și instituțiile administrației publice;
– și în raporturile acestora cu alte subiecte de drept public sau privat.
După cum am văzut, în România, folosirea limbii maghiare este posibilă numai în
raporturile dintre cetățenii aparținând minorității maghiare și autoritățile administrației
publice locale ori instituțiile publice aflate în subordinea acestora ori serviciile publice
deconcentrate. Acest lucru înseamnă că în raporturile interinstituționale dintre autori-
tățile, instituțiile și serviciile publice deconcentrate nu se poate folosi limba maghiară nici
atunci când, din orice motiv, aceasta ar fi cea mai eficientă cale de comunicare.
Legile în vigoare nu prevăd dreptul persoanelor juridice să folosească în raporturile lor
cu autorități și instituții publice o altă limbă decât limba română. Astfel, drepturile
lingvistice sunt limitate la persoane fizice.
Din lecturarea reglementărilor naționale relevante, se mai conchide că drepturile
lingvistice sunt rezervate în mod exclusiv cetățenilor români.
4.11.2. Nivelul administrației și regula teritorialității

Din reglementările prezentate se observă că limba maghiară nu se poate folosi în
administrația publică centrală, iar la acest nivel al administrației nu există drepturi la
folosirea limbii maghiare.
La nivelul administrației publice locale, natura reglementării este teritorială, adică
dreptul lingvistic nu este asigurat oriunde pentru anumite persoane, ci doar în unită-
țile/subdiviziunile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorității ma-
ghiare au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ.
Însă nici regula teritorialității nu se aplică în toate direcțiile, în sensul că o autoritate
județeană a unui județ în care nu se îndeplinește condiția ponderii de 20% nu va folosi
limba maghiară în cazul în care își desfășoară activități într-o localitate a județului respectiv
unde etnicii maghiari reprezintă majoritatea locală sau au o pondere de peste 20%.
Pentru extinderea aplicabilității drepturilor lingvistice, parlamentarii partidului
U.D.M.R. au introdus un proiect de modificare al Codului administrativ[1]. Acest proiect de
lege, între altele, a prevăzut extinderea drepturilor lingvistice la instituția prefectului în
județele unde ponderea minorității respective depășește 20%[2]. Reținem că tema a fost
[1]
A se vedea PL-x nr. 190/2020 – Proiect de Lege privind Codul administrativ.
[2]Art. 94 alin. (1) din PL-x nr. 190/2020: „În unitățile/subdiviziunile administrativ-teritoriale, în
care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor,
autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice aflate în subordinea acestora, orga-
nismele prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local sau județean, precum și
prezentată publicului larg în mod înșelător de către președintele interimar al Senatului,

jurist și fost ministru al justiției, creând imaginea falsă că dreptul la folosirea limbii materne
în administrația publică locală ar fi un drept nerecunoscut de sistemul legal român, deci, o
prevedere ilegitimă în propunerea legislativă[1].
§5. Bune practici la nivel internațional
5.1. Considerații teoretice
Înainte de a numi practicile cele mai bune privind drepturile lingvistice trebuie să
identificăm criteriile conform cărora o reglementare poate fi considerată optimă. România
cel puțin la nivel normativ a asimilat valorile democratice ale comunității europene și se
identifică cu filosofia drepturilor culturale, cu principiul promovării și respectării diversității
lingvistice[2]. Marja interpretării acestor principii este însă foarte largă, oferind posibilitate
la interpretări foarte diferite. Există țări în care limba unei minorități poate fi tratată ca
limbă oficială (Italia, Spania, Finlanda, Belgia, Marea Britania, Canada etc.) și există țări în
care legea abia permite folosirea altor limbi decât limba majorității[3]. Opinia specialiștilor
diferă în privința naturii drepturilor lingvistice. Unii susțin că drepturile lingvistice fac parte
din drepturile omului numai în privința vieții private și în limitele asigurării altor drepturi
fundamentale, cum ar fi dreptul la interpret pentru garantarea unui proces echitabil[4]. Alții
argumentează că din logica și filosofia drepturilor omului se poate deduce drepturi
lingvistice de promovare, prevăzând folosirea limbii minorităților de către autoritățile
publice[5]. În ambele cazuri, drepturile lingvistice sunt deduse din ideile demnității umane,
prefecturile, serviciile publice deconcentrate, au obligația să asigure în raporturile cu aceștia, folo-

sirea limbii minorității naționale respective, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezen-
tului Cod și ale tratatelor internaționale la care România este parte”.
[1] A se vedea: Cazanciuc anunță că săptămâna viitoare Camera Deputaților va respinge proiectul
cu privire la folosirea limbilor minorităților (https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23971754-cazanc

iuc-anunta-saptamana-viitoare-camera-deputatilor-respinge-proiectul-privire-folosirea-limbilor-mi
noritatilor.htm, accesat la 30.05.2020).
[2] J.-M. WOEHRLING, op. cit., p. 28.
[3] Pentru analiza motivelor aflate în spatele reglementărilor diferite, a se vedea X. ARZOZ, The
Nature of Language Rights, Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 2007/07/01.
Xabier argumentează, că în zona Europei Centrale și de Est, în zona postcomunistă, s-a format un
nou standard al protecției minorităților în urma așteptările comunității europene occidentale. Acest
standard însă nu a fost impus statelor occidentale ale Europei de Vest.
[4] A se vedea X. ARZOZ, The Nature of Language Rights, Journal on Ethnopolitics and Minority
Issues in Europe, 2007/07/01.

[5] A se vedea F. DE VARENNES, Language Rights as an Integral Part of Human Rights, 3 International
Journal on Multicultural Societies (2001); R. PHILLIPSON, T. SKUTNABB-KANGAS, Linguistic rights and

wrongs, în T. SKUTNABB-KANGAS, R. PHILLIPSON (eds) (2017), Language Rights, London/NewYork, Series
Critical Concepts in Language Studies, 4 volumes, in vol. 2, Language Policy in Education: Violations
or Rights for All?; G. ANDRÁSSY, Nyelvszabadság: Egy egyetemes elismerésre váró egyetemes emberi
jog., Dialóg Campus Kiadó, Budapest-Pécs, 2013.
libertății, egalității ori non-discriminării și identității[1]. Având în vedere că soluționarea și

analiza acestei probleme teoretice depășesc intenția prezentului capitol, punctul de
pornire al analizei noastre constă în faptul că România, prin Constituția statului, a recunos-
cut dreptul la identitate etnoculturală, dreptul folosirii limbii minorităților în diversele
situații ale vieți publice, principiul non-discriminării, și a asimilat filosofia drepturilor cultu-
rale. Astfel, considerăm că pozitivitatea unei reglementări se măsoară prin realizarea recu-
noașterii nevoilor culturale ale cetățenilor – născute din identitatea lor etnoculturală –
indiferent de limbă, etnie, religie etc. După părerea noastră, această dimensiune a egali-
tății și non-discriminării se poate aborda prin introducerea ideii prezumției, ceea ce
înseamnă în cazul nostru că, în lipsa unei reglementări contrare, folosirea limbii este
oportună. Această prezumție este, de obicei, rezultatul inexistenței unei limbi ierarhic
superioare. În acest moment, în România, numai limba română beneficiază de această
prezumție „absolută”, astfel, în orice context oficial se poate folosi limba română. Limba
maghiară nu beneficiază de această prezumție nici în localitățile unde etnicii maghiari sunt
în majoritate, deoarece și în situațiile acestea singura limbă oficială rămâne limba română.
Astfel, de exemplu, dacă ofițerul de stare civilă nu știe limba maghiară, atunci dreptul de a
avea parte de o ceremonie de căsătorie în limba maghiară nu mai este garantată[2]. Tot
așa, hotărârile individuale ale consiliilor locale se comunică și în limba maghiară numai la
cerere, iar în limba română se comunică din oficiu[3]. Or, chiar dacă se poate inscripționa
denumirea localității și în limba maghiară, denumirea maghiară nu are calitatea de nume
oficial și, astfel, nu se poate folosi în documente oficiale[4] etc.
Prezumția drepturilor lingvistice privind folosirea limbii materne ale cetățenilor în mod
inevitabil se pierde dacă acest drept devine subiectul drepturilor minoritare. Reglemen-
tările drepturilor minoritare sunt fondate pe acomodarea inegală a culturilor, adică pe
prezumția inegalității. Aceste drepturi apar când o situație de inegalitate trebuie compen-
sată. Pornind de la această idee, putem distinge patru mari categorii de reglementări
lingvistice privind prezumția oportunității acestor drepturi:
Limba Limba Limba

Modelul
A B, B1 [...] C, C1 […]
Prezumția există nu există nu există 5.1.1. (i) Monolingvism fără existența
drepturilor drepturilor lingvistice minoritare
lingvistice există nu există nu există 5.1.1. (ii) Monolingvism cu acordarea
drepturilor lingvistice minoritare
există există nu există 5.1.2. (i) Multilingvism cu acordarea
drepturilor minoritare
există există există 5.1.2. (ii) Multilingvism fără existența
nu nu există nu există drepturilor lingvistice minoritare
există
[1]A se vedea Language Rights of Linguistic Minorities. Handbook by the United Nations Special
Rapporteur on minority issues, United Nations at Geneva, 2017.
[2] H.G. nr. 1206/2001, art. 9.
[3] O.U.G. nr. 57/2019, art. 198 alin. (3); Legea nr. 215/2001, art. 50.
[4] H.G. nr. 1206/2001, art. 10.
5.1.1. Monolingvism
(i) fără existența drepturilor lingvistice minoritare. Franța este prototipul acestei regle-
mentări, prin neacordarea niciunui drept lingvistic în administrația publică în afara
garantării folosirii limbii franceze;
(ii) cu acordarea drepturilor lingvistice minoritare. Probabil cel mai obișnuit model pe
care putem găsi în Europa. Ungaria, România, Germania și mulți alții, chiar dacă recunosc
numai limba majorității ca limbă oficială, prin drepturi minoritare în situații limitate
recunosc și garantează posibilitatea folosirii limbii minorităților.
5.1.2. Multilingvism
(i) cu acordarea drepturilor lingvistice minoritare. Italia, Finlanda, Belgia, Elveția, Spania
toate recunosc mai multe limbi oficiale pe teritoriul lor, chiar dacă nu neapărat garantează
acest statut pe tot teritoriul statului. De exemplu, limba germană are statut oficial în Italia
numai în regiunea Tirolului de Sud, însă limba italiană are statut oficial pe tot teritoriul
țării. În aceste țări, de obicei, pe lângă limbile oficiale mai există alte limbi protejate prin
drepturi minoritare;
(ii) fără existența drepturilor lingvistice minoritare.
a) prima variantă a acestui model ar fi modelul Uniunii Europene care prevede
posibilitatea folosirii oricărei limbi oficiale din statele membre în administrația UE, însă nu
garantează oportunitatea folosirii limbilor minoritare din statele membre în măsura în care
ele însele nu sunt limbi oficiale. Acest model de reglementare este cel mai apropiat de o
logică federală;
b) a doua variantă a acestui model ar fi modelul țărilor fără vreo limbă oficială și fără
categoria limbilor minoritare. Menționăm că, de obicei, și în aceste cazuri, unele limbi sunt
promovate prin normele legale și practic funcționează ca limbi oficiale.
Ideea formulată în Constituția României privind statutul oficial al limbii române, ca
element esențial al statului, și considerația noastră că extinderea prezumției oportunității
generale la limba maghiară ar fi o aspirație legitimă, elimină categoriile din 5.1.1. (i) și
5.1.2. (ii).
Din categoria țărilor 5.1.1. (ii) și 5.1.2. (i), considerăm cea mai bună alegere pentru un
model de bune practici este exemplul din Finlanda privind situația limbii suedeze. Motivul
principal pentru care alegem această țară este că, atât istoric, cât și demografic, situația
suedezilor din Finlanda este un exemplu comparabil cu situația maghiarilor din Transil-
vania. De asemenea, Finlanda este parte semnatară a Cartei Europene a Limbilor Regio-
nale sau Minoritare și Convenției-Cadru pentru protecția minorităților naționale. Cele mai
evidente similitudini sunt următoarele:
– statul finlandez a dobândit independență și suveranitate asupra teritoriilor de ziua
de azi în 1917, iar România a dobândit majoritatea teritoriilor locuite de maghiari în 1918;
– comunitatea suedeză reprezintă aproximativ 5.2%[1] din populația Finlandei, iar
maghiarii reprezintă 6.5%[2] din populația României;
[1] 289.540 de persoane cu limba maternă suedeză, conform statisticilor din 2016.
[2] În România sunt 1.227.623 de etnici maghiari conform datelor ultimului recensământ din 2011.
– suedezii din Finlanda, similar cu maghiarii din România, sunt o comunitate tradițio-
nală, prezentă în regiune de secole;
– 50% dintre suedezii din Finlanda trăiesc în majoritate locală, similar cu 52% din
maghiarii din România;
– în cazul ambelor comunități există un stat suveran care în trecut a exercitat
suveranitatea sa asupra teritoriile locuite de acești comunități în prezent;
– atât Suedia, cât și Ungaria, în trecut, au asigurat dominanța limbilor acestor comu-
nități pe teritoriile cedate.
5.2. Drepturile lingvistice ale suedezilor în Finlanda
5.2.1. Statutul limbii suedeze

Finlanda distinge trei categorii de limbi minoritare din perspectiva Cartei Europene a
Limbilor Regionale sau Minoritare. Prima categorie este alcătuită din limbile regionale ori
minoritare. Această se referă la limbile utilizate în mod tradițional pe un anumit teritoriu
al unui stat de către cetățenii acestuia care reprezintă o minoritate numerică în stat.
Finlanda a clasificat limba sami în această categorie. Al doilea grup cuprinde limbi oficiale
mai puțin folosite pe teritoriul statului. Limba suedeză are acest statut în Finlanda. Al
treilea grup este categoria limbilor non-teritoriale. Acesta se referă la limbi care, deși sunt
utilizate în mod tradițional pe teritoriul statului, nu pot fi identificate cu o regiune
particulară. Un reprezentant tipic al acestui grup în Finlanda este limba romă, dar tot în
această categorie se încadrează limba rusă, tătară, idiș și kareli[1]. În conformitate cu
Constituția, limbile naționale ale Finlandei sunt finlandeza și suedeza.
5.2.2. Subiecții drepturilor și obligațiilor lingvistice

Subiecții drepturilor lingvistice suedeze sunt nu numai cetățenii statului, ci și cetățenii
străini[2], iar drepturile lingvistice privind folosirea limbii suedeze în relație cu autorități nu
se referă numai la persoanele fizice, ci și la persoanele juridice.
Drepturile lingvistice enumerate mai sus pot să atragă obligația folosirii limbii suedeze
în cazul autorităților locale și centrale, companiilor naționale ori aflate sub autoritatea
municipiilor și indivizilor funcționari publici.
5.2.3. Condițiile folosirii limbii suedeze

Legea distinge două categorii de municipii: municipii monolingve, în care se poate
folosi numai limba finlandeză sau suedeză, și municipii bilingve, unde se pot folosi ambele
limbi. Un municipiu este bilingv dacă atât ponderea populației finlandeze, cât și celei
suedeze depășește 8% din totalul populației, ori dacă ambele comunități dispun de mai
[1] The Fifth Periodic Report By The Government Of Finland On The Implementation Of The
European Charter For Regional Or Minority Languages, Strasbourg, 17 November 2017, p. 7.

[2] Idem, parag. 8.
mult de 3,000 de locuitori[1]. În caz contrar, limba majorității locale este limba oficială a
municipiului. Statutul bilingv se poate pierde numai dacă ponderea minorității locale scade
sub 6%. Statutul legal de localitate bilingvă însă nu se pierde atunci când procentul comu-
nității scade sub pragul legal în urma unirii a mai multor municipii[2]. Legea mai prevede că
autorităților publice le este permis să ofere drepturi lingvistice suplimentare față de cele
prevăzute în legislație. Municipiile monolingve pot decide să devină oficial municipii
bilingve, cu acordul autorităților centrale[3].
Insulele Åland au un statut special. Este o regiune cu statut autonom, unde numai
limba suedeză este oficială. Populația insulelor este aproximativ 29,000 de persoane[4].
5.2.4. Drepturile lingvistice în administrația publică privind folosirea limbii

suedeze
Legea privind drepturile lingvistice nr. 423/2003 (Language Act 423/2003) stabilește
dispoziții specifice privind dreptul de a utiliza atât finlandeza, cât și suedeza în fața
autorităților de stat, a autorităților municipalităților, instanțelor și prevede obligații privind
îndeplinirea sarcinilor administrației publice[5].
Conceptul care stă la baza Legii nr. 423/2003 este acela că drepturile lingvistice
individuale trebuie realizate astfel încât subiectul dreptului să poată folosi limba sa fără să
solicite în mod expres folosirea limbii materne. Astfel, sistemul finlandez nu oferă dreptul
folosirii limbii suedeze ca o opțiune derogatorie de la regula generală a folosirii limbii
finlandeze, ci oferă serviciile disponibile direct în limba cetățeanului indiferent dacă
aceasta este finlandeza sau suedeza. Menționăm că în registrul persoanelor este ținută
evidența preferințelor lingvistice în relații cu autoritățile publice, ceea ce este indispensabil
pentru realizarea acestui concept.
În municipiile bilingve, toată lumea are dreptul de a folosi limba suedeză și finlandeză
în relație cu autoritățile publice, iar acestea din urmă sunt obligate de a comunica în
ambele limbi informațiile de interes public[6]. Pentru fezabilitatea drepturilor lingvistice,
legea prevede că toate autoritățile publice sunt obligate să comunice în ambele limbi cu
autoritățile localităților bilingve. Astfel, se garantează că aceste localități dispun de toate
informațiile necesare în ambele limbi[7]. Legea mai prevede că și în cazul autorităților
monolingve finlandeze, individul suedez are dreptul de a folosi sau de a fi ascultat în limba
lui în probleme legate de drepturile lui fundamentale.
[1]
Legea nr. 423/2003, Secția 5.
[2]
Legea nr. 423/2003, Secția 5, parag. 109.
European Charter For Regional Or Minority Languages, Strasbourg, 17 November 2017, parag. 113.
[4] A se vedea Act on Autonomy of Åland (1144/1991).
European Charter For Regional Or Minority Languages, Strasbourg, 17 November 2017, parag. 4.
[6] Idem, parag. 108.
[7] Idem, parag. 110.
Limba de lucru a autorităților este limba majorității locale, dar legea permite derogarea
de la această prevedere dacă autoritatea respectivă consideră oportună acest lucru[1].
Deciziile consiliilor municipiilor bilingve vor fi pregătite în ambele limbi[2].
La ședințe, membrii Guvernului, membrii comisiilor de stat ori organelor municipiilor
bilingve pot folosi atât limba finlandeză, cât și limba suedeză oral sau în scris. În cazul în
care cineva nu înțelege o declarație ori afirmație verbală, la cerere i se explică pe scurt[3].
Normele legale naționale sunt publicate în ambele limbi, însă proiectele de legi și
documentele legate de acestea sunt publicate în integralitate numai în limba finlandeză.
Acestea trebuie să conțină o scurtă prezentare al conținutului și în suedeză[4]. În cazul
acelor proiecte care au un efect major asupra populației suedeze ori asupra populației din
Insulele Åland, toate documentația se publică și în limba suedeză. Când legea în discuție
privește în mod special vorbitorii limbii suedeze, atunci în limba finlandeză se publică
numai un scurt rezumat[5].
Semnele și inscripțiile afișate de autorități publice, dedicate publicului în municipiile
bilingve trebuie să fie în ambele limbi, cu excepția inscripțiilor în limbi străine cu relevanță
internațională[6].
5.2.5. Garanțiile aplicării prevederilor legale

Autoritățile în raza cărora trebuie implementate drepturile lingvistice și Ministerul
Justiției care monitorizează aplicarea Legii nr. 423/2003 sunt responsabilii principali pen-
tru aplicarea drepturilor lingvistice. Ministerul Justiției poate să ia măsuri directe pentru
remedierea defectelor ivite cu ocazia implementării. Pe lângă acestea mai există comisii și
instituții cu scopul de a monitoriza implementarea eficientă a drepturilor lingvistice și de a
dezvolta practici bune. Acestea sunt: Comitetul Consultativ Pentru Probleme Lingvistice[7],
Rețeaua limbilor naționale[8], Rețeaua limbilor naționale a municipiilor bilingve, Institutul
pentru limbile Finlandei și Instituția Națională a Drepturilor Omului[9].
[1] Legea nr. 423/2003, Secția 26.

[2] Idem, Secția 29.
[7] Comitetul Consultativ Pentru Probleme Lingvistice este un organ de experți, care funcționează
împreună cu Ministerul Justiției, sprijină ministerul și reprezintă diferite sectoare ale societății
însărcinate să promoveze drepturile lingvistice.
[8] Scopul Rețelei este de a dezvolta bune practici la nivel central în problemele lingvistice, de a
monitoriza și de a promova implementarea legislației lingvistice în activitățile guvernamentale și ale

autorităților.
[9] Alcătuit din Centrul Drepturilor Omului, Delegația Drepturilor Omului și Avocatul Poporului.
5.3. O comparație sumară a reglementărilor din Finlanda și România
În cele ce urmează voi prezenta cele mai relevante diferențe și similarități dintre
reglementările celor două țări printr-un tabel comparativ. Afirmațiile de mai jos au fost
expuse în detaliu în capitolele anterioare.
(Limba (Limba
Afirmații privind situația limbilor minoritare suedeză în) maghiară în)
Finlanda România
Date demografice Numărul vorbitorilor 289,540 1,227,623
Procentul vorbitorilor 5.2 6.5
Este a doua cea mai folosită DA DA
limbă în țară
Procentul celor care domi- 50%-60% 50%-60%
ciliază în localități unde
comunitatea lor reprezintă
majoritatea locală
Condiții legale pentru Pragul legal pentru asigu- 8% 20%
acordarea dreptului rarea drepturilor lingvistice
folosirii limbii mino- Existența criteriului DA NU
rității (condiții legale) alternativ pentru asigurarea (3000 de
drepturilor lingvistice persoane)
Statutul limbii mino- Limbă minoritară neoficială NU DA
rității, când condițiile Limbă oficială/națională DA NU
legale sunt îndeplinite
Subiecții drepturilor Persoane fizice, cetățeni ai DA DA
lingvistice statului
Persoane fizice străine DA NU
Persoane juridice DA NU
Legea prevede folosi- în administrația locală DA DA
rea limbii minorității în administrația centrală DA NU
Legea prevede folo- denumirea instituțiilor DA DA
sirea limbii minorității denumirea localităților DA DA
privind inscripțiile cu denumirea străzilor DA NU
toponime alte toponime DA NU
Statutul limbii majo- Este garantată supremația NU DA
rității, când condițiile limbii majorității
impuse pentru limba Se poate folosi în aceeași NU DA
minorității nu sunt măsură ca și limba
îndeplinite de limba minorității.
majoritară
Oportunitatea folosirii În toate cazurile folosirea NU NU
limbii minorității, limbii minoritare este garan-
(Limba (Limba
Afirmații privind situația limbilor minoritare suedeză în) maghiară în)
Finlanda România
situațiile în care legea tată numai dacă se solicită
prevede folosirea exercitarea acestui drept
limbii minorității Anumite drepturi lingvistice NU DA
sunt valabile numai dacă se
solicită exercitarea acestor
drepturi
Drepturile lingvistice DA NU
minoritare sunt garantate, ca
regulă nu trebuie solicitate
pentru exercitarea lor
În concluzie, chiar dacă ambele țări au semnat aceleași tratate internaționale (Carta
Europeană a Limbilor și Convenția-Cadru) și fac parte din aceeași comunitate politică
europeană, reglementările din Finlanda sunt mult mai permisive privind folosirea limbii
suedeze în administrația publică decât prevederile legilor din România privind folosirea
limbii maghiare. Din perspectiva angajamentelor făcute de România și situația demo-
grafică a comunității maghiare în Transilvania, Finlanda poate fi văzută ca un exemplu bun,
unul de urmărit.
§6. Concluzii
România, fără îndoială, s-a angajat ambițios la protecția și promovarea limbii maghiare
în administrația publică în ultimele decenii. Nivelul angajamentelor internaționale asu-
mate în sine depășește standardul obligatoriu în comunitatea europeană chiar dacă există
numeroase exemple care oferă un nivel mai ridicat de protecție și tratament mai egalitar
decât modelul românesc[1]. Paradigma legală în care România a găsit locul drepturilor
lingvistice în administrația publică este bazată pe sistemul drepturilor individuale și pe
supremația limbii române.
Incapacitatea paradigmei de a percepe caracterul comunitar al problemelor dreptu-
rilor lingvistice duce la tendința ocrotirii exclusive a drepturilor cetățenilor. Așa cum am
arătat în titlul §2, referitor la garantarea drepturilor lingvistice în administrația publică,
statul român satisface mai degrabă nevoi comunitare decât nevoi personale izvorâte din
necunoașterea limbii române. Crearea unui spațiu public în care folosirea limbii maghiare
este firească și neîngrădită reprezintă un interes principal și legitim al comunității
maghiare. Pentru oprirea sau încetinirea procesului de asimilare și emigrare, crearea unui
[1] De exemplu, Italia, Finlanda, Belgia, Elveția, Spania ori Anglia acordă statut oficial limbilor celor
mai mari comunități istorice de pe teritoriul lor, chiar dacă acestea sunt într-o minoritate numerică
față de populația majoritară.
habitat primitor pentru etnicii maghiari și cultura lor sunt indispensabile[1]. Din faptul că
recunoașterea nevoilor comunitare este considerată a fi incompatibilă cu conceptul legal
al drepturilor individuale rezultă o neînțelegere profundă și reciprocă între statul român și
membrii comunității maghiare. Fără conceptul recunoașterii intereselor comunității
maghiare în privința drepturilor lingvistice ale persoanelor, nici statutul inegal al limbilor
nu poate fi tematizat legal în fața instanțelor. Pornind de la această inegalitate legalizată a
limbilor, consecința paradigmei existente constă în faptul că limba maternă a etnicilor
maghiari nu poate beneficia de un tratament egal cu limba maternă a etnicilor români nici
în județele ori în localitățile unde majoritatea populației este de etnie maghiară. Regle-
mentarea inegală a celor două limbi fără crearea legăturii legale între comunitățile și
membrii comunităților etnolingvistice, nu este convertibilă în termeni legali la problema
discriminării[2]. Teoreticienii domeniului se străduiesc de decenii la soluționarea acestei
incompatibilități firești între drepturile individuale deduse din drepturile omului[3] și
interesele colective izvorâte din particularitatea omului, cum ar fi limba, religia etc.[4]
Revendicarea minorităților privind necesitatea recunoașterii drepturilor colective[5]
este rezultatul faptului că minoritățile mai puțin își găsesc satisfacerea nevoilor lor cultu-
rale, comunitare în proiectele statului național, iar națiunea titulară, majoritară rămâne
oarbă față de această revendicare, susținând că, dacă ea se regăsește în proiectul
cetățenesc al statului, atunci nici în cazul minorităților nu ar fi legitimă recunoașterea
vreunui interes particular, comunitar[6]. Depășirea acestui conflict teoretic se poate face
[1]În urma asimilării și emigrării în masă, ponderea etnicilor maghiari a scăzut de la 10% la 6.5%
în perioada 1930-2011, socotind teritoriul actual al țării. A se vedea L. BOIA, op. cit., p. 106.
[2] În privința conceperii legale a egalității între comunitățile etnice, interzicerea discriminării
indirecte reprezintă un punct de pornire important. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prin
hotărârea dată în cauza D.H. ș.a. împotriva Republicii Cehe, cererea nr. 57325/00, la 13.11.2007) s-a
angajat la o reconceptualizare majoră a articolului 14 din Convenția europeană a drepturilor omului,
privind efectele măsurilor aparent neutre adoptate de state privind grupurile etnice și religioase.
[3] Pentru fundamentarea liberală a drepturilor minorităților, a se vedea W. KYMLICKA, Multi-
cultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford University Press, 1995.
[4] Pentru critica instabilității discursului drepturilor colective ca drepturile omului, a se vedea
G. PENTASSUGLIA, Group Identities and Human Rights: How Do We Square the Circle in International
Law?, în A.-M. BÍRÓ (ed.), Populism, Memory and Minority Rights, Brill Nijhoff, Leiden; Boston, 2018,
p. 283-312.
[5] Pentru analiza detaliată a problematicii drepturilor individuale și colective, a se vedea
A. BETHLENDI, A nemzeti kisebbségeket megillető egyéni és kollektív jogok problematikája (I.), Magyar
Kisebbség (1-2), p. 222-233, și A nemzeti kisebbségeket megillető egyéni és kollektív jogok
problematikája (II.), Magyar Kisebbség (3-4), p. 205-229.
[6] Profunzimea problemei incompatibilității paradigmei drepturilor individuale cu drepturile
colective fondate pe argumente etnoculturale s-a ivit în Transilvania pentru prima dată în secolul XIX,
cu ocazia dezbaterilor parlamentare asupra Legii nr. XLIV din 1868 privind statutul egal al națio-
nalităților. [Pentru analiza juridică a statutului minoritar a etnicilor români din Transilvania înainte de
1918, a se vedea: A. BETHLENDI, N. SZEREDAI, Az erdélyi románok kisebbségjogi jogállása 1918 előtt, Acta
Universitatis Sapientiae, Legal Studies, 7, 2 (2018), p. 129-163]. În cadrul dezbaterii care s-a desfă-
șurat între majoritatea parlamentară maghiară și restul deputaților, Deák Ferenc, liderul guvernului
maghiar a susținut principiul drepturilor individuale: „[…] în Ungaria există o singură națiune politică:
națiunea unitară și indivizibilă maghiară a cărei membrii egali sunt toți cetățenii indiferent de
ori prin ieșirea din paradigma bazată pe drepturi individuale, ori prin crearea unui proiect
de stat din care se poate deduce logic drepturi egale privind folosirea celor două limbi.
O mare parte din limitele principale ale reglementării românești în vigoare privind
garantarea folosirii limbii maghiare în administrația publică este rezultatul rigidității
acestui concept teoretic. Astfel, în România, numai cetățenii dispun de dreptul de a folosi
limba maghiară în administrație, iar firmele, asociațiile, bisericile și alte forme de persoane
juridice nu dispun de drepturi lingvistice minoritare. Nici autoritățile între ei nu au liber-
tatea de a folosi limba minorității maghiare în comunicarea oficială, chiar dacă folosirea
limbii maghiare ar fi mai eficientă dintr-un motiv oarecare. A doua consecvență iminentă
este neacordarea unui statut oficial în privința documentelor ori denumirilor de localitate
traduse în limba maghiară nici atunci când traducerea a fost făcută de autorități publice ca
rezultat al obligațiilor legale.
O altă limitare importantă în administrația publică este faptul că drepturile lingvistice
maghiare pot fi exercitate numai la nivel local. Autoritățile centrale, fiind lipsite de
obligația de a traduce documentele emise de ei, nici nu le comunică autorităților locale în
limba maghiară, iar acestea din urmă se află în imposibilitatea aplicării legii în practică.
Din lipsa unei strategii naționale ori reglementări coerente privind aplicarea normelor,
care privesc drepturile lingvistice la nivel local rezultă că drepturile ocrotite prin normele
în vigoare privind comunicarea între autoritățile locale și cetățenii de etnie maghiară pot
fi exercitate numai ocazional. În urma inexistenței unui buget special, alocat din bugetul
central pentru acoperirea costurilor suplimentare rezultate din realizarea drepturilor
lingvistice, implementarea acestora este omisă din motive practice de multe ori și în acele
localități și județe unde majoritatea consilierilor sunt de etnie maghiară. Raportul de stat
privind implementarea angajamentelor din Cartă a informat Comitetul de Experți că într-o
perioadă de 3 ani, 3084 de documente au fost înregistrate în limba maghiară de către
cetățeni la autoritățile române[1]. Dacă raportăm acest număr la populația de 1.2 milioane
de etnici maghiari și la faptul că majoritatea etnicilor maghiari domiciliază în localități unde
maghiarii alcătuiesc majoritatea locală, ne dăm seama că lipsește încrederea în utiliza-
bilitatea eficientă a acestor drepturi lingvistice. Acest aspect sociolingvistic este rezultatul
principal al nivelului aplicării drepturilor lingvistice și al faptului că marea majoritate a
cetățenilor de etnie maghiară nu dispune de un vocabular adecvat în limba maghiară în
naționalitate”. [KEMÉNY G. GÁBOR, Iratok a nemzetiségi kérdés történetéhez Magyarországon a

dualizmus korában, Budapest. 1952, p. 130 (Tradusă din limba maghiară de B.A.)] Pe cealaltă parte,
revendicarea principală a deputaților români a fost recunoașterea legală a naționalității române în
calitatea sa colectivă, ca subiect de drept. Această idee a fost formulată și prin interpelarea lui
Alexandru Mocioni: „[…] Subiecții nevoilor naționale în primul rând nu pot să fie unul sau altul ca
individ, și nici toți împreună, ci, națiunea, completă ca atare […]”. [KEMÉNY, 1952, p. 133 (Tradusă din
limba maghiară de B.A.)]. Exemplul istoric nu servește neapărat la identificarea vreunui adevăr sau
moralitate absolută, privind drepturilor cuvenite minorităților ori pentru recunoașterea drepturilor
colective, însă arată natura esențială și relativitatea problemei.
Europei în baza Articolului 15 al Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare, p. 169.
domeniul problemelor administrative[1] – ceea ce este tot rezultatul lipsei aplicării

drepturilor lingvistice în ultimele decenii.
Analizând normele legale și criticile experților, aflăm că România, într-adevăr, a elabo-
rat o reglementare ambițioasă la nivel normativ, care doar în privința anumitor aspecte ar
trebui să fie mai generoasă – în privința folosirii limbii maghiare –, cum ar fi: diminuarea
ponderii de 20%, introducerea unui prag alternativ de număr absolut ori alocarea unui
buget special pentru realizarea drepturilor lingvistice. Deficiențele majore ale aplicării nor-
melor și realizării drepturilor lingvistice în administrația publică considerăm a fi rezultatul
lipsei controlului eficient pentru protejarea și promovarea drepturilor lingvistice și necu-
noașterii drepturilor existente. Aceasta din urmă este consecința inexistenței unei legi a
minorităților naționale sau a drepturilor lingvistice, care să cuprindă toate prevederile
privind folosirea limbii maghiare. Prin urmare, soluțiile privind drepturile lingvistice – în
administrația publică – în afara paradigmei drepturilor individuale, vor rămâne atractive și
în viitor, dacă statul român nu va reuși să implementeze aceste drepturi în mod consec-
vent, eficient, cu bună-credință, și dacă se abține în continuare de la integrarea carac-
terului multietnic și multilingv în esențialitatea statului.
[1] I. HORVÁTH, Románia: a kisebbségi nyelvi jogok és intézményes érvényülésük, în K. EPLÉNYI &
Z. KÁNTOR (Eds.), Térvesztés és határtalanítás: a magyar nyelvpolitika 21. századi kihívásai,

Nemzetpolitikai Kutatóintézet and Lucidus, Budapest, 2012, p. 191-192.
BIBLIOGRAFIE
*** Raportul anual cu privire la discursul intolerant și instigator la ură din România
(2018), publicat de Active Watch;
*** Language Rights of Linguistic Minorities. Handbook by the United Nations Special
Rapporteur on minority issues, United Nations at Geneva, 2017;
*** Al doilea raport periodic prezentat de Guvernul României către Secretarul General
al Consiliului Europei în baza Articolului 15 al Cartei Europene a Limbilor Regionale sau
Minoritare, 2016;
*** Written Comments by the Musai-Muszáj Advocacy Group on the Second Periodic
Report submitted on 2 March 2016 by Romania on the implementation of the European
Charter for Regional or Minority Languages presented to the Secretary General of the
Council of Europe 4 July, 2016, Musai-Muszáj Advocacy Group;
*** Report of the Committee of Experts on the Charter, 2012;
*** Second report of the Committee of Experts in respect of Romania, 2018;
*** Recommendation of the Committee of Ministers on the application of the European
Charter for Regional or Minority Languages by Romania, Adopted by the Committee of
Ministers on 4 April 2018 at the 13/12th meeting of the Ministers' Deputies;
*** Advisory Committee On The Framework Convention For The Protection Of National
Minorities: Fourth Opinion on Romania, adopted on 22 June 2017, published on 16
February 2018;
*** The Fifth Periodic Report By The Government Of Finland On The Implementation
Of The European Charter For Regional Or Minority Languages, Strasbourg, 17 November
2017;
*** Fifth report of the Committee of Experts in respect of Finland, 2018;
György Andrássy, Nyelvszabadság: Egy egyetemes elismerésre váró egyetemes emberi
jog. Dialóg Campus Kiadó, Budapest-Pécs, 2013;
Xabier Arzoz, Accommodating Linguistic Difference: Five Normative Models of
Language Rights, în European Constitutional Law Review, Vol. 6, Issue 01, February 2010;
Xabier Arzoz, The Nature of Language Rights, Journal on Ethnopolitics and Minority
Issues in Europe, 2007/07/01;
Arthur Balogh, Kisebbségjogok és azok védelme Romániában, Lugos, Magyar Kisebbség
1925/7.sz.;
Marius Bălan, Considerații privind evoluția regimului minorităților naționale în
România, Universul Juridic nr. 7/2018, accesat în 15.12.2019, https://lege5.ro/Gratuit/
gi4dqnrug43a/consideratii-privind-evolutia-regimului-minoritatilor-nationale-in-romania;
András Bethlendi, A nemzeti kisebbségeket megillető egyéni és kollektív jogok
problematikája (I.), Magyar Kisebbség, (1-2);
András Bethlendi, A nemzeti kisebbségeket megillető egyéni és kollektív jogok
problematikája (II.). Magyar Kisebbség, (3-4), p. 205-229.
András Bethlendi, Norbert Szeredai, Az erdélyi románok kisebbségjogi jogállása 1918
előtt, Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies, 7, 2 (2018);
András Bethlendi, Tibor Toró, A Peculiar Case of Monitoring. Minority Rights in

Romania As Seen Through The Lens of The ACFC and The COMEX, Hungarian Journal of
Minority Studies, vol. II, 2018;
Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Ed. Humanitas. 2015;
Radu Chiriță, Anca Săndescu, Analiza actelor normative privind drepturile minorităților
naționale în România, în Levente Salat (ed.), Politici de integrare a minorităților naționale
din România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată, Centrul de
resurse pentru diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2008;
Nicolae Drașcovici, Principiul naționalităților și societatea națiunilor, Ed. Cartea
Românească S.A., București, 1922;
Gyula Fábián, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alakulása Romániában […],
Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies, 7, 2 (2018);
Gaetano Pentassuglia, Group Identities and Human Rights: How Do We Square the
Circle in International Law?, în Anna-Mária Bíró (ed.), Populism, Memory and Minority
Rights, Brill Nijhoff, Leiden, Boston, 2018;
István Horváth, Románia: a kisebbségi nyelvi jogok és intézményes érvényülésük, în
K. Eplényi & Z. Kántor (Eds.), Térvesztés és határtalanítás: a magyar nyelvpolitika
21. századi kihívásai. Nemzetpolitikai Kutatóintézet and Lucidus, Budapest, 2012;
István Horváth, Ilka Veress, Vitos, Katalin. Közigazgatási nyelvhasználat Hargita
megyében az önkormányzati és a központi kormányzat megyeszintű intézményeiben,
ISPMN Working Papers, No. 27, 2010;
István Horváth, Tibor Toró, Language Use, Language Policy, and Language Rights, în
Tamás Kiss, István Gergő Székely, Tibor Toró, Nándor Bárdi, István Horváth (eds.), Unequal
Accommodation of Minority Rights. Hungarians in Transylvania, Palgrave Politics of
Identity and Citizenship Series, 2018;
Tamás Kiss, Tibor Toró and István Gergő Székely, Unequal Accommodation: An
Institutionalist Analysis of Ethnic Claim-Making and Bargaining, în Tamás Kiss, István Gergő
Székely, Tibor Toró, Nándor Bárdi, István Horváth (eds.), Unequal Accommodation of
Minority Rights. Hungarians in Transylvania, Palgrave Politics of Identity and Citizenship
Series, 2018;
Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford
University Press, 1995;
Rodrigue Landry, Richard Y.Bourhis, Linguistic Landscape and Ethnolinguistic Vitality:
An Empirical Study, Journal of Language and Social Psychology, 1997 16: 23;
1940. aug. 30-ig. Budapest, 1941;
Bernard Spolsky, Language policy. Cambridge and New York, Cambridge University
Press, 2004;
Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2019;
Alan Patten, Equal Recognition. The Moral Foundations of Minority Rights, Princeton
Robert Phillipson, Tove Skutnabb-Kangas, Linguistic rights and wrongs. în Tove
Skutnabb-Kangas, Robert Phillipson (eds), Language Rights, London/NewYork. Series
Critical Concepts in Language Studies. 4 volumes, in vol. 2: Language Policy in Education:

Violations or Rights for All?, 2017;
Corneliu Pintilescu, Dezbateri publice privind decretarea stării de asediu în România,
Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, Series HISTORICA (1918-1933), Ed. Aca-
demiei Române, 2018, accesat în 19.12.2019, http://www.historica-cluj.ro/anuare/Anu
arHistorica2018/19_Pintilescu.pdf).
Mihaela Roxana Prisacariu, Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H. Beck,
București 2010;
Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél. A Magyar Autonóm Tartomány története
(1952-1960). Pro-Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 2008;
Adrian Szelmenczi, Cu Privire La Avizul Nr. 4 Al Comitetului Consultativ Referitor La
Aplicarea De Către România a Convenției-Cadru Pentru Protecția Minorităților Naționale,
Noua Revistă de Drepturile Omului 14, no. 2 (2018);
Tibor Toró, Egy helyben topogva? Kisebbségi nyelvi jogok alakulása Romániában 2008
és 2015 között, Magyar Kisebbség, 21(2), 2016;
Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (ed.), Raport Final al Comisiei
prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, Ed. Humanitas, București,
2007;
E. Árpád Varga, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája, accesat în 20.12.2019,
http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erdstat/cjetn.pdf;
Fernand De Varennes, Language Rights as an Integral Part of Human Rights,
International Journal on Multicultural Societies, 3/2001;
Jean-Marie Woehrling, Introduction, în Shaping language rights - Commentary on the
European Charter for Regional or Minority Languages in light of the Committee of Experts'
evaluation (Regional or Minority Languages, No.9), Council of Europe Publishing, 2012.
CAPITOLUL AL III-LEA
FOLOSIREA LIMBII MATERNE ÎN JUSTIȚIE
Andrea Bogdán
Sumar: §1. Introducere (p. 188); 1.1. Noțiune, importanța și relevanța temei (p. 188);
1.2. Reglementarea internațională (p. 190); §2. Evoluția reglementărilor privind folosirea limbii
materne în justiție în legislația internă (p. 193); 2.1. Perioada 1918-1991 (p. 193); 2.2. Perioada
1991-2020 (p. 199); §3. Bune practici la nivel internațional (p. 207); 3.1. Tabel comparativ privind
utilizarea limbii materne în justiție, exemple de bună practică (p. 207); 3.2. Modelul finlandez
(p. 211); §4. Concluzii (p. 217); Bibliografie (p. 219).
§1. Introducere
1.1. Noțiune, importanța și relevanța temei
Standardele generale de protecție a drepturilor omului nu protejează drepturile

lingvistice ale minorităților ca drepturi fundamentale ale omului, această protecție
decurgând de fapt din garantarea altor drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul
la un proces echitabil[1] care comportă consecințe explicite și implicite și asupra limbii
folosite în justiție[2]. Conform acestui principiu, suspectului sau inculpatului dintr-un pro-
ces penal trebuie să i se garanteze dreptul la interpret și traducere în mod gratuit, astfel
încât dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor să nu fie lezate.
Principiul unui proces echitabil oferă însă protecție numai în măsura necesară
garantării acestui drept și, implicit, a dreptului la apărare, „înțelegerea reciprocă” adecvată
dintre suspect/inculpat și instanță fiind considerată suficientă în acest sens. Evaluarea
nivelului adecvat al cunoștințelor lingvistice este pragmatică, echitatea impunând numai
ca suspectul/inculpatul să înțeleagă acuzațiile ce i se aduc, fără ca acesta să aibă posi-
bilitatea să aleagă limba în care se va apăra sau în care se va desfășura procesul[3]. Astfel,
acest standard conferă limbii numai valoare instrumentală, singurul său scop fiind acela de
a asigura comunicarea efectivă.
Ca atare, dreptul la interpret gratuit în cazul în care persoana nu înțelege sau nu
vorbește limba folosită în instanță nu este altceva decât un drept fundamental al omului,
aplicabil oricărei persoane suspectate sau acuzate de comiterea unei fapte penale,
[1] M. PAZ, The Tower of Babel: Human Rights and the Paradox of Language, în European Journal
of International Law, vol. 25 (No. 2), Oxford University Press, 2014, p. 481.
[2] K. HENRARD, Language and the Administration of Justice: The international framework, în
K. DEPREZ et al (eds.) Multilingualism, the Judiciary and Security Services, Van Schaik, 2001, p. 15.
[3] M. PAZ, op. cit., p. 482.
III. FOLOSIREA LIMBII MATERNE ÎN JUSTIȚIE 189
indiferent dacă este cetățean al țării în cauză (inclusiv persoană aparținând unei minorități
etnice/naționale) sau cetățean străin[1].
În ce privește drepturile lingvistice propriu-zise, în literatura de specialitate au fost
delimitate două mari categorii de drepturi lingvistice care pot fi prevăzute de lege: drep-
turile orientate spre toleranță lingvistică, care protejează vorbitorii limbilor minoritare de
discriminare și asimilare, respectiv drepturile orientate spre promovare lingvistică care
implică aplicarea unor măsuri speciale în vederea atingerii egalității reale[2]. Conform
acestei tipologii create de sociolingvistul Kloss în anii ‘70, în timp ce drepturile orientate
spre toleranță lingvistică garantează dreptul la păstrarea și folosirea limbii materne în sfera
privată fără ingerințe din partea statului, drepturile orientate spre promovare lingvistică
implică promovarea unor limbi minoritare de către autoritățile statului prin „asigurarea
utilizării acestora în instituțiile publice – legislative, administrative și educaționale”[3].
În mod inevitabil, prin măsurile privind limba oficială, zilele naționale sau simbolurile
naționale, statul recunoaște și protejează nevoile unui grup etnic sau național, promovând
anumite identități culturale și dezavantajând, astfel, altele[4]. Ca urmare, principiul echității
impune corectarea acestor inegalități arbitrare. Cel mai bun mod de a asigura egalitatea
substanțială (reală) este de a întreprinde anumite măsuri speciale care să țină cont de
diferitele necesități sau de circumstanțele specifice, adică tratamentul diferențiat.
Acest principiu al egalității reale este deseori folosit pentru a evalua standardele
existente în materie de drepturi lingvistice în justiție (și nu numai) și pentru a argumenta
în favoarea unor drepturi mai largi, având în vedere că poate fi interpretat în sensul de a
impune ca toți cetățenii unui stat să fie într-o situație egală reală, de exemplu, atunci când
se află în instanță, când ispășesc anumite pedepse privative de libertate sau când
comunică cu organele de poliție, indiferent de limba pe care o vorbesc[5]. Aici însă și
principiul proporționalității are un cuvânt de spus, fiind necesară crearea unui echilibru
între diferitele interese implicate. Factori precum resursele sau limitările administrative
ale statelor trebuie avute și ele în vedere, neexistând nicio obligație a statelor de a pune la
dispoziție toate serviciile (inclusiv cele din domeniul administrării justiției) în toate limbile
vorbite pe teritoriul acestora[6].
Abordarea pe o scară progresivă (sliding-scale approach) a drepturilor lingvistice ale
minorităților, propusă de Fernand de Varennes, poate fi utilă și în privința folosirii limbii
materne în justiție[7]. Aspectele de care ține cont această abordare sunt, printre altele,
procentul persoanelor care vorbesc limbile minoritare respective, concentrația teritorială
a acestora, gradul de dezavantaj sau povara pe care preferința statului față de o anumită
limbă le-o cauzează, dezirabilitatea unei limbi oficiale comune, resursele aflate la
[1]V. CARDI, Regional or minority language use before judicial authorities: provisions and facts, în
JEMIE – Journal on Ethnopolitics and minority issues in Europe, vol. 6(2), 2007, p. 4.
[2] A se vedea V. CARDI, op. cit., p. 3
[3] H. KLOSS, The American Bilingual Tradition, 2nd edition, Washington, DC and Mc Henry, IL,
Center for Applied Linguistics and Delt Systems Co., Inc., 1998, p. 23-24.
[4] W. KYMLICKA, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford University
Press, 1995, p. 108.

[5] K. HENRARD, op. cit., p. 17.
[6] Idem, p. 19.
[7] Ibidem
dispoziție, scopul statului de a favoriza o limbă față de altele, importanța socială, culturală
sau religioasă a unei limbi, tipul de serviciu sau conduita de stat în cauză sau dorința de a
corecta practici represive din trecut ale statului[1]. O asemenea abordare, în opinia lui de
Varennes, „poate da un răspuns echilibrat și rezonabil la prezența unui număr variat de
vorbitori ai unor limbi neoficiale sau minoritare, fie la nivel național, fie la nivel regional
sau local”, deoarece neasigurarea – la oricare din aceste nivele – a unui nivel al serviciilor
care să corespundă numărului relativ al persoanelor implicate ar fi discriminatorie atunci
când există un număr suficient de mare de indivizi a căror limbă primară sau preferată nu
este limba oficială a statului[2]. Cu alte cuvinte, obligația statului de a oferi servicii în limba
maternă a unei minorități (inclusiv în sistemul de justiție) crește proporțional cu procentul
și concentrația teritorială a acesteia, factori care impun o abordare mai nuanțată și
echilibrată.
1.2. Reglementarea internațională
În ce privește standardele internaționale concrete în materie de folosire a limbii

materne în justiție, în consens cu cele prezentate mai sus, distingem între convențiile
generale privind drepturile omului care, de regulă, conțin prevederi privind dreptul la un
proces echitabil și, implicit, la componentele lingvistice ale acestuia, respectiv instru-
mentele internaționale privind protecția minorităților naționale care prevăd anumite stan-
darde și sub aspectul folosirii limbii materne în justiție ca parte a dreptului minorităților la
recunoașterea, protejarea și promovarea identității și culturii proprii.
Prevederile din convențiile internaționale de protecție a drepturilor omului relevante
din acest punct de vedere sunt art. 14 și art. 26 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, art. 5 lit. a) din Convenția internațională privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială, art. 40 din Convenția cu privire la drepturile
copilului, art. 6 și art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului[3], respectiv
Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20.10.2010 privind
dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale.
Instrumentele din sfera protecției minorităților naționale relevante sub aspectul
tematicii analizate se rezumă la două convenții, ambele la nivelul Consiliului Europei, și
anume Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale și Carta Europeană a
[1] F. DE VARRENES, Language, Minorities and Human Rights (International Studies in Human
Rights), Martinus Nijhoff, 1996, p. 121-122.

[2] Idem, p. 169.
[3] Toate ratificate de România, după cum urmează: Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea
Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional

cu privire la drepturile civile și politice (B. Of. nr. 146 din 20.11.1974); Decretul nr. 345/197 pentru
aderarea la Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
(B. Of. nr. 92 din 28.07.1970); Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile
copilului (M. Of. nr. 109 din 28.09.1990); Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această
convenție (M. Of. nr. 135 din 31.05.1994).
Limbilor Regionale sau Minoritare[1], respectiv la trei recomandări: recomandările 17-19

din Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale
a O.S.C.E. (1998), recomandarea 11 din Nota de orientare a Secretarului General al ONU
privind discriminarea rasială și protecția minorităților (2013), precum și recomandările 3 și
5 din Recomandările de la Graz privind Accesul la Justiție și Minoritățile Naționale ale
O.S.C.E. (2017).
Dintre acestea, art. 10 alin. (3) din Convenția-cadru pentru protecția minorităților
naționale nu face altceva decât să reitereze prevederile din convențiile generale privind
protecția drepturilor omului referitoare la drepturile persoanelor acuzate în cadrul
proceselor penale, stipulând că „părțile se angajează să garanteze dreptul oricărei per-
soane aparținând unei minorități naționale de a fi informată cu promptitudine, într-o limbă
pe care o înțelege, cu privire la motivele arestării sale, la natura și la cauza acuzației aduse
împotriva sa, și să se apere în această limbă, dacă este necesar cu asistență gratuită a unui
interpret”.
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare conține un întreg articol dedicat
justiției (art. 9), iar de această dată, în contrast cu Convenția-cadru, prevederile sunt
formulate în termenii folosirii limbilor regionale sau minoritare, standardele prevăzute
mergând mai departe decât prevederile corespunzătoare din sfera drepturilor generale
ale omului care se limitează la limba pe care o persoană dată o înțelege[2]. Altfel spus, art. 9
nu restricționează utilizarea limbilor regionale sau minoritare în fața instanțelor la situația
în care una dintre părți nu cunoaște limba oficială a statului în cauză, ci, dimpotrivă,
promovează utilizarea acestor limbi și în acest context.
Articolul 9 este împărțit în paragrafe, dintre care parag. 1 tratează dreptul de a folosi
limba maternă în instanță per se, parag. 2 – validitatea actelor juridice redactate într-o
limbă regională sau minoritară, iar parag. 3 – accesibilitatea textelor legislative naționale
cele mai importante în limbile regionale sau minoritare. Paragraful 1 este, la rândul său,
alcătuit din patru subparagrafe, primele trei dedicate procedurilor în materie penală, civilă
și administrativă, ultimul fiind un îndemn adresat statelor de a lua măsuri pentru asigu-
rarea – în mod gratuit – a utilizării limbilor regionale sau minoritare, respectiv a interpre-
ților și traducerilor în procedurile civile și administrative. Ar fi important de precizat însă
că prevederile paragrafelor și subparagrafelor reprezintă alternative din care statele con-
tractante au posibilitatea de a opta, ca dintr-un meniu, cu respectarea anumitor cerințe
minime[3], în cazul parag. 1 al art. 9, de exemplu, în funcție de numărul persoanelor care
folosesc limbile regionale sau minoritare în anumite circumscripții ale autorităților judi-
ciare, de situația fiecărei limbi în parte, respectiv cu condiția ca judecătorul să nu considere
utilizarea posibilităților oferite în acest paragraf ca împiedicând buna administrare a
[1] Ambele ratificate de România: Legea nr. 33/1995 pentru ratificarea Convenției-cadru pentru
protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 01.02.1995 (M. Of. nr. 82 din
04.05.1995), respectiv Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale sau
minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992 (M. Of. nr. 752 din 06.11.2007).
[2] K. HENRARD, op. cit., p. 36.
[3] Conform prevederilor art. 2 pct. 2 din Cartă, fiecare parte se angajează să aplice un minimum
de 35 de paragrafe sau alineate selecționate dintre prevederile Părții a III-a, dintre care cel puțin 3
selecționate din fiecare din art. 8 și 12 și unul din fiecare din art. 9, 10, 11 și 13”.
justiției. Alternativele din parag. 1 acoperă începând de la permiterea folosirii – în mod

gratuit – a limbilor regionale sau minoritare pentru părțile aflate în litigiu care trebuie să
compare personal în fața unei instanțe, la administrarea sau producerea de documente și
probe în limbile regionale sau minoritare, până la desfășurarea întregii proceduri în limbile
regionale sau minoritare la cererea uneia dintre părți, ceea ce poate fi considerată o
materializare a abordării pe scară progresivă promovată de F. de Varennes[1].
Rezultă că marja de apreciere a statelor este destul de largă, iar această flexibilitate
excesivă relativizează în mare măsură forța juridică a Cartei (care devine, astfel, mai
degrabă un document politic, decât un instrument juridic cu forță obligatorie), bunăvoința
statelor contractante fiind decisivă în ce privește promovarea folosirii limbilor minoritare
în justiție.
În final, în privința celorlalte documente amintite, acestea – astfel cum se reflectă în
denumirea lor – sunt recomandări, ghiduri de bună practică pe care statele ar trebui să le
aibă în vedere atunci când abordează probleme legate de folosirea limbilor minoritare,
fără însă a avea forță juridică obligatorie, având totuși o anumită importanță politică.
Datorită caracterului neobligatoriu, și prevederile acestora sunt mult mai generoase decât
standardele internaționale obligatorii în domeniu. Astfel, conform Recomandărilor de la
Oslo, pe lângă dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a folosi propria
limbă în fața instanței de judecată, prin interpret și/sau traducător gratuit (recomandarea
18), „în regiunile și localitățile unde sunt prezente în număr semnificativ persoane apar-
ținând unei minorități naționale și unde s-a exprimat dorința în acest sens, statele ar trebui
să ia în considerare posibilitatea de a asigura desfășurarea tuturor procedurilor judiciare
care le afectează pe aceste persoane, în limba minorității respective” (recomandarea 19).
Mai mult, conform Recomandărilor de la Graz, nu numai că statul trebuie să se asigure că
interacțiunea dintre persoanele aparținând minorităților naționale și instanțele de jude-
cată are loc preferabil în limba maternă și într-un mediu care respectă identitatea (reco-
mandarea 3), dar și „componența instanțelor de judecată, a tribunalelor, organelor procu-
raturii, altor organe de drept, serviciilor penitenciare, executorilor judecătorești și a insti-
tuțiilor de protecție a drepturilor omului, trebuie să tindă să reflecte diversitatea populației
la toate nivelele” (recomandarea 5).
În concluzie, se poate afirma că standardele internaționale în materia folosirii limbii
materne în justiție sunt foarte laxe în tot ceea ce depășește dreptul la un proces echitabil,
existând doar câteva prevederi explicite din sfera drepturilor minorităților naționale care
reglementează folosirea limbii materne în procedurile judiciare, și acestea formulate în
termeni permisivi, ca obligații alternative pe care statele au libertatea să și le asume sau
nu. Ca urmare, și practica diferitelor state în acest domeniu diferă foarte mult, acoperind
o gamă largă, de la modele de hegemonie lingvistică, caracterizate de dominația unei
singure limbi, până la modelele de promovare a simetriei lingvistice, fie la nivel regional,
fie la nivel național[2].
În lumina celor de mai sus, în cele ce urmează vom proceda la analiza evoluției
reglementărilor privind folosirea limbii materne în justiției în legislația română, după care
[1]
F. DE VARRENES, op. cit., p. 170.
[2]
I. HORVÁTH, Politici lingvistice față de minoritățile naționale din România 1990-2008, în Sfera
Politicii nr. 138, anul XVII, august, 2009, p. 30.
vom prezenta, sub formă de tabel, câteva modele de bună practică din practica interna-
țională, urmând să detaliem modelul finlandez, considerat a fi „cea mai bună practică”
deoarece combină cu succes mai multe modele de statut lingvistic,
§2. Evoluția reglementărilor privind folosirea limbii materne în

justiție în legislația internă
2.1. Perioada 1918-1991
În vederea formării unei imagini de ansamblu asupra problemei utilizării limbii materne
în sistemul de justiție din România, considerăm că este necesară prezentarea evoluției
reglementărilor din acest domeniu în legislația română, pornind de la sfârșitul Primului
Război Mondial. Acesta este momentul care a marcat formarea unui număr de state noi și
extinderea suprafeței altora pe baza principiului naționalităților și, în mod inevitabil,
creșterea preocupărilor pentru protecția minorităților având în vedere numărul relativ
mare al minorităților etnice din aceste state[1]. În urma unirii Transilvaniei, Basarabiei și
Bucovinei cu Regatul României, aproximativ 30% din populația României aparținea unei
minorități, minoritatea maghiară situându-se pe locul 3 în privința numărului unei
minorități dintr-o țară, după ucrainenii și evreii din Polonia[2].
Cu toate că punctul IIII.1 din Rezoluția Adunării Generale de la Alba-Iulia din 1 decem-
brie 1918 proclama „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”,
statuând că „fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin
indivizii din sânul său ….” și, deși în art. 1 din Tratatul minorităților, semnat de România și
Marile Puteri la data de 10 decembrie 1919 la Paris, România s-a angajat să se asigure că
prevederile Tratatului vor fi recunoscute ca legi fundamentale, iar art. 8 prevedea prin-
cipiul egalității în fața legii, fără deosebire de rasă, limbă sau religie, stipulând, printre
altele, și faptul că „Cu toată stabilirea de către Guvernul român a unei limbi oficiale, se vor
face înlesniri raționale supușilor români de altă limbă decât cea română pentru între-
buințarea limbii lor, fie oral, fie în scris, înaintea tribunalelor”[3], niciuna din constituțiile
României adoptate în perioada dintre cele două războaie mondiale[4] nu a reglementat
folosirea limbilor minorităților naționale, ambele statuând însă caracterul oficial al limbii
române[5]. Mai mult, în această perioadă nu a fost adoptată nicio altă prevedere legală
privind utilizarea limbii materne în justiție. În practică, prevederile constituționale privind
caracterul oficial al limbii române nu permiteau folosirea limbii materne în scris în instanță,
[1] M.R. PRISACARIU, Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H. Beck, București, 2010,
p. 125.
[2] G. IANCU, Problema minorităților etnice din România reflectată în documente ale Societății
Națiunilor (1919-1930), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002.

[3] I. MANIU, Problema minorităților. Conferință ținută la Fundația Universitară Carol I în ziua de
11 maiu 1924, București, Cultura Națională, 1924, p. 8.

[4] Constituția României din 1923 (M. Of. nr. 282 din 29.03.1923), respectiv Constituția din 1938
(M. Of. nr. 48 din 27.02.1938).

[5] I. MIKÓ, Változatok egy témára. Tanulmányok, Kriterion Könyvkiadó, Bukarest, 1981, p. 70.
iar folosirea orală a limbii materne era practic imposibilă deoarece legile privind organi-
zarea judecătorească impuneau judecătorilor și personalului auxiliar doar cunoașterea
limbii române. Pe de altă parte, la acel moment, minoritățile erau practic excluse de la
exercitarea puterii judecătorești, în mod complet la instanțele de grad mai înalt și cu foarte
puține excepții la instanțele de grad inferior[1]. Totodată, Codul de procedură penală
stipula că puteau fi jurați doar cei care știau să scrie și să citească în limba română, iar
Legea pentru organizarea Corpului de avocați prevedea că avocații se puteau exprima –
atât în scris, cât și oral – doar în limba română[2]. În lipsa unor prevederi legale privind
utilizarea limbii materne în justiție, instanțele „încercau să angajeze interpreți, dar nu
peste tot. În cele mai multe locuri, rolul interpretului era îndeplinit de avocați sau jude-
cători”[3].
În perioada dictaturii regale, pentru reglementarea problemei utilizării limbilor mino-
rităților naționale în 1938 s-a adoptat așa-numitul „Statut al minorităților”, deoarece,
datorită alierii României cu Germania național-socialistă, a devenit necesară soluționarea
situației cetățenilor de etnie germană care trăiau în România[4]. Ca atare, cel puțin pe
hârtie, au fost introduse anumite înlesniri în vederea utilizării limbii materne în justiție.
Articolul 22 din acest Statut prevedea că părțile care nu sunt asistate de apărător pot să-și
apere interesele și în limba maternă, luându-se în general măsurile necesare pentru a pune
la dispoziția instanțelor interpreți corespunzători. Conform art. 15, corespondența oficială
are loc în limba română. Cu toate că art. 14 prevedea dreptul cetățenilor aparținând mino-
rităților naționale care nu vorbesc încă limba română de a depune cereri către consiliile
comunale și în limba maternă, prin cerința anexării unei traduceri certificate în limba
română acest drept devenea practic lipsit de substanță datorită efortului și costurilor
suplimentare pe care le presupunea. Nu în ultimul rând, art. 16 prevedea că „funcționarii
din comunele minoritare vor trebui să cunoască și limba minoritară respectivă”[5].
Dezavantajul acestui Statut – format dintr-un decret-lege care trece Direcțiunea
Minorităților din subordinea Ministerului Cultelor la Președinția Consiliului de Miniștri,
conferindu-i rang de Comisariat General pentru Minorități[6], dintr-un Regulament pentru
funcționarea Comisariatului[7] și dintr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri privind principiile
de funcționare a Comisariatului[8] – a constat în faptul că nu era considerat normă juridică
pozitivă deoarece drepturile concrete nu erau prevăzute în decretul-lege, ci într-un act
[1]L. NAGY, A kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában, Minerva Irodalmi és

Nyomdai Műintézet R.-T., Kolozsvár, 1944, p. 199.
[2] Idem, p. 110-111.
[3] S. BÍRÓ, Kisebbségen és többségben. Románok és magyarok 1867-1940, Pro Print Könyvkiadó,
Csíkszereda, 2002, p. 314, citat și de A.B. KOVÁCS, A bíró színe előtt magyarul, în Pro Minoritate,
Budapest, Tavasz, 161-175, 2006, p. 164.
[4] I. MIKÓ, op. cit., p. 71.
[5] Idem, p. 73.
[6] Decretul-lege pentru reorganizarea Direcțiunii Minorităților, 04.05.1938 (M. Of. nr. 101 din
04.05.1938).
[7] Regulamentul Pentru Funcționarea Comisariatului General Pentru Minorități (M. Of. nr. 178
din 04.08.1938).
[8] Jurnalul Consiliului de Miniștri 1780bis din 04.08.1938.
administrativ cu forță juridică inferioară, așadar, caracterul de izvor de drept al statutului

era discutabil[1].
În consecință, se poate afirma că valoarea reală a izvoarelor de drept ale sistemului
drepturilor minoritare din perioada interbelică sus-menționate era determinată de faptul
că majoritatea prevederilor acestora nu au fost puse în aplicare[2].
La nivel legislativ, modificări semnificative din punct de vedere al drepturilor minorită-
ților au intervenit după Al Doilea Război Mondial, când în spiritul doctrinei comuniste care
interzicea îngrădirea unor drepturi, acordarea de privilegii ori propovăduirea exclusivis-
mului sau urii și disprețului pe temei de rasă, religie sau naționalitate, reprezentanții
puterii de la acea vreme au extins paleta drepturilor acordate minorităților, în special în
domeniul lingvistic[3]. Aceste evoluții pozitive de ordin legislativ însă nu pot fi privite în
afara contextului în care au fost adoptate și urmau să fie aplicate. Simultan cu aceste evo-
luții pozitive, dictatura comunistă care se instaurase în România a întreprins numeroase
măsuri discriminatorii sau chiar represive față de minorități în urma cărora discrepanța
dintre ceea ce se prevedea în lege și ceea ce se întâmpla în practică a început să devină tot
mai adâncă.
Statutul naționalităților adoptat în 1945[4] reprezintă un model demn de luat în consi-
derare chiar și în prezent, oferind o reglementarea aproape ideală drepturilor minorităților
naționale[5]. În materie de folosire a limbii materne în justiție, art. 8 prevedea că instanțele
(tribunalele și judecătoriile) din circumscripțiile judecătorești în care potrivit ultimului
recensământ cel puțin 30% din locuitori aparțin unei minorități au obligația de a accepta
orice înscris în limba maternă a minorității respective, de a se pronunța asupra acestora în
aceeași limbă, fără să pretindă și o traducere în limba română, respectiv de a asculta partea
în limba sa maternă. Noutatea reglementării constă în aceea că inițiativa alegerii limbii
aparținea clientului, acesta fiind cel care decidea în ce limbă urma să se adreseze instanței,
iar odată aleasă limba, instanța era obligată să răspundă și să se pronunțe în această limbă,
reglementare similară cu cea în vigoare azi în Tirolul de Sud[6].
Conform art. 9, tribunalele și judecătoriile prevăzute în art. 8 sunt stabilite de
Ministerul Justiției, în baza datelor statistice oficiale.
Un alt merit al Statutului naționalităților este acela că, pe lângă drepturi, prevede atât
modalitatea de realizare sau garanția aplicării, cât și sancțiunile pentru nerespectarea
acestora, recunoscând astfel că existența dreptului în sine nu este suficientă în vederea
exercitării efective și a asigurării eficacității acestuia. Astfel, pentru a asigura folosirea
[1] A se vedea GY. FÁBIÁN, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alakulása Romániában 1918-
2018, avagy „A gyulafehérvári ígéretek megtagadásától a Minority SafePack ellenzéséig – 100 év

romániai kisebbségjogi történet”, în Acta Universitatis Sapientiae, legal studies nr. 7, 2, 2018,
p. 181-182 și I. MIKÓ, op. cit., p. 71.
[2] L. DIÓSZEGI, A romániai magyarság története, în L. DIÓSZEGI, A.R. SÜLE (eds.): Hetven év. A
romániai magyarság története 1919-1940, Magyarságkutató Intézet, Budapest, 1990, p. 20.

[3] M.R. PRISACARIU, op. cit., p. 115.
[4] Legea nr. 86/1945 pentru Statutul Naționalităților Minoritare (M. Of. nr. 30 din 07.02.1945),
respectiv Regulamentul nr. 12 pentru aplicarea Legii nr. 86/1945 (M. Of. nr. 218 din 20.09.1946).
[5] GY. FÁBIÁN, P. ÖTVÖS, Kisebbségi Jog. I. kötet, Komp-Press Korunk Baráti Társaság, Kolozsvár,
2003, p. 210.
[6] A.B. KOVÁCS, op. cit., p. 166.
limbii materne în justiție, în art. 12 s-a prevăzut că magistrații și funcționarii instanțelor și

autorităților administrative în care ponderea unei minorități este de 30% vor trebui să
cunoască limba minorității respective, aceștia fiind recrutați de preferință din sânul acestei
minorități. În ce privește încălcarea dreptului de a folosi limba maternă, prin Legea
nr. 630/1945[1] au fost stabilite infracțiunile împotriva prevederilor Statutului naționalită-
ților, printre care și restricția folosirii limbii materne, precum și sancțiunile aferente fiecărei
infracțiuni.
Pe lângă faptul că proclamă egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor fără deosebire
de naționalitate sau rasă, cele trei constituții adoptate de România în perioada comunistă
(Constituția din 1948, cea din 1952 și cea din 1965), cel puțin la nivel formal, conțin
prevederi asemănătoare în privința dreptului de a utiliza limba maternă în justiție.
Constituția din 1948[2] prevede în art. 24 atât dreptul de a folosi limba maternă în
justiție, în scris și oral, în circumscripțiile locuite și de populații de altă naționalitate decât
cea română, cât și numirea de funcționari din rândul naționalității respective sau din altă
naționalitate, dar care cunosc limba populației locale, consfințind, de fapt, anumite
prevederi ale Statutului naționalităților, care continuau încă să producă efecte la acea
dată.
Constituția din 1952[3] reiterează în art. 68 că în regiunile și raioanele locuite de
populație de altă naționalitate decât cea română în cadrul procedurii judiciare se asigură
folosirea limbii materne, precizând totodată că părților care nu vorbesc limba în care se
desfășoară procedura judiciară li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de piesele
dosarului prin traducător, precum și dreptul de a vorbi în instanță și a pune concluziuni în
limba maternă. Articolul 82 prevede că în aceste regiuni toate organele și instituțiile vor
folosi oral și scris și limba naționalităților respective și vor face numiri de funcționari din
rândul naționalității respective sau al altor localnici care cunosc limba și felul de trai al
populației locale. Cu toate că acest articol nu specifică în mod expres instanțele judecăto-
rești, formularea „toate organele și instituțiile” nu lasă loc de interpretare. Este de remar-
cat totodată că, față de prevederea similară din constituția anterioară, cerinței cunoașterii
limbii minorității date i se adaugă și cea a cunoașterii felului de trai, adică a culturii
acesteia. Elementul de noutate al acestei constituții este acela că pe „teritoriul locuit de
populația compactă maghiară secuiască” se înființează Regiunea Autonomă Maghiară cu
conducere administrativă autonomă și regulament propriu, având centrul administrativ în
Târgu-Mureș (art. 19-21). În această regiune însă trăia doar aproximativ o treime din
populația maghiară de pe teritoriul României[4]. Deși constituția prevedea și elaborarea
unui regulament propriu al regiunii autonome maghiare nou înființate, acest lucru nu s-a
[1] Legea nr. 630/1945 privitor la stabilirea și sancționarea unor infracțiuni la Legea pentru
Statutul Naționalităților (M. Of. nr. 176 din 06.08.1945).

[2] Constituția Republicii Populare Române (M. Of. nr. 87 bis din 13.04.1948).
[3] Constituția Republicii Populare Române (M. Of. nr. 1 din 27.09.1952).
[4] B.SZ. GERENCSÉR, Nyelvhasználat az eljárásjogokban. A Kárpát-medencei nemzetrészek
anyanyelvű jogérvényesítése az eljárásokban – különös tekintettel Szlovákiára, Ukrajnára,

Romániára, Szerbiára, Horvátországra és Szlovéniára, PPKE-JÁK Alkotmányjogi Tanszék, Budapest,
2006, p. 71.
realizat. Mai mult, în 1960 – sub pretextul reorganizării administrative[1] – s-a operat
modificarea teritorială a acestei regiuni, ceea ce a condus implicit și la modificarea compo-
nenței etnice de la 77,3%, cât era înainte, la 62%, regiunea fiind redenumită Mureș-Auto-
nomă Maghiară[2].
Constituția din 1965[3] reia aproape ad literam prevederile constituției anterioare
privind folosirea limbii materne în justiție. Articolul 102 (devenit apoi art. 109 în urma
renumerotării și republicării) prevede dreptul de a folosi limba maternă în procedura
judiciară în regiunile și raioanele locuite de populație de altă naționalitate decât cea
română, părților care nu cunosc limba în care se desfășoară procedura judiciară asigu-
rându-li-se posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi și de pune
concluzii în instanță în limba maternă, prin traducător. Articolul 22 stipulează folosirea
limbii materne în aceste regiuni și raioane de către toate organele și instituțiile, oral și scris,
precum și numirea de funcționari din rândul populației de altă naționalitate sau al altor
cetățeni care cunosc limba și felul de trai al populației locale. Cu toate că acest articol nu
specifică în mod expres instanțele judecătorești, formularea „toate organele și instituțiile”
nu lasă loc de interpretare. În ce privește problema regiunii cu populație maghiară
compactă, Constituția din 1965 confirmă doar existența noii regiuni Mureș-Autonomă
Maghiară creată în urma reorganizării administrative din 1960, fără însă a-i conferi o
autonomie asemănătoare celei din constituția anterioară. În cele din urmă, s-a renunțat și
la Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, care a fost desființată printr-o nouă reformă
administrativă[4] în anul 1968, teritoriul țării fiind organizat în județe. Deși, teoretic, chiar
Legea nr. 2/1968 prevedea în expunerea de motive și în art. 3 că la stabilirea județelor se
va ține seama de „condițiile geografice, economice, social-politice, etnice și de legăturile
culturale și tradiționale ale populației, astfel ca fiecare județ să constituie o unitate
complexă din punct de vedere economic și social-cultural”, cele trei noi județe (Covasna,
Harghita și Mureș) care au luat locul regiunii autonome au fost stabilite prin alipirea la
teritoriile cu populație compactă maghiară a unor teritorii locuite în majoritate
covârșitoare de români[5].
Ca o concluzie generală în privința celor trei constituții adoptate în perioada comunistă,
se poate afirma că, deși prevederile acestora sunt mai puțin concrete decât cele ale
Statutului naționalităților, asigură totuși folosirea limbii materne în justiție într-o manieră
progresistă[6].
Sub imperiul Constituției din 1968, problema utilizării limbii materne în justiție – ca
drept lingvistic al minorităților naționale – a fost detaliată în Legea nr. 58/1968 privind
[1] Legea nr. 3/1960 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului Republicii
Populare Romîne (B. Of. nr. 27 din 27 decembrie 1960).
[2] A.R. SÜLE, A romániai magyar kisebbség helye az ország politikai és jogi rendszerében, în
L. DIÓSZEGI, A.R. SÜLE, (eds.), Hetven év. A romániai magyarság története 1919-1940,
Magyarságkutató Intézet, Budapest, 1990, p. 68.
[3] Constituția Republicii Socialiste România (B. Of. nr. 1 din 21.08.1965).
[4] Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România
(B. Of. nr. 17-18 din 17.02.1968).

[5] GY. FÁBIÁN, op. cit., 188-189.
[6] Idem, p. 189.
organizarea judecătorească[1], în Legea nr. 59/1968 privind comisiile de judecată[2] și în

Codul de procedură penală[3]. Pe lângă acestea, atât Codul de procedură civilă[4], cât și
Codul de procedură penală conțineau și prevederi din sfera drepturilor generale ale omului
pentru situațiile în care partea sau martorul nu cunosc limba română, aplicabile bineînțeles
și cetățenilor aparținând minorităților naționale, indiferent de unitatea administrativ-teri-
torială de reședință[5].
Articolul 8 din Legea nr. 58/1968, respectiv art. 36 alin. (4) din Legea nr. 59/1968 reite-
rează, de fapt, art. 102 al Constituției din 1965, prevăzând posibilitatea folosirii în instanță
și în fața comisiilor de judecată a limbii materne în unitățile administrativ-teritoriale locuite
și de populație de altă naționalitate decât cea română. Articolul 44 alin. (2) din Legea
nr. 58/1968 stipulează mai departe că la instanțele din unitățile administrativ-teritoriale
locuite și de populație de altă naționalitate decât cea română vor funcționa și judecători
care cunosc și limba acelei populații. A se observa că, față de prevederile art. 22 din Consti-
tuție, care stipulau numirea de funcționari chiar din rândul populației de altă naționalitate
sau a altor cetățeni care pe lângă limba populației locale cunosc și felul de trai al acesteia,
Legea nr. 58/1968 se limitează la a vorbi de judecători care cunosc și limba populației
respective.
Asigurarea folosirii limbii materne în fața organelor judiciare din unitățile administra-
tiv-teritoriale locuite și de populație de altă naționalitate decât cea română a fost prevă-
zută și în art. 7 din Codul de procedură penală. Totodată, potrivit art. 8 din același cod,
părților care nu vorbesc limba oficială li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de
piesele dosarului și dreptul de a vorbi în instanță și a pune concluzii, prin traducător, iar
potrivit art. 128, părților sau altor persoane care urmează a fi ascultate care nu cunosc
limba română ori nu se pot exprima în limba română, organul de urmărire penală sau
instanța de judecată neavând posibilitatea de a se înțelege cu acestea, li se asigură
folosirea unui interpret.
Articolul 142 din Codul de procedură civilă prevedea posibilitatea recurgerii la serviciile
unui traducător autorizat sau la o persoană de încredere dacă partea sau martorul nu
cunoaște limba română, precizând totodată că judecătorul poate asigura traducerea fără
a depune jurământ. Această prevedere era aplicabilă și cu privire la comisiile de judecată
reglementate de Legea nr. 59/1968, după cum și art. 46 din Legea nr. 32/1968 privind
stabilirea și sancționarea contravențiilor făcea trimitere la aceasta, precizând că preve-
derile acestei legi „se întregesc cu dispozițiile Codului de procedură civilă, care se aplică în
mod corespunzător”[6].
În strânsă legătură cu dreptul de a folosi limba maternă în justiție, pot fi amintite aici și
prevederile art. 4 din Decretul nr. 716/1965[7] care stipula că Buletinul Oficial se editează
[1]
Legea nr. 58/1968 privind organizarea judecătorească (B. Of. nr. 169 din 27 decembrie 1968).
[2] Legea nr.
59/1968 privind comisiile de judecată (B. Of. nr. 169 din 27 decembrie 1968). Aceste
comisii de judecată erau competente să judece abateri de la regulile de conviețuire socială, litigii de
muncă, precum și unele litigii patrimoniale.
[3] Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală (B. Of. nr. 145 din 12.11.1968).
[4] Codul de procedură civilă din 1865 (republicat în M. Of. nr. 45 din 24.02.1948).
[5] I. MIKÓ, op. cit., p. 86.
[6] I. MIKÓ, op. cit., p. 86-87.
[7] Decretul nr. 716/1965 privind organizarea Buletinului Oficial (M. Of. nr. 2 din 10.09.1965).
și în traducere, în limba maghiară, respectiv prevederile art. 7 alin. (4) din Decretul
nr. 468/1971[1], conform cărora „în județele în care, alături de populația română, există
populație aparținând naționalităților conlocuitoare se va acorda o atenție deosebită
popularizării legislației în limbile naționalităților respective”[2]. Chiar dacă nu privesc în
mod direct dreptul de a folosi limba maternă în justiție, aceste prevederi contribuie la o
mai bună cunoaștere a legislației și, implicit, a terminologiei juridice în limba maternă, atât
în rândul populației, cât și a juriștilor aparținând minorității naționale, fiind de natură a
promova și încuraja folosirea limbii materne în justiție.
Astfel cum am menționat anterior, după instaurarea regimului comunist în România,
și cu precădere după 1956, minoritățile naționale au fost supuse unor represiuni
sistematice. Cu toate că la nivelul prevederilor legale dreptul de a folosi limba maternă era
asigurat, limbile minorităților – în special limba maghiară – au fost gradual eliminate din
viața publică începând cu anii ’60[3]. Folosirea limbii materne în justiție a fost și ea puternic
afectată de anumite măsuri discriminatorii și represive ale regimului comunist, care au
avut drept rezultat eliminarea graduală a limbii maghiare din instanțe, cum ar fi sistarea
studierii dreptului în limba maghiară în urma contopirii în anul 1959 a Universității Bolyai
(cu predare în limba maghiară) cu Universitatea Babeș (cu predare în limba română),
respectiv limitarea numărului studenților de etnie maghiară care erau admiși la facultatea
de drept din cadrul Universității Babeș-Bolyai ori politica de repartizare a absolvenților și
procesul de românizare a corpului magistraților în circumscripțiile locuite de minorități.
Astfel, dacă în anii 1950-1980 limba maghiară era încă prezentă – mai ales prin viu grai
– în instanțele din circumscripțiile cu populație preponderent maghiară, o mare parte din
ședințele de judecată desfășurându-se efectiv în limba maghiară (atât părțile, cât și
majoritatea avocaților și magistraților erau maghiari sau cunoșteau limba maghiară), în
perioada de după schimbarea de regim din 1989 lucrurile au început să ia o altă
întorsătură, limba maghiară devenind tot mai puțin utilizată în justiție.
2.2. Perioada 1991-2020
Prima constituție democratică de după 1989, Constituția din 1991[4] a avut un rol
important în restrângerea dreptului de a folosi limba maternă în justiție, reducând, de fapt,
acest drept la dreptul de a recurge la interpret. Articolul 127 prevedea că procedura
judiciară se desfășoară în limba română, stipulând totodată că cetățenii aparținând
minorităților naționale și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au
dreptul de a lua cunoștința de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de
a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept fiind asigurat în mod
gratuit. Prevederile constituționale nu au fost detaliate în nicio normă juridică inferioară,
nefiind adoptate norme de aplicare la fel ca în cazul folosirii limbii materne în administrația
[1]
Decretul nr. 468/1971 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității de aplicare și de
popularizare a legislației (B. Of. nr. 165 din 30 decembrie 1971).
[2] GY. FÁBIÁN, op. cit., p. 189.
[3] B.SZ. GERENCSÉR, op. cit., p. 72.
[4] Constituția României (M. Of. nr. 233 din 21.11.1991).
publică[1]. Articolul 6 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească[2] nu a făcut
nimic altceva decât să preia cuvânt cu cuvânt prevederile constituționale de mai sus.
Astfel, până la revizuirea Constituției din anul 2003[3], dreptul la folosirea limbii
materne în justiție s-a limitat la prevederile constituționale care în opinia reprezentanților
minorităților naționale tratau, pe de o parte, în mod jignitor, persoanele aparținând
minorităților naționale în același mod ca și pe străini, iar, pe de altă parte, asigurau dreptul
la interpret în mod gratuit numai în procesele penale. În procesele civile, administrative și
comerciale persoanele aparținând minorităților naționale puteau apela la interpreți numai
contra cost.
Prin revizuirea Constituției în anul 2003, s-au creat premisele pentru o mai largă
utilizare a limbilor minorităților naționale în justiție. În primul rând, Constituția revizuită,
cel puțin la nivel formal, face deja diferența între utilizarea limbii materne și dreptul la
interpret, respectiv între persoanele aparținând minorităților naționale și străini sau
apatrizi, tratându-le în mod diferit, în paragrafe separate. Ceea ce în constituția anterioară
era prevăzut pentru cetățenii aparținând minorităților naționale și persoanele care nu
cunosc limba română deopotrivă, adică dreptul de a lua la cunoștință de toate actele și
lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret, este acum
prevăzut separat pentru străini și apatrizi. Pentru cetățenii români aparținând minorită-
ților naționale, art. 128 alin. (2) prevede că aceștia au dreptul să se exprime în limba
maternă în fața instanțelor de judecată, însă prin formularea în „condițiile legii organice”
exercitarea acestui drept este condiționată de reglementare ulterioară și supusă voinței
politice a majorității în funcție, oferind astfel posibilitatea unei interpretări restrictive,
astfel cum s-a și întâmplat de altfel. Mai departe, conform alin. (3) al aceluiași articol,
„modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut la alin. (2), inclusiv prin folosirea de
interpreți sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a
justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați”. Față de prevederea
anterioară, se specifică în mod expres că folosirea limbii materne în justiție va trebui
organizată în așa fel încât să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați, fără
a face diferența între procese după natura acestora (penal, civil, administrativ).
A fost, deci, stabilit cadrul constituțional al folosirii limbii materne în justiție, urmând
ca modalitățile concrete de exercitare ale acestui drept să fie reglementate prin lege
organică. Legea organică însă la care face referire art. 128 alin (2) din Constituție nu a adus
de fapt nimic nou, menținând ca regulă principală folosirea limbii materne în justiție prin
interpret. Articolul 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[4]
reiterează prevederile art. 128 alin. (1) și (2) din Constituție, stabilind că procedura
judiciară se desfășoară în limba română, precum și faptul că cetățenii români aparținând
[1]
GY. FÁBIÁN, op. cit., p. 218.
[2]
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească (M. Of. nr. 197 din 13.08.1992).
Art. 6: „Procedura judiciară se desfășoară în limba română: Cetățenii aparținând minorităților
naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoștința de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanța și de a pune concluzii, prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.
[3] Constituția României (republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003).
[4] Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (publicată în M. Of. nr. 576 din 29.06.2004,
republicată în M. Of. nr. 827 din 13.09.2005).

minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de

judecată. Articolul 14 alin. (3) prevede că „în cazul în care una sau mai multe părți solicită
să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure, în mod gratuit,
folosirea unui interpret sau traducător autorizat”, iar conform alin. (4), dacă „toate părțile
solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să
asigure exercitarea acestui drept, precum și buna administrare a justiției cu respectarea
principiilor contradictorialității, oralității și publicității”.
În toate cazurile însă, conform art. 14 alin. (5) și (6), cererile și actele procedurale se
întocmesc exclusiv în limba română, iar consemnarea dezbaterilor purtate de părți în limba
maternă se face la dictarea publică a președintelui și numai în limba română, obiecțiunile
formulate cu privire la traduceri și consemnarea acestora rezolvându-se de instanță până
la încheierea dezbaterilor din dosarul respectiv, cu consemnarea în încheierea de ședință.
Cu toate că, teoretic, art. 14 alin. (4) nu exclude posibilitatea desfășurării dezbaterilor
în limba maternă, fără recurgerea la interpret, dacă toate părțile cad de acord în această
privință, probabilitatea ca acest lucru să se întâmple în practică este foarte scăzută. Pe de
o parte, foarte rar se întâmplă ca toți participanții la un proces (părți, judecători, avocați,
procurori, după caz) să fie, de exemplu, maghiari sau să vorbească limba maghiară, chiar
și în ariile cu populație majoritară maghiară, având în vedere numărul destul de scăzut al
magistraților maghiari sau care vorbesc limba maghiară din aceste zone. Pe de altă parte,
cei de profesie juridică (avocați, magistrați, consilieri juridici) preferă de cele mai multe ori
să se exprime mai degrabă în limba oficială a statului, atât din considerente de timp
(dezbaterile trebuie traduse și consemnate în limba română), cât și datorită nestăpânirii
pe deplin sau în mod satisfăcător a terminologiei juridice în limba maternă din cauza lipsei
instruirii în limba maternă în domeniul juridic.
De altfel, atunci când în 2007 România a ratificat Carta europeană a limbilor regionale
și minoritare, a făcut acest lucru fără asumarea standardului maximal în domeniul justiției
pentru niciuna din cele 10 limbi minoritare pentru care sunt aplicabile prevederile Părții
a III-a (din care face parte și art. 9 privind justiția)[1] și fără a face vreo distincție între aceste
limbi în privința art. 9, în funcție de anumite criterii, cum ar fi numărul vorbitorilor,
concentrația teritorială a acestora sau situația fiecăreia dintre aceste limbi. Ca urmare,
posibilitatea desfășurării procedurilor (penale, civile, administrative) în limbile regionale
sau minoritare la cererea uneia dintre părți a fost evitată [art. 9 parag. 1 subparag. a), b),
c) pct. i)].
Ipoteza prevăzută la art. 14 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, cea a folosirii limbii
materne prin interpret, prezintă și ea o serie de dezavantaje, de la prelungirea excesivă a
dezbaterilor, având în vedere că interpretarea este consecutivă și totul se rostește de două
ori, la lipsa interpreților datorită tarifelor neadaptate cerințelor pieței, reglementate prin
lege, la calitatea traducerilor și interpretării din cauza lipsei unei pregătiri adecvate și
nestăpânirii terminologiei specifice[2].
[1] Conform art. 5 din Legea nr. 282/2007, prevederile Părții a III-a sunt aplicabile următoarelor
limbi ale minorităților naționale: bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă,
turcă și ucraineană.
[2] A se vedea și B.SZ. GERENCSÉR, op. cit., p. 164.
În zonele cu populație majoritară maghiară (în Ținutul Secuiesc), de exemplu, de multe

ori se aplică o combinație a celor două ipoteze de mai sus, în sensul că dezbaterile au loc
conform prevederilor art. 14 alin. (3), însă rolul interpretului este preluat de judecători sau
„de persoane de încredere” (grefieri, avocați neimplicați în cauză).
Față de reglementarea din perioada comunistă, nici Constituția, nici legea organică nu
conțin prevederi cu privire la promovarea angajării de magistrați sau personal auxiliar de
specialitate (grefieri) aparținând minorităților naționale sau care să cunoască limba
maternă a acestora, lucru indispensabil pentru exercitarea efectivă a dreptului de a folosi
limba maternă în instanță, mai ales în contextul posibilității oferite de art. 14 alin. (6). În
această privință, legislația românească a prevăzut totuși o înlesnire – mai degrabă utopică,
considerată o măsură de discriminare pozitivă – pentru candidații la posturile de judecători
și procurori stagiari din circumscripțiile instanțelor și parchetelor unde o minoritate
națională are o pondere de cel puțin 50% din numărul locuitorilor. Conform art. 21 din
Legea nr. 303/2004[1], la medii egale, candidații cunoscători ai limbii minorității respective
au prioritate la alegerea postului[2]. Conform alin. (5) al aceluiași articol, prioritate au și
candidații care domiciliază în raza instanței sau parchetului pentru care au optat, tot la
medii egale. În realitate însă aplicabilitatea acestei măsuri este foarte limitată, șansele ivirii
unor astfel de situații fiind aproape inexistente, drept pentru care valoarea practică și
efectele acestei măsuri sunt complet neglijabile.
În aceeași ordine de idei, începând cu anul universitar 1997-1998, la Facultatea de
Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca a fost introdusă o altă măsură de
discriminare pozitivă, menită de această dată să sporească numărul juriștilor aparținând
minorităților naționale, în speță minorității maghiare, fiindu-le rezervate 30 de locuri
speciale. Această măsură era necesară pentru a contrabalansa sistarea învățământului
juridic superior în limba maghiară de către regimul comunist și lipsa juriștilor aparținând
acestei minorități provocată de această măsură în combinație cu limitarea numărului
studenților maghiari acceptați la specializarea drept. Aceeași măsură s-a introdus și pentru
studenții de etnie romă. Menționăm totuși că predarea la Facultatea de Drept din
Cluj-Napoca se face în continuare aproape exclusiv în limba română, introducându-se
treptat 3 cursuri obligatorii și câteva cursuri opționale în limba maghiară, printre care
terminologia juridică româno-maghiară. Cu toate că măsura rezervării unor locuri speciale
pentru studenții aparținând unor minorități naționale contribuie în mod incontestabil la
suplinirea specialiștilor în drept aparținând minorităților respective, nu este suficientă
pentru a contribui la însușirea și stăpânirea limbajului de specialitate în limba maternă și,
astfel, la promovarea efectivă a utilizării limbii materne în justiție. O soluție inovatoare în
acest sens a fost adoptată de Universitatea Sapientia, universitate particulară, care în anul
2010 a introdus predarea bilingvă la nou înființata specializare de drept din Cluj-Napoca.
[1]
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților (publicată în M. Of. nr. 576 din 29.06.2004,
republicată în M. Of. nr. 826 din 13.09.2005), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018
(M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018).
[2] Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, candidații își exercită opțiunea pentru locurile
de judecători stagiari și procurori stagiari scoase la concurs, repartizarea făcându-se pe baza notei
finale de absolvire a Institutului Național al Magistraturii.
În afară de reglementările de mai sus, atât vechiul Cod de procedură civilă din 1865 și
vechiul Cod de procedură penală din 1968 care au rămas în vigoare până în anul 2013,
respectiv 2014[1], cât și noile coduri de procedură penală și civilă conțin câteva prevederi
referitoare la limba procedurii judiciare, care pe lângă garantarea unor drepturi fun-
damentale (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare) general valabile, reiterează
dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a folosi limba maternă în
instanță în anumite situații.
Astfel, noul Cod de procedură civilă[2] care a intrat în vigoare la data de 15.02.2013
prevede în art. 18 alin. (2) că cetățenii români aparținând minorităților naționale au
dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii,
precizând totodată în art. 18 alin. (4) că cererile și actele procedurale se întocmesc numai
în limba română. Mai departe, conform art. 255 alin. (1), dacă una dintre părți sau dintre
persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaște limba română, instanța va folosi un
traducător autorizat ori, dacă părțile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face
oficiul de traducător. În situația în care nu poate fi asigurată prezența unui traducător
autorizat, se va putea apela la o persoană de încredere, cunoscătoare a limbii respective.
Deși nu se specifică în mod expres, este evident că ipoteza în care judecătorul, grefierul
sau o persoană de încredere pot prelua rolul de traducător se aplică, în primul rând,
minorităților naționale. Prevederile noului Cod de procedură civilă coincid în esență cu
prevederile art. 142 din vechiul Cod de procedură civilă, conform cărora, dacă partea sau
martorul nu cunoștea limba română, se apela la un traducător autorizat sau, în lipsă, la o
persoană de încredere, judecătorul putând la rândul său să îndeplinească funcția de
traducător fără a depune jurământ.
Noul Cod de procedură penală[3] intrat în vigoare la data de 01.02.2014 conține
prevederi mai detaliate cu privire la folosirea limbilor minorităților naționale. Conform
art. 12 alin. (2), cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se
exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele procedurale întoc-
mindu-se în limba română [acest drept era prevăzut de vechiul Cod de procedură penală
în alin. (2) al art. 7]. Articolul 12 alin. (3) prevede separat că părțile și subiecții procesuali
care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima în limba română au
asigurată, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi,
precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret (în vechiul Cod de procedură
penală acest drept era prevăzut pentru părți în art. 8). Totodată, conform aceluiași alineat,
în cazurile în care asistența juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se
asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea
pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ține de
soluționarea cauzei, prevedere reluată și în art. 274.
De asemenea, noul Cod de procedură penală asigură dreptul persoanei vătămate și
inculpatului de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română [art. 81 lit. g1), art. 83 lit. f)]. În
[1]Prevederile relevante au fost prezentate mai sus, la pct. 2.1.

[2] Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (republicată în M. Of. nr. 247 din
10.04.2015).
[3] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 486 din 15.07.2010).
completarea dreptului persoanei vătămate de a beneficia de interpret, prin Legea

nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală[1] au fost modifi-
cate și alte două acte normative, introducându-se prevederi referitoare la drepturile
lingvistice ale victimelor infracțiunilor. Astfel, în urma modificării, art. 4 alin. (4) din Legea
nr. 211/2004[2] stipulează în mod expres că în cazul în care victima unei infracțiuni este
cetățean român aparținând unei minorități naționale, informațiile esențiale privind posibi-
litățile pe care le are și drepturile ce i se cuvin i se pot aduce la cunoștință în limba sa
maternă[3], iar Legea nr. 678/2001[4] prevede că victimele infracțiunilor de trafic de per-
soane au dreptul să primească, informații cu privire la procedurile judiciare și administra-
tive aplicabile în limba pe care o înțeleg. Prevederea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 211/2004
nu creează însă o obligație în sarcina organelor judiciare numai în cazul în care ar fi
aplicabile și prevederile alin. (3) al aceluiași articol, și anume că victima nu înțelege limba
română.
În continuare, conform art. 105 alin. (1), și audierea altor persoane care nu înțeleg, nu
se exprimă bine sau nu pot comunica în limba română se face prin interpret. În cazul
audierii prin interpret, acesta poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părți ori
persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, iar în mod excepțional, dacă se impune
luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret
autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu
cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin interpret imediat
ce aceasta este posibilă [art. 105 alin. (2)]. Vechiul Cod de procedură penală asigura, în
art. 128 alin. (1), părților sau persoanelor audiate care nu cunoșteau limba română ori nu
se puteau exprima, dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret.
Noul Cod de procedură penală prevede și faptul că persoanei reținute, persoanei
arestate preventiv, inculpatului, respectiv suspectului sau inculpatului împotriva căruia s-a
luat măsura internării i se vor aduce la cunoștință, de îndată, motivele luării măsurii
respective, în limba pe care o înțelege [art. 184 alin. (12), art. 209 alin. (2), art. 212 alin. (2),
art. 226 alin. (3)]. Prevederea corespunzătoare din vechiul Cod de procedură penală
(art. 137¹) stipula că persoanei reținute sau arestate i se vor aduce la cunoștință de îndată,
în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel mai scurt
termen. În ce privește rechizitoriul, art. 329 alin. (4) din noul Cod de procedură penală
prevede în mod expres că inculpatul, cetățean român aparținând unei minorități naționale,
poate solicita să îi fie comunicată o traducere a rechizitoriului în limba maternă. Nu există
o prevedere expresă similară și cu privire la comunicarea hotărârii, însă art. 407 alin. (1)
prevede că, după pronunțare, inculpatului, părții civile și persoanei vătămate i se comunică
[1] Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care prevăd dispoziții procesual
penale (M. Of. nr. 515 din 14.08.2013).
[2] Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției
victimelor infracțiunilor (M. Of. nr. 505 din 04.06.2004).

[3] GY. FÁBIÁN, op. cit., p. 222.
[4] Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (M. Of. nr. 783 din
11 decembrie 2001).
o copie a minutei hotărârii, iar dacă acesta nu înțelege limba română, i se comunică o copie
a minutei hotărârii într-o limbă pe care o înțelege.
Nu în ultimul rând, art. 289 alin. (11) prevede că persoana care nu vorbește sau nu
înțelege limba română poate depune plângerea în limba pe care o înțelege, iar odată cu
depunerea plângerii poate solicita ca, atunci când este citată, să primească și o traducere
a citației.
Prevederile noului Cod de procedură penală se completează cu prevederile Legii
nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal. Conform art. 61 alin. (1) din această lege,
persoanelor condamnate, în perioada de carantină și observare după primirea în peni-
tenciar, le sunt puse la dispoziție prevederile legale referitoare la executarea pedepselor
privative de libertate, la liberul acces la informațiile de interes public, la ajutorul public
judiciar în materie civilă, precum și regulamentul de ordinea interioară a penitenciarului.
Conform art. 61 alin. (4), prevederile legislative menționate se pot aduce la cunoștința
cetățenilor români aparținând minorităților naționale în limba lor maternă. Este de
observat totuși că formularea acestui din urmă paragraf nu este imperativă, lăsând la
latitudinea administrațiilor penitenciarelor să aprecieze dacă vor aplica sau nu această
prevedere. Articolul 61 alin. (2) asigură în mod obligatoriu aducerea la cunoștință a acestor
informații prin intermediul unei persoane care poate comunica cu ele doar persoanelor
condamnate care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română, nu se pot exprima ori au
deficiențe de comunicare.
Totodată, în completarea prevederilor care privesc în mod direct dreptul de a folosi
limba maternă în justiție, asemenea perioadei de dinainte de 1989, Monitorul Oficial al
României, Partea I, a continuat să fie editat, în traducere, și în limba maghiară, până în anul
1998 sub imperiul vechii reglementări, iar din 1998, în temeiul art. 21 (art. 18 inițial) din
Legea nr. 202/1998[1]. Varianta în limba maghiară însă nu are caracter oficial, varianta în
limba română fiind singura care produce și efecte juridice. Ceea ce s-a modificat în legătură
cu această prevedere de-a lungul anilor a fost entitatea din bugetul căreia se suportă
cheltuielile de publicare a versiunii în limba maghiară, cheltuielile trecând de-a lungul
timpului din sarcina Camerei Deputaților în cea a Secretariatului General al Guvernului, iar
apoi, în varianta actuală, din nou în cea a Camerei Deputaților. Deși, teoretic, menirea
acestei prevederi ar fi aceea de a contribui la promovarea folosirii limbii materne prin
asigurarea unei mai bune cunoașteri atât a legislației, cât și a terminologiei specifice în
rândul minorității maghiare, experiența ultimilor 25-30 ani este oarecum mixtă în acest
sens. Pe de o parte, nu se traduce întregul Monitor Oficial, ci doar anumite acte normative
selectate, nu de puține ori, în funcție de bugetul alocat realizării versiunii în limba ma-
ghiară, și nu neapărat în funcție de „interesul” pe care îl prezintă pentru cetățenii apar-
ținând minorităților naționale. Pe de altă parte, traducerile actelor normative apar cu
întârziere foarte mare față de versiunea oficială, ceea ce – având în vedere ritmul accelerat
al modificărilor din legislația română – se traduce în publicarea unor versiuni care deseori
[1] Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României (republicată în M. Of.
nr. 511 din 03.07.2017), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 208/2018 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al Românei (M. Of. nr. 649
din 26.07.2018).
nu mai sunt valabile, actele normative respective fiind între timp modificate sau chiar
abrogate. Nu în ultimul rând, și calitatea traducerilor a lăsat mult de dorit. Toate acestea
au condus la neutilizarea acestei versiuni de către juriști, ceea ce scade semnificativ
relevanța practică a versiunii în limba maghiară[1].
În final, din perspectiva folosirii limbii materne în justiție nu este total lipsită de interes
nici posibilitatea utilizării limbii materne în relațiile cu organele de poliție, în special cu
polițiștii care au calitatea de organ de cercetare penală. Multă vreme acest aspect al
utilizării limbii materne nu a fost reglementat în nici un fel în legislația românească. Mai
mult, este bine-cunoscut și faptul că foarte puține persoane aparținând unor minorități
naționale au reușit să acceadă la profesia de polițist, înainte de 1989 datorită politicii
naționaliste a regimului comunist, iar după 1989 și datorită reținerii și neîncrederii
persoanelor aparținând minorităților naționale în organele de poliție. Ca urmare, nici
practica nu a fost în măsură să compenseze sau să complinească lipsa reglementării
juridice. Probleme au apărut mai ales în localitățile în care anumite minorități naționale
formează majoritatea, cum ar fi maghiarii din majoritatea localităților din Secuime sau
romii în alte localități din țară. Prevederile Legii nr. 360/2002 privind statutul polițistului[2]
reprezintă un primul pas în acest sens. Conform art. 79 din această lege, în unitățile
administrativ-teritoriale în care ponderea persoanelor aparținând unei minorități națio-
nale depășește 20% vor fi angajați și polițiști care cunosc și limba respectivă. Pentru
facilitarea punerii în aplicare a acestei prevederi, în instituțiile educaționale din cadrul
Ministerului de Interne, cum ar fi Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București
sau Școala de Agenți de Poliție „Septimiu Mureșan” din Cluj-Napoca, se alocă locuri sepa-
rate pentru candidații aparținând minorității maghiare, rome și altor minorități naționale
(pentru candidații de etnie romă începând cu anul 2006, pentru candidații aparținând
minorității maghiare începând cu anul 2010, iar pentru candidații aparținând altor
minorități începând cu anul 2011)[3]. Datorită acestei măsuri s-au înregistrat progrese, însă
numărul agenților de poliție aparținând minorităților naționale nu reflectă nici pe mai
departe ponderea acestora în diferitele localități sau județe din țară.
[1]
A se vedea și B.SZ. GERENCSÉR, op. cit., p. 161.
[2]
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului (M. Of. nr. 440 din 24.06.2002).
[3] Pentru a o situație exactă a locurilor rezervate a se vedea Anexa nr. 6 la al IV-lea Raport
național privind aplicarea în România a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale,

ACFC/SR/IV(2016)002, Strasbourg, accesibil la https://rm.coe.int/en-anexa-3-fcnm-v-dri/16809943
b5, respectiv p. 43-44 din al V-lea Raport național privind aplicarea în România a Convenției-cadru
pentru protecția minorităților naționale, ACFC/SR/V(2019)013, Strasbourg, 2019, accesibil în limba
engleză la https://rm.coe.int/5th-sr-romania-en/16809943af.
§3. Bune practici la nivel internațional
3.1. Tabel comparativ privind utilizarea limbii materne în justiție,

exemple de bună practică[1]
Statul și Proceduri judiciare

Statutul limbii Cereri și acte
limba (penale, civile,
minoritare procedurale
minoritară administrative)
Germania Limbi oficiale în – limba sorabă poate fi – cererile,
ariile locuite tradi- folosită în instanță în cele documentele și
– limba țional de sorabi două landuri; dovezile pot fi
sorabă de (regiunea Lausitz/ – dacă se solicită folosirea depuse și în limba
sus Łužica/ Łužyca): limbii sorabe, se apelează sorabă.
– limba – limba sorabă de la traducători/interpreți,
sorabă de sus în landul fără costuri suplimentare
jos Saxonia; pentru părți;
– limba sorabă de – în Saxonia cel puțin un
jos în landul angajat al fiecărei instanțe
Brandenburg. cunoaște limba sorabă.
Italia Limbă oficială în Reguli generale: procesele În procesele
Tirolul de Sud au loc într-o singură limbă unilingve: actele
– limba (Trentino-Alto pentru a evita prelungirea procedurale se
germană Aldige/Südtirol) procedurii și eventualele întocmesc în limba
greșeli inerente traduce- procedurii (aleasă
rilor; traducerea actelor de părți/inculpat).
procedurale nu implică În procesele
cheltuieli suplimentare bilingve: toate
pentru părți; judecătorii și actele procedurale
jurații din Tirolul de Sud (procesele verbale,
trebuie să fie bilingvi (exa- orice documen-
men de competență tație scrisă,
lingvistică necesar pentru hotărârile) vor fi
angajare în sistemul bilingve.
public).
Procese civile și adminis-
trative: părțile au liberta-
tea de a-și alege limba pro-
cedurii, care va fi aceeași
[1]
Tabelul a fost elaborat în principal în baza rapoartelor statelor semnatare și a recomandărilor
Comitetului de experți pentru Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, disponibile la
adresa:
https://www.coe.int/en/web/european-charter-regional-or-minority-languages/reports-and-reco
mmendations#{%2228993157%22:[8]}

pe întreaga durată a
procesului. Dacă părțile
convin asupra unei limbi,
procesul va fi unilingv
(German sau Italian), în caz
contrar procesul va fi
bilingv, inclusiv toate
actele procedurale.
Martorii și experții sunt
întotdeauna audiați în
limba pe care o preferă.
Reclamanții au oricând
posibilitatea de a renunța
la opțiunea originală
privind limba procedurii,
alegând procesul unilingv.
Procesele penale:
Inculpatul are dreptul să își
aleagă limba procedurii,
procesul fiind unilingv. În
cazul mai multor inculpați
care nu pot conveni asupra
unei singure limbi,
procesul va fi bilingv.
Martorii și experții sunt
ascultați în limba pe care o
preferă, depozițiile lor fiind
traduse și consemnate în
limba procesului.
Olanda Limbă oficială în Limba frizonă poate fi Actele procedurale
Provincia Frizia folosită în instanță de orice pot fi redactate în
– limba (Fryslân) persoană care își are domi- limba frizonă.
frizonă ciliul, reședința sau sediul
în provincia Frizia. Limba
frizonă poate fi în tota-
litate sau parțial limba
procesului.
Acolo unde este necesar,
se va apela la serviciile
unor interpreți/tradu-
cători, costurile aferente
fiind suportate de stat.

Slovenia Limbi oficiale în În ariile locuite de În procesele uni-
ariile cu populație comunități autohtone de lingve (italiană sau
– limba mixtă, locuite de italieni și maghiari, maghiară), actele
maghiară comunitățile procedurile în instanță se procedurale se
– limba autohtone de pot desfășura în limba întocmesc în limba
italiană italieni (regiunea italiană sau maghiară dacă procesului.
Slovenska o parte care trăiește în În procesele
Istra/Istria Slovena) ariile respective folosește bilingve actele
și maghiari una din aceste limbi. procedurale sunt
(regiunea Procedurile în instanță pot redactate în limba
Prekmurje/Mura-vid fi unilingve dacă implică folosită de părți și
ék) doar o singură parte sau de alte persoane
dacă ambele părți folosesc implicate.
aceeași limbă (italiană sau Orice prezumție,
maghiară), respectiv depoziție sau
bilingve dacă o parte afirmație se va
folosește limba slovenă, iar traduce simultan și
cealaltă parte limba se va consemna în
italiană/limba maghiară, în limba slovenă și
acest caz procedura italiană/maghiară.
desfășurându-se în limba Hotărârile instan-
slovenă și în limba ței (atât în proce-
italiană/maghiară. sele unilingve, cât
Părțile sunt audiate în și în cele bilingve)
limba lor maternă. sunt întotdeauna
Toate costurile aferente redactate în limba
procedurilor bilingve sunt slovenă și italia-
suportate de instanță. nă/maghiară.
Procedurile bilingve pot fi Hotărârile instan-
derulate doar de țelor de grad supe-
judecători sau de rior date în căile
profesioniști care au dat de atac împotriva
un examen special în limba hotărârilor în lim-
italiană/maghiară, ba italiană/ma-
prevedere care se aplică și ghiară a unor
personalului instanțelor. instanțe de grad
inferior se emit și
în traducere în
limba italiană/m-
aghiară.

Spania Limbă co-oficială în Toate procedurile Actele procedurale
Comunitatea judiciare, orale și scrise, redactate în limba
– limba Autonomă Catalonia desfășurate într-una din catalană sunt pe
catalană (Comunidad limbile oficiale vor fi deplin valabile și
Autónoma de valabile, fără a fi nevoie de efective, fiind
Cataluña/ traducere. traduse doar în
Comunitat Dacă nicio parte nu cazul în care
autònoma formulează obiecții, limba acestea produc
Catalunya) procesului poate fi și limba efecte în afara
catalană. jurisdicției
Părțile, reprezentanții organelor judiciare
acestora, martorii și din Catalonia.
experții au dreptul de a
folosi limba catalană, atât
oral, cât și în scris. În
procedurile orale, orice
persoană care cunoaște
limba catalană poate fi
desemnată ca interpret în
urma depunerii
jurământului.
Cunoașterea limbii
catalane este evaluată
pozitiv la numirea
președintelui Înaltei Curți
de Justiție și a
președintelui Instanțelor
Comunității Autonome
Catalonia și constituie
avantaj pentru ocuparea
posturilor de magistrați
(judecători, procurori) și
grefieri din Catalonia.
Cunoașterea limbii
catalane este cerință
obligatorie pentru numirile
pe posturile din sistemul
judiciar supervizate de
Comunitatea Autonomă
(în special personal
auxiliar).
3.2. Modelul finlandez
Modelul finlandez de protecție a minorităților naționale și de politici lingvistice este

unul din exemplele de bună practică cel mai des citat pe lângă modelul Tirolului de Sud. În
ambele cazuri avem de-a face cu state care promovează o simetrie între două limbi:
Finlanda la nivel național, iar Italia la nivel regional, în Tirolul de Sud[1].
Modelul finlandez este interesant deoarece din punct de vedere al ponderii populației
majoritare și cel al populațiilor minoritare prezintă similitudini cu situația din România. În
ambele țări populația majoritară are o pondere de aproximativ 90%, iar procentul
populației suedeze din Finlanda (5,4%) nu este foarte diferit de procentul populației
maghiare din România (6,7%), existând anumite similitudini și din punct de vedere al distri-
buției teritoriale a celor două minorități. Ambele trăiesc concentrate geografic în anumite
zone (suedezii în zona coastei de vest și sud a Finlandei, maghiarii cu precădere în
Transilvania), ambele având câte un teritoriu în care trăiesc în grup compact (Insulele
Åland, respectiv Ținutul Secuiesc), cu precizarea că în timp ce în Insulele Åland – cu statut
de autonomie teritorială – locuiește doar o fracțiune mică a populației suedeze (9%),
aproximativ 50% din populația maghiară din România se concentrează în Ținutul
Secuiesc[2].
În pofida ponderii destul de scăzute a populației suedeze, Finlanda a creat un model
de bilingvism unic în întreaga Europă. În anul 1917, atunci când s-a proclamat indepen-
dența Finlandei, suedezilor – care la acel moment reprezentau aproximativ 12% din
populație – li s-a conferit statutul de co-națiune. Practic, acest lucru a echivalat cu asigu-
rarea egalității limbii finlandeze și a limbii suedeze, declarată și în constituție[3]. Astfel,
potrivit art. 17 din Constituție limbile oficiale ale Finlandei sunt limba finlandeză și limba
suedeză, fiind garantat dreptul fiecăruia de a-și folosi propria limbă (finlandeză sau
suedeză) în fața instanțelor judecătorești sau a altor autorități, precum și de a primi
documente oficiale în acea limbă. Ca urmare, din punct de vedere strict juridic suedezii din
Finlanda nu pot fi considerați nici minoritate națională, nici minoritate lingvistică, deși
practic/matematic reprezintă o minoritate atât din punct de vedere numeric, cât și din
punct de vedere lingvistic față de finlandezi, constituind ceea ce în literatura de specialitate
a fost definit ca minoritate de facto[4].
Totodată, conform aceluiași art. 17 din Constituție, populația Sámi, ca populație
indigenă, precum și populația romă au dreptul la propria limbă și cultură, precizându-se că
[1]I. HORVÁTH, op. cit., p. 30.

[2] I. SZILÁGYI, Összehasonlító elemzés a finnországi svédek és a romániai magyarok nyelvi és
oktatási jogairól, în I. FÁBRI, E. KÖTÉL (eds.), Határhelyzetek III. Önmeghatározási kísérletek: hagyom-
ányőrzéstől a nyelvi identitásig, Balassi Intézet Márton Áron Szakkollégium, Budapest, 2010, p. 8.
[3] Actul Constituțional al Finlandei din 1919, care împreună cu alte trei legi cu statut consti-
tuțional (Actul Parlamentar, Actul privind răspunderea ministerială și Actul Curții Supreme) alcătuiau
prevederile constituționale finlandeze. În prezent, prevederile constituționale sunt cuprinse într-o
singură lege: Constituția Finlandei din 11.06.1999 (731/1999), care a intrat în vigoare la data de
01.03.2000.
[4] K. BANDER, A finnországi svédek mint államalkotók. Szakdolgozat, Budapesti Corvinus Egyetem,
Társadalomtudományi Kar, Nemzetközi Tanulmányok Intézet, 2010, p. 31.

prevederile referitoare la dreptul populației Sámi de a folosi limba Sámi în fața autorităților
sunt stipulate prin lege.
Prevederile detaliate privind drepturile lingvistice sunt cuprinse în Legea privind
folosirea limbilor[1], care reiterează caracterul oficial al limbii finlandeze și suedeze (art. 1).
Legea reiterează și faptul că folosirea limbii Sámi de către autorități este reglementată
separat (art. 8), stipulând totodată că prevederile lingvistice aplicabile în cazul Insulelor
Åland sunt cuprinse în Legea privind Autonomia Insulelor Åland[2], precum și faptul că
prevederile privind dreptul de a folosi alte limbi decât limba finlandeză, suedeză și Sámi în
fața autorităților sunt cuprinse în legislația privind procedurile din instanță, procedurile
administrative și de contencios administrativ, în legislația privind educația, domeniul
sănătății și asistenței sociale și în legislația privind alte sectoare administrative (art. 9).
Reiese clar că, în comparație cu legislația din România, tratamentul aplicat diferitelor
minorități din Finlanda și limbilor vorbite de acestea nu este unul uniform, general valabil
pentru toate minoritățile/limbile, ci unul care ia în considerare numărul, proporția și distri-
buția teritorială a fiecăreia, combinând cu succes mai multe modele de statut lingvistic,
unele limbi având statut oficial la nivel național, altele la nivel regional sau local, iar restul
beneficiind de folosire liberă[3].
Conform prevederilor legii privind folosirea limbilor, fiecare cetățean finlandez are
dreptul să folosească în mod liber limba finlandeză sau suedeză în fața autorităților
statului, însă exercitarea în practică a acestui drept depinde în mare măsură de statutul
lingvistic al unității administrative de rezidență. Ca urmare, drepturile cuprinse în legea
privind folosirea limbilor se bazează pe compromisul dintre principiul personal și cel
teritorial[4]. Statutul lingvistic al municipalităților – municipalitatea reprezentând unitatea
de bază a divizării lingvistice – depinde de distribuția lingvistică a populației din acea
municipalitate. Municipalitățile sunt unilingve (suedeze sau finlandeze) dacă ponderea
vorbitorilor unei limbi este de sub 8%, sau bilingve, dacă populația minoritară finlandeză
sau suedeză întrunește pragul de cel puțin 8% sau de 3000 de persoane (municipalitățile
devenind unilingve dacă minoritatea respectivă scade sub pragul de 6% sau 3000 de
persoane), caracterul unilingv sau bilingv al acestora fiind stabilit de guvern la fiecare zece
ani, în baza datelor recensământului.
Totodată, similar municipalităților, autoritățile administrative sunt și ele clasificate în
unilingve sau bilingve. Sunt considerate autorități unilingve autoritățile din a căror arie de
competență fac parte doar municipalități în care se vorbește o singură (una și aceeași)
limbă, autoritățile municipalităților unilingve și autoritățile municipale comune alcătuite
exclusiv din municipalități a căror limbă este una și aceeași. Autoritățile centrale ale
[1]Legea privind folosirea limbilor (423/2003), în vigoarea din 01.01.2004, disponibilă în limba
engleză la adresa https://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/2003/en20030423.pdf.
[2] Legea privind Autonomia Insulelor Åland (1144/1991), disponibilă în limba engleză la adresa:
https://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/1991/en19911144.pdf. Conform acestei legi, în Insulele

Åland, limba suedeză este singura limbă oficială, stipulându-se totuși că cetățenii finlandezi au
dreptul să folosească limba finlandeză în instanță și în relațiile cu alți funcționari ai statului (art. 37).
[3] K. MYNTTI, The protection of persons belonging to national minorities in Finland. The Advisory
Board for International Human Rights Affairs, Turku, 1991, p. 14 citat de I. SZILÁGYI, op. cit., p. 216.
[4] E. KÖPF, A finnorszgi svéd kisebbség helyzete, in Regio - Kisebbség, politika, társadalom, 7.
évf. 1.sz., 94-117, 1996, p. 4.

guvernului sau autoritățile statului în a căror arie de competență intră atât municipalități
unilingve finlandeze, cât și unilingve suedeze sau cel puțin o municipalitate bilingvă, autori-
tățile municipalităților bilingve, respectiv autoritățile municipale comune care includ atât
municipalități unilingve finlandeze, cât și unilingve suedeze sau cel puțin o municipalitate
bilingvă sunt considerate autorități bilingve.
Clasificarea autorităților în unilingve și bilingve afectează atât drepturile lingvistice ale
persoanelor, cât și obligațiile autorităților relativ la limbile folosite. Bineînțeles, autoritățile
bilingve au obligații mai extensive în privința asigurării serviciilor în ambele limbi.
În ceea ce privește dreptul folosirii limbii materne în justiție, conform legislației din
Finlanda, limbile folosite în instanță sau în relațiile cu alte autorități sunt limba finlandeză,
limba suedeză și, în anumite cazuri, limba Sámi. Dreptul folosirii limbii Sámi în instanțele
din Regiunea Sámi este prevăzută în capitolul 4, art. 1 alin. (2) din Codul de procedură
judiciară[1], prevederile detaliate fiind cuprinse în Legea privind limba Sámi[2]. Drepturile
lingvistice ale persoanelor care nu cunosc aceste limbi, sunt în cele mai multe cazuri
garantate prin dreptul la interpret și la traducerea documentelor, reglementate în diferite
acte din domeniul administrației care au în comun câteva principii de bază impuse de buna
administrare a justiției și protejarea drepturilor civile[3]. Un astfel de principiu este acela că
interpretarea sau traducerea vor fi asigurate cel puțin în acele relații care vor avea un
impact asupra drepturilor civile ale persoanei în cauză, cum ar fi în cazul reținerii sau
arestării, când acuzațiile sau motivele arestării trebuie aduse la cunoștința persoanei
respective într-o limbă pe care o înțelege, un alt principiu fiind acela conform căruia cu cât
o persoană este mai vulnerabilă într-o situație anume, cu atât crește nevoia ca aceasta să
înțeleagă și să fie înțeleasă. Se impune totuși precizarea că în acest caz dreptul la interpret
sau la traducere nu implică neapărat limba maternă a persoanei în cauză pentru a fi
asigurată comprehensibilitatea lingvistică, existând posibilitatea utilizării unei alte limbi pe
care persoana o înțelege în mod suficient[4].
Ca regulă generală, art. 10 alin. (1) din Legea privind folosirea limbilor prevede că
fiecare persoană fizică are dreptul de a folosi limba finlandeză sau suedeză în fața
autorităților statului (deci inclusiv în instanță) sau a unei autorități municipale bilingve,
respectiv de a fi audiată în acea limbă. Acest din urmă drept este asigurat și în munici-
palitățile unilingve în cauze pornite la inițiativa unei autorități care afectează în mod direct
drepturile fundamentale ale persoanei în cauză sau ale unei persoane care i-a fost încre-
dințată ori o obligație care i-a fost impusă de o autoritate [art. 10 alin. (2)].
Totodată, art. 11 stipulează și dreptul persoanelor juridice de a folosi, prin aplicarea
corespunzătoare a prevederilor referitoare la drepturile lingvistice ale persoanelor fizice,
limba de înmatriculare (finlandeză sau suedeză) în relațiile cu autoritățile, cu precizarea că
[1] Codul de procedură judiciară (4/1734), disponibil în limba engleză la: https://www.finlex.fi
/fi/laki/kaannokset/1734/en17340004_20150732.pdf.
[2] Legea privind limba Sámi (1086/2003), disponibilă în limba engleză la: https://www.finl
ex.fi/en/laki/kaannokset/2003/en20031086.pdf. Limba Sámi are statut de limbă oficială regională în

Regiunea Sámi.
[3] P. TALLROTH, Multilingualism in Finland: A Legal Perspective, în International Journal of
Language & Law (JLL) 1, 2012, p. 39.

[4] Ibidem.
în cauzele aflate pe rolul instanțelor sau altor autorități, persoanele juridice bilingve vor
trebui să răspundă în limba în care cauza a fost inițiată.
Prevederile detaliate privind limba care se va folosi în diferite situații în procedurile din
instanță sunt cuprinse în capitolul 3 al legii privind folosirea limbilor, care conține regle-
mentări separate în funcție de natura procesului: administrativ, penal sau civil, respectiv a
gradului instanței. Ca regulă general aplicabilă, în instanțele unilingve limba procedurii
este limba districtului respectiv, însă în fiecare caz instanța – având în vedere drepturile și
interesele părților – poate opta pentru cealaltă limbă.
Astfel, conform art. 13, în procesele de contencios administrativ aflate pe rolul instan-
țelor unilingve se aplică regula de mai sus. În procesele din instanțele bilingve în care
părțile sunt o autoritate și o persoană fizică, limba procedurii este limba persoanei fizice,
iar dacă toate părțile sunt autorități, se folosește limba autorității care a inițiat procesul,
cu excepția cazului în care interesele părții adverse justifică folosirea celeilalte limbi.
Totodată, și Legea privind procedura de contencios administrativ[1] conține o preve-
dere menită să garanteze drepturile lingvistice în cazul audierilor, stipulând în art. 77
alin. (1) că autoritatea va trebui să asigure interpretarea și traducerea dacă persoana nu
cunoaște limba folosită de autoritate și persoana este audiată în persoană.
În ceea ce privește procesele penale, conform art. 14, în cauzele aflate pe rolul instan-
țelor locale unilingve se aplică regula generală enunțată mai sus. În procesele aflate pe
rolul unor instanțe locale bilingve, limba procedurii este limba inculpatului. În cazul în care
inculpații vorbesc limbi diferite sau dacă inculpatul vorbește o altă limbă decât limba
finlandeză sau suedeză, instanța va decide cu privire la limba procedurii având în vedere
drepturile și interesele părților, iar dacă limba procedurii nu poate fi stabilită pe acest
temei, se va folosi limba majorității din aria de competență a instanței. Toate prevederile
aplicabile instanțelor se aplică în mod corespunzător și parchetelor.
Conform art. 18 alin. (1), dacă o persoană are dreptul prevăzut de lege de a utiliza limba
proprie, dar limba autorității sau limba procedurii este diferită, în procesele penale autori-
tatea va trebui să asigure dreptul la interpret în mod gratuit.
De asemenea, în cauzele penale, suspectul – iar apoi inculpatul – beneficiază de anu-
mite garanții procedurale, începând cu faza investigației premergătoare urmăririi penale.
O persoană care nu cunoaște limba procedurii, are dreptul – conform Legii privind investi-
gațiile preliminare – la interpret în cursul audierilor, cu excepția cazului în care interpre-
tarea este asigurată de autoritatea care efectuează investigația, fiind de datoria autorității
să garanteze, din proprie inițiativă, drepturile lingvistice ale suspectului[2]. În cauzele
penale, interpretarea și traducerea sunt gratuite pentru suspect. Legea privind procedura
penală[3] conține prevederi similare cu privire la dreptul la interpret și la traducere pentru
inculpat și partea vătămată[4].
[1] Legea privind procedura de contencios administrativ (586/1996), disponibilă în limba engleză
la adresa: https://www.finlex.fi/fi/laki/kaannokset/1996/en19960586_20150891.pdf.
[2] P. TALLROTH, op. cit., p. 40.
[3] Legea privind procedura penală (689/1997), disponibilă în limba engleză la adresa:
https://www.legislationline.org/download/id/6376/file/Finland_Criminal_Procedure_Act_1997_a
m2015_en.pdf.
[4] Ibidem.
În privința proceselor civile, conform art. 15, în instanțele unilingve se aplică regula
general aplicabilă. În cauzele civile aflate pe rolul instanțelor bilingve, limba procedurii este
limba părților, comună sau aleasă de comun acord. În cazul în care părțile vorbesc limbi
diferite și nu se pot înțelege cu privire la limba procedurii, instanța va decide având în
vedere drepturile și interesele părților, iar dacă limba procedurii nu poate fi stabilită pe
acest temei, se va folosi limba majorității din aria de competență a instanței.
În contrast cu procesele penale, în procesele civile, dreptul la interpret nu este asigurat
în mod gratuit, cu excepția cazului în care, ținând cont de natura cazului, instanța decide
altfel [art. 18 alin. (2)]. De asemenea, o parte care nu vorbește una din limbile instanței
(limba finlandeză, limba suedeză sau limba Sámi) și dorește interpretare sau traducere, va
trebui – conform capitolului 4, art. 2 alin. (3) din Codul de procedură judiciară – să se
îngrijească ea însăși de acest lucru, pe cheltuiala proprie, însă și în acest caz instanța poate
decide altfel[1].
Conform art. 17, în instanțele de apel/recurs (curte de apel și curtea supremă),
indiferent de natura procesului, se va folosi limba instanței de grad inferior, dacă instanța,
având în vedere drepturile și interesele părților, nu optează pentru cealaltă limbă.
Legea privind folosirea limbilor conține prevederi și cu privire la actele de procedură.
Astfel, conform art. 19, în timp ce hotărârile, deciziile și toate celelalte documente emise
în cursul judecății vor fi redactate în limba procedurii, citațiile, notificațiile și scrisorile
adresate părților sau celor care urmează a fi notificați cu privire la un caz aflat pe rol sau
care va fi pus pe rol vor fi trimise în toate cazurile de o autoritate bilingvă, în limba desti-
natarului, dacă este cunoscută sau poate fi presupusă în mod rezonabil, ori atât în
finlandeză, cât și în suedeză, indiferent de limba procedurii. Totodată, în funcție de decizia
instanței, documentele legate de pregătirea sau punerea pe rol a unei cauze pot fi
redactate parțial în finlandeză și parțial în suedeză, însă și în acest caz deciziile și hotărârile
vor fi emise numai într-o singură limbă.
Articolul 20 dispune și cu privire la dreptul la traducerea deciziilor și a altor documente,
stipulând că în cazul în care cererea de chemare în judecată, hotărârea, decizia sau alte
documente au fost redactate într-o altă limbă decât limba părții, autoritățile statului și
autoritățile municipalităților bilingve trebuie să asigure, la cerere, o traducere oficială în
mod gratuit părții respective, în măsura în care cauza privește drepturile, interesele sau
obligațiile sale. Acest drept însă nu este asigurat în mod gratuit și în procesele civile, cu
excepția cazului în care instanța, ținând cont de natura cauzei, decide altfel.
Nu în ultimul rând, legislația finlandeză cuprinde o serie de prevederi menite să
garanteze exercitarea de facto a drepturilor lingvistice. Pe de o parte, în vederea asigurării
dreptului cetățenilor de a beneficia efectiv de servicii juridice în ambele limbi oficiale,
legislația finlandeză a fost modificată în așa fel încât să permită înființarea în cadrul
instanțelor bilingve sau a instanțelor districtuale a unor departamente/divizii lingvistice a
căror limbă procedurală și de lucru este limba populației minoritare din aria de compe-
tență a instanței respective[2]. Pe de altă parte, au fost operate modificări legislative pentru
[1]
Ibidem.
[2]Legea privind instanțele districtuale (581/1993) a fost modificată în acest sens în 2005,
modificarea (629/2005), iar după adoptarea Legii Instanțelor (673/2016), prevederile respective au
fost incluse în Legea privind folosirea limbilor, modificarea (689/2016). A se vedea Report of the
a include cerințe privind cunoștințele de limbă finlandeză și suedeză ale judecătorilor și

procurorilor, în vederea promovării bilingvismul[1].
Noua lege a instanțelor care a intrat în vigoare la începutul anului 2017 prevede crite-
riile de eligibilitate privind cunoștințele de limbă finlandeză și suedeză ale judecătorilor. La
fel ca în legislația anterioară, pentru a fi numită judecător, o persoană trebuie să cunoască
ambele limbi, după cum urmează: să aibă abilități excelente de comunicare scrisă și orală
în limba populației majoritare din jurisdicția respectivă, respectiv: în instanțele unilingve,
abilități satisfăcătoare de a înțelege și de a vorbi în cealaltă limbă, iar în instanțele bilingve,
abilități satisfăcătoare de comunicare scrisă și orală în cealaltă limbă [capitolul 10, art. 9
alin. (1)]. Așadar, chiar și în instanțele unilingve, un judecător trebuie să cunoască în mod
satisfăcător cealaltă limbă.
De asemenea, pentru a garanta exercitarea drepturilor lingvistice, instanțele bilingve
trebuie să dispună de un număr suficient de posturi de judecători districtuali care necesită
abilități excelente de comunicare scrisă și orală în limba populației minoritare din juris-
dicția respectivă, precum și abilități satisfăcătoare de comunicare scrisă și orală în limba
majorității. În orice caz, instanțele bilingve trebuie să aibă cel puțin un asemenea post,
numărul acestora fiind stabilit prin hotărâre a guvernului (capitolul 10, art. 10).
Sunt stipulate prevederi și cu privire la alte posturi de judecători care necesită cunoș-
tințe speciale de limbă. Instanțele de apel sau de contencios administrativ bilingve, instan-
ța comercială și cea de asigurări pot dispune și ele de un număr suficient de judecători cu
studii juridice care îndeplinesc cerințele de limbă prevăzute pentru judecătorii instanțelor
bilingve (capitolul 10, art. 11). Totodată, Legea privind instanțele conține prevederi și cu
privire la cerințele lingvistice pentru membrii experți în instanțele de contencios admi-
nistrativ, la judecătorii stagiari, precum și la asistenții judiciari și raportori (capitolul 17,
art. 16; capitolul 18, art. 2; capitolul 19, art. 3).
Totodată, și în legislația privind procurorii au fost introduse prevederi referitoare la
cunoștințele lingvistice, care, deși au suferit modificări de-a lungul timpului, în esență au
prevăzut pentru anumiți procurori cerințe lingvistice mai stricte decât cele prevăzute în
general pentru personalul angajat în cadrul unor autorități publice[2]. Astfel, în prezent,
conform art. 8 din Hotărârea Guvernului privind Autoritatea Națională de Urmărire
Penală[3], pentru nouă posturi de procurori din cadrul Parchetului Districtual din Finlanda
de Sud, respectiv pentru șapte posturi de procurori din Parchetului Districtual din Finlanda
de Vest, pe lângă abilități bune de comunicare în scris și oral în limba finlandeză, se solicită
abilități excelente de comunicare în scris și oral în limba suedeză.
Government on the application of language legislation 2017, Prime Minister’s Office, Helsinki, 2017,
p. 23.
[1] În privința judecătorilor, a fost modificată în principal Legea privind numirea judecătorilor
(205/2000), modificarea (1202/2003), fiind totodată modificate și alte legi din domeniul organizării
judecătorești, iar în privința procurorilor, prevederile au fost cuprinse în Hotărârea Guvernului
privind Parchetul (nr. 1390/2011).
[2] The Fourth Periodic Report of Finland on the Application of the European Charter for Regional
or Minority Languages, 2010, p. 47.

[3] Hotărârea Guvernului privind Autoritatea Națională de Urmărire Penală (798/2019),
disponibilă în engleză la: https://www.finlex.fi/fi/laki/kaannokset/2019/en20190798.pdf .

Legislația finlandeză conține prevederi similare și în privința ofițerilor de poliție. În

2004, Decretul privind Poliția a fost completat cu un nou articol care prevedea cerințe de
limbă finlandeză și suedeză pentru ofițerii de poliție, aceste cerințe fiind ulterior precizate
în mai mare detaliu[1]. Astfel, art. 16a din acest act normativ prevede că cerințele privind
cunoștințele lingvistice din unitățile regionale de poliție sunt determinate în funcție de
statutul lingvistic al jurisdicției unității respective, cerințele aplicabile jurisdicțiilor de limbă
suedeză fiind astfel aplicabile unităților regionale[2].
În final, pentru a închide cercul garanțiilor folosirii limbii proprii în justiție, menționăm
că, datorită statutului de limbă oficială a ambelor limbi, gazeta oficială a Finlandei se pu-
blică atât în limba finlandeză, cât și în limba suedeză, cu conținut identic și în același timp[3].
§4. Concluzii
Dreptul folosirii limbii materne în justiție poate fi analizat, după cum am văzut, atât din
perspectiva drepturilor generale ale omului, cât și din cea a drepturilor minorităților
naționale. În timp ce standardele de protecție a drepturilor omului oferă protecție în acest
sens numai în măsura necesară garantării dreptului la un proces echitabil, nefiind legate
de drepturile lingvistice propriu-zise deoarece se rezumă la o limbă pe care persoana în
cauză o înțelege, prevederile din sfera drepturilor minorităților naționale converg spre
asigurarea unei așa-numite egalități substanțiale între vorbitorii limbilor minoritare și
vorbitorii limbii majorității (oficiale), în vederea protejării și promovării identității și culturii
proprii a minorităților naționale, limba fiind una din componentele esențiale ale acestora.
După cum am arătat însă nu numai că numărul prevederilor explicite la nivel internațio-
nal din sfera drepturilor minorităților naționale care reglementează folosirea limbii
materne în procedurile judiciare este foarte mic, dar și acestea sunt formulate în termeni
flexibili, în cel mai bun caz ca obligații alternative dintre care statele le selectează pe acelea
pe care și le asumă. Ca urmare, practicile diferitelor state în acest domeniu sunt cât se
poate de diferite, variind pe o scară foarte largă.
Pentru evaluarea acestor practici și a nivelului de servicii oferite în limba maternă în
justiție, în literatura de specialitate s-a propus o abordare pe scară progresivă, care în
funcție de situația particulară a fiecărui stat și a fiecărei minorități în parte să țină cont de
anumiți factori, dintre care cei mai importanți procentul și concentrația teritorială a
minorităților din statul respectiv.
Dacă analizăm legislația din România referitoare la folosirea limbii materne în justiție
din perspectiva celor de mai sus, se poate afirma că, cel puțin de jure, legislația română
oferă anumite garanții care tind spre o protecție mai largă decât cea asigurată de
drepturile generale ale omului, făcând la nivel formal diferența între dreptul folosirii unei
[1] Art. 16a din Decretul privind Poliția (nr. 158/1996), modificarea (nr. 286/2004) și modificarea
(nr. 1032/2007).
[2] The Fourth Periodic Report of Finland on the Application of the European Charter for Regional
or Minority Languages, 2010, p. 48.

[3] Capitolul, 4 art. 11 din Legea privind Monitorul Oficial al Finlandei (Statutes of Finland)
(nr. 188/2000), disponibilă în limba engleză la: https://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/2000/en2

0000188.pdf.
limbi pe care o parte într-un proces o înțelege și dreptul folosirii limbii materne în justiție
ca drept al minorităților naționale de a-și păstra propria identitate și cultură. La o analiză
mai atentă însă se observă că de facto acest drept al folosirii limbii materne în justiție se
exercită, ca regulă generală, prin interpret/traducător și exclusiv în dezbaterile orale,
actele procedurale fiind întocmite numai în limba română, ceea ce scade foarte mult din
valoarea practică a acestui drept, având în vedere inconvenientele ce țin de prelungirea
excesivă a dezbaterilor și de calitatea interpretării și/sau a traducerilor. Totodată, și
valoarea simbolică a dreptului de a folosi limba maternă este afectată, deoarece exercita-
rea acestuia prin interpret/traducător și exclusiv în dezbaterile orale nu este de natură să
contribuie la promovarea limbii și, implicit, a identității și culturii minorității respective.
Pe de altă parte, se observă și faptul că prevederile legale în materie nu disting între
diferitele minorități naționale care trăiesc pe teritoriul României, acestea fiind aplicabile în
mod uniform, indiferent de procentul sau concentrația teritorială a acestor minorități.
Lipsește, așadar, tocmai abordarea diferențiată pe care standardele internaționale în
materie o recomandă și care ar impune un nivel al serviciilor adaptat la mărimea, concen-
trația geografică și, în general, la nevoile și așteptările specifice ale diferitelor minorități.
Prin comparație, în trecut, România a cunoscut și perioade în care abordarea era mai
nuanțată, având drept rezultat un nivel de protecție și promovare mai înalt decât cel din
prezent. Exemplul cel mai elocvent este cel a Statutului naționalităților din 1945, care pe
lângă faptul că în circumscripțiile judecătorești în care ponderea unei minorități era de cel
puțin 30% asigura un nivel mai înalt al serviciilor (de exemplu, obligația acceptării oricărui
înscris în limba maternă fără a pretinde o traducere în limba română, obligația pronunțării
asupra acestora în acea limbă etc.), prevedea și garanțiile pentru realizarea drepturilor
prevăzute de lege (prevederea ca magistrații instanțelor din aceste circumscripții să
provină din rândul minorității respective sau să cunoască limba acesteia), precum și
sancțiunile pentru nerespectarea acestora.
Tot prin comparație, de această dată din perspectivă internațională, modelul lingvistic
finlandez este poate modelul care reflectă cel mai bine abordarea pe scară progresivă, prin
tratamentul diferențiat aplicat diferitelor minorități și/sau limbi în funcție de numărul,
proporția și distribuția teritorială a acestora, combinând cu succes mai multe modele de
statut lingvistic, unele limbi având statut oficial la nivel național, altele la nivel regional sau
local și restul beneficiind de folosire liberă. Totodată, acest model reprezintă și vârful
piramidei, standardul maximal în materie de protecție și promovare legală care poate fi
aplicat de un stat unei limbii vorbite de un număr considerabil de persoane de pe teritoriul
său. Limba populației vorbitoare de limba suedeză, care reprezintă un procent de numai
aproximativ 5,4% din populația Finlandei, beneficiază de statutul de limbă oficială nu doar
la nivel regional, în regiunea autonomă Insulele Åland (unde este unica limbă oficială), ci și
la nivel național (împreună cu limba finlandeză), cu toate consecințele juridice pe care
statutul de limbă oficială le comportă, inclusiv în domeniul folosirii limbii materne în
justiție. În cadrul acestui model complex de bilingvism promovat la nivel național, în
esență, limba finlandeză sau limba suedeză va deveni limba procedurii judiciare printr-o
combinare a principiului personal cu cel teritorial, în funcție de limba districtului din aria
de competență a instanței în cauză în districtele unilingve, respectiv în funcție de natura
procesului dedus judecății în districtele bilingve, legea oferind și garanțiile legale necesare
exercitării de facto a dreptului de a folosi limba proprie.
BIBLIOGRAFIE
*** Report of the Government on the application of language legislation 2013, Finland,
2013, https://julkaisut.valtioneuvosto.fi/bitstream/handle/10024/80741/englanti_
web2013.pdf?sequence=1&isAllowed=y;
*** Report of the Government on the application of language legislation 2017. Prime
Minister’s Office, Helsinki, 2017, https://rm.coe.int/5th-sr-finland-annexe-2-repo
rt-of-the-government-on-the-application-of/1680924c34;
***The Fourth Periodic Report of Finland on the Application of the European Charter
for Regional or Minority Languages, 2010, https://rm.coe.int/16806c8496;
Katalin Bander, A finnországi svédek mint államalkotók. Szakdolgozat, Budapesti
Corvinus Egyetem, Társadalomtudományi Kar, Nemzetközi Tanulmányok Intézet,
2010. https://www.academia.edu/2055691/A_finnorsz%C3%A1gi_sv%C3%A9dek_mint_
%C3%A1llamalkot%C3%B3k;
Nándor Bárdi, Péter Dippold (eds.), Dokumentumok Románia magyarságpolitikájáról
1918-2001, http://adatbank.transindex.ro/inchtm.php?akod=126;
Sándor Bíró, Kisebbségen és többségben. Románok és magyarok 1867-1940, Pro Print
Könyvkiadó, Csíkszereda, 2002;
Valeria Cardi, Regional or minority language use before judicial authorities: provisions
and facts, în JEMIE – Journal on Ethnopolitics and minority issues in Europe, Vol. 6(2),
2007, 1-24;
Fernand de Varrenes, Language, Minorities and Human Rights (International Studies in
Human Rights), Martinus Nijhoff, 1996;
László Diószegi, A romániai magyarság története, în László Diószegi, Andrea R. Süle
(eds.), Hetven év. A romániai magyarság története 1919-1940, Magyarságkutató Intézet,
Budapest, 1990, 11-44;
Gyula Fábián, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alakulása Romániában 1918-
2018, avagy „A gyulafehérvári ígéretek megtagadásától a Minority SafePack ellenzéséig –
100 év romániai kisebbségjogi történet”, în Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies
nr. 7, 2, 2018, 165-261;
Gyula Fábián, Patricia Ötvös, Kisebbségi Jog. I. kötet, Komp-Press Korunk Baráti
Társaság, Kolozsvár, 2003;
Balázs Szabolcs Gerencsér, Nyelvhasználat az eljárásjogokban. A Kárpát-medencei
nemzetrészek anyanyelvű jogérvényesítése az eljárásokban – különös tekintettel
Szlovákiára, Ukrajnára, Romániára, Szerbiára, Horvátországra és Szlovéniára, PPKE-JÁK
Alkotmányjogi Tanszék, Budapest, 2006, https://jak.ppke.hu/uploads/artic
les/12332/file/Gerencs%C3%A9r%20Bal%C3%A1zs%20PhD.pdf;
Kristin Henrard, Language and the Administration of Justice: The international
framework, în K. Deprez et al (eds.), Multilingualism, the Judiciary and Security Services,
Van Schaik, 2001, 15-29;
Frank Horn, A kisebbségi jogok biztosítása Finnországban, în Pro Minoritate (5) 2, 1996,
64-85;
István Horváth, Politici lingvistice față de minoritățile naționale din România

1990-2008, în Sfera Politicii nr. 138, anul XVII, august, 2009, 29-33;
Gheorghe Iancu, Problema minorităților etnice din România reflectată în documente
ale Societății Națiunilor (1919-1930), Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002;
Heinz Kloss, The American Bilingual Tradition, 2nd edition, Washington, DC and Mc
Henry, IL: Center for Applied Linguistics and Delt Systems Co., Inc., 1998;
András B. Kovács, A bíró színe előtt magyarul, în Pro Minoritate, Budapest, Tavasz,
2006, 161-175;
Eszter Köpf, A finnorszgi svéd kisebbség helyzete, în Regio - Kisebbség, politika,
társadalom, 7. évf. 1.sz., 1996, 94-117;
Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford
Iuliu Maniu, Problema minorităților. Conferință ținută la Fundația Universitară Carol I
în ziua de 11 maiu 1924, Cultura Națională, București, 1924;
Imre Mikó, Változatok egy témára. Tanulmányok, Kriterion Könyvkiadó, Bukarest,
1981;
Kristian Myntti, The protection of persons belonging to national minorities in
Finland. The Advisory Board for International Human Rights Affairs, Turku, 1991;
Lajos Nagy, A kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában. Minerva Irodalmi
és Nyomdai Műintézet R.-T., Kolozsvár, 1944;
Moria Paz, The Tower of Babel: Human Rights and the Paradox of Language, în
European Journal of International Law, vol. 25 (no. 2), Oxford University Press, 2014,
473-496;
Mihaela Roxana Prisacariu, Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H. Beck,
București, 2010;
Andrea R. Süle, A romániai magyar kisebbség helye az ország politikai és jogi
rendszerében, în László Diószegi, Andrea R. Süle (eds.), Hetven év. A romániai magyarság
története 1919-1940, Magyarságkutató Intézet, Budapest, 1990, 62-74;
István Szilágyi, Összehasonlító elemzés a finnországi svédek és a romániai magyarok
nyelvi és oktatási jogairól, în István Fábri, Emőke Kötél (eds.), Határhelyzetek
III. Önmeghatározási kísérletek: hagyományőrzéstől a nyelvi identitásig, Balassi Intézet
Márton Áron Szakkollégium, Budapest, 2010, 213-237;
Paulina Tallroth, Multilingualism in Finland: A Legal Perspective, în International
Journal of Language & Law (JLL) 1, 2012, 33-49.
CAPITOLUL AL IV-LEA
AUTONOMIA CULTURALĂ
Bálint Kovács
Sumar: §1. Noțiune (p. 221); §2. Relevanța instituției (p. 224); §3. Practica și teoria insti-
tuției în dreptul internațional și în dreptul românesc (p. 227); 3.1. Autonomia culturală în dreptul
internațional (p. 227); 3.1.1. Dreptul internațional și ONU (p. 228); 3.1.2. Consiliul Europei și
O.S.C.E. (p. 229); 3.1.3. Uniunea Europeană (p. 231); 3.2. Autonomia culturală în dreptul româ-
nesc (p. 231); 3.2.1. Perioada interbelică (p. 232); 3.2.2. Perioada comunistă (p. 235); 3.2.3. După
Revoluția din Decembrie 1989 (p. 235); 3.2.4. Proiecte legislative (p. 238); §4. Evoluția instituției
în context istoric (p. 239); §5. Prezența instituției în alte state (p. 246); 5.1. Serbia (p. 247);
5.1.1. Înființare (p. 248); 5.1.2. Competențe (p. 248); 5.1.3. Finanțare (p. 250); 5.1.4. Aplicarea
legii (p. 250); 5.2. Rusia (p. 251); 5.2.1. Înființare (p. 252); 5.2.2. Competențe (p. 253);
5.2.3. Finanțare (p. 253); 5.2.4. Aplicarea legii (p. 253); 5.3. Ungaria (p. 254); 5.3.1. Înființare
(p. 256); 5.3.2. Competențe (p. 257); 5.3.3. Finanțare (p. 258); 5.3.4. Aplicarea legii (p. 258);
5.4. Țările Baltice (p. 258); 5.4.1. Estonia interbelică (p. 259); 5.4.1.1. Înființare (p. 260);
5.4.1.2. Competențe (p. 260); 5.4.1.3. Finanțare (p. 261); 5.4.1.4. Aplicarea legii (p. 261);
5.4.2. Estonia post-sovietică (p. 262); 5.4.2.1. Înființare (p. 262); 5.4.2.2. Competențe (p. 263);
5.4.2.3. Finanțare (p. 263); 5.4.2.4. Aplicarea legii (p. 263); 5.4.3. Letonia interbelică (p. 265);
5.4.4. Letonia post-sovietică (p. 265); §6. Concluzii (p. 266); Bibliografie (p. 268).
§1. Noțiune
Autonomia este un termen greu de definit, astfel cum se reține în literatura de

specialitate, deoarece lipsește o descriere instituțională unitară a acesteia și, astfel, poate
interveni o confuzie între ceea ce se determină practic ca fiind autonomie și ceea ce ar
presupune asta în teorie[1]. Termenul în sine – autonomie – își are rădăcinile în Grecia
antică, semnificând, de fapt, auto-legislație. Unul dintre cercetătorii de seamă ai acestui
subiect, Ruth Lapidoth, opinează că diferența dintre autonomia culturală și drepturile
minorităților este în principal una instituțională, așadar, fără instituții care se auto-regle-
mentează, autonomia culturală nu există[2]. Trebuie subliniat de la început că dreptul la
autonomie nu trebuie confundat cu dreptul la autodeterminare, care – cu îndeplinirea
anumitor cerințe preliminare – înseamnă dreptul de a forma un stat suveran[3]. Cu toate
acestea, autonomia este o formă a autodeterminării, iar în unele interpretări acest con-
[1] T.H. MALLOY, Introduction – 3. Defining NTA, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI, Managing
Diversity Through Non-Territorial Autonomy, Oxford University Press, 2015, p. 5.
[2] Ibidem.
[3] J. FISCH, The Right of Self-Determination of Peoples – The Domestication of an Illusion,
Cambridge University Press, 2015, p. 53.

cept presupune autodeterminare internă, însemnând o formă a participării democratice

în sensul dreptului de a hotărî cu privire la chestiunile interne și locale ale unei minorități[1].
În general, autonomia este privită din perspectivă teritorială. Totuși, conceptul de
autonomie non-teritorială a devenit în ultimele decenii un subiect popular nu doar în
rândul cercetătorilor din diferite domenii ale științelor sociale, dar și în preajma organiza-
țiilor minorităților naționale, sau – mai important – în organizarea politică a statelor, în
principal ca o soluție mai potrivită pentru dezideratele identitare ale minorităților națio-
nale. Autonomia culturală este denumită și autonomie non-teritorială sau autonomie
național-culturală, personală, cultural-personală[2], funcțională, extrateritorială etc.[3]
Autonomia culturală presupune, în general, acordarea dreptului unei anumite comunități
(etnice, religioase, lingvistice) de a se guverna prin propriile instituții și reguli în domeniile
culturale și sociale[4]. Astfel, autonomia culturală se distinge de cea teritorială tocmai prin
faptul că transferul de autoritate se face la nivelul unei anumite comunități, și nu la nivelul
unui teritoriu, nefiind important unde rezidă teritorial membrii acestei comunități. În
literatura de specialitate s-au reținut trei mari diferențe între autonomia culturală și cea
teritorială, și anume: (1) dreptul de administrare este acordat unui grup de persoane
definit cultural, și nu teritorial; (2) competențele autoguvernării sunt limitate la chestiuni
culturale; (3) autoritatea culturală poate fi exercitată doar asupra acelor indivizi care aleg
în mod voluntar să fie membrii grupului cultural[5].
În doctrină s-a reținut că există două perspective majore în ceea ce privește abordarea
conceptului de autonomie culturală. Pe de o parte, autonomia culturală poate fi privită ca
un principiu general în baza căruia un grup etnic are sau ar trebui să aibă un anumit grad
de libertate în ceea ce privește administrarea propriilor pricini culturale. Pe de altă parte,
într-o abordare mai complexă, poate fi privită ca fiind o formă de autoguvernare bazată
pe o organizare etnică în care grupurile etnice se organizează în organisme integrate
vertical, bazată pe un sistem de apartenență individuală, cu organe alese prin vot, și care
[1] B. VIZI, Does European Integration Support the Minority Quest for Autonomy? Minority Claims
for Self-Government and Devolution Processes in Europe, în Z. KÁNTOR (ed.), Autonomies in Europe:
Solutions and Challenges, Ed. L’Harmattan, Budapest, 2014, p. 31.
[2] Multitudinea denumirilor folosite pentru a descrie în principiu același set de idei apare ca fiind
izbitoare în special cu ocazia consultării unor volume de studii, cum ar fi: T.H. MALLOY, A. OSIPOV,
B. VIZI, Managing Diversity Through Non-Territorial Autonomy, Oxford University Press, 2015.
[3] Pentru o clarificare în privința terminologiei utilizate în literatura de specialitate, a se vedea:
A. YUPSANIS, Autonomy for Minorities: Definitions, Types and Status in International Law, Finnish
Yearbook of International Law, Vol. 25, 2014-2015, p. 11-12.
[4] TH. BENEDIKTER, What is poliical autonomy about? Fundamental features of regional territorial
autonomy, în TH. BENEDIKTER (ed.), Solving Ethnic Conflict through Self-Government – A short guide to
autonomy in Europe and South Asia, EURAC, Bolzano, 2011, p. 11.
[5] Y. DONDERS, The UN Declaration on the Rights of Indigenous Peoples – A Victory for Cultural
Autonomy?, în I. BOEREFIJN and J. GOLDSCHMIDT (ed.), Changing Perceptions of Sovereignty and Human
Rights: Essays in Honour of Cees Flinterman, Intersentia, Antwerp, 2008, p. 100 apud A. YUPSANIS,
op. cit., 2014-2015, p. 12.
IV. AUTONOMIA CULTURALĂ 223
poartă unele funcții și autorități publice și pot fi îndreptățite la primirea unor resurse
publice[1].
Autonomia culturală și-a făcut loc în imaginația liderilor politici din secolele XIX-XX
preocupați de chestiunea naționalităților. Chiar fără a utiliza noțiunea de autonomie
culturală, în comentariul proiectului de constituție al Imperiului Austriac de la 1851,
revoluționarul pașoptist Lajos Kossuth a descris o caracteristică de bază a acesteia. În
cadrul acestui comentariu face o paralelă – des întâlnită și la alți gânditori politici[2] – cu
libertatea religioasă, afirmând că, la fel ca și religia, naționalitatea este un subiect de
interes comun, iar statul nu ar trebui să aibă nicio legătură, nici cu una, nici cu cealaltă[3]. O
dezvoltare complexă a conceptului a fost cuprinsă însă în teza lui Karl Renner, intitulată
Staat und Nation[4] (n.n. – Stat și Națiune), considerată a fi opera primordială în acest
domeniu, aflându-se la temelia conceptului și a dezbaterilor privind modelul autonomiei
culturale.
Karl Renner și contemporanul său Otto Bauer, ambii politicieni social-democrați în
Imperiul Austro-Ungar – numiți și austro-marxiști –, la turnura secolului XX, încercau să
păstreze unitatea Imperiului punând accent pe țelurile economice comune, în special în
privința clasei muncitorești. Monarhia Habsburgică la acea vreme era caracterizată de
diviziuni etnice adânci, iar naționalismul de tip secesionist amenința integritatea teritorială
a statului. Propunerea celor doi urmărea împăcarea naționalităților conlocuitoare prin
soluții care priveau dincolo de cea bazată pe diviziune teritorială. Teza lor susținea un
proiect de țară în care grupurile de naționalități puteau să se bucure liber de identitatea
lor culturală pe teritoriul unui stat denaționalizat, lăsând guvernului atribuțiile privind
unele subiecte neutre din punct de vedere al naționalităților, dar de interes pentru întrea-
ga populație, cum ar fi economia, politica externă și altele[5]. Această orânduire urma să
permită naționalităților să-și determine propriul destin cultural, identitar. S-a sugerat că
prin introducerea unei astfel de instituții competiția dintre diferitele grupuri etnice nu doar
că se va ameliora, dar potențialul conflict între interesele acestora și cele ale statului va
[1] A. YUPSANIS, Cultural autonomy for minorities in the Baltic States, Ukraine and The Russian
Federation: a dead letter, XXXVI Polish Yearbook of International Law, 2016, p. 110; A. OSIPOV,
Non-Territorial Autonomy in the Post-Soviet Space, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., p. 207.
[2] Această analogie apare și în celebra teză al lui Karl Renner, Stat și Națiune, la care vom mai
face referire în cadrul prezentului studiu.

[3] O. JÁSZI, A Monarchia jövője: a dualizmus bukása és a Dunai Egyesült Államok, 1918, p. 17.
Disponibil pe pagina web: http://mek.oszk.hu/02200/02222/02222.pdf, accesat la 29.05.2020.

Oszkár Jászi a fost ministrul pentru naționalități în cadrul guvernului Károlyi în anul 1918, care a
susținut acordarea autonomiei culturale pentru naționalitățile care trăiau pe teritoriul Ungariei, iar
mai apoi a negociat cu naționalitățile chiar și acordarea autonomiei teritoriale, soluție pe care inițial
o refuza chiar în lucrarea sus-amintită.
[4] Publicată în 1899 la Viena, sub pseudonimul Synopticus și reimprimată în traducere în limba
engleză în E. NIMNI (ed.), National Cultural Autonomy and Its Contemporary Critics, London,
Routledge, 2005, p. 13-42 (e-book).
[5] A. YUPSANIS, op. cit., 2016, p. 111.
dispărea[1]. În acest sens a apărut separarea noțiunii de autonomie non-teritorială –

autonomia culturală – de autonomia privită strict din punct de vedere teritorial, geografic.
Autonomia culturală are două principii de bază: principiul personalității, potrivit căruia
fiecare cetățean poate să își determine propria identitate etnică, care în general presu-
pune înregistrarea voluntară pe listele speciale pentru minorități în vederea votării
structurilor proprii de autoguvernare culturală, respectiv principiul non-teritorialității, care
stabilește că drepturile corelative stabilite persoanelor aparținând minorităților naționale
care s-au înscris pe aceste liste se vor acorda indiferent de reședința acestora în interiorul
granițelor statului. Sigur, ambele principii teoretice suferă unele limitări și imperfecțiuni
practice, după cum arată și exemplele de implementare prezentate în prezentul capitol,
însă, cu toate acestea, autonomia culturală rămâne o idee extrem de relevantă în privința
integrării persoanelor aparținând minorităților naționale.
Scopul prezentului capitol este acela de a analiza principalele caracteristici ale con-
ceptului autonomiei culturale, relevanța acestuia, locul pe care îl ocupă autonomia cul-
turală în dreptul internațional, dar și în România, respectiv în sistemele de drept în care s-a
încercat implementarea sa. Exemplele practice alese au scopul de a arăta varietatea în
implementarea acestui concept, respectiv decalajul dintre ceea ce se consideră că ar trebui
să servească autonomia culturală și ceea ce s-a realizat în fapt.
§2. Relevanța instituției
Drepturile colective ale minorităților naționale au început să capete importanță la

turnura secolului XX, dar mai cu seamă la finalul Primului Război Mondial, când destrăma-
rea imperiilor Habsburgic, Rus, German și Otoman în baza aplicării principiului autode-
terminării națiunilor, a fost percepută ca o promisiune prin care fiecare națiune își va avea
propria țară. Evident, o asemenea promisiune nu putea fi ținută, deci trebuia găsită o
soluție pentru minoritățile care rămâneau în statele naționale nou formate. Dezavantajele
structurale la care urmau să fie expuse minoritățile în cadrul acestor state naționale
unitare trebuiau contracarate prin acordarea unor drepturi suplimentare specifice situației
minorităților naționale, care puteau fi exercitate doar în mod colectiv, cum ar fi dreptul la
educație sau dreptul la cultura proprie[2]. Totodată, în vederea evitării conflictelor interne,
era nevoie de integrarea minorităților în structurile politice ale noilor state. În literatura de
specialitate se consideră că avantajul principal al sistemului autonomiei culturale constă în
aceea că dezbaterile identitare nu se mai poartă între minorități și majoritate, ci permite
concentrarea acestora în interiorul grupurilor afectate[3].
Drepturile minorităților naționale reprezintă un subiect care, în continuare, rămâne
tratat ca fiind o problemă de siguranță națională, în special în zona Europei Centrale și de
[1] M. WONG, Reclaiming Identity: Rethinking Non-Territorial Autonomy, 12 Journal on
Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, vol. 12, no. 1/2013, p. 59.
[2] D.J. SMITH, Minority Territorial and Non-Territorial Autonomy in Europe: Theoretical
Perspectives and Practical Challenges, în Z. KÁNTOR (ed.), Autonomies in Europe: Solutions and
Challenges, Ed. L’Harmattan, Budapesta, 2014, p. 15-16.
[3] S. STROSCHEIN, Reconfiguring State-Minority Negotiations for Better Outcomes, în T.H. MALLOY,
A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., p. 27.

Est. Această atitudine este întâlnită și astăzi în România, cu toate că nu se justifica nici în
perioada interbelică, când minoritățile reprezentau o proporție mult mai mare din totalul
populației[1]. În general, temerea asociată organizării administrative prin care s-ar acorda
autonomie teritorială minorităților este una care privește integritatea teritorială a statului,
motiv pentru care nu pot avea loc dezbateri raționale pe acest subiect. Autonomia terito-
rială pare să fie un mod de organizare administrativă rezervată în principal democrațiilor
occidentale, unde acest tip de aranjament reflectă un înalt grad de încredere – în sine și în
minorități – din partea majorității, dar și o soluție potrivită în privința specificităților care
apar pe teritoriul statului[2]. În schimb, instituția autonomiei culturale este un model des
întâlnit, chiar și în partea Europei Centrale și de Est, fiind considerat că minoritățile națio-
nale primesc dreptul la autodeterminare internă, la auto-guvernare în privința chestiunilor
identitare (în principal culturale și educaționale), care nu presupune compromiterea
suveranității sau a integrității teritoriale a statului. Astfel, autonomia culturală apare ca
instituția care permite minorităților naționale să întreprindă în autoguvernare în privința
chestiunilor care au de-a face cu identitatea lor, lăsând chestiunile care nu au legătură cu
identitatea (economie, infrastructură etc.) pentru a fi decise în cadrul structurii principale
a statului[3]. Autonomia culturală separă drepturile minorităților de teritoriu, funcționând
în baza principiului personalității, iar prin aceasta rezolvă două principale probleme ale
minorităților naționale în raport cu statul: acordarea dreptului la autoguvernare culturală
oferă garanții importante împotriva asimilării și îmbunătățește – în același timp – atât
reprezentarea minorităților, cât și participarea acestora în viața publică a statului[4].
Reprezentarea politică și participarea în viața publică a statului sunt considerate ca fiind
drepturi fundamentale ale minorităților naționale, constituind metrice importante și în
sistemul de monitorizare asociat Convenției-cadru pentru protecția minorităților națio-
nale[5] din cadrul Consiliului Europei, iar asigurarea autoguvernării este considerată ca fiind
unul din cele mai eficiente moduri de înfăptuire a acestui drept[6]. Cu toate că autonomia
culturală este în esență non-teritorială, practica arată că implementarea unui model de
succes fără o oarecare competență teritorială a structurilor instituționale este greu de con-
ceput și dificil de administrat[7]. Concluzionând, prin apropierea minorităților și cooptarea
acestora în structuri prin care se asigură și chiar se așteaptă colaborarea lor cu statul – cum
sunt structurile de autonomie culturală –, practic, rezultatul este integrarea minorităților
[1] M. BALAN, Statutul minorităților naționale, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013,
p. 126-128.
[2] Menționăm că în Vest toate comunitățile de minorități naționale cu peste 250.000 de membri
care au manifestat o dorință în acest sens, au obținut autonomie teritorială. Chiar și comunități mai
mici de atât. Pentru detalii, a se vedea W. KYMLICKA, The Evolving Basis of European Norms of Minority
Rights: Rights to Culture, Participation and Autonomy, în M. WELLER, D. BLACKLOCK, K. NOBBS (eds.), The
Protection of Minorities in the Wider Europe, Palgrave Macmillan, Londra, 2008, p. 19.
[3] S. STROSCHEIN, op. cit., p. 28.
[4] D.J. SMITH, op. cit., 2014, p. 17.
[5] Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a fost ratificată prin Legea
nr. 33/1995, M. Of. nr. 82 din 04.05.1995.

[6] Art. 15 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale; parag. 35 din Documen-
tul de la Copenhaga al O.S.C.E., Recomandările Lund – O.S.C.E.

[7] L. SALAT, Conclusions, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., p. 272.
în viața publică a statului, în societate. În literatura de specialitate s-a reținut că în actualul

context al integrării Europene, în care limitele suveranității statului au devenit mai fluide,
revendicările minorităților în privința autonomiei – mai cu seamă în privința autonomiei
culturale – nu trebuie privite ca o chestiune de siguranță sau ca o provocare la adresa
suveranității statului, deoarece revendicări privesc în principal crearea unor structuri mai
potrivite pentru reprezentare și pentru control asupra dezvoltării culturale, sociale și
economice[1].
În modelele existente de autonomie culturală, în general, principiul personalității
presupune declararea identității naționale de către fiecare cetățean major, indiferent de
reședință, prin optarea pentru o singură naționalitate, care va fi înregistrată în registre
naționale speciale. Desigur, identitatea unei persoane este compusă din mai multe
elemente, iar individul are libertatea de a alege care dintre aceste elemente va căpăta o
semnificație mai importantă în viața sa[2]. Nu toate persoanele de aceeași naționalitate au
și aceeași concepție despre identitate, motiv pentru care apare ca fiind absolut firească
înscrierea voluntară în aceste registre. Persoanele care figurează în registre votează, mai
apoi, propriile consilii naționale, care funcționează pe lângă autoritățile publice obișnuite,
în calitate de organisme de autoguvernare de drept public, având personalitate juridică. În
vederea finanțării acestei autoguvernări, pe lângă sursele de finanțare din partea statului,
aceste organisme trebuie să aibă dreptul de a stabili unele taxe asupra membrilor săi,
respectiv posibilitatea să accepte donații. Autoguvernarea se restrânge, în mod evident, la
luarea deciziilor în privința problemelor de natură culturală date în competența lor, cum
ar fi educația, folosirea limbii materne, funcționarea instituțiilor culturale și educaționale
ș.a.[3]
Pentru a gestiona cât mai eficient subiectul drepturilor minorităților naționale, mai
multe state din regiunea Europei Centrale și de Est au implementat diferite modele de
autonomie culturală, acesta devenind un mod de organizare și gestionare a situației
minorităților naționale relativ răspândit. Acest mod de organizare apare ca fiind extrem de
util în special în privința gestionării drepturilor minorităților naționale care sunt împrăș-
tiate pe teritoriul statelor unitare, dar și pentru completarea unor soluții teritoriale pentru
minorități[4].
În zona noastră s-au adoptat legislații în privința acordării autonomiei culturale în fosta
Iugoslavie (în Serbia, Croația și Slovenia), în fosta Uniune Sovietică (în Letonia, Estonia,
Finlanda, Ucraina și Rusia), precum și în Ungaria, implementarea din aceste state
bucurându-se de mai mult sau mai puțin succes. În afara acestei zone geografice s-au
implementat multiple tipuri de autonomie non-teritorială, dar prezentul studiu se va con-
centra pe prezentarea exemplelor din această arie geografică în considerarea similitu-
dinilor existente.
[1]
B. VIZI, Minority Self-Governments in Hungary – a Special Model of NTA?, în T.H. MALLOY,
A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., p. 38.
[2] D.J. SMITH, J. HIDEN, Ethnic Diversity and the Nation Stat – National cultural autonomy revisited,
Routledge, New York, 2012, p. x-xi.

[3] D.J. SMITH, J. HIDEN, op. cit., p. 111.
[4] D.J. SMITH, op. cit., 2014, p. 19-20.
Participarea efectivă a minorităților naționale în procesul decizional este larg acceptată

în doctrina științelor sociale ca fiind o condiție de bază a existenței unei societăți demo-
cratice în statele multi-etnice, în special în privința unei anumite comunități și a identității
sale specifice[1]. Implementarea prevederilor Convenției-cadru privind protecția minori-
tăților naționale în privința participării efective a minorităților naționale în procesul
decizional, relevă o multitudine de soluții. Deși Convenția-cadru nu prevede obligația sta-
telor semnatare de a acorda autonomie, fie ea teritorială sau non-teritorială, Comitetul
Consultativ al Convenției-cadru în Comentariul privind participarea efectivă a persoanelor
care aparțin minorităților naționale la viața culturală, socială și economică și la treburile
publice, arată că „aranjamentele cu privire la autonomia culturală pot consolida partici-
parea minorităților la treburile publice”[2].
Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale al O.S.C.E., în Recomandările pentru
participarea efectivă a minorităților naționale în viața publică nr. 14, Lund, a spus că parti-
ciparea efectivă a minorităților în viața publică ar putea să implice apelarea la soluții de
autoguvernare prin autonomie non-teritorială ori teritorială sau o combinație a acestora,
recomandând totodată statelor să aloce resurse adecvate pentru astfel de soluții. Conform
aceluiași document, formele de autoguvernare non-teritorială sunt utile în menținerea și
dezvoltarea identității și culturii minorităților naționale (art. 17). Domeniile susceptibile de
reglementare prin astfel de soluții includ educația, cultura, folosirea limbii minorităților,
religia și alte chestiuni cruciale în privința identității și a modului de viață a minorităților
naționale (art. 18).
§3. Practica și teoria instituției în dreptul internațional și în dreptul

românesc
3.1. Autonomia culturală în dreptul internațional
Instrumentele adoptate de către instituțiile supranaționale, o parte din ele menționate

în prezentul subcapitol, reprezintă parte a unui regim internațional de protejare a dreptu-
rilor minorităților naționale. Adoptarea unui model de autonomie sau altul nu este impusă
de niciuna din documentele pe care le vom analiza, fiind o chestiune de politică internă,
este lăsată la latitudinea statelor în baza principiului neintervenției și neamestecului în
treburile interne și externe ale statelor, care stabilește dreptul inalienabil și suveran al unui
stat de a-și hotărî în mod liber propriul său sistem politic, economic, cultural și social[3]. Cu
toate acestea, autonomia culturală și-a făcut apariția în unele instrumente de tip soft law,
[1] T. KORHECZ, Non-territorial Autonomy in Practice: The Hungarian National Council in Serbia, în
Z. KÁNTOR (ed.), op. cit., p. 151.

[2] Parag. 72 al Documentului ACFC/31DOC(2008)001, documentul în integralitatea sa se poate
găsi aici: https://rm.coe.int/16800bc7e8, accesat la 18.12.2019.

[3] Declarația ONU privind inadmisibilitatea intervenției și amestecului în treburile interne ale
statelor din 09.12.1981 – Rezoluția nr. 36/1981 privind aprobarea declarației privind inadmisibili-
tatea intervenției și amestecului în treburile interne ale statelor.
iar argumentele formulate în cadrul unor instituții internaționale trebuie luate în consi-
derare într-un stat modern și democratic.
3.1.1. Dreptul internațional și ONU

La nivel mondial, eforturile depuse în privința susținerii drepturilor minorităților
naționale sub egida Societății (Ligii) Națiunilor – oricât de fragmentare ar fi fost acestea –
nu au fost continuate sub egida Organizației Națiunilor Unite, ci au tranziționat în protecția
drepturilor omului, a individului. Prevederile directe privind dreptul minorităților au fost
înlocuite de indirecta protecție a minorităților, astfel încât nu doar persoanele aparținând
unor anumite grupuri de minorități să beneficieze de protecție, ci însuși omul, ca individ[1].
Asta nu înseamnă că subiectul drepturilor minorităților naționale a încetat să mai fie
discutat în cadrul ONU și în dreptul internațional. O serie de documente, studii, declarații
și pacte abordează această temă, dintre care vom aminti unele care considerăm că au
importanță din punctul de vedere al subiectului prezentului capitol.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice[2], adoptat de Adunarea
Generală a Națiunilor Unite prevede la art. 27 că în statele în care există minorități etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală,
de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă. Declarația ONU
cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase și
lingvistice[3] nu menționează conceptul de autonomie, dar conține prevederi privind ga-
rantarea libertății de a cultiva și promova propria cultură, propria identitate a minorităților
naționale. Deși nu fac referiri exprese la autonomie, prin modul în care sunt formulate
aceste prevederi – exercitarea „în comun” a dreptului la propria viață culturală, „propria
identitate a minorităților naționale” – arată o deschidere către soluții colective de asigu-
rare a acestor drepturi, care se pot manifesta și prin autonomia culturală.
Declarația ONU privind drepturile popoarelor indigene (UNDRIP) prevede la art. 3
dreptul la autodeterminare a popoarelor indigene, în virtutea căruia își pot determina
statutul politic și pot urmări realizarea propriei dezvoltări economice, sociale și culturale.
În continuare, conform art. 4, în exercitarea acestui drept la autodeterminare, popoarele
indigene au dreptul la autonomie sau autoguvernare în privința problemelor lor interne și
locale, precum și dreptul la finanțarea acestei autonomii. În doctrină s-a observat că în
urma adoptării acestei Declarații tot mai multe grupuri minoritare se redefinesc ca
[1] E. SZALAYNÉ SÁNDOR, A kisebbségvédelem nemzetközi jogi intézményrendszere a 20. században,
MTA Kisebbségkutató Intézet, Gondolat Kiadói Kör, Budapesta, 2003, p. 146.

[2] Adoptată prin Rezoluția (d) 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la
23.03.1976. Textul integral se poate găsi aici: http://www.dri.gov.ro/pact-international-din-16-dece

mbrie-1966-cu-privire-la-drepturile-civile-si-politice/, accesat la 29.05.2020.
[3] Adoptată la 18 decembrie 1992 prin Rezoluție a Adunării Generale a ONU. Textul integral se
poate găsi aici: http://www.dri.gov.ro/declaratie-onu-cu-privire-la-drepturile-persoanelor-aparti

nand-minoritatilor-nationale-etnice-religioase-si-lingvistice/, accesat la 29.05.2020.
popoare indigene, tocmai pentru a beneficia de drepturile mai vaste, garantate acestora
dincolo de dreptul la autonomie culturală[1].
3.1.2. Consiliul Europei și O.S.C.E.

În cadrul Consiliului Europei – la fel ca și în cazul Declarației Universale a Drepturilor
Omului din cadrul ONU – Convenția europeană a drepturilor omului conține prevederi
generale împotriva discriminării individului. În completarea Convenției vine Recoman-
darea nr. 1201/1993 cu referire la un protocol adițional privind drepturile persoanelor
aparținând minorităților naționale[2]. Articolul 11 al acestui document face deja referire la
drepturi colective, chiar prin susținerea autonomiei ca fiind un drept: „în regiunile unde
sunt majoritare, persoanele aparținând unei minorități naționale au dreptul de a dispune
de administrații locale autonome adecvate sau de un statut special, corespunzător situației
istorice și teritoriale specifice și conforme cu legislația națională a statului”. Recomandarea
a fost însă respinsă din varii motive de către statele membre ale Consiliului Europei.
Discuția privind stabilirea unor norme juridice la nivel european pentru drepturile
minorităților naționale a continuat în cadrul Consiliului Europei, rezultând în Convenția-
cadru pentru protecția minorităților naționale (1995)[3]. Convenția-cadru reprezintă – așa
cum arată și denumirea sa – un cadru, în care statelor membre li se oferă posibilitatea de
a aprecia nivelul de protecție pe care îl consideră potrivit. Convenția-cadru este primul
instrument multilateral privind drepturile minorităților naționale care este și obligatoriu
din punct de vedere legal. Deși nu prevede un drept al minorităților la autonomie, fie ea
teritorială sau non-teritorială, Convenția-cadru, prin Comitetul Consultativ – în calitatea sa
de organ de verificare a implementării Convenției-cadru –, verifică modul de aplicare a
prevederilor legale privind autonomia, adoptate din proprie inițiativă de statele membre
ale Consiliului Europei. Astfel, rapoartele adunate, respectiv emise de Comitetul Consulta-
tiv devin surse valoroase de informație în privința aplicării practice a legislațiilor naționale
de autonomie culturală.
În Recomandarea Consiliului Europei nr. 1609 din 2003 cu referire la un protocol
adițional privind experiențele pozitive ale regiunilor autonome ca sursă de inspirație pen-
tru rezolvarea conflictelor în Europa, se recomandă adoptarea unei convenții în vederea
asistării statelor în rezolvarea conflictelor interne și menținerea suveranității, respectiv a
integrității teritoriale. Această Recomandare prevede unele trăsături de bază pe care
trebuie să le aibă autoguvernarea, făcând referire la Carta europeană a autoguvernării
regionale elaborată de Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa (CPLRE).
Rezoluția nr. 1334/2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind
experiențele pozitive ale regiunilor autonome, ca sursă de inspirație pentru rezolvarea
[1] Gy. MARINKÁS, Az őslakos népek védelmének aktuális jogi kihívásai, Miskolci Egyetem Állam és
Jogtudományi Kar, Miskolc, 2018, p. 31.

[2] Textul integral al Protocolului în limba română se găsește aici: http://www.dri.gov.ro/recoma
ndarea-nr-1201-cu-referire-la-un-protocol-aditional-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului-
privind-drepturile-persoanelor-apartinand-minoritatilor-nationale/, accesat la 29.05.2020.
[3] Textul integral al Convenției în limba română se poate găsi aici: https://rm.coe.int/Co
ERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800c1314,
conflictelor în Europa, recunoaște experiența pozitivă a acestora în rezolvarea conflictelor

politice interne (parag. 7).
În Raportul Comisiei pentru Afaceri Politice din cadrul Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei, în Documentul nr. 9824/2003, se prevede că autonomia permite unui
grup minoritar dintr-un stat exercitarea drepturilor sale în schimbul acordării unor garanții
față de unitatea, suveranitatea și integritatea teritorială a statului, fiind unealta prin care
principiul unității și integrității teritoriale se poate reconcilia cu principiul diversității
culturale (parag. 6, Draft Resolution). Totodată, acest document recomandă autonomia
teritorială pentru minoritățile care locuiesc în comunități compacte, pe când autonomia
culturală este recomandată în cazul minorităților care locuiesc răsfirat pe teritoriul unui
stat (parag. 180).
Comitetul Consultativ al Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, în
Comentariul tematic nr. 2 privind participarea efectivă a persoanelor aparținând minori-
tăților naționale în viața culturală, socială și economică, precum și în problemele publice
[Documentul ACFC/31DOC(2008)001] din 2008, conține recomandări privind bune-prac-
tici în privința adoptării unor norme legale de înființare a autonomiei culturale. Aceste
recomandări sunt reiterate în Comentariul tematic nr. 3 privind drepturile lingvistice ale
persoanelor aparținând minorităților naționale în temeiul Convenției-cadru[1], respectiv în
Comentariul tematic nr 4 intitulat „Convenția-cadru: instrument-cheie pentru gestionarea
diversității prin drepturile minorităților”[2].
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, în Documentul întâlnirii de la
Copenhaga a Conferinței privind Dimensiunea Umană a C.S.C.E. (Conferința pentru
Securitate și Cooperare în Europa), în parag. 35 prevede că statele participante vor depune
eforturi pentru a proteja și pentru a crea condițiile pentru promovarea identității etnice,
culturale, lingvistice și religioase a unor minorități naționale prin înființarea administrației
locale sau autonome potrivite care să corespundă situației istorice și teritoriale specifice
ale acestor minorități și în concordanță cu politicile statului în cauză. Raportul de la Geneva
al C.S.C.E. din 1991 prevede de asemenea că în unele state au avut rezultate pozitive în
privința auto-administrării de către minoritățile naționale a unor chestiuni privind identi-
tatea, în cazurile în care nu s-a aplicat autonomia teritorială[3].
Carta O.S.C.E. pentru Securitate în Europa, la parag. 19, prevede faptul că anumite
concepte de autonomie – care sunt în concordanță cu principiile O.S.C.E. – constituie
moduri de conservare și promovare a identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a
minorităților naționale care există într-un stat.
Recomandările Lund privind participarea efectivă a minorităților naționale în viața
publică, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale al O.S.C.E., în septembrie 1999, printre
diferitele forme de participare pe care le enumeră, menționează și controlul asupra
proceselor decizionale, referindu-se în mod expres la autonomie. Totodată, acest
[1]
Documentul poate fi citit în integralitate aici: https://rm.coe.int/168070220b, accesat la
29.05.2020.
[2] Documentul poate fi citit în integralitate aici: https://rm.coe.int/1680702256, accesat la
29.05.2020.
[3] A. YUPSANIS, op. cit., 2014-2015, p. 22.
document recomandă asigurarea finanțării potrivite a structurilor de autonomie

non-teritorială pentru a-și putea îndeplini funcțiile publice (parag. 17).
3.1.3. Uniunea Europeană

Uniunea Europeană nu are atribuții exprese în domeniul tratamentului juridic al mino-
rităților naționale. Cu toate acestea, trebuie amintite principiul respectului față de diver-
sitatea culturală, religioasă și lingvistică, respectiv principiul egalității și nediscriminării.
Tratatul de la Lisabona, la art. 1a prevede că „[u]niunea se întemeiază pe (...) respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților”.
În cadrul Uniunii, drepturile minorităților naționale și-au găsit locul în criteriile de
accesiune – așa-numitele criterii de la Copenhaga din 1993 – și sunt amintite în rapoartele
Comisiei Europene, respectiv în rezoluțiile Parlamentului European referitoare la progre-
sele făcute de statele candidate pentru accesiune. Aceste documente fac referire la
standardele internaționale privind drepturile minorităților naționale, însă acestea sunt
vagi și nicidecum nu pot fi privite ca fiind o formă de monitorizare legală a implementării
acestora[1]. În general, instituțiile Uniunii fac referire la standardele internaționale
existente la nivelul Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale, a Cartei
europene a limbilor regionale sau minoritare și la documente ale Organizației pentru
Securitate și Cooperare în Europa, în special declarațiile și recomandările Înaltului Comisar
pentru Minorități Naționale. Cu toate acestea, Uniunii îi lipsesc competențele exprese
pentru promovarea drepturilor minorităților naționale, deci acestea rămân în continuare
doar recomandări. Totodată, urmare a Tratatului de la Lisabona s-a introdus prevederea
conform căreia respectarea drepturilor persoanelor care aparțin minorităților devine una
dintre valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
În cadrul instituțional al Uniunii Europene, uzitând de posibilitățile de petiționare și de
inițiativă legislativă cetățenească, unele organizații – în principal ale minorităților naționale
– încearcă să impună un dialog în privința unui sistem de protecție a drepturilor mino-
rităților naționale la nivel european[2].
3.2. Autonomia culturală în dreptul românesc
În România, după reforma administrativă din 1968, nu s-a mai încercat în niciun fel
implementarea unor proiecte de autonomie, fie acestea teritoriale sau non-teritoriale.
Deși conceptul apare chiar și în legea din 1968, dar și în organizarea administrativă de după
revoluție, atât în legea din 1991, cât și în cea din 2001 și din 2019, acesta semnifică, de
fapt, „dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a solu-
ționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condițiile legii”[3]. Această prevedere are la bază definiția autonomiei
[1] B. VIZI, op. cit., 2014, p. 26.

[2] De exemplu, proiectul Minority SafePack.
[3] Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală; art. 3
alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale; art. 5 lit. j) din Codul administrativ
(O.U.G. nr. 57/2019).
locale conținută în art. 3 din Cartea Europeană a Autonomiei Locale, elaborată sub egida
Consiliului Europei. Desigur, aceasta nu are de-a face cu drepturile minorităților naționale,
fiind strict un principiu al organizării administrative, care în orice caz are o aplicabilitate
restrânsă în România, unde încă se resimt efectele unei centralizări excesive, care pare să
persiste, în ciuda principiilor constituționale ale descentralizării și autonomiei locale.
Timp de aproape două decenii în România comunistă exista Regiunea Autonomă
Maghiară, care s-a format în 1952 și a fost reorganizată în 1960 în Regiunea Mureș-Auto-
nomă Maghiară[1]. Cu toate că nu este un concept nou și inedit pe ale noastre meleaguri,
cuvântul autonomie în sine provoacă reacții dintre cele mai neașteptate, chiar dușmă-
noase, din partea comentatorilor politici, a politicienilor, dar și a intelectualității. Acest
termen este în continuare la îndemâna liderilor de opinie pentru a întări acele false crezuri
împământenite încă în perioada interbelică: autonomia egalează cu stat în stat, pierderea
suveranității, pierderea controlului sau destrămarea statului. Discuțiile privind autonomia
provoacă aversiune deoarece conceptul de stat național – ideal conceput de statele din
Vestul Europei în secolele XVII-XIX, state care după cel de-al Doilea Război Mondial au fost
mai cu seamă cele care au renunțat la aceasta prin descentralizare și regionalizare –
rămâne în continuare definitoriu în Europa Centrală și de Est, precum și în lumea a treia[2].
Preconcepțiile anacronice despre autonomie sunt folosite în continuare pentru stoparea
oricărei dezbateri serioase pe acest subiect, aceasta părând să aibă efect secundare în
sensul opririi discuțiilor privind reforma administrativă, regionalizarea și crearea unei
administrații locale descentralizate funcționale[3].
Aversiunea arătată de către decidenți față de orice fel de aranjament care include
cuvântul autonomie s-a arătat de fiecare dată când au fost depuse proiecte legislative
privind autonomia teritorială sau non-teritorială, dar și în cazul proiectului privind statutul
minorităților naționale, care – în ciuda prevederilor constituționale – nici până astăzi nu a
fost adoptată. Observăm că prevederile legale privind drepturile minoritățile naționale
sunt împrăștiate în multiple legi, ale căror aplicare este mereu supusă contestării în fața
instanțelor judecătorești. Această situație rezultă într-un obstacol major în privința
conștientizării existenței lor, precum și a accesului la drepturi de către cetățenii în favoarea
cărora au fost adoptate, lipsindu-le astfel de o aplicare eficace.
3.2.1. Perioada interbelică

La încheierea Primului Război Mondial, puterile învingătoare, pentru a preveni unele
conflicte provocate de tratamentul acordat minorităților naționale în cadrul statelor nou
constituite sau lărgite în Europa Centrală și de Est, au impus tratate speciale care priveau
drepturile minorităților. Astfel de tratate au fost semnate – printre altele – cu Polonia, cu
Cehoslovacia, cu Grecia, precum și cu România.
[1] Totuși, în acest caz nu putem vorbi despre participare la putere, fiind vorba despre o structură
în cadrul unui stat comunist, astfel cum observă și Gabriel Andreescu – G. ANDREESCU, Ruleta – Români
și maghiari, 1990-2000 – Jurnal Tematic, Ed. Polirom, Iași, 2001, p. 206.
[2] P. KOVÁCS, Az autonómia és a nemzetközi jog, International Relations Quarterly, nr. 2/2012 (an
III.), p. 1-4.
[3] Deși în 2019 s-a adoptat Codul administrativ, aceasta este departe de ceea ce s-ar putea chema
o veritabilă reformă administrativă.

Tratatul privind minoritățile[1], semnat de România la 09.12.1919, prevede obligația

recunoașterii unora dintre prevederilor acestui Tratat ca „legi fundamentale” pentru „ca
nici o lege, nici un regulament, nici un act oficial, să nu se afle în contrazicere sau în opoziție
cu aceste stipulațiuni și ca nici o lege, regulament sau acțiune oficială să nu aibă precădere
față de ele”[2]. În contextul prezentului studiu prezintă interes deosebit art. 11 al Trata-
tului, prin care România s-a obligat la acordarea „comunităților secuilor și sașilor, în Tran-
silvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare”. S-a opinat și la
acea vreme de către reprezentanții minorităților că această clauză reprezintă asumarea
unei obligații internaționale cel puțin în sensul instituirii autonomiei culturale, iar în doctri-
nă s-a observat că acest articol privește acordarea de drepturi colective[3]. Acestea au fost
recunoscute ca atare și de către politicieni de seamă ai vremii, precum Iuliu Maniu[4].
În anii 1920-1930, reprezentanții politici ai comunităților minorităților naționale din
România au făcut multiple încercări pentru introducerea drepturilor colective și a auto-
nomiei culturale în sistemul de drept românesc. În 1926, deputatul rutean Vasile Dutceak
a publicat un document intitulat „Anteproiect de lege asupra drepturilor minorităților în
România. Statutul minoritar în România”, care propunea o lege în cinci capitole printre
care se regăsea și autonomia culturală[5]. Autonomia culturală și-a găsit susținători și în
rândul politicienilor români, în persoana lui Ghiță Pop (PNȚ), care propunea adoptarea
unei legi care să cuprindă autonomia culturală după modelul estonian[6]. Partidul Național
Maghiar a înaintat în fața Parlamentului în 1935 un proiect de lege elaborat de către
juristul și ziaristul Árpád Paál (în 1931), care viza autonomia culturală în baza Tratatului
privind minoritățile, dar acesta a fost refuzat, fiind considerat, probabil, prea radical prin
conținutul său, pentru acea perioadă[7]. În același timp au fost publicate mai multe propu-
neri și proiecte care priveau autonomia culturală, subiectul fiind menținut într-o oarecare
măsură în atenția publicului și a politicienilor, însă fără niciun succes notabil pe plan
legislativ[8].
[1] M. Of. nr. 140 din 26.09.1920.

[2] Art. 1. din Tratatul privind minoritățile. Textul integral al Tratatului privind minoritățile se
poate găsi aici: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/istorie1918-1940/10-3.htm, accesat la 29.05.2020.
[3] V.I. GAFTOESCU, Poziții juridice în dreptul internațional – Problema minorităților, Imprimeriile
„Curentul” SA, București, 1939, p. 116; E. MIKÓ, Autonomia culturală a comunității Secuiești, Glasul
Minorităților, An. XII. nr. 1-2, 1934.
[4] I. MANIU, Problema minorităților, Conferință ținută la Fundația Universitară Carol I în ziua de
11 maiu 1924, Extras din volumul „Politica externă a României”, Cultura Națională, p. 11.
[5] V. CIOBANU, Proiecte pentru o lege a minorităților naționale în România interbelică, în A. GIDÓ,
I. HORVÁTH, J. PÁL (ed.), 140 de ani de legislație minoritară în Europa Centrală și de Est, Ed. ISPMN,
Kriterion, Cluj-Napoca, 2010, p. 181.
[6] V. CIOBANU, op. cit., p. 186-187.
[7] Idem, p. 188.
[8] În studiul lui Vasile Ciobanu – citat mai sus – este menționată broșura germanistului Ion
Sân-Giorgiu, care propunea autonomia culturală, ca alternativă la autonomia teritorială, pe care o

considera inadmisibilă (p. 186). Asemenea proiecte au fost elaborate și de Elemér Jakabffy, Gábor
Pál sau Gyula Tornya menționate în studiul lui Csaba Zahorán, O mică Ungarie în România
Mare. Alternative pentru Secuime în proiectele maghiare dintre cele două războaie mondiale, în
A. GIDÓ, I. HORVÁTH, J. PÁL (ed.), op. cit., p. 191-211.
Așadar, cu toate că România a semnat acest tratat, aplicarea acestuia nu a avut loc
niciodată, împotrivirea statului dobândind motivare juridică chiar în perioada următoare
semnării Tratatului, sistemul judiciar și doctrina juridică de la acea vreme furnizând
argumente și motive pentru neaplicarea acestei clauze. Fără să intrăm în prea multe
detalii, vom menționa faptul că în Constituția României din 29 martie 1923 nu a fost
menționat Tratatul sau prevederile sale și nu a fost consacrat un statut pentru minoritățile
naționale, deși prin semnarea Tratatului, România s-a obligat la recunoașterea naturii de
lege fundamentală a acestuia. În ciuda acestui fapt, noua constituție a evitat chiar și
utilizarea sintagmei „minoritate națională”. În privința aplicării sale, Curtea de Casație și
Justiție, prin dobândirea competenței privind analiza constituționalității legilor, a observat
în cel puțin două rânduri că tratatele internaționale au puterea unor legi ordinare și pot fi
modificate de astfel de legi[1]. Stabilirea oricărui tip de autonomie, fie ea teritorială sau
non-teritorială, a devenit o imposibilitate sub Constituția din 1923. Articolul 1 al acestei
Constituții stabilea că „Regatul României este un Stat național unitar și indivizibil”, iar
natura sa unitară a fost interpretată la acea vreme chiar de către propunătorul său,
Constantin G. Dissescu, astfel: „(...) acest cuvânt are și însemnătate mare din punct de
vedere al acțiunii politice și a celei administrative. Se exclud pentru totdeauna orice preo-
cupări și precauțiuni de autonomii locale. Sentimentul regionalismului este condamnat ca
contrariu literei și duhului Constituțiunii celei noi. Practica lui poate constitui o crimă de
Stat”[2]. Această interpretare, practic, a pecetluit soarta Tratatului, iar tratamentul minori-
tăților naționale a rămas exclusiv la discreția statului român, cu toate că acesta beneficia
de protecție internațională sub regimul Ligii Națiunilor, în sensul art. 12. Reprezentanții
politici ai minorității maghiare, asemenea reprezentanților altor minorități, s-au adresat cu
petiții Ligii Națiunilor, însă fără succes[3].
[1] „Avândîn vedere că art. 4 din Tratatul de pace de la St. Germain en Laye și art. 3 alin. (1) și (4)
din tratatul minorităților etnice au înscris în adevăr principiul dobândirii de plin drept a cetățeniei
române de către locuitorii domiciliați în teritoriile alipite României și cari aparținuseră ca supuși
fostelor state dominante (…)”. „(…) Că ceea ce se admite în mod constant, cu privire la caracterul și
obligativitatea acestor tratate și convenții în raporturile de drept intern, este, că ele au – din
momentul ratificării lor, tăria și efectul unor legi ordinare, putând fi invocate ca atare de cei interesați
în fața instanțelor judecătorești, și a tuturor autorităților Statului”. „Că așa fiind, dispozițiunea de mai
sus prin care se înscrie principiul dobândirii de plin drept al cetățeniei române prin efectul anexiunii
de teritorii pe baza ziselor tratate, fiind ratificate de adunările legiuitoare ordinare, iar nu înscrisă în
Constituție, nu poate avea decât puterea și efectul unei dispozițiuni de lege ordinară, care, ca atare,
poate fi amendată sau modificată printr-o altă lege, fără a se înfrânge vreun principiu constitu-
țional”. Curtea de Casație și Justiție, Hotărârea 84 din 13 octombrie 1938, apud L. NAGY, A
kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában, Minerva Irodalmi és Nyomdai Műintézet R.T.,
Cluj, 1944, p. 52-53.
[2] Adunările Naționale Constituante, Proiectul Constituțiunii, p. 41 apud. L. NAGY, op. cit., p. 64,
nota de subsol 14.

[3] Pentru o scurtă trecere în revistă a plângerilor și petițiilor privind România, a se vedea
V.I. GAFTOESCU, op. cit., p. 108-109.

3.2.2. Perioada comunistă

După cel de-al Doilea Război Mondial, când din discursul internațional aproape că a
dispărut conceptul de drepturi colective ale minorităților, în zona noastră s-a simțit foarte
puternic influența sovietică și în acest domeniu. La fel ca în Uniunea Sovietică, și în așa-nu-
mitele state satelit ale acesteia, tratamentul minorităților naționale capătă un pronunțat
aspect teritorial. Aceasta se arată și în România, prin crearea Regiunii Autonome Maghiare
după reorganizarea administrativă a țării pe model sovietic. Cu toate acestea, autonomia
culturală nu părea să fie compatibilă cu orânduirea sovietică, identitățile naționale fiind
practic suprimate în favoarea unei identități comune, sovietice. În această perioadă, deci,
nu se găsesc elemente care ar putea fi considerate ca fiind semnificative din punct de
vedere al autonomiei culturale, ci, mai degrabă, acțiuni care tindeau la restrângerea drep-
turilor culturale și educaționale ale minorităților. Este important de menționat în acest
context exemplul Universității Bolyai, care în 1959 a fost integrată în structura Universității
Babeș-Bolyai, cu consecințe nefavorabile comunității maghiare în privința învățământului
superior în limba maghiară[1].
3.2.3. După Revoluția din Decembrie 1989

Dorința pentru autonomie, fie ea teritorială sau non-teritorială, cu toate că a rămas
una dintre revendicările celei mai numeroase minorități naționale din România, nu a trecut
niciodată de legiuitor. Posibilitatea îndeplinirii acestui deziderat a fost redusă de atitudinea
conducătorilor politici de după Revoluție. În această perioadă politicienii s-au angajat în
discursuri ultranaționaliste și anti-maghiare, presa (desigur, cu unele excepții) urmând
exemplul politicienilor, astfel încât s-a instituit de la începuturile României democratice o
stare generalizată de teamă irațională și chiar ură față de comunitatea maghiară. Acestea
s-au manifestat în continuata interpretare restrictivă a legii fundamentale, în sensul că
autonomia nu ar fi compatibilă cu aceasta, nici măcar în forma celei non-teritoriale.
Discuțiile inițiate în spațiul public despre federalizare și autonomie, au fost întâmpinate de
către naționaliști cu un discurs care a creat din aceste cuvinte simboluri, care proiectau
vechile teme revizioniste din perioada interbelică, în sensul că acestea ar atenta la însăși
esența Statului Român, adică la caracterul său național și unitar[2]. Francis Fukuyama ilustra
fenomenul schimbării din elita politică a acelei perioade în următorul mod: „[f]oștii
comuniști sar pe trenul anti-comunismului care pleacă, și se retranșează pe poziții noi, ca
ultranaționaliști”[3].
Cu ocazia discuțiilor de aderare a României la Consiliul Europei și la O.S.C.E., în 1992,
Adrian Năstase a declarat la o conferință O.S.C.E. că în cadrul acesteia se pune prea mare
[1] M. BALAN, op. cit., p. 131.

[2] M. TURDA, Transylvania Revisited: Public Discourse and Historical Representation in Contem-
porary Romania. în B. TRENCSÉNYI, D. PETRESCU, C. PETRESCU, C. IORDACHI, Z. KÁNTOR, Nation-Building and
Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books, Budapest, Ed. Polirom,
Iași, 2001, p. 199-200.
[3] Citat din „De la comunism la naționalism. Paradigma românească”, text prezentat la
simpozionul „România în Europa anilor ‘90”, Universitatea Liberă, Berlin, 28-30 noiembrie 1990, și
publicat în Revista 22 nr. 3/1992, apud G. ANDREESCU, op. cit., p. 24.
accent pe drepturile minorităților și nu destul accent pe obligația minorităților de a

respecta unitatea teritorială a statului în care trăiesc și de a fi loiali acestuia[1], atitudine
reminiscentă perioadei interbelice. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în Avizul
nr. 176/1993 a luat act de declarația autorităților Române privind angajamentul de a-și
baza politicile privind drepturile minorităților naționale pe principiile conținute în
Recomandarea nr. 1201 menționată și mai sus și a dispus monitorizarea îndeplinirii acestor
angajamente. Încă de atunci s-a propus ca România să adopte legislația adecvată privind
minoritățile naționale, însemnând și adoptarea unui pachet legislativ privind statutul
minorităților naționale, ceea ce nu a avut loc. Verificarea respectării angajamentului față
de implementarea Recomandării nr. 1201 a fost reiterată și prin Ordinul nr. 508/1995 al
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Mai târziu, Ungaria a încercat să negocieze cu
România în privința cauzei autonomiei pentru comunitatea maghiară cu ocazia integrării
României în structurile NATO și UE. Aceste încercări au fost însă fără succes. Având în
vedere că nu există prevederi sau documente internaționale obligatorii din punct de
vedere legal care să impună soluția autonomiei în statele suverane, intervenția interna-
țională care rezultă în sisteme cu suveranitate împărțită apar în general ca urmare a
preocupărilor legate de securitate ale Marilor Puteri, sau, mai des, urmare a conflictelor
prelungite și violente (Acordul de la Dayton privind Bosnia și Herțegovina, Acordul din
Vinerea Mare în Irlanda de Nord, Constituția Irakului din 2005 care acordă autonomie
limitată Kurdistanului din Irak). Deoarece nu putem vorbi despre astfel de conflicte între
români și maghiari, intervenția internațională în acest sens este exclusă[2]. Nici chiar prin
acordul bilateral, care era o precondiție de aderare la NATO pentru ambele state, Ungaria
nu a reușit să negocieze includerea soluției autonomiei. Tratatul de înțelegere, cooperare
și bună vecinătate dintre România și Republica Ungară, semnat la Timișoara la 16.09.1996,
a inclus până la urmă Recomandarea nr. 1201/1993 cu referire la un protocol adițional la
Convenția europeană a drepturilor omului, privind drepturile persoanelor aparținând
minorităților naționale, dar cu o clarificare solicitată de către România în sensul că această
recomandare nu se referă la drepturi colective și nu obligă partenerii semnatari la
acordarea pentru proprii cetățeni a unei autonomii teritoriale pe baze etnice[3]. Observăm
că statul român s-a angajat de multe ori să implementeze recomandările Protocolului
nr. 1201 și că refuză categoric autonomia teritorială pe criterii etnice, dar aceasta nu exclu-
de posibilitatea acordării autonomiei non-teritoriale, care poate părea și mai avantajoasă,
după cum încearcă să demonstreze acest studiu. Prin excluderea, de principiu, a posi-
bilității negocierii internaționale bilaterale a autonomiei, reprezentarea acestui deziderat
a rămas exclusiv în mâinile reprezentanților politici ai minorității maghiare, care au
elaborat peste 16 proiecte legislative, dintre care marea majoritate include într-un fel sau
altul autonomia culturală[4]. Cel mai important proiect dintre acestea este propunerea
[1] D.C. DECKER, The Use of Cultural Autonomy to Prevent Conflict and Meet the Copenhagen
Criteria: The Case of Romania, Ethnopolitics, 6:3, 2007, p. 440.

[2] L. SALAT, The Chances of Ethnic Autonomy in Romania – Between Theory and Practice, în
Z. KÁNTOR, Autonomies in Europe: Solutions and Challenges, Ed. L’Harmattan, Budapest, 2014, p. 132.
[3] Idem, p. 133.
[4] Pentru o trecere în revistă a acestor proiecte și sarabanda politică din jurul acestora, a se vedea
L. SALAT, op. cit.

legislativă privind statutul minorităților naționale din 2005, redactată și propusă de către
Uniunea Democrată Maghiară din România și asumată de Guvernul României la acea dată,
dar care încă tot nu a fost adoptată.
Constituția din 1991 (revizuită în 2003) stabilește în privința dreptului la identitate
(art. 6) obligația statului de a recunoaște și de a garanta persoanelor aparținând minorită-
ților naționale dreptul la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității culturale. Această
prevedere limitează drepturile culturale la drepturi individuale, fără să lase loc drepturilor
colective, care, în cazul în care însumează unele forme esențiale ale autodeterminării
(politice, culturale sau altele) ar rezulta în autonomie[1]. Mai mult, alin. (2) al art. 6 sta-
bilește că măsurile luate de stat trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de
nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români, lăsând loc unei interpretări restrictive
în sensul că drepturile suplimentare necesare de fapt chiar pentru asigurarea unei protecții
adecvate minorităților ar putea fi neconstituționale. Amintim că în doctrina de specialitate
este recunoscută și considerată ca fiind firească nevoia acordării unor drepturi supli-
mentare minorităților naționale, sugerându-se că este de esența protecției minorităților
acordarea a ceva mai mult decât „egalitate”[2].
Constituția conține prevederi privind autonomia cultelor religioase (art. 8) și prevede
că statul sprijină cultele religioase, respectiv stabilește și posibilitatea organizării învăță-
mântului confesional (art. 39). În privința dreptului la învățătură, Constituția stabilește
dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale la educație în limba maternă,
reglementată prin lege. Educația este organizată conform Legii educației naționale
nr. 1/2011, care conține prevederile privind educația în limba maternă. Dreptul privind
utilizarea limbii materne de către minoritățile naționale în administrația publică este
prevăzut de Constituție și este reglementat de Codul administrativ adoptat prin O.U.G.
nr. 57/2019. În ciuda prevederilor favorabile ale acestor legi, se pot observa inconsecvențe
majore în aplicarea acestora, care se datorează unor interpretări restrictive, care la rândul
lor nasc o jurisprudență inconsecventă. Principiile care are trebui să călăuzească modul de
interpretare și aplicare a acestor prevederi legale nu sunt întotdeauna clare pentru
autorități, dar nici pentru instanțele judecătorești, iar ierarhia dintre diferitele principii de
multe ori se stabilește aleatoriu, de la caz la caz. Acestea sunt doar unele dintre legile care
prezintă importanță din punct de vedere al cadrului legal pentru protecția minorităților
naționale, dar nu reprezintă obiectul prezentului studiu analizarea detaliată a acestora. În
doctrină s-a opinat chiar că aceste prevederi legislative ar putea avea efectul unei auto-
nomii culturale funcționale în cazul în care ar fi aplicate în cadrul unui sistem unitar[3].
Totuși, astfel cum am subliniat și mai sus, constituie o problemă majoră faptul că drepturile
minorităților se găsesc fărâmițate în multiple diferite legi, iar dificultățile întâlnite în
aplicarea unitară a acestor legi indică faptul că ar fi necesară în continuare adoptarea unei
[1] G. BRUNNER, G. KÜPPER, European Options of Autonomy, în K. GÁL (ed.), Minority Governance in
Europe, LGI-ECMI, Budapesta, 2002, p. 19, apud V. BALÁZS, op. cit., 2014, p. 28.
[2] J.P. HUMPHREY, The International Law of Human Rights in the Middle Twentieth Century, în
M. BOS, The Present State of International Law and Other Essays written in honour of the Centenary
Celebration of the International Law Association 1873 – 1973, Kluwer – The Netherlands, Deventer,
1973, p. 81.
[3] L. SALAT, op. cit., p. 132.
legi cadru pentru protecția minorităților naționale. În această perioadă, politica față de
minorități a statului român a fost caracterizată în literatura de specialitate ca fiind de „doi
pași în față, un pas înapoi”[1], dar observăm că în ultimii zece ani nu s-a mai făcut niciun
pas în față.
3.2.4. Proiecte legislative

În ultimele trei decenii au fost create mai multe proiecte legislative privind autonomia,
dintre care unele chiar au ajuns în Parlament. Cu ocazia negocierilor purtate între minori-
tatea maghiară (fiind singura care a manifestat deziderate în privința auto-organizării prin
autonomie) și majoritate în privința vreunei forme de autonomie, reprezentanții comu-
nității maghiare mereu au fost acuzați de către reprezentanții majorității că este cu intenția
de a crea „un stat în stat”[2].
În cele trei decenii care s-au scurs de la Revoluția din 1989 au fost elaborate multiple
proiecte legislative care conțineau prevederi privind organizarea autonomiei teritoriale,
precum și organizarea autonomiei non-teritoriale sau culturale[3]. Recent însă accentul
pare să fie pus în special pe autonomia teritorială[4]. Unele dintre aceste proiecte au fost
depuse în fața Parlamentului fie în numele unor formațiuni politice, fie de unii indivizi prin
acțiuni mai mult sau mai puțin clandestine. Proiectele îmbină, în multe cazuri, elemente
de autonomie teritorială și non-teritorială. Cele mai recente două proiecte legislative
notabile în ceea ce privește conceptul autonomiei culturale sunt cel privind statutul
minorităților naționale, elaborat de Uniunea Democrată Maghiară din România în 2005,
respectiv Legea cadru privind autonomia personală a minorităților naționale, elaborată de
Partidul Popular Maghiar din Transilvania în 2004. În cadrul prezentei secțiuni voi prezenta
pe scurt proiectul din 2005.
Proiectul de lege privind statutul minorităților naționale[5] a fost înaintat Parlamentului
în 2005, iar de atunci a fost respins în mai multe rânduri sau a rămas în nelucrare. Acest
proiect prevede autonomia culturală pe model estonian, deoarece U.D.M.R. la acea vreme
[1] D.C. DECKER, op. cit., p. 438.

[2] Astfel s-a întâmplat și cu ocazia negocierilor purtate în Atlanta, SUA, în 1995, la invitația Project
for Ethnic Relations. O descriere a acestor negocieri se găsește în G. ANDREESCU, op. cit., p. 159 și urm.
[3] O trecere în revistă a acestor proiecte legislative, precum și o prelucrare mai detaliată a
acestora se poate găsi în studiile: Z. BOGNÁR, Romániai magyar autonómiakoncepciók. Az 1989 és

2006 között kidolgozott törvénytervezetek, în M. LUDASSY, Z. BOGNÁR, G. EGRY, L. SALAT, F. FEJTŐ (ed.),
Autonómia, liberalizmus, szociáldemokrácia. Fejtő Ferenc, Salat Levente, Ludassy Mária, Egry Gábor
és Bognár Zoltán írásai, Európai Összehasonlító Kisebbségkutatások Közalapítvány, Budapest, 2006,
p. 85-117, și M. BAKK, Az autonómia-tervek két szakasza Erdélyben 1989 után, Magyar Kisebbség
9(1-2), 2004, p. 39-60.
[4] Cea mai proaspătă încercare în acest sens a avut la chiar în 2020, când proiectul de lege privind
Statutul autonomiei Ținutului Secuiesc a trecut prin adoptare tacită de Camera Deputaților, fiind mai
apoi respinsă de către Senat. S-a profitat și de data aceasta de ocazie pentru manifestarea în spațiul
public a unor discursuri anti-maghiare, în care chiar Președintele României a înțeles să-și exercite
funcția de mediere prin dușmănirea unei părți din societatea românească.
[5] În privința elaborării acestui proiect de lege, a se vedea A. VARGA, Sistemul drepturilor
minoritare și autonomia culturală în proiectul de lege privind statutul minorităților naționale, în

A. GIDÓ, I. HORVÁTH, J. PÁL (ed.), op. cit., p. 395-410.
a dorit să evite eventualele conflicte și refuzuri care s-ar putea datora unui model de
autonomie care conține elemente de teritorialitate[1]. Capitolul V al proiectului de lege
conține definiția autonomiei culturale, care „înseamnă capacitatea comunității unei mino-
rități naționale de a avea competențe decizionale în problemele privind identitatea sa
culturală, lingvistică și religioasă, prin consilii alese de către membrii săi” [art. 57 alin. (1)]
și mai apoi enumeră competențele la care se referă autonomia culturală[2]. Competențele
se referă la organizarea, administrarea și, după caz, controlul instituțiilor de învățământ,
culturale și mass-media; la elaborarea de strategii și priorități în domeniul învățământului
și a protecției patrimoniului cultural; la chestiuni de reprezentativitate în conducerea
instituțiilor care deservesc minoritățile naționale; la înființarea de burse și premii culturale
și științifice; la stabilirea unor taxe speciale în privința membrilor săi. Acestea sunt
competențe asemănătoare celor care se acordă în cazul autonomiilor culturale din alte
state, astfel cum reiese din exemplele prezentate mai jos. Pe lângă lipsa susținerii din
partea partidului de opoziție P.S.D., nici coaliția guvernamentală nu a format un front
comun pentru susținerea inițiativei, iar critici au venit și din partea altor organizații ale
minorităților naționale, care au privit libertatea de declarare a propriei etnii, funcționarea
registrelor speciale, precum și problematica etno-businessului, prin apariția a „noi”
minorități naționale[3]. Totodată s-au formulat și critici care priveau incompatibilitatea
instituțiilor reglementate în proiectul de lege, precum și a procesului de alegere a
conducerii instituțiilor de autonomie cu însăși Constituția[4].
Toate proiectele care au ajuns în Parlament au sfârșit respinse, iar dezbaterile publice
serioase în vederea înțelegerii acestor deziderate au fost inexistente. Conținutul și
înțelesul noțiunii de autonomie apar în continuare ca fiind cel puțin neclare, atât în rândul
comunităților de minorități, cât și în rândul majorității. În literatura de specialitate s-a
reținut că autonomia este prezentă ca un scop în sine, și nu ca un mijloc al partidelor
minorității maghiare pentru îmbunătățirea situației comunității, fiind însoțit de un discurs
lipsit de coerență, în care multe detalii au rămas neatinse[5]. Lipsa vreunui rezultat în
domeniul autonomiei în ultimii treizeci de ani a dus la degradarea acestui subiect la nivelul
unui element al propagandei electorale[6].
§4. Evoluția instituției în context istoric
După 1848, curentul naționalist a început să se afirme tot mai puternic în Europa, iar
problema naționalităților a devenit tot mai prezentă, în special în cele două decenii
dinaintea Primului Război Mondial. Revoluția rusă din 1905, pe lângă nemulțumirile de

[2] Proiectul de lege se găsește pe pagina Camerei Deputaților: http://www.cdep.ro/proiecte/2
005/500/00/2/pl502.pdf, accesat la 29.05.2020.
[4] Idem, p. 446-447.
[5] Z. BOGNÁR, op. cit., p. 110-111.
[6] T. KISS, T. TORÓ, I.G. SZÉKELY, Unequal Accommodation: An Institutionalist Analysis of Ethnic
Claim-Making and Bargaining, în T. KISS, I.G. SZÉKELY, T. TORÓ, N. BÁRDI, I. HORVÁTH, Unequal
Accommodation of Minority Rights – Hungarians in Transylvania, p. 138.
clasă, respectiv cel al iobagilor față de legea de emancipare, era și o expresie a nevoilor
minorităților naționale pentru drepturi politice și culturale. Această expresie a identității
naționale a revenit din nou în Revoluția de la 1917[1]. Deziderate similare ale naționali-
tăților s-au arătat și în Imperiul Austro-Ungar, unde la finele secolului XIX, în dezbaterile
politice de la acea vreme cu privire la viitorul Monarhiei, politicienii vremii încercau să
găsească o formulă potrivită pentru o reformă majoră a statului, care – într-o opinie tot
mai populară – trebuia neapărat să cuprindă o soluție potrivită în privința problematicii
conviețuirii popoarelor. În doctrina de specialitate se observă că nu era neapărat vorba
despre o progresie firească de la imperii polietnice către state naționale independente,
argumentând chiar că statul național ar fi fost trântit asupra cel puțin unora dintre
popoarele conlocuitoare la prăbușirea marilor dinastii seculare[2]. Mișcarea naționalistă
dezvoltată în acea perioadă urmărea – în general – stabilirea unor state naționale ale căror
granițe să cuprindă toate persoanele de aceeași etnie, care împărțeau același sentiment
național. Evident, multe dintre aceste revendicări teritoriale se suprapuneau peste
revendicările altor popoare, dar în principiu urmăreau același scop: stabilirea propriei
guvernări, autodeterminarea propriului popor.
Karl Renner a fost unul dintre politicienii vremii care s-au poziționat în antiteză cu
curentul de gândire naționalist, observând pe bună dreptate că dezideratul unui stat
național care să cuprindă toate persoanele de aceeași naționalitate, fără ca acesta să
înghită și alte naționalități, este cel puțin naiv în contextul unei Europe centrale extrem de
mixte din acest punct de vedere. O diviziune completă a lumii în state în care trăiește doar
un singur popor, o singură națiune, presupune ca toți locuitorii unui stat să fie considerați
ca fiind parte a aceluiași popor, ceea ce nu poate fi realizat[3]. Cu toate acestea, tratativele
de pace de la finalul Primului Război Mondial prezentau o predilecție severă față de
exprimarea identității naționale exclusiv sau, în primul rând, într-un mod teritorial, astfel
încât încercările de a promova o soluție democratică și multinațională a statalității în
interiorul granițelor existente ale Imperiilor nu și-au mai găsit aplicare[4]. În schimb, și-au
găsit aplicare alte principii, printre care principiul autodeterminării națiunilor, proclamat
dogmă[5] de către președintele american Woodrow Wilson, care a rezultat în trasarea
granițelor pentru naționalități, dar a rezultat și în ajungerea a nu mai puțin de 40 de
milioane de oameni în categoria minorităților naționale. Doar în bazinul carpatic, din fostul
Imperiu Austro-Ungar 20 de milioane de oameni au ajuns minorități în Cehoslovacia,
România și Serbia, ceea ce arată că interesele strategice, militare și economice ale Antantei
și ale aliaților lor a învins principiul autodeterminării popoarelor, principiul etnic, în special
la trasarea granițelor acestor state[6].
Deși nu s-au văzut aplicate la vremea lor, curentele de gândire care s-au poziționat în
antiteză cu gândirea naționalistă, mai cu seamă cel reprezentat de teza politicienilor
[1]
D.J. SMITH, J. HIDEN, op. cit., p. 9.
[2]
Ibidem.
[3] J. FISCH, op. cit., p. 40.
[4] D.J. SMITH, J. HIDEN, op. cit., p. 9-10.
[5] G. PLASTARA, Dreptul Internațional Public, Ed. Socec & Co. SA, București, 1927, p. 105.
[6] K. KOCSIS, Historical Predecessors and Current Geographical Possibilities of Ethnic Based
Territorial Autonomies in the Carpathian Basin, în Z. KÁNTOR (ed.), op. cit., p. 95.
social-democrați Karl Renner și Otto Bauer merită explorate și astăzi, multe din principiile
stabilite atunci fiind atemporale. Karl Renner a dezvoltat o teză pentru o orânduire care
permite autodeterminarea și auto-organizarea popoarelor în ceea ce privește nevoile
identitare principale: organizarea culturală și educațională. Față de alți gânditori de stânga
ai vremii, Renner și Bauer considerau dezideratele etnice ale popoarelor ca fiind unul
dintre subiectele esențiale care trebuie abordate în cadrul oricărei propuneri de reformare
a ordinii politice din monarhie. Totodată, Renner recunoștea că oamenii nu se vor detașa
de comunitatea lor într-o identitate socialistă internaționalistă, susținând că speranța în
reconcilierea voluntară dintre popoarele aflate în dispută este o utopie[1]. Asemenea
curentelor de gândire care vedeau statul național ca fiind o soluție, și acest concept al
autonomiei naționale culturale – și deci non-teritoriale – s-a născut din experiențele
Imperiului Austro-Ungar.
Autonomia națională culturală, în teoria lui Renner, se bazează, în primul rând, pe
principiul personalității. Conform acestui principiu, totalitățile de persoane sunt divizibile
doar în conformitate cu caracteristici personale, nu și teritoriale[2]. Prin acest principiu,
Renner urmărea separarea ideii de națiune de concepția teritorială, drepturile naționale
urmând a fi acordate – în baza principiului personalității – unor asocieri de persoane. Bauer
ilustra aceasta în următorul mod: „puterea nu va fi dată germanilor într-o regiune și cehilor
în alta, ci, mai degrabă, fiecare națiune, oriunde rezidă membrii ei, va forma un organism
care își administrează independent propriile treburi”[3]. Renner și Bauer considerau că
fiecare grup de naționalități trebuie să aibă posibilitatea de a-și organiza propria guvernare
culturală prin organisme de drept public. Concepția era ca un asemenea organism de
autoguvernare să înglobeze întregul teritoriu al monarhiei, cu preluarea atribuțiilor de
organizare culturală specifică unei naționalități și organizarea sistemului de învățământ în
limba naționalității care a ales să se organizeze în astfel de organisme. În opinia celor doi,
prin eliminarea controlului statului asupra subiectului identității naționale, se poate naște
pace între diferitele grupuri naționale, la fel cum s-a întâmplat și în cazul religiilor[4].
Primul Război Mondial și tratativele de pace de la finalul acestuia nu au lăsat loc acestor
teorii să se dezvolte pe teritoriul Monarhiei, în locul căruia au apărut state naționale. Cu
toate că și aceste state înglobau un număr semnificativ de minorități naționale, măsurile
luate pentru protejarea drepturilor acestora au fost puține și nefuncționale, statele fiind
formate în numele unor naționalități titulare, ale căror nevoi se bucurau în general de
prioritate față de cele ale minorităților naționale[5]. Această realitate fiind cunoscută de
către statele vestice învingătoare, tratativele de la finele Războiului au inclus și problema
protecției drepturilor minorităților naționale. Pactul Societății Națiunilor în a doua sa
formă – înaintată de președintele american Wilson – conținea o prevedere pentru noii
membri ai Societății Națiunilor, prin care aceștia se obligau în schimbul recunoașterii lor să
acorde tuturor minorităților naționale și rasiale același tratament și siguranță, atât în lege,
[1] J. MCGARRY, M. MOORE, Karl Renner, power sharing and non-territorial autonomy, în E. NIMNI
(ed.), National Cultural Autonomy and its Contemporary Critics, Londra, Routledge, 2005, p. 64.
[2] K. RENNER, Nation and State, în E. NIMNI (ed.), op. cit., p. 27.
[4] Idem, p. 14.
cât și faptic, care se acorda majorității rasiale și naționale ale poporului lor. Cu toate
acestea, Conferința de Pace a decis ca protecția minorităților să nu facă parte din Pact, ci
să fie conținută în prevederi ale altor tratate, respectiv în declarațiile pe care trebuiau să
le facă anumite state cu ocazia admiterii lor în Societate[1].
Tratatele privind minoritățile, la care am făcut referire și mai sus, erau semnate sub
garanția Societății Națiunilor și aveau să fie supravegheate în sistemul creat sub egida
acesteia. Acest sistem includea și dreptul de petiționare în vederea garantării protecției
minorităților naționale în fața organismelor special create în acest scop[2]. Aceste preve-
deri urmăreau acordarea de drepturi egale cetățenilor aparținând minorităților naționale
și conțineau prevederi specifice care priveau drepturile concrete care trebuiau acordate,
cum ar fi dreptul la educație primară în limba maternă finanțată de stat, dreptul la asociere
în organisme de drept privat, autonomie culturală sau teritorială etc. În acest context s-a
născut și speranța că se vor stabili noi legislații în toată Europa pentru drepturile mino-
rităților naționale, dar procedurile greoaie create de Societatea Națiunilor au descurajat
aceste expectative[3].
Spre deosebire de alte zone, ținem totuși să menționăm că în Pribaltica noile state care
s-au format urmare a Primului Război Mondial s-au arătat deschise față de teoriile lui
Renner și Bauer pentru o scurtă perioadă în anii 1920. Estonia, Letonia și Lituania au
implementat într-o oarecare măsură conceptul de autonomie culturală, iar dintre acestea
Estonia s-a remarcat în mod deosebit în privința eforturilor depuse pentru drepturile
minorităților de pe teritoriul său.
În această perioadă s-au dezvoltat și unele preconcepții vizavi de eventuale instituții
autonome ale minorităților naționale, acestea fiind repetate chiar și astăzi de către cei care
se împotrivesc formelor de organizare administrativă care includ conceptul de autonomie.
Cu toate că discuțiile se purtau în privința unor instituții care să aibă rolul de intermediar
între stat și cetățeni aparținând minorităților naționale, totuși s-a încetățenit conceptul și
presupusa teamă de creare a unor state în state, care ar încuraja iredentismul[4]. În acest
context, drepturile limitate acordate individului de către Societatea Națiunilor erau privite
în general ca fiind un disconfort temporar, prin care minoritățile naționale se pregătesc
pentru eventuala asimilare în cultura societală dominantă a statului în care trăiesc[5].
Tratatul privind minoritățile semnat în 09.12.1919 la Paris, este tratatul prin care
România a consimțit la acordarea unor drepturi privind educația, utilizarea limbii materne
sau libertatea religioasă, prevederi care – conform Tratatului – deveneau „obligațiuni de
interes internațional” și erau „puse sub garanția Societății Națiunilor”. În concret, Tratatul
conține acordul privind asigurarea pentru minorități a educației publice în limba maternă
a minorităților la nivelul școlarizării primare „în orașele și districtele unde locuiește o
proporție considerabilă”, precum și finanțarea din banii publici a acestor instituții de
învățământ. Totodată, România a consimțit să acorde „comunităților secuilor și sașilor, în
Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare”. Astfel, în
[1] J.P. HUMPHREY, op. cit., p. 79.

[2] Idem, p. 80.
[5] Idem, p. 5.
aceste domenii care urmau să beneficieze de autonomie conform Tratatului, rolul statului
s-ar fi redus la supravegherea (Tratatul utilizează cuvântul „control”) sistemului educa-
țional, pe când în afara zonelor în care se aplica statul era obligat să organizeze educația.
Această prevedere se considera că reprezenta acordul României, sub garanția Societății
Națiunilor, pentru acordarea autonomiei culturale secuilor și sașilor. Utilizarea termenului
de „autonomie locală” este una nefericită, conducând la unele confuzii în ceea ce privește
natura teritorială sau non-teritorială a acesteia. Autonomia națională culturală este – prin
natura sa – una non-teritorială. Totuși, prin Tratat, această formă primitivă de autonomie
culturală pare să fie îngrădită teritorial, cel puțin la nivelul Transilvaniei. În interpretarea
limbajului utilizat s-ar putea argumenta că a fost redusă la zonele locuite în mod tradițional
de către secui și sași, adică la teritoriile fostelor scaune secuiești și săsești. În același timp,
dacă privim alte tratate din aceeași perioadă, având același obiect, vom observa că limbajul
utilizat în cazul stabilirii obligației acordării autonomiei teritoriale este mult mai explicit.
Spre exemplu, în Tratatul de Pace cu Austria din 10 septembrie 1919, cunoscut și sub denu-
mirea de Tratatul Saint-Germaine-en-Laye[1], în articolul privind recunoașterea Statului
Ceho-Slovac este menționat „teritoriul autonom al rutenilor la sud de Carpați”. În conti-
nuare, Tratatul dintre Puterile Aliate și Cehoslovacia[2], din 10 septembrie 1919, semnat în
Saint-Germaine-en-Laye, prevede în art. 10-13 detalii privind organizarea teritoriului
autonom al rutenilor[3], cu toate că această organizare a fost amânată până în 1938, când
țara începea să piardă teritorii față de Germania (Sudetenland/Regiunea Sudeților) și
Polonia (Zaolzie în Silezia Cehă)[4]. În acea perioadă s-a reținut cu privire la prevederile mai
sus amintite ale Tratatului privind minoritățile că sorgintea internațională a acestora
rezultă în devenirea comunităților de secui și sași subiecte de drept internațional, în ceea
ce privește aceste drepturi[5]. S-a susținut în continuare că drepturile astfel obținute sunt
colective, și nu individuale, adică secuii și sașii se bucurau de protecția dreptului interna-
țional ca și colectivități. O asemenea afirmație poate fi primită în măsura în care privește
dreptul acestor grupuri de a petiționa în mod direct Societatea Națiunilor în privința
drepturilor garantate prin Tratat.
Nemulțumiți de noul context politic și legislativ oferit în noua Europă, minoritățile
germane au început să se organizeze, luând naștere așa-numitul Verband der deutschen
Minderheiten in Europa, adică Grupul Minorităților Germane din Europa, la inițiativa lui
Rudolf Brandsch, etnic sas din Transilvania[6]. Aceștia s-au distanțat de grupurile națio-
naliste revizioniste, în încercarea de a promova agenda lor proprie, acela de a munci
[1] Textul integral al Tratatului se poate găsi aici: http://www.austlii.edu.au/au/other/dfat/tr
eaties/1920/3.html, accesat la 29.05.2020.

[2] Textul integral al Tratatului se poate găsi aici: https://history.state.gov/historicaldocum
ents/frus1919Parisv13/ch30, accesat la 29.05.2020.

[3] Pentru mai multe detalii privind istoria interesantă a acestei regiuni, precum și a poporului
ruten/rusin, a se vedea: G. MOTTA, Less than Nations: Central Eastern European Minorities after WWI,
vol. 1, Cambridge Scholars Publishing, 2013, p. 132 și urm.
[4] K. KOCSIS, op. cit., p. 97
[5] DR. TUSA GÁBOR, A székely vallási és tanügyi autonomia, Minerva Irodalmi és Nyomdai
Műintézet Részvénytársaság, Cluj, 1930, p. 9-10.

[6] Acest grup de inițiativă și de lobby format în 1923 a purtat mai multe denumiri de-a lungul
timpului. Pentru detalii, a se vedea D.J. SMITH, J. HIDEN, op. cit., p. 24.
pentru acordarea unei protecții veritabile minorităților, ceva ce lipsea în contextul Socie-
tății Națiunilor, în opinia lor. Totodată, această organizație și-a propus să lucreze la stabili-
rea unei legislații la nivel european pentru drepturile minorităților, bazat pe principiul
autonomiei naționale culturale, formând, astfel, prima platformă internațională pentru
contracararea liderilor care se împotriveau autonomiei și răspândeau falsa idee că acestea
ar crea un stat în stat.
În 1925 s-a format un alt grup de lobby denumit Congresul Naționalităților Europene,
care în primii 5-6 ani de activitate a depus eforturi considerabile în domeniul respectării și
avansării cauzei drepturilor minorităților naționale în sistemul Societății Națiunilor. Con-
gresul Naționalităților Europene considera statul național unietnic ca fiind un model total
nepotrivit în peisajul multietnic din Europa Centrală și de Est, iar soluția propusă de acesta
a fost aceea de a răspândi un nou mod de a înțelege statul. Se dorea introducerea unei
înțelegeri a conceptului de stat ca fiind un teritoriu împărțit, ocupat de diferite grupuri
etnice, toate având un interes comun în bunăstarea statului lor comun. Astfel, Congresul
a dezvoltat conceptul națiunii culturale ca fiind o colectivitate de persoane, unite în mod
voluntar în cadrul unui organism de drept public, care va conduce la autoguvernare
culturală. Aceste organisme urmau să primească jurisdicție asupra școlarizării în limba
minorității naționale în cauză, precum și în privința altor probleme identitare specifice
naționalităților.
În ciuda eforturilor vizionare, din cauza realităților de necontestat ale acelor ani,
niciuna dintre organizațiile sus-amintite nu a supraviețuit ca pură organizație de lobby
pentru drepturile minorităților naționale. Până în anii 1930, acestea au devenit ele însele
mijloace pentru a reuni germanii din afara granițelor Germaniei, în vederea revizuirii
tratatelor care au încheiat Primul Război Mondial, și care, de fapt, au și pus bazele celui
de-al Doilea Război Mondial.
Până la urmă, modelul Societății Națiunilor care urmărea acordarea unor drepturi
colective minorităților naționale, în vederea rezolvării tensiunilor etnice din regiune a
eșuat lamentabil. Societatea Națiunilor nu a reușit să medieze tensiunile etnice care au
fost exacerbate de Marea Depresiune Economică și de manipularea regimurilor națio-
naliste, iar drepturile acordate sub egida sa au fost considerate ca fiind contribuitoare la
creșterea instabilității și a sentimentelor iredentiste în noile state din Europa Centrală și
de Est. Munca Congresului Naționalităților Europene a încetat prin extinderea influenței
naziste asupra organizațiilor minorităților germane și, implicit, asupra acestuia[1].
În anii premergători celui de Al Doilea Război Mondial, încet-încet, toate eforturile
prezentate mai sus au fost reduse la nimic. Drepturile minorităților naționale privind edu-
cația în limba maternă, principiul personalității în ceea ce privește apartenența etnică și
culturală, sau administrarea autonomă a chestiunilor culturale au fost golite de conținut
prin adoptarea unor legi noi care favorizau exclusiv naționalitatea titulară sau, pur și
simplu, au fost abrogate.
A început Al Doilea Război Mondial, caracterizat de genocid și epurare etnică, cu
milioane de oameni care și-au părăsit casele și care, mai apoi, au fost mutați în mod forțat
cu ocazia schimburilor de populație, considerate la acea vreme ca fiind soluțiile optime
pentru rezolvarea conflictelor între minorități și națiunea titulară și, deci, soluțiile optime

pentru supraviețuirea statului național. Aceste permutări de populație au avut loc chiar și
după 1945, inclusiv cu acordul și sub supravegherea democrațiilor vestice[1]. Cu toate
epurările etnice, schimburile forțate de populații și modificări ale granițelor statelor, tot
nu a rezultat o congruență între granița statelor și așezarea naționalităților. Regimul inter-
național de după cel de Al Doilea Război Mondial nu a mai urmărit acordarea unor drepturi
colective similare Societății Națiunilor, astfel că discuțiile despre drepturi colective
aproape că au dispărut din discursul dreptului internațional.
În noua orânduire de după cel de Al Doilea Război Mondial, conceptul dreptului
minorităților a fost inclus în cadrul drepturilor individuale ale omului. Carta Organizației
Națiunilor Unite nu a preluat funcțiile Societății Națiunilor privind drepturile minorităților,
iar Declarația Universală a Drepturilor Omului nici măcar nu menționează minoritățile[2].
Sub egida ONU s-a creat Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorită-
ților, dar în cadrul Organizației, în general, atitudinea negativă față de protecția minorită-
ților naționale era raționalizată prin argumentul conform căruia Organizația este dedicată
obținerii respectului drepturilor omului față de toți, fără discriminare și, deci, nu este
nevoie de măsuri speciale pentru protecția minorităților naționale, fără a observa că,
pentru a fi protejați, minoritățile au nevoie de ceva mai mult decât „egalitate”[3]. În cadrul
Uniunii Sovietice, ceea ce a pornit ca asumarea unei identități noi, a identității sovietice, a
fost percepută de grupurile etnice ca fiind rusificare[4]. Căderea regimurilor comuniste a
redeschis problema naționalităților în această parte a Europei, poate nicăieri mai pro-
nunțat decât în Iugoslavia. În Europa anilor 1990, subiectul protecției minorităților națio-
nale era un test pentru aderare la NATO, la Consiliul Europei, respectiv la Uniunea Euro-
peană. Sub egida Consiliului Europei, prin Convenția-cadru pentru protecția minorităților
naționale s-a creat primul instrument internațional obligatoriu pentru asigurarea și pro-
tecția drepturilor minorităților naționale. În această nouă ordine mondială drepturile
minorităților naționale au devenit o chestiune de garantare a drepturilor omului în mod
individual, iar posibilitatea includerii în aceste convenții internaționale a unor drepturi
colective încă nu se prezintă ca fiind o posibilitate[5]. Fiind considerată în general ca un mod
de a împărți puterea în cadrul statului către indivizi care exprimă o identitate de grup, dar
trăiesc dispersat printre majoritari, autonomia culturală pare să se plieze pe acest nou
sistem care acordă protecție individului[6]. În timp ce în Europa de Vest statele au renunțat
treptat la concepția de stat național, iar grupurile mai mari de naționalități au obținut
autonomia teritorială, astfel cum am menționat și mai sus, în Europa Centrală și de Est
situația era diferită datorită influenței sovietice. La căderea comunismului, din dorința de
a se apropia de Vest, prezentându-se ca fiind parteneri de încredere care aderă la valori
europene, multe state au adoptat legislație specială pentru protecția minorităților națio-
nale, iar unele chiar au prevăzut posibilitatea autonomiei culturale, astfel cum vom vedea
în următoarea parte. Un exemplu notabil în acest a fost Iugoslavia, care prin Legea

[2] J.P. HUMPHREY, op. cit., p. 80.
[3] Idem, p. 81.
[5] Idem, p. 4.
[6] T.H. MALLOY, Introduction, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., p. 3.
Iugoslavă privind Minoritățile Naționale din 2002 s-a bazat în principal pe standardele
incluse în Convenția-cadru, iar concepția privind autonomia culturală se voia a fi o realizare
a obligației prevăzute la art. 16, și anume aceea de creare a condițiilor necesare pentru
participarea efectivă a persoanelor aparținând minorităților naționale la viața culturală,
socială și economică și la treburile publice, în special acelea care le privesc direct[1].
§5. Prezența instituției în alte state
Autoguvernarea minorităților naționale prin soluția autonomiei non-teritoriale este un

fenomen mai răspândit în Europa Centrală și de Est, spre deosebire de modelul de auto-
nomie teritorială care și-a găsit aplicare în principal în Vest. Trebuie menționat că autono-
mia culturală nu înseamnă același lucru și nu se manifestă în același fel peste tot, dar se
pot găsi multe similitudini între regimurile aplicate în unele state. Ideea lui Renner și Bauer
în privința organizării minorităților naționale în baza liberei afilieri favorizează în principal
acele comunități care manifestă un înalt nivel de coeziune socio-politică[2]. Se observă că
unele state stabilesc o formă sau alta de autonomie culturală ca valoare constituțională,
lăsând loc drepturilor colective în regimurile lor, dar principiile constituționale nu sunt
urmate în toate cazurile de legi care reglementează implementarea lor. Aceeași problemă
se poate observa și în privința finanțării structurilor de autonomie culturală. Acești factori
reprezintă doar câteva dintre cele care pot afecta eficacitatea autonomiei culturale. În cele
ce urmează, am ales state din zona noastră a Europei, pentru a prezenta acest spectru
variabil de regimuri de autonomie non-teritorială dezvoltate în state vecine precum Serbia,
Ucraina și Ungaria, dar și în Estonia, Letonia și Rusia.
Este de reținut că în unele cazuri legile adoptate de anumite state nu reprezintă doar
un instrument de politică internă, ci urmăresc și îmbunătățirea situației minorităților din
alte state, prin puterea exemplului[3], dar și prin presiunea pe care îl poate reprezenta un
anumit sistem dacă ajunge să fie punct de referință într-un domeniu și urmărește stabilirea
pe modelul propriu a standardelor internaționale de protecție[4]. Foarte des însă avem
de-a face cu regimuri ale minorităților implementate formalist, strict pentru îmbunătățirea
imaginii statului la nivel internațional. Oricare ar fi fost motivația pentru implementarea
acestor regimuri, am urmărit să prezint consecințele acestora în privința auto-organizării
minorităților naționale.
Am încercat urmărirea unei structuri comune în fiecare subtitlu privitor la câte un stat,
dar aceasta nu a fost posibilă în fiecare caz, din cauza diferențelor sistemice.
[1] T. KORHECZ, National Minority Councils in Serbia, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., 2015,
p. 74.
[2]
[3]
Idem, p. 113.
[4] D. BALÁZS, Between Importing and Exporting Minority Rights: The Minority Self-Governments
in Hungary, în L. SALAT, S. CONSTANTIN, A. OSIPOV, I.G. SZÉKELY, Autonomy Arrangements around the
World: A Collection of Well and Lesser Known Cases, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2014, p. 276, p. 284-285.
5.1. Serbia
Situația Serbiei este interesantă deoarece acest stat a ales să aplice atât autonomia
teritorială, cât și cea non-teritorială, în loc să aleagă între cele două. Cu toate acestea,
autonomia teritorială a provinciei Voivodina nu a fost constituită, în primul rând, pentru
protecția drepturilor minorităților naționale, deoarece acestea locuiesc împrăștiate pe tot
teritoriul țării, nu doar în această provincie. Astfel, în completare, s-a elaborat sistemul
autonomiilor culturale pentru a reglementa situația numeroaselor minorități din această
țară[1].
În stabilirea instituției autonomiei non-teritoriale în doctrină se ține cont de trei
circumstanțe politice majore. Prima a fost influența continuă a moștenirii lăsate de
Iugoslavia multietnică. A doua a fost situația politică specifică în Serbia de după Milošević
în care s-au făcut eforturi serioase pentru a stabili standarde înalte de drepturile omului și
ale minorităților naționale în vederea integrării europene. A treia a fost influența și
capacitățile partidului politic al maghiarilor din Serbia[2].
Constituția Serbiei include prevederi privind recunoașterea drepturilor colective ale
minorităților naționale, la art. 75 și urm.[3], care au fost transpuse din Constituția Serbiei și
Muntenegrului, în care au fost transpuse din Legea Iugoslavă privind Drepturile Minori-
tăților Naționale[4]. Printre acestea sunt prevăzute expres dreptul la participare în procesul
decizional, dreptul la autoguvernare în domeniul cultural, dreptul la educație și informare,
respectiv dreptul la folosirea oficială a limbii și a scrierii. Totodată, Constituția prevede că
în exercitarea acestor drepturi, minoritățile naționale își vor forma consilii naționale, ceea
ce echivalează în fapt cu structuri de autoguvernare culturală. Astfel s-au format după
2002 mai multe consilii naționale, dar reglementarea lor prin lege a avut loc doar în 2009[5]
(în continuare, în cadrul prezentei secțiuni: Legea), prin care s-a reglementat statutul,
constituirea, funcționarea și finanțarea consiliilor naționale. De la adoptarea sa, Legea a
trecut prin multiple modificări, cea mai recentă fiind cea din 2018, finalizând o procedură
care a durat trei ani, în care au fost incluși specialiști internaționali în domeniu, precum și
sub atenta supraveghere a Consiliului Europei și cu participarea organizațiilor minorităților
naționale[6].
[1] K. BERETKA, Fragile Autonomy Arrangements in the Republic of Serbia: The Territorial Autonomy
of Vojvodina and the National Minority Councils, în L. SALAT, S. CONSTANTIN, A. OSIPOV, I.G. SZÉKELY (ed.),
op. cit., p. 248.
[2] T. KORHECZ, op. cit., 2015, p. 72-78.
[3] Constituția Republicii Serbia, Gazeta Oficială a Republicii Serbia nr. 98/2006, art. 75 alin. (3).
[4] T. KORHECZ, op. cit., 2015, p. 71.
[5] Legea privind Consiliile Naționale ale Minorităților Naționale, Gazeta Oficială a Republicii
Serbia nr. 72/2009, modificată prin Decizia Curții Constituționale nr. IUz-882/2010, urmare căreia
Legea a fost republicată în Gazeta Oficială nr. 20/2014.
[6] Al Patrulea Raport înaintat de Serbia în baza art. 25 parag. 2 din Convenția-cadru pentru
protecția minorităților naționale din 18.09.2018 – ACFC/SR/IV(2018)001.

5.1.1. Înființare
Autonomia culturală se exercită prin intermediul consiliilor naționale menționate mai
sus, ale căror alegere se face prin vot direct, democratic, liber și secret, de către cetățenii
aparținând minorităților naționale care s-au înscris în mod voluntar și pe baza unei cereri
personale în registre separate de vot care conțin datele lor. Pentru a fi valide, registrele
trebuie să conțină peste 40% din votanții aparținând unei anumite minorități naționale,
conform celui mai recent recensământ[1]. Candidații pot veni din partea organizațiilor
minorităților naționale (partide sau ONG-uri), dar și de la grupuri de cetățeni aparținând
minorității naționale respective, cu condiția ca aceștia să aibă susținerea a 1% din votanții
înregistrați în registrele speciale. În cazul în care nu se adună cei peste 40% în registre sau
dacă se dizolvă consiliul național conform legii, membrii acestuia pot fi aleși în mod indirect
într-un sistem de adunare generală a electorilor[2]. Consiliile naționale sunt organisme de
drept public sui generis, acestea nefiind organisme publice ale statului, nu fac parte din
administrația provincială sau locală. Trebuie să urmărească unele acte procedurale, dar nu
trebuie să urmărească anumite regulamente ale statului, cum ar fi cele privind statutul
funcționarilor publici[3]. Numărul membrilor consiliilor minorităților naționale se stabilește
conform art. 9 al legii, proporțional cu numărul persoanelor aparținând unei minorități
naționale, fiind stabilit între 15 și 35.
Primele alegeri au fost organizate în 2010, iar de atunci s-au format douăzeci de consilii
naționale alese de aproape jumătate de milion de persoane cu drept de vot[4]. Între
acestea regăsim și minoritatea vlahă, respectiv minoritatea română, care s-au constituit în
consilii naționale diferite.
5.1.2. Competențe
Acestea sunt incluse în Capitolul III al Legii, iar în cele ce urmează voi sublinia cele mai
importante dintre acestea. Competențele consiliilor naționale se împart în trei categorii
mari: puterea decizională; puterea de consimțământ și de propunere; puterea de a expri-
ma opinii[5]. Aceste trei categorii au în general de-a face cu domeniile privind cultura, edu-
cația, informarea și utilizarea limbii minorității naționale (în continuare: domenii). În forma
originală a legii, deciziile privind minoritățile naționale luate fără consultarea consiliului
național competent în domeniile prevăzute de lege erau lovite de nulitate absolută în baza
art. 23. Urmare a unei decizii a Curții Constituționale din Serbia această prevedere a fost
însă abrogată.
[1]
Art. 29 din Lege.
[2]
În acest sistem al electorilor persoanele înscrise în registrele speciale vor avea dreptul să
desemneze o persoană în baza unor formulare aprobate de ministerul de resort, prin care practic își
deleagă votul în cadrul adunării generale a electorilor, adunare în care se votează apoi consiliul
național.
[3] K. BERETKA, op. cit., p. 261.
[4] Cifra este preluată de pe pagina Republicii Serbia: http://mduls.gov.rs/en/human-and-mi
nority-rights/national-councils-of-national-minorities/, accesat la 25.05.2020.

[5] T. KORHECZ, op. cit., 2015, p. 80.
Consiliul național are puterea de a decide despre propria funcționare, propriile finanțe,
propriile simboluri. Poate înființa instituții, asociații, fundații și societăți în domeniile
prevăzute de lege. În aceleași domenii, precum și în legătură cu problemele minorității
naționale are dreptul la inițiativă legislativă, precum și dreptul de a sesiza autoritățile
competente în legătură cu încălcarea drepturilor minorităților naționale. Are dreptul de a
trimite delegați în multiple instituții locale și naționale prevăzute de lege.
În domeniul educației, consiliul național are dreptul de a înființa instituții de învăță-
mânt la toate nivelele, pe care le poate administra singur sau împreună cu statul, cu
regiunea autonomă, cu autoritățile locale sau cu alte persoane juridice împreună cu care
înființează instituția respectivă. În legătură cu aceste instituții are dreptul de a propune
ministerului de resort programa de învățământ conform nevoilor minorității naționale,
inclusiv în legătură cu curricula privind predarea limbii sârbe ca limbă non-maternă.
Materialele educaționale vor fi elaborate tot la propunerea consiliului național înaintată
ministerului de resort.
La fel ca în domeniul educației, consiliul național are dreptul de a înființa instituții
culturale, în care să-și mențină statutul de fondator, cu privilegiile aferente. În cadrul
acestor instituții are dreptul de a numi cel puțin o persoană în consiliul director, respectiv
de a emite opinii în legătură cu ceilalți membri ai consiliului director, precum și cu privire
la directorul instituției. Consiliul național va elabora strategia de dezvoltare a culturii
minorității naționale. Are dreptul de a determina acele valori culturale mobile și imobile
care sunt semnificative din punct de vedere al minorității naționale, dreptul de a le proteja,
renova și reconstrui, precum și de a solicita protecția prin lege a acestora.
În domeniul informării, adică cea a mass-media, consiliul național are dreptul de a înfi-
ința instituții și societăți în vederea desfășurării de activități de presă-editură și radio-tele-
viziune, publicare în mass-media electronică, precum și de a le determina strategia de
dezvoltare. Consiliul național va înainta propuneri cu privire la doi membri ai Consiliului
Național de Reglementare a Presei Electronice, dintre care unul va fi ales ca membru de
către Parlament. Are dreptul de a face propuneri în legătură cu alocarea fondurilor pentru
presă în limba minorităților naționale, în vederea îmbunătățirii utilizării acestor fonduri, și
totodată pentru îmbunătățirea calității informării în limba minorității naționale. Face
propuneri în privința conținutului emisiunilor în limba minorităților naționale emise de
canalele publice. Emite opinii în legătură cu persoanele desemnate pe post de editor în
cadrul instituțiilor media publice care au emisiuni în limba minorității naționale, respectiv
în legătură cu rapoartele care privesc conținutul acestor emisiuni.
În domeniul utilizării limbii și a grafiei minorității naționale în mediul oficial, consiliul
național va determina denumirea tradițională în limba minorității naționale a localităților
și a altor toponimii, în cazul în care limba minorității este recunoscută ca fiind oficială.
Aceste denumiri vor fi folosite ca fiind oficiale pe lângă cele în limba sârbă. Are dreptul de
a propune recunoașterea limbii minorității naționale ca limbă oficială. Poate propune
organelor competente inscripționarea acestor denumiri în locurile potrivite. În legătură cu
străzile, piețele, cartierele și alte părți ale localităților, precum și în privința instituțiilor
despre care demonstrează că au o legătură strânsă cu o minoritate națională poate
propune schimbarea denumirii lor. Poate iniția publicarea celor mai importante legi ale
Republicii Sârbe și în limba minorității naționale, cu acordarea asistenței în acest sens în
funcție de posibilități.
5.1.3. Finanțare
Activitățile consiliilor naționale se finanțează din bugetul Republicii, bugetul provin-
ciilor autonome, bugetul local și din donații, conform Capitolului VII. al Legii. La nivelul
Republicii, suma cu care se finanțează consiliile naționale se stabilește anual în buget și se
împarte astfel: 30% din sumă se împarte proporțional consiliilor naționale, iar restul de
70% se împarte în funcție de mărimea unei anumite comunități, nivelul de dezvoltare și
numărul instituțiilor lor, respectiv numărul activităților în care întreprind.
Consiliile trebuie să-și facă bugetele anual și să cheltuiască sumele primite conform
Legii. Astfel, consiliile naționale își pot cheltui bugetul pe activitățile privind educația,
cultura, informarea, respectiv utilizarea oficială a limbii minorităților, pentru finanțarea
instituțiilor pe care le-a înființat, precum și pentru alte cheltuieli curente de funcționare,
cum ar fi chirii, salarii, echipamente proprii ale consiliului. Cel mult 50% din bugetul
consiliului național poate fi cheltuit pe cheltuielile curente.
5.1.4. Aplicarea legii

Situația practică a activităților consiliilor naționale pare să fie bună în anumite aspecte
și mai puțin bună în altele. În privința organizării vieții culturale, a educației și a informării,
cel puțin Consiliul Național al Maghiarilor, aceasta este extrem de activă. A pus pe masă o
strategie privind dezvoltarea educației, o strategie culturală, o strategie pentru media, o
strategie pentru folosirea limbii, o strategie civică și o strategie pentru instruirea adulților,
toate acestea în primii ani de după alegerea și constituirea sa[1].
Critici au apărut în ceea ce privește participarea la procesul decizional, unde în multe
cazuri, deși se cere opinia consiliilor naționale, aceasta este mai apoi ignorată, fiind doar
una consultativă. Totodată, în privința participării la managementul instituțiilor publice de
învățământ, aplicarea acestor prevederi legale este deseori blocată de unele interese
politice, dar și de anumite autorități. Aceste situații au fost corectate de către instanțele
judecătorești, reținându-se și cazuri în care situația a fost corectată de autoritate, fără să
fie nevoie de intervenția instanțelor[2]. Cât timp erau în vigoare prevederile cu privire la
preluarea funcției de fondator sau co-fondator al unor instituții publice – prevedere care
a fost considerată extrem de importantă în crearea unei rețele de instituții proprii ale
minorităților naționale –, s-a notat că autoritățile, chiar și la nivel central, au opus rezis-
tență la aplicarea legii[3]. Aceste prevederi au fost între timp abrogate.
Consiliul consultativ al Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale
notează în raportul[4] său existența unor discrepanțe majore între modul în care se imple-
[1]
T. KORHECZ, Non-territorial Autonomy in Practice: The Hungarian National Council in Serbia, în
Z. KÁNTOR (ed.), op. cit., 2014, p. 157-158.
[2] T. KORHECZ, op. cit., 2014, p. 158-159.
[3] Idem, p. 159-160.
[4] Parag. 4, A Patra Opinie privind Serbia a Consiliului Consultativ privind Convenția-cadru pentru
protecția minorităților naționale, din 26.06.2019 – ACFC/OP/IV(2019)001.

mentează legislația privind protecția minorităților naționale în diferite regiuni ale țării[1].
Probleme au fost sesizate, totodată, în privința finanțării instituțiilor minorităților națio-
nale[2].
Ca orice sistem, și acesta are nevoie de îmbunătățiri, motiv pentru care s-au formulat
criticile sus-menționate într-un mod profesional, cu intenția de a contribui la progresul
legislației și a instituției consiliului național.
5.2. Rusia
Încă de la căderea Uniunii Sovietice, în Rusia a început munca privind elaborarea unei
legi pentru protecția minorităților naționale, în doctrină vorbindu-se de cel puțin patru
proiecte legislative care conțineau prevederi privind constituirea unor structuri de auto-
nomie culturală[3]. În 1996, Federația Rusă, în mare parte pentru a-și păstra integritatea
teritorială, a creat cadrul legal pentru organizarea autonomiei național-culturale prin legea
FZ nr. 74/1996 (în continuare: Legea)[4]. Cu două zile înainte de adoptarea acestei legi, a
fost adoptat așa-numitul Concept de Stat, o declarație fără putere juridică care definește
autonomia culturală ca fiind un mijloc important de descoperire și satisfacere a reven-
dicărilor etno-culturale ale cetățenilor Federației, respectiv de atingere a stabilității
intra-naționale și de prevenire a conflictelor pe bază națională[5].
Conform datelor Ministerului Justiției din Rusia, cele peste 186 de grupuri etnice care
trăiesc pe teritoriul Federației s-au organizat în peste 1.200 de structuri de autonomie
național-culturală[6].
Legea folosește o terminologie aparte în numirea autonomiei culturale, în engleză fiind
tradus ca national-cultural autonomy, motiv pentru care și noi vom utiliza termenul de
autonomie național-culturală.
Articolul 1 al Legii definește autonomia culturală ca fiind o formă a autodeterminării
naționale și culturale constituită prin asocierea publică a cetățenilor Federației Ruse, care
se identifică cu anumite comunități etnice, bazată pe identitatea aleasă în mod voluntar
cu scopul de a rezolva în mod independent chestiunile privind prezervarea identității lor și
dezvoltarea lor lingvistică, educațională și culturală națională.
Spre deosebire de Serbia, aici, asocierea publică nu echivalează cu natura de drept
public a asocierilor minorităților naționale, deci sintagma se referă mai degrabă la faptul
[1] Pentru argumentarea potrivit căreia consiliile naționale pot avea mai multe sau mai puține
drepturi în funcție de locul unde își stabilesc sediul: în Provincia Voivodina sau în alte părți ale Serbiei,
a se vedea K. BERETKA, op. cit., p. 263.
[2] Detalii privind acestea se pot găsi în parag. 46 și urm. din a Patra Opinie privind Serbia –
ACFC/OP/IV(2019)001.
[3] S. BARBIERI, National-Cultural Autonomy in the Russian Federation: The Case of the Tomsk
Oblast, în L. SALAT, S. CONSTANTIN, A. OSIPOV, I.G. SZÉKELY, op. cit., p. 322-323.

[4] Textul legii traduse în limba engleză se poate găsi aici: http://www.regione.taa.it/bibl
ioteca/minoranze/russia3.pdf, accesat la 16.12.2019.

[5] S. BARBIERI, op. cit., p. 327.
[6] Al Patrulea Raport de Țară al Comisiei Consultative privind Convenția-cadru pentru protecția
minorităților naționale conține următoarele: 19 autonomii național-culturale federale, 287 regionale

și 937 locale – documentul ACFC/OP/IV(2018)001, parag. 55.
că este un organism social înființat de public, decât de entități de drept public cu puteri
publice de a lua decizii de natură obligatorie în ceea ce privește chestiunile culturale[1]. În
doctrină au fost explorate diferențele juridice dintre entitățile care constituie asocierile de
autonomie național-culturală și simplele organizații neguvernamentale care își stabilesc
scopuri asemănătoare, concluzionând că, de fapt, diferențele sunt în favoarea ONG-urilor[2].
S-a argumentat că dezavantajul structurilor de autonomie culturală este datorat dificultă-
ților de formare, a îngrădirilor privind activitățile lor, care nu întotdeauna acoperă nevoile
minorității în cauză (acestea pot întreprinde doar în activități care au de-a face cu dome-
niile cultural și educațional, spre deosebire de ONG-uri, care pot întreprinde în activități
care vizează mai multe domenii), precum și birocrația aparte la care sunt supuse aceste
structuri din punct de vedere al funcționării și verificării lor de către organele statului[3].
Problemele birocratice se datorează și faptului că în structura federală a Rusiei, o multitu-
dine de atribuții, precum și resursele în domeniul etno-cultural au fost transferate la nivel
regional, unde fiecare regiune constituentă își are propriile legi privind relațiile etnice[4].
Legea prevede, totodată, faptul că dreptul la autonomie național-culturală nu echiva-
lează cu dreptul la autodeterminare național-teritorială. Realizarea dreptului la autonomie
național-culturală nu trebuie să provoace daune intereselor altor comunități etnice.
5.2.1. Înființare
Asocierile de autonomie național-culturală se formează la nivelul localității, la nivel
regional, respectiv la nivel federal, cele locale înființându-le pe cele regionale, care la
rândul lor pot înființa pe cele federale, în conformitate cu art. 5 din Lege. Legea prevede
că înființarea autonomiilor național-culturale locale se întâmplă cu ocazia unor adunări
generale ale delegaților asociațiilor neguvernamentale ale minorităților naționale. Cele
regionale se înființează de către adunarea delegaților autonomiilor național-culturale
locale, iar cele federale de către adunarea delegaților de la nivel regional. Fondatorii sunt
obligați să publice anunțuri în presă în privința înființării structurilor de autonomie națio-
nal-culturală cu cel puțin trei luni înainte de depunerea cererilor de înființare. În realitate
însă prevalează situațiile în care aceste structuri sunt înființate de către stat, alegerile fiind
mai puțin importante. Acest fapt, precum și ceea ce s-a observat în doctrină în legătură cu
conducătorii acestor structuri (în special funcționari de grad înalt pensionați) pun mari
probleme în privința reprezentativității acestora[5].
Autonomiile național-culturale își desfășoară activitatea prin organisme proprii de
auto-gestionare, care se înființează conform regulilor proprii acestor structuri. Principiile
care ghidează funcționarea autonomiei culturale sunt conținute în art. 2 din Lege. Acestea
includ, evident, principiul personalității, formulat ca fiind libertatea de auto-identificare și
asociere cu o anumită comunitate. Enumerarea continuă cu principiul auto-organizării și
[1]
A. YUPSANIS, op. cit., 2014-2015, p. 128.
[2]
S. BARBIERI, op. cit., p. 328.
[3] Idem, p. 336.
[4] A. OSIPOV, Non-Territorial Autonomy in the Post-Soviet Space, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI,
op. cit., p. 215.

[5] Idem, p. 219-220.
autoguvernării, principiul diversității formelor de organizare interne (autonomia culturală

fiind o combinație între inițiativa publică și susținerea statului), respectul pentru pluralis-
mul cultural: limba, cultura, tradițiile și obiceiurile comunităților etnice, respectiv principiul
legalității.
În baza prevederilor Legii, autonomiile naționale culturale au dreptul de a primi susți-
nerea guvernului și a administrației locale pentru conservarea identității naționale și dez-
voltarea limbii materne, pentru dezvoltarea culturii naționale, respectiv la educație în
limba maternă. Totodată, Legea prevede obligația corelativă a statului de a acorda asis-
tență în aceste cazuri și de a asigura îndeplinirea acestor drepturi.
5.2.2. Competențe
Aceste structuri se pot adresa puterii legislative și celei executive, precum și autori-
tăților locale în reprezentarea intereselor național-culturale proprii ale membrilor săi. În
activitățile pe care le întreprind, acestea urmăresc conservarea propriei identități națio-
nale, dezvoltarea limbii materne, conservarea și îmbogățirea moștenirii culturale și istorice
proprii, promovarea respectului pentru tradițiile și obiceiurile naționale proprii, revitali-
zarea și dezvoltarea artelor și meșteșugurilor populare.
În scopul informării propriei comunități, este prevăzută prerogativa înființării unor
organe mass-media proprii, care vor ajuta în diseminarea informațiilor în propria limbă.
Structurile de autonomie culturală pot înființa instituții de învățământ și științifice
proprii, respectiv organizații culturale proprii. Legea asigură și dreptul de a participa la
întâlniri și activități ale organizațiilor neguvernamentale internaționale în legătură cu
scopul și obiectivele autonomiei național-culturale.
5.2.3. Finanțare
Conform legii, funcționarea autonomiei se va finanța prin propriile întreprinderi și
organizații înființate de către autonomia național-culturală, din donațiile persoanelor
private, din bugetul federal, respectiv cel regional și cel local. Este de remarcat însă faptul
că Legea nu prevede obligativitatea finanțării din surse publice, ci doar posibilitatea
acesteia, în condițiile specificate de lege.
Aceste entități au dreptul de a avea proprietăți, iar legea prevede și posibilitatea de a
transfera folosința unor organizații non-profit ale autorităților locale, precum și proprietăți
ale acestora pentru îndeplinirea scopului autonomiei național-culturale.

Cea mai importantă critică privește natura entităților autonomiei național-culturale,
fiind des întâlnit și în doctrină observația conform căreia nu sunt mari diferențele dintre
autonomia național-culturală și simplele organizații neguvernamentale[1]. O parte dintre
aceste argumente au fost prezentate mai sus, observându-se, de asemenea, că aceste
organisme nu au puterea de a impune taxe membrilor, nu dețin un control efectiv asupra
[1] A. OSIPOV, op. cit., p. 218-219.

educației sau asupra administrației locale, iar autoritatea și resursele cu care au fost dotate
acestea îi diferențiază prea puțin de simplele organizații neguvernamentale[1].
În privința resurselor care sunt puse la dispoziția autonomiilor național-culturale,
acestea nu se pot baza pe finanțarea din surse publice, obligativitatea acesteia nefiind
prevăzută de lege. Totodată, puține astfel de organizații se pot baza pe finanțare privată
consecventă[2]. Chiar și statul recunoaște asta raportând că autonomiile național-culturale
pot primi sprijin financiar din partea statului, împreună cu alte organizații non-profit[3]. Cu
toate acestea, Comitetul Consultativ al Convenției-cadru pentru protecția minorităților
naționale, în cel mai proaspăt raport de țară privind Rusia, notează că autoritățile acordă
susținere financiară și în natură organizațiilor minorităților, menționând și o rețea de mai
mult de 50 de case de cultură naționale în care acestea își pot desfășura activitățile[4].
Raportat la numărul de organisme înființate, această rețea de case de cultură apare ca
fiind vădit insuficientă.
În privința funcționării structurilor de autonomie național-culturală, s-a reținut că
acestea sunt extrem de netransparente în privința adunărilor forurilor reprezentative, a
alegerilor pe care le organizează sau a modului în care se stabilesc subiectele pe care le
abordează și regulile pe care le stabilesc[5].
Cu toate acestea, numărul crescând al organismelor înseamnă că totuși se găsesc unele
motive pentru care cel puțin o parte a minorităților aleg să se organizeze în astfel de
structuri, fiind evident că acestea pot avea unele beneficii în privința prezervării culturii
naționalităților. Totodată, în doctrină, s-au arătat ca fiind motive pentru înființare și
calculele privind eventuale beneficii materiale, prestigiul personal, ambițiile politice,
accesul la posturi publice sau susținerea acordată de stat celor loiali[6]. S-a și reținut, de
altfel, că aceste structuri prea puțin se preocupă cu a contribui la formarea unor instituții,
sau de elaborarea unor standarde și bune practici privind protecția minorităților națio-
nale[7]. În acest sens, exemplul autonomiei culturale din Rusia poate apărea ca fiind un
exemplu negativ a ceea ce se poate întâmpla cu o asemenea instituție în cazul în care
scopul înființării acesteia nu este unul autentic care privește acordarea unui cadru în care
minoritățile să-și poată organiza structurile necesare prezervării identității lor și participării
în viața publică a statului.
5.3. Ungaria
Având trecutul unui stat multi-etnic, Ungaria a fost printre primele state în care, după
căderea comunismului, s-a adoptat o lege[8] care privea stabilirea autonomiei culturale, în
baza Constituției din 1989 care prevedea acordarea de drepturi colective minorităților și,

[2] A. OSIPOV, op. cit., p. 216.
[3] ACFC/SR/IV(2016)006, p. 40.
[4] ACFC/OP/IV(2018)001, parag. 49.
[8] Legea nr. 77/1993 privind Drepturile Minorităților Etnice și Naționale.
totodată, dreptul la autoguvernare. Legea care prevedea autoguvernarea[1] minorităților a

fost votată de o majoritate de 96,5%[2]. Scopul principal la acea vreme nu era aceea de a
oferi o soluție generală la toate problemele minorităților, ci, mai degrabă, aceea de a stabili
structurile instituționale potrivite pentru garantarea conservării identității, culturii și limbii
minorităților, precum și de a asigura participarea politică a comunităților minoritare[3]. În
acest scop, legea a fost construită pe trei piloane: principiul nediscriminării și a liberei
alegeri a identității, un set de drepturi individuale (folosirea limbii materne, folosirea
numelor proprii etc.) și drepturi colective (autoguvernarea minorităților)[4]. Din punct de
vedere istoric, în mare parte, această lege poate fi privită ca fiind o aplicare modernă a
ideilor lui Renner și Bauer, respectiv ale lui Oszkár Jászi, la care ne-am referit mai sus[5].
Sintagma „autoguvernare a minorităților, stabilită de lege” se referea la organismele
de reprezentare ale minorităților alese de acestea atât la nivel local, cât și la nivel
național[6]. Acea lege conținea și o definiție a minorităților etnice și naționale, ceva ce a
fost evitat în general în dreptul internațional, astfel cum se arată și în doctrină[7]. În sensul
legii erau considerate minorități naționale și etnice toate acele grupuri care trăiesc pe
teritoriul Ungariei de cel puțin un secol, care se află în minoritate numerală în cadrul
populației țării, sunt cetățeni maghiari și diferă de restul populației prin limbă și cultură,
respectiv obiceiuri, și demonstrează un sentiment de apartenență, care vizează păstrarea,
exprimarea și protejarea intereselor lor dezvoltate de-a lungul istoriei. Erau enumerate
totodată cele 13 minorități recunoscute prin lege, cu posibilitatea de a face adăugiri la
respectiva listă. În momentul adoptării legii privind autonomia culturală, deoarece
minoritățile refuzaseră sistemul registrului pentru constituirea autoguvernării minoritare
(denumirea utilizată de lege pentru instituția autonomiei culturale), s-a stabilit ca toți
cetățenii dintr-o anumită circumscripție electorală să poată vota, indiferent de aparte-
nența lor etnică. Evident, un asemenea sistem nu putea duce decât la probleme în privința
reprezentativității acestor organisme. În încercarea de a rezolva această deficiență a Legii,
în 2005 a fost adoptat un amendament care a introdus un sistem obligatoriu de înre-
gistrare în registre ale naționalităților, atât pentru alegători, cât și pentru candidați[8].
[1] Terminologia folosită de legea ungară.

[2] V. BALÁZS, Minority Self-Governments in Hungary – a Special Model of NTA?, în T.H. MALLOY,
A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., 2015, p. 37.
[3] Raportul de țară depus în baza art. 25 alin. (1) din Convenția-cadru pentru protecția
minorităților naționale (1999) ACFC/SR (1999) 010, Partea întâi – Introducere, apud B. VIZI, op. cit.,
2015, p. 34.
[4] B. VIZI, op. cit., 2015, p. 39.
[5] Idem, p. 38.
[6] Idem, p. 37.
[7] C. JURA, Drepturile omului – Drepturile minorităților naționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006,
p. 10.
[8] Pentru detalii privind problemele de reprezentativitate apărute în aplicarea Legii din 1993,
chiar și după amendamentul din 2005, a se vedea: D. BALÁZS, Between Importing and Exporting
Minority Rights: The Minority Self-Governments in Hungary, în L. SALAT, S. CONSTANTIN, A. OSIPOV,
I.G. SZÉKELY, op. cit., p. 286 și urm.
Legea din 1993 a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 179/2011 privind
naționalitățile, care a stabilit în noul cadru constituțional[1] regimul protecției minorităților
naționale, denumite acum naționalități, cu scopul de a trece peste dihotomia minori-
tate-majoritate și de a evidenția contribuția comunităților minoritare, cu trăsăturile lor
specifice etnoculturale, atât la constituirea statului ungar, cât și la compunerea națiunii
ungare[2]. Legea nouă a păstrat în parte definiția din legea veche, cu mici schimbări privind
terminologia, astfel cum am menționat mai sus, referindu-se acum la naționalități. Totoda-
tă, spre deosebire de vechea lege, noua lege a minorităților are o aplicabilitate extinsă,
fiind aplicabilă și persoanelor care nu au cetățenia ungară, inclusiv cetățeni ai UE, refugiați
și imigranți cu reședința în Ungaria, aceste grupuri primind în 2014 și dreptul de a-și vota
propriile structuri de autonomie culturală[3].
Legea definește autonomia culturală a naționalităților ca fiind un drept colectiv al
naționalităților, care se concretizează prin autonomia (sau independența) în exploatarea
de către comunitățile naționalităților, în forma auto-gestionării, a totalității instituțiilor și
a auto-organizării prevăzute de lege. Autoguvernarea naționalităților este definită ca fiind
acel organism colectiv cu personalitate juridică, ales prin vot democratic în baza legii, care
se constituie pentru a se ocupa de serviciile publice ale naționalităților în privința drep-
turilor cuvenite acestora, pentru apărarea și reprezentarea intereselor acestora, precum
și pentru gestionarea chestiunilor publice care potrivit legii intră în competența sa.
Naționalitățile recunoscute prin lege, cu posibilitatea de a face noi adăugiri la lista care
constituie Anexa nr. 1 a Legii, sunt următoarele: bulgară, greacă, croată, poloneză, ger-
mană, armeană, romă, română, sârbă, slovacă, slovenă și ucraineană[4]. Persoana care face
parte dintr-o naționalitate, conform legii, este acea persoană care trăiește pe teritoriul
Ungariei, se consideră ca făcând parte dintr-o naționalitate și își declară afilierea față de
aceasta în baza celor prescrise de lege. În acest mod se face o distincție între „națio-
nalitate” și persoană care aparține unei naționalități, clarificând astfel distincția dintre
drepturile colective și cele individuale: comunităților de naționalități li se cuvin drepturi
colective (cum ar fi dreptul la autonomie culturală), iar individului îi revin drepturile
individuale (cum ar fi dreptul de a-și folosi numele în propria limbă)[5].
Pentru scopurile prezentei secțiuni vom utiliza și noi noțiunea de autoguvernare a
naționalităților, în concordanță cu terminologia utilizată de legislația ungară.
5.3.1. Înființare
Autoguvernarea naționalităților reprezintă materializarea instituțională a dreptului la
autonomie culturală[6]. Naționalitățile au dreptul de a înființa propriile structuri de auto-
guvernare, prin vot direct, în baza dreptului la autonomie culturală, atât la nivelul comu-
nelor, orașelor și a capitalei, cât și la nivel județean, respectiv cel național (art. 50). Com-
[1] Legea Fundamentală din 2011 a înlocuit Constituția din 1949.

[2] B. DOBOS, op. cit., p. 295.
[3] B. DOBOS, op. cit., p. 292.
[4] Observăm că, față de legea veche, a dispărut minoritatea rusină (rutenă).
[5] B. VIZI, op. cit., 2015, p. 45.
[6] Idem, p. 46.
poziția numerică a acestor organisme depinde de numărul persoanelor aparținând

minorității respective, înscrise în registrele de vot (art. 51, 52). Așadar, votul se face cu
înregistrarea voluntară și prealabilă, conform principiului personalității, după care se
organizează alegeri pentru formarea autoguvernărilor naționalităților. Aceste organisme
au personalitate juridică.
Pentru asigurarea funcționării în fapt a acestor autoguvernări, legea reglementează
colaborarea dintre acestea și localități (unități administrativ-teritoriale).
5.3.2. Competențe
În prezenta secțiune vom prezenta unele dintre competențele autoguvernării naționa-
lității prevăzute de lege, pe care le-am considerat mai importante. La nivel local, organis-
mele de autoguvernare ale naționalităților își dezvoltă propriile reguli de funcționare, își
aleg propria denumire, propriile simboluri și sărbătorile naționalității pe care o reprezintă.
Autoguvernarea își face propriul buget și decide în privința administrării și utilizării propriei
averi, precum și cu privire la utilizarea bunurilor primite în administrare din partea statului,
având dreptul de a înființa și organisme economice sau de a participa în asemenea orga-
nisme. Autoguvernările își aleg propria conducere, constând în președinte, vicepreședinte
și comisie directoare. Acestea pot alege și persoanele care iau parte la procedurile de
judecată în calitate de observatori (denumite în maghiară bírósági ülnök), care au scopul
de a supraveghea unele procese și de a asigura transparența în cadrul acestora. Organis-
mele pot aplica la programe de finanțare ale statului, precum și să decidă în privința
renunțării la acestea. Structurile de autoguvernare ale naționalităților au dreptul de a-și
conduce propriile instituții culturale și de învățământ, în lege fiind prevăzută și obligația
autorităților publice de a preda dreptul de administrare a instituțiilor cultural-educaționale
care deservesc în proporție de 75% o comunitate minoritară, la cererea reprezentanților
acesteia. Totodată, Legea conține prevederi detaliate privind susținerea de către stat a
presei pentru naționalități (presă, televiziune, cărți și reviste etc.), a colecțiilor muzeale, a
serbărilor în limbile naționalităților, precum și a evenimentelor religioase sau culturale.
Legea acordă competențe în privința înființării instituțiilor proprii de învățământ și cultură,
de a crea propriile programe de finanțare și de a înființa burse. La nivel local îndeplinesc
atribuții în privința organizării învățământului și a culturii, a autoadministrării, a presei
locale și electronice, a prezervării tradițiilor, precum și în organizarea de activități culturale,
respectiv a incluziunii sociale. Totodată își asumă direcționarea programelor sociale,
culturale și de tineret, a ocupării forței de muncă publice, respectiv în sarcinile care privesc
funcționarea localității și urbanism.
La nivel național, autoguvernarea minorităților se ocupă de reprezentarea și protejarea
intereselor naționalității acolo unde nu există autoguvernare la nivel local, reprezintă
interesele comunității la nivel județean și național și menținerea unei rețele de instituții
ale naționalităților în vederea dezvoltării autonomiei culturale. Aceste structuri la nivel
național vor fi consultate în privința acordurilor internaționale bilaterale și multilaterale
care privesc protecția naționalităților, pot solicita informări în privința naționalității repre-
zentate de la organele de stat și li se va solicita acordul în privința planurilor de dezvoltare
care le afectează comunitățile în mod direct. Obligația de consultare cu aceste structuri de
autoguvernare națională este de asemenea prevăzută în privința auto-organizării educa-

ționale ale respectivei naționalități.
Autoguvernările naționalităților nu se află în relații de subordonare față de autoritățile
publice locale sau față de alte autoguvernări ale naționalităților. În îndeplinirea atribuțiilor
lor, autoguvernările vor solicita concursul autorităților competente ale unităților admi-
nistrativ-teritoriale, având dreptul de a iniția proceduri, de a solicita informări și de a face
propuneri vizavi de acestea.
5.3.3. Finanțare
O treime din finanțarea destinată structurilor de autoguvernare este distribuită în baza
datelor recensământului, cu scopul finanțării funcționării optime a activităților de repre-
zentare a comunităților naționalităților, respectiv a managementului autonomiei la nivel
local. Restul finanțării se acordă în baza istoricului activităților aplicanților. Organizațiile
minorităților au dreptul de a aplica anual pentru finanțare la un fond care susține activi-
tățile culturale și lingvistice ale acestora.

Autonomia culturală din Ungaria a contribuit la îmbunătățirea identității culturale a
minorităților, precum și a reprezentării, respectiv a participării acestora în viața publică,
organismele autonome dobândind de multe ori roluri de advocacy în relațiile dintre
minoritate și autoritățile statului[1].
Cu toate că în opinia publică este criticat sistemul din cauza fenomenului oarecum
exagerat numit etno-business, susținerea parlamentară acordată acestui sistem de auto-
guvernare a naționalităților favorizează totuși menținerea acestuia[2].
5.4. Țările Baltice
În Baltică, organizarea autonomiei culturale are o istorie seculară, primele astfel de

structuri fiind stabilite în țările din această zonă încă de la finalul Primului Război Mondial
în anii 1920. Din acest motiv merită să mergem înapoi în trecut în cazul acestor state și să
analizăm relația acestora cu instituția autonomiei culturale și în context istoric. Este
important de reținut că în acea perioadă, de regulă, mișcările naționale vedeau în
obținerea statalității un mod de a prioritiza susținerea față de etniile majoritare, urmare a
secole de opresiune la mâna stăpânilor străini. Acesta se reflecta și în legislațiile privind
reformele agrare din aceste state, implementate în urma obținerii independenței[3].
În rândul elitelor din Țările Baltice teama era în principal una față de marile puteri
vecine, respectiv față de pozițiile influente ocupate de minorități în aceste noi state[4]. Cu
[1]
[2]
B. DOBOS, op. cit., p. 295. O descriere detaliată a problemei etno-businessului se poate găsi și
în B. VIZI, op. cit., 2015, p. 48-50.
[4] Ibidem.
toate acestea, acordarea unor drepturi și garanții minorităților naționale, era privit ca fiind
un factor de stabilizare, astfel încât au fost elaborate cadre legislative care reflectau –
într-o mai mare sau mai mică măsură – sistemele dezvoltate în teorie de către Renner și
Bauer în perioada premergătoare Primului Război Mondial.
Dintre cele trei state baltice, doar Lituania este cea care, din cauza ostilităților poloneze
din anii 1920, a abolit chiar și kehillot-urile, care au fost înființate de către evrei în aștep-
tarea organizării legislative adecvate a autonomiei culturale[1]. Acest stat nu a mai adoptat
acte normative pentru reglementarea autonomiei culturale nici după recâștigarea
independenței în anii 1990.
Cu toate că în perioada interbelică păreau să fie cele mai progresiste state din punct
de vedere al sistemului instituțional la care au supus drepturile minorităților naționale, în
perioada de după căderea Uniunii Sovietice, în Țările Baltice politica era dominată de
dorința afirmării continuității dintre statele independente din perioada interbelică și
statele devenite independente după ocupația sovietică, care era considerată ilegală. Cu
toate acestea, politicile adoptate în privința protecției drepturilor minorităților naționale
nu au emulat regimurile de odinioară considerate ca fiind modele chiar și astăzi. Acesta a
rezultat în folosirea unor descrieri mai puțin flatante de către cercetători, cum ar fi: stat
hiper-național, etno-naționalism, etnocrație, naționalism constituțional, democrație
etnică[2]. În timpul ocupației sovietice, drepturile minorităților naționale căpătau mai
degrabă caracteristici de teritorialitate, astfel că sistemul alternativ de protecție a
minorităților se baza în principal pe teritorializarea etniilor, care s-a schimbat doar spre
finalul existenței Uniunii Sovietice prin adoptarea unei legi care permitea înființarea de
organizații culturale ale naționalităților[3].
5.4.1. Estonia interbelică

În perioada interbelică, ca un fel de traducere în practică a teoriilor formulate de către
Renner și Bauer, Estonia a stabilit un model pentru autonomia culturală prin legea
adoptată în acest sens în anul 1925, prin care urmărea onorarea angajamentelor făcute la
nașterea statului estonian, descrise în prima constituție[4].
Dreptul la autonomia culturală a tuturor minorităților naționale a fost cuprinsă în
art. 21 din Constituția din 1920 într-o prevedere care stabilea că membrii minorităților
naționale din Estonia pot stabili propriile instituții autonome în interesul asigurării
bunăstării și pentru dezvoltarea culturii naționale proprii, în măsura în care acestea nu
contravin intereselor statului[5]. Legea specială privind autonomia culturală permitea cetă-
țenilor aparținând etniei ruse, germane și suedeze, precum și altor grupuri de minorități
naționale care numărau peste 3.000 de membri, să stabilească propriile organisme de

[2] Á. NÉMETH, Á. LÉPHAFT, Ethnic Structure and Minority Rights in the Interwar and Post-Soviet
Estonia and Latvia, p. 6. Sursa: http://kv.sapientia.ro/data/miremir_pres/nemeth_lephaft.pdf,
[3] S. BARBIERI, op. cit., p. 322-323.
[4] Pct. 2 al Declarației Estoniene de Independență, care poate fi citit integral aici:
https://en.wikipedia.org/wiki/Estonian_Declaration_of_Independence, accesat la 16.12.2019.

drept public, și – în baza acesteia – să stabilească autoguvernarea cu responsabilități în

domeniul școlarizării și a altor chestiuni culturale[1].
Circumstanțele favorabile adoptării unei asemenea legi se găseau chiar în structura
statului estonian de la acea vreme, pe care le vom prezenta pe scurt[2]. Estonia avea o
populație mică, din care proporția cetățenilor aparținând minorităților naționale era și mai
mică[3], ceea ce reducea percepția acestora ca reprezentând un risc major pentru siguranța
națională. Clasa politică dobândise maturitatea necesară luării unei asemenea decizii în
perioada dominației ruse și germane. Organismele astfel înființate de către minorități
aveau prerogative reduse care priveau strict domeniul cultural, fără atribuții în domeniul
politic sau în cel economic, ceea ce făcea aceste organisme să pară cât se poate de
inofensive față de majoritate. Această decizie politică era susținută de politicieni ai vremii
care erau extrem de influenți și care urmăreau câștigarea susținerii minorităților în caz de
insurecție comunistă. Pe lângă acești factori interni au existat și factorii externi care au
influențat decizia de a implementa instituția autonomiei culturale: presiunea politică
externă din partea Societății Națiunilor, precum și presiunile venite din partea Germa-
niei[4]. Totuși, prevederile Societății Națiunilor nu conțineau obligații de o așa anvergură
pentru autonomia culturală ca cele din legislația estoniană. O asemenea legislație contra-
venea gândirii prevalente din acea vreme din cadrul Societății Națiunilor, conform căreia
autonomia creează stat în stat, fiind o amenințare la integritatea și suveranitatea țării[5].
5.4.1.1. Înființare
Stabilirea autoguvernării culturale începea cu depunerea unei cereri în acest sens de

către reprezentanții comunităților minorităților naționale, împreună cu listele persoanelor
care și-au dat acordul pentru înființarea organismelor proprii. Numărul necesar de per-
soane în vederea organizării alegerilor pentru înființarea structurilor de autoguvernare era
de cel puțin jumătate din numărul persoanelor aparținătoare minorității respective, con-
form celui mai recent recensământ. Alegerile astfel organizate erau valide în cazul în care
participau cel puțin jumătate din persoanele care figurau pe listele voluntare. Astfel, se
stabilea structura denumită consiliu cultural, care decidea mai apoi cu o majoritate
calificată de două-treimi înființarea structurii denumite autoguvernare culturală.
5.4.1.2. Competențe
Consiliul cultural avea atribuții în ceea ce privește stabilirea regulamentelor proprii,

angajarea propriului personal, determinarea propriului buget, a taxei membrilor, printre
altele, dar și alegerea membrilor autoguvernării culturale și supravegherea activității aces-
tora[6]. Autoguvernarea culturală era organul executiv al consiliului cultural, fiind compus
[1]
Idem, p. 32.
[2]
Pentru detalii, a se vedea: A. YUPSANIS, op. cit., 2016, p. 112-113.
[3] Dintr-o populație de 1.126.413 cetățeni, 88.1%, adică 992.520 erau etnici estonieni, restul fiind
compus în principal din ruși, germani, suedezi, letoni și evrei – apud. A. YUPSANIS, op. cit., 2016, p. 112.
[6] A. YUPSANIS, op. cit., 2016, p. 113-114.
din cel puțin trei persoane alese pentru un mandat de trei ani. Aceștia reprezentau auto-
guvernarea culturală în relațiile sale cu guvernul estonian, cu terțe persoane, precum și în
fața instanțelor judecătorești. Cu sediul în capitala țării, în teritoriu, munca autoguvernării
culturale era ajutată de comitete culturale care organizau și vegheau asupra vieții culturale
a minorităților[1]. Autoguvernarea culturală, conform legii, răspundea de organizarea,
administrarea și supravegherea școlilor private și publice de limbă maternă, precum și de
înaintarea scopurilor culturale, respectiv de administrarea instituțiilor și întreprinderilor
create cu acest scop de minoritățile naționale corespunzătoare[2].
5.4.1.3. Finanțare
Prevederile legale de la acea vreme privind finanțarea autoguvernării culturale

conțineau faptul că acesta se va compune din (1) costuri de școlarizare plătite de stat, (2)
costuri de școlarizare plătite de autoritățile locale, (3) susținerea locală și de guvernământ
pentru implementarea altor programe culturale, (4) taxe colectate de la membrii mino-
rității în cauză, astfel cum s-a stabilit de către consiliul cultural și s-a aprobat de către
Guvernul Estoniei, la propunerea ministerelor finanțelor și educației, (5) cadouri, colecte,
venituri din vânzări și alte asemenea surse[3].
5.4.1.4. Aplicarea legii
În scurt timp de la intrarea în vigoare a legii, minoritatea germană s-a mobilizat și și-a
creat propriile structuri de autoguvernare culturală. La fel a făcut și minoritatea evreiască
la aproximativ un an de la intrarea în vigoare a legii. Minoritatea suedeză și cea rusă nu
s-au văzut prea interesate de oportunitățile oferite de această lege, întrucât persoanele
aparținând acestor minorități locuiau în zone dens populate în care reprezentau majori-
tatea, ceea ce permitea – potrivit legii – organizarea educației și a chestiunilor culturale
prin administrația locală[4]. Pe lângă organizarea școlarizării prin sistemul autoguvernării
culturale, guvernul estonian și-a asumat asigurarea educației în limba maternă, atât la
nivelul învățământului primar, cât și la nivelul învățământului gimnazial, însemnând că în
raioanele unde numărul elevilor care aparțineau unei anumite minorități era de cel puțin
30, statul se obliga să asigure școlarizarea în limba acestora.
Totuși, Estonia nu a rămas imună schimbărilor produse în vecinătăți. Principiul perso-
nalității a fost printre primele care au fost subminate la influența mișcărilor naționaliste. În
1928 s-a adoptat o lege prin care etnicilor estonieni li s-a interzis să adopte naționalitatea
germană, ceea ce contravenea libertății individului de a alege propria afiliere etnică,
conform principiului personalității[5]. Mergând mai departe, în 1931 s-a adoptat o altă lege
prin care s-a stabilit că doar copiii de naționalitate germană vor avea dreptul de a se înrola
[1] M. HOUSDEN, Cultural Autonomy in Estonia: One of history’s „curiosities”?, în D.J. SMITH (ed.),
The Baltic States and Their Region – New Europe or Old?, Rodopi, Amsterdam – New York, 2005, p. 2.
[3] Á. NÉMETH, Á. LÉPHAFT, op. cit., p. 2.
[4] D.J. SMITH, Non-Territorial Cultural Autonomy as a Baltic Contribution to Europe Between the
Wars, în D.J. SMITH (ed.), op. cit., p. 212.

în școlile de limbă germană, excluzând astfel celor majoritari să beneficieze de educația

dedicată minorităților. În spatele acestor legi se aflau resentimentele față de perceputa
poziție privilegiată a școlilor de limbă germană, care – printre altele – aveau clase cu un
număr mai mic de elevi, decât clasele școlilor estoniene[1].
Într-una dintre adunările Congresului Naționalităților în anul 1931, politicieni din
Estonia au prezentat experiențele lor privind instituția autonomiei culturale ca un exemplu
de urmat, statuând că în cei cinci ani de dinaintea adunării, temerile exprimate în legătură
cu această instituție erau complet nefondate. Departe de a crea stat în stat, autonomia
culturală a germanilor și a evreilor chiar a contribuit la destinderea relațiilor dintre națiu-
nea titulară și minorități[2]. Cu toate acestea, cadrul legislativ a fost încet-încet deconstruit
prin modificările legislative din anii 1930, care au văzut și adoptarea a două noi constituții,
una în 1934, cealaltă în 1938. În 1940, Estonia a fost anexată și a devenit una dintre
Republicile Uniunii Sovietice, astfel instalându-se orânduirea sovietică printr-o constituție
nouă adoptată în același an.
5.4.2. Estonia post-sovietică

Constituția din 1992[3], prin care s-a propus asigurarea unei continuități a statului
estonian din perioada 1918-1940, la art. 50, prevede dreptul minorităților naționale de a
înființa agenții de autoguvernare în interesul culturii naționale, în condițiile și cu urmărirea
procedurilor prevăzute de legea autonomiei culturale a minorităților naționale.
În 1993 un parlament compus în întregime din etnici estonieni[4], a adoptat Legea
autonomiei culturale a minorităților naționale (în continuare Legea), care are scopul
declarat de a reintroduce sistemul autonomiei culturale pe modelul legii interbelice. La fel
ca legea din 1925, și această lege nouă enumeră minoritățile beneficiare, adică germanii,
rușii, suedezii și evreii, și acordă posibilitatea auto-organizării oricărui grup de minorități
naționale care numără peste 3.000 de aparținători.
5.4.2.1. Înființare
Minoritățile naționale pot aplica pentru autonomie culturală în baza unui registru
național al minorităților naționale, pregătite de asociațiile și federațiile etnice culturale, în
baza regulamentelor elaborate de guvern[5]. Legea din 1993, spre deosebire de cea din
1925, nu mai prevede obligativitatea înregistrării în registrul național a peste jumătate din
persoanele aparținătoare unei minorități naționale ca o precondiție pentru organizarea
alegerilor pentru stabilirea structurilor de autonomie culturală. Înregistrarea în acest
registru național respectă principiul personalității, astfel că fiecare persoană care a împlinit
vârsta de 15 ani are dreptul de a opta pentru a fi înregistrat, iar dacă a fost înregistrată să
[1]
Idem, p. 84.
[2]
Idem, p. 80.
[3] Textul integral al Constituției se poate găsi aici: https://www.riigiteataja.ee/en/eli/53010201
3003/consolide, accesat la 29.05.2020.

[4] D.J. SMITH, National-Cultural Autonomy in Contemporary Estonia, în L. SALAT, S. CONSTANTIN,
A. OSIPOV, I.G. SZÉKELY (ed.), op. cit., p. 303 și 307.

[5] Art. 7 din Lege.
fie ștearsă[1]. În baza registrelor naționale astfel compuse se organizează votarea

așa-numitului consiliu cultural, organismul de direcțiune a autonomiei culturale, alegerile
fiind validate în cazul în care s-au înscris în registrul special de vot peste jumătate din
persoanele înscrise în registrul național[2].
Instituțiile autonomiei culturale sunt următoarele: instituțiile de educație care asigură
învățământ în limba minorității etnice sau culturale, instituțiile etnice culturale, întreprin-
derile și editurile etnice culturale, respectiv instituții etnice de asistență socială[3].
5.4.2.2. Competențe
Scopul principal al autonomiei culturale este organizarea învățământului în limba

maternă și supravegherea utilizării resurselor rezervate acestui scop, formarea instituțiilor
culturale ale minorităților naționale, organizarea activităților lor și organizarea evenimen-
telor etno-culturale, înființarea și acordarea de finanțări, burse și premii pentru promova-
rea culturii și educației minorităților naționale[4]. Totuși, legea nouă nu cuprinde organi-
zarea, administrarea și supravegherea școlilor publice de limbă maternă, astfel cum preve-
dea legea din 1925[5]. Totodată, este important de notat că structurile de autonomie
culturală nu au personalitate juridică, acestea având cel mult atribuții de coordonare a
propriei minorități[6].
5.4.2.3. Finanțare
Finanțarea autonomiei culturale, conform art. 27 din Lege, se face din următoarele
surse: alocări de la bugetul statului și din contribuțiile speciale destinate acestui scop;
contribuții speciale alocate acestui scop din bugetele locale; taxa membrilor autonomiei
culturale, determinată de consiliul cultural; contribuții, legate; donații, inclusiv din partea
unor organizații din străinătate. În toate cazurile, statul supraveghează modul în care își
utilizează resursele aceste structuri.
5.4.2.4. Aplicarea legii
Compoziția etnică a statului estonian s-a schimbat mult în perioada sovietică, ceea ce
a condus la adaptarea legii interbelice la noua situație: conform ultimului recensământ
efectuat de Uniunea Sovietică, în 1989 etnicii estonieni reprezentau 61% din populația
țării[7]. În urma recâștigării independenței, statul estonian nu a mai acordat cetățenie unui
număr mare de etnici ruși, care au fost stabiliți acolo în timpul Uniunii Sovietice, dar nici
descendenților acestora, cu toate că acest grup etnic reprezenta la acea vreme 30% din
[1] Art. 8 și 9 din Lege.

[2] Art. 11, 12, 15, 19 din Lege.
[7] D. J. SMITH, op. cit., 2014, p. 301.
populația țării[1]. Această realitate devine importantă în contextul Legii, deoarece definiția
minorităților naționale, conform art. 1, sună astfel: „[a]ceastă Lege consideră ca fiind
minorități naționale cetățeni ai Estoniei care: au reședința pe teritoriul Estoniei; păstrează
relații îndelungate, ferme și de durată cu Estonia; se disting față de estonieni în baza
caracteristicilor lor etnice, culturale, religioase sau lingvistice; sunt motivați de grija
conservării tradițiilor lor culturale, a religiei lor sau a limbii lor, acestea constituind baza
identității lor comune”. Autonomia culturală este definită în art. 2 al Legii, ca fiind „dreptul
persoanelor aparținătoare minorităților naționale de a înființa organisme de autonomie
culturală cu scopul de a îndeplini drepturile legate de cultură acordate acestora prin
constituție”. Astfel, o mare parte a minorității ruse care locuiește pe teritoriul Estoniei nu
are dreptul de a vota și nu poate fi ales în structurile de autonomie culturală, ci pot
participa doar pasiv la activitățile acestora[2]. Din acest motiv, și pentru că normele privind
organizarea alegerilor au fost adoptate doar în 2003, până în momentul de față doar
finlandezii ingrieni (2004) și suedezii (2007)[3] au fost cei care au reușit să înființeze primele
structuri urmare a acestei legi, restul minorităților optând pentru organizarea educației
prin organizații neguvernamentale[4].
În astfel de condiții s-a reținut că, de fapt, scopul adoptării acestui regim de protecție
a minorităților naționale era exclusiv acela ca Estonia să-și îmbunătățească șansele de
accesiune la structurile internaționale ale Consiliului Europei, NATO și UE[5], folosind
autonomia în mod repetat pentru a stabili natura liberală a politicilor sale etnice[6].
Au fost semnalate critici și în ceea ce privește finanțarea din partea statului, aceasta
nefiind garantată de lege, ci supusă deciziilor ad-hoc ale guvernului. Această lipsă a
siguranței acordării finanțării în opinia unora înseamnă că autoguvernarea nu se poate
îndeplini de fapt, minoritățile naționale având doar dreptul de a solicita ajutor financiar[7].
Minorității rusești – privită ca un potențial risc față de stat și față de siguranța
societății[8] – i s-a refuzat de trei ori, în mod discreționar, înființarea autonomiei culturale[9],
ceea ce demonstrează faptul că legea a fost croită în așa fel încât să permită statului să
desemneze în mod strategic autoritatea reprezentativă a unor organizații ale minorităților,
cu scopul de a refuza o autonomie mai largă minorității per ansamblu[10].
Autonomia culturală stabilită de minoritatea finlandeză este, de fapt, una nefuncțio-
nală, fiind remarcat că există extrem de puține diferențe între instituțiile stabilite de către
[1]
Situația este descrisă în detaliu în următorul studiu: V. POLESHCHUK, Russian National Cultural
Autonomy in Estonia, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI, op. cit., p. 229 și urm.
[3] Totuși, structurile înființate de către aceste două grupuri etnice rămân inactive, iar activiștii
minoritari lucrează prin ONG-uri și instituții ale statului. Pentru mai multe detalii, a se vedea:
A. OSIPOV, op. cit., p. 218.
[6] V. POLESHCHUK, op. cit., p. 247.
[8] D.J. SMITH, op. cit., 2014, p. 303-304.
[9] A Patra Opinie privind Estonia, ACFC/OP/IV(2015)002, parag. 39-40.
[10] Ibidem.
această minoritate în baza Legii și organizațiile neguvernamentale stabilite cu același scop

de către alte minorități, mai ales în ceea ce privește finanțarea acestora[1].
În raporturile de țară ale Comisiei Consultative privind Convenția-cadru pentru pro-
tecția minorităților naționale au fost formulate unele critici privind Legea, fiind recoman-
dată rescrierea legii, dar și elaborarea unei noi legi, prin aceasta recunoscându-se implicit
faptul că Legea nu corespunde nevoilor minorităților naționale[2].
5.4.3. Letonia interbelică

În luna decembrie 1919, Letonia avea în plan o lege cadru pentru școlarizarea minori-
tăților, prin care reprezentanții minorităților erau cei care administrau propria școlarizare,
în propria limbă. Constituția din 1922 se referea deja la națiunea letonă, statuând că etnicii
letoni erau doar una dintre comunitățile etnice suverane și autonome îndreptățite la
păstrarea moștenirii culturale, a limbii și a religiei proprii[3]. Partea din constituție care ar fi
conținut prevederi detaliate în privința drepturilor civice și a altor drepturi specifice nu a
reușit să obțină majoritatea necesară în parlament, astfel că exercitarea dreptului la
autonomie culturală de către minorități a rămas fără o bază constituțională[4]. În lipsa unor
legi suplimentare, minoritățile naționale din Letonia se puteau baza doar pe legislația din
1919 privind școlarizarea, care, de fapt, acorda un cadru larg pentru dezvoltarea culturală
autonomă. Prin această lege, școlile minorităților intrau sub supravegherea unui organism
separat în cadrul ministerului educației. Conducerea acestor organisme era stabilită de
parlamentarii aparținând minorității respective, ale căror decizii se supuneau mai apoi
aprobării guvernului[5]. Practic, guvernele din anii 1920 permiteau reprezentanților din
parlament ale minorităților naționale o libertate largă în domeniul educației, în special în
ceea ce privea dezvoltarea curriculei și inspecția[6].
5.4.4. Letonia post-sovietică

Bazându-se pe experiența din perioada interbelică, în speță, pe legea privind educația
în limbile minorităților naționale, Letonia, proaspăt devenită independentă, a introdus în
legislația națională conceptul de autonomie culturală prin Legea privind dezvoltarea
nerestricționată și dreptul la autonomie culturală a naționalităților și grupurilor etnice din
Letonia din 19 martie 1991[7]. Legea a fost creată în vederea garantării tuturor naționalită-
[1] D.J. SMITH, op. cit., 2014, p. 312.

[2] A Treia Opinie privind Estonia, ACFC/OP/III(2011)004, parag. 61.
[4] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Conform recensământului din 2012, populația Letoniei este de 2.217.053 locuitori, dintre care
sunt 1.319.552 (59,5%) etnici letoni, 603.125 (27,2%) ruși, 77.423 (3,5%) beloruși, 54.041 ucraineni,
50.498 (2,3%) polonezi, 28.946 (1,3%) lituanieni, 9.418 (0,4%) evrei și 8.482 (0,4%) romi, 3.042
germani, 2.007 estonieni.
ților și grupurilor etnice din Republica Letonă dreptul la autonomie culturală și auto-admi-
nistrarea propriei culturi[1].
Nevoia Letoniei la acea vreme era aceea de a se afirma ca fiind un stat cu valori demo-
cratice puternice, cu un pronunțat profil multicultural, pentru a câștiga recunoașterea
comunității internaționale, pe lângă nevoia evidentă de a adresa compoziția multietnică a
populației sale[2]. Legea consacră principiul personalității, art. 2 din Lege statuând că orice
persoană care a împlinit vârsta de 16 ani, cetățean sau persoană fără cetățenie, care are
reședința permanentă pe teritoriul statului are dreptul de a înființa sau de a-și restabili
înregistrările etnice din actele personale, în acord cu propria conștiință națională și origine
etnică și în conformitate cu procedurile prevăzute de lege.
Legea se adresează tuturor rezidenților permanenți, spre deosebire de legile din alte
țări de care se pot bucura doar cetățenii lor. Minoritățile naționale au dreptul, conform
Legii, să-și urmărească propriile obiceiuri, să-și folosească propriile simboluri tradiționale,
precum și să-și serbeze propriile sărbători naționale[3]. În scopul autoguvernării culturale,
minoritățile pot înființa societăți naționale, asociații și organizații[4]. care au dreptul de a
utiliza resursele mass-media ale statului, pentru a publica reviste periodice și literatură
proprie[5].
Statul își asumă obligația de a promova crearea de mijloace materiale necesare dez-
voltării educației, limbii și culturii minorităților naționale[6], dar nu se poate vorbi despre
stabilirea unor structuri specifice de tipul organizațiilor bazate pe etnie pe care le vedem
în general ca structuri de autonomie culturală[7].
Sistemul legislativ din Letonia s-a dezvoltat atât de mult încât prevederile unor noi acte
normative se suprapun peste prevederi importante ale acestei Legi. Totuși nicio lege nu a
completat prevederile acesteia, astfel încât nu se poate vorbi despre o autonomie
culturală care permite înființarea unor instituții funcționale.
§6. Concluzii
În analiza potrivirii instituției autonomiei culturale cu orânduirea statală, respectiv

situația concretă a unor minorități, trebuie avuți în vedere mai mulți factori. Printre aceștia
se evidențiază ca fiind unul dintre cei mai importanți factori numărul persoanelor aparți-
nând minorităților naționale, deoarece – astfel cum reiese din cazul mai multor modele –
această instituție este supusă unui prag numeric minimal. Un alt aspect important este
modul de împărțire al minorităților pe teritoriul unui stat, și anume dacă acestea trăiesc în
comunități compacte sau mai răsfirat, împreună cu populația majoritară. Însă, și mai
[1]
Al Treilea Raport depus de Republica Letonă în baza art. 25 parag. 2 din Convenția-cadru
pentru protecția minorităților naționale, ACFC/SR/III(2016)001, parag. 46.
[7] A. OSIPOV, Non-Territorial Autonomy in the Post-Soviet Space, în T.H. MALLOY, A. OSIPOV, B. VIZI,
op. cit., p. 215.

important pare să fie factorul volitiv, adică voința unui grup minoritar de a se auto-orga-
niza. Desigur, la aceasta se adaugă chestiunea deschiderii statului spre un angajament care
să constituie o împărțire a autorității în această formă.
În contextul României, relația dintre comunitatea maghiară (singura care pare să-și fi
manifestat deziderate în sensul autonomiei) și majoritate nu este una de încredere.
Dezideratele privind autonomia sunt considerate ca fiind atentate la integritatea terito-
rială a statului și refuzate imediat și categoric de către reprezentanții majorității. Discuțiile
din viața publică privind acest concept nu ajung nici măcar în stadiul în care să se dife-
rențieze între autonomia teritorială și cea non-teritorială. Or, tocmai această relație de
dezacord, uneori chiar tensionată, poate fi relaxată prin adoptarea unor politici progre-
siste, prin care chestiunile privitoare la identitate sunt lăsate în grija minorităților. Auto-
nomia culturală are ca scop eliminarea problemelor culturale și identitare din discursul
politic și lăsarea acestor subiecte în grija persoanelor pe care le afectează, adică în grija
minorităților[1]. O clasă politică progresistă care nu se teme de o abordare proaspătă a
problemei minorităților naționale pare că încă nu s-a stabilit. În schimb, ceea ce se poate
observa este o atitudine de „protecție” din partea majorității, care pare să fie îndreptată
spre minorități în sensul de a le ajuta să evite „auto-segregarea”, „autoizolarea”[2].
Consider că abordarea prin care majoritatea pretinde că știe mai bine de ce anume are
nevoie minoritatea este una profund greșită. Autonomia culturală reprezintă o soluție prin
care minoritățile devin puternic interesate de propria protecție, dobândind responsabili-
tăți în acest sens, iar aceste responsabilități se vor manifesta prin activități de conlucrare
cu statul care le oferă acest cadru. Prin urmare, cu aplicarea unor principii de autonomie
culturală se poate crea un cadru separat pentru problemele minorităților, luând această
problemă de pe masa decidenților la nivel central și plasând-o pe cea a minorităților.
Necesitatea implementării unor asemenea soluții este importantă pentru minorități, dar
și pentru majoritate:
„Situația minorităților într-o societate reflectă, de aproape, gradul de toleranță, de
civilizație al populației majoritare. Legile care apără grupurile mici de arbitrariul grupurilor
mari apără și majoritatea de răul care poate lua naștere din ea însăși, împotriva ei
înseși. Din această cauză, lumea modernă a făcut din drepturile minorităților un criteriu
esențial al democrației. (...) Ce respect pentru propria identitate dovedește comunitatea
care are nevoie, pentru a se afirma, de limitarea identității altora?”[3].

[2] A. IVAN, Integrarea minorităților naționale și etnice din Europa Centrală în UE: logici și
condiționări. Textul integral: http://www.altera.adatbank.transindex.ro/pdf/29/004.pdf, accesat la
29.05.2020.
[3] G. ANDREESCU, op. cit., p. 71-72.
BIBLIOGRAFIE
Gabriel Andreescu, Ruleta – Români și maghiari, 1990-2000 – Jurnal Tematic,

Ed. Polirom, Iași, 2001;
Miklós Bakk, Az autonómia-tervek két szakasza Erdélyben 1989 után, Magyar
Kisebbség 9(1-2), 2004;
Marius Balan, Statutul minorităților naționale, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2013;
Sara Barbieri, National-Cultural Autonomy in the Russian Federation: The Case of the
Tomsk Oblast, în Levente Salat, Sergiu Constantin, Alexander Osipov, István Gergő Székely,
Autonomy Arrangements around the World: A Collection of Well and Lesser Known Cases,
Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2014;
Thomas Benedikter, What is political autonomy about? Fundamental features of
regional territorial autonomy, în Thomas Benedikter (ed.), Solving Ethnic Conflict through
Self-Government – A short guide to autonomy in Europe and South Asia, EURAC, Bolzano,
2011;
Katinka Beretka, Fragile Autonomy Arrangements in the Republic of Serbia: The
Territorial Autonomy of Vojvodina and the National Minority Councils, în Levente Salat,
Sergiu Constantin, Alexander Osipov, István Gergő Székely, Autonomy Arrangements
around the World: A Collection of Well and Lesser Known Cases, Ed. Institutului pentru
Zoltán Bognár, Romániai magyar autonómiakoncepciók. Az 1989 és 2006 között
kidolgozott törvénytervezetek, în Mária Ludassy, Zoltán Bognár, Gábor Egry, Levente Salat,
Ferenc Fejtő (ed.), Autonómia, liberalizmus, szociáldemokrácia. Fejtő Ferenc, Salat
Levente, Ludassy Mária, Egry Gábor és Bognár Zoltán írásai, Európai Összehasonlító
Kisebbségkutatások Közalapítvány, Budapest, 2006;
Vasile Ciobanu, Proiecte pentru o lege a minorităților naționale în România interbelică,
în Gidó Attila, Horváth István, Pál Judit (ed.), 140 de ani de legislație minoritară în Europa
Centrală și de Est, Ed. ISPMN, Kriterion, Cluj-Napoca;
Christopher D. Decker, The Use of Cultural Autonomy to Prevent Conflict and Meet the
Copenhagen Criteria: The Case of Romania, Ethnopolitics, 6:3, 2007;
Balázs Dobos, Between Importing and Exporting Minority Rights: The Minority
Self-Governments in Hungary, în Levente Salat, Sergiu Constantin, Alexander Osipov,
István Gergő Székely, Autonomy Arrangements around the World: A Collection of Well and
Lesser Known Cases, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,
Cluj-Napoca, 2014;
Jörg Fisch, The Right of Self-Determination of Peoples – The Domestication of an
Illusion, Cambridge University Press, 2015;
Dr. Tusa Gábor, A székely vallási és tanügyi autonomia, Minerva Irodalmi és Nyomdai
Műintézet Részvénytársaság, Cluj, 1930;
Vintilă I. Gaftoescu, Poziții juridice în dreptul internațional – Problema minorităților,
Imprimeriile „Curentul” SA, București, 1939;
Martyn Housden, Cultural Autonomy in Estonia: One of history’s „curiosities”?, în

D. J. Smith (ed.), The Baltic States and Their Region – New Europe or Old?, Rodopi,
Amsterdam-New York, 2005;
John P. Humphrey, The International Law of Human Rights in the Middle Twentieth
Century, în Maarten Bos, The Present State of International Law and Other Essays written
in honour of the Centenary Celebration of the International Law Association 1873-1973,
Kluwer-The Netherlands, Deventer, 1973;
Adrian Ivan, Integrarea minorităților naționale și etnice din Europa Centrală în UE: logici
și condiționări. Textul integral: http://www.altera.adatbank.transindex.ro/pdf/29/004.
pdf, accesat la 29.05.2020;
Oszkár Jászi, A Monarchia jövője: a dualizmus bukása és a Dunai Egyesült Államok,
1918;
Cristian Jura, Drepturile omului – Drepturile minorităților naționale, Ed. C.H. Beck,
București, 2006;
Tamás Kiss, Tibor Toró, István Gergő Székely, Unequal Accommodation: An
Institutionalist Analysis of Ethnic Claim-Making and Bargaining, în Tamás Kiss, István Gergő
Székely, Tibor Toró, Nándor Bárdi, István Horváth, Unequal Accommodation of Minority
Rights – Hungarians in Transylvania;
Károly Kocsis, Historical Predecessors and Current Geographical Possibilities of Ethnic
Based Territorial Autonomies in the Carpathian Basin, în Zoltán Kántor, Autonomies in
Europe: Solutions and Challenges, Ed. L’Harmattan, Budapest, 2014;
Tamás Korhecz, Non-territorial Autonomy in Practice: The Hungarian National Council
in Serbia, în Zoltán Kántor (ed.), Autonomies in Europe: Solutions and Challenges,
Ed. L’Harmattan, Budapesta, 2014;
Tamás Korhecz , National Minority Councils in Serbia, în Tove H. Malloy, Alexander
Osipov, Balázs Vizi, Managing Diversity Through Non-Territorial Autonomy, Oxford
Péter Kovács, Az autonómia és a nemzetközi jog, International Relations Quarterly,
nr. 2/2012 (an III);
Will Kymlicka, The Evolving Basis of European Norms of Minority Rights: Rights to
Culture, Participation and Autonomy, în Marc Weller, Denika Blacklock, Katherine Nobbs
(eds.), The Protection of Minorities in the Wider Europe, Palgrave Macmillan, Londra, 2008;
Tove H. Malloy, Introduction, în Tove H. Malloy, Alexander Osipov, Balázs Vizi,
Managing Diversity Through Non-Territorial Autonomy, Oxford University Press, 2015;
Iuliu Maniu, Problema minorităților, Conferință ținută la Fundația Universitară Carol I
în ziua de 11 maiu 1924, Extras din volumul „Politica externă a României”, Cultura
Națională;
György Marinkás, Az őslakos népek védelmének aktuális jogi kihívásai, Miskolci
Egyetem Állam és Jogtudományi Kar, Miskolc, 2018;
Giuseppe Motta, Less than Nations: Central Eastern European Minorities after WWI,
vol. 1, Cambridge Scholars Publishing, 2013;
John McGarry, Margaret Moore, Karl Renner, power sharing and non-territorial
autonomy, în E. Nimni (ed.), National Cultural Autonomy and its Contemporary Critics,
Londra, Routledge, 2005;
Lajos Nagy, A kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában, Minerva Irodalmi

és Nyomdai Műintézet R.T., Cluj, 1944;
Á. Németh, Á. Léphaft, Ethnic Structure and Minority Rights in the Interwar and
Post-Soviet Estonia and Latvia, p. 6, sursa: http://kv.sapientia.ro/data/miremir_pres/
nemeth_lephaft.pdf, accesat la 29.05.2020;
Ephraim Nimni (ed.), National Cultural Autonomy and Its Contemporary Critics,
London, Routledge, 2005;
Alexander Osipov, Non-Territorial Autonomy in the Post-Soviet Space, în Tove
H. Malloy, Alexander Osipov, Balázs Vizi, Managing Diversity Through Non-Territorial
Autonomy, Oxford University Press, 2015;
George Plastara, Dreptul Internațional Public, Editura Socec & Co. SA, București, 1927;
Karl Renner, Nation and State, în E. Nimni (ed.), National Cultural Autonomy and its
Contemporary Critics, Londra, Routledge, 2005;
Levente Salat, The Chances of Ethnic Autonomy in Romania – Between Theory and
Practice, în Zoltán Kántor, Autonomies in Europe: Solutions and Challenges,
Ed. L’Harmattan, Budapest, 2014;
Levente Salat, Conclusions, în Tove H. Malloy, Alexander Osipov, Balázs Vizi, Managing
Diversity Through Non-Territorial Autonomy, Oxford University Press, 2015;
Erzsébet Szalayné Sándor, A kisebbségvédelem nemzetközi jogi intézményrendszere a
20. században, MTA Kisebbségkutató Intézet, Gondolat Kiadói Kör, Budapesta, 2003;
David J. Smith, John Hiden, Ethnic Diversity and the Nation Stat – National cultural
autonomy revisited, Routledge, New York, 2012;
David J. Smith, Minority Territorial and Non-Territorial Autonomy in Europe:
Theoretical Perspectives and Practical Challenges, în Zoltán Kántor (ed.), Autonomies in
Europe: Solutions and Challenges, Ed. L’Harmattan, Budapesta, 2014;
David J. Smith, National-Cultural Autonomy in Contemporary Estonia, în Levente Salat,
Sergiu Constantin, Alexander Osipov, István Gergő Székely, Autonomy Arrangements
around the World: A Collection of Well and Lesser Known Cases, Ed. Institutului pentru
David J. Smith, Non-Territorial Cultural Autonomy as a Baltic Contribution to Europe
Between the Wars, în D. J. Smith (ed.), The Baltic States and Their Region – New Europe or
Old?, Rodopi, Amsterdam – New York, 2005;
Sherrill Stroschein, Reconfiguring State-Minority Negotiations for Better Outcomes, în
Tove H. Malloy, Alexander Osipov, Balázs Vizi, Managing Diversity Through Non-Territorial
Marius Turda, Transylvania Revisited: Public Discourse and Historical Representation in
Contemporary Romania, în by Balazs Trencsényi, Dragoș Petrescu, Cristina Petrescu,
Constantin Iordachi, Zoltan Kantor, Nation-Building and Contested Identities: Romanian
and Hungarian Case Studies, Regio Books, Budapest, Ed. Polirom, Iași, 2001;
Attila Varga, Sistemul drepturilor minoritare și autonomia culturală în proiectul de lege
privind statutul minorităților naționale, în Gidó Attila, Horváth István, Pál Judit (ed.), 140
de ani de legislație minoritară în Europa Centrală și de Est, Ed. ISPMN, Kriterion,
Cluj-Napoca;
Balázs Vizi, Does European Integration Support the Minority Quest for Autonomy?
Minority Claims for Self-Government and Devolution Processes in Europe, în Zoltán Kántor
(ed.), Autonomies in Europe: Solutions and Challenges, Ed. L’Harmattan, Budapest, 2014;
Balázs Vizi, Minority Self-Governments in Hungary – a Special Model of NTA?, în Tove
H. Malloy, Alexander Osipov, Balázs Vizi, Managing Diversity Through Non-Territorial
Mabel Wong, Reclaiming Identity: Rethinking Non-Territorial Autonomy, 12 Journal on
Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, vol. 12, no. 1/2013;
Athanasios Yupsanis, Autonomy for Minorities: Definitions, Types and Status in
International Law, Finnish Yearbook of International Law, Vol. 25, 2014-2015;
Athanasios Yupsanis, Cultural autonomy for minorities in the Baltic States, Ukraine and
The Russian Federation: a dead letter, XXXVI Polish Yearbook of International Law, 2016;
Csaba Zahorán, O mică Ungarie în România Mare. Alternative pentru Secuime în
proiectele maghiare dintre cele două războaie mondiale, în Gidó Attila, Horváth István, Pál
Judit (ed.), 140 de ani de legislație minoritară în Europa Centrală și de Est, Ed. ISPMN,
Kriterion, Cluj-Napoca.
CAPITOLUL AL V-LEA
FOLOSIREA SIMBOLURILOR
Előd Pál
Sumar: §1. Noțiune (p. 272); §2. Categorii de simboluri (p. 273); §3. Funcțiile simbolurilor și
importanța analizei (p. 277); §4. Locul simbolurilor minoritare în sistemul de drept românesc
(p. 279); §5. Reglementare internațională și internă (p. 283); 5.1. Dreptul la simboluri în normele
internaționale (p. 283); 5.2. Bune practici din dreptul comparat (p. 290); 5.2.1. Slovenia (p. 291);
5.2.2. Ungaria (p. 293); 5.2.3. Serbia (p. 295); 5.3. Dreptul la simboluri prin prisma normelor
interne (p. 296); §6. Concluzii (p. 312); Bibliografie (p. 315).
§1. Noțiune
Nu există nicio definiție general acceptată pentru noțiunea de simbol[1]. De aceea

considerăm că un punct bun de pornire îl constituie definiția din Dicționarul explicativ al
limbii române. Potrivit acestuia, prin simbol se înțelege, în principal, un „semn, obiect,
imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespon-
dențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.”. De
asemenea, în accepțiunea aceluiași dicționar, prin simbol se poate înțelege – mai ales în
literatură și în artă – „un procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare
sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări”. Rezultă, așadar, că simbolurile –
indiferent de forma acestora – pot fi concepute ca fiind „mesagere sociale” prin care se
transmit anumite valori și concepții general și tacit sau chiar expres acceptate într-o
anumită comunitate de oameni și care are o forță invizibilă de interconectare[2].
[1] Potrivit lui Goethe, adevăratul simbolism se găsește oriunde particularul abordează generalul,
nu ca un vis sau o umbră, ci ca o revelare vie, momentană a inexplicabilului. Pentru persoana

religioasă, simbolul este un fenomen concret în care ideea de divin și absolut devine imanentă, astfel
încât să fie mai clar exprimată decât în cuvinte. A se vedea H. BIEDERMANN, Dictionary of Symbolism,
FactsOnFile, New York-Oxford, 1992, p. ix. Pentru mai multe definiții de simbol din punct de vedere
filozofic, a se vedea J.E. CIRLOT, A dictionary of symbols, Routledge, London, 1971, p. xxix–xxxii.
[2] Aldous Huxley scria în cuvântul înainte a cărții intitulate Prima și ultima libertate de Jiddu
Krishnamurti că „omul este o ființă amfibie, care trăiește simultan în două lumi – cea dată și cea
creată de el, lumea materiei, a vieții și a conștiinței, pe de o parte, și lumea simbolurilor pe de alta. În
gândirea noastră folosim o mare diversitate de sisteme-simbol – lingvistice, matematice, imagistice,
rituale. Fără asemenea sisteme-simbol, nu am avea nici artă, nici știință, nici lege, nici filozofie și nici
măcar rudimentele civilizației: cu alte cuvinte, am fi niște animale. Deci, simbolurile sunt indispen-
sabile. Dar, așa cum o dovedește foarte clar istoria propriei noastre epoci și a tuturor celorlalte,
simbolurile pot fi și fatale”. A se vedea J. KRISHNAMURTI, Prima și ultima libertate, Ed. Herald, București,
2018, p. 5. Aceste rânduri scot în evidență faptul că problemele legate de statutul limbilor, numele
orașelor și statelor, identitatea deținătorilor de funcții de onoare, imnuri naționale, sacrificarea
vacilor și dreptul sau uneori obligația de a purta haine speciale, drapele și multe altele având valoare
V. FOLOSIREA SIMBOLURILOR 273
§2. Categorii de simboluri
De-a lungul timpului s-au format diferite categorii de simboluri, dintre care nu orice
simbol are o valoare general recunoscută de către o comunitate (sau de membrii ei) și –
ceea ce este, în cazul nostru, și mai important – nu orice simbol se bucură de o protecție
juridică, respectiv nu folosirea oricărui simbol este îngăduită de lege. Având în vedere
caracterul ramificat al simbolurilor, trebuie făcută o categorisire, clasificare.
Desigur, în cadrul prezentului capitol nu ne putem asuma elaborarea unui cadru
teoretic al simbolurilor, cu atât mai mult cu cât această problematică aparține mai multor
arii științifice precum heraldică, vexilologie, antropologie (culturală), politologie, științele
artistice etc. Suntem conștienți de faptul că această clasificare a simbolurilor poate fi dusă
până la infinit, așa că semnalăm de la bun început că poate fi una subiectivă, neexhaustivă
sau imprecisă. Considerăm totuși că este posibilă schițarea unei clasificări care ar putea
contribui la construirea unui cadru teoretic al simbolurilor, relevant și din punct de vedere
juridic.
Deși în aceste condiții pare oarecum superfluă, opinăm totuși că prezintă un interes,
deopotrivă teoretic și practic. Din punct de vedere teoretic, interesul distingerii diferitelor
categorii de simboluri ca fiind de datoria științei dreptului, căci ea reprezintă mijloacele de
adâncire a cercetării problemelor juridice legate de acestea. Așadar, sub acest aspect
clasificarea contribuie la evidențierea asemănărilor și deosebirilor între diferitele categorii
de simboluri, precum și la unele corelații între simboluri și mijloacele juridice existente.
Sub aspect practic, importanța clasificării simbolurilor constă în faptul că doar prin
aceasta se poate realiza o încadrare corespunzătoare a diferitelor situații de fapt în limitele
trasate de normele dreptului și, prin urmare, putem ajunge la corecta soluționare a proble-
melor puse în discuție, ridicate de conviețuirea socială. Totodată, clasificarea simbolurilor
simbolică au fost și sunt semnificative, dar și mortale în diferite momente. În Kenya, de exemplu, a
stârnit valuri de revoltă dilema că un om de etnie kikuyu sau luo să devină director al Universității din
Nairobi, deoarece o astfel de numire în această funcție a prefigurat simbolic un viitor caracterizat ca
fiind „non-kikuyu”. Pierderea unui loc de muncă similar de către o persoană de etnie ibo din Nigeria
cu câteva decenii înainte a avut, de asemenea, un efect intens în rândurile populației. Când s-a
propus schimbarea numelui statului Mysore din India în Karnataka, această propunere a întâmpinat
opoziții puternice. Când s-au formulat plângeri conform cărora chinezul malaiez refuza să se ridice
pe picioare în timp ce imnul național era cântat în teatre, Parlamentul a adoptat sancțiuni penale. A
se vedea D.L. HOROWITZ, Ethnic Groups in Conflict, University of California Press, Berkeley-Los
Angeles-London, 1985, p. 216. În 2018 a avut loc și în țara noastră un incident delicat când
prim-ministrul Mihai Tudose făcea declarații vehemente și amenințătoare la adresa unor primari și
președinți de consiliu județean din județele Harghita și Covasna după ce s-a semnat o rezoluție
privind obținerea autonomiei teritoriale a Ținutului Secuiesc, avertizându-i aceștia că, „dacă steagul
secuiesc va flutura pe instituțiile de acolo, toți vor flutura lângă steag”. A se vedea HotNews.ro,
[https://www.hotnews.ro/stiri-politic-22219717-mihai-tudose-despre-autonomia-tinutului-secuies
c-daca-steagul-secuiesc-flutura-institutiile-acolo-toti-vor-flutura-langa-steag-reactia-udmr-mesaj-ev
ul-mediu-amenintat-comunitatea-maghiara-isi-ceara-sc.htm], accesat la 05.12.2019. Se vede,
așadar, că aproape orice decizie umană sau fenomen social sunt susceptibile de a căpăta o valoare
sau semnificație simbolică. Astfel, ceea ce poate fi calificată ca fiind o problemă minoră, aproape
nesemnificativă, în realitate poate să genereze dispute extrem de aprige.
poate să aibă o relevanță și în ceea ce privește consecințele juridice pe care le produce

nerespectarea dispozițiilor stabilite pentru fiecare categorie de simbol.
O primă distincție posibilă pe care o putem face în materia simbolurilor este dată de
conținutul (obiectul) lor. Astfel, putem distinge între simboluri având ca obiect elemente
materiale (de exemplu, braț, sabie, coroană etc.), simboluri care în conținutul lor cuprind
elemente naturale (precum stea, soare, lună etc.) și simboluri care transmit sau promo-
vează anumite idei sau care reprezintă diverse caracteristici ale unor lucruri ori fenomene
prin elemente figurative sau nonfigurative (de exemplu, Yin și Yang, svastica, secera și
ciocanul etc.). De cele mai multe ori, aceste elemente apar în mod combinat. Această
clasificare servește pentru a determina sensul simbolului în vederea stabilirii caracterului
prohibit sau îngăduit ori, eventual, protejat de lege[1].
O altă clasificare a simbolurilor se referă la modul în care acestea se înfățișează. După
această categorisire putem distinge între simbolurile corporale și cele necorporale. În
categoria simbolurilor corporale intră, de exemplu, drapelele/steagurile, emblemele,
blazoanele, stemele, însemnele distinctive, anumite clădiri arhitecturale cu valoare
simbolică, statui și alte monumente istorice, insignele etc. În schimb, în categoria simbo-
lurilor necorporale pot fi incluse acelea care nu au o anumită formă de manifestare spațială
și tangibilă în viața reală, ci subzistând în memoria membrilor unei comunități fac parte din
tradițiile și datinile acestora sub formă de diferite carnavaluri, sărbători, sau sub forma
lociolitului[2] în cursul Paștelui ori portului vestimentar popular[3]. Aceste simboluri mai
poartă denumirea de simboluri etnoculturale. De asemenea, simboluri necorporale pot fi
și limba vorbită, imnul, ziua națională, inscripționarea în limba minorității a numelui unor
[1] Astfel de situații se pot ivi, de exemplu, atunci când vine vorba despre simboluri având un
mesaj ce epuizează conținutul legal al discursului urii (hate speech) încălcând astfel limitele libertății
de exprimare sau aduce atingere altor valori sociale protejate de lege. De pildă, folosirea în public a
svasticii cu orice alt scop decât cel artistic sau științific constituie infracțiune potrivit art. 4 alin. (2)
coroborat cu alin. (4) din O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și
faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate
de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război (M. Of. nr. 214 din
28.03.2002). De asemenea, este un exemplu bun și drapelul statelor sudice din Războiul Civil
american, care azi este un simbol al rasismului și al mișcării grupului Ku Klux Klan. Pentru amănunte
cu privire la statutul juridic al acestui drapel, a se vedea R.J. BEIN, Stained Flags: Public Symbols and
Equal Protection, Seton Hall Law Review 28, no. 3 (1998), p. 897-924.
[2] Lociolitul este un obicei străvechi care se păstrează și în prezent în comunitățile maghiare, mai
ales în secuime, dar nu numai, constând în stropirea fetelor în cursul Paștelui pentru ca acestea „să
nu se ofilească”. Pentru detalii despre acest obicei, a se vedea următorul articol de presă:
https://www.agerpres.ro/social/2015/04/06/reportaj-covasna-lociolitul-sau-udatul-fetelor-un-obic
ei-transmis-din-generatie-in-generatie-16-46-05, accesat la 05.05.2020.
[3] În România, importanța simbolică a portului unui vestiment popular este recunoscută de
lege. A se vedea Legea nr. 102/2015 privind instituirea Zilei Naționale a Costumului Tradițional din
România (M. Of. nr. 323 din 13.05.2015). Această lege instituie a doua duminică din luna mai ca Zi
Națională a Portului Tradițional din România, prilej cu care se organizează activități sociale,
spectacole și concursuri cultural-artistice, prin care se evidențiază valorile inestimabile pe care le
reprezintă costumele tradiționale specifice fiecărei zone și se difuzează, prin mijloacele de informare
în masă, materiale ce vizează domeniile de interes ale tezaurizării patrimoniului cultural material și
ale patrimoniului cultural imaterial la nivel național (art. 1 și art. 2 din lege).
străzi, respectiv a denumirii instituțiilor publice, anumite personaje (de exemplu, scriitori,
savanți), diferite culori și multe altele[1]. În cadrul simbolurilor necorporale este imagina-
bilă o subcategorie, și anume acea a simbolurilor funcționale. În această categorie pot intra
acele simboluri cu care se identifică diverși operatori economici și care aflându-se în
circuitul civil constituie o veritabilă valoare patrimonială pentru aceștia[2] sau așa-numitele
simboluri convenționale care s-au format sub presiunea unei necesități generale[3].
După aria lor de extindere, simbolurile pot fi teritoriale sau universale. Simbolurile
teritoriale sunt folosite pe o anumită arie geografică care, la rândul ei, fie coincide cu
teritoriul unui stat, fie depășește granițele unui anumit stat (cum ar fi simbolurile Uniunii
Europene), fie reprezintă o microregiune/subregiune între granițele unui stat (de exemplu,
simbolurile unui ținut, județ, oraș etc.). Simbolurile universale sunt independente de vreun
teritoriu, fiind cunoscute prin natura lor peste tot în lume. Astfel de simboluri sunt, de
exemplu, simbolurile rutiere sau emblema crucii roșii.
După scopul lor, simbolurile pot fi simboluri de putere și simboluri pur distinctive.
Simbolurile de putere – care, de altfel, au și ele o funcție distinctivă accentuată – se nasc
în genere prin inițiativa statului ca entitate politico-juridică care are împuternicirea
legitimă ca însumând experiențele și trăsăturile istorice și culturale să-și stabilească
propriile simboluri și să impună respect față de acestea din partea cetățenilor, respectiv
din partea altor state. Simbolurile statale coincid, de regulă, cu simbolurile naționale având
astfel rolul de a defini identitatea statală și națională sub orice formă. Pe lângă simbolurile
statale, constituie simboluri de putere simbolurile militare (de exemplu, o uniformă
militară[4] sau o formulă de salut, o stea de merit etc.). În contrast, simbolurile pur
distinctive se formează fie pe cale artificială, fie automat pe baza unui sentiment comun
de apartenență sau a unor trăsături socio-culturale îmbinate cu experiențe istorice. Astfel
de simboluri sunt, de exemplu, acelea ale unei minorități etnice sau naționale. Aceste
simboluri sunt în strânsă legătură cu elementele identitare ale membrilor grupului
[1] Numeroase simboluri din categoria celor corporale sau necorporale sunt în același timp și
elemente culturale care fac obiectul reglementării unor acte normative. De exemplu, prin Legea
nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată (M. Of. nr. 938 din 20.11.2006)
se instituie un regim juridic special al monumentelor istorice. Un alt exemplu este Legea nr. 26/2008
privind protejarea patrimoniului cultural imaterial (M. Of. nr. 168 din 05.03.2008), care stabilește
cadrul general necesar pentru identificarea, documentarea, cercetarea, protejarea, conservarea,
promovarea, punerea în valoare, transmiterea și revitalizarea elementelor patrimoniului cultural
imaterial, caracteristică definitorie a comunităților umane, ca factor de coeziune socială și de
dezvoltare economică [art. 1 alin. (1)].
[2] Este vorba, de exemplu, despre mărci sau despre anumite semne industriale. Este de reținut
că, potrivit art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 84/1994 privind mărcile și indicațiile geografice,
republicată (M. Of. nr. 337 din 08.05.2014), înregistrarea mărcilor care conțin semne cu înaltă
valoare simbolică, în special un simbol religios, trebuie refuzată sau dacă sunt deja înregistrate
trebuie declarate nule.
[3] De exemplu, simbolurile rutiere, simbolurile științifice etc.
[4] În anumite cazuri, refuzul de a purta uniforma militară poate să atragă chiar și răspunderea
penală a persoanei. Însă, simbolic vorbind, refuzul portului uniformei poate să exprime de pildă
neloialitatea sau indiferența persoanei față de stat al cărui cetățean este.
minoritar și sunt, de regulă, predeterminate de aspirații în sensul conservării acestor

elemente identitare și la nivelul simbolurilor.
Dintr-o altă perspectivă, simbolurile pot fi împărțite în simboluri formale și simboluri
informale. În categoria simbolurilor formale intră acelea care sunt recunoscute de lege ori
fac obiectul unei protecții juridice sau care sunt prohibite prin diferite acte normative. Cu
titlu de exemplu, menționăm simbolul olimpic care în prezent se află sub adăpostul
Tratatului din 1981 de la Nairobi privind protecția simbolului[1]. Din rândul simbolurilor
interzise menționăm cele prevăzute de O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organi-
zațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promo-
vării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra uma-
nității și de crime de război, înțelegându-se prin acestea simboluri fasciste, legionare,
rasiste sau xenofobe constând în drapele, embleme, insigne, uniforme, sloganuri, formule
de salut, precum și în orice alte asemenea însemne, care promovează ideile, concepțiile
sau doctrinele prevăzute la lit. a) al art. 2 din aceeași ordonanță de urgență. O subca-
tegorie a simbolurilor formale o reprezintă simbolurile oficiale. Primele și cele mai impor-
tante din această categorie sunt simbolurile naționale ale României (drapelul, ziua națio-
nală, imnul național, stema țării și sigiliul statului), consfințite la nivel constituțional prin
art. 12 din Constituție. Referitor la aceste simboluri, trebuie reținut că în România există o
reglementare infraconstituțională care trasează limitele și condițiile exercitării de către
cetățenii și de alte subiecți de drept a dreptului de a folosi aceste simboluri în spațiu public
și/sau privat[2]. În mai toate cazurile, simbolurile formale și oficiale coincid cu simbolurile
de putere.
În opoziție cu simbolurile formale și/sau oficiale, simbolurile informale – și, prin
urmare, neoficiale – sunt reprezentate de acelea care nu constituie obiectul vreunei
reglementări exprese. Aceste simboluri nu se bucură de nicio protecție juridică și nici nu
sunt interzise de vreo dispoziție legală, dar totuși utilizarea lor poate atrage răspunderea
juridică. Astfel, de exemplu, este cazul utilizării în locuri publice a simbolurilor minorităților
naționale precum steagul sau imnul. De reținut este că de multe ori între simbolurile
informale (neoficiale) și simbolurile pur distinctive există o coincidență.
Trebuie observat că cel mai des simbolurile din categoriile de mai sus se întrepătrund,
nefiind posibilă, în realitate, tragerea a unei linii de demarcație netă între ele. Simbolurile
minorităților maghiare din România se includ în mai toate categoriile anterior schițate. De
exemplu, portul vestimentar popular sau așa-numitul lociolit (simboluri etnoculturale) ori
imnul sau ziua națională fac parte din categoria simbolurilor necorporale, în timp ce
steagul secuiesc aparține categoriei simbolurilor corporale. Toate acestea sunt simboluri
informale, neoficiale, iar o parte din ele au o natură pur distinctivă. Toate sunt simboluri
teritoriale (microregionale) fără să capete însă natura simbolurilor de putere. Identificarea
[1] Tratatul a fost adoptat la Nairobi la 26 septembrie 1981 și semnat de România la 24 octombrie
1981. În mod interesant ratificarea Tratatului a avut loc numai în anul 2005 prin Legea nr. 40/2005
pentru ratificarea Tratatului de la Nairobi privind protecția simbolului olimpic (M. Of. nr. 252 din
25.03.2005).
[2] Avem în vedere Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului
național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice (M. Of.
nr. 237 din 26.08.1994).
cu simbolurile proprii, indiferent de întruchiparea acestora, are o importanță deosebită în

cazul persoanelor aparținând minorității maghiare din România.
În prezentul capitol ne propunem să abordăm problematica simbolurilor minorităților
naționale maghiare din țara noastră. Nu ne vom ocupa cu simbolurile etnoculturale, ci vom
avea în vedere în special simbolurile precum steagul național al maghiarilor de pretu-
tindeni, steagul Transilvaniei și cel secuiesc, imnul maghiar, imnul secuiesc, respectiv ziua
națională, adică simbolurile naționale ale minorității maghiare din România. Ne vom referi
tangențial și la valoarea simbolică a inscripțiilor în limba minorităților. Această analiză se
va face din perspectiva cadrului juridic în care folosirea simbolurilor naționale proprii ale
minorității maghiare se realizează, făcând referire atât la convențiile internaționale la care
România este parte, cât și la dispozițiile naționale relevante neomițând nici jurisprudența
aferentă. Studierea acestor problematici este justificată de tendințele și practicile din ce în
ce mai intense și eliminatorii ale autorităților publice și ale instanțelor judecătorești din
România care se manifestă sub forma unei împotriviri și repudieri totale a dreptului
minorităților naționale de a folosi simbolurile proprii.
§3. Funcțiile simbolurilor și importanța analizei
Simbolurile, ca expresia straturilor celor mai adânci ale naturii umane, însoțesc în mod
permanent dezvoltarea civilizației[1]. Din acest motiv, simbolurile sunt părți integrante ale
istoriei și ale culturii diferitelor națiuni și state. În istoria omenirii, abia dacă putem spune
că au existat organizații/corpuri statale care, în vederea exteriorizării puterii lor, nu ar fi
folosit anumite simboluri.
Sub aspect juridic, simbolurile statale exprimă suveranitatea acestuia, respectiv relie-
fează sentimentul de comunitate a cetățenilor săi și, prin sentimentul lor național, con-
turează apartenența acestor cetățeni la stat. Astfel, în principiu, exclusiv puterea supremă
dispune de dreptul de a stabili simbolurile statale și natura acestora, având totodată și
privilegiul de a reglementa cine și în ce condiții poate folosi aceste simboluri. Din această
prerogativă a puterii supreme rezultă în mod necesar și exigența elaborării unui set de
norme juridice prin care să se circumscrie conduitele pe care cetățenii sau membrii
comunității trebuie să le manifeste față de simbolurile create[2]. Însă nu numai statul este
singurul în cadrul căruia se creează simboluri general acceptate de către membrii comu-
nității statale, ci există și entități cultural-lingvistice care își construiesc sisteme de simbo-
luri sau, care, exprimându-și identitatea, pur și simplu își folosesc simbolurile proprii deja
formate și conservate.
Indiferent de caracterul statal sau nestatal al simbolurilor, ele au o funcție dublă: pe de
o parte, simbolurile pot fi privite ca niște reprezentări externe ale entității, iar, pe de altă
parte, pot fi considerate ca mijloace de exprimare a apartenenței la o colectivitate sau un
grup.
Nu arareori simbolurile oficiale statale coincid cu simbolurile naționale. Ideea națiunii
ca o comunitate are o semnificație istorică, având un caracter relativ în timp și spațiu.
[1] I. HALÁSZ, G. SCHWEITZER, Szimbolika és közjog, Ed. Kalligram, Bratislava, 2010, p. 9.

[2] C. IONESCU, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 799
Națiunea a devenit parte integrantă a puterii de stat doar în procesul istoric al transfor-
mării statului într-un stat-național. Simbolurile naționale reprezintă acest proces istoric,
devenind astfel simbolurile statalității, respectiv ale naționalității. În aceste condiții, este
indubitabilă existența unor persoane care consideră că aparțin națiunii maghiare, în timp
ce sunt cetățeni ai unui alt stat. La fel, sunt și cetățeni care nu aparțin națiunii. Pe această
bază se pot distinge cel puțin două comunități, respectiv comunitatea națiunii și comu-
nitatea cetățenilor statului. Este, de asemenea, firesc ca aceste două comunități să
coincidă în mare măsură: cei care aparțin unei națiuni sunt în mare parte cetățeni ai
statului, iar cetățenii statului sunt în mare parte de aceeași naționalitate. Faptul că de-a
lungul istoriei simbolurile naționale au devenit și simbolurile suveranității statului, explică
de ce cetățenii români care nu sunt de naționalitate română tratează aceste simboluri ca
fiind ale lor, respectiv ca reprezentând comunitatea lor.
Având rolul dedublat anterior amintit, simbolurile se utilizează pe o scară extrem de
largă de către membrii comunității, persoane fizice și juridice, care prin acestea își exprimă
convingerea referitoare la apartenența la o națiune sau stat ori la ambele. Astfel, sim-
bolurile naționale sunt elemente identitare importante, făcând parte integrantă din iden-
titatea persoanelor aparținând minorității naționale maghiare[1]. În esență, simbolurile
sunt acele piese dintr-un ansamblu prin care iese la iveală elementul subiectiv al
minorității[2].
Pe tărâm juridic, problema dreptului folosirii simbolurilor naționale minoritare apare
în două dimensiuni.
Pe de o parte, întrebarea ce se ridică vizează condițiile în care persoanele aparținând
minorităților naționale maghiare își pot exercita dreptul de a utiliza propriile simboluri
naționale în locuri publice. În această privință, dreptul de a folosi propriile simboluri
naționale se înfățișează ca un drept subiectiv al individului, indiferent dacă acest drept se
exercită individual sau concomitent cu alți indivizi. În acest context, similar cu sentimentul
religios, persoanele aparținând unui grup minoritar au un sentiment de apartenență la
propria lor comunitate sau națiune, iar exteriorizarea acestui sentiment se realizează, între
altele, prin folosirea simbolurilor naționale.
Cealaltă dimensiune a problemei o constituie întrebarea dacă o persoană fizică aleasă
într-o funcție de reprezentare în cadrul autorităților publice locale din România poate
considera, în virtutea calității sale de reprezentant democratic al unei comunități locale,
că are competența legală de a controla dreptul minorităților naționale de a folosi propriile
[1] V. VERES, Identitatea minoritară ca oglindă a minorității majoritare. Analiza comparată a
identității minorităților maghiare din România, Serbia, Slovacia și Ucraina, în V. BOARI, S. GHERGHINA,
R. MUREA (ED.), Regăsirea identității naționale, Ed. Polirom, București, 2010, p. 153-157.
[2] Nu există o definiție general acceptată pentru noțiunea de „minoritate”. Însă, există un
consens la nivel internațional în ceea ce privește elementele principale ale acestei noțiuni. Așadar,
caracterul minoritar al unui grup se stabilește pe baza a două criterii, și anume obiectiv și subiectiv.
Sub aspect obiectiv, minoritatea este un grup într-o poziție non-dominantă, iar membrii săi au
caracteristici specifice precum etnie, limbă sau religie. Din perspectiva elementului subiectiv,
minoritatea – prin intermediul membrilor săi – este caracterizată prin solidaritate, sentimentul de
apartenență la grup, doleanța de conservare și dezvoltare a identității determinate de elementele
distinctive. A se vedea I. MURARU, E. S. TĂNĂSESCU (coord.), Constituția României. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 64.
simboluri naționale. Cu alte cuvinte, care sunt limitele principiului autonomiei locale și al
descentralizării, consacrate de legea fundamentală, în contextul problematicii privitoare la
dreptul minorităților de a folosi propriile simboluri în locuri publice ținând seama de faptul
că aceeași lege fundamentală recunoaște dreptul la identitate al membrilor minorității,
dar nu prevede nicio interdicție expresă sub aspectul dreptului minorităților de a-și folosi
simbolurile în mod liber.
Așadar, în continuare vom analiza problematica simbolurilor minorităților naționale
din perspectiva acestor două dimensiuni.
§4. Locul simbolurilor minoritare în sistemul de drept românesc
În cele ce preced am arătat că folosirea simbolurilor este, în esență, expresia identității

unui individ sau a unui grup de indivizi.
Potrivit art. 6 din Constituția României, statul recunoaște și garantează persoanelor
aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea
identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase. Măsurile de protecție luate de stat
pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorită-
ților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în
raport cu ceilalți cetățeni români. Precum se relevă din textul Constituției, în centrul
acestei reglementări se află identitatea persoanelor aparținând minorităților naționale.
Legea fundamentală a țării noastre face vorbire despre identitatea etnică, culturală,
lingvistică și religioasă fără vreo altă precizare. Cu toate că la prima vedere se pare că în
concepția legiuitorului constituant sunt avute în vedere doar aceste patru componente
principale ale identității persoanelor minoritare, credem că o astfel de delimitare în text
este doar un indicator prin care se semnalează importanța deosebită a acestor elemente
identitare, pe care legiuitorul ordinar trebuie să pună un accent special. Nu credem deci
că aceste identități ar trebui tratate în mod diferențiat, fiind de notorietate că cel mai des
acestea sunt împletite. Astfel, câteva cuvinte se impun doar despre noțiunea de identitate.
Deci, ce este identitatea? Identitatea se fundamentează pe autoidentificarea per-
soanei[1]. Astfel, prin noțiunea de identitate se exprimă și se descrie, de regulă, concepția
individualității unei persoane, concepție care poate fi determinată și de afiliația persoanei
la diferite grupuri. Se poate, deci, afirma că într-o societate (democratică) există un set de
componente din care alegând una sau mai multe fiecare individ poate să își construiască o
identitate proprie. Astfel de componente pot fi, de exemplu, etnia, limba, cultura, rasa,
credința sau religia, sexul și sexualitatea, antecedentele parentale, profesia, vârsta, dar și
naționalitatea, precum multe altele[2].
În compoziția identității unele componente pot avea o pondere mai semnificativă, iar
altele pot fi cu totul nesemnificative. Dacă fiecare individ poate să aibă o identitate
proprie, iar în privința identității își produc efecte un șir de factori exteriori voinței
individului, există șansa ca unele dintre aceste identități să se asemene între ele, iar
[1]
G. ANDREESCU, Națiuni și Minorități, Ed. Polirom, București, 2004, p. 187.
[2]
D.J. SMITH, J. HIDEN, Ethnic Divesity and the Nation State. National Cultural autonomy revisited,
Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, 2012, p. x.
cumularea acestor identități asemănătoare conduce la formarea unei identități co-

lective[1].
Într-un stat modern, fiecare individ are libertatea de a-și alege identitatea și să decidă
câtă importanță să acorde acestei identități în propria viață. Astfel, este de dorit, atât la
nivel politic, cât și la nivel juridic ca statul – care se consideră democratic – să accepte
faptul că este obișnuit ca unii cetățeni, singuri sau împreună, să aibă o serie de identități
care includ și naționalitatea, etnia.
Acest concept este exprimat nu numai în Constituția României, dar și în preambulul
Convenției-Cadru pentru protecția minorităților naționale, ratificată și de România[2].
Acest document prevede că o societate pluralistă și cu adevărat democratică trebuie nu
numai să respecte identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a fiecărei persoane
aparținând unei minorități naționale, dar, deopotrivă, să și creeze condiții corespunză-
toare care să le permită să-și exprime, să păstreze și să dezvolte această identitate. În
consecință, dreptul la identitate poate fi privit ca un mijloc juridic de rang constituțional
prin consfințirea și garantarea căruia se realizează – parțial, cel puțin – protecția mino-
rităților naționale.
Astfel, se poate afirma că dreptul la identitate are un conținut atipic intrând în sfera lui
de cuprindere atât elemente corporale, cât și incorporale cu sau fără valoare simbolică.
Este, așadar, un drept complex din punct de vedere al conținutului, iar dreptul de a folosi
simbolurile minorităților naționale reprezintă un fel de „dezmembrământ al dreptului la
identitate”, prin a cărui valorificare devin vizibile și tangibile valorile, conceptele, idealurile,
experiențele istorice etc. ca părți integrante ale unei conștiințe identitare atât la nivel
individual, cât și la nivel colectiv. În astfel de condiții, îngrădirea dreptului de a folosi
anumite simboluri reprezentând o identitate personală și/sau colectivă – care, de altfel,
nu contravin simbolurilor altor colectivități și nici nu sunt contrare cu bunele moravuri sau
cu ordinea publică – este echivalentă cu negarea unor valori care sunt componente esen-
țiale ale unei societăți democratice.
În privința obligativității statului în sensul protejării și promovării identității persoa-
nelor aparținând minorităților naționale s-a pronunțat și Curtea Constituțională a Româ-
niei. Curtea a statuat, cel puțin principial, că „elementele subiective și obiective care
caracterizează noțiunea de minoritate sunt premisele obligației statului, mai ales în
[1] În psihologia socială, identitatea colectivă este denumită ca identitate socială. În atenția teoriei
identității sociale se află sentimentul apartenenței la un grup sau la o colectivitate (popor, etnie,
cultură, naționalitate) și se aplică în analiza relației dintre diverse colectivități („noi” și „ei”). Consta-
tând că indivizii au tendința de a favoriza grupul din care fac parte, un psihosociolog britanic, Henri
Tajfel, pe baza teoriei identității sociale, a introdus „paradigma grupului minimal”. Această para-
digmă răspunde la întrebarea ce anume strategii vor alege indivizii în anumite situații. Mai precis, s-a
observat faptul că, dacă indivizii ajung la concluzia că apartenența la grup conduce la o „stimă de
sine” redusă, aceștia pot adopta una dintre următoarele strategii: fie părăsesc grupul lor, fie
redefinesc grupul, fie se pun în competiție pentru schimbarea grupului. A se vedea P. ILUȚ (COORD.),
Dragoste, familie și fericire. Spre sociologia seninătății, Ed. Polirom, București, 2015, p. 204-205.
[2] Considerentul nr. 3 din Preambulul Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale,
adoptată de Consiliul Europei, încheiată la Strasbourg la 01.02.1995. România a ratificat prin Legea
nr. 33/1995 privind ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale (M. Of.
nr. 82 din 04.05.1995).
privința persoanelor aparținând minorităților naționale, de a respecta și de a garanta

dreptul la identitate al acestora. Rezultă că statul are atât o obligație negativă, de abținere,
aceea de a nu aduce atingere, prin măsurile adoptate, identității persoanelor aparținând
minorităților, cât și una pozitivă, de a sprijini păstrarea și dezvoltarea identității acestora,
ca parte a patrimoniului cultural universal”[1]. După cum se relevă din decizia citată, Curtea
Constituțională consideră dreptul la identitate ca fiind un element din patrimoniul cultural
universal care trebuie protejat și sprijinit de către stat, care, la rândul lui, are o obligație
complexă cu componente negative și pozitive. Obligația negativă a statului constă în
obligația de a se abține de orice ingerințe – în afară de cele necesare – care duce la
limitarea sferei de aplicare a dreptului la identitate. Obligația pozitivă a statului pe tărâmul
identității însă reclamă o conduită activă în sensul că el trebuie să ia toate măsurile
necesare pentru realizarea protecției și sprijinirii a acestui drept fundamental. Deși în
decizia Curții este accentuat că identitatea ce trebuie protejată de către stat le aparține
persoanelor dintr-o colectivitate minoritară, nu se poate face abstracție de faptul că aceste
identități individuale, adunându-se într-un ansamblu, formează o identitate colectivă,
care, în ultimă instanță, ea însăși constituie un element din patrimoniul cultural însumând
un șir de identități individuale. Rezultă, așadar, că decizia Curții ascunde în sine posibili-
tatea existenței unui drept la identitate colectivă, întrucât este de neconceput ca iden-
titatea fiecărei persoane în parte, ca cetățean al unui stat, să facă parte din patrimoniul
cultural universal. Iar dacă o decizie a Curții Constituționale sugerează acceptarea existen-
ței unei identități colective, respectiv dispune protejarea acesteia în temeiul prevederilor
Constituției, trebuie prezumat că legea fundamentală se întemeiază pe premisa tacită a
unui drept la identitate colectivă al minorităților naționale[2]. Desigur, trebuie recunoscut
că această argumentație are la bază un raționament pur logic, dar care nu este deloc
străină de doctrina de drept constituțional românesc. Trebuie menționat în acest sens un
studiu în care s-a statuat că identitatea etnică este, de fapt, o sumă de identități locale în
care sunt încorporate identități individuale prin care se realizează o veritabilă îmbinare
între un teritoriu, limbă și grup de persoane (de exemplu, popor, națiune) care se înte-
meiază pe o genealogie comună a membrilor acestui grup[3]. Cu alte cuvinte, s-a afirmat că
între identitatea etnică și celelalte tipuri de identități subzistă un raport parte-întreg, în
care întregul îl reprezintă identitatea etnică (identitatea de gen). În aceste condiții,
identitatea etnică are un rol unificator care poate fi concepută ca un creuzet în care se
consolidează identitățile particulare[4]. În doctrină s-au identificat ca fiind elemente ale
identității etnice: limba vorbită, obiceiuri străvechi, tradițiile, arhitectura caselor, portul
[1] CCR, Decizia nr. 2 din 04.01.2011, M. Of. nr. 136 din 23.02.2011.
[2] În această privință se impune menționarea că în concepția Comitetului de experți pentru
protecția minorităților naționale de pe lângă Consiliului Europei dreptul minorității de a exista și a fi
recunoscută ca minoritate, respectiv principiul protecției identității minoritare și ideea măsurilor
pozitive luate în acest scop fac parte din categoria drepturilor colective. Pentru mai multe detalii, a
se vedea G. ANDREESCU, op. cit., p. 120.
[3] D. MARC, Protejarea identităților culturale în procesele globale prin cercetarea, conservarea și
valorificarea patrimoniului cultural etnologic din mediul multietnic. Studiu de caz: valori identitare în
județele Mureș, Harghita și Covasna. Interculturalitate, multiculturalitate, Ed. Muzeului Național al
Literaturii Române, 2013, p. 13.
[4] C. IONESCU, op. cit., p. 871.
vestimentar, religia etc.[1] Enumerarea nu este – nici nu poate să fie, de altfel – limitativă,
intrând în această categorie și simbolurile proprii ale unei colectivități, dar și orice alt
element având menirea de a contribui la conservarea sau exprimarea identității. Toate
aceste elemente ale identității etnice au și o valoare simbolică în sensul că semnalează o
„linie de demarcație” între o identitate generală, proprie întregii națiuni, și o identitate
particulară, proprie unei colectivități din cadrul națiunii, precum identitatea minorităților.
Putem spune, deci, că în România avem de a face cu o stratificare a identităților.
Identitatea generală este promovată de stat și vizează toți cetățenii statului, indiferent de
rasă, etnie, religie, limbă etc. De aici, printre altele, caracterul național al statului. La nivelul
simbolurilor, această identitate generală se exprimă prin simbolurile oficiale care în același
timp funcționează ca simboluri naționale. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, aceste
simboluri pot fi folosite atât la nivel individual (de către cetățenii statului), cât și la nivelul
organelor statale, caz în care identitatea generală (național-statală) se exprimă în mod
colectiv. Însă, din moment ce statul declară și recunoaște – la nivel constituțional – dreptul
la identitate al persoanelor aparținând minorităților naționale, apare în identitatea gene-
rală o altă identitate pe care o putem denumi identitate particulară. Identitatea particulară
este un strat mai adânc al identității generale care este în strânsă legătură cu caracteris-
ticile grupului căruia îi aparține. Această identitate particulară o considerăm ca fiind egală
cu identitatea etnică mai sus schițată care completează identitatea generală fără să-i
aducă vreo atingere acesteia din urmă. La nivelul simbolurilor, se dorește ca identitatea
particulară să se exprime prin simbolurile răspândite și general acceptate în cercul
minorității în aceleași condiții în care simbolurile identității generale se exteriorizează.
Sintetizând cele scrise până acum, credem că dreptul minorităților naționale de a-și
folosi propriile simboluri face parte din conținutul dreptului la identitate prevăzut de art. 6
din Constituția României. Această supoziție este confirmată indirect și de către Curtea
Constituțională care a statuat că simbolurile proprii ale minorităților naționale nu își pot
găsi locul în structura art. 12 din Constituția României, ci, eventual, în structura art. 6,
referitor la dreptul la identitate[2]. Deși textul legii fundamentale nu a fost – și în viitorul
apropiat poate nici nu va fi – modificat în acest sens, considerăm că dreptul minorităților
naționale de a folosi simbolurile proprii poate fi dedus pe calea interpretării. În literatura
de specialitate s-a arătat că: „[a]tât Constituția cât și legea se prezintă ca un ansamblu de
norme juridice, însă aceste norme sunt exprimate sub forma unui text normativ. De aceea,
ceea ce constituie obiect al interpretării nu sunt normele juridice, ci textul legii sau al
Constituției. Un text de lege poate să cuprindă mai multe norme juridice. Dintr-un text
constituțional poate fi dedusă o normă constituțională pe cale de interpretare. Textul
Constituției este redactat în termeni generali, ceea ce influențează gradul de determinare
a normelor constituționale. Prin interpretare normele constituționale sunt identificate și
determinate”[3].
[1] Ibidem.
[2] CCR, Decizia nr.
80/2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României,
M. Of. nr. 246 din 07.04.2014.
[3] M. ANDREESCU, C. ANDREESCU, Contribuții ale jurisprudenței constituționale la construcția unor
principii ale dreptului, Revista Universul Juridic, nr. 4/2019, p. 6-24, p. 12.
§5. Reglementare internațională și internă
5.1. Dreptul la simboluri în normele internaționale
Pe plan internațional problema dreptului minorităților naționale de a-și folosi propriile

simboluri nu este reglementată separat. În esență, se poate afirma că niciun document cu
valoare de izvor primar (principal) de drept internațional nu conține vreo dispoziție
expresă cu privire la un asemenea drept. Cu toate acestea, numărul documentelor, decla-
rațiilor, respectiv al recomandărilor care reglementează dreptul la identitate al persoane-
lor aparținând minorităților naționale este relativ mare. Cum am arătat în cele ce preced,
locul utilizării simbolurilor îl considerăm a fi în conținutul dreptului la identitate. Având în
vedere că subiectul tratat în prezentul capitol este axat în jurul problematicii simbolurilor
proprii ale minorităților, nu vom prezenta decât cu titlu exemplificativ câteva dintre
normele internaționale având ca obiect de reglementare protejarea identității indivizilor
aparținând unei minorități etnice/naționale.
La nivel mondial, în atenția reglementărilor privind drepturile minorităților naționale
se află, de fapt, idea multiculturalității. În doctrina de drept internațional s-a afirmat faptul
că dreptul la identitate este nucleul tuturor drepturilor minoritare care este primordial în
epoca modernă a drepturilor omului și care se referă atât la grupuri, cât și la persoane
aparținând diferitelor grupuri. S-a spus că, în esență, dreptul la identitate este un drept la
diferență[1]. Această idee se exprimă și prin art. 27 din Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice[2], care prevede că în statele în care există minorități etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, viață culturală, de a profesa
și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă. Această prevedere nu trebuie
interpretată restrictiv. Totodată, din modul de formulare al textului reiese că obiectul
protecției instituite de acesta îl constituie persoanele aparținând unui grup minoritar care
împărtășesc o cultură, religie sau limbă. Comentariul general adoptat de către comitetul
O.N.U.[3] statuează că prin prevederile art. 27 din Pactul internațional cu privire la drep-
turile civile și politice se stabilește și se recunoaște un drept care este conferit persoanelor
aparținând grupurilor minoritare și care este distinct și complementar în raport cu toate
celelalte drepturi de care acestea se bucură în baza pactului[4]. Se mai arată în acest
comentariu că exercițiul drepturilor la care se face referire în conținutul art. 27 din Pact nu
aduce atingere integrității teritoriale și suveranității statelor părți, ci, dimpotrivă, se afirmă
că unul sau altul din aspectele pe care le implică drepturile indivizilor apărate prin art. 27
[1] Gy. FÁBIÁN, P.

ÖTVÖS, Kisebbségi jog, vol. I, Ed. Komp-Press Korunk Baráti Társaság, Cluj-Napoca,
2003, p. 70.
[2] Adoptată prin Rezoluția (d) 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la
23.03.1976. Textul integral se poate găsi aici: http://www.dri.gov.ro/pact-international-din-16-de

cembrie-1966-cu-privire-la-drepturile-civile-si-politice/, accesat la 29.05.2020.
[3] Comentariu General nr. 23, adoptat de Comitetul Drepturilor Omului la cea de-a 1314 ședință
a sa, la 06.04.1994. Textul integral al documentul se poate găsi aici: http://www.irdo.ro/irdo/

pdf/081_ro.pdf, accesat la 28.05.2020.
[4] Idem, parag. 1.
– de pildă, dreptul de a se bucura de o cultură aparte – s-ar putea traduce într-un mod de
viață străin, legat de teritoriu[1]. Cu toate că art. 27 este formulat în termeni negativi,
respectivul articol recunoaște, totuși, existența unui „drept” și impune respectarea lui. În
consecință, statele părți sunt obligate să asigure că existența acestui drept este recu-
noscută, iar exercitarea acestuia protejată împotriva oricărei încălcări. Adoptarea unor
măsuri pozitive de protecție este, prin urmare, necesară nu numai împotriva actelor
statului parte comise prin intermediul autorităților sale legislative, judiciare ori admi-
nistrative, dar și împotriva actelor altor persoane aflate pe teritoriul său[2].
Comentariul în cauză nu face trimitere expresă la sensul explicit al termenului
cultură[3], ci lasă deschisă sfera de cuprindere al acestui termen spunând că exercițiul drep-
turilor culturale garantate de art. 27 din Pact, presupune forme diferite sub care cultura se
poate manifesta. Exercitarea acestor drepturi ar putea presupune măsuri legale pozitive
de protecție și măsuri menite a asigura participarea efectivă a membrilor comunităților
minoritare la luarea deciziilor în aspecte care îi privesc direct[4]. Comitetul concluzionează
că art. 27 se referă la drepturi ale căror protecție impune obligații specifice statelor
părți. Protecția acestor drepturi este menită să asigure supraviețuirea și continua
dezvoltare a identității culturale, religioase și sociale a minorităților respective, deci să
îmbogățească structura societății în întregul său. În consecință, Comitetul observă că
aceste drepturi trebuie protejate ca atare și nu trebuie confundate cu alte drepturi per-
sonale recunoscute fiecăruia și tuturor în baza Pactului[5]. Simbolurile minoritare ca repre-
zentări imagistice ale istoriei și culturii minorității sau ale sentimentului de apartenență al
membrilor grupului minoritar sunt, de asemenea, elemente cultural-identitare ale căror
folosință cade sub protecția juridică a art. 27 din Pact[6].
[1]Idem, parag. 3.2.

[2]Idem, parag. 6.1.
[3] În mai toate limbile, cuvântul cultură s-a dovedit a fi unul extrem de greu de definit. De-a lungul
timpului s-au formulat numeroase definiții ale noțiunii, însă nu există nici în prezent o definiție
unitară și general acceptată. În consecință, cultura o putem considera ca fiind o categorie deschisă a
cărei conținut trece printr-o evoluție continuă. Pentru o descriere mai detaliată în limba engleză a
termenului „cultură”, a se vedea R. WILLIAMS, Keywords: A Vocabulary of Culture and Society, Oxford
University Press, New York, 1985, p. 87-93. A se vedea și opera lui Andrei Emil Moise care semnalează
că sensul social al termenului cultură poate fi independent de sensul filosofic al culturii. Pentru
ilustrarea acestui aspect al culturii, invocă sensul cultural al drapelului național care este „mult mai
mult decât o pânză viu colorată” însemnând valori naționale, istorice, dorințe vise etc. Deci – spune
el – „este definitoriu pentru națiune” – a se vedea A.E. MOISE, Cultura românească în context
european, Ed. Pro Universitaria, București, 2015, p. 21-22.
[4] Comentariu General nr. 23 (50) (art. 27), parag. 7.
[5] Idem, parag. 9.
[6] În literatura juridică de drept constituțional român s-a exprimat opinia potrivit căreia „[î]n
general, «lista drepturilor și libertăților fundamentale» nu este «închisă», ci «deschisă», cum, de

altfel, unele constituții precizează expres (de exemplu, Amendamentul 9 la Constituția S.U.A.,
«enumerarea în Constituție a unor drepturi nu trebuie interpretată ca negând sau restrângând alte
drepturi consacrate de popor […]»). O astfel de «listă» nu poate fi considerată «închisă» măcar
pentru următoarele motive: instituția drepturilor și a libertăților fundamentale este ea însăși
dinamică; unele drepturi reglementate prin legi infraconstituționale pot accede la statutul de
drepturi fundamentale, [iar] Constituția lasă «lista deschisă», întrucât el interzice doar «suprimarea»
În mod asemănător, Declarația O.N.U. nr. 47/135[1] – care are caracterul unei norme
de tip soft law[2] – nu face referiri decât în mod indirect la dreptul minorităților naționale
de a avea și de a folosi propriile simboluri. Pe de o parte, declarația instituie o obligație de
a face în sarcina statului dispunând că statele vor proteja existența și identitatea națională
sau etnică, culturală, religioasă și lingvistică a minorităților înăuntrul teritoriilor lor și vor
încuraja crearea de condiții pentru promovarea acestei identități. Pe de altă parte,
declarația prevede că pentru realizarea obiectivelor anterior amintite, statul are obligația
de a adopta măsurile legislative corespunzătoare precum și orice alte măsuri necesare[3].
Considerăm că prin sintagma „orice alte măsuri necesare” se instituie în sarcina statelor și
o obligație de a nu face în sensul că, dacă, de exemplu, cu timpul s-au formulat și s-au
răspândit noi obiceiuri sau elemente culturale în cadrul colectivității minoritare, atunci
statului îi este interzisă orice intervenție în practicarea acestor obiceiuri sau în folosirea
acestor noi elemente culturale de către comunitatea minoritară. Desigur, interdicția de
intervenție a statului este valabilă numai în condițiile în care obiceiurile și elementele
culturale apărute nu aduc atingere bunelor moravuri sau ordinii publice.
O noutate importantă introdusă de Declarația O.N.U. nr. 47/135 față de Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice este prevăzută de art. 3 alin. (1),
potrivit căruia persoanele aparținând minorităților își pot exercita drepturile atât
individual, cât și în comun cu alți membri ai grupului lor. Se poate sesiza că prin acest mod
de formulare a textului, Declarația, deși cu o grijă mare, trece peste abordarea pur indivi-
dualistă recunoscând posibilitatea exercitării și în comun a unor drepturi minoritare.
Aceasta însă nu este deloc egală cu recunoașterea pe plan internațional a unui drept
colectiv al minorităților naționale[4]. Pe lângă aceasta, textul afirmă și doctrina discriminării
pozitive[5] dispunând că măsurile luate de un stat în vederea asigurării unei exercitări
efective a drepturilor prevăzute în Declarație, nu vor fi considerate prima facie ca fiind
contrare principiului egalității conținut în Declarația Universală a Drepturilor Omului[6].
existenței unor drepturi sau libertăți, nu adăugarea altora”. A se vedea I. DELEANU, Instituții și
proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006,
p. 204.
[1] Declarația O.N.U. cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale,
etnice, religioase și lingvistice nr. 47/135, adoptată la 18 decembrie 1992 prin Rezoluție a Adunării
Generale a O.N.U. Textul integral se poate găsi aici: http://www.dri.gov.ro/declaratie-onu-cu-privi-
re-la-drepturile-persoanelor-apartinand-minoritatilor-nationale-etnice-religioase-si-lingvistice/,
[2] P. KOVÁCS, Nemzetközi közjog, Ed. Osiris Kiadó, Budapesta, 2011, p. 346.
[3] Art. 1 alin. (1)-(2) din Declarația O.N.U. nr. 47/135.
[4] S-a arătat în doctrină că regula instituită de Declarația nr. 47/135 nu trebuie interpretată în
sensul că textul acesteia s-ar referi la comunități minoritare ca titulari formali ai unui drept
colectiv. Dimpotrivă, textul trebuie interpretat ca subliniind faptul că anumite drepturi se exercită în
mod colectiv. Astfel, se relevă că protecția instituită de Declarația nr. 47/135 produce efecte juridice
asupra grupului și a membrilor săi deopotrivă. A se vedea B. AURESCU, E. LAZĂR, Dreptul internațional
al protecției minorităților naționale. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 46.
[5] P. KOVÁCS, op. cit., p. 339.
[6] Art. 8 alin. (3) din Declarația O.N.U. nr. 47/135.
La nivel European, trebuie menționată Convenția-cadru pentru protecția minorităților

naționale[1]. În esență, acest tratat este unul dintre cele mai importante documente
internaționale care are ca obiect de reglementare protecția minorităților naționale. Din
păcate, nici Convenția-cadru nu face vorbire despre dreptul minorităților naționale de a
avea și de a-și folosi propriile simboluri.
Faptul că Convenția-cadru menține abordarea mai puțin rigid-individualistă a Decla-
rației O.N.U. nr. 47/135, ne face să credem că la adoptarea acesteia, modul de formulare
al textului art. 3 alin. (2), respectiv al art. 17 alin. (1) a fost o soluție intermediară
conștientă prin care s-a putut evita luarea unei poziții ferme în sensul recunoașterii
doctrinei drepturilor colective ale minorităților[2]. Pe lângă această abordare mai puțin
individualistă, Convenția instituie diverse principii de bază și concepte călăuzitoare precum
buna-credință, toleranța, buna vecinătate sau spiritul de înțelegere[3], pe marginea cărora
statele semnatare trebuie să-și elaboreze politicile și să implementeze un cadru normativ
care să protejeze drepturile minorităților naționale. În spiritul acestor principii de bază,
Convenția-cadru precizează în mod explicit că părțile au obligația să promoveze condițiile
de natură să le permită persoanelor aparținând minorităților naționale menținerea și
dezvoltarea culturii, precum și păstrarea elementelor esențiale ale identității lor ca religia,
limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural. În cuprinsul convenției este prevăzut că, fără a
se aduce atingere măsurilor luate în cadrul politicii lor generale de integrare, părțile au
obligația de a se abține de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea
persoanelor aparținând minorităților naționale împotriva voinței acestora. În același timp,
statele semnatare sunt datoare în ceea ce privește protejarea acestor persoane împotriva
oricărei acțiuni vizând o asimilare anterior amintite[4]. În Raportul explicativ al Conven-
ției-cadru se arată că, datorită spectrului mare al problemelor ale căror soluționare se
dorește, s-a optat pentru o convenție conținând, în principal, prevederi de tip programatic,
fixând obiective pe care părțile se angajează să le urmărească. Aceste prevederi, care nu
vor fi direct aplicabile, lasă statelor interesate un grad de apreciere discreționară în
implementarea obiectivelor pe care acestea s-au angajat să le atingă, permițându-le astfel
să ia în considerare condițiile specifice privitoare la propriile comunități minoritare[5].
Având în vedere, printre altele, caracterul programatic al Convenției-cadru pentru
protecția minorităților naționale, considerăm că și dreptul minorităților la simboluri proprii
intră sub incidența dispozițiilor acesteia.
[1] Adoptată de Consiliul Europei, încheiată la Strasbourg la 01.02.1995. Ratificată de România
prin Legea nr. 33/1995 privind ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale
(M. Of. nr. 82 din 04.05.1995).
[2] A se vedea pct. 13 din Raportul Explicativ Istoric al Convenției-cadru. Acesta precizează că
implementarea principiilor enunțate în prezenta Convenție-cadru se va face prin legislația națională

și politici guvernamentale corespunzătoare. Ea nu implică recunoașterea drepturilor colective.
Accentul este pus pe protecția persoanelor aparținând minorităților naționale, care își pot exercita
drepturile în mod individual și în comun cu alții. În această privință, Convenția-cadru urmează
abordarea textelor adoptate de alte organizații internaționale.
[3] Art. 2 din Convenția-cadru.
[4] Art. 5 din Convenția-cadru.
[5] A se vedea pct. 11 din Raportul Explicativ Istoric al Convenției-cadru.
Instrumentele internaționale bilaterale au și ele o relevanță deosebită în privința

protecției minorităților, între care, din punct de vedere al prezentului studiu, considerăm
importantă menționarea Tratatului de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între
România și Republica Ungară[1]. În virtutea acestui tratat, părțile contractante se angajează
ca, în reglementarea drepturilor și obligațiilor persoanelor aparținând minorităților națio-
nale care trăiesc pe teritoriul lor, să îndeplinească Convenția-cadru a Consiliului Europei cu
privire la minoritățile naționale, dacă în ordinea lor de drept internă nu există o regle-
mentare mai favorabilă în privința drepturilor persoanelor aparținând minorităților[2].
Părțile contractante au obligația de a încuraja un climat de toleranță și înțelegere între
cetățenii lor, care au origini etnice sau religii, culturi ori limbi diferite[3]. Tratatul mai
stabilește că părțile contractante reafirmă că persoanele la care se referă prevederile
acestuia, adică persoanele aparținând minorităților naționale, au dreptul, exercitat în mod
individual sau împreună cu alți membri ai grupului lor, de a-și exprima liber, de a-și păstra
și dezvolta identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă[4]. Precum se relevă, s-a
omis și în acest tratat reglementarea expresă a dreptului persoanelor aparținând mino-
rităților naționale de pe teritoriul părților contractante de a-și folosi propriile simboluri
naționale. Cu toate acestea, în spiritul stabilit de tratat, respectiv în temeiul principiilor de
bază prevăzute de Convenția-cadru, Ungaria a elaborat o lege detaliată privind drepturile
minorităților naționale[5].
Ideea dreptului minorităților naționale la simboluri proprii s-a ivit prima dată în cursul
tratativelor de pace de la Haga. Propunerea Iugoslavă din 1991 a prevăzut că minoritățile,
în cadrul autonomiei, își pot folosi emblemele proprii pe care le pot afișa în locuri publice
în mod vizibil[6]. În avizul nr. 1, Comisia de Arbitraj a Conferinței de Pace pentru fosta
Iugoslavia s-a pronunțat asupra tezei potrivit căreia respectarea drepturilor fundamentale
ale popoarelor și ale minorităților, precum și ale personalității umane este o normă impe-
rativă a dreptului internațional. În avizul nr. 2, aceeași comisie a statuat că minoritățile au
dreptul de a le fi recunoscut dreptul lor la identitate[7].
Prin Deciziile de la Helsinki din iulie 1992[8], Organizația pentru Securitate și Cooperare
în Europa (O.S.C.E.) a instituit funcția de Înalt Comisar pentru Minoritățile Naționale ca
„instrument de prevenire a conflictelor într-o etapă cât mai timpurie cu putință”. Până în
prezent, rezultatul activității Înaltului Comisar îl constituie recomandările elaborate de
[1] Ratificat prin Legea nr. 113/1996 pentru ratificarea Tratatului de înțelegere, cooperare și bună
vecinătate dintre România și Republica Ungară, semnat la Timișoara la 16.09.1996 (M. Of. nr. 250
din 16.10.1996).
[2] Art. 15 alin. (1) lit. a) din Tratat.
[3] Art. 14 din Tratat.
[4] Art. 15 alin. (1) lit. b) din Tratat.
[5] Este vorba despre Legea nr. CLXXIX din 2011 privind drepturile naționalităților.
[6] Gy. FÁBIÁN, P. ÖTVÖS, op. cit., p. 85.
[7] P. KOVÁCS, op. cit., p. 339.
[8] Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa a fost elaborat la 1 august
1975. Documentul a fost publicat în B. Of. nr. 92 din 13.08.1975. Textul întreg al Actului final de la
Helsinki în limba română se poate găsi: http://www.dri.gov.ro/hu/actul-final-de-la-helsinki/, accesat
la 02.06.2020.
acesta, de exemplu, în domeniul învățământului[1], limbilor minorităților[2] etc. Din

perspectiva dreptului minorităților naționale de a avea și de a-și folosi propriile simboluri
prezintă interes deosebit Recomandările de la Lund cu privire la participarea efectivă a
minorităților naționale la viața publică[3]. Deși intră în categoria instrumentelor interna-
ționale de tip soft law, acesta este primul document internațional care face referire
explicită la dreptul minorităților naționale la simboluri proprii.
Totodată, cu valoare de principiu, documentul stabilește că persoanele se identifică
prin numeroase moduri, pe lângă identitatea lor de membru al unei minorități națio-
nale[4].
În capitolul care se ocupă de autoguvernarea minorităților se reține că participarea
efectivă a minorităților la viața publică ar putea necesita aranjamente neteritoriale sau
teritoriale de autoguvernare sau o combinare a acestora. Statele ar trebui să asigure
resurse adecvate pentru astfel de aranjamente[5]. Se face, așadar, distincție netă între
aranjamentele neteritoriale și cele teritoriale.
Potrivit documentului, aranjamentele neteritoriale sunt utile pentru menținerea și
dezvoltarea identității și culturii minorităților naționale, iar domeniile care pot fi regle-
mentate cel mai ușor prin aceste aranjamente cuprind educația, cultura, folosirea limbii
minoritare, religia și alte probleme decisive pentru identitatea și modul de viață al
minorităților naționale. Documentul merge mai departe cu detalierea domeniului de
reglementare prin instrumente neteritoriale, precizând că persoanele și grupurile au
dreptul de a-și folosi numele în limba maternă și de a obține recunoașterea oficială a
numelor lor. Acesta subliniază totodată că autoritățile guvernamentale au responsabilitate
în definirea standardelor educaționale, iar instituțiile minorităților au dreptul de a elabora
programele școlare pentru predarea limbilor minoritare, a culturii sau a amândurora. Și
cea mai importantă recomandarea din punctul de vedere al problemei analizate în
prezentul capitol este că minoritățile își pot alege și se pot bucura de propriile simboluri și
alte forme de expresie culturală[6]. Este de accentuat că aceasta nu este o listă exhaustivă,
fiind posibilă instituirea unor noi funcții care să contribuie la protejarea dreptului la
identitate al minorităților naționale[7].
Ca o continuare a procesului de dezvoltare a catalogului măsurilor care au ca scop
protecția drepturilor minorităților naționale, în 2012 a apărut documentul cu titlul Linii
[1]
Recomandările de la Haga privind dreptul la educație al minorităților naționale, adoptate de
O.S.C.E. la 1 octombrie 1996. Documentul se poate găsi aici: https://www.osce.org/ro/hcnm/32189,
[2] Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale,
adoptate de O.S.C.E. la 01.02.1998. Documentul se poate găsi aici: https://www.osce.org/ro/h

cnm/67540, accesat la 02.05.2020.
[3] Recomandările de la Lund cu privire la participarea efectivă a minorităților naționale la viața
publică, adoptate de O.S.C.E. la 01.09.1999. Documentul se poate găsi aici: https://www.osce.org

/ro/hcnm/32251, accesat la 02.06.2020. Versiunea în limba română este accesibilă: http://www.dri.
gov.ro/hu/recomandarile-de-la-lund/.
[4] Recomandarea nr. 4.
[5] Recomandarea nr. 14.
[6] Recomandarea nr. 17 și 18.
[7] A se vedea nota explicativă de la Recomandarea nr. 18, p. 29.
directoare Ljubljana privind integrarea societăților diverse[1]. În pofida titlului schimbat,

documentul are aceeași valoare ca și Recomandările de la Lund, făcând parte din categoria
instrumentelor internaționale de tip soft law. Numai că în documentul din 2012, reco-
mandările Înalților Comisari sunt mult mai cizelate în ceea ce privește dreptul la identitate,
respectiv dreptul la propriile simboluri ale minorităților naționale.
Este important de menționat că în Liniile directoare se face referire explicită la valoarea
simbolică a cetățeniei stabilind că, inter alia, prin aceasta devine tangibilă apartenența
comună și împărtășirea unor valori fundamentale de către deținătorul cetățeniei și Statul
care o acordă[2].
În ceea ce privește participarea în viața culturală și religioasă, se recomandă ca statele
să creeze condițiile necesare participării eficiente a persoanelor aparținând minorităților
naționale în viața culturală a propriei colectivități. Desigur, în paralel cu aceasta, este avută
în vedere și participarea minorităților în viața culturală a întregii societăți. Pentru ca
această participare să se realizeze, autorii documentului subliniază că sunt de evitat
limitările injuste ale participării depline la treburile culturale și religioase. Astfel, este
recomandabil, de pildă, evitarea restrângerii disproporționate a afișării în locuri publice de
simboluri culturale sau religioase[3].
Recomandarea nr. 50 exprimă într-un mod mult mai coerent și cristalizat faptul că
protejarea și promovarea diversității simbolurilor, respectiv utilizarea lor în domeniul
public sunt măsuri indispensabile pentru dezvoltarea și exprimarea eficientă a identității
minoritare. Astfel, se recomandă ca statele să promoveze integrarea prin respectarea
pretențiilor și a aspectelor sensibile pentru grupurile minorităților și majorităților în ceea
ce privește afișarea și utilizarea simbolurilor în spațiul public comun. Se arată totodată că,
deși libertatea de exprimare este o valoare necesară în viața unei societăți democratice
care trebuie respectată ca atare, statele trebuie să prevină divizarea populației prin
utilizarea anumitor simboluri și trebuie să găsească soluții eficiente care să descurajeze
afișarea acestora de către actorii nonguvernamentali. Pe de altă parte, se precizează că
acolo unde este cazul ar trebui să se caute oportunități de promovare a unor simboluri
favorabile incluziunii[4].
Simbolurile la care se referă documentul și care pot avea o semnificație deosebit de
importantă sunt: drapelele, însemnele, monumentele, denumirile locurilor și ale străzilor,
ocaziile sau sărbătorile legale cu caracter comemorativ, siturile istorice și funerare[5].
[1] Linii directoare Ljubljana privind integrarea societăților diverse & Notă explicativă, adoptate
de O.S.C.E. la 7 noiembrie 2012. Documentul se poate găsi aici: https://www.osce.org/hcnm/lj

ubljana-guidelines, accesat la 02.05.2020.
[2] Recomandarea nr. 32: „O politică inclusivă și nediscriminatorie în materie de cetățenie
constituie un aspect important al politicii de integrare. Mai mult, cetățenia are și o valoare simbolică,
semnalând apartenența comună a persoanei care o deține și a celei care o acordă” – a se vedea Liniile
directoare Ljubljana privind integrarea societăților diverse & Notă explicativă, p. 43.
[3] A se vedea Recomandarea nr. 41 și explicația aferentă din Liniile directoare Ljubljana privind
integrarea societăților diverse & Notă explicativă, p. 54 și 56.

[4] A se vedea Recomandarea nr. 50 și explicația aferentă din Liniile directoare Ljubljana privind
integrarea societăților diverse & Notă explicativă, p. 69.

[5] Ibidem.
În comentariul de la Recomandarea nr. 50 sunt marcate, de exemplu, următoarele

aspecte cu privire la care statul ar trebui să elaboreze politici mai eficiente care să genereze
integrarea minorităților naționale cu un randament mai ridicat:
– asigurarea și garantarea dreptului persoanelor aparținând minorităților naționale de
a-și folosi simbolurile și în locuri publice;
– afișarea simbolurilor în interiorul și/sau exteriorul clădirilor oficiale. Sub acest aspect,
este reținut faptul că afișarea simbolurilor minoritare pe clădiri oficiale în unele cazuri pot
constitui o chestiune extrem de delicată. Astfel, se recomandă elaborarea unei soluții
intermediare care să ia în considerare interesele cultural-identitare divergente ale
minorității și majorității și să instaureze un echilibru durabil între aceste interese.
– inscripționarea și în limba minorității a denumirii străzilor sau a localităților. Docu-
mentul accentuează în această privință că acolo unde sunt stabilite praguri pentru
exercitarea dreptului de a afișa însemne topografice în limbile minorităților, aceste praguri
nu pot fi considerate ca fiind un impediment disproporționat în ceea ce privește respec-
tarea limbilor minorităților. Se statuează că din acest punct de vedere siguranța traficului
rutier sau utilizarea unor alfabete diferite nu reprezintă argumente rezonabile împotriva
însemnelor bilingve, deoarece acestea transmit în esență mesajul că un anumit teritoriu
este locuit în comun și în armonie de către diverse grupuri din cadrul întregii societăți;
– în cazul în care statul adoptă sau interzice anumite simboluri sau elemente culturale
cu o valoare simbolică deosebită pentru minoritate, acesta ar trebui să țină seama
deopotrivă de caracteristicile relațiilor sociale actuale, dar și ale celor istorice[1].
În legătură cu cele de mai sus, tragerea câtorva concluzii se impune. În primul rând, a
reieșit că la nivelul normelor internaționale problematica dreptului minorităților naționale
de a avea și de a-și folosi propriile simboluri nu este reglementată decât prin instrumente
internaționale de tip soft law. În al doilea rând – și aceasta este concluzia poate cea mai
importantă –, este sesizabil fără dubii faptul că dreptul la simboluri proprii al minorităților
naționale face parte din conținutul dreptului la identitate. Prin urmare, statele care prin
legile lor fundamentale recunosc și garantează dreptul minorităților naționale, în aceleași
timp recunosc și garantează și dreptul minorităților de a-și exprima identitatea prin
folosirea/afișarea unor simboluri. În al treilea rând, trebuie observat că în sensul Reco-
mandării nr. 50 din Liniile directoare, dreptul minorităților naționale de a-și folosi simbo-
lurile proprii este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din
Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, în cazul unei ingerințe injuste din partea
statului în exercitarea dreptului de a-și folosi propriile simboluri al unei persoane
aparținând unei minorități naționale, persoana devenită victima ingerinței are, în principiu,
dreptul de a se plânge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
5.2. Bune practici din dreptul comparat
În cele de mai sus am argumentat în sensul că dreptul unei colectivități minoritare de

a avea și de a folosi propriile simboluri este un element constitutiv al dreptului fundamen-
tal la identitate. În prezentul subcapitol vom prezenta câteva soluții legislative concrete,
adoptate de state din vecinătatea României, în privința dreptului minorităților naționale
de a-și folosi propriile simboluri. Pentru prezentarea unor bune practici care ar putea
[1] Idem, p. 69-70.

constitui chiar un model, am ales următoarele state: Serbia, Ungaria și Slovenia. Alegerea
acestor trei țări se bazează pe considerentul potrivit căreia fiecare dintre ele este un stat
unitar și indivizibil, în care naționalitatea joacă un rol deosebit, astfel cum se citește din
constituțiile lor.
5.2.1. Slovenia
Din conținutul Constituției Republicii Slovenia[1] reiese: „[c]atalogul drepturilor este
amplu; textul Constituției face distincție între drepturile omului și libertățile fundamentale,
ce regrupează, în genere, drepturi de prima generație, și raporturile economice și sociale,
care includ prevederi referitoare mai degrabă la drepturi de a doua generație”[2]. Pe lângă
drepturile omului și libertățile fundamentale pe care statul sloven le recunoaște fiecărui
cetățean, minoritățile naționale autohtone, precum minoritatea maghiară și cea italiană
se bucură de o reglementare constituțională specială[3]. Drepturile speciale sunt incluse în
art. 64 din Constituția Sloveniei, care are titlul marginal Drepturi speciale ale comunităților
autohtone de etnici italieni și maghiari din Slovenia.
Potrivit textului constituțional: „[c]omunităților autohtone de etnici italieni și maghiari
și membrilor acestora li se garantează dreptul de a folosi liber simbolurile naționale proprii
și, pentru conservarea identității lor etnice, dreptul de a înființa organizații și de a desfă-
șura activități economice, culturale, științifice și de cercetare, precum și activități în dome-
niul mijloacelor publice de informare și al publicării. Potrivit legii, aceste două comunități
etnice și membrii lor au dreptul la educație și învățământ în limba maternă, precum și
dreptul de a înființa și desfășura respectivele activități de educație și învățământ. Zonele
geografice în care sunt obligatorii școlile bilingve sunt stabilite prin lege. Acestor comu-
nități etnice și membrilor lor li se garantează dreptul de a cultiva relații cu națiunea lor de
origine și țările lor. Statul oferă sprijin material și moral pentru exercitarea acestor drep-
turi. Pentru exercitarea drepturilor lor, membrii acestor comunități înființează propriile
comunități autonome în zonele geografice în care trăiesc. La propunerea acestor
comunități etnice autonome, statul le poate autoriza să îndeplinească anumite funcții la
nivel național și va asigura fonduri pentru îndeplinirea acestor funcții. Cele două comu-
nități etnice vor fi reprezentate direct în organele reprezentative ale administrației auto-
nome locale și în Adunarea Națională. Poziția comunităților etnice, italiană și maghiară, și
modalitatea în care sunt exercitate drepturile acestora în zonele geografice în care
locuiesc, obligațiile comunităților autonome locale în privința exercitării acestor drepturi
și drepturile pe care membrii acestor comunități etnice le exercită și în afara acestor zone
sunt reglementate de lege. Drepturile ambelor comunități etnice și ale membrilor lor sunt
[1] Traducerea completă în limba română a textului Constituției Republicii Slovenia a fost realizată
de către Elena Simina Tănăsescu. A se vedea E.S. TĂNĂSESCU, Constituția Republicii Slovenia, în
Ș. DEACONU (coord.), Codex constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene, vol. II,
Ed. Monitorul Oficial, București, 2015, p. 549-580. Varianta în limba engleză poate fi consultată la
adresa:
https://fotogalerija.dz-rs.si/datoteke/Publikacije/Nastajanje_slovenske_ustave/2015-2ang_Zepna_
Ustava_RS.pdf, accesată la 09.09.2020.
[2] E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., (2015), p. 545.
[3] A se vedea art. 5 din Constituția Republicii Slovenia.
garantate indiferent de numărul membrilor acestor comunități. Nu pot fi adoptate legi,

reglementări și alte acte generale referitoare exclusiv la exercitarea drepturilor prevăzute
prin Constituție și la poziția comunităților etnice, fără acordul reprezentanților acestor
comunități etnice”[1].
După cum reiese din textul citat, dreptul minorității maghiare și celei italiene de a
folosi, în mod liber, propriile simboluri naționale este garantat de legea fundamentală a
țării. Este de observat că legea fundamentală nu prevede nicio condiție specială în ceea ce
privește simbolistica însemnelor acestor două comunități naționale, ceea ce înseamnă că
simbolurile minorităților autohtone din Slovenia pot fi identice cu simbolurile naționale
și/sau statale ale statului Ungar sau ale Italiei.
Sub aspectul identității dintre simbolurile naționale ale minorităților naționale din
Slovenia și simbolurile național-statale ale Ungariei sau Italiei s-a ivit un litigiu de ordin
constituțional în care petenții (Consiliul Național[2] și Grupul Parlamentar al Partidului
Național din Slovenia) au reclamat faptul că folosirea, de către minoritatea maghiară sau
italiană, a simbolurilor oficiale ale statului Ungar sau ale Italiei pe teritoriul Republicii
Slovenia ar aduce atingere suveranității Republicii Slovenia, iar astfel dispozițiile art. 13
parag. 2, art. 14 parag. 3 și art. 21 parag. 2 din Legea privind utilizarea stemei, steagului și
imnului național al Republicii Slovenia și steagul național sloven[3] – lege care reglemen-
tează modul de utilizare a simbolurilor statale/naționale ale Republicii Slovenia[4] – ar fi
[1] Traducerea în limba româna a fost realizată de către Elena Simina Tănăsescu. A se vedea
E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., 2015, p. 559-560.

[2] Potrivit Constituției Sloveniei, Consiliul Național este organismul reprezentativ pentru interese
sociale, economice, profesionale și locale și are 40 de membri. Consiliul este format din: patru
reprezentanți ai patronatelor; patru reprezentanți ai salariaților; patru reprezentanți ai agricultorilor,
artizanilor și meșteșugarilor și ai profesiilor independente; șase reprezentanți din domenii necomer-
ciale; 22 de reprezentanți ai intereselor locale (art. 96 parag. 1). În ceea ce privește competențele
Consiliului Național, acesta: propune Adunării Naționale adoptarea legilor; transmite Adunării
Naționale avizul său cu privire la orice aspecte care intră în competența Adunării Naționale; solicită
Adunării Naționale să reexamineze o lege înaintea promulgării; solicită anchete privind probleme de
importanță publică și, în plus, la solicitarea Adunării Naționale, trebuie să-și dea avizul cu privire la
orice chestiune individuală (art. 97).
[3] În limba slovenă: Zakon o grbu, zastavi in himni Republike Slovenije ter o slovenski narodni
zastavi. Textul integral al legii în limba slovenă poate fi consultat la adresa: http://www.pisrs.si/
Pis.web/pregledPredpisa?id=ZAKO365, accesat la 09.09.2020. Legea a fost publicată în M. Of. al
Republicii Slovenia nr. 67/94 (Uradni list RS, št. 67/94). O traducere în limba engleză a prevederilor
legale din acest act normativ care au făcut obiectul litigiului constituțional sus-menționat poate fi
găsită la adresa: http://adattar.adatbank.transindex.ro/Szlovenia/SLOVL016.htm, accesată la
09.09.2020.
[4] Simbolurile naționale/statale ale Sloveniei sunt stema, drapelul și imnul național al
Sloveniei. Potrivit art. 6 din Constituția Sloveniei, „[s]tema Sloveniei este în formă de scut. În mijlocul
scutului, pe fond albastru, este o reprezentare în culoarea albă a muntelui Triglav, sub care sunt două
linii ondulate albastre care simbolizează marea și râurile, iar deasupra sunt trei stele aurii cu șase
colțuri care formează un triunghi cu vârful în jos. Scutul este încadrat într-un chenar roșu. Stema este
concepută potrivit unui set standard de geometrie și culoare. Drapelul Sloveniei este drapelul
național al Sloveniei în culorile alb-albastru-roșu cu stema Sloveniei. Raportul dintre lățimea și
lungimea drapelului este de unu la doi. Ordinea culorilor drapelului este: alb, albastru și roșu. Fiecare
neconstituționale. Curtea Constituțională slovenă a respins excepția de neconstitu-

ționalitate ca neîntemeiată.
În argumentarea sa, Curtea a pornit de la prevederile art. 14 parag. 1 din Constituția
Sloveniei care dispune că „[î]n Slovenia, drepturile omului și libertățile fundamentale sunt
garantate oricărei persoane, indiferent de originea etnică, rasă, sex, limbă, religie, convin-
gerea politică sau de altă natură, situație materială, naștere, educație, statut social,
dizabilitate sau orice alte împrejurări personale”. În continuare, Curtea a făcut referire la
scopul drepturilor speciale pe care le recunoaște art. 64 din Constituție minorităților
autohtone. În această privință a statuat că acest cadru normativ constituțional are ca scop
prezervarea identității naționale a minorităților autohtone, precum și asigurarea ca aceste
două comunități naționale și membrii săi să participe în mod egal la viața socială.
Cât privește conținutul juridic al sintagmei simbolurile naționale proprii din textul
art. 64 parag. 1, Curtea Constituțională slovenă a ajuns la concluzia că prin această for-
mulare legiuitorul constituant s-a gândit la simbolurile națiunilor din care fac parte comu-
nitățile naționale italiene și maghiare, adică la simbolurile națiunii italiene și maghiare. A
mai statuat că, deoarece simbolurile naționale ale comunității maghiare și ale celei italiene
s-au format în paralel cu istoria acestor două națiuni, iar natura acestor simboluri subzistă
și în prezent, determinarea acestora nu poate fi lăsată la alegerea cuiva. Așadar, întrucât
Constituția Sloveniei le recunoaște minorităților maghiare și italiene dreptul de a-și folosi
propriile simboluri fără vreo îngrădire sub aspectul formei acestora, concluzia la care se
poate ajunge este că simbolurile comunităților maghiare și italiene din Slovenia pot fi
identice chiar și cu simbolurile oficiale ale Italiei sau Ungariei. De asemenea, Curtea Consti-
tuțională a stabilit că simbolurile pe care comunitățile naționale autohtone și membrii lor
le folosesc ca simboluri naționale proprii pot fi utilizate numai împreună cu simbolurile
Republicii Slovenia, astfel încât simbolurile Republicii Slovenia să aibă prioritate[1].
5.2.2. Ungaria
În Ungaria, problematica dreptului minorităților naționale de a-și folosi simbolurile pro-
prii nu se bucură, la nivel constituțional, de o reglementare atât de completă, precum în
Slovenia. Dimpotrivă, legea fundamentală[2] a Ungariei reglementează chestiunea simbo-
lurilor minoritare într-un mod extrem de lapidar. Articolul 32 alin. (1) lit. i) face trimitere
doar la faptul că în gestionarea afacerilor publice locale și în cadrul stabilit prin lege,
administrațiile locale pot crea simboluri ale administrației locale și pot stabili decorații
culoare ocupă o bandă orizontală care acoperă o treime din suprafața drapelului. Stema este plasată
în partea superioară stânga a drapelului, jumătate în porțiunea alba și cealaltă jumătate în porțiunea
albastră. Imnul național al Sloveniei este «Zdravljica». Utilizarea stemei, a drapelului și a imnului
național sunt prevăzute de lege”.
[1] Curtea Constituțională a Republicii Slovenia, Decizia nr. U-I-296/94 din data de 28.01.1999.
Textul complet al deciziei Curții Constituționale slovene în limba engleză poate fi consultat la adresa:
https://www.us-rs.si/decision/?lang=en&q=Hungary&df=&dt=&af=&at=&vd=&vo=&vv=&vs=&ui=
&va=&page=1&sort=&order=&id=96023, accesat la 09.09.2020.
[2] Traducerea completă în limba română a textului Constituției Ungariei a fost realizată de către
Elena Simina Tănăsescu. A se vedea E.S. TĂNĂSESCU, Constituția Ungariei, în Ș. DEACONU (coord.),
op. cit., p. 785-835.
locale și titluri onorifice. Este de reținut că în orânduirea constituțională ungară, admi-

nistrația locală nu trebuie confundată cu autoguvernarea naționalităților, aceasta din urmă
referindu-se la cadrul instituțional al minorităților naționale prin care acestea își pot păstra
identitatea, în structuri de autonomie culturală[1].
Potrivit art. XXIX din Legea fundamentală a Ungariei, „[n]aționalitățile care locuiesc în
Ungaria constituie parte integrantă a statului. Toți cetățenii maghiari de orice naționalitate
au dreptul să se exprime liber și să își păstreze identitatea. Naționalitățile care locuiesc în
Ungaria au dreptul să își folosească limba maternă, să folosească nume în limba maternă,
individual sau colectiv, să își promoveze culturile proprii și să fie educați în limba lor
maternă. Naționalitățile care locuiesc în Ungaria au dreptul să înființeze forme autonome
de administrare atât la nivel local, cât și național. Norme detaliate cu privire la drepturile
naționalităților care locuiesc în Ungaria, la naționalități, la cerințele privind recunoașterea
ca naționalitate și normele privind alegerea administrației autonome a naționalităților la
nivel local și național sunt stabilite printr-o lege cardinală. Printr-o lege cardinală se poate
prevedea ca o condiție necesară pentru recunoașterea ca naționalitate să fie existența
acesteia pentru o anumită perioadă de timp și inițiativa unui anumit număr de persoane
care să se declare ca membri ai naționalității în cauză”[2].
Legea la care face trimitere textul Legii fundamentale este Legea CLXXIX din 2011
privind drepturile naționalităților[3] (în continuare: Legea naționalităților).
Preambulul Legii naționalităților stabilește că Ungaria respectă diferitele tradiții
religioase ale țării, libertatea și cultura altor popoare și declară că libertatea individuală se
poate realiza doar în cooperare cu alții. Legea declară totodată că orice cetățean maghiar
aparținând unei naționalități are dreptul de a-și afirma și proteja identitatea. Legea
reiterează principiul stabilit de Legea fundamentală, potrivit căreia naționalitățile fac parte
din comunitatea politică maghiară, constituind părți integrante ale statului. În preambulul
Legii naționalităților se subliniază că diversitatea culturală și discrepanța lingvistică
constituie izvorul îmbogățirii națiunii, și nu al dezbinării acesteia. Astfel, valorile culturale
create de naționalități sunt considerate ca fiind părți integrante ale patrimoniului cultural
al Ungariei. Drepturile specifice individuale și colective ale naționalităților sunt libertăți
fundamentale. În fine, prin preambulul Legii naționalităților se declară că Ungaria prote-
jează naționalitățile, promovează cultura acestora, asigură folosirea limbii lor materne,
accesul lor la educația în limba maternă, dreptul lor de a folosi nume în limba proprie,
participarea lor colectivă la viața publică, ajută la realizarea autonomiei culturale și
garantează dreptul colectivităților reale de autoadministrare și autoguvernare.
Legea naționalităților, în art. 20, prevede în mod expres că Ungaria – în limitele legilor
sale – asigură dreptul comunităților de alte naționalități decât cea maghiară de a-și
menține evenimentele și sărbătorile în condiții netulburate și garantează dreptul acestor
[1] Pentru minorități naționale în Ungaria se utilizează termenul de naționalități. Pentru mai
multe detalii în limba română, a se vedea E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., 2015, p. 780.
[2] Traducerea în limba română a fost realizată de către Elena Simina Tănăsescu. A se vedea
E.S. TĂNĂSESCU, op. cit., 2015, p. 799.

[3] În limba maghiară: 2011. évi CLXXIX. törvény a nemzetiségek jogáról. Textul integral al legii în
limba maghiară poate fi consultat la adresa: https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=a1100179.tv,

accesat la 09.09.2020. Legea a fost publicată în data de 19.12.2011.
comunități de a-și păstra, de a-și dezvolta și de a-și perpetua tradițiile arhitecturale,

culturale, reverențiale și religioase, precum și dreptul de a folosi simbolurile proprii.
Legea stabilește modul adoptării simbolurilor proprii ale autoguvernării naționalității.
Astfel, potrivit art. 92 alin. (4) lit. b), adunarea generală a corpului reprezentativ al autogu-
vernării naționalității decide cu majoritate calificată asupra denumirii, simbolurilor auto-
guvernării naționalității, respectiv a sărbătorilor naționalității reprezentate. În confor-
mitate cu art. 113 din Legea naționalităților, atribuțiile autoguvernării naționalității refe-
ritoare la denumire, simboluri și sărbători nu pot fi delegate.
Este de remarcat că nici Legea naționalităților, nici Legea fundamentală a Ungariei nu
precizează în ce pot consta simbolurile naționalităților (minorităților naționale), ceea ce
conduce la concluzia că simbolurile unei colectivități minoritare pot fi identice cu
simbolurile oficiale ale altor state. În acest context trebuie menționat că Autoguvernarea
pe Țară a Românilor din Ungaria folosește în mod liber simbolurile României.
5.2.3. Serbia
În Republica Serbia, dreptul minorităților naționale de a-și folosi propriile simboluri
este reglementat și la nivel constituțional. Potrivit art. 14 din Constituția Republicii
Serbia[1], drepturile minorităților naționale sunt protejate, statul acordând acestora o
protecție specială în vederea realizării totale a egalității în drepturi, respectiv în interesul
conservării identității.
Pe lângă drepturile garantate tuturor cetățenilor, art. 75 din Constituția Serbiei preve-
de că persoanelor aparținând minorităților naționale li se garantează drepturi speciale,
individuale sau colective. Drepturile individuale se exercită în mod individual, iar drepturile
colective se exercită în comun cu alții, în armonie cu Constituția, cu legea și cu tratatele
internaționale. În vederea exercitării dreptului de autoguvernare în domeniul culturii,
educației, informării, respectiv al folosirii limbii oficiale și a scrierii, membrii minorităților
naționale pot constitui consilii naționale, potrivit legii.
Sub titlul marginal Dreptul de a prezerva specificitatea, art. 79 din Constituția Serbiei
dispune că persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul: de a exprima, de a
prezerva, de a cultiva, de a dezvolta și de a exprima în mod public specificitățile naționale,
etnice, culturale și religioase; de a-și folosi în locuri publice simbolurile proprii; de a-și folosi
limba și scrierea; ca în acele zone în care persoanele aparținând minorităților naționale au
o pondere semnificativă raportat la numărul total al locuitorilor din acea zonă să
desfășoare proceduri în limbile lor în fața organelor de stat, a organizațiilor cu competențe
delegate, a organelor provinciilor autonome și a organelor administrației locale; la edu-
cație, în limba maternă, în cadrul instituțiilor statale și provinciale autonome; la înființarea
de instituții educaționale private; de a-și folosi numele și prenumele în limbile lor materne;
ca în zonele în care persoanele aparținând minorităților naționale au o pondere sem-
nificativă raportat la numărul total al locuitorilor din zona respectivă să inscripționeze, în
limba lor maternă, numele străzilor, localităților și semnele topografice; la informare,
deplină, promptă și imparțială, în limba lor maternă, inclusiv dreptul la exprimarea,
[1]Textul complet în limba engleză al Constituției Republicii Serbia poate fi consultat la adresa:
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/rs011en.pdf, accesat la 09.09.2020.
primirea, transmiterea și schimbul de informații și idei; la înființarea propriilor mijloace de

informare în masă, potrivit legii.
Modalitatea exercitării dreptului minorităților naționale din Serbia de a-și folosi
simbolurile proprii este reglementată prin lege specială. Conform art. 16 din Legea privind
protejarea drepturilor și libertăților minorităților naționale, „[p]ersoanele aparținând
minorităților naționale au dreptul să aleagă și să utilizeze simboluri și însemne naționale.
Simbolurile și însemnele naționale nu pot fi identice cu simbolurile și însemnele altei
țări. Simbolurile, însemnele și sărbătorile minorităților naționale sunt propuse de consiliile
naționale. Simbolurile naționale, însemnele și sărbătorile minorităților naționale sunt
confirmate de Consiliul pentru Minorități Naționale. Ulterior publicării deciziei Consiliului
Minorităților Naționale cu privire la confirmarea acestora, simbolurile și însemnele mino-
rităților naționale pot fi evidențiate oficial în timpul sărbătorilor oficiale din Republica
Serbia și al sărbătorilor confirmate ale minorităților naționale pe clădirile și în sediile
organizațiilor locale și ale instituțiilor cu funcții publice în teritoriile în care limba minorității
naționale este în uz oficial, respectiv conform procedurii stabilite prin decizia privind
confirmarea simbolurilor. Împreună cu însemnele și simbolurile minorității naționale, în
timpul celebrării sărbătorii de stat a Republicii Serbia, se vor afișa obligatoriu drapelul de
stat al Republicii Serbia și stema mică a Republicii Serbia în modul stabilit de legea care
reglementează aspectul și utilizarea simbolurilor de stat ale Republicii Serbia. În timpul
celebrării sărbătorii minorităților naționale confirmate, pe lângă însemnele și simbolurile
minorității naționale, este obligatorie afișarea drapelului național al Republicii Serbia și
Stema Mică a Republicii Serbia, în modul stabilit de legea care reglementează aspectul și
utilizarea simbolurilor de stat ale Republicii Serbia. La intrarea în sediul oficial al Consiliului
Național, simbolurile minorității naționale pot fi afișate în mod corespunzător pe tot
parcursul anului împreună cu simbolurile de stat ale Republicii Serbia”[1].
5.3. Dreptul la simboluri prin prisma normelor interne
În analiza dreptului intern privind simbolurile minorităților naționale, punctul de ple-

care îl reprezintă constatarea faptului că în acest domeniu există un dezechilibru juridic.
În primul rând, trebuie semnalat faptul că în simbolurile statale ale României nici
minoritatea maghiară nu este reprezentată. În al doilea rând, trebuie reținut că în actualul
cadru legislativ nu există un drept expres conferit minorităților naționale în temeiul căruia
aceștia s-ar putea bucura de propriile simboluri în aceleași condiții în care această
posibilitate le este deschisă cetățenilor români de naționalitate română. Cu alte cuvinte,
folosirea, afișarea în locuri publice sau intonarea simbolurilor minorității maghiare este
foarte restricționată – dacă nu chiar interzisă – pentru că în general acestea sunt și
simbolurile țării-mamă, cu care, inter alia, se identifică minoritatea națională maghiară. În
astfel de condiții, singurul lucru pe care îl putem constata este faptul că în România
subzistă o inegalitate în drepturi în privința simbolurilor, fiind necesară o intervenție
legislativă.
[1] Textul integral în limba română poate fi consultat la adresa: http://mduls.gov.rs/ wp-
content/uploads/ZAKON-O-ZASTITI-PRAVA-I-SLOBODA-NACIONALNIH-MANJINA040718-RU.pdf,
În țara noastră, numărul actelor normative și/sau al dispozițiilor legale referitoare la

simboluri este relativ mare. Cu titlu de exemplu menționăm următoarele acte normative:
– Constituția României, care în art. 12 stabilește simbolurile național-statale ale
României. Pentru a fi consecvenți, menționăm aici și prevederile art. 6 din Constituție care,
în opinia noastră, se referă în mod indirect și la dreptul minorităților naționale de a-și folosi
simbolurile proprii;
– Legea nr. 10/1990 privind proclamarea zilei naționale a României[1];
– Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național
și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice[2];
– Legea nr. 102/1992 privind stema țării și sigiliul statului[3];
– Legea nr. 96/1998 privind proclamarea zilei drapelului național[4];
– Legea nr. 99/1998 privind proclamarea Zilei imnului național al României[5];
– Legea nr. 141/2015 privind arborarea și folosirea de către unitățile administra-
tiv-teritoriale a steagurilor proprii[6];
– Legea nr. 453/2006 privind consacrarea zilei de 13 decembrie ca sărbătoare a etniei
tătare din România[7];
– Legea nr. 66/2006 pentru consacrarea zilei de 8 aprilie ca „Sărbătoarea etniei romilor
din România”[8];
– Legea nr. 247/2017 pentru instituirea Zilei Minorităților Naționale din România[9];
– Legea nr. 94/2019 privind instituirea Zilei Sveti Sava, sărbătoare a minorității sârbe
din România[10];
– O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu
caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate
de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război[11];
– H.G. nr. 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapeului Româ-
niei, intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României[12];
– H.G. nr. 672/2004 privind declararea zilei de 9 octombrie „Ziua Holocaustului”[13].
Din enumerarea de mai sus reiese imediat faptul că nu există vreun act normativ care
să reglementeze în mod explicit dreptul minorității maghiare din România de a-și utiliza
sau de a se bucura de propriile simboluri. Această observație susține aserțiunea anterioară
la care am făcut referire: în România nicidecum nu se poate afirma că se respectă principiul
fundamental al nediscriminării consacrat de numeroase acte internaționale ca fiind
deopotrivă o valoare democratică și o obligație statală.
[1] M. Of. nr. 95 din 01.08.1990.

[2] M. Of. nr. 237 din 26.08.1994.
[3] M. Of. nr. 236 din 24.09.1992.
[4] M. Of. nr. 190 din 22.05.1998.
[5] M. Of. nr. 198 din 28.05.1998.
[6] M. Of. nr. 412 din 11.06.2015.
[7] M. Of. nr. 995 din 13.12.2006.
[8] M. Of. nr. 276 din 28.03.2006.
[9] M. Of. nr. 979 din 11.12.2017.
[10] M. Of. nr. 359 din 09.05.2019.
[11] M. Of. nr. 214 din 28.03.2002.
[12] M. Of. nr. 776 din 05.12.2001.
[13] M. Of. nr. 436 din 17.05.2004.
Constituția României stabilește simbolurile naționale în art. 12, potrivit căruia simbo-
lurile naționale sunt drapelul României[1], ziua națională a României[2], imnul național[3],
respectiv stema țării și sigiliul care sunt stabilite prin legi organice. Aceste simboluri repre-
zintă semnele distinctive ale statului român, cartea lui de identitate[4]. Deși simbolurile
național-statale oficiale au un loc premiat în legea fundamentală, prevederile constitu-
ționale referitoare la acestea pot face obiectul unei revizuiri, deoarece art. 152 din Consti-
tuție nu prevede nicio restricție în acest sens. Prin urmare, atât drapelul, cât și imnul, ziua
națională sau stema și sigiliul țării pot fi modificate[5].
Aceste însemne fiind cele mai importante simboluri ale statalității românești, legiui-
torul a considerat necesară trasarea condițiilor legale în care aceste simboluri pot fi sau
trebuie folosite de către subiectele de drept. Această preocupare a legiuitorului a dat
naștere la Legea nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului
național și folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile și instituțiile publice.
Potrivit acestui act normativ, drapelul României se arborează în mod permanent pe
edificiile și în sediile autorităților și instituțiilor publice, la sediul partidelor politice, al
sindicatelor, al instituțiilor de învățământ și cultură, la punctele pentru trecerea frontierei,
precum și la aeroporturile cu trafic internațional. Totodată, drapelul se arborează și ca
pavilion pentru navele de orice fel și alte ambarcațiuni ce navighează sub pavilion
românesc[6]. Drapelul României poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau
reședința lor, precum și de persoane juridice[7].
Un aspect important și din punctul de vedere al simbolurilor minoritare este că legea
condiționează folosirea drapelelor altor state pe teritoriul României dispunând că astfel de
drapele se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul național și numai
cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivități și reuniuni internaționale,
pe clădiri oficiale și în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor legii[8].
Cât privește imnul național al României, legea impune intonarea acestuia la festivitățile
și ceremoniile oficiale naționale; precum și la ceremoniile oficiale cu caracter internațional;
la deschiderea și închiderea emisiunilor stațiilor „Radio România” și „Televiziunea Ro-
mână”, în interpretare vocală; cu prilejul vizitelor întreprinse în România de șefi de stat și
de guvern; în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare; pe stadioane
și alte baze sportive, cu ocazia desfășurării competițiilor sportive oficiale internaționale în
care este reprezentată România; pe stadioane și alte baze sportive, cu ocazia desfășurării
competițiilor sportive oficiale de nivel național doar la finala unei competiții sau, după caz,
[1] Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând
de la lance: albastru, galben, roșu [art. 12 alin. (1) din Constituție]. Modelul drapelului și intensitatea
culorilor sunt stabilite în anexa nr. 1 a Legii nr. 75/1994. Potrivit anexei, intensitatea culorilor este
următoarea: albastru cobalt, galben crom și roșu vermillon.
[2] Ziua națională a României este 1 Decembrie [art. 12 alin. (2) din Constituție].
[3] Imnul național al României este „Deșteaptă-te române” [art. 12 alin. (3) din Constituție].
[4] A se vedea I. MURARU, E.S. TĂNĂSESCU (coord.), op. cit., p. 117.
[5] Idem, p. 121.
[6] Art. 2 din Legea nr. 75/1994.
[7] Art. 4 din Legea nr. 75/1994.
[8] Art. 7 din Legea nr. 75/1994.
la turneul final, pentru toate categoriile de vârstă; la deschiderea fiecărei sesiuni a

Camerelor Parlamentului; la începutul programului zilnic în școlile primare și gimnaziale[1].
La fel ca și în cazul drapelului, și imnul altor state se intonează cu prilejul vizitelor,
festivităților și ceremoniilor oficiale cu caracter internațional, împreună cu imnul național
al României, înaintea acestuia[2].
Legea nu prevede vreo sancțiune, însă impune ca cetățenii să manifeste respect față
de drapelul și imnul național al României și să nu comită nici un act prin care s-ar aduce
ofensă acestora[3]. Legea precizează că guvernul are obligația de a adopta norme referi-
toare la arborarea drapelului României și intonarea imnului național, în funcție de natura
acțiunilor și manifestărilor, precum și de atribuțiile specifice care revin autorităților și
instituțiilor publice. Pe de altă parte, legea impune ca la adoptarea acestor norme meto-
dologice să fie avută în vedere reciprocitatea cu celelalte state și uzanțele internaționale
în materie[4]. Rezultă că în temeiul acestei legi, guvernul este însărcinat să adopte hotărâri
în vederea stabilirii regulilor de aplicare a acestei legi, ținând cont de principiile de
reciprocitate conținute în tratate internaționale.
În vederea organizării aplicării Legii nr. 75/1994, Guvernul, prin adoptarea H.G.
nr. 1157/2001 a instituit un set de norme metodologice, care reduc folosirea simbolurilor
altor state la minimul necesar cerut de dreptul diplomatic și regulile de politețe[5].
Cum am amintit mai înainte, Legea nr. 75/1994 nu prevede nicio sancțiune pentru
cazul în care se încalcă vreuna dintre dispozițiile legii. Astfel, sarcina elaborării unui sistem
sancționator i-a revenit Guvernului. Potrivit hotărârii Guvernului, arborarea drapelului
României de altă formă, cu alte dimensiuni, alte modele și cu altă intensitate a culorilor
decât cele stabilite potrivit legii sau nearborarea drapelului României de către autoritățile
și instituțiile publice constituie contravenție. De asemenea, angajează răspunderea con-
travențională a persoanei și arborarea drapelului la sediul primăriilor, consiliilor județene
și al prefecturilor în alte condiții decât cele prevăzute la art. 2 alin. (3) și (4) din H.G.
nr. 1157/2001 sau arborarea drapelului României în stare necorespunzătoare. Tot astfel,
este contravenție și nearborarea drapelului României pe perioada desfășurării eveni-
mentelor prevăzute la art. 4 din H.G. nr. 1157/2001. În cazul imnului, hotărârea Guver-
nului prevede ca fiind contravenție nerespectarea modalității intonării și publicării imnului;
intonarea imnului național cu alt text și cu altă partitură decât cele stabilite de lege;
neintonarea imnului național după intonarea imnului unui alt stat în cazurile prevăzute de
lege. Încălcarea dispozițiilor legii se sancționează cu o amendă între 500 și 5.000 lei.
Aceleași sancțiuni sunt aplicabile și în cazul primarilor care nu poartă eșarfele cu culorile
naționale sau alte eșarfe la ocaziile prescrise[6].
În afară de sancțiunile stabilite, hotărârea guvernului precizează cazurile în care
arborarea permanentă și temporară a drapelului României, respectiv intonarea imnului
[1]Art. 10 din Legea nr. 75/1994.

[2]Art. 14 din Legea nr. 75/1994.
[3] Art. 20 din Legea nr. 75/1994.
[4] Art. 22 din Legea nr. 75/1994.
[5] Gy. FÁBIÁN, Jogi keretek, în N. BÁRDI, GY. ÉGER (coord.), Magyarok Romániában 1990-2015,
Tanulmányok az erdélyi magyarságról, Ed. L’Harmattan Kiadó, Budapesta, 2017, p. 252.

[6] Art. 24 alin. (1) lit. a)-j) și alin. (2) din H.G. nr. 1157/2001.
național al României este obligatorie[1]. În această privință, hotărârea guvernului nu

aduce precizări importante, iar în cazul imnului doar repetă ceea ce este prevăzut în
lege.
Dincolo însă de sancțiunile instituite și de dispozițiile care prevăd expres cazurile în
care arborarea – în mod permanent sau temporar – a drapelului, respectiv intonarea
imnului României este obligatorie, hotărârea guvernului instituie o serie de noi reguli ale
căror legalitate poate fi pusă sub semnul întrebării[2]. Facem referire doar la două dintre
acestea.
Hotărârea Guvernului stabilește cazurile în care arborarea temporară a drapelului
României este obligatorie. Aparent, această prevedere este o reiterare a dispozițiilor
art. 3 din Legea nr. 74/1995 care prevăd cazurile în care drapelul României se arborează
temporar. Însă, trebuie observat că alături de cazurile în care arborarea drapelului
României este obligatorie, hotărârea Guvernului introduce – fără vreo precizare adițio-
nală – o altă categorie, și anume a evenimentelor deosebite[3], neprevăzute de Legea
nr. 74/1995. Pe lângă faptul că această categorie a evenimentelor deosebite este una
neclară și imprecisă care lasă loc de interpretări extensive/exagerate, socotim că este și
ilegală din moment ce reprezintă o adăugare la dispozițiile legii.
Pe de altă parte, hotărârea Guvernului introduce o nouă prevedere potrivit căreia
minoritățile etnice – constituite în organizații, uniuni sau asociații la nivel național – pot
folosi la acțiunile specifice și însemnele proprii[4]. În prezent, prevederile art. 23¹ din
H.G. nr. 1157/2001 constituie, în esență, singurul temei juridic expres care stabilește
regimul juridic al dreptului minorităților naționale de a-și folosi propriile simboluri. Cu
toate că instituirea acestei norme este un pas înainte apreciabil în materia simbolurilor
minoritare, considerăm că pentru motivele de ilegalitate anterior enunțate este o soluție
legislativă precară, simbolică raportat la scopul urmărit prin adoptare[5]. Dincolo de
această precaritate, textul legii pare a fi imprecis, astfel încât, raportat la celelalte pre-
vederi ale actului normativ aplicabil nu se pot desluși condițiile concrete în care
simbolurile proprii ale minorităților naționale pot fi folosite.
Prima nedumerire ce se ivește se referă la categoria însemnelor proprii ale minorită-
ților. Apoi se pune întrebarea la ce fel de acțiuni specifice s-a gândit legiuitorul în cursul
cărora este posibilă folosirea însemnelor proprii ale minorităților etnice. În al treilea
[1]
Art. 1-4 din H.G. nr. 1157/2001.
[2] Hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea executării legilor. Astfel, hotărârile sunt acte
subsecvente legii (secundum legem) și, prin urmare, nu pot să cuprindă dispoziții contrare pre-
vederilor legale.
[3] Art. 4 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1157/2001.
[4] Art. 23¹ din H.G. nr. 1157/2001. Este de reținut că această prevedere la origine nu a figurat
printre regulile hotărârii. Introducerea ei se datorează H.G. nr. 223/2002 privind modificarea și
completarea H.G. nr. 1157/2001 pentru aprobarea Normelor privind arborarea drapelului României,
intonarea imnului național și folosirea sigiliilor cu stema României (M. Of. nr. 179 din 15.03.2002).
[5] În doctrină s-a spus că prevederile hotărârii de guvern au fost modificate în 2002 chiar din
cauza serbărilor de 15 martie care este ziua națională a maghiarilor de pretutindeni. A se vedea
Gy. FÁBIÁN, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alaklulása Romániában 1918-2018, avagy „A
gyulafehérvári ígéretek megtagadásától a Minority SafePack ellenzéséig – 100 év romániai
kisebbségjogi történet”, în Acta Universitatis Sapientiae – Legal Studies, vol. 7, nr. 2/2018, p. 246.
rând, nu sunt clar definite modalitățile în care minoritățile naționale își pot folosi
simbolurile, adică nu se știe dacă prin organizații, uniuni sau asociații la nivel național
trebuie înțelese numai persoane juridice sau intră sub incidența legii și entitățile fără
personalitate juridică. În fine, observăm că în cazul drapelului României legea utilizează
verbul a arbora, în timp ce în cazul însemnelor minorităților – în care categorie se înscriu
și steagurile sau imnul, precum și orice alt simbol – apare verbul a folosi. Un alt aspect
al acestei problematici este stabilirea corelației art. 23¹ din H.G. nr. 1157/2001 cu
celelalte dispoziții din actul normativ, acesta apărând ca o reglementare separată,
aproape străină de restul actului.
La punctul acesta se impune mențiunea că de cele mai multe ori (dar nu întot-
deauna), litigiile din România privind simbolurile minorităților naționale survin între
autoritățile publice locale și autoritățile publice centrale (instituția prefectului). Aceasta,
pentru că în zonele locuite preponderent de etnicii maghiari, persoanele alese în
funcțiile de reprezentare în cadrul autorităților publice locale sunt membri ai comunității
maghiare care, în virtutea calității lor de aleși locali (autoritate publică), consideră că au
competența legală de a adopta hotărâri locale cu privire la simbolurile naționale
minoritare. În aceste cazuri, instanțele s-au poziționat în sensul că adoptarea hotărârilor
de consiliu local prin care se oficializează la nivel local un simbol minoritar se situează în
afara legii pentru exces de putere sub forma încălcării limitelor de competență prevă-
zute de lege[1]. Aceste litigii se judecă în fața instanțelor de contencios administrativ,
fiind aplicabile astfel principiile și regulile de drept administrativ.
Analizând dispozițiile legale referitoare la categoria însemnelor minorităților etnice din
România (art. 23¹ din H.G. nr. 1577/2001), problema care se pune vizează modul de stabilire
a acestora. În acest context se observă că nu există nicio prevedere legală care să traseze
liniile directoare sau să instituie vreo procedură de urmat, în consecință, opinăm că legiui-
torul a avut intenția să lase la latitudinea minorităților naționale stabilirea propriilor sim-
boluri. Menționăm aici că, simbolurile naționale minoritare cele mai răspândite și acceptate
în cadrul comunității maghiare (inclusiv cea secuiască) din România sunt drapelul maghiar[2]
[1] Art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din
07.12.2004) definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților

publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și
libertăților cetățenilor.
[2] Se impune mențiunea că drapelul maghiar este un simbol recunoscut și general acceptat ca
fiind al maghiarilor de pretutindeni. Astfel, drapelul maghiar reprezintă nu numai Republica Ungară
(ca stat), ci și întreaga națiune maghiară indiferent dacă membrii națiunii se află sau nu pe teritoriul
Ungariei. Această afirmație este sprijinită și de o instanță judecătorească care statuează că ziua
maghiară „are caracterul unei festivități internaționale […] fiind sărbătorită pretutindeni în lume de
comunitățile maghiare fiind una dintre cele 3 zile naționale ale Ungariei, când comunitatea maghiară
comemorează Revoluția pașoptistă, ca fundament al identității naționale a poporului maghiar”. A se
vedea Jud. Sfântu Gheorghe, sent. civ. nr. 1617/2019 din 20.08.2019 (www.sintact.ro).
(roșu-alb-verde), steagul secuiesc[1], imnul maghiar[2], imnul secuiesc și 15 martie ca ziua

națională.
Cât privește sintagma acțiuni specifice, textul de lege nu ne orientează deloc. Astfel, în
tăcerea legii, o posibilă interpretare a acestei sintagme nu poate fi decât una gene-
rală-extensivă, marcând o noțiune cu un conținut deschis în care poate să se înscrie orice
eveniment cu caracter cultural, comemorativ etc., inclusiv sărbătorile importante pentru
minoritatea maghiară, precum și orice alte acțiuni care capătă însemnătate în rândul
comunității. Cu toate acestea, având în vedere numărul relativ mare al actelor normative
în domeniul zilelor de sărbătoare ale diferitelor minorități etnice, respectiv lipsa unei
reglementări cristalizate pe tărâmul simbolurilor minoritare și jurisprudența devenită
constantă, ni se pare mai probabilă o interpretare restrictivă ceea ce se încadrează în cu-
rentul jurisprudențial care poate fi sintetizat sub denumirea teoriei interdicției implicite[3].
După cum am arătat, în actualul cadru normativ, steagul și imnul unui alt stat poate fi
arborat, respectiv intonat doar împreună cu steagul și imnul statului român și doar cu
ocazia vizitelor cu caracter oficial, întâlnirilor oficiale de stat sau al unor festivități și
reuniuni internaționale. Referitor la această aserțiune, s-au referit de mai multe ori și
instanțele judecătorești din România, statuând că normele în vigoare detaliază modul,
locurile și condițiile de arborare a drapelului național, dar și a altor simboluri naționale,
precum și a drapelelor altor state[4]. Totodată, aproape în totalitatea cazurilor s-a stabilit
că enumerarea din actele normative aplicabile este exhaustivă ceea ce duce la concluzia
că dreptul, respectiv obligația de a arbora un steag minoritar – care are valoarea unui
simbol privat (neoficial) – pe domeniul public al unității administrativ-teritoriale nu se
înscrie în categoria celor prevăzute de lege ca revenind în atribuțiile primarului, chiar dacă
un astfel de simbol nu aduce atingere niciunui interes legitim public și chiar dacă nu este
reglementată expres interdicția arborării unui astfel de steag. Cu alte cuvinte, aceasta
înseamnă că în dreptul material aplicabil sunt prevăzute categoriile de steaguri care se
arborează de către autoritățile și instituțiile publice, situațiile și locurile în care se
[1] Ținutul Secuiesc, ca regiune, nu a avut un drapel, însă diferite formații militare secuiești au
dispus de steaguri. Forma actuală – și în același timp cea mai răspândită – a steagului secuiesc a fost
elaborară de Ádám Kónya, învățător și istoric de artă, în 2004 pe baza unui studiu al lui Sándor Mika,
și care la origine a fost făcut pentru Consiliul Național Secuiesc. Actualul steag secuiesc este format
din trei benzi orizontale, dintre care cele marginale sunt de culoare albastră, iar cea din mijloc, mai
îngustă, de culoare aurie. În primul cartier se află Soarele și Luna, una lângă alta. Soarele se înfăți-
șează ca o stea aurie cu opt colțuri reprezentând cele opt scaune istorice secuiești. Luna este de
culoare argintie simbolizând credința, speranța și încrederea secuilor. Pentru amănunte, a se vedea
A.I. SZEKERES, Székely jelképek, Ed. Háromszék Vármegye Kiadó, Sfântu Gheorghe, 2013, p. 33-36.
[2] Imnul maghiar are ca titlu „Himnusz” (Imn) și a fost scris de Ferenc Kölcsey. Partea muzicală a
imnului a fost compusă de Ferenc Erkel. Primele cuvinte ale imnului sunt: „Isten áldd meg a magyart”
(Doamne, binecuvântează-i pe maghiari). La fel ca și drapelul maghiar, și imnul este recunoscut și
general acceptat în rândul maghiarilor de pretutindeni. Prin urmare, imnul este un simbol nu numai
al unui alt stat, dar și al întregii națiuni maghiare.
[3] În speță, o autoritate publică dintr-o zonă în care ponderea numerică a minorității maghiare
este mai mare față de numărul persoanelor care se declară ca fiind de naționalitate română a fost
obligată să îndepărteze steagul secuiesc de pe fațada clădirii primăriei – a se vedea C.A. Mureș, s.
a II-a civ., cont. adm. și fisc., dec. nr. 886 din 13 decembre 2016 (www.sintact.ro).
[4] Trib. Mureș, s. cont. adm. și fisc., sent. nr. 690 din 13.05.2015 (www.sintact.ro).
arborează, categorii din care simbolurile minorităților naționale nu fac parte[1]. Rezultă,
așadar, că în practica judiciară s-a cristalizat poziția potrivit căreia în afară de drapelul
României nici un alt drapel nu poate fi arborat în locuri publice, pe o clădire oficială sau pe
domeniul public[2]. Până aici, concluzia ce se poate trage este că simbolurile naționale
minoritare nu pot fi arborate în locuri publice pentru că nu sunt recunoscute expres de
lege, adică nu fac obiectul niciunei reglementări, ceea ce echivalează cu o interdicție,
instituită prin omisiunea reglementării. Ne întrebăm dacă această metodă de interpretare
foarte restrictivă a normelor aplicabile, respectiv această interdicție implicită conduc
cumva la concluzia că și drapelul național al României poate fi arborat exclusiv în acele
locuri/spații publice care sunt marcate expres de lege.
Mergând mai departe, dacă facem o analiză mai detaliată, vom constata că efectele
juridice ale acestei interdicții, ce se subînțelege în omisiunea reglementării, se pot produce
nu numai asupra autorităților publice, respectiv asupra reprezentanților acestora, ci și
asupra persoanelor fizice și juridice de drept privat. Titlul legii și al hotărârii Guvernului dă
impresia că destinatarii celor două acte normative sunt autoritățile publice centrale și
locale, precum și instituțiile publice, prin urmare nu este clar care pot fi consecințele
juridice asupra persoanelor fizice și persoanelor juridice de drept privat care își doresc
folosirea/arborarea simbolurilor proprii sub forma unui steag care într-un fel sau altul
coincide sau cel puțin se aseamănă cu drapelul unui alt stat.
Punctul de plecare în acest sens este art. 5 în corelație cu art. 23¹ din H.G.
nr. 1557/2001. Articolul 5 prevede că drapelul României poate fi arborat cu caracter
permanent și la sediul altor persoane juridice decât cele prevăzute la art. 2 și art. 3 din H.G.
nr. 1557/2001, precum și la domiciliul sau reședința persoanelor fizice. În schimb, art. 23¹
din H.G. nr. 1557/2001 dispune că minoritățile etnice – constituite în organizații, uniuni
sau asociații la nivel național – pot folosi la acțiunile specifice și însemnele proprii.
Am văzut că instanțele interpretează noțiunea de „drapel al altui stat” în sens larg,
înscriind în conținutul acesteia nu numai drapelele oficiale ale altor state, ci și orice steag
privat (neoficial). Observăm totodată că legea marchează în mod limitativ locul steagurilor
prin termenii art. 2-4 și 6 din H.G. nr. 1157/2001. Aceste locuri sunt, de regulă, clădirile
oficiale și locurile publice. În practica judiciară a apărut și o altă categorie, respectiv
domeniul public[3], categorie care nu este prevăzută în actele normative incidente. Unele
instanțe s-au pronunțat în sensul că arborarea unui drapel aparținând unei entități private
pe domeniul public, chiar de primar sau în prezența acestuia, în cadrul unui eveniment
festiv, poate induce cetățenilor falsa idee a existenței în mod oficial a acestei entități și
apartenenței acesteia la sistemul autorităților publice din România. În schimb, s-a stabilit
[1] C.A. Brașov, s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 148/R din 24.02.2016 (www.sintact.ro).
[2] Trib. Covasna, s. civ., sent. civ. nr. 824 din 29 octombrie 2015 (www.sintact.ro).
[3] Potrivit art. 354 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ (M. Of. nr. 555 din
05.07.2019), domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din
bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public, iar asupra acestor bunuri,
statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată. În doctrina de drept
administrativ s-a și arătat că prin domeniul public trebuie înțeles o categorie largă în care se înscriu
și anumite bunuri mobile sau imobile din domeniul privat al autorităților publice. Pentru amănunte,
a se vedea V. VEDINAȘ, Tratat teoretic și practic de drept administrativ, vol. II, Ed. Universul Juridic,
București, 2018, p. 352-356.
că simbolurile private pot fi afișate/arborate doar în locuri private[1]. Socotim că fără vreo
altă precizare nu se poate da o soluție satisfăcătoare din punct de vedere legal la situația
care vizează, de exemplu, angajarea răspunderii contravenționale a persoanei fizice care
arborează pe terenul său un steag (oficial) al unui alt stat, teren care în același timp se
situează în centrul unui oraș și nu este împrejmuit decât cu un gard coborât, fiind asigurată
astfel vederea deplină la acel simbol din afara terenului respectiv? Cu alte cuvinte, în astfel
de condiții, un drapel al altui stat este considerat ca fiind unul privat (neoficial)? Mai
departe, ce consecințe juridice ar trebui să întâmpine persoana juridică și/sau reprezen-
tantul ei legal care fiind proprietar al unui teren pe care se află salonul auto cu o parcare
la care are acces publicul și în care este arborat un steag german semnalând cu acesta,
printre altele, originea firmei? Aceste ipoteze capătă o importanță deosebită cu atât mai
mult cu cât unele autorități publice din România au ajuns la o concluzie potrivit căreia
Legea nr. 75/1994 și H.G. nr. 1157/2001 sunt aplicabile și atunci când folosirea drapelelor
altor state de către persoane fizice și persoane juridice de drept privat se realizează în
domeniul lor privat[2]. Astfel, considerăm că extinderea sferei de accepțiune a noțiunii de
stat, creează o imprevizibilitate și incertitudine juridică în rândul subiecților de drept.
Trebuie observat că normele analizate fac referire, în principal, la arborarea drape-
lelor. În această privință se pune întrebarea dacă termenul „arborare” din textul legii
trebuie interpretat stricto sensu sau, dimpotrivă, în mod extensiv. Dacă se interpretează
cu strictețe, concluzia este că arborarea unui drapel constă în fixarea acestuia pe un anumit
loc prestabilit, excluzând din sfera de aplicare a normelor situația în care o persoană fizică
se plimbă pe un drum public fâlfâind un drapel. Dacă însă noțiunea de arborare se
interpretează în mod extensiv, ajungem la concluzia că prohibiția privitoare la drapelele
altor state devine absolută în sensul că nici un cetățean nu va mai putea utiliza un steag
aparținând unul alt stat. Într-o speță, deși strict din perspectiva obligației de a arbora
drapelul național al României lângă drapelul unui alt stat de către o autoritate publică,
instanța a făcut distincție între arborarea și folosirea drapelului. A statuat că nu a fost
[1]
C.A. Brașov, s. cont. adm. și fisc., dec. nr. 148/R din 24.02.2016 (www.sintact.ro).
[2]
Este vorba despre cazul unui circ care într-o parcare privată pe care a închiriat-o a arborat pe
cortul de spectacole drapelul maghiar, respectiv drapelul Statelor Unite ale Americii. În acest caz, în
urma denunțului făcut de către un alt cetățean din zonă, prefectul Dâmboviței i-a amendat pe
reprezentanții circului. A se vedea articolele din presă: Adevărul, Firma care a arborat steagurile
Ungariei și SUA la circul din Târgoviște, amendată cu sumă minimă, 18 octombrie 2016 de Corina
Slămnoiu, https://adevarul.ro/locale/targoviste/firma-arborat-steagurile-ungariei-sua-circul-targovi
ste-amendata-suma-minima-1_5805a6885ab6550cb8a98a2e/index.html, accesat la 02.06.2020. În
legătură cu acest caz, trebuie menționată și atitudinea denaturantă a Instituției Prefectului
Dâmbovița, precum și a unor organe române de presă din România, care în comunicatul de presă,
respectiv în relatările lor pun accentul pe drapelul maghiar în timp ce era arborat lângă acesta și
drapelul S.U.A. A se vedea în acest sens, de exemplu: stiriDb.ro, Târgoviște: Autoritățile sesizate că o
companie de circ a arborat drapelul Ungariei, prefectura anunță că o va amenda, 13 octombrie 2016,
http://www.stiridb.ro/targoviste-autoritatile-sesizate-ca-o-companie-de-circ-a-arborat-drapelul-un
gariei-prefectura-anunta-ca-o-va-amenda/, accesat la 02.06.2020); B1, GEST SFIDĂTOR în Târgoviște:
Patronii unui circ AU ARBORAT STEAGUL UNGARIEI în centrul orașului, https://www.b1.ro/stiri/e
veniment/gest-sfidator-in-targoviste-patronii-unui-circ-au-arborat-steagul-ungariei-in-centrul-oras
ului-foto-164982.html?page=1, accesat la 02.06.2020.
îndeplinită obligația de arborare a drapelului național al României prin purtarea acestuia

în timpul desfășurării unui marș. Așadar, folosirea nu echivalează cu arborarea drapelului
și, prin urmare – când este prevăzută –, nu exonerează de obligația de arborare a
drapelului național alături de drapelul altui stat. În același timp, instanța a făcut referire și
la locul arborării stabilind că în baza art. 6 din H.G. nr. 1157/2001, drapelul altui stat poate
fi arborat doar pe clădiri oficiale și în locuri publice stabilite de autoritățile administrației
publice locale, astfel că nu se poate considera că purtarea drapelului în timpul unui marș
poate constitui o arborare în sensul prevederilor legale[1]. În corelație cu punctul de vedere
exprimat în jurisprudență potrivit căruia nu este recunoscut în România dreptul vreunei
persoane sau entități private de a arbora drapelul pe care l-a adoptat ca simbol particular
pe domeniul public (parcuri, străzi etc.), respectiv cu diferența între arborarea și folosirea
unui drapel, concluzia logică este că folosirea, de exemplu, plimbarea cu un steag al altui
stat în mână în locuri publice este permisă. Totuși, raportat la teoria interdicției implicite,
concluzia la care putem ajunge prin raționamentul mai sus schițat se pune sub semnul
întrebării[2].
În baza teoriei interdicției implicite prin prisma căreia se interpretează cadrul legal
aplicabil în privința simbolurilor, din prevederile acestor dispoziții citate se relevă fără dubii
o inegalitate în drepturi în defavoarea persoanelor fizice aparținând minorităților națio-
nale, respectiv a persoanelor juridice constituite sau controlate de persoane fizice aparți-
nând minorităților naționale. Aceasta, pentru că, în timp ce persoanelor care se identifică
cu drapelul național al României le este conferită șansa să aleagă între afișarea sau
neafișarea drapelului național al României la domiciliul sau la reședința lor, persoanelor
aparținând minorităților naționale nu le este oferită această șansă, întrucât simbolurile lor
nu sunt recunoscute la nivel legislativ, iar dacă totuși vor să utilizeze aceste simboluri, o
pot face doar la acțiunile lor specifice în forma unei organizații, uniuni sau asociații la nivel
național. Așadar, în această ordine de idei, egalitatea în fața legii este garantată numai în
ceea ce privește simbolurile naționale ale României, fiind încălcat dreptul la diferență al
persoanelor aparținând minorităților naționale.
În privința dreptului la diferență, Curtea Constituțională a stabilit că „[î]n general, se
apreciază ca violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică
tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă,
sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele
[1]Jud. Sfântu Gheorghe, sent. civ. nr. 1617 din 20.08.2019 (www.sintact.ro).
[2] Un exemplu în acest sens este cazul când, la data de 15 martie 2017, Jandarmeria Română, cu
ocazia serbării zilei de 15 martie la Cluj-Napoca, a ridicat din marșul festiv două persoane având
asupra lor steagul Transilvaniei pe care le-a și sancționat contravențional. A se vedea Știri de Cluj,
Incidente la Cluj. Un reprezentat PPMT, amendat pentru că flutura steagul neoficial al Transil-
vaniei. Textul întreg al articolului se poate găsi aici: https://www.stiridecluj.ro/social/incidente-la-c
luj-un-reprezentat-ppmt-amendat-pentru-ca-flutura-steagul-neoficial-al-transilvaniei-video, accesat
la 02.06.2020. În același sens merită menționat faptul că la o serbare organizată la Gura Humorului,
s-a arborat tot un steag istoric, dar acesta nu a avut nici pe departe aceleași consecințe. A se vedea
Dan Coman, La Gura Humorului a fost arborat steagul Bucovinei și s-a dezvelit statuia lui Ștefan cel
Mare, Monitorul de Suceava, 29 noiembrie 2015. Textul întreg al articolului se poate găsi aici:
https://www.monitorulsv.ro/Ultima-ora-local/2015-11-28/La-Gura-Humorului-a-fost-arborat-steag
ul-Bucovinei-si-s-a-dezvelit-statuia-lui-Stefan-cel-Mare, accesat la 02.06.2020.
folosite. În alți termeni, principiul egalității nu interzice reguli specifice, în cazul unei
diferențe de situații. Egalitatea formală ar conduce la aceeași regulă, în ciuda diferenței de
situații. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferență, poate justifica
reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține. Tocmai de aceea, principiul
egalității conduce la sublinierea existenței unui drept fundamental, dreptul la diferență,
iar măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna instituirea
unei discriminări”[1].
Astfel, cu toate că în optica Curții Constituționale Legea fundamentală garantează
dreptul la identitate a persoanelor minoritare și în paralel cu acesta dreptul la diferență, la
nivel infraconstituțional aceste persoane sunt limitate în exercitarea acestor drepturi,
respectiv le este îngrădită libertatea la exprimare a identității naționale sub forma arbo-
rării/folosirii unui steag minoritar.
În ceea ce privește imnul minorităților maghiare din România, considerăm că problema
este aceeași. Legea limitează libertatea persoanelor aparținând minorității naționale de a
intona imnul. Pe de o parte, legea cere ca după intonarea în public a imnului unui alt stat
să fie intonat și imnul României, iar, pe de altă parte, actul normativ stabilește că un alt
imn decât cel al României se poate intona numai la acțiunile specifice ale minorităților
etnice. Intonarea imnului este o parte tradițională a evenimentelor publice, religioase sau
chiar și a nunților peste tot în Transilvania. Oare aceste evenimente pot fi considerate ca
fiind acțiuni specifice? Ori în condițiile în care încă nu s-a adoptat vreo lege care să
recunoască ziua de 15 martie ca fiind sărbătoarea minorității maghiare din România,
intonarea imnului maghiarilor de pretutindeni cu acest prilej intră în conținutul noțiunii de
acțiuni specifice? În mod interesant, ziua maghiarilor de pretutindeni este o zi de sărbă-
toare tacit acceptată. Totuși, unele autorități publice țin la formalitățile prevăzute de lege.
Așa s-a întâmplat și în 2014 când organizația județeană (fără personalitate juridică) a unui
partid politic maghiar a fost sancționată contravențional de către prefect pentru omiterea
intonării imnului național al României după ce s-a intonat imnul maghiarilor. În mod
interesant, prima instanță a admis plângerea contravențională, statuând că o entitate fără
personalitate juridică nu poate fi subiect activ al contravenției prevăzute de art. 24 alin. (1)
lit. j) din H.G. nr. 1157/2001. Așadar, hotărârea primei instanțe a stabilit că entitatea fără
personalitate juridică nu poate fi pedepsită pentru intonarea imnului, căci imnul – sau
orice altceva – poate fi intonat doar de către persoane fizice. În consecință, organizația în
cauză ar fi putut fi sancționată doar în cazul în care evenimentul organizat de aceasta nu
ar fi avut avizele necesare, dacă nu ar fi respectat perioada de timp alocată sau dacă ar fi
fost tulburată ordinea publică. Impedimentul legal al aplicării sancțiunii contravenționale
în privința unei organizații fără personalitate juridică izvorăște din faptul că o astfel de
entitate nu este un subiect de drept de sine stătător. Așadar, dacă totuși s-ar fi considerat
că s-a săvârșit o contravenție, atunci s-ar fi putut sancționa organizația națională, care
dispune de personalitate juridică, și nu organizația județeană, neînzestrată cu personalita-
te juridică. Luând în considerare ierarhia normelor, prima instanță a mai subliniat: H.G.
nr. 1157/2001 conține dispozițiile de executare ale legii privind folosirea insignelor națio-
nale românești, în care nu figurează nicio limitare referitoare la intonarea imnurilor altor
state, ci doar dispune, că trebuie intonat și imnul României, în cazul în care la eveniment
[1] CCR, Decizia nr. 107/1995, M. Of. nr. 85 din 26.04.1996.

participă și o delegație străină oficială. Argumentarea deciziei a subliniat totodată și acel

principiu al statelor de drept democratice conform căruia o activitate care nu este interzisă
de lege, se poate practica[1].
Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel. Cu toate că instanța de apel a respins ca
nefondat apelul declarat de apelantă și, prin urmare, a anulat procesul-verbal de consta-
tare a contravenției, motivele anulării au fost mai degrabă de ordin procedural/formal. În
esență, motivele care au condus la nulitatea procesului-verbal de constatare a contra-
venției au fost că entitatea juridică sancționată contravențional nu era organizator al adun-
ării publice. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel oarecum a modificat consi-
derentele primei instanțe, statuând că ori de câte ori se intonează, în public, imnul altui
stat în alt cadru și în alte condiții decât cele enumerate de lege, răspunderea contra-
vențională poate fi angajată. Instanța a mai arătat că în situația în care se organizează o
adunare publică ce nu are caracterul unei ceremonii oficiale internaționale organizatorul
are obligația să respecte și prevederile Legii nr. 75/1994 și ale H.G. nr. 1157/2001. Așadar,
în cazul în care, la o astfel de adunare publică se intonează imnul altui stat responsabil este
organizatorul, căci el este cel care a pregătit cadrul în care trebuie să se desfășoare
adunarea, programul respectivei întruniri și cel care a îndemnat participanții să săvâr-
șească fapta care contravine legii[2].
Menționăm că această speță este remarcabilă nu neapărat din punct de vedere al
constatărilor pe care le conține, ci, mai degrabă, din perspectiva efectelor juridice pe care
le are. Astfel, datorită faptului că decizia definitivă este favorabilă pentru reclamant,
acesta nu mai are dreptul de a duce cazul la nivel european și să introducă o acțiune în
justiție referitoare la această decizie.
Așadar, în condițiile de mai sus, opinăm că textul actelor normative supuse analizei
noastre, respectiv interpretarea dată de instanțele judecătorești ordinare sunt în conflict
cu constatările Curții Constituționale în ceea ce privește egalitatea în drepturi, dreptul la
identitate adică dreptul la diferență[3]. Se pare că instanțele au recurs la metoda inter-
pretării teleologice a legii dând efect mai degrabă valențelor politice ale chestiunii simbo-
lurilor. Din acest motiv, credem că instanțele admit că obiectivul urmărit de legiuitor este
în sensul că în nici un alt loc decât cel stabilit de lege nu este permisă arborarea drapelului
unui alt stat. Această modalitate de interpretare a legii însă, în lipsă de linii directoare clare
și obiective, poate conduce la o aplicare exagerată și subiectivistă a ei. Alături de cele
schițate mai sus, constatările jurisprudențiale sunt nepotrivite și în lumina principiilor
generale de drept, respectiv a tehnicii de interpretare a legii scrise.
Din aceste motive, constatăm că dispozițiile legale analizate generează o insecuritate
juridică pentru toate subiectele de drept limitând libertatea cetățenilor și deschide calea
[1] Jud. Sfântu Gheorghe, sent. civ. nr. 561 din 03.04.2015 (www.sintact.ro).
[2] Trib. Covasna, s. civ., dec. nr. 383 din 29.09.2015 (www.sintact.ro).
[3] Potrivit art. 2 din Declarația asupra rasei și prejudecăți rasiale toți oamenii și grupurile de
oameni au dreptul să se deosebească unul de altul, să se perceapă ca atare și să se considere

astfel. Declarația a fost adoptată și proclamată de Conferința Generală a Organizației Națiunilor
Unite în domeniul învățământului, științei și culturii la sesiunea a douăzecea pe 27 noiembrie anul
1978. Textul integral al Declarației se poate găsi aici: http://www.unesco.org/new/fileadmin/
MULTIMEDIA/FIELD/Moscow/pdf/bioetica_romanian_publication.pdf, accesat la 28.05.2020.
spre îngrădirea nu numai a libertății la exprimare și a dreptului la identitate, ci și a dreptului

fundamental de proprietate.
Legat de problematica simbolurilor sub formă de drapele, recent s-a pronunțat și
Curtea Constituțională a României, care, din păcate, a respins excepția de neconstituțio-
nalitate ridicată de către un primar al unui municipiu din Transilvania într-un proces al cărui
obiect au fost simboluri asemănătoare cu drapelul maghiar cu care s-au decorat străzile
municipiului cu ocazia serbării zilei de 15 martie. Alături de cele arătate de noi, Curtea a
arătat în esență că posibilitatea de a arbora drapelele altor state pe teritoriul României nu
face parte din categoria drepturilor fundamentale vizate de dispozițiile art. 53 din Consti-
tuție[1] și, prin urmare, invocarea acestora nu are relevanță în soluționarea excepției de
neconstituționalitate. Pe de altă parte, Curtea s-a referit, într-un mod extrem de super-
ficial, la faptul că minoritățile etnice pot folosi la acțiunile specifice și însemnele proprii[2].
În dezacord cu decizia Curții, a fost formulată o opinie separată[3] care demonstrează,
între altele, că Legea nr. 75/1994 nu este aplicabilă pentru acea stare de fapt în care nu se
ivește vreun raport juridic între două sau mai multe state. Cu alte cuvinte, bazându-se pe
art. 22 alin. (2) din Legea nr. 75/1994 – care prevede că la stabilirea acestor norme se vor
avea în vedere reciprocitatea cu celelalte state și uzanțele internaționale în materie – se
consideră că obiectul de reglementare al normei supuse controlului constituțional vizează
exclusiv raporturile dintre state. În consecință, relația dintre drapelul național al României
și un însemn minoritar cu un anumit conținut simbolic este exclus de sub incidența legii.
Se constată în continuare că textul legii nu este susceptibil de a fi interpretat în mod
extensiv. Totuși, unele autorități publice și instanțele judecătorești i-au atribuit textului de
lege un înțeles care duce la extinderea normei și, prin urmare, face aplicabilă prevederile
sale și în cazul simbolurilor minorităților naționale. Adică, se afirmă, de fapt, că nici teoria
dreptului viu nu justifică interpretarea legii în mod extensiv decât dacă prin această operă
interpretativă nu se ajunge la apariția unei norme ce nu este și nici nu era prevăzută de
legiuitor[4]. Astfel, concluzia este că autoritățile administrative și cele judecătorești s-au
[1] Art. 53 din Legea fundamentală prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate
fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale,
a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea
instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în
mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
[2] CCR, Decizia nr. 819/2019 (M. Of. nr. 254 din 27.03.2020).
[3] În temeiul art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, republicată (M. Of. nr. 807 din 03.12.2012), judecătorul care a votat împotrivă poate
formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia
separată și, după caz, cea concurentă se publică în M. Of. al României, Partea I, împreună cu
decizia. În literatura de specialitate s-a arătat că opinia separată nu produce efecte juridice, nu are în
sine o forță sau valoare juridică, dar poate să fie o sursă de reflecție și de dezbatere atât din punct
de vedere teoretic, cât și din punct de vedere practic. A se vedea A. VARGA, Opinia separată și opinia
concurentă – natura juridică, efecte și rolul pentru jurisprudența constituțională, în E. VERESS,
Sapientia Iuris, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 202.
[4] În literatura de specialitate privind această materie, s-a arătat că orice interpretare începe cu
analizarea cuvintelor prin care legiuitorul se exprimă. Aceasta înseamnă că pe parcursul interpretării,
substituit legiuitorului, realizând o inadmisibilă operă de legiferare, cu toate că principiul

separației și echilibrului puterilor în stat impune ca fiecare dintre cele trei puteri în stat să
se subsumeze competenței sale prevăzute de lege și să nu întreprindă acțiuni prin care ar
afecta competențele celeilalte puteri. Se observă, așadar, că atât puterea executivă, cât și
cea judecătorească au adăugat la lege prin reconfigurarea, pe cale de interpretare, a
conținutului său normativ.
Un aspect foarte important la care opinia separată atrage atenția rezidă în acea obser-
vație că Parlamentul României a rămas dator cu adoptarea unei legi care să reglementeze
folosirea simbolurilor minorităților naționale în baza art. 73 alin. (3) lit. r) din Constituție.
Această prevedere constituțională stipulează că statutul minorităților naționale se regle-
mentează prin lege organică, lege care, în mod normal, ar trebui să stabilească regulile cu
privire la folosirea simbolurilor minorităților naționale. Or, norma constituțională mențio-
nată nu a fost transpusă într-un act normativ al legiuitorului ordinar, în prezent neexistând
nicio lege care să reglementeze în mod unitar, coerent și previzibil această materie. Mai
mult, art. 73 alin. (3) lit. r) este singura normă din enumerarea cuprinsă în acest alineat
care nu are corespondent în legislație, statutul minorităților naționale din România, deși
recunoscut la nivel constituțional, ca expresie a tradiției istorice a statului român,
întemeiat pe principiile democrației și ale diversității culturale, în cadrul suveranității națio-
nale și al integrității teritoriale, nefiind încă reglementat juridic așa cum norma consti-
tuțională o cere[1].
În concluzie, se precizează în opinia separată că folosirea unor simboluri neoficiale ale
minorității maghiare intră sub incidența Convenției-cadru pentru protecția minorităților
naționale potrivit căreia părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită
persoanelor aparținând minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte cultura,
precum și să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba,
tradițiile și patrimoniul lor cultural[2]. Pe de altă parte, se punctează că dreptul de a folosi
simboluri minoritare face parte din cuprinsul Tratatului de înțelegere, cooperare și bună
vecinătate între România și Republica Ungară, care în art. 15 alin. (1) lit. a) stipulează că
părțile contractante se angajează să îndeplinească Convenția-cadru a Consiliului Europei
cu privire la minoritățile naționale, dacă în ordinea lor de drept internă nu există o regle-
mentare mai favorabilă. Același tratat prevede că părțile contractante reafirmă că per-
soanele aparținând minorităților naționale au dreptul, exercitat în mod individual sau
împreună cu alți membri ai grupului lor, de a-și exprima liber, de a-și păstra și dezvolta
identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă. În același timp, relativ la drepturile
anterior amintite, art. 14 din Tratat dispune că părțile contractante au obligația să încu-
pentru ca interpretul să găsească sensul adevărat al normei instituite de legiuitor, el trebuie să ia în

considerare, în primul rând, numai textul legii, independent de intențiile legiuitorului. Așadar punctul
de plecare al oricărei interpretări este fundamentat pe textualitate, ceea ce conduce la concluzia că
în prezența unui text de lege limpede libertatea judecătorului este limitată, neputându-le da
noțiunilor un alt înțeles decât cel care este în armonie cu adevărata semnificație literală, întrucât
orice depășire a textului legii echivalează cu o nouă normă. A se vedea D. DĂNIȘOR, Interpretarea
Codului civil. Perspectivă jurilingvistică, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 62-63.
[1] CCR, Decizia nr. 328/2017 (M. Of. nr. 424 din 08.06.2017). Proiectul de lege privind statutul
minorităților se află din anul 2005 în dezbaterea Parlamentului.

[2] Art. 5 parag. 1 din Convenția-cadru.
rajeze un climat de toleranță și înțelegere între cetățenii lor, care au origini etnice sau
religii, culturi ori limbi diferite. În temeiul dispozițiilor constituționale, toate aceste tratate
internaționale obligă statul român să permită folosirea simbolurilor naționale. Un punct
de vedere contrar celor expuse, încalcă prevederile art. 11 din Constituție care prevăd că
statul român trebuie să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din
tratatele la care este parte, tratate care, de altfel, fac parte din dreptul intern.
În materia simbolurilor minorităților naționale din România este important să analizăm
și prevederile Legii nr. 141/2015 privind arborarea și folosirea de către unitățile admi-
nistrativ-teritoriale a steagurilor proprii.
În doctrină s-a spus că elaborarea și adoptarea acestei legi se datorează fenomenului
care se leagă de folosirea din ce în ce mai des a steagului secuiesc în Transilvania ca simbol
regional. S-a mai arătat că legea, de fapt, face imposibilă folosirea acestui simbol[1].
Legea nu obligă unitățile administrativ-teritoriale la adoptarea unui steag propriu,
dispunând că acestea au dreptul, dar nu și obligația să supună aprobării Guvernului un
steag propriu și unic pe baza hotărârii autorității deliberative. Încă de la început, legea
stabilește că două sau mai multe unități administrativ-teritoriale nu pot dispune de același
steag[2], iar prin această prevedere considerăm că legiuitorul s-a asigurat împotriva folosirii
steagului secuiesc și a oricărui alt drapel regional[3].
Potrivit legii, forma și dimensiunile steagului unității administrativ-teritoriale nu pot să
difere de forma și dimensiunile stabilite pentru drapelul României. Totodată, culoarea și
însemnele distinctive ale steagurilor unităților administrativ-teritoriale trebuie să fie în
armonie cu simbolurile naționale și nu pot conține simboluri naționale ale altor state[4].
Observăm că această prevedere din lege oglindește, în esență, statuările Curții Consti-
tuționale potrivit cărora simbolurile proprii ale minorităților naționale, iar nu „simboluri
naționale”, sunt cele care nu își pot găsi locul în structura art. 12 din Constituția României
pentru că aduce atingere caracterului național al statului român[5].
Legea permite ca pe steagurile unităților administrativ-teritoriale să fie reproduse și
stemele unităților administrativ-teritoriale, precum și denumirile acestora în formatul
comună/oraș/municipiu, după caz, județul și România[6].
În acele unități administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților
naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, denumirea unității adminis-
trativ-teritoriale poate fi menționată și în limba minorităților naționale respective. Denu-
mirea în limba minorităților naționale va avea aceeași mărime a literelor, caracterelor și
culorilor ca denumirea oficială în limba română și va fi amplasată sub aceasta din urmă[7].
De observat este că legea nu impune ca denumirea unității administrativ-teritoriale să fie
[1]
Gy. FÁBIÁN, op. cit., 2017, p. 252.
[2]
Art. 1 din Legea nr. 141/2015.
[3] Gy. FÁBIÁN, op. cit., 2017, p. 252.
[4] Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 141/2015.
[5] CCR, Decizia nr. 80/2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României
(M. Of. nr. 246 din 07.04.2014). Se impune mențiunea că Curtea Constituțională admite ideea
potrivit căreia dreptul minorităților naționale de a folosi propriile simboluri face parte din identitatea
acestora.
menționată în limba minorității, ci face doar posibilă hotărârea autorității deliberative în

acest sens. Având în vedere că steagurile unităților administrativ-teritoriale trebuie supuse
aprobării Guvernului, credem că reprezintă un risc real în ceea ce privește confirmarea de
către guvern a acelor modele care conțin și o denumire în limba minorității. Pe de altă
parte, sunt excluse de sub incidența legii acele zone în care ponderea minorității naționale
este sub 20% din numărul locuitorilor, ceea ce îngrădește posibilitatea îmbrățișării unor
tradiții și culturi specifice locale.
La fel ca în Legea nr. 75/1994, și această lege determină locul steagurilor. Potrivit
acesteia, unitățile administrativ-teritoriale arborează steagurile proprii numai la sediile
autorităților administrației publice locale, precum și la cele ale instituțiilor/serviciilor
publice de interes local, la intrarea principală, deasupra acesteia și numai împreună cu
drapelul României și drapelul Uniunii Europene[1].
În cazul persoanelor care nu respectă prevederile acestei legi, legiuitorul prevede, pe
lângă aplicarea unei amendezi între 5.000 și 10.000 lei, și posibilitatea confiscării stea-
gurilor situate în afara legii[2].
Din cele prezentate mai sus în legătură cu legea privind steagurile unităților admi-
nistrativ-teritoriale, reiese foarte clar că intenția statului român este în sensul de a exersa
un control total și în această privință, din moment ce fiecare propunere de steag poate fi
aprobată doar de către guvern.
Este important a semnala faptul că simbolurile unităților administrativ-teritoriale și
simbolurile minorităților naționale nu sunt identice. Unitățile administrativ-teritoriale sunt
entități teritoriale cu personalitate juridică formate artificial, care fac parte din sistemul
administrației publice statale, spre deosebire de comunitățile minorităților naționale, care
se auto-organizează și se diferențiază de majoritate în funcție de elementele identitare
culturale, lingvistice, religioase etc. Așadar, considerăm că legea este un aport la apanajul
statului cu care tinde să înăbușe orice inițiativă sau acțiune care poate fi percepută ca fiind
o sursă de pericol pentru caracterul național și unitar al statului.
Singurul simbol al minorităților naționale care nu este interzis de lege este stema
unităților administrativ-teritoriale. Cadrul legal principal incident îl reprezintă Legea
nr. 102/1992 privind stema țării și sigiliul statului[3], care la art. 10 prevede că autoritățile
publice își pot elabora însemne heraldice și sigilii proprii, în condițiile legii. Stema trebuie
afișată împreună cu stema României. Deși fiecare stemă trebuie aprobată de către Guvern,
în practică, pe stema unităților administrativ-teritoriale locuite în proporție majoritară de
către maghiari, respectiv în explicația heraldică (parte a hotărârii de Guvern prin care se
aprobă stema), simbolurile locale apar fără nicio restricție.
În privința denumirilor în limba maternă, regula principală este că folosirea acesteia
este permisă doar în acele localități în care ponderea minorității depășește 20% din numă-
rul locuitorilor. Din punct de vedere statistic, aceasta înseamnă că prin respectarea pon-
derii de 20%, în România trebuie afișate inscripții bilingve sau multilingve în aproximativ
1200 de localități. Împărțirea acestora pe limbi este, după cum urmează: asemenea
plăcuțe trebuie afișate în limba maghiară în 1071 cazuri (17 județe), 36 în germană, 57 în

[2] Art. 5 din Legea nr. 141/2015.
[3] Legea nr. 102/1992 privind stema țării și sigiliul statului (M. Of. nr. 236 din 24.09.1992).
ucraineană, 15 în rusă, 8 în turcă, 3 în tătară, 26 în slovacă, 6 în poloneză, 7 în sârbă,

respectiv în 112 cazuri în limba romani[1].
Un alt exemplu îl constituie denumirile de străzi, piețe și clădiri. Stabilirea acestor
denumiri sau modificarea lor intră în competența consiliului local, care în mai multe locuri
din Transilvania a rezultat în ștergerea de către majoritatea română din consiliul local a
acelor denumiri, care se referă la istoria minorității maghiare, la personalități sau tradiții
maghiare, și înlocuirea acestora cu denumiri care legitimează sau subliniază continuitatea
românilor pe teritoriul Transilvaniei[2].
În ceea ce privește zilele de sărbătoare ale minorităților naționale, la prima vedere,
România pare să abordeze această chestiune într-o manieră generoasă. Am făcut referire
la faptul că legiuitorul a instituit diverse zile de sărbătoare sau de comemorare pentru
minoritățile naționale. În această privință trebuie menționat că zilele efective de sărbă-
toare care sunt relevante pentru minorități nu sunt interzise de statul român, dar nu sunt
nici sprijinite. Totodată, în 1998 s-a decis că în fiecare an, în data de 18 decembrie va fi ziua
minorităților naționale din România. Însă, această hotărâre încearcă să-i determine în mod
artificial pe membrii minorităților să sărbătorească o zi ce le este neutră, care nu înseamnă
nimic pentru acestea nici din punct de vedere istoric, nici din perspectivă culturală. Mai
mult, putem spune că această zi, fiind în aceeași lună cu ziua națională a României, poate
fi percepută ca fiind o asuprire simbolică a trecutului comun al comunităților existente pe
teritoriul țării. Totuși, pe termen lung, cu condiția să fie susținută și să fie finanțată de către
Guvern, o asemenea zi poate fi și eficientă, iar până atunci poate fi prezentată diverselor
organizații internaționale pentru drepturile omului ca fiind un exemplu de urmat[3].
În ceea ce privește ziua de sărbătoare a minorității maghiare din România, trebuie
reținut că la nivel normativ nu s-a stabilit o asemenea zi, cu toate că s-au făcut multiple
încercări pentru adoptarea unui act normativ care oficializează ziua de 15 martie, care se
sărbătorește an de an și de către comunitatea maghiară din România.
§6. Concluzii
În cele expuse mai sus am demonstrat importanța simbolurilor în viața indivizilor,

respectiv a comunităților și am făcut o categorisire a simbolurilor care poate contribui la
construirea unui cadru teoretic prin prisma căruia se vor putea realiza în viitor și alte
analize. Am arătat că simbolurile minorităților naționale din România au un caracter
absolut neoficial, și nu reprezintă nicio suveranitate sau putere politică, dar a căror folosire
este totuși supusă la multe limitări.
Am arătat totodată că, din punct de vedere juridic, problema simbolurilor se ivește în
două dimensiuni care însă sunt interdependente.
[1] Gy. FÁBIÁN, op. cit. (2018), p. 247.

[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
În una dintre dimensiunile identificate, problema simbolurilor se ivește din perspectiva

autorităților publice locale care au o componență politică preponderent minoritară[1],
caracter ce nu arareori determină conținutul valoric al actelor administrative pe care le
adoptă. În privința simbolurilor minoritare, concluzionăm că avem de a face cu o inter-
dicție aproape totală, precum și o politică exclusivistă care tinde să omogenizeze socie-
tatea și la nivelul simbolurilor. Considerăm că în actualul cadru normativ valorile, tradițiile
și elementele istorico-culturale ale minorităților naționale nu se oglindesc deloc în sistemul
instituțional administrativ. După analiza reglementării în vigoare, respectiv a jurispru-
denței constante, se poate observa cu ușurință că valorile, tradițiile și drepturile declarate
de legea fundamentală nu pot fi puse în practică din moment ce la nivel infraconstituțional
există o serie de impedimente legale, respectiv o abordare de rea-credință din partea unor
autorități publice centrale. Ne referim aici, în principal, la maniera ostilă în care proce-
dează unii prefecții ai județelor locuite preponderent de etnici maghiari, atunci când se
amplasează în spații publice unele simboluri ale acestei comunități, manieră care are și ea
o valoare simbolică de natură negatorie în privința ideii constituționale potrivit căreia
România ar fi patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor, indiferent de rasă sau
naționalitate.
Credem că un simbol minoritar nu semnalează altceva decât faptul că pe un anumit
teritoriu mai există, pe lângă cultura dominantă/majoritară, și o cultură minoritară. În alte
cuvinte, un steag arborat ca simbol minoritar – împreună, desigur, cu drapelul oficial al
țării – pe fațada clădirii unei autorități publice ar putea semnala că statul recunoaște pe
deplin existența minorităților naționale pe teritoriul său, precum și ideea că statul este,
într-adevăr, patria tuturor cetățenilor săi, așa cum prevede Constituția României[2]. Pe de
altă parte, ar dovedi îndeplinirea angajamentelor pe care statul le-a făcut în vederea
ocrotirii și stimulării exprimării identității persoanelor aparținând minorităților naționale,
creând o atmosferă socială mult mai relaxată. Această abordare corespunde filozofiei
Constituției, în sensul că fundamentul politic al statului este tocmai întreaga populație, ca
element constitutiv al acestuia[3]. Astfel, dacă pornim de la premisa că noțiunea de „stat
național” se bazează pe principiul statului-națiune, adică presupunem că prin referire la
unitatea poporului legiuitorul constituant nu s-a referit exclusiv la poporul român ca o
entitate etnică, ci și la o comunitate națională în care sunt incluse ca părți integrante și
membrii minorităților naționale, atunci trebuie să afirmăm că printre elementele obiective
și subiective ale tradiției democratice din România, apar și cultura, respectiv tradițiile
minoritare.
În privința celeilalte dimensiuni referitoare la problema simbolurilor, constatăm că
există o incertitudine juridică imensă. Cu toate că la nivelul persoanelor fizice și juridice de
drept privat am reușit să identificăm mai degrabă cazuri izolate, suntem de părere totuși
[1] În sensul că majoritatea numerică din consiliile locale este reprezentată de aleșii locali
aparținând minorităților naționale.

[2] Art. 4 din Constituția României prevede că statul are ca fundament unitatea poporului român
și solidaritatea cetățenilor săi. România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi,
fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenență politică, de avere sau de origine socială.
[3] C. IONESCU, op. cit., p. 804-806.
că normele aplicabile în vigoare sunt susceptibile de a fi uzitate de către unele autorități

publice în mod discreționar. Spunem aceasta deoarece, așa cum am prezentat mai
devreme, prevederile legale de drept substanțial, aplicabile în această materie, sunt
formulate în termeni al căror conținut nu poate fi decelat decât prin diferite metode de
interpretare greoaie. Din acest motiv se deschide posibilitatea reprezentanților instituțiilor
publice cu competențe de sancționare (agenți constatatori) de a întocmi procese-verbale
contravenționale pe stări de fapt a căror încadrare juridică se face pe baza unor dispoziții
legale care nu stabilesc însă limitele in concreto ale comportamentului destinatarilor
acestor norme. În astfel de condiții, credem că drepturile și libertățile fundamentale ale
cetățenilor în privința folosirii unor simboluri ale comunităților minoritare sunt expuse
unui pericol sau unui risc care nu se poate acoperi decât cu negarea sau oprimarea
identității etnice, culturale ale persoanelor aparținând acestor comunități.
Considerăm, așadar, că în România legislația referitoare la dreptul minorităților de a-și
folosi simbolurile proprii este una nepotrivită, întrucât legiuitorul nu ține cont nici de
obligațiile izvorâte din tratatele/convențiile internaționale la care România este parte, nici
de recomandările internaționale, neobligatorii, care prevăd expressis verbis că în procesul
de integrare garantarea dreptului minorităților de a-și folosi propriile simboluri este un
element indispensabil.
BIBLIOGRAFIE
Andrei Emil Moise, Cultura românească în context european, Ed. Pro Universitaria,
București, 2015;
Attila Varga, Opinia separată și opinia concurentă – natura juridică, efecte și rolul
pentru jurisprudența constituțională, în Emőd Veress, Sapientia Iuris, Ed. C.H. Beck,
București, 2018;
Bogdan Aurescu, Elena Lazăr, Dreptul internațional al protecției minorităților naționale.
Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2019;
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H. Beck, București,
2019;
Donald L. Horowitz, Ethnic Groups in Conflict, University of California Press,
Berkeley-Los Angeles-London, 1985;
Dorel Marc, Protejarea identităților culturale în procesele globale prin cercetarea,
conservarea și valorificarea patrimoniului cultural etnologic din mediul multietnic. Studiu
de caz: valori identitare în județele Mureș, Harghita și Covasna. Interculturalitate, multi-
culturalitate, Ed. Muzeului Național al Literaturii Române, 2013;
David J. Smith, John Hiden, Ethnic Divesity and the Nation State. National Cultural
autonomy revisited, Routledge Taylor & Francis Group, London and New York, 2012;
Diana Dănișor, Interpretarea Codului civil. Perspectivă jurilingvistică, Ed. C.H. Beck,
București, 2015;
Gyula Fábián, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alaklulása Romániában 1918-
2018, avagy „A gyulafehérvári ígéretek megtagadásától a Minority SafePack ellenzéséig –
100 év romániai kisebbségjogi történet”, în Acta Universitatis Sapientiae – Legal Studies,
vol. 7, nr. 2/2018;
Gyula Fábián, Jogi keretek, în Bárdi Nándor, Éger György (coord.), Magyarok
Romániában 1990-2015. Tanulmányok az erdélyi magyarságról, Ed. L’Harmattan Kiadó,
Budapesta, 2017;
Gyula Fábián, Ötvös Patricia, Kisebbségi jog, vol. I, Ed. Komp-Press Korunk Baráti
Társaság, Cluj-Napoca, 2003;
Gabriel Andreescu, Națiuni și Minorități, Ed. Polirom, București, 2004;
Hans Biedermann, Dictionary of Symbolism, FactsOnFile, New York-Oxford, 1992;
Iván Halász, Gábor Schweitzer, Szimbolika és közjog, Ed. Kalligram, Bratislava, 2010;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, București, 2019;
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul
comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
Juan Eduardo Cirlot, A dictionary of symbols, Routledge, London, 1971;
Jiddu Krishnamurti, Prima și ultima libertate, Ed. Herald, București, 2018;
Péter Kovács, Nemzetközi közjog, Ed. Osiris Kiadó, Budapesta, 2011;
O.S.C.E., Linii directoare Ljubljana privind integrarea societăților diverse & Notă
explicativă, adoptat de la 07.11.2012, https://www.osce.org/hcnm/ljubljana-guidelines;
O.S.C.E., Recomandările de la Haga privind dreptul la educație al minorităților

naționale, adoptat de la 01.10.1996, https://www.osce.org/ro/hcnm/32189;
O.S.C.E., Recomandările de la Lund cu privire la participarea efectivă a minorităților
naționale la viața publică, adoptat de la 01.09.1999, https://www.osce.org/ro/hcnm
/32251;
O.S.C.E., Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților
naționale, adoptat de la 01.02.1998, https://www.osce.org/ro/hcnm/67540;
Marius Andreescu, Claudia Andreescu, Contribuții ale jurisprudenței constituționale la
construcția unor principii ale dreptului, Revista Universul Juridic, nr. 4/2019;
Petruț Iluț (coord.), Dragoste, familie și fericire. Spre sociologia seninătății, Ed. Polirom,
București, 2015;
Raymond Williams, Keywords: A Vocabulary of Culture and Society, Oxford University
Press, New York, 1985;
Robert J. Bein, Stained Flags: Public Symbols and Equal Protection, Seton Hall Law
Review 28, no. 3 (1998);
Ștefan Deaconu, (coord.), Codex constituțional. Constituțiile statelor membre ale
Uniunii Europene, vol. II, Ed. Monitorul Oficial, București, 2015;
Attila István Szekeres, Székely jelképek, Ed. Háromszék Vármegye Kiadó, Sfântu
Gheorghe, 2013;
Valér Veres, Identitatea minoritară ca oglindă a minorității majoritare. Analiza
comparată a identității minorităților maghiare din România, Serbia, Slovacia și Ucraina, în
Vasile Boari, Sergiu Gherghina, Radu Murea (editori), Regăsirea identității naționale,
Ed. Polirom, București, 2010;
Verginia Vedinaș, Tratat teoretic și practic de drept administrativ, vol. II, Ed. Universul
Juridic, București, 2018.
CAPITOLUL AL VI-LEA
AUTONOMIA TERITORIALĂ
Gyula Fábián
Sumar: §1. Noțiune (p. 317); §2. Fundamentul autonomiei teritoriale (p. 319); §3. Evoluția
instituției autonomiei teritoriale în context istoric (p. 322); §4. Reglementare internă și
internațională (p. 328); 4.1. Reglementări pe plan internațional (p. 329); 4.2. Reglementarea pe
plan național (p. 341); 4.3. Cu privire la așa-zisul „Ținut Secuiesc” (p. 344); §5. Bune practici sau
modele de autonomie teritorială la nivel internațional (p. 347); 5.1. Åland – Finlanda (p. 347);
5.2. Insulele Feroe și Groenlanda – Danemarca (p. 349); 5.3. Tirolul de Sud – Italia (p. 350);
5.4. Țara Bascilor – Spania (p. 356); 5.5. Teritoriul Autonom Găgăuz – Republica Moldova
(p. 357); 5.6. Tatarstan – Federația Rusă (p. 359); 5.7. Voivodina – Serbia (p. 361); §6. Concluzii
(p. 365); Bibliografie (p. 368).
§1. Noțiune
Ideea autodeterminării popoarelor a aparținut președintelui american Woodrow

Wilson, însă Europa este inventatoarea și găzduitoarea ideii statului național bazat pe
principiul „o națiune – un stat”, chiar dacă, în realitate, în aproape toate țările Europei, cu
excepția Portugaliei, există de la 3 până la 45 de minorități etnice sau naționale cărora nu
li se permite constituirea propriului stat. Compensarea acestei interdicții are loc prin
acordarea unor forme de autonomie acestor minorități, dintre care autonomia teritorială
este cea mai adecvată atât din punct de vedere juridic, cât și din perspectiva principiului
umanității.
Cele mai multe state, care după încheierea Primului Război Mondial „s-au trezit” pe
teritoriul lor cu minorități etnice sau naționale, acordă deja acestora autonomie teritorială,
iar în acest sens menționăm Italia, Serbia, Republica Moldova, Finlanda, în timp ce alte
state, ca Slovacia, Ucraina și România, deocamdată, refuză să abordeze sau resping în fond
această temă, ca să nu spunem că dezvoltă o idiosincrazie psihică în acest domeniu[1].
Literatura de specialitate de sorginte franceză și anglo-saxonă impregnată profund de
reminiscențele de tip colonialist, în legătură cu străduințele de autonomie ale minorităților
vorbește de pericolul „recompoziției etno-teritoriale, care riscă să se extindă la infinit”, de
faptul că „tentația recurentă de a face să coincidă teritoriul statal cu gruparea etnică,
tentație care persistă în virtutea concepției etnice despre națiune, capătă forme extreme
ce merg chiar până la epurarea etnică sistematică, dusă ca politică de stat în Ruanda,
Bosnia sau Kosovo”[2] ori avertizează, că „proliferarea revendicărilor identitare cu fun-
[1] Prin „idiosincrazie psihică”, în general, înțelegem o repulsie nemotivată față de obiecte sau
persoane din mediul ambient.

[2] J. LAROCHE, Politique internationale, L.G.D.J., Paris, 1998, p. 82 apud B. AURESCU, E. LAZĂR, Dreptul
internațional al protecției minorităților naționale, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 9.

dament etno-național conduce lumea la un «neo-tribalism» care stimulează gruparea

indivizilor în funcție de afinitățile culturale, religioase sau etnice”, arătând că „identitaris-
mul exacerbat este în mod incontestabil un factor beligen”[1].
Trecând peste stereotipii, prejudecăți, sindroame postbelice, în realitate, autonomia
teritorială nu este o formă de separație, ci un mijloc de integrare efectivă prin împărțirea
puterii între majoritate și minoritate având ca scop protejarea/conservarea caracterului
special al unei comunități, unui grup etnic mai mic într-un spațiu teritorial/fizic cu
respectarea în același timp a integrității teritoriale a statului și permiterea autoguvernării
pentru entitatea protejată. Este, de fapt, leacul unui anacronism european, potrivit căruia
popoare mai puțin numeroase decât minoritatea catalană din Spania (3,7 milioane),
minoritatea maghiară din România (1.227.623) sau minoritatea kurdă din Turcia (între
12,6-14 milioane), se pot bucura de state proprii care au dobândit chiar și calitatea de
membru în Uniunea Europeană, în timp ce „minoritățile” sus-amintite duc câteodată o
„luptă surdă umilitoare” cu statele gazdă pentru drepturile lor colective. Ne gândim aici la
cazul unor state, cum ar fi Luxemburg (cu o populație de 590.667), Malta (460.297), Cipru
(854.802), Estonia (1.315.635)[2] sau Slovenia ori Letonia unde numărul populației se
conturează în jurul cifrei de 2 milioane.
Autonomia teritorială înseamnă mai mult decât o descentralizare administrativă în
condițiile unor reglementări clasice privind administrația publică locală, pentru urmă-
toarele motive:
– autonomia înseamnă transfer de competențe legislative și executive, în timp ce
descentralizarea se referă numai la puteri administrative sau, cum s-a mai arătat în
literatura de specialitate, autonomia teritorială presupune administrarea exclusivă de
către minoritatea națională a porțiunii de teritoriu – parte a teritoriului de stat în care
aceasta trăiește – în care este majoritară[3];
– autonomia este „înrădăcinată”/ancorată fie la nivel constituțional, fie la nivelul unor
instrumente de drept internațional public, în timp ce descentralizarea poate fi modifi-
cată/schimbată/reformată printr-o simplă lege, fie ea și organică;
– autonomia este rodul unui proces de negociere între subiectul colectiv minoritar și
guvernul central, cu aprobarea parlamentului central și reprezintă un compromis între
statul suveran și o subdiviziune a sa, în timp ce descentralizarea este o decizie unilaterală
a guvernului central.
În literatura de specialitate se observă, pe bună dreptate, că doctrina nu abundă în
definiții privind autonomia teritorială[4] sau sunt autori, care constată pur și simplu, că
„autonomy is a kind of magic word, suggestive of harmony”[5]. Însă, dacă dorim să definim
acest concept, putem spune că:
[1]
M.-C. SMOUTS, Les nouvelles relations internationales – Pratiques et théories, Presses de
Sciences Politiques, Paris, 1998, p. 63 citat în B. AURESCU, E. LAZĂR, Dreptul internațional al protecției
minorităților naționale, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 10.
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Demographics_of_the_European_Union, accesat la 26.11.2019.
[3] B. AURESCU, E. LAZĂR, Dreptul internațional al protecției minorităților naționale, Ed. Hamangiu,
București, 2019, p. 12.

[4] K. IPSEN, Völkerrecht, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, München, 2014, p. 370.
[5] G. TOGGENBURG, G. RAUTZ, The protection of minorities in Europe. A legal-political compendium
leading from A-Z, Ed. Böhlau, Wien, Köln, Weimar, 2010, p. 13.
VI. AUTONOMIA TERITORIALĂ 319
Autonomia teritorială este una dintre formele de exercitare ale dreptului la autodeter-
minare internă a minorităților etnice sau naționale, pe baza unui compromis intervenit
între minoritate și majoritate ancorat în legea fundamentală a țării sau într-un tratat
internațional ori cel puțin într-o lege organică, constând în împărțirea exercitării unor
atribute de suveranitate internă (excluzând atributele de politică externă, de securitate și
monetară) cu scopul protejării caracteristicilor obiective legate de limbă, tradiții, obiceiuri,
cultură și religie ale unui grup de persoane aparținând unei minorități etnice sau naționale
într-o zonă geografică clar delimitată de pe teritoriul unui stat, unde acest grup trăiește în
mod compact de timp îndelungat și în majoritate în raport cu membrii națiunii care exercită
în statul respectiv suveranitatea în ansamblu.
§2. Fundamentul autonomiei teritoriale
Într-o societate debalansată de o majoritate etnică, reglementările tip anti-discri-

minare individuală nu sunt suficiente pentru crearea unei societăți drepte și echilibrate,
deoarece minoritățile naționale și etnice nu sunt doar suma aritmetică a celor care aparțin
acestora, ci constituie subiectul unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la supraviețuire
sau dreptul de a dăinui, dreptul la patrie ori dreptul la autodeterminare internă (în cazul
minorităților naționale) sau externă (în cazul minorităților etnice).
Autonomia teritorială este singura soluție eficientă de conciliere a interesului statutului
de a păstra integritatea sa teritorială și controlul suveran cu interesul minorității de a
supraviețui în diversitatea sa, în zonele unde aceasta constituie la nivel regional o majo-
ritate istorică sau tradițională. Exemplele de separație sau încercările de această natură în
ultimul deceniu s-au înmulțit în cazul unor minorități și teritorii unde statul central a
ignorat respectarea autonomiei teritoriale și ne gândim aici la Kosovo, Abhazia, Osetia,
Crimeea, Nagorno Karabah, Kurdistanul Iranian, Sudanul de Sud.
Soluția „realistă/practică” a problemei etnice ar fi împărțirea teritoriului, separația
instituțiilor și constituirea de noi state bazate pe granițele etnice acolo în cazul populațiilor
etnice/naționale care trăiesc în blocuri compacte majoritare, însă în mod „idealist/teo-
retic” rezolvarea acestor situații se așteaptă de la aplicarea principiilor democrației majo-
rității, statului de drept și protecției drepturilor fundamentale ale omului în cadrul unei
societăți multietnice și în contextul dreptului internațional public modern, în timp ce
singura cale „funcțională/practicabilă” în prezent este autonomia teritorială, constând
într-o combinație a protecției drepturilor culturale cu împărțirea de prerogative între stat
și regiunea unde trăiește grupul minoritar, bazată pe compromis. Avantajele autonomiei
teritoriale constau în funcțiile acesteia de:
a) prevenire, detensionare, soluționare a conflictelor;
b) protejare a drepturilor fundamentale ale minorităților etnice și naționale,
c) facilitare a exercitării autodeterminării fără a fi urmată de secesiune.
Garantarea drepturilor individuale pentru minorități nu este suficientă pentru pro-
tecția lor, aceasta reprezentând doar un demers de tolerare, cel mult de conservare
datorită dezavantajelor structurale, dar nu este în nici într-un caz o acțiune de dezvoltare,
de promovare a progresului.
Autonomia este un compromis între independență și integrare totală[1] un proces

deschis („open end”) ce necesită tot timpul soluții noi pentru problemele care vor apărea,
care nu poate conduce la obținerea suveranității de către o minoritate, dar poate conduce
la o federalizare etnică sau federalizare asimetrică, pe măsura lărgirii acestui compromis.
Din doctrina de specialitate (reprezentată de Georg Brunner, Herbert Küpper[2],
Michael Tkacik[3], Hurst Hannum[4], Ruth Lapidoth, Markku Suksi[5], André Légaré[6], Yash
Ghai, Thomas Benedikter[7], Salat Levente[8], Győri Szabó Róbert[9]) pot fi sintetizate urmă-
toarele 10 caracteristici ale autonomiei teritoriale:
1. Spre deosebire de autonomia personală, unde subiect de drept este o comunitate
minoritară dintr-o anumită țară, în cazul autonomiei teritoriale subiect de drept este
populația minoritară dintr-un teritoriu cu granițe geografice delimitate înăuntrul cărora
există o omogenitate de limbă, cultură, eventual, religie. Având în vedere însă că în
majoritatea teritoriilor autonome minoritatea ca subiect nu reprezintă populația exclusivă,
trebuie asigurate drepturile celorlalte grupuri etnice. Grupul etnic majoritar la nivel națio-
nal din teritoriul autonom păstrează practic toate drepturile avute, în timp ce membrilor
minorităților duble (grupuri etnice care sunt în minoritate atât față de majoritatea la nivel
național, cât și față de majoritatea regională; de exemplu, minoritatea ladină din Tirolul de
Sud față de națiunea italiană și minoritatea de limbă germană) trebuie să li se asigure o
„autonomie secvențială” (segmental autonomy). În această coexistență bi- sau multila-
terală, este foarte important ca fiecare grup etnic să beneficieze de principiul proporției
etnice sau de sistemul cotei etnice, respectiv să aibă posibilitatea de a executa drept de
veto în problemele care îl privesc;
2. Transferarea către o subdiviziune teritorială a unor prerogative, competențe efec-
tive, vitale, strategice din punctul de vedere al menținerii identității populației de acolo
(educație, cultură, limbă, religie, mass-media, administrație și poliție locală, păstrarea
proporției etnice, impozitare, folosirea resurselor natural) și păstrarea la nivelul centralizat
al statului, ca și competențe reziduale, doar a competențelor generale privind apărarea
[1] S. ERIKSSON, Paradebeispiel Åland: Autonomie beschützt Minderheit, p. 2, în https://fin
land.fi/de/leben-amp-gesellschaft/paradebeispiel-aland-autonomie-beschutzt-minderheit/, accesat
la 08.11.2019.
[2] G. BRUNNER, H. KUP ̈ PER, Európai autonómiamegoldások. A kisebbségi önkormányzatok
autonómia-modelljeinek tipológiája. Magyar Kisebbség 1-2/2004, p. 466-498.
[3] M. TKACIK, Characteristics of Forms of Autonomy, International Journal on Minority and Group
Rights 15/2008, p. 369-401.

[4] H. HANNUM, Autonomy, Sovereignity, and Self-Determination. The Accomodation of Conflicting
Rights, University of Pennsylvania Press, 1990, Philadelphia, p. 458-468.

[5] M. SUKSI, Sub-State Governance through Territorial Autonomy, Ed. Springer, Berlin, Heidelberg,
2011.
[6] A. LÉGARÉ, M. SUKSI, Rethinking the Forms of Autonomy at the Dawn of the 21 Century,
International Journal on Minority and Group Rights 15/2008.

[7] TH. BENEDIKTER, The World’s Modern Autonomy Systems. Concepts and Experiences of Regional
Territorial Autonomy, Ed. EUR.AC, Bozen/Bolzano, 2009.

[8] L. SALAT, S. CONSTANTIN, A. OSIPOV, I.G. SZÉKELY (ed.), Autonomy Arrangements around the World:
A Collection of Well and Lesser Known Cases, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităților Naționale, 2014.
[9] R. GYŐRI SZABÓ, Kisebbség, autonómia, regionalizmus, Ed. Osiris, Budapest, 2006.
țării, politica externă, politica monetară și vamală, strategia de dezvoltare națională,

politica macroeconomică, bugetul național, reglementările de drept penal și de drept civil;
3. Existența unui organ regional cu competențe legislative constituit din deputați aleși
în mod liber de cetățenii care locuiesc în teritoriul autonom, respectiv a unui organ
executiv, care acționează sub supravegherea organului legislativ.
4. Acordarea statutului de limbă oficială regională, eventual, co-oficială, limbii sau
limbilor minoritare din teritoriul autonom. Standardul minimal este tratarea limbii
minoritare ca limbă co-oficială în toate domeniile vieții sociale și ale administrației. În
formele de autonomie nordice limba minoritară poate dobândi chiar statut de unică limbă
oficială (cazul Åland) sau statutul de cea mai importantă limbă (Ferroer, Groenlanda);
5. Actele legislative adoptabile în teritoriul autonom trebuie să fie conforme doar cu
Constituția și Statutul de autonomie, nu și cu legislația ordinară, deoarece, altminteri,
parlamentul central ar putea goli conținutul compromisului dintre majoritate-minoritate
prin „supralegiferare”;
6. Desemnarea unui for competent să soluționeze eventualele conflicte de compe-
tență și de interpretare între organele de stat centrale și cele din teritoriul autonom, acest
rol revenind, de regulă, Curții Constituționale;
7. Dreptul teritoriului autonom de participare la procesul legislativ național, prin
facilitarea reprezentării la nivel național, fie prin mecanismele democratice electorale, fie
prin acordarea unui loc special/excepțional în cazul unor minorități mai puțin numeroase;
8. Statutul de autonomie teritorială trebuie să aibă garanții/ancorări solide fie la nivel
constituțional (de exemplu, potrivit Constituției din Spania dreptul la autonomie este un
drept fundamental), fie pe baza unui tratat internațional (de exemplu, Tirolul de Sud,
Åland), fie prin ambele ori pe baza unei asumări unilaterale de drept internațional public.
Așa cum elaborarea și acordarea autonomiei se bazează pe un compromis, modificările
ulterioare trebuie să fie operate tot pe baza acordului dintre minoritate și majoritate, cu
evitarea acțiunilor unilaterale. Chiar dacă ultimul cuvânt aparține parlamentului național,
populației minoritare trebuie să i se asigure un drept de veto la nevoie sau posibilitatea de
a se exprima cu privire la modificările preconizate pe calea unui referendum cu caracter
decizional (de exemplu, în Spania, Tirolul de Sud, Åland, Ferroer, Groenlanda);
9. Autonomia teritorială este golită de conținut, dacă nu este dublată de autonomie
economică- financiară, constând în posibilitatea elaborării propriului buget, transferul
total sau parțial al puterii de impozitare de la centru către regiune și transferul surselor
bugetare necesare exercitării competențelor „dislocate”, respectiv posibilitatea folosirii
resurselor locale în interes local;
10. Existența simbolurilor proprii sub formă de steag, stemă, imn, zi de sărbătoare sau
chiar prin asigurarea unei cetățenii regionale care poate condiționa acordarea unor
drepturi doar celor rezidenți în regiunea autonomă (de exemplu, accesul la dreptul de
proprietate asupra imobilelor, dreptul de preempțiune în anumite domenii, accesul la
exercitarea unei profesii, asistență socială, drept de vot).
§3. Evoluția instituției autonomiei teritoriale în context istoric
Având în vedere că potrivit literaturii de specialitate, dreptul minoritar, ca atare, a

apărut după Pacea de la Westphalia din 1648, putem spune că în secolele XVI-XVII apar
primele forme de autonomie pentru: „protestanții din regiuni catolice”; pentru evrei în
anumite țări; pentru musulmani în zonele creștine; respectiv pentru creștinii catolici și
ortodocși, precum și pentru evreii din Imperiul Otoman[1].
Ajustările de teritorii de către învingătorii din Primul Război Mondial pe baza dreptului
la autodeterminare au dat naștere și la câteva cazuri de autonomie teritorială pentru
minorități ca substitut al dreptului la autodeterminare externă. Aici putem nota exemple-
le: Insulele Åland din 1920; Orașul Liber Danzig; Teritoriul Memel și Klaipeda pentru mino-
ritatea germană[2].
Tot aici putem aminti și promisiunile de autonomie de la Marea Adunare Națională de
la Alba Iulia din 1918, care vizau, în primul rând, minoritatea maghiară și cea vorbitoare de
limba germană (sașii și șvabii). Mai precis, Marea Adunare Națională a Românilor din
Transilvania, Banat și Țara Ungurească la 1 decembrie 1918 printr-o „Rezoluțiune” a
decretat unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de ei cu România. Prin același
document s-a proclamat la punctul III, alin. (1) și (2):
„1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se
va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său și fiecare popor
va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu
numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confe-
siunile din stat”[3].
Practic, această proclamația cuprinde în sine tot ce regăsim astăzi în autonomiile terito-
riale moderne: proporție etnică, mai multe limbi oficiale, reprezentare în parlamentul
național.
Aceste promisiuni au fost consolidate și la nivelul dreptului internațional public, prin
Tratatul privind protecția minorităților naționale semnat la Paris la 9 decembrie 1919,
ratificat în 1920 și intrat în vigoare la 04.09.1920. Articolul 11 al acestui tratat prevedea că:
„România consimte să acorde sub controlul Statului român, comunităților de secui și de
sași, în Transilvania, autonomie locală în ceea ce privește chestiunile religioase și școlare”.
Trebuie menționat că tratatul privind drepturile minorităților a fost adoptat de statul
român doar sub presiunea puterilor victorioase, iar acest fapt a prezis deja că imple-
mentarea obligațiilor nu va fi luată în serios. Este de menționat că Tratatul de la Trianon,
în baza căruia România a primit 103.093 kmp din estul Ungariei (mai precis 31,78% din
Regatul Ungariei), a fost semnat la 04.06.1920, dar a fost ratificat abia la 26.07.1921.
Previziunile sumbre au fost confirmate de Constituțiile din 1923 și 1938, care nu au
asigurat nici un fel de autonomie, declarând România stat național, unitar și indivizibil.
[1]
Sistemul-Millet, de la millah = națiune, care asigură judecarea musulmanilor după Sharia, a
creștinilor după dreptul canonic, iar a evreilor potrivit Halakha extrasă din Torah.
[2] E. SZALAYNÉ SÁNDOR, A kisebbségvédelem nemzetközi jogi intézményrendszere a 20. században,
Ed. Gondolat, Budapest, 2003, p. 80-86.

[3] România și minoritățile, Ed. „Pro Europa”, Târgu-Mureș, 1997, p. 9.
Politicienilor români li se cerea onorarea promisiunilor de la Alba Iulia, dar răspunsurile

duceau tema în derizoriu; de exemplu, într-un discurs din 1926, Alexandru Vaida-Voievod,
i-a găsit pe maghiari nevrednici de cele proclamate la Alba Iulia, pentru că au susținut
Partidul Popular al lui Averescu la alegeri[1]. Iuliu Maniu, în 1925, la elaborarea Legii
administrației publice locale, a negat că la Alba Iulia s-ar fi promis autonomie și încerca să
detensioneze situația prin promisiuni referitoare la adoptarea unei legi privind mino-
ritățile, care nu au fost urmate de nici o reglementare[2]. În 1932, deputații Partidului
Maghiar (în special deputatul Willer József) au fost atacați pe motiv că nu aniversează cu
suficient entuziasm Rezoluția de la Alba Iulia[3].
Primul proiect legislativ ce viza acordarea autonomiei a fost introdus în parlament de
Partidul Maghiar în 1933, fără succes.
În 1937, România a desființat[4] fundația „Universitas Saxonum” ce încorpora cele nouă
scaune săsești și care a funcționat în diverse forme ca subiect de drept minoritar pe baza
autonomiei Pământului Crăiesc (Săsesc) din 1224, iar statul român a împărțit patrimoniul
lui, 1/4 fiind acordată Bisericii evanghelice, iar restul de 3/4 Mitropoliei ortodoxe din Sibiu,
prin societatea culturală română „Așezământul Cultural Mihai Viteazul”, care a fost
înființat prin aceeași lege[5]. Această sfidare la adresa comunității săsești a fost atenuată la
presiunile Germaniei naziste. Prin urmare, după pierderea controlului de către România
asupra Transilvaniei de Nord în 1940, a fost adoptat un decret-lege[6] prin care s-a instituit
„Grupul Etnic German” – „Deutsche Volksgruppe”, în baza căruia minoritatea germană din
România a dobândit personalitate juridică publică colectivă, a primit competențe largi de
autonomie și prerogative largi pentru organizarea învățământului confesional german. În
același timp, „Deutsche Volksgruppe” a putut înființa un Partid Național Socialist, deși
funcționarea partidelor politice în România în perioada respectivă era interzisă. Astfel,
România a fost obligată în premieră să respecte prevederile Tratatului privind protecția
minorităților naționale semnat la Paris la 9 decembrie 1919, însă autonomia săsească a
funcționat doar până în octombrie 1944[7].
În perioada 1945-1969 a avut loc asigurarea la cel mai înalt nivel al drepturilor mino-
rității maghiare în România. Procesul a început cu adoptarea în premieră[8] a unei legi
aug. 30-ig, Ed. Studium Budapest, 1941, p. 64.

[2] Idem, p. 91.
[3] Idem, p. 136.
[4] Prin Legea din 01.06.1937, M. Of. nr. 124 din 01.04.1937.
[5] Idem, p. 182.
[6] Decretul-lege nr. 830/21.11.1940, M. Of. nr. 275/1940.
[7] Conform Decretului-lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, art. 1: „Dispozițiunile legii nr. 830 din
21 noiembrie 1940, pentru constituirea Grupului Etnic German, sunt și rămân abrogate. Statul Român
devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparținând Grupului Etnic German din România.
Prin efectul acestei legi, bunurile aparținând Grupului Etnic German sunt lovite de indisponibilitate,
fără îndeplinirea vreunei formalități. Pe aceeași dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor
aparținând Grupului Etnic German, subrogându-se acestuia. Instanțele de carte funciară vor proceda
din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acestor bunuri”.
[8] În perioada dictaturii regale a mai fost adoptat un Statut al minorităților, publicat în M. Of.
nr. 101/1938, care însă era doar o reglementare de fațadă, fără forță legislativă, deoarece nu a putut
privind Statutul Minorităților[1], a continuat cu adoptarea Constituției din 1948[2] atin-

gându-și vârful prin noua Constituție din 1952[3], care a consfințit înființarea Regiunii Auto-
nome Maghiare (RAM), care cuprindea însă doar o treime din maghiarii care locuiau în
România. În același timp, 77% din populația care locuia în RAM era de naționalitate ma-
ghiară, realizându-se astfel promisiunile de la Alba Iulia din 1918, cu o întârziere de 34 de
ani. Potrivit recensământului din 1956, populația regiunii autonome era de 731.361 de
locuitori dintre care 567.509 erau de etnie maghiară[4].
În concret, ancorarea constituțională a autonomiei teritoriale se găsea în următoarele
articole ale Constituției din 1952:
„Art. 18. Republica Populară Română are următoarea împărțire administrativ-terito-
rială:
Regiunile: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați,
Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara, Regiunea Autonomă
Maghiară.
Art. 19. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Române este formată din
teritoriul locuit de populația compactă maghiară secuiască și are conducere administrativă
autonomă, aleasă de populația Regiunii Autonome.
Regiunea Autonomă Maghiară cuprinde raioanele: Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin,
Sângeorgiu de Pădure, Sf. Gheorghe, Târgu-Mureș, Târgu-Săcuesc, Toplița.
Centrul administrativ al Regiunii Autonome Maghiare este orașul Târgu-Mureș.
Art. 20. Legile Republicii Populare Române, hotăririle și dispozițiile organelor centrale
ale statului sunt obligatorii pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare.
Art. 21. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare este elaborat de Sfatul Popular al
Regiunii Autonome și supus spre aprobare Marii Adunări Naționale a Republicii Populare
Române. (…)
Art. 57. Organul puterii de stat al Regiunii Autonome Maghiare este Sfatul Popular al
Regiunii Autonome.
Organul executive și de dispoziție al Sfatului Popular al Regiunii Autonome Maghiare
este Comitetul Executiv ales de el.
Art. 58. Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare este ales după normele stabilite
de lege, pe timp de 2 ani, de către oamenii muncii din Regiunea Autonomă, cetățeni ai
Republicii Populare Române”.
Aceste prevederi țineau cont de îndemnul lui Engels – potrivit căruia: „nu poate fi liber
un popor, care asuprește alte popoare”[5] – și erau mai progresiste decât cele din Italia
unde tot în aceeași perioadă se urnise procesul de acordare a autonomiei Tirolului de
abroga nici măcar prevederile contrare și aplicarea lui putea fi suspendată chiar și prin ordinele
comandanților de corp de armată.
[1] Decret-Lege nr. 86/06.02.1945 privind Statutul Minorităților (M. Of. nr. 30/07.02.1945).
[2] M. Of. nr. 87bis/13.04.1948.
[3] M. Of. nr. 1/27.09.1952.
[4] G. ANDREESCU, Cultural and territorial autonomy and the issue of hungarian identity, în
Hungarian Studies nr. 21/1/2007, Budapest, p. 66.

[5] În original: „Ein Volk kann nicht frei sein, wenn es andere Völker unterdrückt”.
Sud. A fost momentul în care minoritatea maghiară a crezut că s-a liberat din „pușcăria” în
care s-a aflat în timpul „României Mari”.
Până în 1956 au fost finalizate 3 proiecte de statut ale RAM. Ultimul proiect[1] din 1956,
avea 120 de pagini și se întemeia pe Rezoluția de la Alba Iulia și avea ca sursă de inspirație
statutul autonomiei abhaze din Georgia, unde era asigurat trilingvismul. Poziția Moscovei
cu privire la RAM a fost rezumată într-o notă întocmită de experții sovietici P. Arhipov și
P. Tumanov, intitulată „Notă privind înființarea unei provincii autonome maghiare în
Transilvania”[2].
Din nefericire, după revoluția anticomunistă din Ungaria (1956), comunitatea maghiară
din România nu a mai beneficiat de simpatia și, implicit, sprijinul Uniunii Sovietice, fapt ce
a permis regimului național-comunist[3] condus (deja din culise) de dictatorul Nicolae
Ceaușescu[4] să demoleze pas cu pas autonomia teritorială sus-amintită. Reforma admi-
nistrativă din 1960[5] a modificat limitele geografice ale provinciei autonome maghiare.
Drept urmare, proporția maghiarilor din provincie a scăzut semnificativ în comparație cu
românii. Provincia a fost redenumită „Regiunea Mureș Maghiară Autonomă” (RMMA), iar
aici elementul maghiar a fost deja de doar 62%[6] față de proporția de 77% din RAM.
În 1968, odată cu cea de a doua reformă administrativă[7], a luat sfârșit scurta istorie a
regiunilor autonome (16 ani), teritoriul României fiind reîmpărțit în județe, iar RMMA a
fost înlocuită cu trei județe: Covasna, Harghita și Mureș. Aceste județe au fost create prin
alipirea unor zone adiacente populate de etnici români la zonele populate în mod compact
de maghiari (de exemplu, Întorsura Buzăului și împrejurimile au fost alipite de fostul scaun
secuiesc Trei Scaune și s-a format județul Covasna, Sighișoara și împrejurimile au ajuns în
județul Mureș). Teoretic, potrivi Legii nr. 7/1968 privind împărțirea administrativ terito-
rială, delimitarea județelor trebuia să aibă loc „cu respectarea condițiilor geografice,
economice și socio-politice, etnice și a relațiilor culturale și tradiționale ale populației”[8].
Pe plan internațional, sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a adus consacrarea
dreptului la autodeterminare în Carta ONU, respectiv în Pactul drepturilor civile și politice
din 1966 (intrat în vigoare la 1976) în celebrul art. 27 care este considerat „inima/nucleul
dreptului minoritar internațional”, dar, potrivit interpretărilor aduse acestui text, acest
drept se aplică mai degrabă în cazul popoarelor colonizate de puterile clasice coloniale/im-
[1] Realizat de inginerul Zoltán Fábián.

[2] S. BOTTONI, Sztálin a székelyeknél, Ed. Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2008, p. 90-91.
[3] Witnesses to Cultural Genocide. First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies Today,
Ed. American Transylvanian Federation și Committee for Human Rights in Rumania, New-York, 1979.
[4] În perioada 1965-1989 de numele lui Ceaușescu se leagă „vânzarea” membrilor minorității
evreiești și germane către Israel respectiv Germania, care este cea mai mare acțiune de epurare
etnică din istoria României. A se vedea, în acest sens, W.E. ROTH, Die Deutschen in Rumänien, Band
III: von 1944 bis 2011. Die Zeit ist reif, Augsburg, 2011.
[5] Legile nr. 2/1960 și nr. 3/1960, B. Of. nr. 27/1960.
[6] N. BÁRDI, Románia magyarságpolitikája 1918-1989, în N. BÁRDI, GY. FÁBIÁN, I. HORVÁTH, D. KISS,
T. KISS, T. MAGYARI, J. MÁRTON, A.Z. PAPP, I.G. SZÉKELY, T. TORÓ, Magyarok Romániában 1990-2015.
Tanulmányok az erdélyi magyarságról, Ed. L‘Harmattan, Universitatea Reformată Károli Gáspár,
Budapest, 2017, p. 92-96.
[7] Legile nr. 1/1968 și nr. 2/1968, B. Of. nr. 16/16.02.1968.
[8] I. MIKÓ, Változatok egy témára. Tanulmányok, Ed. Kriterion, București, 1981, p. 94.
periale, nu și țărilor în care trăiesc minorități etnice sau naționale, pentru a nu afecta inde-
pendența acestora. Un exemplu absurd în acest sens este Franța care neagă cu vehemență
dreptul minorităților în Europa, dar a acordat autonomie pentru Noua Caledonie, teritoriu
și popor ce face parte din Republica Franceză[1], respectiv pentru Corsica[2].
Imediat după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în 1945, s-au pus bazele
autonomiei teritoriale ale Tirolului de Sud.
În anul 1979, Spania s-a transformat dintr-un stat centralizat condus de un dictator
într-un „Stat al Comunităților Autonome”, deschizând poarta pentru reconstituirea auto-
nomiei teritoriale în Catalonia, Țara Bascilor, teritorii unde în anii 1930 s-au conturat deja
regiunile autonome.
Anii 1990 au adus autonomia teritorială a Găgăuziei în Republica Moldova, respectiv
autonomia teritorială a Crimeii în cadrul statului Ucraina.
Anul 2008 aduce, pe de o parte, secesiunea Kosovo, după ce în cazul populației
albaneze majoritare regionale, Serbia, după ce a desființat autonomia teritorială care a
funcționat o jumătate de secol, a atentat și la integritatea fizică a minorității albaneze,
declanșând astfel prin neacordarea dreptului la autodeterminarea internă și comiterea
infracțiunii de genocid, dreptul la autodeterminare externă.
În 2014 a pornit un proces de devoluție în Marea Britanie, prin organizarea unui
referendum privind dobândirea independenței de către Scoția, care însă a adus o majo-
ritate de 55% în favoarea celor care erau mulțumiți cu autonomia teritorială actuală a
Scoției[3], situație care pare să se fi schimbat după declanșarea și, mai ales, după finalizarea
procesului Brexit.
Pe plan internațional putem surprinde faptul că introducerea autonomiei aduce, de
regulă, liniște în conviețuirea diferitelor etnii, în timp ce efectul revocării acestor statute
de autonomie teritorială aduce după sine conflicte, secesiune. În literatura juridică
internațională de specialitate[4] se atrage atenția asupra următoarelor exemple:
– cu ocazia proclamării independenței statului Cipru (fostă colonie britanică) în anul
1960, minoritatea turcă, ce reprezenta 18% din populația insulei alături de majoritatea
greacă de 82%, a primit drept de veto în problemele privind alegerile, statutul autorităților
locale, impozitele, politica externă și de securitate, respectiv a fost introdusă o formă
extrem de progresistă a principiului proporției etnice. Mai precis, la împărțirea funcțiilor
publice între greci și turci a fost adoptată o proporție de 70:30, iar în cazul armatei și poliției
[1]
TH. BENEDIKTER, slide 21.
[2]
F. DAFTARY, Experimenting with Territorial Administrative Autonomy in Corsica: Exception or
Pilot Region?, în International Journal on Minority and Group Rights 15(2-3):273-312/September
2008.
[3] V. STEFANOVSKA, The Impact of Separation of States to the Map of Europe: The Cases of Scotland
and Catalonia, în International Journal Of Scientific & Engineering Research, Volume 7, Issue 7,
July-2016, p. 998-999, și R. GRAUBSCHNIG, Territorial autonomy and the threat of secession: the case of
Scotland, în https://www.academia.edu/11991073/Territorial_autonomy_and_the_threat_of_ sece
ssion_the_case_of_Scotland, accesat la 02.02.2020.
[4] L. ANDERSON, Ethnofederalism: The Worst Form of Institutional Arrangement…?, în Quarterly
Journal: International Security, vol. 39, no. 1. (Summer 2014), p. 178-179.

un procent de 60:40[1]. Din nefericire, abrogarea acestor drepturi de către regimul Maka-
rios în 1963 a condus la un război civil, respectiv la împărțirea Ciprului în 1974, situație ce
nu a putut fi remediată nici cu ocazia aderării acestui stat la UE în anul 2004;
– după un război civil care a avut loc între 1956-1972, Sudanul de Sud a beneficiat de
autonomie teritorială între 1972-sfârșitul anilor ‘70, după care a urmat un nou război civil
încheiat cu restaurarea autonomiei teritoriale în 2005, dar în final secesiunea din 2011 nu
a mai putut fi evitată;
– în cazul Comarca Kuna Yala din Panama, răscoala din 1925 împotriva asimilării
populației Kuna a fost urmată de acordare autonomiei teritoriale în 1938, reglementată
ulterior formal prin Legea organică nr. 16/1957, iar pe fondul păcii etnice instalate,
teritoriul autonom a fost extins în 2003;
– în Valle dAosta/Vallé dAoste (Italia), autonomia teritorială protejează populația
vorbitoare de limbă franceză de asimilare, iar Italia prin asigurarea autonomiei a stopat de
tendințele franceze de anexare;
– în Corsica, procesul istoric violent a fost detensionat prin acordarea progresivă a
autonomiei începând din 1982;
– în Tirolul de Sud, reglementarea întârziată a autonomiei în 1971 protejează minori-
tatea vorbitoare de limbă germană și domolește pretențiile Austriei;
– autonomia Voivodinei a fost garantată în 1945, întărită în 1974 și revocată în 1989. A
fost reinstaurată în anul 2000 după căderea regimului-Miloșevici și consolidată în 2008,
respectiv 2014 pentru protejarea minorității maghiare și a altor minorități mai puțin
numeroase;
– autonomia Bugandei a fost garantată cu ocazia dobândirii independenței Ugandei în
1963, a fost revocată în 1966 și restabilită în 1993;
– în 2001, Bougainville, un grup insular de 9.000 kmp cu 300.000 de locuitori din Papua
Noua Guinee a dobândit statutul de autonomie teritorială în urma unui război civil în care
au murit 20.000 de oameni[2]. În noiembrie 2019 a fost organizat un referendum în acest
teritoriu pentru obținerea independenței, la care majoritatea populației (peste 90%) a
votat pozitiv. Acest teritoriu între 1915-1975 a aparținut Australiei, iar din 1975 a devenit
parte din Papua Noua Guineea[3].
Autonomii teritoriale pe baze etnice funcționează astăzi însă și în alte state. Astfel, în
Nicaragua există teritoriul Coasta Atlanticii pentru minoritatea Miskito. Canada asigură
inuiților teritoriul autonom Nunavut, în Filipine funcționează Regiunea Autonomă
Musulmană Mindanao, în Indonezia beneficiază de autonomie Regiunea Aceh, iar în India
sunt acordate autonomii pe baze etnice în Darjeeling, Bodoland, Leh și Kargil, Munții
[1] A. KAMMEL, Der Zypernkonflikt, Arbeitspapier, Österreichisches Institut für Europäische Sicher-
heitspolitik, Maria Enzersdorf, 2006, p. 6-7, https://www.aies.at/download/2006/kammel.pdf,

[2] Bougainville entscheidet über Unabhängigkeit 23. November 2019, 12:01 in ZEIT ONLINE, AFP,
dpa, jsp, https://www.zeit.de/politik/ausland/2019-11/papua-neuguinea-bougainville-unabhaengi

gkeit-referendum-entscheidung, accesat la 18.12.2019.
[3] B. BOHANE, The Bougainville referendum and beyond, 08.10.2019 https://www.lowyinstitu
te.org/publications/bougainville-referendum-and-beyond, accesat la 18.12.2019.

Cacharului de Nord, Karbi-Anglong, Khasi, Jainitia, Garo ADC, Zonele Tribale Tripura,
Districtele Chakma, Mara și Lai.
În prezent, doctrina de specialitate notează existența a peste 60 de cazuri de auto-
nomie teritorială în diferite state ale lumii[1], iar dacă în Europa luăm în considerare soluțiile
de autonomie teritorială și construcțiile federaliste, trebuie să constatăm că statul național
pur/negaționist de autonomie pentru minorități nu mai reprezintă regula[2].
§4. Reglementare internă și internațională
Dreptul la autonomie teritorială este un drept colectiv, ce revine unui grup de persoane
care trăiește într-o regiune/zonă unde în mod tradițional în formă compactă majoritară,
care afișează în mod obiectiv diferențe/caracteristici de natură lingvistică, religioasă,
culturală, istorică față de majoritatea poporului care este în poziție dominantă într-o țară
și care din punct de vedere subiectiv dă dovada unei intenții de solidaritate în vederea
păstrării și dezvoltării acestei diferențe.
Autonomia teritorială este un aranjament între minoritate și majoritate, care, odată
realizată, implică minoritățile luate ca grup, colectivitate, celulă socială în viața statului, le
dă o „miză” și previne „majoritarianismul”[3], deoarece este de notorietate că reprezen-
tanții majorității într-un teritoriu unde se află în minoritate se pot impune, cu mici excepții,
numai prin promovarea exclusivismului și conservarea de privilegii, respectiv prin abuz și
forță.
Având în vedere că statele formate de majorități etnice sunt subiect principal de drept
internațional public cu drept de „legiferare” pe plan internațional pe baza principiului
suveranității și cu exercitarea dreptului de veto decurgând din suveranitate, actualmente
nu există voință majoritară din partea acestora de a adopta instrumente de drept inter-
național care să reglementeze drepturile colective ale minorităților. Chiar și pe plan euro-
pean, țări precum Turcia, România, Slovacia, Franța, văd în acceptarea drepturilor colec-
tive un pericol care ar putea duce la exercitarea dreptului la autodeterminare externă,
adică secesiune, separație, revizionism sau chiar iredentism. Nici măcar în Parlamentul Eu-
ropean minoritățile etnice și naționale nu pot avea reprezentare proporțională, după ce la
ultimele alegeri au fost aleși 30 de deputați ce reprezintă minoritățile, reprezentând 5%
[1] M. ACKRÉN, Conditions for different autonomy regimes in the world: a fuzzy-set application, Åbo
Akademi University Press, Åbo, 2009 (https://core.ac.uk/download/pdf/39937839.pdf), apud

M. SUKSI, Territorial Autonomy: The Åland Islands in comparison with other sub-state entities,
p. 37-38, https://bgazrt.hu/wp-content/uploads/NPKI_konyvek/autonomies_in_europe/Markku
%20Suksi.pdf, accesat la 26.12.2019.
[2] M. SUKSI, Territorial Autonomy: The Åland Islands in comparison with other sub-state entities,
p. 38, https://bgazrt.hu/wp-content/uploads/NPKI_konyvek/autonomies_in_europe/Markku%20
Suksi.pdf, accesat la 26.12.2019.
[3] S. WOLFF, Conflict Management in Divided Societies: The Many Uses of Territorial
Self-Governance, în International Journal on Minority and Group Rights nr. 20/2013, p. 8.

din membrii acestui for, în timp ce procentajul minorităților la nivel european este de
10%[1].
4.1. Reglementări pe plan internațional
Din păcate, în dreptul internațional al minorităților nu s-a găsit deocamdată o definiție

de largă acceptare din care să rezulte clar cine are calitatea de subiect de drept.
În general, literatura română de specialitate[2] preferă definiția ONU, redactată în 1977
de Francesco Capotorti, care este neutrală din punctul de vedere al drepturilor colective,
conform căreia: „O minoritate este un grup numeric inferior restului populației, aflat într-o
poziție non-dominantă, ai cărui membri – cetățeni ai statului respectiv – posedă caracte-
ristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de ale restului populației și arată, chiar și
implicit, un sentiment de solidaritate, îndreptat spre prezervarea culturii, tradițiilor, limbii
sau religiei”.
Trebuie menționat aici că definiția „actuală” a ONU, cel puțin din punct de vedere
cronologic, este din 1993 și aparține raportorului Asbjørn Eide și ține cont de drepturile
colective ale minorităților, precizând că: „O minoritate este un grup de persoane rezidente
într-un stat suveran care constituie mai puțin de jumătate din populația națională și ai
căror membri au caracteristici comune de natură etnică, religioasă sau lingvistică care le
diferențiază de restul populației”[3].
Conform art. 2 din proiectul Legii privind statutul minorităților din 2005 [fostul art. 3
alin. (1)]: „Prin minoritate națională se înțelege orice comunitate de cetățeni români, care
trăiește pe teritoriul României de la înființarea statului român modern[4], numeric infe-
rioară populației majoritare, având propria identitate națională, etnică, culturală,
[1] S. GROBE, Kaum ethnische Vielfalt im Europäischen Parlament, Euronews, 05.06.2019,

https://de.euronews.com/2019/06/05/kaum-ethnische-vielfalt-im-europaischen-parlament,
[2] De exemplu R. CHIRIȚĂ, A. SĂNDESCU (2008), Analiza actelor normative privind drepturile
minorităților în România, în S. LEVENTE (ed.), Politici de integrare a minorităților naționale din

România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată, Fundația CRDE, Cluj-Napoca,
p. 47-126 sau A nemzeti kisebbségek jogaira vonatkozó román jogszabályok elemzése, în Magyar
Kisebbség 3-4/2008, p. 62. o. ori B. AURESCU, E. LAZĂR, Dreptul internațional al protecției minorităților
naționale, Ed. Hamangiu, București, 2019.
[3] „A minority is any group of persons resident within a sovereign State which constitutes less
than half the population of the national society and whose members share common characteristics
of an ethnic, religious or linguistic nature that distinguish them from the rest of the population” –
Commission On Human Rights, Sub-Commission on Prevention of Discrimination and Protection of
Minorities, Forty-fifth session Agenda item 17, Protection of Minorities. Possible ways and means of
facilitating the peaceful and constructive solution of problems involving minorities. Report
submitted by Mr. Asbjørn Eide, E/CN.4/Sub.2/1993/34, 10.08.1993, https://www.refworld.
org/pdfid/3b00f4344.pdf, accesat la 17.12.2019.
GY. FÁBIÁN, P. ÖTVÖS, Kisebbségi jog, Ed. Korunk Kompress Kiadó, Cluj-Napoca, 2003, p. 11.
[4] 1919 pare a fi data la care se referă definiția, deși instituirea României moderne poate fi
considerată mai degrabă un proces istoric decât un eveniment specific – potrivit observației Comisiei
de la Veneția.
lingvistică şi religioasă specifică, pe care dorește să o păstreze, să o exprime, şi să o

dezvolte”.
Instrumentele de drept internațional public relevante în privința asigurării dreptului la
autonomie la nivelul ONU ar fi următoarele:
– Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (semnat la 16.12.1966,
intrat în vigoare la 23.03.1976)[1], care prevede la art. 1 alin. (1) că: „Toate popoarele au
dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul
politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală”. Articolul 27 al
aceluiași tratat prevede că: „În statele în care există minorități etnice, religioase sau
lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea,
în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viața culturală, de a profesa și
practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă”.
Acest text, neechivoc în ceea ce privește asigurarea drepturilor colective, este inter-
pretat în literatura de specialitate din România, ca unul asigurând doar drepturi
individuale[2].
Prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (denumită în conti-
nuare AG ONU) nr. 2656/1970 privind adoptarea Declarației asupra principiilor dreptului
internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, conform Cartei
Națiunilor Unite[3], cu ocazia abordării dreptului la autodeterminare au fost precizate
următoarele:
„În virtutea principiului egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune
de ele însele, principiu consacrat în Cartă, toate popoarele au dreptul de a-și hotărî statutul
lor politic, în deplină libertate și fără amestec din afară și de a urma dezvoltarea lor
economică, socială și culturală, și orice stat are obligația de a respecta acest drept conform
dispozițiilor Cartei. (…)
Orice stat are obligația de a se abține să recurgă la orice măsură de constrângere care
ar lipsi popoarele menționate mai sus în cuprinsul acestui principiu, de dreptul lor de a
dispune de ele însele, de libertatea și independența lor. În cazul în care ele reacționează și
rezistă la o astfel de măsură de constrângere, în exercitarea dreptului lor de a decide de
ele însele, aceste popoare au dreptul să caute și să primească sprijin, conform scopurilor
și principiilor Cartei Națiunilor Unite.
Teritoriul unei colonii sau alt teritoriu neautonom posedă, în virtutea Cartei, un statut
separat și distinct de cel al teritoriului statului care îl administrează; acest stat separat și
distinct, în virtutea Cartei, există atât timp cât poporul coloniei sau al teritoriului neau-
tonom nu-și exercită dreptul de a dispune de sine însuși în conformitate cu Carta Națiunilor
Unite și, în special, cu scopurile și principiile sale.
Nici o dispoziție din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau
încurajând o acțiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar amenința, în total sau în
parte, integritatea teritorială sau unitatea politică a oricărui stat suveran și independent,
[1]
Ratificat de România la 13.10.1974.
[2]
A. NĂSTASE, B. AURESCU, Drept internațional public. Sinteze, ed. a 9-a, Ed. C.H. Beck, București,
2018, p. 189-190.
[3]Adoptată la 24. octombrie 1970, la sesiunea a XXV-a (1970) jubiliară a Adunării Generale a
ONU.
care se conduce conform principiului egalității în drepturi și dreptului popoarelor de a

dispune de ele însele enunțat mai sus și având un guvern care reprezintă ansamblul
poporului aparținând teritoriului, fără distincție de rasă, credință sau culoare”.
Rezumând cele de mai sus, integritatea teritorială a statelor care respectă drepturile
minorităților la autodeterminare internă, nu va fi știrbită, pe de altă parte, popoarele
asuprite vor beneficia de dreptul la protecție internațională în cazul luptei lor împotriva
unui stat care nesocotește aceste drepturi.
Ulterior, România a ratificat în 1993 și Protocolul facultativ nr. 1 la Pactul de mai sus,
care pentru o mai bună asigurare a îndeplinirii scopurilor Pactului cu privire la drepturile
civile și politice împuternicește Comitetul drepturilor omului, constituit conform părții a
patra a Pactului, să primească și să examineze, comunicări provenite de la persoanele fizice
care pretind că sunt victime ale unor violări ale unuia dintre drepturile enunțate în Pact[1].
În 1994, această problemă a autodeterminării a constituit din nou obiectul unei
interpretări din partea structurilor ONU[2], ocazie cu care au fost adăugate, următoarele
nuanțări:
„1. Art. 27 din Pact prevede că, în acele state în care există minorități etnice, religioase
sau lingvistice, persoanelor care aparțin acestor minorități nu le va fi încălcat dreptul de a
se bucura, în comun cu ceilalți membri ai grupului, de propria lor cultură, de a profesa și
practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă. Comitetul observă că acest
articol stabilește și recunoaște un drept care este conferit unor persoane aparținând
grupurilor minoritare și care este distinct și complementar în raport cu toate celelalte
drepturi de care acestea se bucură în baza Pactului, la fel ca oricare altă persoană umană.
2. În unele comunicări supuse atenției Comitetului în baza Protocolului facultativ,
dreptul recunoscut în art. 27 a fost confundat cu dreptul popoarelor la autodeterminare
proclamat de art. 1 al Pactului. (...)
3.1. Pactul prevede o distincție între dreptul la autodeterminare și drepturile protejate
prin art. 27. Primul apare ca un drept aparținând popoarelor și este tratat într-o parte
separată a Pactului.
3.2. Exercițiul drepturilor la care se referă art. 27 nu aduce atingere integrității
teritoriale și suveranității statelor părți. (...)
5.1. Termenii folosiți de art. 27 indică faptul că persoanele care fac obiectul protecției
sunt acelea ce aparțin unui grup și care împărtășesc o cultură, religie și/sau limbă.
5.2 Existența unei minorități etnice religioase sau lingvistice într-un stat parte nu
depinde de decizia acelui stat, ci trebuie stabilită pe baza unor criterii obiective. (...)
6.2. Cu toate că drepturile protejate în baza art. 27 sunt drepturi individuale, ele
depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-și păstra cultura, limba sau
religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru protejarea
identității minorității și a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura și de a-și
dezvolta propria cultură și limbă și de a practica propria religie, în comun cu ceilalți membri
ai grupului. (...)
7. Referitor la exercițiul drepturilor culturale garantate de art. 27, Comitetul a observat
diversitatea formelor în care cultura se poate manifesta, inclusiv un mod particular de viață
[1] Legea nr. 39/1993, M. Of. nr. 143 din 30.06.1993.

[2] Comentariul General nr. 23 (50) din 06.04.1994 al Comitetului Drepturilor Omului.
asociat cu folosirea resurselor naturale, în special în cazul populației indigene. Dreptul ar

putea include activități tradiționale, precum pescuitul ori vânătoarea și dreptul de a trăi în
rezervații protejate prin lege. Folosința acestor drepturi ar putea presupune măsuri legale
pozitive de protecție și măsuri menite a asigura participarea efectivă a membrilor
comunităților minoritare la luarea deciziilor în aspecte care îi privesc direct. (...)
9. Comitetul concluzionează că art. 27 se referă la drepturi a căror protecție impune
obligații specifice statelor părți. Protecția acestor drepturi este menită a asigura supravie-
țuirea și continua dezvoltare a identității culturale, religioase și sociale a minorităților
respective, deci să îmbogățească structura societății în întregul său. În consecință,
Comitetul observă că aceste drepturi trebuie protejate ca atare și nu trebuie confundate
cu alte drepturi personale recunoscute fiecăruia și tuturor în baza Pactului”.
Din aceste „comentarii” rezultă că doar popoarele au dreptul la autodeterminare, însă
în același timp rezultă că anumite drepturi minoritare au specificitate de grup, chiar dacă
unii autori se feresc să recunoască, că de facto acestea sunt drepturi colective (dreptul la
exploatarea resurselor naturale de exemplu). Pe de altă parte, trebuie făcută distincția
între dreptul la autodeterminare externă și cea internă, prima fiind fundamentul străduin-
țelor de independență, ceea de a doua fiind temeiul obținerii autonomiei teritoriale.
Această problematică a fost explicată cel mai adecvat de Andreas Gross, în 2003, în felul
următor:
„Conceptul de autodeterminare cuprinde, de fapt, două aspecte: autodeterminarea
internă, care reprezintă dreptul popoarelor, de a-și determina în mod liber propriul sistem
politic și de a participa la viața politică a stat cu respectarea integrității teritoriale;
autodeterminarea externă, care privește dreptul popoarelor de a-și determina în mod
liber statutul internațional și chiar de a-și alege independența. Principiul autodeterminării
interne este în general recunoscut oricărui grup sau individ dintr-un stat. Cu toate acestea,
constituțiile nu sunt foarte explicite în ceea ce privește conținutul, potențialii titulari și
metodele sale de aplicare. Autodeterminarea internă poate avea ca obiect modificarea
limitelor teritoriale sau chiar crearea de noi entități în cadrul unui stat. (...) Principiul auto-
determinării externe este adesea recunoscut pentru popoarele colonizate sau supuse
dominației străine. Opiniile sunt împărțite cu privire la faptul dacă minoritățile sau
grupurile aparținând unui stat suveran pot revendica acest drept la autodeterminarea
externă, care poate deveni un drept la secesiune.
Dreptul internațional consideră că dreptul de a exercita autodeterminarea poate fi
realizat numai cu respectarea integrității teritoriale a unui stat. În schimb, acceptă toate
schimbările instituționale din cadrul unui stat, cu condiția ca acestea să respecte legea
constituțională națională și să fi fost acceptate în mod liber de populația în cauză. Acesta
a fost, de exemplu, în 1946, când Italia a recunoscut în Acordul Gruber-de Gasperi să
acorde autonomie regiunii Alto Adige/Tirol de Sud, cuprinzând cele două provincii Trento
și Bolzano, și să ia măsuri care să promoveze identitatea lingvistică și culturală a minorității
germanofone”[1].
[1] Documentul nr. 9824/03.06.2003 elaborat de elvețianul Andreas Gross, pct. 131-133,
http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML.asp?FileID=10177&lang=fr, accesat la
25.12.2019.
La nivelul ONU trebuie amintită Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind

populația indigenă și tribală din 1989[1], care în art. 13-19 pune un accent deosebit pe
elementul „teritoriu/pământ”, ca factor al protejării drepturilor persoanelor aparținând
minorităților etnice tribale sau indigene.
Nu putem încheia prezentarea situației din cadrul ONU privind această temă, fără să
amintim de Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție privind Conformitatea
declarației unilaterale de independență a Kosovo cu dreptul internațional din anul 2010[2].
Întrebarea cu privire la care a fost solicitat avizul consultativ al Curții a fost stabilită prin
Rezoluția 63/3, adoptată de AG ONU la data de 08.10.2008 și avea următorul conținut:
„Este declarația unilaterală de independență a instituțiilor provizorii de autoguvernare
a provinciei Kosovo în conformitate cu dreptul internațional?”.
De fapt, Republica Serbia, singurul promotor al Rezoluției 63/3, a solicitat includerea
unui punct suplimentar pe ordinea de zi a celei de-a 63-a sesiuni a Adunării Generale, care
viza problema solicitării unui aviz consultativ cu privire la chestiunea de mai sus[3].
Pentru a răspunde la acea întrebare, Curtea trebuia să stabilească doar dacă declarația
de independență a încălcat vreun principiu general al dreptului internațional sau vreo
prevedere de tip lex specialis instituită prin Rezoluția nr. 1244/1999 a Consiliului de
Securitate[4].
Contribuția cea mai importantă adusă de avizul consultativ dezvoltării dreptului
internațional public a constat în abordarea conflictului dintre două principii fundamentale
ale dreptului internațional public, și anume între principiul integrității teritoriale și
principiul autodeterminării.
Curtea Internațională de Justiție (in continuare CIJ) a punctat că, în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, legea internațională a autodeterminării s-a dezvoltat în așa fel încât să
creeze dreptul la independență pentru popoarele teritoriilor ne-autonome și pentru
popoarele supuse subjugării, dominației și exploatării străine, iar practica statelor nu
dezvăluie apariția unui nou principiu de drept internațional care ar interzice efectuarea de
declarații de independență în astfel de cazuri (parag. 79).
În același timp, CIJ a remarcat că mai multe state participante la procedurile în fața
Curții au susținut că interdicția declarațiilor unilaterale de independență decurge implicit
din principiul integrității teritoriale (parag. 80).
Înainte de a confrunta cele două principii, CIJ a reamintit sursele lor de consacrare,
făcând referire la Carta ONU [art. 2 alin. (4)], Rezoluția Adunării Generale nr. 2625 (XXV)
intitulată „Principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea
dintre state, în conformitate cu Carta ONU”, Actul final al Conferinței de la Helsinki privind
Securitatea și Cooperarea în Europa din 1 .08. 1975 (Conferința de la Helsinki), după care
[1] C169 – Indigenous and Tribal Peoples Convention, 1989 (No. 169), https://www.ilo.org/dyn/
normlex/en/f?p=NORMLEXPUB:12100:0::NO::P12100_ILO_CODE:C169, accesat la 26.12.2019.

[2] ICJ Reports 2010, p. 403.
[3] Letter of the Permanent Representative of Serbia to the United Nations addressed to the
Secretary-General, 22.08.2008, A/63/195.

[4] Explicațiile acestui aviz consultativ din prezenta contribuție au fost elaborate pe baza operei:
GY. FÁBIÁN, G. DĂNILĂ, K. RÉKA, O. LÉSZAI, C. PĂCURARU, Hotărâri importante din Jurisprudența Curții
Internaționale de Justiție, Ed. Hamangiu, București, 2019, p. 423-424.
a statuat, că sfera de aplicare a principiului integrității teritoriale se limitează la sfera

relațiilor dintre state [parag 80 alin. (3)].
Pe de altă parte, CIJ, constatând că o parte dintre statele participante la procedură au
susținut că populația din Kosovo avea dreptul de a crea un stat independent, fie ca o
manifestare a dreptului la autodeterminare, fie în baza dreptului la „secesiune de remediu”
în cazul Kosovo, iar o altă parte dintre statele participante la procedură invocau rezoluțiile
Consiliului de Securitate de condamnare a anumitor declarații de independență, a ținut să
reamintească că, în toate aceste cazuri, Consiliul de Securitate a luat de fiecare dată o
hotărâre în ceea ce privește situația concretă, existentă în momentul în care aceste
declarații de independență au fost făcute; ilegalitatea legată de declarațiile de indepen-
dență nu a rezultat astfel din caracterul unilateral al acestor declarații ca atare, ci din faptul
că acestea erau sau ar fi fost legate de folosirea ilegală a forței sau alte încălcări flagrante
ale normelor generale internaționale, în special a celor cu caracter peremptoriu (jus
cogens).
CIJ a constatat că, în contextul Kosovo, Consiliul de Securitate nu a adoptat niciodată o
poziție de condamnare, iar caracterul excepțional al rezoluțiilor de condamnare a decla-
rațiilor de independență confirmă că din practica Consiliului de Securitate nu poate fi
dedusă nicio interdicție generală împotriva declarațiilor unilaterale de independență
(parag. 81).
Pentru motivele anterior prezentate, Curtea a considerat că dreptul internațional
general nu conține vreo prohibiție aplicabilă declarațiilor de independență și, în conse-
cință, a concluzionat că declarația de independență din 17 februarie 2008 nu a încălcat
dreptul internațional general (parag. 84), motiv pentru care Rezoluția nr. 1244/1999 a
Consiliului de Securitate nu a împiedicat autorii declarației din 17 februarie 2008 să emită
o declarație de independență față de Republica Serbia și declararea independenței nu a
încălcat Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 1244/1999 (parag. 119) ținând cont de
faptul că autorii declarației de independență din 17 februarie 2008 nu au acționat ca una
dintre Instituțiile Provizorii de Autoguvernare în Cadrul constituțional stabilit de ONU, ci,
mai degrabă, ca persoane care au acționat împreună în calitate de reprezentanți ai
poporului din Kosovo în afara cadrului administrației interimare (parag. 109).
Astfel, în esență, CIJ, pe de o parte, a arătat că principiul integrității teritoriale este
invocabil doar între state, iar, pe de altă parte, nu a negat posibilitatea exercitării dreptului
la autodeterminare sub forma secesiunii de remediu, cu condiția ca această secesiune să
nu încalce/afecteze alte principii de tip jus cogens decât principiul integrității teritoriale (de
exemplu, folosirea forței).
România, în luarea de poziție/declarația scrisă[1] depusă în calitate de participantă la
procedura din fața CIJ, a pornit de la premisa greșită că instituțiile provizorii de autogu-
vernare din Kosovo în conformitate cu prevederile rezoluțiilor relevante ale Națiunilor
Unite, incluzând, dar fără a se limita la Rezoluția nr. 1244/1999 a ONU, nu au avut dreptul
să adopte unilateral o soluție pentru statutul final al Kosovo care a ignorat integritatea
teritorială a Serbiei, respectiv că aceste instituții nu aveau competența de a adopta
[1]
Written Statements of Romania, https://www.icj-cij.org/files/case-related/141/15616.pdf,
unilateral orice soluție pentru statutul final al Kosovo, or, CIJ a stabilit ulterior că declarația
de independență nu a aparținut acestor instituții.
Pe de altă parte, România, țară care neagă tradițional și cu consecvență drepturile
colective ale minorităților naționale și etnice, a susținut că, în conformitate cu principiile
dreptului internațional public, Serbia a avut dreptul la integritatea teritorială și inviolabi-
litatea frontierelor sale, respectiv că, în conformitate cu principiile dreptului internațional,
populația din Kosovo nu a avut dreptul la autodeterminare care să presupună secesiune
unilaterală de Serbia și, prin urmare, a considerat că este inadmisibilă o soluție unilaterală
de natura declarației de independență pentru statutul final al provinciei Kosovo care să
implice un astfel de rezultat (parag. 162).
În concluzie, în viitor, statele naționale vor trebui să trateze dreptul la autonomie
teritorială a minorităților etnice și naționale cu mult mai mare flexibilitate, pentru a nu se
ajunge la tratarea flexibilă a integrității lor teritoriale, mai ales când aceste state folosesc
forța armată împotriva propriilor cetățeni. Până în prezent, „precedentul Kosovo” a fost
invocat de Rusia în cazul sprijinirii mișcărilor secesioniste minoritare din Abhazia, Osetia
de Sud și din Peninsula Crimeea.
În Europa, C.S.C.E./O.S.C.E. (din 1995) a fost prima organizație internațională în cadrul
căreia a fost atinsă problema autonomiei, în:
– Documentul de la Copenhaga din 1990[1];
– Raportul de la Geneva din 1991, care pornește în unele situații, de la autonomia teri-
torială ca deziderat de bază, arătând alternative de protejare ale minorităților naționale
acolo unde „autonomia teritorială nu este aplicabilă”;
– Carta Securității Europene din 1999, care recunoaște că „diferitele concepte de auto-
nomie constituie de asemenea (...) modalități de soluționare ale păstrării și promovării
identității minoritare”.
Cea mai importantă contribuție a O.S.C.E. în această materie însă se leagă de Recoman-
darea Lund privind participarea efectivă a minorităților naționale la viața publică[2] din
1999. Scopul Recomandărilor Lund[3] este încurajarea și facilitarea adoptării de către state
a unor măsuri specifice de diminuare a tensiunilor legate de minoritățile naționale și,
astfel, să îndeplinească obiectivul final de prevenire a conflictelor al Înaltului Comisar
pentru Minoritățile Naționale (HCNM). Recomandările Lund încearcă să clarifice într-un
limbaj relativ simplu conținutul drepturilor minorităților și alte standarde aplicabile în
general în situațiile în care este implicat HCNM. Punctul 19 al acestor recomandări spune
că „Toate democrațiile au aranjamente pentru guvernare la diferite niveluri teritoriale.
Experiența din Europa și din alte părți arată valoarea transferului anumitor funcții
[1] Pct. 35: „Statele participante iau notă de eforturile întreprinse pentru crearea și favorizarea
condițiilor de natură să permită promovarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a
anumitor minorități naționale, prin crearea, ca unul din mijloacele de realizare a acestor obiective,
de administrații locale sau autonome corespunzătoare, potrivit situației istorice și teritoriale specifice
acestor minorități, în conformitate cu politica statului respectiv”.
[2] O.S.C.E., The Lund Recommendations on the Effective Participation of National Minorities in
Public Life, High Commissioner on National Minorities, 1 September 1999, https://www.refworld.org

/docid/3dde55274.html, accesat la 29.12.2019.
[3] Denumirea „Lund” nu provine de la numele vreunui raportor, ci de la denumirea orașului
suedez unde s-au întrunit experții, care au elaborat recomandările la cererea O.S.C.E.
legislative și executive de la nivel central la regional, dincolo de simpla descentralizare a

administrației centrale de la capitală la birouri regionale sau locale. Pe baza principiului
subsidiarității, statele ar trebui să ia în considerare în mod favorabil o astfel de devoluție
teritorială a puterilor, inclusiv funcții specifice ale autoguvernării, în special în cazul în care
ar îmbunătăți oportunitățile minorităților de a exercita autoritatea asupra problemelor
care le afectează”.
În explicarea acestei prevederi, experții au arătat, că: „În general, responsabilitățile
publice sunt exercitate, de preferință, de către autoritățile care sunt cele mai apropiate de
cetățean. (...) Autonomia teritorială poate ajuta la păstrarea unității statelor, în timp ce
crește nivelul de participare și implicare a minorităților, oferindu-le un mai mare rol într-un
nivel de guvernare care să reflecte concentrarea populației lor”[1].
Specialiștii au sperat că statele vizate de conflicte interetnice cu toată reticența și
prudența lor excesivă (câteodată bolnăvicioasă) vor urma „sfaturile” recomandării de mai
sus[2], însă realitățile din România nu ne-au răsfățat cu respectarea unor astfel de stan-
darde, ci ne-au obișnuit cu ignorarea lor.
Odată cu schimbarea regimului, la începutul anilor 1990, minoritățile din România se
așteptau la îmbunătățirea situației lor și la recunoașterea drepturilor lor în procesul de
„democratizare”. Între 1990 și 1996, schimbările nu au fost spectaculoase din cauza
obstrucțiilor ridicate de puterea neo-comunistă și de partidele de dreapta aliate[3] în
problemele privind statutul grupurilor etnice, deși în Europa această perioadă era con-
semnată ca „o scurtă fază a speranței” privind drepturile minorităților[4]. Mai mult, în locul
prezentării spectrului sumbru ceaușist al „capitalismului occidental în care sunt paupe-
rizate masele” a reapărut ca „țintă” diversionistă „pericolul maghiar”, care este capitalizat
cu succes și în zilele noastre.
Aspirațiile minoritare au fost încununate de un succes parțial numai atunci când în
eforturile de integrarea euro-atlantică ale României, organizațiile internaționale au
început să ceară socoteală în acest sens. România a semnat Acordul de asociere cu Comu-
nitățile Europene în 1993[5] și a devenit membru al Consiliului Europei în luna octombrie a
aceluiași an. Aceasta a ratificat Convenția europeană privind drepturile omului și libertățile
fundamentale în 1994[6], iar Protocolul nr. 11 (protocol adițional) la această convenție în
[1]The Lund Recommendationson the Effective Participation of National Minorities in Public Life
& Explanatory Note September 1999, p. 30, în https://www.osce.org/hcnm/lund-recommendati
ons?download=true, accesat la 25.04.2020.
[2] F. PALERMO, When the Lund Recommendations are Ignored. Effective Participation of National
Minorities through Territorial Autonomy, în International Journal of Minority and Group Rights
nr. 16/2009, p. 663.
[3] G. ANDREESCU, Cultural and territorial autonomy and the issue of hungarian identity, în
Hungarian Studies nr. 21/1/2007, Budapest, p. 67.

[4] D. THÜRER, Nationale Minderheiten und das Völkerrecht: Aktuelle Probleme und mögliche
Lösungen, în R. HOFMANN, D. ANGST, E. LANTSCHNER, G. RAUTZ, D. REIN, DETLEV (ed.), Rahmenübereinkom

men zum Schutz nationaler Minderheiten. Handkommentar, Ed. Nomos, Baden-Baden, 2015, p. 47.
[5] Legea nr. 20/1993.
[6] Legea nr. 30/1994.
1995[1]. Din nefericire, acestea nu tratează dreptul colectiv la autonomie al minorităților

naționale[2].
Cu toate acestea, spiritul progresist al Europei câteodată reușește să depășească
atitudinile retrograde, încremenite la sfârșitul Primului Război Mondial al statelor
naționale și în cadrul Consiliului Europei, astfel, în perioada 1993-2005, tema autonomiei
teritoriale în cazul minorităților etnice sau naționale (mai ales datorită conflictelor din
spațiul fost-Iugoslav) a fost extrem de prezentă. Din păcate însă toate eforturile au fost
neutralizate de Comitetul de Miniștri, care a blocat toate tentativele de adoptare ale unui
instrument obligatoriu. Instrumentele de tip recomandare/soft law, care au rezultat din
acest efort, la care putem face referire sunt următoarele:
– Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1201/1993[3] cu refe-
rire la un protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului privind drepturile
persoanelor aparținând minorităților naționale, care în ciuda lipsei obligativității sale
constituie un instrument de referință la care fac referire inclusiv tratate bilaterale[4], dar și
reglementări mai noi ale UE[5]. Articolul 11 al Protocolului adițional propus prevede că: „În
regiunile unde sunt majoritare, persoanele aparținând unei minorități naționale au dreptul
de a dispune de administrații locale autonome adecvate sau de un statut special, cores-
punzător situației istorice și teritoriale specifice și conforme cu legislația națională a
statului”;
– Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa, cu statut de organ consultativ în
cadrul Consiliului Europei a elaborat Recomandarea nr. 43/1998 cu titlul „Autonomia
teritorială și minoritățile naționale”, dar Comitetul Miniștrilor a respins acest demers în
ședința sa nr. 797 din 29.05.2001;
– În 2002, în cadrul Consiliului Europei, la Conferința miniștrilor responsabili de guver-
nare locală și regională, a fost adoptată „Declarația de la Helsinki privind autoguvernarea
regională” care propune, de asemenea, ca la elaborarea unor standarde comune la nivel
european să se țină cont inclusiv experiențele de autonomie teritorială ale statelor
membre;
– După eșecurile de mai sus, pe baza Raportului Gross[6], Adunarea Parlamentară a
adoptat Rezoluția nr. 1334/2003, intitulată „Experiența pozitivă a regiunilor autonome ca
sursă de inspirație pentru soluționarea conflictelor din Europa”. Raportul Gross, ținând
cont de faptul că nu există niciun document obligatoriu în acest sens la nivelul Consiliului
[1] Legea nr. 79/06.07.1995.

[2] Mai mult decât atât, în Anexa nr. 2 din Convenția-cadru, în art. 1 pct. 30, se arată că: „nu se
are în vedere recunoașterea de drepturi colective minorităților naționale”.
[3] Adoptată la 01.02.1993. Textul recomandării este accesibil la http://www.dri.gov.ro/recoman
darea-nr-1201-cu-referire-la-un-protocol-aditional-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului-pr
ivind-drepturile-persoanelor-apartinand-minoritatilor-nationale/, accesat la 25.12.2019.
[4] Legea nr. 113 din 10 octombrie 1996 pentru ratificarea Tratatului de înțelegere, cooperare și
buna vecinătate dintre România și Republica Ungară, semnat la Timișoara la 16.09.1996, M. Of. nr
250 din 16 octombrie 1996.
[5] Rezoluția Parlamentului European din 13 noiembrie 2018 referitoare la standardele minime
pentru minorități în UE (2018/2036(INI)).

[6] Documentul nr. 9824/03.06.2003 elaborat de elvețianul Andreas Gross, http://assembly.coe.
int/nw/xml/XRef/X2H-Xref-ViewHTML.asp?FileID=10177&lang=fr, accesat la 25.12.2019.

Europei, a propus adoptarea unei convenții privind autonomia regională. De fapt, singura
convenție exhaustivă obligatorie la nivelul Consiliului Europei dedicată exclusiv problemei
minorităților etnice/naționale este Convenția-cadru privind protecția minorităților din
1995 care însă, în mod ironic, nu conține prevederi referitoare la autonomia teritorială.
Raportul Gross formulează în premieră în mod clar că: „Recurgerea la autonomie poate
răspunde pretențiilor minorităților, respectând în același timp principiile suveranității
statului și integritatea teritorială”[1].
Rezoluția nr. 1334/2003 explică în nouă puncte esența și avantajele autonomiei, în
general, și ale autonomiei teritoriale, în special[2]:
„1. necesitând prin natura sa cooperare și coordonare între autoritățile centrale și
autonome, un statut autonom trebuie să fie rezultatul unui acord negociat între diferitele
părți;
2. autoritățile centrale și autonome trebuie să recunoască faptul că autonomia este un
proces dinamic și că este întotdeauna negociabilă;
3. ar fi de dorit ca statutul fondator și principiile autonomiei să fie consacrate în Consti-
tuție și nu numai în lege, astfel încât modificările să poată fi făcute numai în conformitate
cu Constituția; pentru a preveni orice litigiu, statutul de autonomie trebuie să definească
în mod explicit distribuirea puterilor între autoritățile centrale și autoritățile autonome;
4. acordul de autonomie trebuie să garanteze reprezentarea corespunzătoare și
participarea efectivă a autorităților autonome la procesul decizional și la gestionarea
afacerilor publice;
5. statutul de autonomie trebuie să prevadă că regiunea autonomă are un organism
legislativ și executiv ales democratic la nivel local;
6. statutul de autonomie trebuie să prevadă resurse proprii și/sau transferuri care să
permită autorităților autonome să pună în aplicare puterile suplimentare acordate de
autoritățile centrale;
7. pentru a preveni orice uzurpare a puterilor, trebuie instituit un mecanism de
soluționare a litigiilor pentru a rezolva orice dispută între autoritățile centrale și autoritățile
autonome;
8. dacă rămân tensiuni între autoritățile centrale și autonome, este de preferat
atragerea comunității internaționale în procesul de negociere;
9. devoluția puterilor către entități autonome trebuie să protejeze imperativ drepturile
minorităților care locuiesc în interiorul acestora”.
– Pe baza aceluiași raport Gross, Consiliul Europei a adoptat Recomandarea
nr. 1609/2003 prin care a propus Comitetului de Miniștri, adoptarea unei Convenții privind
autonomia minorităților naționale și etnice[3]. În urma respingerii acestei propuneri de
către Comitetul Miniștrilor, demersurile în acest domeniu au fost continuate prin raportul
elaborat în 2005 de raportorul Luis Maria de Puig, care s-a dovedit a fi doar un nou capitol
al aceleiași lupte cu morile de vânt.
[1]
Pct. 140 din Raport.
[2]
Subpct. 22.1-22.9 din Rezoluție, a se consulta, în acest sens, http://assembly.coe.int/nw/
xml/XRef/Xref-XML2HTML-fr.asp?fileid=17120&lang=fr, accesat la 25.12.2019.
[3] A se consulta, în acest sens, http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-fr.a
sp?fileid=17118&lang=fr, accesat la 25.12.2019.

– Recomandarea Consiliului Europei nr. 1811/2007, „Regionalizarea în Europa”, la

pct. 6 notează: „în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei există comunități
care au o identitate culturală, politică și istorică puternică și care nu sunt doar regiuni, ci
popoare și societăți și, în același timp, au o identitate colectivă vizibilă, indiferent dacă sunt
definite ca regiuni, națiuni sau țări, dar nu și-au constituit un stat independent. Cu toate
acestea, dispun de caracteristici diferențiate, care semnalează voința politică pentru
obținerea autoadministrării”.
Ca reacție la atitudinea obstrucționistă a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului
Europei, în doctrină există și voci care dau ton convingerii că problema autonomiei terito-
riale trebuie abordată mai degrabă din perspectiva regionalizării, administrației publice
locale și subsidiarității, decât din perspectiva drepturilor colective, deoarece pe tărâmul
sus-amintit reticențele ar fi mai puțin accentuate[1]. Mai nou, în Europa, în contextul
abordării temei autonomiei a fost propusă înlocuirea conceptului de „protection of
minorities” (protecția minorităților) cu cel al „management of diversity” (managementul
diversității) cu scopul de a transforma membrii grupurilor minoritare din indivizi tratați în
prezent mai mult ca un obiect, în actori responsabili ai vieții de stat[2].
La nivelul Uniunii Europene un progres deosebit a fost înregistrat cu ocazia ancorării în
dreptul primar printre valorile fundamentale ale Uniunii Europene a „respectării drep-
turilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”, în art. 2 din
Tratatul privind Uniunea Europeană[3] cu ocazia modificării sale prin Tratatul de la Lisabona
(în vigoare din 01.12.2009). Pe această bază, și cu folosirea instrumentului de democrație
directă intitulat inițiativă cetățenească, cetățenii europeni minoritari încearcă să determi-
ne Comisia să inițieze un proiect de act normativ secundar în domeniul protejării drep-
turilor minorităților, care se derulează în prezent sub egida conceptului „Minority Safe
Pack”.
Sub influența inițiativei, care a strâns 1.215.879 de semnături în întreaga Uniune
Europeană și hotărârii Tribunalului Uniunii Europene adoptată în cazul „Minority Safe
Pack”[4], Parlamentul European a adoptat în 2018 Rezoluția referitoare la standardele
minime pentru minorități în UE[5], în care, constatând că aproximativ 8% din cetățenii UE
aparțin unei minorități naționale și aproximativ 10% vorbesc o limbă regională sau
minoritară, a statuat, că „atunci când se dezvoltă la nivel european standarde minime
comune de protecție a drepturilor persoanelor aparținând minorităților, ar trebui să fie
luate în considerare cele mai bune practici deja utilizate în statele membre, de exemplu,
cele din Italia (Alto Adige/Tirolul de Sud) sau Germania (Schleswig-Holstein)”[6], stabilind,
[1] B. ÓDOR (red.), A területi, személyi autonómia és a kettős állampolgárság gyakorlata az Európai
Unióban. Az európai szintű kisebbségvédelem kiépítésének lehetőségei, Ed. Oficiul Parlamentului,

Budapest, 2005, p. 9.
[2] D. THÜRER, op. cit., p. 50.
[3] Versiunea consolidată publicată în JO UE nr. C 326 din 26.10.2012.
[4] Cauza T-646/13, Minority SafePack – one million signatures for diversity in Europe v
Commission, ECLI:EU:T:2017:59.
[5] Rezoluția Parlamentului European din 13 noiembrie 2018 referitoare la standardele minime
pentru minorități în UE (2018/2036(INI)), accesibilă pe http://www.cdep.ro/afaceri_europene/

CE/2019/TA_2018_11S_(PARL_EM)(part%20III)_RO.pdf, accesat la 25.12.2019.
[6] Idem, pct. K.
astfel, ca standard, modelele autonomiei teritoriale, respectiv autonomiei cultu-

rale/personale din Europa.
Aceeași rezoluție amintește că „există discrepanțe mari între statele membre în ceea
ce privește recunoașterea minorităților și respectarea drepturilor lor; întrucât minoritățile
din întreaga UE se confruntă, încă, cu discriminarea instituționalizată, fac obiectul unor
stereotipuri insultătoare și chiar drepturile lor dobândite sunt adesea diminuate sau
aplicate în mod selectiv”[1], respectiv atrage atenția asupra standardelor duble existente în
UE în acest domeniu.
Plusul cel mai important adus de rezoluție este că solicită Comisiei elaborarea unui
proiect de directivă în acest domeniu și recunoaște că „UE încă nu dispune de instrumente
eficace pentru a monitoriza și pune în aplicare respectarea drepturilor minorităților”, față
de care promovează ideea verificării tuturor statelor membre din perspectiva îndeplinirii
actuale a criteriului (altminteri, de aderare) de la Copenhaga privind protecția drepturilor
minorităților naționale și „regretă că, în domeniul protecției minorităților, UE fie a
considerat ca de la sine înțeles faptul că statele sale membre respectă drepturile mino-
rităților, fie s-a bazat pe instrumente externe de monitorizare, cum ar fi cele ale ONU, ale
Consiliului Europei sau ale OSCE”[2], ceea ce înseamnă că UE în sfârșit „conștientizează” că
o organizație supranațională progresistă bazată pe votul majoritar al statelor membre nu
poate avea încredere în standardele și monitorizările proprii unor organizații de tip clasic
retrograde guvernate de dreptul la veto suveran.
Rezoluția aduce și o definiție a minorităților naționale și etnice, pentru a contracara
simbolic sterilitatea Consiliului Europei în această temă, arătând că „sunt grupuri de
persoane aparținând minorităților care locuiesc pe același teritoriu și care împărtășesc o
identitate comună, uneori ca urmare a modificării frontierelor, alteori ca urmare a faptului
că locuiesc o perioadă îndelungată într-o zonă și care au reușit să își păstreze identitatea”,
respectiv accentuând în acest context, că reorganizarea administrativă și reîmpărțirea
teritorială nu trebuie să aibă consecințe negative pentru aceste minorități[3].
Totodată, această rezoluție identifică o problemă îngrijorătoare care se manifestă în
țările care nu tolerează autonomia și, în consecință, „invită statele membre să se abțină de
la practicile legale care împiedică accesul minorităților la spectrul complet de profesii
exercitate într-un stat dat sau să elimine aceste practici; invită statele membre să garan-
teze un acces adecvat la serviciile juridice și judiciare; subliniază că reprezentanții minori-
tăților ar trebui informați în mod explicit cu privire la procedurile pe care trebuie să le
urmeze conform dreptului național în cazul în care li se încalcă drepturile pe care le au în
calitate de persoane care aparțin unei minorități”[4].
[1] Idem, pct. X.

[2] Idem, pct. 3, 20.
[3] Idem, pct. 35.
[4] Idem, pct. 75.
4.2. Reglementarea pe plan național
Actualmente, potrivit literaturii de specialitate din România, care nu se sfiește să se

sprijine pe constatările Comisiei de la Veneția, care până la urmă este doar un simplu organ
consultativ al Consiliului Europei, „autonomia nu face parte din standardele europene
actuale în materie de minorități”[1] sau noțiunea de drepturi colective, ca drepturi ale
comunității etnice autonome exercitate de către autoritățile acestora, se justifică numai în
statele organizate pe principiul autonomiei politice pe baze etnice sau teritoriale[2].
Această reticență este remarcată chiar și în literatura occidentală, fiind date ca exemplu
discursurile parlamentare din România organizate la cea de-a 50-a aniversare a „dicta-
tului/arbitrajului de la Viena” în care reprezentanții clasei politice au subliniat că înființarea
teritoriilor autonome ar duce la formarea de „enclave extrateritoriale” și prăbușirea
statului[3].
Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituția României[4], „România este stat național, suveran
și independent, unitar și indivizibil”. Teoretic, statul național exclude existența minori-
tăților și practic îi degradează la cetățeni de rangul doi, datorită rolului lor neconstitutiv la
crearea statului. Această constatare este confirmată de art. 2 alin. (1) care arată că
„Suveranitatea națională aparține poporului român”, respectiv de art. 13, potrivit căruia
singura limba oficială este limba română.
Mai mult decât atât, ctitorii legii fundamentale au vrut să fie siguri că opera lor
antiminoritară va dăinui pe veci, atunci când prin art. 152 alin. (1) au limitat posibilitatea
revizuirii constituției, prevăzând că nu pot forma obiectul revizuirii, printre altele, carac-
terul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, integritatea teritoriului
și limba oficială.
Invocând aceste prevederi, clasa politică majoritară respinge ab initio orice încercare
de realizare a vreunei autonomii teritoriale bazată pe criterii etnice, arătând că un astfel
de aranjament ar presupune modificarea Constituției, fapt interzis de art. 152 tocmai în
acest domeniu. Această „teorie a reglementării eterne sau pe veci” a fost criticată chiar și
de mari juriști români, precum profesorul Tudor Drăganu, care îl citează pe francezul
J. Laferriére: „din punct de vedere juridic, procedura de a decide că o parte a constituției
este imuabilă, nu are nicio valoare în raport cu puterea constituțională exercitată într-un
moment dat și nici nu o poate învinge chiar și în vreo problemă particulară. Astfel de
dispoziții sunt simple dorințe, declarații politice care nu au valoare juridică sau forță
obligatorie pentru viitoarele autorități constituționale[5]”.
[1] B. AURESCU, E. LAZĂR, Dreptul internațional al protecției minorităților naționale, Ed. Hamangiu,
București, 2019.
[2] M.R. PRISACARIU, Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H. Beck, București 2010, p. 58.
[3] E. KENDI, Minderheitenschutz in Rumänien. Die rechtliche Normierung des Schutzes der
ethnischen Minderheiten in Rumänien, Südost Institut München, Oldenbourg, 1992, p. 168.

[4] M. Of. nr. 758 din 29.10.2003.
[5] J. LAFERRIÉRE, Manuel de droit constitutonnel, Paris 1947, p. 289, apud A. VARGA, E. VERESS,
Román alkotmányjog, Ed. Státus, 2007, p. 69-70.

Aceste prevederi sunt întărite de art. 53 din Constituție, care permite restrângerea
exercitării drepturilor fundamentale pentru apărarea securității naționale și de art. 54
alin. (1), potrivit căruia „fidelitatea față de țară este sacră".
Folosind combinația acestor articole, Serviciul Român de Informații, potrivit prevede-
rilor legii privind siguranța națională[1], poate opri din fașă orice inițiativă autonomistă
sprijinindu-se pe art. 3 lit. h) din lege, potrivit căruia „constituie amenințări la adresa secu-
rității naționale a României inițierea, organizarea, săvârșirea sau sprijinirea în orice mod a
acțiunilor (…) revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și
integritatea teritorială a României”. „Oprirea în fașă”, în cazul de față, înseamnă posi-
bilitatea supravegherii totale a celor care revendică „dreptul la autonomie teritorială”, prin
folosirea unor instrumente care implică inclusiv restrângerea drepturilor la viață privată
(art. 13 din lege), fără notificarea celor vizați (art. 21).
Pe de altă parte, potrivit art. 73 din Constituție, toate domeniile relevante în vederea
instituirii autonomiei teritoriale (administrație publică locală, organizare teritorială,
statutul funcționarilor publici etc.) pot fi reglementate doar prin lege organică, însă adop-
tarea uneia presupune majoritate absolută în ambele camere ale parlamentului, ceea ce
face imposibilă orice tentativă democratică pentru o minoritate de 7%.
Legile organice în formularea lor evită conceptul de autonomie teritorială și ori de câte
ori trebuie să folosească termenul autonomie, precizează imediat că aceasta este doar
administrativă și financiară[2], restrâng posibilitatea organizării unor referendumuri la nivel
local cu acest obiect[3], exclud calificarea limbii maghiare la statutul de limbă oficială
secundară regională, fac imposibilă folosirea simbolurilor minoritare etc.
Pe scurt, autoritățile române atunci când resping autonomia teritorială susțin, că sta-
tutul României de stat național unitar, indivizibil exclude din punct de vedere juridic fărâ-
mițarea, iar schimbare caracterului de mai sus este imposibilă datorită limitelor modificării
constituționale.
În realitate, acordarea autonomiei teritoriale în cazul minorității maghiare, care
locuiește în mod compact majoritar într-o zonă geografică amplasată în centrul țării nu
afectează nici unitatea, nici indivizibilitatea, nici integritatea teritorială a României,
singurul aspect relevant din punct de vedere juridic fiind cel referitor la suveranitate. Or,
art. 152 din Constituție nu prevede printre elementele neafectabile de modificări,
suveranitatea, altminteri, România nu ar fi putut adera la Uniunea Europeană, organizație
supranațională care funcționează tocmai pe principiul renunțării la exercitarea unei părți
din suveranitate sau a unor atribute de suveranitate. Per a contrario, dacă România a putut
renunța la exercitarea unor atribute de suveranitate în favoarea unei organizații interna-
ționale (cum ar fi competența vamală), în probleme de mult mai mică anvergură ar putea
împărți constituțional exercitarea unor atribute similare cu o minoritate națională.
[1]
Legea nr. 51/1991, republicată în M. Of. nr. 190 din 18.03.2014.
[2]
Art. 4 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată în M. Of. nr. 123 din
20.02.2007.
[3] Legea nr. 3 din 22.02.2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, M. Of. nr. 84
din 24.02.2000.
O șansă pentru minoritatea maghiară în acest domeniu ar putea reprezenta intervenția

unor state, cum ar fi Germania[1], Rusia[2] cu care România a încheiat tratate bilaterale ce
vizează și drepturile minorităților sau ajutorul ce poate fi acordat de Ungaria[3] în calitate
de „kin state” – „stat înrudit” – „țară mamă”.
Din fericire sau nefericire, Ungaria nu și-a jucat nici singura carte diplomatică în acest
domeniu ce i s-a ivit atunci când în calitate de stat deja membru în UE din 2004 ar fi avut
posibilitatea de a condiționa ratificarea aderării României, care a avut loc în 2007[4] și când
aceasta nu a împiedicat progresul vecinei sale și nici nu a cerut în schimb acordarea
autonomiei sau drepturilor colective în cazul minorității maghiare din România. Într-o
situație oarecum similară, în contradicție cu această poziție prietenoasă, pașnică, de bună
vecinătate, îngăduitoare, dovedită de Ungaria față de un stat care în 30 de ani de demo-
crație nu a fost în stare să adopte nici măcar o lege-cadru privind minoritățile sale,
ministerul afacerilor externe român a lansat un ultimatum Serbiei aflate pe calea aderării
la UE, punându-i în vedere un veto în măsura în care nu va rezolva protecția minorității
române din această țară[5].
O intervenție a „kin-state” consider că nu ar încălca principiul neamestecului în
treburile interne ale României în măsura în care s-ar referi numai la drepturile omului și
s-ar desfășura în cadrul diplomației bilaterale sau s-ar rezuma la încunoștințarea forurilor
internaționale.
Promisiunea unilaterală de la Alba Iulia, calificată și „declarație de drepturi” în doctri-
nă[6], urmată de un praxis ulterior, constând în repetarea anuală cu ocazia zilei naționale a
acestor promisiuni/deziderate ca piatră de temelia a statului roman modern, grefat pe
teoria drepturilor dobândite în perioada 1945-1969 permite invocarea unui Estoppel în
cazul României în materia reinstaurării autonomiei teritoriale.
În perioada 1990-2003, minoritatea maghiară din România a elaborat 10 proiecte de
Statut de autonomie[7], iar începând din 2004 încă cel puțin 5 noi proiecte, care
deocamdată nici nu au ajuns să fie dezbătute în Parlamentul României, de regulă, fiind
blocate în comisiile parlamentare. Ultima propunere de adoptare a unui proiect de statut
de autonomie a fost respinsă fără dezbatere de comisia de administrație publică a Camerei
Deputaților cu 21 de voturi „contra” și 2 voturi „pentru”, la 20.03.2018[8].
[1] Ratificată prin Legea nr. 95/16.09.1992, M. Of. nr. 237 din 24.09.1992.
[4] Ungaria a ratificat tratatul de aderare a României la UE la 26.09.2005, fiind a doua țară după
Slovacia, care a procedat în acest sens la 21.06.2005.

[5] D. TOEA, România, avertisment către Serbia: Respectați drepturile minorității române, în
Ziare.com, vineri, 25 octombrie 2013, http://www.ziare.com/diaspora/romani-strainatate/romania-

avertisment-catre-serbia-respectati-drepturile-minoritatii-romane-1264451, accesat la 27.12.2019.
[6] D.V. FIROIU, Rezoluția de Unire – expresie a profundului democratism al actului de la 1
decembrie 1918, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Jurisprudentia nr. 1/1979, Cluj-Napoca, p. 8.

[7] M. BAKK, Az autonómia-tervek két szakasza Erdélyben 1989 után, în Magyar Kisebbség
1-2/2004, p. 59-60; G. ANDREESCU, Cultural and territorial autonomy and the issue of hungarian
identity, în Hungarian Studies nr. 21/1/2007, Budapest, p. 71.
[8] A. ERDÉLY, Leseperték a statútumot în Székely Hírmondó din 21.03.2018, https://www.hir-
mondo.ro/kovaszna-megye/lesepertek-a-statutumot/, accesat la 21.01.2020.

Vehemența recentă cu care România respinge orice încercare de a înființa autonomia

teritorială a teritoriilor locuite în mod compact de populație maghiară majoritară este
documentată în mod oficial în Comentariile Guvernului României la cea de-a IV a Opinie a
Comitetului Consultativ al Convenției-cadru a CoE pentru Protecția Minorităților Naționale
(FCNM) din 2018[1]: „În acest context, Guvernul României este neplăcut surprins de încer-
carea Comitetului Consultativ de a induce ideea că drepturile minorității maghiare din
județele Mureș, Covasna și Harghita sunt încălcate de autoritățile române în absența
recunoașterii «ținutului secuiesc – szeklerland». Dacă ar fi dorit să-și manifeste interesul
pentru clarificarea chestiunii «ținutul secuiesc» – în interesul întregului popor român –
experții și Comitetul Consultativ ar fi putut să consulte lucrări de specialitate despre istoria
României, publicate în diferite limbi internaționale. Guvernul României nu poate decât să
regrete această atitudine pasivă din partea Comitetului consultativ, care pune la îndoială
bunele sale intenții.
Guvernul României se așteaptă ca, în exercitarea mandatului său, Comitetul Consulta-
tiv să manifeste respect pentru Constituția României, pentru istoria României și pentru
organizarea politică și administrativă a țării noastre”[2].
4.3. Cu privire la așa-zisul „Ținut Secuiesc” [3]
„(…) Această regiune nu este și nu a fost niciodată în istoria României o provincie

istorică distinctă sau altă formă de unitate administrativ-teritorială. Actualul așa-numit
«szeklerland –ținutul secuiesc» nu are nicio legătură istorică cu zona locuită în Evul Mediu
de secui, precum nu are nicio legătură cu autoguvernarea parțială a secuilor din aceeași
perioadă istorică. Actualul așa-zis «szeklerland – ținutul secuiesc»[4] este o formulă imago-
logică adunând sub o denumire părți distincte ale trei județe românești (Mureș, Harghita,
Covasna) cu scopul creării unei regiuni compacte cu majoritate maghiară și solicitării
autonomiei teritoriale pe baza criteriului etnic. Aceasta contravine tuturor documentelor
internaționale, inclusiv Convenției-cadru, care militează pentru integrarea minorităților în
societățile în care acestea trăiesc, și nu pentru segregarea lor, prin crearea unor unități
teritoriale special, autoguvernate, strict pe baze etnice. Pentru a reaminti Opinia Comisiei
de la Veneția privind statutul etno-cultural al Districtului Taraclia, «nu există un drept la
aranjamente teritoriale pentru minorități în dreptul internațional»[5]. Crearea unei astfel
de unități teritoriale etnice este categoric împotriva legii fundamentale a României”.
[1]
Comments of the Government of Romania on the Fourth Opinion of the Advisory Committee
on the implementation of the Framework Convention for the Protection of National Minorities by
Romania  received on 16 February 2018, GVT/COM/IV(2018)001 Romanian language version 
https://rm.coe.int/comments-of-the-government-of-romania-on-the-fourth-opinion-of-the-adv/16
8078acc8, accesat la 29.12.2019.
[2] Idem, Considerații generale, pct. 2.
[3] Idem, Art. 5 al Convenției-cadru, Sprijinul de stat pentru conservarea culturii minorităților
naționale, alin. (11) și urm.

[4] Din punct de vedere etnic, secuii erau distincți de maghiari, dar au fost asimilați minorității
maghiare pe motivul că vorbeau aceeași limbă. Notă de subsol originală.

[5] CDL-AD (2016)035, parag. 132. Notă de subsol originală.
„Pământul Secuiesc”[1] sau în terminologia românească „Ținutul Secuiesc” coincide

teritorial în mare măsură cu suprafața de 13.500 kmp a fostei Regiuni Autonome Maghiare,
cu o populație actuală de 762.000 de persoane din care 550.000 sunt de etnie maghiară
(72,2%), care reprezintă aproximativ 2,75% din populația României[2].
Comitetul Consultativ al Convenției-cadru privind minoritățile naționale în opinia sa
a 4-a privind România, adoptată la 22.06.2017, publicată în 16.02.2018, a condamnat
faptul că în timp ce regiunile Banat sau Bucovina sunt recunoscute de statul român,
Pământul Secuiesc, în mod discriminatoriu, nu poate beneficia de acest statut nici măcar
în scopuri turistice[3].
Doctrina de specialitate din România duce o luptă lungă, înverșunată și consecventă
împotriva recunoașterii drepturilor colective ale minorității maghiare. De exemplu, în 1990
când în spiritul „Revoluției” minoritatea maghiară prin inițiativa de autonomie teritorială
a președintelui U.D.M.R. din vremea respectivă (Domokos Géza) a revendicat din nou
respectarea Rezoluției de la Alba Iulia, renumitul profesor de drept constituțional și
administrativ Tudor Drăganu a simțit nevoia ca printr-un studiu voluminos scris în mod
simbolic în limba franceză să demonstreze netemeinicia acestor revendicări, arătând că a
simțit nevoia de a acționa în acest sens datorită propunerii de autonomie de mai sus[4].
Ilustrul profesor a ținut să relativizeze efectele promisiunilor de la Alba Iulia și în alte opere,
ajungând în 1998 la concluzia că aceste promisiuni nu se puteau referi la autonomie,
arătând că „poporul român din Transilvania nu a urmărit să confere minorităților drepturi
și libertăți mai întinse decât cele pe care le-a revendicat pentru el însuși înainte de 1918”[5],
invocând în acest sens programul Partidului Național Român, trecând sub tăcere, în mod
elegant, că dreptul la autodeterminare este invenția președintelui Wilson la sfârșitul
Primului Război Mondial, respectiv că primul statut de autonomie teritorială acordată
[1] Orbán Balázs a furnizat o descriere amănunțită a specificităților istorice, arheologice, naturale
și etnografice ale Pământului Secuiesc încă în perioada 1868-1873 în cartea intitulată „A Székelyföld
leírása” ce cuprinde în 6 volume 1533 de pagini.
[2] T. ELEKES, Geografia și administrația Ținutului Secuiesc, în Székelyföld története, vol. I,
Ed. Societatea Muzeului Ardelean Cluj-Napoca, Ed. Haáz Rezső Odorheiu Secuiesc, 2016, p. 69-70.
[3] A se vedea, în acest sens: Advisory Committee on the Framework Convention for the
Protection of National Minorities  ACFC/OP/IV (2017)005  Fourth Opinion on Romania  adopted

on 22 June 2017, published on 16 February 2018, pct. 51: „In the counties of Covasna and Harghita,
and a part of the Mureș County, persons belonging to the Hungarian national minority face particular
problems related to preservation of their identity and cultural heritage. In particular, the authorities
steadfastly refuse any reference to the name of ‘Szeklerland’, its symbols and traditions. The Advisory
Committee regrets to note the courts’ refusal to register associations, such as Pro Turismo Terrae
Siculorum, on the grounds that ‘Szeklerland’ is not a legally recognised administrative unit. The
Advisory Committee find this most surprising given that organisations invoking other historic names
such as Bucovina (Asociația Produs in Bucovina www.produsinbucovina.ro/, Asociația Pentru Turism
Bucovina www.bucovinaturism.ro/contact/) or Banat (Asociația Civică Banat https://acb.org.ro/des
pre-noi/) not encounter such obstacles”, https://rm.coe.int/fourth-opinion-on-romania-adopted-on-
22-june-2017/168078af76, accesat la 22.01.2020.
[4] T. DRĂGANU, Les décisions d’Alba-Iulia et leur interpretation par les minorities nationales de
Roumanie, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudentia nr. 1/1990, p. 3-16.

[5] T. DRĂGANU, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional
public, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 174.

Insulelor Åland, datează din 1920, „uitând” că prin Memorandumul din 1892 înaintașii săi
au revendicat tocmai necesitatea revenirii la autonomia întregii Transilvanii și considerând
că unirea cu Ungaria a desconsiderat legile ce au garantat autonomia Transilvaniei[1].
În aceeași ordine de idei, Nicolae Ecobescu, un reper al diplomației românești, în anul
1995, arăta într-un stil tranșant, că „(...) prerogativa de a asigura protecția drepturilor
persoanelor aparținând diverselor minorități, conform normelor dreptului internațional și
în virtutea principiului suveranității, aparține în exclusivitate statului ai căror cetățeni
sunt. Este normal în aceste condiții, ca tentativa de acreditare a unor concepte inexistente
în dreptul internațional, precum acela de «drepturi colective», «dubla loialitate» și «statul
mamă», a căror încărcătură politică este evidentă, să fie percepută de statele vizate ca
fiind expresia unor tendințe de revizionism direct sau deghizat”[2].
Un exemplu proaspăt al luptei României împotriva standardizării dreptului minoritar la
nivelul UE, s-a conturat pe marginea inițiativei „Minority Safe Pack” (pornită în 2011),
atunci când după ce instanța judecătorească a Uniunii Europene a obligat Comisia să
aprobe derularea procedurii de inițiativă cetățenească în acest domeniu prin anularea
deciziei acesteia de respingere[3] și Comisia Europeană prin decizia sa din 29 martie 2017 a
dat undă verde înregistrării inițiativei de mai sus, Cabinetul-Grindeanu la 28.06.2017 a
pornit în numele României o acțiune în anulare împotriva Comisiei solicitând anularea
acestei decizii de către Tribunal[4]. De data aceasta, nici măcar Slovacia (țară recunoscută
pe plan european pentru poziția ostilă față de drepturile minorităților în general și față de
drepturile minorității maghiare în special) nu s-a alăturat acestui demers juridic mânat
doar de dorința împiedicării adoptării unui lex minoritatis obligatoriu, de nivel european,
compatibil cu standardele secolului XXI. De altfel, această acțiune a fost respinsă de
tribunal la 24.09.2019, motivele de anulare invocate de România fiind găsite netemeinice
în totalitate.
[1] Memorandumul Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria către Majestatea Sa Imperială și
Regală Apostolică Francisc Iosif I, alin. (19): „Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin
această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor
ce garantează autonomia acestei țări”, http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Memorandumul_din_1
892, accesat la 02.02.2020.
[2] N. ECOBESCU, Unitatea și integritatea teritorială ca dimensiune fundamentală a interesului
național, în Interesul național și politica de securitate, Ed. Institutul Român de Studii Internaționale,
București, 1995, p. 81.
[3] Cauza T-646/2013, Bürgerausschuss für die Bürgerinitiative Minority SafePack – one million
signatures for diversity in Europe/Comisia Europeană, Hot. Tribunalului din 03.02.2017, ECLI:EU:T
:2017:59.
[4] Cauza T-391/2017, România/Comisia Europeană.
§5. Bune practici sau modele de autonomie teritorială la nivel

internațional
5.1. Åland – Finlanda
Åland este un grup de insule/arhipelag[1] cu o suprafață totală de 1.553 kmp, o

populație ce numără 29.489 persoane (2017), care folosește ca limbă oficială limba
suedeză și are statut de autonomie teritorială din 1920 în cadrul Finlandei, având capitala
la Mariehamn[2].
Din secolul al XII-lea, odată cu înființare imperiului suedez, Åland a făcut parte din
Suedia. În 1714, Åland a ajuns sub ocupația Rusiei și, deși prin tratatele de pace din Nystadt
(1721) și Åbo (1743) a revenit Suediei pentru o perioadă scurtă, din 1809 Suedia a trebuit
să cedeze insula împreună cu Marele Principat al Finlandei în favoarea Rusiei. În timpul
Primului Război Mondial, după Marea Revoluție Socialistă din Rusia din octombrie 1917,
Finlanda, profitând de noua conjunctură, și-a declarat independența la 6 decembrie 1917.
În timpul războiului civil ce a urmat acestui moment, Suedia a trimis trupe pe Åland pentru
a proteja populația de etnie suedeză de acolo, populație care printr-un referendum s-a
pronunțat în favoarea unirii cu Suedia. În 1920, parlamentul Finlandei a adoptat în mod
unilateral Legea autonomiei insulelor Åland, deși minoritatea suedeză optase pentru
secesiune[3].
Cu medierea Marii Britanii în cele din urmă, Societatea Națiunilor a fost chemată să
soluționeze conflictul, care a stabilit că Åland rămâne parte a Finlandei, cu drepturi de
autonomie largi garantate și cu statut de neutralitate și demilitarizat, prin decizia sa din
iunie 1921. Acordul Åland din 27.06.1921 a consacrat acest statut special, fiind încheiat
între Suedia și Finlanda în fața Consiliului Ligii Națiunilor.
Legea autonomiei Åland din 1920 a fost prima lege din Europa de acordare a unei
autonomii teritoriale pentru o anumită minoritate națională. Cu revizuiri suferite în 1951
și 1991[4], această lege asigură și astăzi funcționarea celei mai vechi autonomii teritoriale
din Europa.
Este de menționat că minoritatea suedeză din întreaga Finlanda numără în total
294.000 de persoane.
Specificitățile cele mai importante ale acestui statut de autonomie teritorială sunt
următoarele:
– statutul de autonomie nu poate fi încetat sau suspendat de majoritatea finlandeză
pe cale unilaterală, deoarece la baza acestuia se află un acord internațional adoptat sub
[1] Arhipelagul Åland este compus din 6500 de insule, din care doar 6400 de insule sunt mai mari
de 3000 de mp.
[2] Sunt locuite doar 65 de insule și 40% din populație locuiește în orașul Mariehamn.
[3] F. SCHULTE, Ålands Autonomie. Implikationen für eine friedliche Bearbeitung ethnischer
Konflikte, p. 1-2, în Wissenschaft & Frieden 2017-4, Eingefrorene Konflikte, https://www.wissensch

aft-und-frieden.de/seite.php?artikelID=2243, accesat la 08.11.2019.
[4] Legea nr. 1144/1991, adoptată de Parlamentul din Finlanda.
egida Societății Națiunilor. Orice modificare a statutului de autonomie necesită un vot cu

majoritate de două treimi atât în Parlamentul Finlandei, cât și în parlamentul insulei;
– dispune de instituții independente de statul finlandez, având un parlament (Lagtin-
get) format din 30 de deputați aleși pentru un mandat de patru ani care desemnează un
guvern format din cinci membri;
– legătura dintre instituțiile autonome și cele finlandeze este asigurată de așa-numita
„Delegație Åland” formată din doi reprezentanți ai guvernului finlandez, doi reprezentanți
ai Parlamentului din Åland și prezidată de un guvernator care reprezintă interesele statului
finlandez fiind numit de președintele statului cu acordul parlamentului regional. Această
delegație funcționează ca instanță de mediere și conciliere între guvernul central și
autoritățile autonome;
– beneficiază de competențe legislative și executive în aproape toate domeniile
importante ale vieții publice, având competențe exclusive în domeniile: educație, cultură,
protecția monumentelor, sănătate și protecție socială, ordine și securitate publică,
dezvoltare economică, protecția mediului, drept administrativ și fiscal, drept contractual,
servicii poștale, radio și televiziune, navigație comercială, agricultură, silvicultură și pescuit.
Au rămas în competența legislativă exclusivă a statului finlandez, doar: dreptul constitu-
țional, politica externă și de securitate, banca centrală, organizarea judecătorească, mare
parte din dreptul civil și dreptul muncii, politica de impozitare. În măsura în care auto-
ritățile autonome își depășesc competențele legislative președintele statului poate
exercita un drept de veto împotriva acestora după ce a obținut o luare de poziție din partea
Curții Supreme de Justiție;
– limba suedeză este singura limbă oficială în teritoriul autonom, în timp ce în restul
Finlandei finlandeza și suedeza sunt deopotrivă oficiale;
– Åland beneficiază anual de un procent de 0,45% din încasările bugetare și poate
percepe impozite locale;
– locuitorii insulelor beneficiază de o cetățenie minoritară insulară (hembygdsrätt),
ceea ce permite limitarea numărului persoanelor care vor să se mute în teritoriul autonom,
asigură dreptul de vot în problemele insulei Åland, respectiv condiționează înființarea de
afaceri și dobândirea de proprietăți imobiliare în teritoriul autonom;
– nu i se aplică dreptul Uniunii Europene, dar are o anumită reprezentare în organizații
internaționale, precum Consiliul Nordic;
– Åland dispune de simboluri proprii: steag propriu, pașaport propriu care are tipărită
pe copertă pe lângă scrisul „Suomi/Finland” și mențiunea de „Åland”;
– în cazul Åland există două „țări mamă” sau „puteri protectoare”[1], una veche: Suedia
și una nouă: Finlanda, care acționează în înțelegere deplină de 100 de ani, furnizând cel
puțin un exemplu pentru restul lumii, dacă nu un model de urmat.
[1] S. ERIKSSON, op. cit., p. 3.

5.2. Insulele Feroe și Groenlanda – Danemarca
Insulele Feroe au o suprafață de 1399 kmp, o populație de 44.228 de persoane, au ca

limbă oficială ferroeza și daneza, au statut de autonomie teritorială din anul 1948[1] în
cadrul Regatului Danemarcei, având capitala la Torshavn.
Insula a fost locuită de vikingi norvegieni încă din secolul al IX-lea. În 1305 a devenit
parte din teritoriul Norvegiei, iar în 1380, odată cu unificarea coroanelor daneze și
norvegiene, a devenit provincie a Regatului Danemarcei. După războaiele napoleoniene,
pe baza Tratatului de la Kiel din 1814, a rămas teritoriu danez, iar din 1940 până la sfârșitul
celui de Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de Marea Britanie, ca răspuns la ocuparea
Danemarcei de Germania nazistă.
În 1946, Parlamentul din Feroe a declarat independența insulelor, după ce a fost
organizat și un referendum în acest sens, dar statul danez a dizolvat parlamentul regional,
a organizat noi alegeri și cei veniți la putere au acceptat oferta de autonomie teritorială
făcută de Danemarca.
Pentru această insulă, Home Rule Act din 1948 garantează autoguvernarea internă
absolută, iar după Acordul de preluare a competențelor și a domeniilor de competență
(Takeover Act) din 2005 încheiat între Danemarca și Feroe[2], poporul ferroez își păstrează
dreptul inalienabil și suveran de exercitare a dreptului la autodeterminare potrivit drep-
tului internațional public. Pe baza acestui acord, Danemarca și-a păstrat doar prerogative
asupra constituției, Curții Supreme de Justiție, politicii externe și de securitate, respectiv
asupra politicii monetare.
Groenlanda sau Kalaallit Nunaat are o suprafață de 2.166.086 kmp (cea mai mare
insulă din lume, suprafața neacoperită de gheață este de 410.449 kmp), o populație de
56.480 de locuitori (2013), are ca limbă oficială inuita (inuktituta), are statut de autonomie
teritorială din 1978[3] în cadrul Regatului Danemarcei, având capitala la Nuuk (17.000 de
locuitori).
Groenlanda a fost locuită încă din secolul al XI-lea de inuiți americani și de vikingi. În
1380 a devenit parte a coroanei danezo-norvegiene, iar în 1499 a fost explorată și reven-
dicată de portughezi, care au redenumit-o în Terra do Lavrador. După războaiele napo-
leoniene, în 1814 a revenit Regatului Danemarcei. În 1940, ca reacție la ocuparea Dane-
marcei de către Germania nazistă, SUA a preluat apărarea și administrarea insulei, fapt ce
a durat până la sfârșitul războiului, când teritoriul s-a întors la Regatul Danez. Potrivit
Constituției Danemarcei din 1953 a devenit parte integrantă a acestei țări. Prin aderarea
Danemarcei la Comunitățile Europene, Groenlanda a devenit parte a acestei organizații
supranaționale, dar în urma unui referendum organizat în 1982 acest teritoriu s-a retras în
1985 din această organizație.
Statutul de autonomie a Groenlandei funcționează din 1979, fiind reformat în 2009.
Ambele teritorii autonome Feroe și Groenlanda beneficiază de următoarele drepturi și
competențe:
– dreptul de a opta pentru exercitarea dreptului la autodeterminare externă;
[1] Legea nr. 137/23.03.1948, adoptată de Parlamentul din Danemarca.

– limbile minoritare au statut de limbă oficială, iar începând din 2009 în Groenlanda
singura limbă oficială este inuita;
– ambele autonomii sunt reprezentate în parlamentul național danez;
– există o comisie permanentă bilaterală privind reforma statutului de autonomie;
– au primit prerogative legislative și executive extinse, inclusiv în domeniului justiției,
privind anumite aspecte de drept civil (persoane, dreptul familiei, succesiuni) și de drept
penal. După reformele statutelor de autonomie din anii 2000 dețin competența inclusiv în
domeniile: poliție, sistemul judiciar (cu excepția Curții Supreme), dreptul societăților
comerciale, curtea de conturi și activitatea de audit, extracția resurselor minerale, aviație,
controlul frontierelor și imigrația, reglementările fiscale și controlul fiscal, mediul de
lucru. Danemarca păstrează în competența sa suverană politica monetară, externă și de
securitate.
– au reprezentare internațională în cadrul Consiliului Nordic.
5.3. Tirolul de Sud – Italia
În literatura de specialitate autonomia teritorială a Tirolului de Sud este amintită ca un

model de referință, însă, spre deosebire de celelalte modele prezentate până acum, unde
„statul gazdă – the host state” a acționat în mod unilateral, voluntar prin adoptarea unor
legi de înființare/acordare a autonomiei teritoriale, în cazul Italiei, fără intervenția repetată
și hotărâtă a Austriei în calitate de „țară mamă – the kin state” și fără patronajul din culisele
politicii internaționale al Germaniei, asigurarea unui astfel de model era de neconceput[1].
Tirolul de Sud are o suprafață teritorială de 7400 kmp, o populație de 481.133 de
persoane, are ca limbi oficiale: italiana, germana și ladina, are statut de autonomie
teritorială din 1972 în cadrul Republicii Italia, având capitala la Bozen-Bolzano.
Cel mai vechi grup etnic din Tirolul de Sud este cel al „ladinilor” sau „retoromanilor” în
terminologia elvețiană. Acest grup s-a format până în secolul V prin romanizarea provinciei
Raetia (locuitorii originali erau reții/retienii, care era un trib etrusc) după ocuparea sa de
către Nero Claudius Drusus (39-9 î.Hr.). Germanizarea provinciei a intervenit după anul 476
după destrămarea Imperiului Roman de Apus, odată cu venirea popoarelor migratoare,
nefiind protejată nici de influența goților sau longobarzilor.
După multe confruntări între nobilimea austriacă, bavareză pentru obținerea acestei
provincii, începând din 1369 (Pacea de la Schörding), provincia a ajuns un domeniu al casei
de Habsurg, până în anul 1919, când anexarea sa „de facto” de către Italia din 04.11.1918,
a fost convertită prin Tratatul de la Saint German en Laye din 10.09.1919 într-o ocupație
de război permanentă[2].
[1] C. PERATHONER, Die Südtirol-Autonomie als internationales Referenzmodell? – Die internationale
Absicherung und die Verallgemeinerungsfähigkeit der Südtiroler Errungenschaften, p. 135-136, în

P. HILPOLD (ed.), Autonomie und Selbstbestimmung in Europa und im internationalen Vergleich,
Ed. Facultas, Wien, 2016.
[2] Legea nr. 1322 din 26.09.1920 de ratificare tratatului încheiat între Italia și Austria, semnat la
Saint-Germain-en-Laye privind anexarea teritoriilor atribuite Italiei, publicată în Gazetta Ufficiale

nr. 232 din 01.10.1920.
Este de menționat că, potrivit art. XIX din Legea nr. 14/21.12.1867[1], în Trentino care
era o provincie majoritar italiană și care se afla alături de Tirolul de Sud în cadrul Imperiului
Austro-Ungar, singura limbă oficială era cea italiană. Față de această soluție imperială de
secol XIX de protejare a drepturilor minoritare, în Italia modernă și democratică de secol
XX, minoritatea de limba germană a trebuit să lupte cu sprijinul ONU și a altor două țări
extrem de influente pentru a obține același standard.
În 1910, din populația totală de 251.451 de persoane a Tirolului de Sud, 89% (223.913)
se declaraseră germani, 3,8% ladini (9.439), 2,9% italieni (7.339), iar 4,35% (10.770) erau
de altă naționalitate.
La recensământul din 2011 s-au declarat germani 69,4% (314.600 de persoane), italieni
26,1% (118.000 de persoane), iar ladini 4,5% (20.500 de persoane)[2].
Deși atât ministrul Tommasso Tittoni în 27.09.1919, cât și regele Vittorio Emanuelle în
discursul lui de tron din 1 decembrie 1919 au promis că Tirolul de Sud nu va fi supus nici
unui proces de deznaționalizare, aceste promisiuni nu au dobândit caracter obligatoriu din
punct de vedere al dreptului internațional public, potrivit unor autori[3], datorită
caracterului lor de discurs intern, iar, în realitate, fascismul instaurat la putere în 1922 nu
a ținut cont de aceste idei.
Mai precis, în 13.03.1923, Gran Consiglio del Fascismo a adoptat o rezoluție de
italienizare a Tirolului de Sud, proces ce a avut loc pe baza unui program de 32 de măsuri,
intitulată „Provvedimenti per lAlto Adige”, elaborată de senatorul fascist Ettore Tolomei,
care, de altfel, provenea din zona Tirolului. În concret, „italienizarea” a însemnat, printre
altele, că singura limbă oficială a devenit italiana, toate școlile au trebuit să adopte în
predare limba italiană, denumirile localităților și numele persoanelor au trecut printr-un
proces de italienizare, iar funcționarii autohtoni au fost schimbați cu italieni. Printre cele
mai crunte măsuri a fost interzicerea inscripțiilor de mormânt în limba germană[4]. De
altfel, măsura „falsificării cimitirelor” este larg practicată de regimurile cele mai întunecate
naționaliste, care se tem sau sunt stingheriți inclusiv de „spiritul strămoșilor popoarelor
peste care au câștigat într-un fel sau altul posibilitatea de a domni”[5].
[1] C. PERATHONER, op. cit., p. 143.

[2] Das ist Südtirol, Ed. Land Südtirol, Bozen/Bolzano, 2012, p. 12-13.
[3] P. HILPOLD, Die völkerrechtliche Absicherung der Südtirolautonomie, p. 39, în J. MARKO ș.a., Die
Verfassung der Südtirolautonomie. Die Sonderrechtsordnung der Autonomen Provinz Bozen/Südtirol,

2005.
[4] Decretto prefettizio nr. 7622/16.12.1927.
[5] A se vedea, în acest sens, și străduințele autorităților române centrale din anul 2012 de
împiedica înhumarea rămășițelor pământești ale scriitorului maghiar Nyírő József decedat în
străinătate în 1953, într-un loc de veci din Odorheiu Secuiesc (S. MĂTIEȘ, Reînhumarea poetului
maghiar Nyiro Jozsef a fost anulată. Oficial al Ambasadei Ungariei, convocat la MAE, în https://
evz.ro/reinhumarea-poetului-nyiro-jozsef-a-fost-anulata-983472.html/2, accesat la 25.04.2020) sau
acțiunile unor autorități publici locale din România de a „reamenaja” în 2019 cimitirul eroilor din
Valea Uzului (F. JBANCA, Bătaie între maghiari și români la Valea Uzului. Un grup de naționaliști români
a spart lacătul cimitirului eroilor și a rupt cruci ale soldaților unguri, în https://adevarul.ro/lo
cale/piatra-neamt/risc-urias-conflict-interetnic-valea-uzului-romanii-maghiarii-mobilizati-cimitirul-e
roilor-aceeasi-ora-e-instigare-1_5cf8d47e445219c57e7e2f42/index.html, accesat la 25.04.2020.
Acest proces de deznaționalizare a fost intensificat din 23.06.1939, prin semnarea

Acordului de transfer de populație între fasciștii italieni și naziștii germani denumit și
Acordul de opțiune, pe baza căruia 86% din populația de limba germană și ladină a optat
forțat pentru plecare, însă, până la urmă, între 1940-1944 doar 75.000 de germani au
părăsit efectiv regiunea.
După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Austria, conștientizând faptul că de
la politicienii majoritari italieni, minoritatea de limbă germană din Tirolul de Sud nu se va
putea aștepta la nimic pozitiv pe linia asigurării drepturilor lor, a insistat ca problema să fie
ridicată la nivelul dreptului internațional public și în 05.09.1946, ministrul de externe
austriac Karl Gruber și prim-ministrul italian Alcide Amadeo Francesco De Gasperi au
semnat Convenția de la Paris privind protecția drepturilor minorității germane, acest
instrument de drept internațional public intrând în istorie ca Acordul Gruber-De Gasperi.
Primul Statut de Autonomie a fost adoptat de Italia în 1948, însă prin alipirea
administrativă de teritorii locuite de italieni la teritoriul Tirolului de Sud și aducerea de
etnici italieni din Italia de Sud[1] s-a încercat trecerea în minoritate absolută a germanilor[2],
care în anii 1950 au început să dea glas nemulțumirilor lor în acest sens[3].
Văzând că Italia nu-și respectă promisiunile, Austria, în 1959, s-a adresat Comitetului
de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, care a indicat competența ONU în acest sens,
motiv pentru care „țara mamă” s-a adresat Adunării Generale ONU.
AG ONU, prin Rezoluțiile sale nr. 1497 (XV) din 31.10.1960 și nr. 1661 (XVI) din
28.11.1961, a solicitat Italiei și Austriei să procedeze la negocieri diplomatice pentru a
rezolva conflictul lor legat de Tratatul de la Paris din 1946.
Între timp, Comisia celor 19 (formată din 11 membri ai comunității de limbă italiană,
din 7 membri ai comunității de limbă germană și un membru al comunității de limbă
ladină) între 01.09.1961-10.04.1964 a elaborat și depus pe masa prim-ministrului Aldo
Moro, un raport intitulat „Misure a favore delle Popolazioni altoatesiene”, intrat în istoria
dreptului minoritar sub denumirea de „Südtirol-Paket”.
Având în vedere sensibilitatea problemei, miniștrii de externe Giuseppe Saragat,
respectiv Bruno Kreisky s-au întâlnit la data de 16.12.1964 la Paris într-o „conferință
secretă”, unde s-au înțeles cu privire la transpunerea propunerilor Comisiei celor 19. Cu
toate acestea, abia peste 5 ani, la 13.05.1965, au ajuns miniștrii de externe Pietro Neuni și
Kurt Waldheim la o înțelegere cu privire la un „Calendar operațional” privind transpunerea
celor 137 de măsuri din Pachetul pentru protecția „minorității austriece din Tirolul de
Sud”[4].
În dreptul internațional public s-a consolidat opinia[5] că acest pachet reprezintă „praxis
ulterior sau de continuare” raportat la Tratatul de la Paris din 5.04.1946 și, ca atare, potrivit
[1]
A. GRUBER, Geschichte Südtirols. Streifzüge durch das 20. Jahrhundert, ed. a 5-a, Ed. Athesia,
Bozen/Bolzano, 2011, p. 113-122.
[2] Legge costituzionale nr. 5/26.02.1948. Statuto speciale per il Trentino-Alto Adige publicat în
Gazetta Ufficiale nr. 62/13.03.1948.

[3] La 17.11.1957, la Marea Manifestație de la Castelul Sigmundskron au participat 30.000 de
persoane.
[4] Acest Calendar a fost aprobat în 04/05.12.1969 de Parlamentul italian, respectiv în
14/15.12.1969 de cel austriac.

[5] C. PERATHONER, op. cit., p. 155-156.
art. 31 alin. (3) lit. b) din Convenția de la Viena[1] din 1969 privind dreptul tratatelor, poate
fi invocat cu ocazia interpretării tratatului din 1946. Acest „praxis ulterior” împreună cu
„Calendarul operațional” creează punctul de legătură pentru un „Estoppel” obligatoriu.
Parlamentul italian a numit o comisie formată din 9 parlamentari, denumită „Comisia
celor 9”, care a elaborat Legea constituțională nr. 1/10.11.1971 privind „cel de al doilea
Statut de Autonomie”[2], aprobată prin Decret prezidențial în 1972. Acest al doilea Statut
de Autonomie a intrat în vigoare la data de 20.01.1972.
Conflictul adus în 1960 de Austria în fața ONU s-a stins abia în 1992 (1946-1992)
printr-un schimb de note derulat între Italia și Austria, prin care s-a constatat îndeplinirea
„calendarului operațional”. În pct. 6 al notei amintite mai sus, Austria confirmă funcția sa
protectoare pentru minoritatea de mai sus în relațiile cu Italia și arată că pornește de la
ideea că nici Statutul de Autonomie și nici legile și actele administrative de aplicare nu pot
fi modificate în mod unilateral de Italia, ci doar prin consens trilateral Italia-Austria-Mino-
ritate. Italia nu a contestat niciodată textul acestei note, exprimându-și astfel un
„acquiescence” din punctul de vedere al dreptului internațional public[3].
Statutul de Autonomie a fost modificat în urma „reformei federaliste” din anul 2001,
când în Italia a avut loc o nouă împărțire a competențelor între statul central și organele
locale, dar puterea centrală trebuie să respecte în continuare prevederile art. 117 alin. (2)
din Constituție, care protejează teritoriile autonome de abuzurile organelor centrale.
Această reformă constituțională a făcut posibilă în premieră includerea în Constituția Italiei
a termenului „Südtirol”, în art. 116[4].
„Provincia Autonomă Bozen-Südtirol” este „conexată” la „Provincia Autonomă Trient”
și cele două creează împreună „Regiunea Autonomă Trentino-Alto Adige/Südtirol”. Aceas-
tă regiune autonomă este una dintre cele 5 regiuni care beneficiază de „statut special” în
Italia, celelalte fiind: Sicilia, Sardegna, Valle dAosta/ Vallé dAoste și Friuli Venezia Giulia.
Specificitatea autonomiei teritoriale a Tirolului de Sud și a Provinciei Trient-Trentino,
constă în aceea că, față de celelalte teritorii cu statut special, cele două de mai sus
beneficiază și de un „Statut de autonomie” propriu în care sunt trecute toate compe-
tențele ce le revin și care este ancorat și în dreptul internațional public, încălcarea lui
atrăgând după sine răspunderea de drept internațional public, așa cum a precizat și Curtea
Constituțională din Italia[5].
[1] Art. 31: „Regula generală de interpretare: 1. Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-cre-
dință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în
lumina obiectului și scopului său. 2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară
de text, preambul și anexe: a) orice acord în legătură cu tratatul și care a intervenit între toate părțile
cu prilejul încheierii tratatului; b) orice instrument stabilit de către una sau mai multe părți cu prilejul
încheierii tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument avînd legătură cu tratatul”.
[2] NS 108, 109, p. 156.
[3] C. PERATHONER, op. cit., p. 158.
[4] Costituzione della Repubblica Italiana, publicată în Gazetta Ufficiale ediția specială din
27.12.1947.
[5] Decizia Curții Constituționale din Italia, nr. 242 din 28.04.1989, publicată în Gazette Ufficiale
nr. 18 din 03.05.1989.

Potrivit art. 8 din Statutul de Autonomie al Regiunii Tirolului de Sud, Provincia Tirolul
de Sud, dispune de competențe legislative exclusive[1] în următoarele 29 de domenii:
1. reglementarea organelor de land și a personalului aferent;
2. acordarea denumirilor de localități cu respectarea bilingvismului în Provincia
Bozen/Bolzano;
3. protejarea și îngrijirea valorilor populare artistice și istorice;
4. tradiții și obiceiuri locale, respectiv stabilimente culturale cu caracter local/pro-
vincial;
5. manifestări și activități locale, culturale și de formare incluzând emisiunile de radio
sau televiziune (fără competența de înființare a instituțiilor de emisie);
6. amenajarea teritoriului și planurile de amenajare;
7. protejarea peisajului;
8. drepturile de folosință comună;
9. reglementarea unităților culturale de bază;
10. reglementarea fermelor închise bazate pe caracteristici de familie;
11. meșteșugurile;
12. construirea de locuințe subvenționate, inclusiv în teritoriile lovite de catastrofe;
13. porturile interne;
14. piețe și târguri;
15. măsurile de înlăturare a catastrofelor și ajutor imediat;
16. mineritul, incluzând apele minerale și termale, carierele de piatră, exploatarea
turbei;
17. vânatul și pescuitul;
18. pășunile și parcurile de protecție a plantelor și animalelor;
19. drumuri, conducte de apă și lucrări publice de interes provincial;
20. transport și comunicație la nivel provincial incluzând rețelele de teleferic, pe cablu
sau tip funicular;
21. preluarea de servicii publice în administrarea proprie prin întreprinderi speciale;
22. turismul;
23. agricultura și silvicultura;
24. exproprierea în probleme de interes provincial;
25. consilierea în domeniul ocupării forței de muncă;
26. construcții hidrografice de categoria a treia, a patra și a cincea;
27. bunăstarea și îngrijirea publică;
28. grădinițe și școli pentru fiecare comună aflată în competența provinciei, inclusiv
construirea de școli;
29. formarea profesională.
Aceste competențe trebuie exercitate cu respectarea dreptului UE, dreptului interna-
țional public și al Constituției Republicii Italia.
Potrivit art. 9 din Statutul de Autonomie în cadrul stabilit de legile statului, Provincia
Tirolul de Sud are 11 domenii de competență secundară, partajată sau concurențială:
1. poliția locală în orașe și sate;
[1]
Legea constituțională nr. 3 din 03.10.2001, publicată în Gazetta Ufficiale nr. 248 din
24.10.2001.
2. educația în școlile generale și liceale;

3. comerțul;
4. ucenicia, cărțile de muncă, categorisirea și denumirea lucrătorilor;
5. înființarea de organe de control în domeniul ocupării forței de muncă;
6. demonstrațiile, adunările publice, în măsura în care afectează securitatea publică;
7. promovarea producției industriale;
8. folosirea apelor publice, cu excepția conductelor mari folosite pentru producția de
energie electrică;
9. igienă și sănătate, inclusiv îngrijirea spitalicească;
10. sport și petrecerea timpului liber, cu asigurarea dotărilor și instalațiilor aferente;
11. întreprinderi publice.
După ce reforma constituțională din 2001 a propus federalizarea Italiei, principiul

potrivit căruia toate competențele ce nu au fost cedate provinciei și regiunii autonome
aparțin statului, a fost inversat, în sensul că regiunile, respectiv provinciile dețin compe-
tența generală, iar art. 117 din Constituția Italiei enumeră limitativ competențele statului.
În urma acestei reforme constituționale au ajuns noi competențe partajate la provincia
autonomă, și anume:
1. aeroporturile civile;
2. marile rețele de transport;
3. producția, transportul și distribuția energiei în interes local;
4. comerțul exterior;
5. cercetarea științifică și tehnologică;
6. relațiile internaționale ce privesc provincia Tirolul de Sud.
Potrivit art. 17 din Statutul de Autonomie, statul are, de asemenea, posibilitatea de a
delega anumite competențe în favoarea provinciei autonome.
Specificitățile acestei autonomii teritoriale pot fi considerate următoarele:
– în cazul în care populația simte neputință și înstrăinare față de clasa politică și
rezultatul acțiunilor acesteia, se pot organiza referendumuri pentru: adoptarea de legi de
land privind guvernarea; suspendarea unor legi de land; introducerea unor legi de land;
suspendarea unor legi regionale; înființarea, reorganizarea, redenumirea unor localități[1];
– proporția etnică protejează minoritatea de fenomenul ocupării funcțiilor publice doar
sau preponderent de către majoritari și în același timp asigură nediscriminarea pentru cele
trei grupuri etnice în funcție de reprezentarea lor numerică. Mai precis, la ocuparea
funcțiilor publice, respectiv împărțirea fondurilor publice trebuie să existe o „oglindire”
între cei care administrează și cei administrați, astfel punându-se capăt privilegiului
majoritar italian[2];
– începând din anul 1993, justiția din Tirolul de Sud este bilingvă. Chiar dacă limba
germană avea poziție de egalitate ca limbă oficială cu italiana, decenii întregi doctrinarii
italieni au considerat că acceptarea limbilor minoritare în justiție ar contraveni principiului
[1] L. BONELL, I. WINKLER, Südtirols Autonomie. Beschreibung der autonomen Gesetzgebungs- und
Verwaltungszuständigkeiten des Landes Südtirol, ed. a 10-a, Ed. Südtiroler Landesregierung, Bozen,
2010, p. 53-55.
[2] Idem, p. 90-91.
unității lingvistice și naționale a statului („essenza nazionalmente e linguisticamente

unitaria dello Stato”). Până la urmă, din 08.05.1993, în fața tuturor instanțelor judecăto-
rești se pot folosi deopotrivă ambele limbi pentru ca avocații să nu fie excluși din proceduri
datorită necunoașterii uneia dintre limbile co-oficiale, mergându-se pe ideea că „nu se
poate aștepta de la cineva care se duce la culcare monolingv, să se trezească bilingv”[1];
– forțele de poliție militarizate (Carabinieri, Guardia di Finanza și, parțial, Polizia di
Stato) în comunicările lor interne și cu celelalte organe de stat folosesc doar limba italiană,
în timp ce în relația cu publicul se aliniază la cerințele bilingvismului propriu teritoriului
autonom[2].
5.4. Țara Bascilor – Spania
Țara Bascilor este situată în nord-vestul Spaniei la granița cu Franța, are o întindere
teritorială de 7234 kmp, o populație de 2.108.281 de persoane, are două limbi oficiale:
spaniola și bască (limbă regională) și beneficiază de statut de autonomie teritorială din
anul 1979 în cadrul Regatului Spaniol, având capitala la Gasteiz.
Poporul basc a luptat de-a lungul secolelor pentru independență între două imperii, cel
spaniol și cel francez. În anul 1931, Constituția celei de a doua Republici Spaniole a acordat
autonomie teritorială Țării Bascilor și în 1936 a fost ales primul guvern autonom al Țării
Bascilor. Din nefericire, în 1937 regimul Franco a început o represiune de asimilare
împotriva limbii și identității basce. În 1962, pentru a combate acțiunile abuzive ale acestui
dictator și în vederea obținerii independenței Țării Bascilor, a fost înființată organizația
teroristă Euskadi Ta Askatasuna (ETA)[3], care a ales să lupte pentru drepturile minorității
basce prin folosirea violenței.
În 1978, Constituția Spaniei a recunoscut dreptul la autonomie ca drept fundamental
ancorat în legea fundamentală[4] și în 1979 a fost aprobat Statutul Comunității Autonome
Basce[5].
Specificitățile autonomiei basce sunt următoarele:
– Țara Bascilor are posibilitatea de a elabora propriul statut, care trebuie aprobat de
Guvernul Central;
– comunitatea autonomă are reprezentare în cea de a doua cameră a parlamentului;
– dreptul la autonomie este un drept fundamental inserat în Constituție;
– Țara Bascilor, alături de Catalonia, are forță de poliție proprie;
– limba regională bască este limbă co-oficială;
– Țara Bascilor, alături de Navarra, are drept de impozitare cu posibilitatea reținerii unei
părți semnificative din taxele colectate în teritoriul autonom.
[1]
Idem, p. 307-312.
[2]
Idem, p. 317-318.
[3] Însemnând în limba română: Țara Bascilor și Libertate.
[4] TH. BENEDIKTER, V. HOPFGARTNER, op. cit., slide 34.
[5] Este de menționat că în Spania unde funcționează în mod constituțional o federație asimetrică,
există 17 regiuni autonome cu diferite grade de autonomie, dintre care Catalonia, Țara Bascilor și
Galicia sunt „autonomii istorice”.
5.5. Teritoriul Autonom Găgăuz – Republica Moldova
Găgăuzia este situată în partea sud-estică a Republicii Moldova în Stepa Bugeacului la

granița cu Ucraina, are o suprafață teritorială de 1848 kmp (5,5% din teritoriul Republicii
Moldova), o populație de 155.600 de persoane, limbile oficiale sunt moldoveneasca,
găgăuza și rusa, are statut de autonomie teritorială din 1994 în cadrul Republicii Moldova
și are capitala la Comrat. Găgăuzii reprezintă 4,6% din populația Republicii Moldova și
reprezintă 82,1% din populația teritoriului autonom (127.800 de cetățeni), unde mai
locuiesc bulgari (5,1%), moldoveni (4,8%), ruși (3,8%), ucraineni (3,2%) și alte naționalități
(1%). 62,6% din populație locuiește în zona rurală.
Găgăuzii s-au format ca popor în secolul al XIII-lea în nordul Bulgariei, în special în zona
Dobrogei și Deliormanului, iar după Pacea de la București din 1812 și anexarea Basarabiei
de către Rusia, când țarul Alexandru I a permis tuturor creștinilor care doreau să
părăsească Dobrogea să se stabilească în zona Bugeac, poporul găgăuz a folosit această
oportunitate și a ocupat teritoriul unde se află stabilit și în prezent. În perioada dominației
ruse, găgăuzii beneficiau de concesiuni pentru ca locul să fie atractiv pentru cei care
doreau să se mute/rămână în zonă, concesiuni ce au fost eliminate sub dominația
românească în Basarabia[1].
În anii 1980 a fost înființat Găgăuz Halki (Clubul Cultural Găgăuz) în care se grupau
membrii intelectualimii din Găgăuzia, elite care la 19.08.1989 au proclamat înființarea
Republicii Socialiste Sovietice Găgăuze[2].
Specificitățile Unității Autonomiei Teritoriale Găgăuze (în continuare UTAG) sunt,
printre altele, următoarele:
– poporul găgăuz este de origine etnică turcă de religie ortodoxă. Regula generală
privind includerea localităților în UTAG a fost ca numărul populației de etnie găgăuză
dintr-o localitate să fie mai mare de 50%, însă, potrivit Legii nr. 344-XII/23.12.1994, la
inițiativa 1/3 din populația unei localități se puteau organiza referendumuri locale în acest
sens și în alte localități unde locuiau găgăuzi[3] și în măsura în care majoritatea a votat
pentru autonomie, acele localități au trecut de asemenea la UTAG[4]. Astfel, în premieră,
Găgăuzia este singurul model de autonomie teritorială care nu are continuitate teritorială,
având un caracter „insular”. UTAG cuprinde în total 3 orașe și 29 de sate;
– obținerea autonomiei a avut loc sub presiunea diplomatică a două mari puteri
influente din Europa Centrală și de Est, și anume Rusia și Turcia[5];
[1] S. CHINN, J. ROPER, Territorrial Autonomy in Gagauzia, Nationalities Papers nr. 26(1), 1998, p. 89.
[2] S. CHINN, J. ROPER, op. cit., p. 107.
[3] S. CORNEA, V. CORNEA, Realities and consequences of the territorial autonomy based on ethnic
criteria: The case of Gagauzia, The Republic of Moldova, în Studii și cercetări din domeniul științelor
socio-umane, vol. 27, Ed. Limes & Argonaut Cluj-Napoca, 2014, p. 35.
[4] În acest fel a ajuns să facă parte din UTAG: Chirșova cu o populație găgăuză de 45,5%, Svetlii
cu 35,4%, Ferapontievca cu 27,9% și Chioselia Rusă cu 25,1%.

[5] A. PASCARU, Problema depășirii stării de conflict în relațiile interetnice, în Sociologia
românească, anul IV, nr. 2/1993, p. 212.

– statutul de autonomie[1] este ancorat în Constituția Republicii Moldova și minoritatea

găgăuză are garanția dreptului la autodeterminare externă în cazul în care Republica
Moldova ar urma să-și piardă statutul de stat independent, în urma unirii sale cu un alt
stat[2]. Mai precis, Găgăuzia este o unitate teritorială autonomă în componența Republicii
Moldova cu statut juridic special ce exprimă autodeterminarea poporului găgăuz care își
desfășoară activitatea în conformitate cu Constituția Republicii Moldova, cu Legea
Republicii Moldova „Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Găgăuz-Yeri)” și pe baza
Regulamentului adoptat în anul 1998[3], care este practic constituția UTAG. Totuși, potrivit
art. 27 din Legea statutului, legea poate fi modificată și completată cu votul a trei cincimi
din deputații aleși în Parlamentul Republicii Moldova;
– UTAG are atribuții legislative și executive extinse, respectiv autonomie bugetară și
poate adopta „legi locale” în următoarele domenii: știință, cultură, educație, urbanism,
dezvoltare urbană, utilități, sănătate, educație fizică și sport, buget, finanțe locale și
stabilire de impozite, economia și mediu, muncă și bunăstare socială. De exemplu, UTAG
poate înființa noi localități, poate împărți localitățile existente și poate proceda la
redenumirea lor[4];
– spre deosebire de autoritățile locale simple din Republica Moldova care nu au
posibilitatea de a sesiza în mod direct Curtea Constituțională, UTAG are acest drept prin
Adunarea Populară în măsura în care consideră că actele normative sau cele emise de
Guvern ori tratatele internaționale semnate de Republica Moldova ar avea ca efect
limitarea prerogativelor UTAG[5]. Parlamentul și Guvernul Republicii Moldova au la
dispoziție 10 zile după adoptarea legilor și deciziilor de către organele UTAG, în care să
sesizeze Curtea Constituțională, dacă se consideră că aceste legi sau decizii ar depăși
prerogativele UTAG[6];
– limbile oficiale în UTAG sunt moldovenească, găgăuză și rusă. În realitate, deși 92,3%
dintre găgăuzi au declarat că limba lor maternă este cea găgăuză și doar 5,8% a indicat la
acest capitol limba rusă, respectiv 1,9% limba moldovenească, fiecare al patrulea găgăuz
vorbește limba rusă, iar limba de predare la Universitatea de stat din Comrat este limba
rusă[7];
– organele UTAG sunt: Guvernatorul (Bashkan) unității autonome ales pentru un
mandat de 4 ani, care este îndreptățit să participe la ședințele guvernului Republicii
Moldova și conduce Comitetul Executiv al Găgăuziei (Bakannik Kometeti). Atribuțiile
legislative sunt exercitate de Adunarea Populară (Halk Toplushu);
– judecătorii instanțelor de judecată ale Găgăuziei sunt numiți în funcție prin Decretul
Președintelui Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei cu acordul
[1]
Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr. 344-XIII din 23 decembrie
1994, publicată în M. Of. nr. 3-4/14.01.1995, modificată ultima dată în anul 2000.
[2] Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea statutului, „În cazul schimbării statutului Republicii Moldova
ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.

[3] Art. 1 din Regulamentul Găgăuziei, http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia20
06/regulations-gagauzia-ro.pdf, accesat la 13.12.2019.

[4] Art. 12 alin. (3) lit. a din Legea statutului.
[5] Art. 25 lit. j din Legea nr. 317-XIII/13.12.1994 a Curții Constituționale din Republica Moldova.
[6] Art. 13 pct. 4 din Legea nr. 317-XIII/13.12.1994 a Curții Constituționale din Republica Moldova.
[7] S. CORNEA, V. CORNEA, op. cit., p. 44.
Consiliului Superior al Magistraturii. Președintele curții de apel cu sediul în municipiul

Comrat este din oficiu membru al Curții Supreme de Justiție[1]. În Găgăuzia pot fi create
judecătorii specializate în conformitate cu legislația Republicii Moldova[2];
– procuratura Găgăuziei își desfășoară activitatea în conformitate cu Legea privind
Procuratura Republicii Moldova, însă Procurorul Găgăuziei este numit de către Procurorul
General al Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare și este din oficiu membru
al colegiului Procuraturii Generale a Republicii Moldova. Procurorii ierarhic inferiori al
Găgăuziei sunt numiți de către Procurorul General al Republicii Moldova la propunerea
Procurorului Găgăuziei, cu acordul Adunării Populare[3];
– UTAG are autonomie fiscală restrânsă, bugetul fiind format din toate tipurile de
vărsăminte stabilite de legislația Republicii Moldova și de Adunarea Populară, iar Raportul
dintre bugetul Găgăuziei și bugetul de stat se stabilește în conformitate cu legile Republicii
Moldova cu privire la sistemul bugetar și cu privire la bugetul de stat pe anul corespunzător
sub formă de vărsăminte fixe din toate tipurile de impozite și plăți. Veniturile și cheltuielile
din bugetul Găgăuziei trebuie să fie echilibrate. Deficitul maximal admisibil se stabilește
prin lege locală. Adunarea Populară a Găgăuziei nu este în drept să examineze proiectele
de legi care implică mărirea cheltuielilor bugetare fără a stabili sursele de finanțare[4].
5.6. Tatarstan – Federația Rusă
Tatarstan este situat în partea europeană a Federației Ruse, are o suprafață teritorială
de 67836 kmp, o populație de 3.786.488 de persoane, limbile oficiale sunt tătara și rusa,
are statut de autonomie din 1994 și are capitala la Kazan. Minoritatea tătară este cea mai
numeroasă minoritate din Rusia, etnicii tătari ocupând locul doi după etnicii ruși în cadrul
populației Rusiei.
Tătarii care sunt musulmani suniți, trăiesc în cadrul statului rus din secolul al XVI-lea
după ce țarul Ivan cel Groaznic a ocupat Kazanul. Strădaniile lor de a crea o republică
proprie, datează încă dinainte de Revoluția bolșevică din 1917, dar visul creării unei
republici autonome a devenit realitate abia după referendumul din 1992[5].
Rusia este o federație asimetrică, unde cele 89 de unități teritoriale sunt grupate în
șase feluri de subiecte federale: republici autonome, districte, teritorii, orașe de impor-
tanță republicană, teritorii autonome și districte autonome. Potrivit art. 65 din Constitu-
ția Federației Ruse, dintre aceste unități teritoriale doar 22 au statut de republică
stabilită pe bază etnică[6], la care se adaugă Regiunea Autonomă Evreiască și alte 4 zone
[1] Art. 20 alin. (2) și 3 din Legea statutului.

[2] Art. 83 alin. (3) din Regulamentul Găgăuziei.
[3] Art. 21 alin. 1, 2 și 3 din Legea statutului.
[4] Art. 18 din Legea statutului și art. 80 din Regulamentul Găgăuziei.
[5] K. KNOX, R. GUILFANOV, Tatarstan: Status Under Scrutiny as Lawmakers Change Constitution,
2002, p. 2 - https://www.rferl.org/a/1098984.html, accesat la 28.11.2019.

[6] Republic of Adygeya, Republic of Altai, Republic of Bashkortostan, Republic of Buryatia,
Republic of Daghestan, Republic of Ingushetia, Kabardino-Balkarian Republic, Republic of Kalmykia,

Karachayevo-Circassian Republic, Republic of Karelia, Komi Republic, Republic of Crimea, Republic of
Mari El, Republic of Mordovia, Republic of Sakha (Yakutia), Republic of North Ossetia - Alania,
autonome[1]. Tatarstan face parte din categoria republicilor autonome, având cel mai
avansat grad de autonomie teritorială din întreaga Federație Rusă.
Specificitățile autonomiei Tatarstanului:
– baza autonomiei este asigurată, pe lângă Constituția proprie, și de un tratat încheiat
de Tatarstan în anul 1994 cu Federația Rusă privind delimitarea competențelor, potrivit
căruia politica externă, cea de apărare și cea monetară au fost păstrate de Federație[2].
Acest tratat statuează că Tatarstan și Federația Rusă sunt unite pe baza constituțiilor celor
două entități și pe baza tratatului propriu-zis, dar Constituția Tatarstanului prevede că
Tatarstan este un stat suveran. James Hughes un specialist britanic al federalismului din
Rusia, afirma că: „Acest tratat de împărțire a competențelor este un document foarte
ambiguu, care reflectă dorința ambelor părți de a ajunge la un compromis prin care pe de
o parte Tatarstanul să fie păstrat ca parte a Federației Ruse, iar, pe de altă parte, suficient
de ambiguu pentru a da senzația tătarilor că au un fel de suveranitate”[3];
– Tatarstan, în mod sui generis, are competențe proprii în domeniul comerțului
exterior și anumite atribuții în ceea ce privește politica externă[4];
– teritoriul autonom deține competențe bugetare și de impozitare, însă are obligația
de a preda 30% din venituri către bugetul de stat federal;
– Tatarstan deține în proprietate resursele minerale ale teritoriului autonom și toate
celelalte resurse care nu sunt considerate în mod expres proprietate federală, cum ar fi
apa, pădurile, fauna și flora[5];
– potrivit preambulului Constituției Tatarstanului, statutul acestuia este rodul punerii
în aplicare a dreptului convențional al popoarelor la autodeterminare și contribuie la
conservarea și dezvoltarea tradițiilor istorice, naționale și spirituale, a limbii și culturii, la
menținerea păcii civile și înțelegerii interetnice;
– Potrivit art. 1 alin. (1) din Constituția Tatarstanului: „Republica Tatarstan este un stat
constituțional democratic asociat cu Federația Rusă prin Constituția Federației Ruse,
Constituția Republicii Tatarstan și Tratatul dintre Federația Rusă și Republica Tatarstan
„privind delimitarea subiectelor jurisdicționale și delegarea reciprocă de puteri între
organele de stat ale Federației Ruse și organele de stat din Republica Tatarstan” și un
subiect de drept al Federației Ruse. Suveranitatea Republicii Tatarstan constă în deținerea
deplină a autorității de stat (legislativă, executivă și judiciară) dincolo de competența
Federației Ruse și a puterilor Federației Ruse în sfera de competență comună a Federației
Ruse și a Republicii Tatarstan și este un statut calitativ inalienabil al Republicii Tatarstan”.
Acest statut poate fi schimbat, doar prin referendum organizat de Republica Tatarstan[6];
Republic of Tatarstan, Republic of Tuva, Udmurtian Republic, Republic of Khakassia, Chechen

Republic, Chuvash Republic.
[1] Nenets Autonomous Area, Khanty-Mansi Autonomous Area - Yugra, Chukotka Autonomous
Area, Yamal-Nenets Autonomous Area.

[2] Mai precis, potrivit art. 71 din Constituția Federației Ruse, Federația a rămas competentă
pentru probleme constituționale, cum ar fi apărarea, politica externă, sistemul monetar etc.
[3] K. KNOX, R. GUILFANOV, Tatarstan: Status Under Scrutiny as Lawmakers Change Constitution,
2002, p. 3.
[4] Art. 1 alin. (4) din Constituția Tatarstanului.
[5] Art. 16 alin. (1) și 2 din Constituția Tatarstanului.
[6] Art. 123 din Constituția Tatarstanului.
– în caz de contradicție între dreptul federal și cel regional în domeniile de competență

regionale, prevalează actele normative regionale[1];
– limba tătară și limba rusă sunt ambele oficiale în Tatarstan și sunt folosite de toate
instituțiile guvernamentale, de autoguvernare și oficiale în acest teritoriu, actele legislative
și administrative fiind publicate în ambele limbi[2];
– organele de stat ale Tatarstanului sunt: Președintele, Consiliul de Stat (adică parla-
mentul format din 50 de deputați aleși pe 5 ani), Cabinetul (guvernul) și curțile de justiție;
– autoritatea judiciară din Republica Tatarstan este exercitată de Curtea Consti-
tuțională a Republicii Tatarstan, de instanțele federale de jurisdicție generală, de Curtea
de Arbitraj din Republica Tatarstan și de judecătorii de pace. Curtea Constituțională exa-
minează conflictele de competență:
1. între organele de stat din Republica Tatarstan;
2. între organele de stat din Republica Tatarstan și organele autoguvernării locale;
3. între organele autoguvernării locale.
Curtea Supremă a Republicii Tatarstan și tribunalele regionale și militare sunt instanțe
federale de jurisdicție generală. Judecătorii de pace sunt judecători ai jurisdicției generale
a Republicii Tatarstan și fac parte din sistemul judiciar uniform al Federației Ruse[3].
– procurorul Republicii Tatarstan este numit de Procurorul general al Federației Ruse,
în acord cu președintele Republicii Tatarstan și Consiliul de Stat al Republicii Tatarstan;
– locuitorii Tatarstanului sunt cetățeni ai Federației Ruse, dar dispun și de o cetățenie
proprie tătară. Bărbații au obligația de a îndeplini serviciul militar potrivit legii federale;
– structura administrativ-teritorială a Tatarstanului se stabilește și se modifică prin
legile Republicii Tatarstan;
– Republica Tatarstan are simboluri proprii: steagul, stema, steagul prezidențial și
imnul. Aceste simboluri exprimă suveranitatea, identitatea și tradițiile poporului din
Tatarstan[4].
5.7. Voivodina – Serbia
Voivodina este situată în nordul Serbiei la granița cu Ungaria și România, are o

suprafață teritorială de 21506 kmp, o populație de 2.031.992 de persoane, limbile oficiale,
șase la număr, sunt: sârba, maghiara, româna, croata, slovaca și ruteana, are statut de
autonomie din 1946 cu mici întreruperi și are centrul administrativ (se evită oficial folosirea
cuvântului capitală) la Novi Sad. Potrivit recensământului din 2011, sârbii reprezintă
66,75% (1.289.635), maghiarii 13% (251.136), slovacii 2,6%, croații 2,43%, romii 2,19%,
românii 1,31% (25.410), muntenegrenii 1,14% din populația Voivodinei, în timp ce celelalte
minorități au câte un procentaj ce nu depășește 1%.
Teritoriul denumit actualmente Voivodina a fost locuit încă din Paleolitic. La sfârși-
tul secolului I î.Hr. romanii ocupă și încorporează Voivodina în provincia Panonia, dar este
abandonată de romani în 395 d.Hr. Slavii s-au stabilit în această provincie începând cu

[2] Art. 8 alin. (1) și (2), art. 80 alin. (1) din Constituția Tatarstanului.
[3] Art. 107, art. 109 alin. (3), art. 110, art. 111 alin. (1) din Constituția Tatarstanului.
secolele V-VI, asimilând populațiile autohtone (traco-daci, iliri, celți). În secolul al IX-lea,
maghiarii veniți în Panonia ocupă regiunea și o controlează până în secolul XVI, când
teritoriul este ocupat de otomani, ca urmare a înfrângerii suferite de Ungaria la Mohács
(1526). Ocupația otomană a fost însoțită de o depopulare masivă a zonei. Prin tratatele de
pace de la Karlowitz (1699) și Passarowitz (1718), provincia intră sub dominația Impe-
riului Habsburgic și ulterior a Austro-Ungariei[1].
Începând din anul 1920, Voivodina intră în componența Iugoslaviei și începe o perioadă
întunecată de 25 de ani pentru minorități, marcată inclusiv de acte de epurare etnică, care
se termină odată cu adoptarea Constituției Iugoslaviei din 1946, care a împărțit țara în 6
republici federale și 2 provincii autonome. Una dintre aceste două provincii autonome a
fost Kosovo, iar cealaltă Voivodina unde populația maghiară avea în 1948 un procent de
25,8%. În 1974, noua Constituție a Iugoslaviei a lărgit drepturile provinciei autonome și a
minorităților de aici pe planul folosirii limbii materne în administrație, în ceea ce privește
respectarea proporției etnice, autonomia fiscală, culminând cu acordarea dreptului de
veto pentru minorități în cazul modificării Constituției în defavoarea autonomiei[2].
Odată cu moartea lui I.B. Tito în 1980, reprezentanții politici ai poporului sârb au ales
calea ultranaționalismului, fapt ce a dus nu numai la retragerea prerogativelor de auto-
nomie începând din 1988, ci și la destrămarea Federației (polietnice) Iugoslave în ultimă
instanță. Mai precis autonomia „pe hârtie” nu a fost desființată, dar în practică a devenit
„nepracticabilă”. Pe parcursul războaielor care s-au desfășurat pe teritoriul Iugoslaviei,
respectiv Serbiei în cursul anilor 90 au fost aduși 260.000 de refugiați sârbi în Voivodina,
fapt ce a dus la schimbarea proporției etnice în favoarea grupului etnic sârb, care astăzi
constituie două treimi din populație acestei provincii autonome[3].
Pe baza Constituției Serbiei din 2006[4], noul Statut de Autonomie a fost adoptat în
2008[5] de parlamentul provinciei și aprobat de parlamentul național în 2009, dar în urma
atacării sale la Curtea Constituțională, acest for a constatat neconstituționalitatea parțială
a acestuia în 2013, și a trebuit să fie modificat[6]. Varianta finală a Statutului de Auto-
nomie[7] a fost aprobată de parlamentul național din Serbia la data de 22.05.2014[8].
Specificitățile cele mai importante ale autonomiei teritoriale a Voivodinei sunt
următoarele:
– Provincia Autonomă Voivodina (în continuare P.A. Voivodina) este comunitate
teritorială autonomă a Republicii Serbia în care cetățenii își exercită dreptul la autonomie
provincială în conformitate cu Constituția și legea. (art. 1 din Statutul de autonomie  în
continuare SA);
[1]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Voivodina, accesat la 22.11.2019.
[2]T. WÁGNER, Vajdasági magyarok és az autonómia, lucrare de diplomă susținută la Univ.
Pázmány Péter, Budapest, 2014, p. 24-26, http://www.kji.hu/wp-content/uploads/2017/10/
KJI-Vajdasági-magyarok-és-az-autonómia-Wágner-T.pdf, accesat la 22.11.2019.
[3] Idem, p. 27
[4] M. Of. al Republicii Serbia nr. 98/2006.
[5] Tot în anul 2008, în februarie, Kosovo și-a autodeclarat independența față de Serbia.
[6] N. TÓTH, Mi fán terem a Vajdasági autonómia?, în T. ÖRDÖGH, Variációk autonómiára, Orga-
nizația Cercetătorilor și Doctoranzilor Maghiari din Voivodina, Szabadka-Subotnica, 2018, p. 9-10.

[7] B. Of. al P.A. Voivodina nr. 20/2014.
[8] M. Of. al Republicii Serbia nr. 54/2014.
– P.A. Voivodina are statut de persoană juridică (art. 2 din SA);

– dreptul la autonomie provincială îl au cetățenii din P.A. Voivodina, în conformitate cu
Constituția, care își exercită dreptul la autonomia provincială în mod nemijlocit, prin
inițiativă populară sau referendum și prin reprezentanții lor liber aleși, în conformitate cu
Constituția și legea (art. 4, 5 din SA);
– P.A. Voivodina are simboluri proprii sub formă de drapel și stemă (art. 9)[1];
– P.A. Voivodina cooperează cu comunitățile teritoriale și alte forme de autonomie ale
altor state în cadrul politicii externe a Republicii Serbia, cu obligația de respectare a unității
ei teritoriale și a orânduirii sale de drept, încheie acorduri cu comunitățile teritoriale cores-
punzătoare ale altor state, în conformitate cu legea și poate fi membru al asociațiilor regiu-
nilor europene și mondiale. Totodată în cadrul reprezentanțelor diplomatice – consulare
ale Republicii Serbia[2], se poate înființa, la solicitarea P.A. Voivodina, o unitate specială, în
conformitate cu legea, care va reprezenta, promova și avansa capacitățile economice,
educative și turistice ale P.A. Voivodina (art. 10 din SA);
– eventualele conflicte de competență între stat și provincia autonomă se soluționează
de Curtea Constituțională (art. 18 din SA);
– organele P.A. Voivodina adoptă acte juridice și alte acte, cum ar fi: Statutul, ca act
juridic suprem al P.A. Voivodina; hotărâri ale Adunării Provinciei în problemele care, în
mod nemijlocit, în temeiul Constituției, țin de competența P.A. Voivodina, sau care sunt
stabilite de lege ca probleme de interes provincial, ordonanțe provinciale, hotărâri, decla-
rații, rezoluții, recomandări, regulamente, îndrumări, ordonanțe, decizii, concluzii și alte
acte;
– P.A. Voivodina, prin măsuri speciale, stimulează nașterea copiilor, ocuparea forței de
muncă și munca mamelor cu copii minori și a părinților care-și întrețin singuri familia
(art. 20);
– în organele și serviciile provinciale pe care le înființează P.A. Voivodina, cu prilejul
ocupării forței de muncă se ține cont de componența națională a populației și reprezen-
tarea corespunzătoare a persoanelor aparținând minorităților naționale – comunităților
naționale, în conformitate cu Constituția și legea, fiind luate măsuri concrete în cazul în
[1] Drapelul P.A. Voivodina este alcătuit din trei culori: roșu, albastru și alb, situate orizontal în
proporție de 1:8:1. În mijlocul câmpului albastru se află trei stele de culoare galbenă așezate în cerc.
Stema P.A. Voivodina este un scut compus din trei câmpuri, două verticale și unul orizontal pe
care sunt așezate, privit din stânga spre dreapta, stemele istorice ale Bačkăi, Banatului și Sremului. În
câmpul vertical din stânga se află stema Bačkăi – Apostolul Pavel pe un fond albastru regal închis, stă
cu picioarele goale pe un câmp verde, învelit cu o manta maron, cu aureolă de aur deasupra capului
ținând în mâna dreaptă o sabie de culoare albă cu mâner de aur și gardele pentru mână, întoarse în
jos, iar în cea stângă o carte cu coperte negre. În câmpul vertical din dreapta este stema istorică a
Banatului – pe un câmp roșu este așezat în poziție verticală un leu de aur întors spre dreapta cu o
sabie în laba dreaptă. În câmpul orizontal este stema Sremului – pe un câmp albastru regal închis,
trei benzi argintii – râurile Bosut, Sava și fluviul Dunărea, sub a doua bandă, pe un câmp verde se
odihnește un cerb cu zgardă de aur în jurul gâtului, iar în spatele lui crește un chiparos.
[2] Este de menționat că și Pământul Secuiesc din România, începând din iunie 2011 are o
reprezentanță internațională la Bruxelles în cadrul Casei Regiunilor Maghiare, https://szekelyhon.ro/

vilag/megnyilt-a-szekelyfoldi-kepviseleti-iroda-brusszelben, accesat la 27.12.2019.
care există o disproporție importantă de reprezentare a persoanelor aparținând minorită-

ților naționale (art. 22);
– persoanele aparținând minorităților naționale – comunităților naționale, prin inter-
mediul consiliilor naționale alese își exercită dreptul la autonomie, în domeniul culturii,
învățământului, informațiilor și uzului oficial al limbii și grafiei, în conformitate cu legea
(art. 23);
– pe lângă limba sârbă și grafia chirilică, în organele P.A. Voivodina în uz oficial în mod
egal sunt și limbile maghiară, slovacă, croată, română și ruteană și grafiile lor (art. 24 din
SA);
– P.A. Voivodina are, potrivit art. 25, 26 din SA, competențe în:
1. planificare teritorială;
2. dezvoltare regională;
3. agricultură, dezvoltare rurală, economia apelor, silvicultură, vânat și pescuit;
4. turism, domeniul hotelier, stațiuni balneare și de tratament;
5. protecția mediului;
6. industria și meșteșugăritul;
7. transportul rutier, fluvial și feroviar și amenajarea drumurilor;
8. organizarea târgurilor și a altor manifestații economice;
9. învățământ, sport și cultură;
10. protecție sanitară și socială;
11. informarea publică la nivel provincial;
12. dezvoltarea infrastructurii și investițiile capitale;
14. stabilirea drepturilor suplimentare ale minorităților naționale – comunităților
etnice;
15. colectarea și prelucrarea datelor statistice de interes provincial;
16. reglementarea contravențiilor și sancțiunilor contravenționale pentru încălcarea
reglementărilor provinciale;
17. adoptarea bugetului și bilanțului și folosirea veniturilor proprii;
18. P.A. Voivodina are organe proprii: Adunarea, formată din 120 de deputați aleși pen-
tru un mandat de 4 ani, care exercită funcții normative și alte funcții; Organismul de lucru
pentru egalitatea națională în drepturi; Guvernul Provincial ca organ executiv; Admi-
nistrația provincială; Secretariatul provincial; Protectorul Provincial al Cetățenilor –
Ombudsmanul.
19. bugetul P.A. Voivodina este în cuantum de cel puțin 7% raportat la bugetul Repu-
blicii Serbia, dar trei șeptimi din buget se vor utiliza pentru finanțarea cheltuielilor capitale.
P.A. Voivodina are venituri proprii din care-și finanțează competențele, în conformitate cu
Constituția și legea (art. 57, 58 din SA). În realitate, Voivodina găzduiește 27% din populația
Serbiei și produce 25% din PIB[1].
Statutul prevede în mod expres interdicția exercitării dreptului la autodeterminare
externă.
[1] N. TÓTH, op. cit., p. 16-17.

§6. Concluzii
Garantarea unei forme de autonomie în cazul minorităților naționale este pragul care
duce de la politica de stat de tolerare/conservare la politica de promovare/dezvoltare,
politica ce acceptă perspectiva „supraviețuirii pe termen lung/perpetuării existenței” a
minorității.
Eficiența autorităților autonome este dovedită de fapte și statistici, de exemplu, în
2012, în Tirolul de Sud, șomajul era de doar 3,3% în timp ce, în Italia, per ansamblu era de
8,4%, iar în UE de 9,7%, respectiv PIB-ul pe cap de locuitor era de 34.700 euro față de
24.300 euro în Italia și 23.500 euro în UE[1].
În spațiul public românesc s-a pus problema că România în aproape orice domeniu al
vieții sociale (sănătate, urbanism, educație, asistență socială, autostrăzi, protecție la
incendii, mediu etc.) stabilește standarde joase, minime pentru a se putea ridica la nivelul
acestora și se pare că nici protecția minorităților naționale nu face excepție de la această
„substandardizare”, mai ales în domeniul autonomiei teritoriale, unde în 60 de state din
cele 195 ale ONU furnizează deja exemple de standard ridicat.
În condițiile în care pe plan internațional statul național român neutralizează orice
încercare de standardizare în domeniul autonomiei teritoriale, iar mai nou atacă în fața
Curții de Justiție a Uniunii Europene inițiativele de standardizare europeană a protecției
drepturilor minoritare, iar pe plan național neagă existența drepturilor colective și exis-
tența „Pământului Secuiesc/Ținutului Secuiesc” – zonă locuită în mod compact de
populație de etnie maghiară în număr de circa 700.000 de persoane, care revendică pașnic
prin reprezentanții săi politici statutul de autonomie teritorială fără niciun rezultat de 30
de ani, se pune extrem de serios întrebarea privind posibilitatea continuării conviețuirii
pașnice în viitor a minorității maghiare cu majoritatea română.
Statul român vede în fiecare aspirație de autonomie încetinirea procesului de omo-
genizare și asimilare. Partidele din România, care luptă de trei decenii pentru a câștiga o
tabără de votanți de dreapta de aproximativ 15-25%, condamnă astfel de inițiative fără
excepție, indiferent de culoarea lor politică[2]. Reprezentanții statului se tem de separatism
și nu înțeleg că pentru minoritate a fi „separat/autonom” înseamnă o „evadare” din
așa-zisa „conlocuire permanentă”, care pentru ea înseamnă întotdeauna renunțare/re-
semnare, în timp ce pentru majoritate, o conviețuire aparent reală cu cei care se
adaptează/se modelează/se integrează conform voinței sale unilaterale.
În acest context, întrucât autonomia, spre deosebire de federație, este un rol împărțit
de sus în jos, singura soluție este compromisul dintre stat și minoritate, după ce mino-
[1]Das ist Südtirol, Ed. Land Südtirol, Bozen/Bolzano, 2012, p. 6-7.

[2]Pe de altă parte, în România funcționează Partidul Dacismului Autonom Conservator – a se
vedea, în acest sens, „Cuantumul total al sumelor provenite din finanțările private ale partidelor
politice în anul 2019, conform Legii nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a
campaniilor electorale  Partidul Dacismului Autonom Conservator din România”, în M. Of. nr. 351
din 30.04.2020, p. 16.
ritatea însăși acționează ca un grup unitar[1]. În afară de o soluționare pașnică, rămâne

cursul impracticabil al violenței, respectiv cel al utilizării presiunii străine, protecției
internaționale care nu atinge cotele unei ingerințe în treburile interne.
Practic se poate afirma că această atitudine de refuz al oricărui dialog pe această temă
manifestată de guvernanți, pe motiv că realizarea autonomiei teritoriale ar putea duce la
neloialitatea minorității, este echivalentă cu încălcarea principiului prezumției de nevi-
novăție colectivă (nota bene, nici măcar expulzările colective de străini nu sunt permise în
dreptul internațional public) și reprezintă pe termen lung adevăratul pericol la securitatea
națională a României, conducând la „înstrăinarea” unei părți „stigmatizate” din populație
și la acumularea unor neajunsuri din partea celor condamnați să fie de „rangul doi”, care
poate duce la „erupții” radicale, chiar și pe fondul unor crize economice banale sau provo-
cări lansate de extremiștii majoritari ori de o parte a mass-mediei care ține „problema
maghiară” permanent caldă. Pe de altă parte, se pare că „violența etnică” este fenomenul
dominant al vremurilor noastre, deoarece așa cum spunea Charles Tilly „war made the
state and state made war”[2], iar în zilele noastre trei pătrimi din conflictele violente au ca
sorginte conflictul majoritate/minoritate[3]. Nu în ultimul rând, tot în contextul securității
și strategiei naționale, trebuie amintit și faptul că această atitudine de secol XIX
întârzie/sacrifică și procesul de reunificare dintre cele două țări românești (România și
Republica Moldova), având în vedere că în viitoarea Românie Mare, ar trebui respectată o
formă de autonomie teritorială deja existentă (cea din Găgăuzia), respectiv ar trebui
acordată autonomie minorității ruse semnificative (chiar și în cazul în care Transnistria nu
ar urma status quo-ul Republicii Moldova).
În acest context, apare și întrebarea clasică: dacă un grup de persoane care poartă o
așa-numită luptă de eliberare pe teritoriul unei anumite țări este recunoscut ca având
personalitate juridică specială în conformitate cu dreptul internațional public, de ce să nu
recunoaștem personalitatea juridică a minorității care caută, prin mijloace pașnice, în
conformitate cu principiile dreptului internațional public și în cadrul reglementat de
dreptul intern, recunoașterea și aplicarea drepturilor sale, fără a provoca conflicte cu
victime umane și traume interetnice ireversibile. Știm de la Karl Renner[4] că „în afară de
lege, nu există alte mijloace de încredere și de durată, deoarece violența amână doar,
prelungește și agravează dificultățile naționale”, dar, din păcate, practica pare să arate
[1] Estede menționat că, deși din punct de vedere politic, minoritatea maghiară din România are
mai multe formațiuni politice, năzuințele de autonomie teritorială/personală/culturală, în funcție de
specificitatea diferitelor grupuri etnice maghiare, sunt comune.
[2] C. TILLY, Coercion, Capital and European States, Ed. B. Blackwell, Cambridge, 1990 apud
D. MURO, E. WOERTZ, Secession and Counter-secession. An International Relations Perspective,

Ed. CIDOB, Barcelona, 2018, p. 14.
[3] M.G MARSHALL, T.R. GURR, Peace and Conflict 2003, A Global Survey for Armed Conflicts,
Self-Determination Movements and Democracy, Ed. University of Maryland, 2003 apud D. MURO,
E. WOERTZ, Secession and Counter-secession. An International Relations Perspective, Ed. CIDOB,
Barcelona, 2018, p. 14-15.
[4] „Unsere Aufgabe... ist eine juristischpolitische Aufgabe. Ausser dem Rechte gibt es kein
zuverlässiges und dauerndes Mittel einer Lösung, da die Gewalt nationale Schwierigkeiten nur
verschiebt, verlängert und verschärft”, K. RENNER, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen. Wien,
1918, p. 3.
contrariul. Mai exact, utilizarea violenței în context etnic în Europa, chiar dacă nu rezolvă
conflictul dintre majoritate și minorități, în urma mediatizării sale în societățile de
bunăstare care se tem de valurile de imigranți și de terorism, generează necesități de
acționare economică, militară, politică sau chiar juridică.
În mod curios, România în domeniul (ne)acordării autonomiei teritoriale nu se iden-
tifică nici cu țările de sorginte latină (Italia, Spania, Franța) și nici cu țările ortodoxe (Rusia,
Serbia, Republica Moldova), care nu au avut sau și-au depășit reținerile în acordarea
acestui statut pentru minoritățile „găzduite” pe teritoriul lor, ci, mai degrabă, ca fostă
parte componentă a fostului Imperiu Otoman, merge pe linia reprezentată actualmente
de Turcia.
În concluzie, așa cum s-a apreciat și în literatura de specialitate după examinarea situa-
ției mondiale în acest domeniu, descentralizarea reală, autonomia teritorială, federația
asimetrică funcționează mai degrabă ca un liant/lipici și mai puțin ca un solvent în relația
dintre stat și grupurile minoritare[1] și este o soluție de detensionare și de relansare nu
numai pentru conviețuirea propriu-zisă, dar și pentru proiectul (demografic, economic,
fiscal, strategic) de țară al „statului generos”. Pentru a înțelege însă acest lucru, guvernanții
și clasa politică a României contemporane ar trebui să se inspire din ideile nemuritorului
Nicolae Titulescu, care spunea că: „Nu de revizuirea tratatelor are nevoie omenirea, ci de
revizuirea propriilor ei judecăți”[2].
[1] R. BIRD, F.VAILLANCOURT, E. ROY-CÉSAR, Is Decentralization „Glue” or „Solvent” for National Unity?
(January 26, 2010), p. 28-29, SSRN: https://ssrn.com/abstract=1542702 or http://dx.doi.org/
10.2139/ssrn.1542702, accesat la 25.12.2019.
[2] N. TITULESCU, Documente diplomatice, Ed. Politică, București, 1967, p. 846 apud M.I. NICIU,
Nicolae Titulescu și legalitatea internațională, publicat în Studia Universitatis Babeș-Bolyai

nr. 1/1991, p. 8.
BIBLIOGRAFIE
*** 350 éves az Eötvös Loránd Tudományegyetem Állam- és Jogtudományi Kara, vol. II,
Budapest, 2018;
*** Bougainville entscheidet über Unabhängigkeit 23. November 2019, 12:01 in ZEIT
online, AFP, dpa, jsp, https://www.zeit.de/politik/ausland/2019-11/papua-neuguinea-
bougainville-unabhaengigkeit-referendum-entscheidung, accesat la 18.12.2019;
*** Comments of the Government of Romania on the Fourth Opinion of the Advisory
Committee on the implementation of the Framework Convention for the Protection of
National Minorities by Romania  received on 16 February 2018, GVT/COM/IV(2018)001
Romanian language version  https://rm.coe.int/comments-of-the-government-of-ro
mania-on-the-fourth-opinion-of-the-adv/168078acc8, accesat la 29.12.2019;
*** Das ist Südtirol, Ed. Land Südtirol, Bozen/Bolzano, 2012;
*** Letter of the Permanent Representative of Serbia to the United Nations addressed
to the Secretary-General, 22 .08. 2008, A/63/195;
*** Rezoluția Parlamentului European din 13.11.2018 referitoare la standardele
minime pentru minorități în UE (2018/2036(INI));
*** România și minoritățile, Ed. „Pro Europa”, Târgu-Mureș, 1997, p. 9.
*** Székelyföld története vol. I-III, Ed. Societatea Muzeului Ardelean Cluj-Napoca, Haáz
Rezső Odorheiu Secuiesc, 2016;
*** The Lund Recommendationson the Effective Participation of National Minorities in
Public Life & Explanatory Note September 1999, https://www.osce.org/hcnm/lund-recom
mendations?download=true, accesat la 25.04.2020;
*** Witnesses to Cultural Genocide. First-Hand Reports on Rumania’s Minority Policies
Today, Ed. American Transylvanian Federation și Committee for Human Rights in Rumania,
New-York, 1979;
*** 1 Written Statements of Romania, https://www.icj-cij.org/files/case-related/1
41/15616.pdf, accesat la 08.03.2019;
Maria Ackrén, Conditions for different autonomy regimes in the world: a fuzzy-set
application, Åbo Akademi University Press, Åbo, 2009 (https://core.ac.uk/download/
pdf/39937839.pdf), apud Markku Suksi, Territorial Autonomy: The Åland Islands in
comparison with other sub-state entities, https://bgazrt.hu/wp-content/uploads/NPKI_ko
nyvek/autonomies_in_europe/Markku%20Suksi.pdf, accesat la 26.12.2019;
Liam Anderson, Ethnofederalism: The Worst Form of Institutional Arran-
gement…?, Quarterly Journal, International Security, vol. 39. no. 1. (Summer 2014);
Gabriel Andreescu, Cultural and territorial autonomy and the issue of hungarian
identity, Hungarian Studies nr. 21/1/2007, Budapest;
Bogdan Aurescu, Elena Lazăr, Dreptul internațional al protecției minorităților naționale,
Ed. Hamangiu, București, 2019;
Kisebbség 1-2/2004;
Nándor Bárdi, Gyula Fábián, István Horváth, Dénes Kiss, Tamás Kiss, Tivadar Magyari,
János Márton, Attila Z. Papp, István Gergő Székely, Tibor Toró, Magyarok Romániában
1990-2015. Tanulmányok az erdélyi magyarságról, Ed. L‘Harmattan, Universitatea

Reformată Károli Gáspár, Budapest, 2017;
Thomas Benedikter, The World’s Modern Autonomy Systems. Concepts and Experien-
ces of Regional Territorial Autonomy, Ed. EUR.AC, Bozen/Bolzano, 2009, https://www.yum
pu.com/en/document/read/8152528/a-state-autonomy;
Thomas Benedikter, Veronika Hopfgartner, Territorial autonomy in Europe. A general
introduction and overview, academia.edu;
Thomas Benedikter, Territorial autonomy as a means of minority protection and
conflict solution in the European experience - An overview and schematic comparison,
http://www.gfbv.it/3dossier/eu-min/autonomy.html, accesat la 28.10.2019;
Richard Bird, François Vaillancourt, and Édison Roy-César, Is Decentralization „Glue” or
„Solvent” for National Unity? (January 26, 2010), SSRN: https://ssrn.com/abstract=15427
02 or http://dx.doi.org/10.2139/ssrn.1542702, accesat la 25.12.2019;
Lukas Bonell, Ivo Winkler, Südtirols Autonomie. Beschreibung der autonomen Gesetz-
gebungs- und Verwaltungszuständigkeiten des Landes Südtirol, ed. a 10-a, Ed. Südtiroler
Landesregierung, Bozen, 2010;
Ben Bohane, The Bougainville referendum and beyond, 08.10.2019 https://www.
lowyinstitute.org/publications/bougainville-referendum-and-beyond, accesat la
18.12.2019.
Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél, Ed. Pro-Print, Miercurea Ciuc, 2008;
Georg Brunner, Herbert Küpper, Európai autonómiamegoldások. A kisebbségi önkor-
mányzatok autonómia-modelljeinek tipológiája. Magyar Kisebbség 1-2/2004;
Jeff Chinn, Steven D. Roper, Territorrial Autonomy in Gagauzia, Nationalities Papers
nr. 26(1), 1998;
Radu Chiriță, Anca Săndescu, Analiza actelor normative privind drepturile minorităților
în România, în Salat Levente (ed.), Politici de integrare a minorităților naționale din
România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată, Fundația CRDE,
Cluj-Napoca, 2018;
Sergiu Cornea, Valentina Cornea, Realities and consequences of the territorial
autonomy based on ethnic criteria: The case of Gagauzia, The Republic of Moldova, în
Studii și cercetări din domeniul științelor socio-umane, vol. 27, Ed. Limes & Argonaut
Cluj-Napoca, 2014;
Farimah Daftary, Experimenting with Territorial Administrative Autonomy in Corsica:
Exception or Pilot Region?, în International Journal on Minority and Group
Rights 15(2-3):273-312/September 2008;
Tudor Drăganu, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul
internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
Tudor Drăganu, Les décisions d’Alba-Iulia et leur interpretation par les minorities
nationales de Roumanie, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudentia nr. 1/1990;
Nicolae Ecobescu, Unitatea și integritatea teritorială ca dimensiune fundamentală a
interesului național, în Interesul național și politica de securitate, Ed. Institutul Român de
Studii Internaționale, București, 1995;
Smaranda Enache, România și minoritățile, Ed. Pro Europa, Târgu-Mureș, 1997;
Gyula Fábián, Patricia Ötvös, Kisebbségi jog, vol. I-II, Ed. Komp-Press Korunk, Cluj,
2003;
Gyula Fábián, Gabriela Dănilă, Kis Réka, Orsolya Lészai, Cantemir Păcuraru, Hotărâri
importante din Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, Ed. Hamangiu, București,
2019;
Dumitru V. Firoiu, Rezoluția de Unire – expresie a profundului democratism al actului
de la 1 decembrie 1918, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Jurisprudentia nr. 1/1979,
Cluj-Napoca;
Ralf Graubschnig, Territorial autonomy and the threat of secession: the case of
Scotland, în https://www.academia.edu/11991073/Territorial_autonomy_and_the_thre
at_of_secession_the_case_of_Scotland, accesat la 02.02.2020;
Stefan Grobe, Kaum ethnische Vielfalt im Europäischen Parlament, Euronews,
05.06.2019,
https://de.euronews.com/2019/06/05/kaum-ethnische-vielfalt-im-europaischen-parla
ment, accesat la 29.12.2019.
Alfons Gruber, Geschichte Südtirols. Streifzüge durch das 20. Jahrhundert, ed. a 5-a,
Ed. Athesia, Bozen/Bolzano, 2011;
Laura Gyeney, Kisebbségvédelem Európában, Ed. Kisebbségi Jogvédő Intézet,
Budapest, 2015;
Róbert Győri Szabó, Kisebbség, autonómia, regionalizmus, Ed. Osiris, Budapest, 2006;
Hurst Hannum, Autonomy, Sovereignity, and Self-Determination. The Accomodation of
Conflicting Rights, University of Pennsylvania Press, 1990, Philadelphia;
Peter Hilpold (ed.), Autonomie und Selbstbestimmung in Europa und im internationalen
Vergleich, Ed. Facultas, Wien, 2016;
Rainer Hofmann, Doris Angst, Emma Lantschner, Günther Rautz, Detlev Rein (ed.),
Rahmenübereinkommen zum Schutz nationaler Minderheiten. Handkommentar,
Ed. Nomos, Baden-Baden, 2015;
Knut Ipsen, Völkerrecht, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, München, 2014;
Arnold Kammel, Der Zypernkonflikt, Arbeitspapier, Österreichisches Institut für
Europäische Sicherheitspolitik, Maria Enzersdorf, 2006, https://www.aies.at/download/
2006/kammel.pdf, accesat la 03.02.2020;
Gábor Kardos, A nemzeti kisebbségek védelme az Európai Unióban: vágyak és
remények in 350 éves az Eötvös Loránd Tudományegyetem Állam- és Jogtudományi Kara,
vol. II, Budapest, 2018;
Erich Kendi, Minderheitenschutz in Rumänien. Die rechtliche Normierung des Schutzes
der ethnischen Minderheiten in Rumänien, Südost Institut München, Oldenbourg, 1992;
André Légaré, Markku Suksi, Rethinking the Forms of Autonomy at the Dawn of the 21
Century, International Journal on Minority and Group Rights 15/2008;
Julien Laferriére, Manuel de droit constitutonnel, Paris 1947, p. 289, apud Attila Varga,
Emőd Veress, Román alkotmányjog, Ed. Státus, 2007;
Monty G. Marshall, Ted Robert Gurr, Peace and Conflict 2003, A Global Survey for
Armed Conflicts, Self-Determination Movements and Democracy, Ed. University of
Maryland, 2003 apud Diego Muro, Eckart Woertz, Secession and Counter-secession. An
International Relations Perspective, Ed. CIDOB, Barcelona, 2018;
1940. aug. 30-ig, Studium Kiadó Budapest, 1941;
Imre Mikó, Változatok egy témára. Tanulmányok, Ed. Kriterion, București, 1981;
Diego Muro, Eckart Woertz, Secession and Counter-secession. An International

Relations Perspective, Ed. CIDOB, Barcelona, 2018;
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, ed. a 9-a, Ed. C.H.
Beck, București, 2018;
Bálint Ódor (red.), A területi, személyi autonómia és a kettős állampolgárság
gyakorlata az Európai Unióban. Az európai szintű kisebbségvédelem kiépítésének
lehetőségei, Ed. Oficiul Parlamentului, Budapest, 2005;
Bálint Ódor (red.), Intézményesített párbeszéd az Európai Unió, az Európa Tanács és az
EBESZ között a nemzeti kisebbségvédelem tárgyában. A nemzeti kisebbségek védelme az
Európai Közösségek Bírósága és az Emberi Jogok Európai Bírósága tevékenységében,
Ed. Oficiul Parlamentului, Budapest, 2006;
O.S.C.E., The Lund Recommendations on the Effective Participation of National
Minorities in Public Life, High Commissioner on National Minorities, 1 September 1999,
https://www.refworld.org/docid/3dde55274.html, accesat la 29.12.2019;
Francesco Palermo, When the Lund Recommendations are Ignored. Effective
Participation of National Minorities through Territorial Autonomy, în International Journal
of Minority and Group Rights nr. 16/2009;
Mihaela Roxana Prisacariu, Statutul juridic al minorităţilor naţionale, Ed. C.H. Beck,
București 2010, http://ircc.ro/wp-content/uploads/2017/03/minoritati.pdf;
Christoph Perathoner, Die Südtirol-Autonomie als internationales Referenzmodell? –
Die internationale Absicherung und die Verallgemeinerungsfähigkeit der Südtiroler
Errungenschaften, p. 135-136, în Peter Hilpold (ed.), Autonomie und Selbstbestimmung in
Europa und im internationalen Vergleich, Ed. Facultas, Wien, 2016;
Karl Renner, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen. Wien, 1918;
Wilhelm Ernst Roth, Die Deutschen in Rumänien, Band III: von 1944 bis 2011. Die Zeit
ist reif, Augsburg, 2011;
Levente Salat, Sergiu Constantin, Alexander Osipov, István Gergő Székely (ed.),
Autonomy Arrangements around the World: A Collection of Well and Lesser Known Cases,
Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2014;
Felix Schulte, Ålands Autonomie. Implikationen für eine friedliche Bearbeitung eth-
nischer Konflikte, https://www.wissenschaft-und-frieden.de/seite.php?artikelID=2243;
Markku Suksi, Sub-State Governance through Territorial Autonomy, Ed. Springer,
Berlin, Heidelberg, 2011;
Markku Suksi, Territorial Autonomy: The Åland Islands in comparison with other
sub-state entities, https://bgazrt.hu/wp-content/uploads/NPKI_konyvek/autonomies_in_
europe/Markku%20Suksi.pdf, accesat la 26.12.2019;
Erzsébet Szalayné Sándor, A kisebbségvédelem nemzetközi jogi intézményrendszere a
20. században, Ed. Gondolat, Budapest, 2003;
Vesna Stefanovska, The Impact of Separation of States to the Map of Europe: The Cases
of Scotland and Catalonia, în International Journal Of Scientific & Engineering Research,
Volume 7, Issue 7, July-2016;
Charles Tilly, Coercion, Capital and European States, Ed. B. Blackwell, Cambridge, 1990
apud Diego Muro and Eckart Woertz, Secession and Counter-secession. An International
Relations Perspective, Ed. CIDOB, Barcelona, 2018;
Michael Tkacik, Characteristics of Forms of Autonomy, International Journal on

Minority and Group Rights 15/2008;
Norbert Tóth, Mi fán terem a Vajdasági autonómia?, în Tibor Ördögh, Variációk
autonómiára, Organizația Cercetătorilor și Doctoranzilor Maghiari din Voivodina,
Szabadka-Subotnica, 2018;
Gabriel N. Toggenburg, Günther Rautz, The protection of minorities in Europe. A
legal-political compendium leading from A-Z, Ed. Böhlau, Wien, Köln, Weimar, 2010.
Stefan Wolff, Conflict Management in Divided Societies: The Many Uses of Territorial
Self-Governance, în International Journal on Minority and Group Rights nr. 20/2013;
Tamás Wágner, Vajdasági magyarok és az autonómia, lucrare de diplomă susținută la
Univ. Pázmány Péter, Budapest, 2014, http://www.kji.hu/wp-content/uploads/2017/
10/KJI-Vajdasági-magyarok-és-az-autonómia-Wágner-T..pdf, accesat la 22.11.2019.
CAPITOLUL AL VII-LEA
RETROCEDAREA BUNURILOR
NAȚIONALIZATE DE LA CULTELE
RELIGIOASE MINORITARE
Emőd Veress
Sumar: §1. Context general (p. 373); §2. Cadrul normativ al retrocedărilor bunurilor
bisericești naționalizate (p. 377); §3. Studiu de caz: Colegiul Székely Mikó din Sfântu Gheorghe
(p. 383); 3.1. Contextul litigiului (p. 383); 3.2. Problema intabulării (p. 385); 3.3. Dreptul român
aplicabil (p. 390); 3.4. Soarta imobilului Colegiului Székely Mikó (p. 394); §4. Retrocedarea unor
bunurile mobile (p. 394); §5. Concluzii (p. 397); Bibliografie (p. 398).
§1. Context general
Dictatura de tip sovietic instaurată în România, clădită pe ideologia marxist-leninistă,

conform căreia eliminarea tuturor formelor de exploatare poate fi realizată doar prin
abolirea proprietății private asupra mijloacelor de producție, a transformat principiul
etatizării într-o valoare absolută. Astfel, prin diferite procedee abuzive, specifice regi-
murilor totalitare, proprietatea privată a fost abolită sau sever limitată, utilizând metode
ca naționalizarea sau cooperativizarea. Pentru atingerea utopiei societății fără clase au fost
preluate prin utilizarea puterii publice de către stat fabrici, locuințe, școli, terenuri agricole
și forestiere etc.[1]. Rezultatul nu a fost însă cel scontat: prin naționalizare, în locul încetării
oprimării de clasă, s-a dezvoltat un sumbru sistem al exploatării oamenilor de către stat.
După schimbările din decembrie 1989 era de așteptat să apară, prin democratizarea
regimului politic, un proces invers – reprivatizarea – ca premisă a statului de drept, a
respectului datorat față de proprietatea privată, față de piața liberă și concurențială.
Procesul de reprivatizare în perioada postdecembristă, în general, a ajuns însă să fie
caracterizat prin următoarele:
a) contestarea ideii de reprivatizare: „lipsa de respect față de proprietatea privată
manifestată în timpul regimului comunist, ca și propaganda ideologică efectuată în acel
timp nu puteau să nu lase și urme adânci în mentalitatea unei mari părți a populației,
îndeosebi a celei care nu are proprietăți de recuperat și care își vede uneori propriile
[1] Pentru detalii, a se vedea E. VERESS, From Capitalism to Utopia – Communist Nationalization of
Companies in Central and Eastern Europe, Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies nr. 1/2015,
p. 125-137.
interese, mai mult sau mai puțin legitime, amenințate prin retrocedările solicitate de
proprietari”[1];
b) caracterul limitat (incomplet) și treptat al soluțiilor, prin punerea sub semnul
întrebării a principiului restitutio in integrum: măsurile inițiale de restituire au compromis
însuși procesul de reprivatizare. În cazul terenurilor agricole, restituirea a început fără
respectarea vechilor amplasamente, făcând imposibilă restituirea terenurilor avute în
realitate în proprietate și, în locațiile unde aceste terenuri erau situate înainte de națio-
nalizare: această abordare a destructurat, de asemenea, sistemul cărților funciare în
Transilvania rurală. În această ordine de idei, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea
situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului,
permitea chiriașilor să cumpere în anumite condiții locuințele folosite, împiedicând
restituirea acestora în natură. Aplicarea primelor legi de reprivatizare limitată (Legea
nr. 18/1991[2] sau Legea nr. 112/1995), precum și abuzurile în aplicarea acestor legi[3] au
făcut imposibilă punerea în practică în mod normal și deplin a legislației ulterioare de
reprivatizare;
c) întârzierea adoptării actelor normative reparatorii în raport cu majoritatea țărilor
foste socialiste[4]. Se poate realiza un întreg inventar al promisiunilor politice, cuprinse
chiar în textul unor acte normative, neonorate sau nejustificat de întârziate[5];
[1] E.
CHELARU, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada
6 martie 1945-22 decembrie 1989. Comentată și adnotată, Ed. All Beck, București, 2001, p. 8.
[2] Pentru detalii, a se vedea J. SZÉKELY, Restitution of Agricultural Immovable Property under Law
No 18/1991 and Subsequent Instruments, Acta Universitatis Sapientiae nr. 2/2018, p. 61-83.
[3] A se vedea lucrările prea puțin cunoscute ale lui Katherine Verdery. De exemplu, K. VERDERY,
The Vanishing Hectare: Property and Value in Post-Socialist Transylvania, Ithaca, 2003; K. VERDERY,
The Elasticity of Land: Problems of Property Restitution in Transylvania, Slavic Review, 1994, 53(4),
p. 1071-1109.
[4] Nu se poate nega faptul că și în alte state foste socialiste au existat probleme politice,
financiare, sociale legate de diferitele măsuri și procedee reparatorii. Tot astfel, nu există un model
ideal de reprivatizare, care s-ar fi putut aplica în mod general. Problema României este însă specifică
din mai multe alte privințe.
[5] De exemplu: în Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale, în prezent
abrogată, art. 77 prevedea în mod expres că „reparațiile pentru bunurile preluate de stat în mod
abuziv se vor reglementa printr-o lege specială”; la fel, Legea nr. 147/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, în art. 26 alin. (3) specifica: „repararea daunelor suferite anterior
intrării în vigoare a Constituției din 1991 se reglementează prin lege” (formă înaintea modificării prin
Legea nr. 138/1997). Astfel, prin Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale, s-a
limitat jurisdicția Curții asupra constituționalității unor prevederi legale atacate pe cale de excepție,
unica autoritate de jurisdicție constituțională putând invoca viitoarele legi de reparație. O.U.G.
nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, în art. 43 prevedea că „în termen de cel mult
60 de zile de la data publicării prezentei ordonanțe de urgență (…) va fi reglementată situația bunu-
rilor cu destinație comercială care au intrat în patrimoniul statului prin legi și prin alte acte normative
de naționalizare”. Încă un termen nerespectat, din rândul zecilor de termene încălcate. Articolul 25
din Legea nr. 112/1995 prevede că „prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor
imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22
decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de
utilitate publică” . Iar art. 26 din Legea nr. 213/1998 dispune că „în termen de 6 luni de la data intrării
în vigoare a prezentei legi, Guvernul va elabora un proiect de lege privind restituirea în natură sau în
VII. RETROCEDAREA BUNURILOR NAȚIONALIZATE DE LA CULTELE RELIGIOASE MINORITARE 375
d) de asemenea, temporizarea procesului de retrocedare: după trei decenii, procedura

retrocedărilor încă este nefinalizată, fiind menținute încă mii și mii de situații de incerti-
tudine, care afectează serios circuitul civil;
e) datorită tergiversărilor și ezitărilor, complexitatea problemei reprivatizării a crescut
continuu: legislația imperfectă a generat un număr enorm de litigii.
Poziția politică a comunității maghiare a fost favorabilă retrocedărilor din primele
momente de după schimbarea regimului. Primul program al Uniunii Democrate Maghiare
din România (U.D.M.R.), adoptat la Oradea în aprilie 1990 (la primul Congres al Uniunii)
comportă aspectele specifice acelor vremuri. Astfel, potrivit programului, economia
României nu poate fi făcută funcțională fără schimbarea relațiilor de proprietate. „Este
necesară realizarea unei economii de piață în care proprietatea de stat, cea cooperatistă,
cea colectivă și cea privată există paralel, în mod egal și cooperează. Proporția dintre
formele de proprietate să fie decisă de concurența liberă”. Proprietatea de stat trebuie
limitată în funcție de necesități raționale. Se poate observa încă o abordare mai puțin
radicală în privința limitării proprietății de stat, fapt ușor explicabil prin condițiile politice,
ideologice existente în aprilie 1990. Totuși, în acest program se acordă o atenție sporită
reprivatizării.
La Congresul al IV-lea al U.D.M.R. (martie 1995, Cluj) s-a adoptat un nou program, care
conține un punct de vedere mult mai bine conturat, definitiv. Practic, programele
ulterioare dezvoltă și readaptează doar ideile formulate atunci. Elementele principale
referitoare la retrocedare pot fi rezumate astfel:
– necesitatea înfăptuirii economiei de piață moderne, bazată pe proprietatea privată;
– diminuarea treptată, până la nivelul minim, a rolului asumat de stat (la nivel central
și local) în economie;
– o reglementare a raporturilor de proprietate incluzând reprivatizarea bunurilor,
respectiv, după caz, despăgubirea și/sau recompensarea victimelor măsurilor (forțate) de
naționalizare;
– accesul cercetătorilor și al altor persoane interesate la întregul fond arhivistic român,
retrocedarea către proprietarii de drept a materialelor confiscate, în special a registrelor
de stare civilă și a proceselor-verbale parohiale întocmite în limba maghiară;
– retrocedarea către proprietarii de drept a averilor bisericești, mobile sau imobile
(terenuri agricole, clădiri, păduri, fundații, biblioteci, arhive, obiecte de cult etc.);
– principiul de bază al politicii U.D.M.R. în privința locuințelor a fost restabilirea sigu-
ranței dreptului de proprietate. A fost enunțată ideea potrivit căreia oricine are dreptul la
condiții existențiale minime, la o locuință proprie, pe cât posibil, proprietate personală, iar
chiriașii locuințelor proprietate de stat trebuie să fie cointeresați în cumpărarea acestora.
Statul trebuia să asigure credite avantajoase, pe termen lung, pentru tineri și pentru cei
aflați la începutul carierei, în vederea cumpărării sau construirii de locuințe. A fost propusă
subvenționarea chiriilor datorate de cei cu venituri mici. S-a considerat necesară repri-
vatizarea locuințelor și caselor familiale naționalizate.
În mai 1999, la Congresul al VI-lea (Miercurea Ciuc), programul reafirmă concepția
Uniunii privind proprietatea privată, statuând că „edificarea economiei de piață care se
echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989”.
bazează pe proprietatea privată, modernizarea structurii economice și descentralizarea

acesteia” se înscriu între principiile și scopurile fundamentale ale Uniunii. Un capitol
distinct din program se ocupă cu „reconfigurarea” formelor de proprietate: privatizarea
(„rapidă” – date fiind lentoarea și fluctuațiile acestui proces economico-juridic), respectiv
reîmproprietărirea (cu ideea de bază a restituirii integrale în natură). Merită citată partea
din program care consacră principiul restitutio in integrum: „sprijinim și promovăm reîm-
proprietărirea pe baza restituirii integrale în natură în cazul magazinelor, atelierelor,
morilor, hotelurilor, locuințelor, instituțiilor de învățământ și sociale, farmaciilor, imobi-
lelor aparținând bisericilor, societăților științifice și culturale, asociațiilor, fundațiilor etc; în
situațiile în care acest lucru nu este posibil, considerăm necesară despăgubirea integrală a
foștilor proprietari; restituirea integrală a averii cooperativelor în proprietatea acestora
sau a organizațiilor cooperatiste desființate și naționalizate”[1]. Un alt aspect principal se
referă la reconstituirea dreptului de proprietate asupra averilor bisericești naționalizate,
care se regăsește și el în program.
Dar de ce a fost și încă este reprivatizarea necesară? În primul rând, naționalizarea a
fost abuzivă, o preluare forțată, motivată de o ideologie greșită, absurdă, împotriva naturii
umane și care a dat naștere la un experiment social eșuat în practică. Preluarea pro-
prietăților private nu a condus la o orânduire socială mai justă, ci la o exploatare a omului
de către statul totalitar.
În al doilea rând, bisericile istorice maghiare din Transilvania au avut un rol istoric ca
furnizori de servicii educative, sociale și culturale. Respectarea acestei tradiții impune o
revenire la un sistem în care aceste biserici reiau aceste funcții tradiționale în context
modern, inclusiv prin finanțare publică, în clădirile-simbol care au servit acestor destinații
și în trecut. Așteptarea comunității maghiare este în sensul ca aceste servicii – de multe ori
corectând deficiențele serviciilor publice statale – să fie reluate, prestate, permanentizate,
calitativ îmbunătățite. Bisericile istorice maghiare au perceput naționalizarea ca o limitare
severă a funcțiilor lor tradiționale și finalmente ca o atingere adusă libertății religioase.
Luând ca exemplu doar școlile având ca limbă de predare cea maghiară, în primii ani după
instaurarea dictaturii de tip sovietic au fost naționalizate 531 de școli ale Bisericii Refor-
mate, 468 de școli ale Bisericii Romano-Catolice, 34 de școli ale Bisericii Unitariene și 8 ale
Bisericii Evanghelice Luterane[2].
În al treilea rând, schimbarea suveranității din anii 1918/1920 a lăsat organizațiilor
maghiare o avere, care permitea un anumit nivel de susținere a reproducerii culturii mino-
ritare maghiare și a furnizării de servicii educative și sociale, în principal de către bisericile
istorice. Privarea de această avere a bisericilor semnifică și în prezent pentru comunitatea
maghiară pierderea unei baze solide care a asigurat în perioada interbelică supraviețuirea
multor proiecte educative, sociale și culturale, care nu au fost sprijinite de statul național
român. Nesoluționarea problemei retrocedării limitează drastic posibilitatea atingerii
[1]
Aici este vorba despre cooperativele preexistente naționalizării, create în context capitalist,
bazate pe o veritabilă autoorganizare voluntară, spre deosebire de cooperativele create în contextul
dictaturii de tip sovietic artificial, prin utilizarea largă a represiunii.
[2] Z. BALLAI (ed.), White book on church property restitution in Transylvania: with special regard
to Reformed, Roman-Catholic, Unitarian and Evangelical Lutheran Churches, Az Erdélyi Református

Egyházkerület Igazgatótanácsa, Cluj-Napoca, 2016, p. 8.
scopurilor comune ale maghiarilor din România exact în acele domenii în care sunt nece-
sare măsuri urgente pentru susținerea competitivității: educația, cultura, servicii sociale.
În cele ce urmează, vom analiza reglementarea postdecembristă a retrocedării bunu-
rilor imobile aparținând bisericilor, printr-un studiu de caz – din păcate, caracteristic și
repetitiv – vom arăta cum funcționează în practică cadrul legal, și în final, vom face scurte
referiri la problematica, de asemenea, controversată a retrocedării bunurilor mobile.
§2. Cadrul normativ al retrocedărilor bunurilor bisericești națio-

nalizate
În perioada postdecembristă au fost adoptate unele acte normative speciale de

retrocedare imobiliară. Actele normative de retrocedare speciale se referă numai la anu-
mite categorii de persoane fizice sau juridice și/sau la anumite imobile[1]. Se impune
constatarea că aceste retrocedări, din punctul de vedere al dreptului constituțional, s-au
făcut prin ordonanțe – adică acte administrative, emanate de la Guvern, dar având forța
juridică a legii. Ordonanțele au fost denumite acte organic executive și material legis-
lative[2]. Ele sunt însă lipsite de legitimitatea unei legi[3], fiindcă nu emană de la organul
[1] Includem în această categorie a actelor normative de retrocedare speciale, de exemplu:

– O.U.G. nr. 21/1997 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților
evreiești din România (M. Of. nr. 97/1997); Legea nr. 140/1997 care aprobă și modifică O.U.G.
nr. 21/1997 (M. Of. nr. 172/1997);
– O.G. nr. 111/1998 pentru modificarea O.U.G. nr. 21/1997 privind restituirea unor bunuri
imobile care au aparținut comunităților evreiești din România;
– O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor
aparținând minorităților naționale din România;
– O.G. nr. 112/1998 privind restituirea unor imobile care au aparținut (organizații, culte
religioase) minorităților naționale din România;
– O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților
cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;
– H.G. nr. 1334/2000 pentru completarea anexei la O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor
imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;
– O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor
religioase din România;
– O.U.G. nr. 101/2000 pentru modificarea și completarea anexei la O.U.G. nr. 21/1997 privind
restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunității evreiești din România, respectiv a
anexei la O.U.G. nr. 83/1999.
La fel, ar putea fi amintită și Legea nr. 9/1998 cu modificările ulterioare, privind acordarea de
compensați cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma
aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Actul
normativ vizează atât bunuri mobile, cât și imobile.
[2] P. PACTET, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 1998, p. 560.
[3] Cel puțin până la aprobarea în Parlament. Prin această aprobare, ordonanța se transformă în
lege. Ordonanțele de urgență trebuie supuse în mod obligatoriu aprobării Parlamentului; ordo-
nanțele emise pe bază de abilitare parlamentară numai dacă legea de abilitare o cere.
reprezentativ suprem, Parlamentul, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat.
Din punct de vedere politic, trebuie reținut un control al executivului asupra întregului
proces al retrocedării (direct și prin diferite comisii de retrocedare, în cadrul cărora a
predominat sau are exclusivitate executivul).
Caracterele generale reținute pentru întregul proces de reprivatizare își găsesc apli-
carea în nenumărate cazuri particulare, fenomenele negative fiind mediate către justiția-
bili prin organele administrației publice și prin intermediul instanțelor de judecată. Chiar și
astăzi sunt pe rolul instanțelor procese în care se contestă legitimitatea măsurilor de
reprivatizare către membrii comunității maghiare. Un alt aspect, de asemenea, cu valențe
politice și cu efecte însemnate asupra procesului de reprivatizare ține de activitatea
diferitelor grupuri de presiune, de pildă: comunitatea evreiască sau Uniunea Democrată
Maghiară din România etc. În lipsa intervenției factorilor de presiune, nici actele de
retrocedare timidă nu s-ar fi adoptat, iar mai târziu nu s-ar fi adoptat o reglementare mai
generoasă. Aplicarea acestor acte normative nu este nici astăzi completă, desăvârșită.
Prin O.U.G. nr. 13/1998 s-au restituit unele imobile cuprinse în anexa ordonanței, care
au aparținut comunităților (organizații sau culte religioase) minorităților naționale din
România și care au fost trecute după anul 1940 în patrimoniul Statului Român prin măsuri
de constrângere, confiscare, naționalizare, sau manevre dolosive. Au fost vizate comu-
nitatea germană, maghiară, comunitatea polonezilor, bulgarilor, sârbilor, comunitatea
turcă, elenă, fiind până astăzi restituite către aceste comunități doar câteva imobile. Este
similar cazul O.G. nr. 112/1998.
O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comuni-
tăților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a fost un alt act normativ
reparator cu caracter special.
Un alt act normativ de aplicabilitate specială era O.U.G. nr. 94/2000 privind retroceda-
rea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Numărul maxim
al imobilelor reprivatizabile fiecărui centru eparhial sau centru de cult[1], prin ordonanța
amintită, a fost fixat la 10. Puteau fi retrocedate imobile care au aparținut cultelor
religioase și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român,
existente în natură la data intrării în vigoare a ordonanței și deținute de Statul Român sau
unitățile administrativ-teritoriale, altele decât lăcașele de cult, compuse din construcții și
terenul aferent. O.U.G. nr. 94/2000, prin aprobare, a fost modificată și transformată
într-un act normativ de retrocedare generală (a se vedea Legea nr. 501/2002).
Mai sus am amintit un control excesiv al executivului asupra întregului proces de retro-
cedare: în prezent, Comisia specială de retrocedare este compusă doar din reprezentanții
executivului. Reprezentanții cultului religios solicitant nu sunt membrii acestei comisii. Un
singur reprezentant al cultului religios poate avea statutul de invitat la lucrările comisiei de
retrocedare, pentru a susține cererea. În practică, invitarea reprezentantului cultului
religios a avut sau are doar caracter excepțional. Dacă a fost chemat, este ascultat doar cu
titlu preliminar: deliberările sau votul din partea comisiei au un caracter secret față de
[1] Prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile
locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înțelege instituția care are jurisdicție asupra unui
număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării.
reprezentantul cultului religios, astfel intenția legiuitorului de asigurare a transparenței a

eșuat. Totuși – și în mod absolut normal –, s-a instituit și un control judecătoresc asupra
deciziilor comisiei.
Actualmente, regimul juridic general al restituirii proprietăților bisericești este dat de
O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor
religioase din România, în forma modificată și aprobată de către legislativ. La o primă
vedere, actul normativ este unul echilibrat, care rezolvă corect problematica retrocedării
bunurilor naționalizate de la biserici. Aplicarea acestui act normativ însă este unul defec-
tuos: din instrument veritabil al retrocedării, în urma apariției și dominației unui curent
ideologic defavorabil reprivatizării bunurilor bisericești, a devenit un instrument de refuz
al cererilor de retrocedare, chiar dacă textul actului normativ nu a fost modificat. Astfel,
constituie un exemplu elocvent al deturnării scopului unui act normativ, datorită unor
schimbări ideologice, politice. Teoria realismului juridic a demonstrat că legea vie (law in
action) poate să difere, chiar radical față de legea reflectată în textul actelor normative
(law in books). Specificul acestei situații este că aici se distorsionează în timp interpretarea
actului normativ dintr-unul favorabil retrocedărilor într-unul în care interpretarea este
forțată contra legem doar pentru a justifica negarea dreptului la restituire[1].
Potrivit acestui act normativ, imobilele[2] care au aparținut cultelor religioase din
România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organi-
zațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22
decembrie 1989 (perioada de referință), altele decât lăcașele de cult[3], aflate în proprie-
tatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane
juridice stabilite de lege (o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o
societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau
locale este acționar ori asociat majoritar[4]), se retrocedează foștilor proprietari.
Se prezumă ca fiind preluate în mod abuziv și imobilele trecute în proprietatea Statului
Român prin acte de donație. În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face
dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul
respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost
[1] A se vedea studiul de caz infra §3.

[2] Potrivit reglementării legale, sunt imobile construcțiile existente în natură, împreună cu
terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data
preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul loca-
lităților, nerestituite. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depă-
șesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se
imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparații curente,
capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele
asemenea.
[3] Ordonanța promitea ca regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi
reglementat prin lege specială. O astfel de lege nu a fost adoptată nici până astăzi.
[4] Retrocedarea este posibilă și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală
este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau
părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui
restituire în natură este cerută.
preluat abuziv. În ambele cazuri, prezumția preluării abuzive poate fi însă înlăturată de
deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată.
În cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține
restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi,
pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor
amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent[1]. În cazul în
care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în
echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat
construcții ușoare sau demontabile.
În toate cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor au putut fi depuse la Comisia spe-
cială de retrocedare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare[2].
După acest termen nu s-au mai putut formula cereri de restituire sau de retroceda-
re. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se puteau depune în termenul util stabilit
de comisie.
În cazul în care imobilele retrocedate sunt afectate unor activități de interes public din
învățământ sau sănătate, finanțate sau cofinanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele
locale, noul proprietar are obligația de a menține afectațiunea pe o perioadă de până la 10
ani de la data emiterii deciziei[3]. În această perioadă, noul proprietar va fi beneficiarul unei
chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului. În acest interval, plata cheltuielilor
de întreținere aferente imobilului respectiv revine utilizatorilor.
Odată cu imobilele retrocedate în natură se restituie și bunurile mobile, dacă acestea
au fost preluate împreună cu imobilul respectiv și dacă acestea mai există la data depunerii
cererii de retrocedare. Deținătorul imobilului, la solicitarea și în prezența reprezentantului
cultului religios care a depus cererea de retrocedare, trebuia să procedeze la efectuarea
inventarului bunurilor mobile existente în imobil, în termen de 30 de zile de la data
depunerii cererii de retrocedare[4].
În scopul verificării îndeplinirii condițiilor legale ale retrocedării s-a constituit, prin
hotărâre a Guvernului, Comisia specială de retrocedare[5]. Comisia specială de retrocedare
[1]În cazul în care nu se poate dispune retrocedarea în natură, se vor acorda măsuri reparatorii
în echivalent potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgu-
birilor. Valoarea terenurilor care nu pot fi retrocedate în natură se stabilește potrivit valorii de
circulație la momentul emiterii deciziei, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
[2] Un nou termen de 6 luni a fost acordat prin prevederile Legii nr. 247/2005.
[3] Ordonanța a prevăzut inițial un termen de 5 ani. Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,
imobilele prevăzute la art. 1 alin. (10) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările
ulterioare se restituie foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cu condiția menținerii
afectațiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani. De asemenea, dispozițiile legale privind
protecția chiriașilor, persoane fizice, se aplică în mod corespunzător.
[4] În cazul nerespectării acestui termen se va urma procedura prevăzută la art. 46 alin. (2)-(4) din
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
[5] Comisia este formată din: a) un reprezentant al Secretariatului de Stat pentru Culte; b) un
reprezentant din partea Ministerului Justiției; c) un reprezentant din partea Cancelariei Prim-Mi-
nistrului, respectiv președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care va avea
calitatea de președinte al comisiei; d) un reprezentant din partea Ministerului Finanțelor Publice; e)
este chemată să analizeze documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și

să dispună, prin decizie motivată, fie retrocedarea imobilelor solicitate de cultele reli-
gioase[1], fie respingerea cererii de retrocedare, dacă apreciază că aceasta nu este înte-
meiată, sau să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite
prin legea specială.
Deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate cu contestație la instanța de
contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen
de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios
administrativ este supusă căilor de atac prevăzute potrivit Legii contenciosului admi-
nistrativ nr. 554/2004. Nici această soluție nu este una ideală, fiindcă în aceste litigii sunt
ridicate probleme de drept civil având o deosebită complexitate, astfel ar fi fost normal ca
aceste litigii să fie judecate ca litigii civile, de secțiile corespunzătoare ale instanțelor jude-
cătorești, singura legătură cu contenciosul administrativ fiind emitentul deciziei. Califi-
carea acestor litigii ca fiind civile ar fi avut și o altă consecință: în locul unei singure căi de
atac (recursul), ar fi deschise două căi de atac (apelul și recursul). Aici rezidă o diferențiere
nejustificată dintre procedurile generale de retrocedare (judecate ca litigii civile) și
procedura de retrocedare a bunurilor bisericești. Veritabila discriminare vizează nu numai
bisericile istorice maghiare, ci toate bisericile care utilizează procedurile prevăzute de
O.U.G. nr. 94/2000.
Cererile de retrocedare au fost depuse, conform prevederilor legale, prin centrul
eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare[2].
Pentru fiecare imobil, solicitantul trebuie să pună la dispoziția Comisiei speciale de
retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau
orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar. Pentru stabilirea
dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații
de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate,
întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la
data preluării abuzive. În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea
dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de
autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura
preluării abuzive. În absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul
normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura
preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
un reprezentant din partea Secretariatului General al Guvernului – Departamentul pentru Relații

Interetnice; f) un reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne; g) un reprezentant al Ministerului
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Se observă că această comisie este absolut dominată
de executiv, și în consecință există șanse pentru urmărirea unei agende politice, alături de sau în locul
verificării unor condiții strict juridice. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Comisia specială de retrocedare
emite decizii sub semnătura președintelui acesteia. Comisia specială de retrocedare lucrează în
ședință în prezența a minimum 5 membri și decide cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți.
[1] În situația în care imobilul este înscris în Lista monumentelor istorice, în decizia de retrocedare
se va menționa că proprietarul are drepturile și obligațiile prevăzute de lege.

[2] Prin centru de cult se înțelege instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile
locale ale unui cult religios. Prin centru eparhial se înțelege instituția care are jurisdicție asupra unui
număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării.
În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării
abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a
regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția
preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă,
în fața instanței de judecată.
Imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație,
care sunt deținute de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate
comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este
acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite solicitantului, în natură, prin decizia orga-
nelor de conducere ale unității deținătoare[1]. Cota de participare a statului sau a autorității
administrației publice centrale sau locale se diminuează apoi în mod corespunzător cu
valoarea imobilului retrocedat, procedându-se la reducerea capitalului social și la recal-
cularea patrimoniului. În această ipoteză de deținere, Comisia specială de retrocedare
trebuie să transmită cererea de retrocedare unității deținătoare, care are obligația de a o
soluționa în termen de 60 de zile de la data completării dosarului. Deciziile organelor de
conducere pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se
află sediul unității deținătoare, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.
Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei
Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare sau a hotărârii judecătorești
rămase definitive, după caz.
În cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăi-
nate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta
pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent. Actele juridice de înstrăinare a
imobilelor sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor
imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. În cazul acțiunilor astfel formulate,
procedura de retrocedare începută este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni
prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și,
după caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, ipotecarea sau gre-
varea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în
condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Solicitanților le revine obligația de a înștiința în
scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare depuse în condițiile
prezentei ordonanțe de urgență.
Proprietarii care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor în temeiul
O.U.G. nr. 94/2000 vor încheia cu deținătorii actuali ai imobilelor un protocol de
predare-preluare, în mod obligatoriu, în termen de 60 de zile de la data rămânerii defi-
nitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare sau, după caz, a unității deținătoare,
termen după care, dacă protocolul nu a fost semnat, se va încheia în prezența executorului
judecătoresc un proces-verbal de constatare unilaterală a preluării imobilului. Proprietarii
[1] Așa cum am arătat, aceste prevederi sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate
publică centrală sau locală, acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă
valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare
a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
pot apoi intra în posesia bunurilor imobile, dacă este cazul, cu respectarea termenului de
menținere a afectațiunii, mai sus analizat.
Retrocedarea imobilelor bisericești cărora s-a atribuit destinația de locuință (de
exemplu, în cazul fostelor locuințe profesorale ale diferitelor instituții de învățământ), a
fost limitată și prin prevederile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice
a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului. Legea
nr. 112/1995 a fost caracterizată ca „o nouă naționalizare”. Prin soluțiile vădit părtinitoare
care au fost date și favorizarea chiriașilor caselor naționalizate în defavoarea foștilor
proprietari, legea s-a dovedit o soluție nefericită. Restituirea era posibilă doar persoanelor
fizice, bisericile fiind excluse de plano de la retrocedare. Sfera persoanelor îndreptățite la
restituire la nivelul anului 1995 era limitată și mai mult: de exemplu, restituirea în natură
era admisibilă doar în privința foștilor proprietari persoane fizice sau moștenitorii acestora
care locuiau efectiv în apartamentul naționalizat sau în privința apartamentelor care erau
libere (situație extrem de rară, aceste apartamente fiind ocupate de chiriași). Articolul 9
din lege, sever criticat de adepții reîmproprietăririi, a prevăzut că, în cazul apartamentelor
ce nu s-au restituit în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, chiriașii
titulari de contract au putut opta pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata
integrală sau în rate a prețului. Mulți chiriași au cumpărat astfel de la stat imobile care au
fost naționalizate de la biserici, astfel, restituirea lor ulterioară în natură a devenit
imposibilă.
§3. Studiu de caz: Colegiul Székely Mikó din Sfântu Gheorghe
3.1. Contextul litigiului
Pentru a ilustra complexitatea problemelor juridice ridicate de retrocedarea bunurilor

bisericești și pentru a arăta aplicarea în practică a normelor juridice în scopul limitării
retrocedărilor, merită să facem referire la un caz relevant și chiar simbolic: litigiul legat de
retrocedarea Colegiului Székely Mikó din Sfântu Gheorghe, județul Covasna.
Prin Decizia nr. 684 din 31.05.2016, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea
de retrocedare formulată de către Eparhia Reformată din Ardeal care a vizat clădirea
fostului Colegiu Székely Mikó din Sfântu Gheorghe. Argumentele invocate în susținerea
acestei decizii sunt simple și – însă doar la prima vedere – chiar convingătoare. S-a stabilit
că acest imobil „se afla în proprietatea Colegiului Reformat Mikó (unitate de învățământ),
la momentul preluării de către Statul Român, și nu în proprietatea Bisericii”. Drept
consecință, cererea de restituire a fost respinsă, „întrucât Eparhia Reformată din Ardeal
nu a fost proprietara imobilului solicitat”. Aceste idei se bazează pe extrasul de carte
funciară, unde este înscris în foaia de proprietate „Ev. Ref. Székely Mikó Kollégium”, adică,
în traducere „Colegiul Evanghelic Reformat Székely Mikó”[1]. Problema, în realitate, este
însă mult mai complexă.
[1] Prescurtarea „Ev. Ref.” provine din denumirea oficială a bisericii, adoptată de sinodul
constituant din 1881, ținut la Debrețin: „Evangélium Szerint Reformált Magyarországi Keresztyén
Egyház”, respectiv Biserica Maghiară Creștină Reformată potrivit Evangheliei. A nu se confunda cu
În cazul acestui Colegiu, temeiul legal al restituirii a fost un act normativ special:
O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților
cetățenilor aparținând minorităților naționale din România.
Condițiile de îndeplinit, pentru a dispune restituirea unui imobil, potrivit art. 1 al O.U.G.
nr. 83/1999, au fost în număr de cinci:
a) imobilul (compus din construcții împreună cu terenul aferent, respectiv terenurile
intravilane libere) să fi fost prevăzut în anexa inițială sau completată care face parte
integrantă din O.U.G. nr. 83/1999;
b) imobilul, înainte de naționalizare, să fi aparținut comunităților (organizații, culte
religioase) cetățenilor aparținând minorităților naționale din România;
c) imobilul să fi fost trecut după anul 1940 în proprietatea Statului Român;
d) transferul proprietății să fi avut loc prin măsuri de constrângere, confiscare,
naționalizare sau manevre dolosive;
e) măsura de restituire să se dispună în favoarea titularului sau succesorului acestuia.
La aceste condiții se mai adaugă cerința formală a obținerii confirmării prevăzută de
lege de la „Departamentul pentru Administrație Publică Locală”.
Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor
religioase și comunității minorităților naționale din România, pentru a decide legal, trebuia
să verifice îndeplinirea acestor condiții.
(i) prima condiție se referă la faptul ca imobilul (compus din construcții împreună cu
terenul aferent, respectiv terenurile intravilane libere) să fi fost prevăzut în anexa inițială
sau completată care face parte integrantă din O.U.G. nr. 83/1999, iar aceasta era înde-
plinită. În acest sens, prin H.G. nr. 1334/2000 pentru completarea anexei la O.U.G.
nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetă-
țenilor aparținând minorităților naționale din România, imobilul din speță a fost introdus
în anexa ordonanței de urgență arătate;
(ii) cea de a doua condiție se referă la faptul că imobilul, înainte de naționalizare, să fi
aparținut comunităților (organizații, culte religioase) cetățenilor aparținând minorităților
naționale din România – și această condiție este, de asemenea, îndeplinită: imobilul a
aparținut bisericii reformate, având destinația specială de școală. Având în vedere strânsa
corelație dintre această condiție și cea prevăzută la lit. e) de mai sus (măsura de restituire
să se dispună în favoarea titularului sau succesorului acestuia), argumentele detaliate în
susținerea acestui punct de vedere le vom expune în cele ce urmează;
(iii) cea de a treia condiție este ca imobilul să fi trecut după anul 1940 în proprietatea
Statului Român. Imobilul în cauză a fost naționalizat prin Decretul nr. 176/1948 pentru
trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau
particularilor, ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ
general, tehnic sau profesional. Astfel, fără niciun dubiu, imobilul a trecut în proprietatea
statului în perioada de referință de aplicare a normelor legale vizând restituirea acestor
imobile. În anexa Decretului nr. 176/1948 apare „Liceul reformat băieți din Sf. Gheorghe,
Biserica Evanghelică. În acest context, trebuie să menționăm că Biserica Reformată din România, în
evoluția sa istorică, a purtat următoarele denumiri: „Evangelico Reformata, vulgo Calviniana”,
„Helvét Hitvallású Evangéliumi Református Egyház” (Biserica Evanghelică Reformată de Confesiune
Helvetică), „Református Egyház” (Biserica Reformată) și Cultul Reformat Calvin.
al Bisericii reformate, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal”. Intabularea drep-

tului de proprietate în favoarea Statului Român s-a dispus în temeiul Decretelor
nr. 218/1960 și nr. 712/1966;
(iv) cea de a patra condiție are în vedere ca transferul proprietății să fi avut loc prin
măsuri de constrângere, confiscare, naționalizare sau manevre dolosive. În speță, imobilul
a fost naționalizat, și această condiție fiind îndeplinită;
(v) cea de a cincea condiție este cea mai complexă. Imobilul în discuție a fost pentru
prima oară intabulat la data de 2 martie 1900[1]. Starea de fapt necontestată niciodată este
că în cartea funciară, în foaia de proprietate, a figurat „Ev. Ref. Székely Mikó Kollégium”,
deci „Colegiul Evanghelic Reformat Székely Mikó”.
Pentru a determina titularul veritabil al dreptului de proprietate asupra imobilului în
cauză, trebuie să analizăm statutul juridic al instituțiilor educaționale reformate. În scopul
de a avea un răspuns corect la întrebările ridicate, nu putem opera cu cerințele și concep-
tele actuale, ci trebuie să analizăm problema prin raportare la normele juridice aplicabile
și la practica de carte funciară în vigoare la cele două momente de referință: intabularea
și naționalizarea.
3.2. Problema intabulării
Analiza normelor juridice care guvernează modalitatea intabulării este necesară pentru
stabilirea condițiilor și motivelor în care s-a operat intabularea în modalitatea arătată.
Aceste norme trebuie grupate în două categorii: normele de drept bisericesc și normele
dreptului civil maghiar, aplicabile în momentul de referință al intabulării (anul 1900).
Pentru a înțelege această abordare de carte funciară, în primul rând, trebuie să
identificăm statutul de drept bisericesc al instituțiilor de învățământ în cadrul bisericii
reformate. Sub acest aspect, este relevatoare opera profesorului de drept Elek Dósa
(1803-1867), Teoria dreptului canonic al evanghelico-reformaților din Transilvania (Az
erdélyhoni evengelico-reformátusok egyházi jogtana), publicată în anul 1863. În această
lucrare, autorul arată că „averile bisericești sunt în proprietatea bisericii, adică acele
parohii, persoane bisericești și școli în posesia cărora se află sunt doar posesorii și
utilizatorii acestora, proprietarul fiind biserica datorită faptului că acestea nu sunt instru-
mente destinate realizării scopurilor separate ale unor persoane sau organe bisericești, ci
pentru realizarea scopurilor bisericii în parohiile și școlile respective, și ca atare sunt
subordonate acesteia, adică bisericii care dispune cu privire la destinația acestor bunuri (…)
Acest drept de proprietate al bisericii și, implicit, dreptul de dispoziție care rezultă din acest
drept este limitat de destinația ce nu poate fi modificată a averilor bisericești, care conform
capitolului 28 din Helvetica Confessio este ca prin acestea să se susțină științele în școli și
comunități (…)”[2].
Această abordare juridică este constantă în dreptul bisericesc aplicabil și recunoscut ca
atare de către stat. De asemenea, profesorul Elek Dósa arată că „proprietarul averilor
bisericești fiind biserica însăși; iar dreptul de folosință al parohiilor și școlilor fiind de
[1]
Cartea funciară nr. 71 a orașului Sfântu Gheorghe.
[2]
E. DÓSA, Az erdélyhoni evangelico-reformátusok egyházi jogtana, Ed. Osterlamm Károly, Pest,
1863, p. 204.
asemenea limitat, având în vedere că pot utiliza averile bisericești aflate în posesie numai
conform destinației acestora: rezultă implicit că reglementarea modului de administrare a
acestor averi revine bisericii (…)”[1].
Normele dreptul bisericesc aplicabil, în forma aprobată conform procesului-verbal
încheiat la ședința extraordinară a Eparhiei Evanghelice Reformate din Transilvania din
Cluj, la data de 20-23.09.1885, și în vigoare în anul 1900, prevedea următoarele:
„§.81. În eparhia din Transilvania, învățământul și educația medie și superioară este
realizat prin colegii, care actualmente sunt: Colegiul Székely-Mikó din Sf. Gheorghe, fără
clase complete de gimnaziu, respectiv Colegiul din Zalău, Odorheiu Secuiesc, Colegiul Kún
din Orăștie, colegiile din Tg. Mureș și Cluj cu clasele gimnaziale complete, și în fine întregul
colegiu, academia teologică și institutul pedagogic Bethlen de la Aiud.
§.82. Colegiile, în limita legilor naționale și bisericești, sunt organisme bisericești auto-
nome care se autoguvernează, dețin patrimoniul și fundațiile care servesc scopurile
învățământului și educației și care prin reprezentanții lor participă la activitatea legislativă
a eparhiei și a bisericii universale”[2].
Colegiul Reformat din Sf. Gheorghe este expres nominalizat în dreptul bisericesc, iar
statutul lui este determinat în modul următor: organism bisericesc autonom, care deține
un patrimoniu în scopul educativ și care participă la activitatea legislativă a eparhiei.
Deținerea patrimoniului semnifică însă un drept de folosință asupra unor bunuri special
dedicate activității de învățământ, Colegiul fiind un simplu detentor al bunurilor bisericii.
„Participarea la activitatea legislativă a eparhiei” arată fără dubii că este vorba despre
un organ sau o structură care aparține Eparhiei, altfel, participarea unei instituții în
procedurile legislative bisericești interne nu ar fi de închipuit sau de acceptat. Niciodată
aceste colegii nu au fost înființate sau înregistrate ca persoane juridice distincte, ci doar au
beneficiat de o existență și organizare autonomă, ca și entități bisericești având scop
special educativ.
Normele dreptului bisericesc, adoptate ulterior intabulării confirmă această situație
juridică. Astfel, legile bisericești (Constituția Bisericească) adoptate de către cel de-al
doilea sinod național reformat din Budapesta, deschis în cea de-a zecea zi a lunii noiembrie
1904, prevăd fără niciun dubiu că „școlile primare, secundare și liceale aparținând bisericii
reformate din Ungaria, ca instituții aflate în legătură esențială cu libertatea practicării
religiei și instrumente de autosusținere a bisericii, cu respectarea legilor naționale adoptate
în mod constituțional, îndeosebi a prevederilor Legii nr. XXVI din 1790/1, ca lege funda-
mentală, aparțin cu totul de corpul bisericii și sunt subordonate autorităților bisericești”[3].
Biserica reformată, ca orice altă biserică istorică tradițională, având o organizare
complexă, a fost și este compusă dintr-un sistem de organe ierarhic interconectate. Cole-
giile au făcut parte din această organizare internă a bisericii – așa cum rezultă din normele
de drept canonic invocate: au fost organisme bisericești, structuri interne, aservite
[1]
Idem, p. 205.
[2]Az erdélyi Ev. Ref. Egyházkerület Kolozsvártt, 1885, szeptember 20-23, napjain tartott
rendkívüli közgyűlésének jegyzőkönyve, Ed. Stein János, Kolozsvár, 1885, p. 43.
[3] Az 1904. év november havának 10. napján megnyílt budapesti országos református zsinat által
alkotott I. törvénycikk az egyházalkotmányról és szervezetről, §3.

scopurilor educaționale ale bisericii, fără ca vreun text normativ să le acorde personalitate
juridică distinctă de cea a bisericii.
De asemenea, trebuie să analizăm modalitatea de intabulare conform normelor legale
aplicabile în momentul de referință. Trebuie să arătăm că intabularea în forma arătată a
instituțiilor educaționale ale diferitelor biserici era uzuală în Transilvania în perioada
respectivă. Această modalitate de intabulare reflecta destinația strictă a imobilului în
cauză (destinația educațională), respectiv îi determina un scop special de folosință opoza-
bil în caz de nevoie chiar și bisericilor în cauză, titularul veritabil al dreptului de proprietate
asupra imobilului. O astfel de înscriere practic reflecta, pe de o parte, proprietarul, care
era Biserica Reformată, prin prescurtarea „Ev. Ref.” (Evanghelică Reformată), cât și desti-
nația specifică a imobilului: Colegiul Székely Mikó, adică exclusiv pentru scopul educațional
vizat. Această soluție de publicitate imobiliară se datorează concepției de avere biseri-
cească, similară concepției de proprietate publică din sistemele moderne de drept.
Asemănător proprietății publice, proprietatea bisericească asupra anumitor bunuri este
cvasi-inalienabilă, în funcție de afectațiunea (domenialitatea) bunului respectiv. Școlile au
fost considerate bunuri bisericești cu un regim special în acest sens. Tabelul următor
explică această optică:
Afectațiune Apartenență Denumire

Colegiul Reformat Székely Mikó
Acest fapt este dovedit și prin o serie de cărți funciare cu înscrieri datând din perioada
respectivă, în care s-au evidențiat în foarte multe cazuri nu persoane juridice distincte de
biserică, ci afectațiunea specială a acestor bunuri imobile (de exemplu: oficiul clopotarului
evanghelic reformat, oficiul învățătorului evanghelic reformat, oficiul cantorului reformat,
oficiul preotului evanghelic reformat, în toate aceste cazuri fiind evident că nu este vorba
despre persoane juridice, ci doar de afectațiuni specifice, evidențiate în acest mod și care
arată totodată titularul dreptului de proprietate: Biserica Reformată).
Sub acest aspect, este revelator textul ordinului publicat în Monitorul Judiciar
(Igazságügyi Közlöny) nr. 6, vol. XX, emis de Ministerul Regal Maghiar al Justiției,
Budapesta la data de 24.06.1911 (publicația oficială a Ministerului Justiției), în care s-a
publicat soluția dată pentru două petiții[1]:
„Cu toate că înscrierea imobilelor în favoarea proprietarului denumit Școala reformată
și Oficiul reformat de dascăl s-a conformat regulilor de editare a cărților funciare (§-ul 35
din Ordinul Ministrului de Justiție din 23 iulie 1854, §-ul 45 dispoziție locală pentru
Transilvania), și dacă înscrierea imobilului exprimă în mod expres apartenența imobilului
de fondul unei anumite biserici, dreptul de proprietate al parohiilor respective nu este
[1] Ordinul ministrului justiției nr. 2207/1909, completat prin Ordinul nr. 19407/1911, publicat în
Igazságügyi Közlöny nr. 6/1911, p. 188-189. A se vedea și J. HEGEDŰS (ed.), Protestáns egyházi
közigazgatási törvénytár, vagyis azon állami törvényeknek, rendeleknek és ezekre vonatkozó
miniszteri és felsőbb bírósági elvi kijelentéseknek gyűjteményes könyve, melyek illetve melyeknek
egyes részei, szakaszai az egyházak, ezek javadalmasai közviszonyaira vonatkoznak, illetve érintik és
működési körükhöz közel áll. 1523-1913, Ed. Schneller és Göschl Testvérek, Nagybecskerek, 1913,
p. 73-74.
periclitat, totuși, datorită faptului că în conformitate cu noile reglementări de editare a

cărților funciare (vezi §-ul 125 din dispoziția de redactare a foilor de carte funciară din
ordinul Ministrului de Justiție nr. 19665/1893, anexa nr. 7 a ediției din 1893 a Monitorului
Judiciar), imobilele în cauză trebuie intabulate în cartea funciară ca și proprietatea parohiei
reformate respective, cu menționarea expresă a destinației lor (…)”,
Textul arătat evidențiază, de asemenea, că: „Ministrul Regal Maghiar al Cultelor și
Învățământului Public a declarat la data de 14 octombrie 1907 sub nr. 56.982 că pentru
modificarea stării de carte funciară a patrimoniului școlii bisericii reformate nu este nevoie
de aprobare guvernamentală; fiindcă biserica reformată, prin dreptul său de autogu-
vernare, este singura îndreptățită și competentă să intabuleze dreptul de proprietate
asupra imobilelor destinate școlilor confesionale și să rectifice înscrierile eronate din cartea
funciară în favoarea bisericii susținătoare, în calitate de proprietar incontestabil al acestor
bunuri; de asemenea este incontestabil și faptul că biserica reformată, prin dreptul său de
autoguvernare, este singura îndreptățită și competentă să administreze fondurile și
fundațiile școlii, iar dacă consideră că este în interesul școlii, poate înstrăina anumite
imobile și poate cumpăra altele în locul acestora”[1].
În consecință, modalitatea de intabulare era uzuală, recunoscută, dar oricând rectifi-
cabilă prin decizia unilaterală a bisericii reformate, în favoarea acestei biserici. Așa cum am
arătat, această modalitate de intabulare a reflectat un drept de proprietate în toată
complexitatea ei: pe de o parte, indică titularul dreptului de proprietate (Biserica Refor-
mată), pe de altă parte, reflectă specificul imobilului, determinând destinația educațională
a acestuia (scopul obligatoriu al folosinței). Raportat la normele de drept bisericesc
analizate mai sus, înțelegem pe deplin poziția oficială a Ministerului Justiției din 1911:
deciziile privind o structură organizatorică internă sunt și trebuie luate de forurile ierarhic
superioare, fiind evident că titularul dreptului de proprietate este Biserica Reformată, care
poate intabula în mod corespunzător, dar, pe de altă parte, destinația imobilului de școală
trebuie evidențiată în cartea funciară[2].
De altfel, dreptul de proprietate al Bisericii Reformate este recunoscut și de către
instanțele judecătorești din epocă. Hotărârea Curții regale de Contencios Administrativ,
din anul 1912, soluționează un litigiu privind rectificarea înscrierilor de carte funciară
privind imobile inițial înscrise în favoarea unei școli, rectificată în favoarea bisericii
reformate ca proprietar, ajungând la judicioasa concluzie că aceste rectificări nu implică
transfer de proprietate și nu se datorează taxe la biroul de carte funciară pentru această
[1]Trebuie să menționăm că acest ordin a fost în vigoare și după schimbarea suveranității din
1918-1920. În acest sens, a se vedea Ș. LADAY, Codul civil austriac în vigoare în Ardeal completat cu
legile și regulamentele modificatoare cuprinzând și jurisprudența, Ed. Ministerului Justiției –
Directoratul General Cluj, Cluj, 1924, anexă, p. 32.
[2] În cadrul cercetărilor întreprinse am solicitat și punctul de vedere al Ministerului Justiției din
Ungaria, având în vedere că practic sunt ridicate probleme care privesc dreptul maghiar, iar acest
organism a confirmat faptul că este vorba despre o modalitate de intabulare uzuală, care nu
afectează calitatea Bisericii Reformate de titular al dreptului de proprietate, respectiv se arată că
aceste școli nu au avut personalitate juridică distinctă de cea a bisericii (adresa nr. II-K/104/1/2016).
operațiune, fiindcă „școala (…) constituie, de asemenea, proprietatea bisericii, și că nici

școala, nici biserica nu constituie o entitate juridică separată”[1].
În temeiul normelor de drept bisericesc și de drept civil maghiar, aplicabile în
momentul de referință al intabulării (anul 1900), putem concluziona:
a) colegiile reformate erau structuri interne ale bisericii, fără personalitate juridică pro-
prie, având o organizare autonomă în cadrul bisericii și fiind afectate scopului educațional
urmărit;
b) modalitatea de intabulare nu punea sub semnul întrebării faptul că biserica era
titularul dreptului de proprietate, ci reflecta identitatea proprietarului și destinația
(domenialitatea) imobilului în cauză.
Colegiul Reformat a funcționat ca o entitate și structură fără personalitate juridică, în
interiorul organizației bisericești, aparținând organic corpului bisericii. Colegiul era
utilizator al imobilelor respective, iar modalitatea de intabulare reflectă atât proprietarul,
Biserica Reformată, cât și destinația strictă a imobilului respectiv. Acest fapt este confirmat
de dreptul bisericesc aplicabil, respectiv de către Ministerul Justiției, care în 1911 a arătat
că: „Biserica Reformată, prin dreptul său de autoguvernare, este singura îndreptățită și
competentă să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilelor destinate școlilor
confesionale și să rectifice înscrierile eronate din cartea funciară în favoarea bisericii
susținătoare, în calitate de proprietar incontestabil al acestor bunuri”. Dreptul de pro-
prietate al bisericii nu a fost niciodată contestat înainte de naționalizare, fiind recunoscut
în perioada interbelică – inclusiv de către statul român –, înscrierile în cauză nefiind
rectificate din acest motiv, la care s-a adăugat dorința de păstrare a modalității de
intabulare tradițională, care făcea opozabilă destinația specifică a imobilului chiar și
proprietarului: Eparhiei Reformate din Ardeal.
Din cele de mai sus rezultă că statul a recunoscut calitatea de titular al dreptului de
proprietate Bisericii Reformate și faptul că instituția colegiului era o entitate specifică,
aparținătoare corpului eclesiastic al bisericii, și nu o structură exterioară acesteia[2].
[1] Hotărârea nr. 25.365/2012, publicată în Protestáns Egyházi és Iskolai Lap nr. 34/1913, p. 537;
pentru o altă soluție identică, a se vedea Sárospataki Református Lapok nr. 47/1911, p. 446.
[2] În cazul Bisericii Romano-Catolice au fost ridicate probleme similare. Comisiunea Mixtă pentru
Aplanarea Litigiilor dintre Stat și Organizațiile Bisericii Romano-Catolice, prin încheierea ce a fost
aprobată de Consiliul de Miniștri în ședința din 23.02.1940, conform adresei nr. 11894/1940, a
concluzionat următoarele: „Cu ocazia localizării Cărților Funciare, în momentul în care acestea au
fost introduse în vechiul Stat Maghiar, organele însărcinate cu operațiunile de localizare, fie din
nepricepere, fie din lipsă de indicii, au înscris greșit numele proprietarului imobilului intabulat. Aceste
erori s-au săvârșit uneori sub formă de înscriere imobilului pe numele unei instituții, lipsite de
personalitate juridică (de ex. pe numele școlii, în loc pe numele parohiei, proprietara școlii) (...) Din
cauza acestor erori de inscripțiune, unele organe de Stat, socotind că bunurile înscrise astfel pe nume
fără personalitate juridică, sunt bunuri vacante și deci cad în proprietatea Statului, au cerut și au
obținut rectificarea inscripțiunii din cartea funciară pe numele Statului, ceea ce a provocat mai multe
procese între Stat și organizațiile bisericești interesate (parohii). Comisiunea, examinând obiectul
acestor procese, constată că este în afară de orice îndoială că bunurile în litigiu au aparținut întot-
deauna organizațiilor bisericești reclamante, care le-au folosit ca stăpâni și numai în urma erorilor
explicate mai sus ele au putu fi înscrise pe numele pe cari figurează în Cartea Funciară. Pentru aceste
considerațiuni, Comisiunea este în unanimitate de părere că dreptul de proprietate al ziselor
organizații bisericești asupra bunurilor în litigiu trebuie recunoscut ori de câte ori, fie prin inscripția în
3.3. Dreptul român aplicabil
După Primul Război Mondial, Transilvania a devenit parte a Statului Român. În acest
context, este deosebit de important să analizăm poziția Statului Român în raport cu acest
imobil și titularul dreptului de proprietate asupra imobilului. Colegiul Reformat și-a conti-
nuat activitatea conform vechilor norme și a dobândit un nou statut legal prin efectul Legii
asupra învățământului particular din 1925. Însă acest statut legal nu diferă față de cel
existent înainte de 1918: Colegiul Reformat nu a devenit persoană juridică. Ceea ce
caracterizează această abordare este însăși continuitatea.
Legea asupra învățământului particular nu a acordat personalitate juridică școlilor
particulare, distinctă de cea a fondatorului/susținătorului școlii. În acest context, statutul
școlii nu s-a modificat, fiind supus normelor bisericești și civile care se aplicau cu titlu tran-
zitoriu în continuare. Potrivit Legii asupra învățământului particular din 1925, „învăță-
mântul și educația elevilor se pot face, în afară de școlile statului și în școlile particulare
(ale confesiunilor, ale comunităților, ale particularilor), sau în familie”. Potrivit art. 3 din
legea amintită, „aceste școli se pot înființa numai de cetățeni români: fie individual, fie
constituiți în societăți culturale sau comunități religioase, recunoscute ca persoane juri-
dice”. Adică școlile particulare pot fi înființate sau susținute de către persoane fizice, indi-
vidual, sau de persoane juridice, care pot fi societăți culturale sau comunități religioase.
Școala particulară în sine nu este o persoană juridică distinctă de cea a fondatorului (în
speță, comunitatea religioasă organizată sub forma Eparhiei Reformate din Transilvania).
Deosebit de importante sunt și prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1924 pentru
persoanele juridice, care stabilește că „un așezământ creat de o persoană juridică nu poate
avea o personalitate distinctă de aceea a persoanei juridice care a creat-o, decât dacă i se
recunoaște formal aceasta, în condițiunile statornicite prin legea de față”. O astfel de
recunoaștere a personalității juridice a colegiului în cauză nu a avut loc. Colegiul nu a fost
niciodată înregistrat ca persoană juridică și nu există nicio recunoaștere a personalității
juridice a acestei entități, care să fi intervenit în condițiile actelor normative aplica-
bile. Persoanele juridice preexistente intrării în vigoare a Legii nr. 21/1924 erau obligate ca
în termen de șase luni de la promulgarea legii să se înregistreze la tribunalul competent
teritorial (art. 2). Colegiul Reformat Székely Mikó din Sfântu-Gheorghe nu s-a înregistrat,
fiindcă nu a beneficiat de personalitate juridică nici în perioada care a precedat intrarea în
vigoare a Legii nr. 21/1924.
Fondatorul și susținătorul școlii, Eparhia Reformată din Ardeal, era și a rămas, fără
niciun dubiu, persoană juridică – în schimb –, colegiile reformate nu au avut niciodată
personalitate juridică proprie, distinctă de cea a Eparhiei. În aceste condiții, înzestrarea
colegiului cu personalitate juridică proprie, raportat la momentul intabulării și până în
momentul naționalizării este lipsită de temei legal. De exemplu, instanțele române, în anul
1934, în cadrul unui litigiu privind restituirea unui împrumut, au confirmat faptul că acest
cartea funciară fie prin orice alt mijloc de probă, se poate dovedi caracterul confesional al acestor
bunuri”.
colegiu nu are personalitate juridică proprie[1]. Hotărârea prin care instanțele judecăto-
rești, pe bună dreptate, au statuat în acest sens beneficiază de efectul pozitiv al autorității
lucrului judecat, dând naștere unei prezumții de veridicitate a acestei concluzii[2].
Puterea executivă a statului, de asemenea, a confirmat acest statut. Autorizația de
funcționare a școlii în condițiile contextului legislativ determinat de Legea asupra învăță-
mântului particular din 1925 a fost emisă la data de 23.07.1928 de către Ministerul
Instrucțiunii, sub nr. 81, menționând expres că se acordă autorizația de funcționare a
liceului confesional sub titlul Liceul Coleg. Ref. Băieți Székely Mikó. Autorizația mențio-
nează expres următoarele: „Această școală este proprietatea Eparhiei Reformate din
Ardeal”. În consecință, prin acest act, Statul Român recunoaște în mod neechivoc ca titular
al dreptului de proprietate Eparhia Reformată din Ardeal. Autorizația a fost publicată și în
Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 174 din 08.08.1928.
De asemenea, anuarul școlii pentru anul școlar 1933/34, aprobat de Serviciul Local de
Învățământ Brașov, cu Ordinul nr. 13000/1935, cuprinde regulamentul de organizare a
școlii, care, la Cap. I, denumit „Organizarea Colegiului”, menționează: „Colegiul ca o insti-
tuțiune, ce stă în legătură cu libertatea religioasă, și ca mijlocul de susținere al bisericii
reformate, în sensul legilor în vigoare, aparține cu totul absolut corpului Eparhiei Refor-
mate din Ardeal și este supus autorităților bisericești”.
Există, de asemenea, o serie de acte oficiale anterioare naționalizării, care confirmă
acest statut. Menționăm în mod expres:
– adresa emisă către autoritățile fiscale sub nr. 622-1946/47 de către Colegiul Refor-
mat Székely Mikó, din data de 30 ianuarie 1947, prin care se arată că „Liceul este pro-
prietatea Eparhiei Reformate din Ardeal care are personalitate juridică de drept public”;
– adresa Băncii Naționale a României către Colegiul Reformat Székely Mikó din
18.11.1947, prin care se solicită informații în legătură cu existența personalității juridice a
colegiului reformat: „Vă rugăm să binevoiți a ne comunica dacă Colegiul Dvs. are perso-
nalitate juridică de sine stătătoare sau este doar un serviciu al Eparhiei Reformate, integrat
în bugetul acesteia. În cazul în când Colegiul are personalitate juridică, vă rugăm a ne
comunica numărul din registrul persoanelor juridice sub care sunteți înscriși.”; răspunsul
colegiului sub nr. 299-1947/48 din 11.12.1947 arată prompt: „Colegiul nostru n-are per-
soană [personalitate] juridică de sine stătătoare însă este proprietatea Eparhiei Reformate
din Ardeal, care are persoană [personalitate] juridică”;
[1] A se vedea adresa Eforiei Colegiului Ref. Székely Mikó din Sfântu-Gheorghe nr. 604/1933/34 și
632/1933/34, respectiv „procura advocațială” emisă de Eparhia Reformată din Ardeal în Cluj la
16.07.1934.
[2] Hotărârea fiind pronunțată sub imperiul Codului de procedură civilă din Transilvania, aceste
efecte se manifestă prin prezumția de veridicitate care se atașează considerentelor hotărârii defi-
nitive, inclusiv concluziilor privind lipsa personalității juridice. Cu privire la efectele lucrului judecat
sub imperiul Codului de procedură civilă din Transilvania a se vedea I. PAPP, P. BALAȘIU, Codul de
procedură civilă din Transilvania, cu adnotări, trimiteri și jurisprudență, conținând și expunerea de
motive, cum și legile, decretele legi, și ordonanțele de modificare, fasc. I, Ed. Curții de Apel Cluj, Cluj,
1925, p. 626 și urm. O prezumție identică a operat și sub imperiul Codului civil din 1864. A se vedea
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, A. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. „Națională”
S. Ciornei, București, 1929, p. 732 și urm.
– adresa oficială către autorități emisă de directorul școlii, din anul 1945/1946, care
atestă următoarele: „Clădirea: sălile de clase, internatul și cantina colegiului pentru băieți
se găsesc în clădiri aflate în proprietatea Eparhiei Reformate din Ardeal”.
Decretul nr. 176/1948 prevede naționalizarea Liceului reformat „al Bisericii refor-
mate”. Actul de naționalizare, în consecință, se aplică în contradictoriu cu Biserica Refor-
mată. Dacă pentru impunerea măsurii de naționalizare se recunoaște dreptul de
proprietate al bisericii, este de neconceput ca pentru restituire să nu fie recunoscut în mod
simetric același titular.
„Colegiul Evanghelic Reformat Székely Mikó” nu mai există ca structură internă a bise-
ricii, fiind desființat tocmai prin măsurile abuzive de naționalizare ale dictaturii comuniste,
care au negat dreptul secular al diferitelor biserici de a menține structuri proprii de
învățământ laic. Articolul 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, aplicabil pentru imobilele la
care se referă O.U.G. nr. 83/1999, în temeiul prevederilor art. 8 al O.U.G. nr. 83/1999
introdusă prin Legea nr. 66/2004, prevede că, „în absența unor probe contrare, existența
și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul
normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în
executare măsura preluării abuzive”. În speță, singura „probă contrară” ar putea fi cartea
funciară, dar problemele legate de intabulare au fost clarificate mai sus. În lipsa oricărei
alte probe contrare, prezumția prevăzută de lege este pe deplin aplicabilă.
Ori de câte ori o structură internă a unei persoane juridice încetează să existe, aceasta
este succedată de drept de persoana juridică însăși, care îngloba structura desființată. În
speță însă nu avem de-a face cu o succesiune în drepturi: colegiul nu avea personalitate
juridică proprie, ci a fost o entitate înglobată în structura bisericii, ca o organizație internă;
de asemenea, nu a fost titularul dreptului de proprietate, fiind un simplu deținător al
imobilului.
În consecință, colegiul în perioada interbelică era o entitate fără personalitate juridică,
mai mult, s-a recunoscut calitatea de proprietar al Eparhiei Reformate din Ardeal în
privința bunurilor Colegiului. În acest context chiar și actul de naționalizare a fost adus la
îndeplinire față de Biserica Reformată.
Statul român – democratic – creat după înlăturarea dictaturii comuniste, prin preve-
derile O.U.G. nr. 83/1999 și prin Hotărârea nr. 1334/2000 pentru completarea anexei la
O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților
cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, poziția nr. 31, a recunoscut că
acest imobil se impune a fi restituit entității de la care a fost naționalizat în mod abuziv de
către regimul dictatorial comunist.
Faptul că imobilele în cauză sunt intabulate ca aparținând „Colegiului Evanghelic
Reformat Székely Mikó” („Ev. Ref. Székely Mikó Kollégium”), identic cu Liceul Reformat de
Băieți, nu înseamnă că Eparhia Reformată din Ardeal nu ar fi îndreptățită la restituirea
acestora. Eparhia Reformată din Ardeal ar fi fost îndreptățită – conform dreptului material
aplicabil și conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – la restituire, în nume
propriu și în calitate de proprietar.
Invocăm jurisprudența Înaltei Curți, fiindcă problema litigioasă a făcut deja obiectul
analizei instanțelor judecătorești, fiind tranșată inclusiv de Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Prin decizia nr. 4684 din 02.11.2010, în dosarul nr. 1807/57/2008, instanța supremă, a
statuat după cum urmează: „(...) Decretul nr. 176/1948 reprezintă temeiul de fapt și de
drept ce atestă că Eparhia Reformată din Ardeal este îndreptățită la restituirea bunului în
cauză, nu în calitate de continuator în drepturi a fostului proprietar, ci în nume propriu,
respectiv în calitate de fost proprietar.
Împrejurarea că școlile confesionale, susținute material și supravegheate din punctul
de vedere al activității școlare de către diferitele structuri ale cultelor religioase aparțineau
acestora nu numai că a fost corect reținută și motivată în cuprinsul deciziei de retrocedare
nr. 391 din 20 septembrie 2004, inclusiv prin referiri la dreptul canonic aplicabil în astfel de
cazuri, dar este confirmată și în actele și înscrisuri depuse la dosar. Potrivit acestor înscrisuri
cultul reformat este recunoscut ca și cult istoric, iar bunurile mobiliare și imobiliare, ca, de
exemplu, școlile, locuințele personalului didactic și bisericesc, precum Colegiul Bethlen
Gabor din Aiud sunt proprietatea Bisericii Reformate.
În sine, nu este lipsită de relevanță în susținerea argumentației judecătorului fondului
pe care instanța de control judiciar o apreciază ca fiind legală și deplin susținută probator,
este și adresa nr. 5447/11.04.2008 emisă de Ministerul Culturii și Cultelor prin care i se
comunică Episcopiei Reformate din Ardeal că Eparhia Reformată, ca parte a Bisericii
Reformate din România, are vocația de a fi beneficiara restituirii de către stat, conform
O.U.G. nr. 94/2000 a bunurilor care au aparținut acelor părți componente locale ale
cultului reformat”.
Din hotărârea instanței supreme se observă că într-o speță în care a fost soluționată o
problemă identică, s-a stabilit în mod întemeiat, inclusiv de către Înalta Curte de Casație și
Justiție, că intabularea dreptului de proprietate pe numele Școlii Evanghelice Reformate
din Aiud (identic cu Colegiul Bethlen Gabor din Aiud) îndreptățește Eparhia Reformată din
Ardeal, în calitate de proprietar supus măsurilor de naționalizare abuzive, să solicite în
nume propriu restituirea imobilelor intabulate în acest mod.
Instanțele naționale au calificat Colegiul Reformat Székely Mikó, o unitate de învăță-
mânt, drept proprietarul imobilului solicitat la restituire și au constatat că Eparhia
Reformată din Ardeal nu ar fi fost proprietara imobilului solicitat. Această constatare se
bazează pe un singur motiv izolat: pe faptul că în cartea funciară întocmită în anul 1900 s-a
înscris entitatea „Ev. Ref. Székely Mikó Kollégium”, adică „Colegiul Evanghelic Reformat
Székely Mikó”, ca și proprietar.
Ca temei legal al acestei păreri transformate în hotărâre judecătorească au fost invo-
cate prevederile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor
privitoare la cărțile funciare, care stabilesc că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept
real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul exista în folosul ei. Această abordare
este fundamental eronată. Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor
privitoare la cărțile funciare a intrat în vigoare doar în 1947, prin efectul Legii nr. 241/1947
pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare
la cărțile funciare din 27.04.1938.
Instanțele naționale au aplicat în mod retroactiv legea civilă, contrar Constituției
României care interzice această conduită (art. 15), deși conținutul dreptului aplicabil
pentru această intabulare, efectuată în data de 2 martie a anului 1900, adică cu cinci
decenii înainte de intrarea în vigoare a Decretul-lege nr. 115/1938, s-a clarificat conform
celor de mai sus.
Instanțele de judecată, practic, au refuzat să soluționeze litigiul conform normelor

juridice aplicabile speței.
3.4. Soarta imobilului Colegiului Székely Mikó
În aceste condiții, poziția Statului Român din perioada interbelică, a statului comunist
și a Statului democratic postdecembrist a fost revizuită de Comisia Specială de Retroce-
dare, exclusiv în scopul de a nega și a împiedica restituirea imobilului[1]. Din păcate, instan-
țele de judecată, deși au avut acces la argumentele de mai sus și la toate documentele
susținătoare, au omis să le analizeze și au păstrat și apărat soluția eronată a Comisiei
Speciale de Retrocedare[2].
§4. Retrocedarea unor bunurile mobile
Teoretic, O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparți-
nut cultelor religioase din România asigură, la rândul ei, retrocedarea unor bunuri mobile.
Potrivit art. 1 alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, „odată cu imobilele retrocedate în
natură se restituie și bunurile mobile, dacă acestea au fost preluate împreună cu imobilul
respectiv și dacă acestea mai există la data depunerii cererii de retrocedare. Deținătorul
actual al imobilului, la solicitarea și în prezența reprezentantului cultului religios care a
depus cererea de retrocedare, va proceda la efectuarea inventarului bunurilor mobile
[1]Mai mult, dacă aceste instanțe au ajuns la concluzia (absolut greșită) potrivit căreia colegiul
are personalitate juridică distinctă, de sine stătătoare, atunci tot ar fi trebuit să dispună retroce-
darea. Temeiul retrocedării era dat de O.U.G. nr. 83/1999, care în forma sa inițială, aplicabilă acestei
retrocedări ca un drept câștigat, a prevăzut că imobilele la care se referă se restituie „titularilor sau
succesorilor acestora” (art. 1). Fondatorul și susținătorul școlii era Eparhia Reformată din Ardeal, iar
colegiul a fost desființat prin măsura de naționalizare, în consecință Eparhia Reformată din Ardeal ar
fi fost îndreptățită la retrocedare și în calitate de succesor al colegiului. Și aceste aspecte au fost
ignorate complet.
Pentru a exclude o astfel de interpretare, prin Legea nr. 66/2004 textul arătat a fost modificat în
sensul că imobilele vizate „se restituie foștilor proprietari”, fiind deci excluse succesorilor de la
retrocedare. Însă o astfel de modificare nu poate afecta procedurile de retrocedare care erau deja în
curs în momentul respectiv, fiind pornite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 66/2004: pentru
Colegiul Székely Mikó procedura de retrocedare a fost inițiată în anul 2000.
[2] I.C.C.J.. s. cont. adm., dec. nr. 4087 din 22 noiembrie 2018. De altfel, problema juridică este
identică în cauza celebră a Bisericii Romano-Catolice vizând Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia
sau a Liceului de Fete Marianum din Cluj-Napoca. În ambele cauze, prima instanță a respins contes-
tațiile formulate împotriva deciziilor de nerestituire (prin sentința nr. 153/2018 a C.A. Alba Iulia, iar
în cea de a doua speță, prin sentința nr. 114/2018, de asemenea, a C.A. Alba Iulia, dosarul fiind stră-
mutat de la C.A. Cluj). Ambele cauze se află în momentul redactării prezentului text pe rolul Înaltei
Curți de Casație și Justiție (având primul termen de judecată la 9 noiembrie 2021, respectiv la
17.03.2021).
existente în imobil, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de retrocedare”[1].

Aceste prevederi legale au constituit temeiul unor restituiri de bunuri (picturi, colecții de
cărți), dar, treptat, interpretarea acestui text a devenit din ce în ce mai restrictivă,
defavorabilă restituirii. Avem iarăși o schimbare în timp a interpretării normei juridice, fără
ca textul legal de bază să fi fost modificat, tendința fiind de restrângere a sferei bunurilor
care pot fi retrocedate.
Trebuie să stabilim cu un grad maxim de exactitate condițiile în care se poate dispune
retrocedarea unor bunuri mobile în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pri-
vind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.
Într-adevăr, aceste bunuri se restituie odată cu imobilele retrocedate, conform art. 1
alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, ceea ce presupune în mod necesar retrocedarea unui bun
imobil, condiție a restituirii bunurilor mobile. În consecință, restituirea bunurilor mobile
are caracter accesoriu față de restituirea unui bun imobil. O.U.G. nr. 94/2000 privind
retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este
un act normativ care are ca obiect principal de reglementare restituirea bunurilor imobile
naționalizate pe perioada dictaturii comuniste, însă acest act normativ conține prevederi
exprese și impune condiții legale relativ clare în care pot fi restituite bunuri mobile
naționalizate.
Fără niciun dubiu, bunurile mobile sunt restituite în măsura în care acestea mai
există. Însă s-au ridicat mai multe probleme de interpretare restrictivă, dintre care trebuie
să amintim pe cele principale, recurente.
Astfel, s-a arătat că, potrivit textului legal, decizia de restituire a imobilului trebuie să
statueze și cu privire la bunurile mobile, adică trebuie să existe o decizie unică, referitoare
la ambele laturi ale retrocedării. În opinia noastră, sub aspect formal, nu prezintă relevanță
dacă soluția de restituire este cuprinsă într-o decizie unică sau în mai multe decizii, una
referitoare la bunul imobil, cealaltă sau celelalte la bunurile mobile. De asemenea, cultul
religios solicitant, odată ce a formulat o cerere de restituire care vizează bunul imobil și
bunurile mobile naționalizate odată cu preluarea imobilului, nu poate fi sancționat pentru
faptul că nu s-a dispus de către Comisia Specială printr-o decizie unică restituirea atât a
bunului imobil, cât și a bunurilor mobile naționalizate.
S-a arătat de către Comisia Specială de Retrocedare că legea impune ca bunurile
mobile solicitate în vederea retrocedării să fie păstrate sau situate chiar în imobilul care se
restituie. Similar, în interpretarea dată de către instanțe, retrocedarea bunurilor mobile
este posibilă doar dacă aceste bunuri se află fizic în imobilul naționalizat raportat la
momentul emiterii actului de restituire.
În opinia noastră, o astfel de condiție nu este prevăzută nici expres, nici implicit în
O.U.G. nr. 94/2000, și această interpretare – însușită inclusiv de Înalta de Curte de Casație
și Justiție (potrivit căreia „bunurile mobile preluate împreună cu imobilul pot fi restituite
[1] În cazul nerespectării acestui termen se va urma procedura prevăzută la art. 46 alin. (2)-(4) din
Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
numai dacă mai există în imobil la data cererii de retrocedare”[1]) – adaugă în mod
nepermis la lege.
Întrebarea fundamentală este următoarea: bunurile mobile solicitate a fi restituite
trebuie să fie situate în imobilul retrocedat însuși sau restituirea lor se impune și în situația
în care, după naționalizare, ele au fost mutate din incinta imobilului și depozitate/păstra-
te/expuse etc. într-o altă locație decât imobilul naționalizat? În interpretarea dată de
instanțele judecătorești, retrocedarea bunurilor mobile este posibilă dacă aceste bunuri
se află în imobilul naționalizat la momentul restituirii. Această interpretare, respectiv
jurisprudența care o însușește, în opinia noastră este eronată.
În primul rând, trebuie să utilizăm metoda gramaticală de interpretare a textului legal
aplicabil speței. Dacă legea prevedere că restituirea bunurilor mobile se efectuează
„odată” cu bunul imobil, trebuie să determinăm cu exactitate conținutul adverbului odată,
care poate avea următoarele înțelesuri alternative:
a) într-un timp nedeterminat, cândva;
b) imediat, fără întârziere;
c) deodată, simultan.
Observăm că în toate cazurile adverbul „odată” determină timpul retrocedării, și nu
locația în spațiu a bunurilor retrocedate. El joacă rolul unui complement circumstanțial de
timp în textul normativ citat. Astfel, interpretarea instanțelor potrivit căreia restituirea
poate fi făcută doar împreună cu un bun imobil, nu este în concordanță cu voința
legiuitorului.
Faptul că preluarea trebuie să se facă „împreună” cu imobilul nu înseamnă că și
retrocedarea trebuie să se efectueze tot împreună. Folosirea adverbului „împreună” în
textul legal analizat se referă exclusiv la preluare, nu și la restituire, astfel, această condiție
nu poate fi extinsă și la procedura de restituire.
Astfel, potrivit interpretării gramaticale, legea nu limitează retrocedarea bunurilor
mobile la cele care sunt situate chiar în imobilul retrocedat. În această optică, bunurile
mobile naționalizate „împreună” cu imobilul, se vor retroceda la momentul la care dreptul
de proprietate asupra imobilului revine asupra instituției solicitante, adică „odată”
(simultan) cu retrocedarea imobilului – indiferent de locul unde se situează la acel
moment.
În al doilea rând, dacă utilizăm metoda de interpretare teleologică, ajungem la un
rezultat identic. Scopul legii este unul reparator, de înlăturare a abuzurilor săvârșite și a
prejudiciilor cauzate de regimul dictatorial comunist. În acest context, dispoziția legală
care are ca obiect restituirea bunurilor mobile naționalizate, trebuie să fie interpretată în
acord cu acest scop urmărit de legiuitor. Obiectivul și rostul normei legale poate fi atins
doar dacă interpretarea este în concordanță cu scopul specific al actului normativ.
Nicio prevedere legală nu impune ca bunurile mobile solicitate spre retrocedare să fie
păstrate/situate chiar în imobilul care se restituie. Orice interpretare contrară:
a) adaugă la lege, instituind o condiție neprevăzută în textul acesteia;
[1] I.C.C.J., s. cont. adm., dec. nr. 610/2008 (www.scj.ro). În speță, Episcopia Română Unită cu
Roma Greco-Catolică Oradea a solicitat restituirea unor documente cu caracter istoric care există
fizic și sunt păstrate în Arhivele Statului, și nu în imobilul retrocedat.
b) privează de efecte actul normativ în numeroase cazuri, în finalitatea ei reprezentând

o interpretare contra legem;
c) lezează predictibilitatea normei și securitatea juridică: dacă bunurile mobile pot fi
preluate și transportate într-o altă locație anterior emiterii deciziei de retrocedare, retro-
cedarea lor poate fi lesne împiedicată. Eficiența normei este astfel subminată. Această
interpretare regretabilă a fost însușită de către Comisia Specială de Retrocedare și de către
instanțele judecătorești.
Astfel, în prezent, orice bun mobil care a fost mutat cu sau fără vreun titlu din incinta
imobilului retrocedat – oricând înainte de depunerii cererii de retrocedare sau chiar la
vreun alt moment anterior emiterii deciziei de retrocedare a imobilului –, nu este supus
restituirii.
§5. Concluzii
Acest capitol (în mod inevitabil doar o schiță a unei problematici deosebit de complexe)
are menirea să ilustreze sursa unei deziluzii: prin limitarea retrocedării bunurilor bisericești
nu numai bisericile vizate se simt private. Comunitatea maghiară, în general, percepe
aceste atitudini – ilustrate poate cel mai bine prin studiul de caz din §3 – ca o măsură
statală voită de limitare a capacității de autoorganizare și de dezvoltare a minorității
maghiare.
Stadiul actual al retrocedărilor, în general, și refuzul de a restitui anumite clădiri istorice
simbolice, în special, au generat o lipsă de încredere reală în statul de drept român. Neso-
luționarea problemei retrocedărilor și soluțiile discutabile în foarte multe cazuri reprezintă
un standard al coexistenței juridice la care trebuie să ne raportăm când analizăm relațiile
dintre majoritatea română și minoritatea etnică maghiară, în scopul creării unui climat de
colaborare veritabilă.
BIBLIOGRAFIE
*** Az erdélyi Ev. Ref. Egyházkerület Kolozsvártt, 1885. szeptember 20-23. napjain
tartott rendkívüli közgyűlésének jegyzőkönyve, Ed. Stein János, Kolozsvár, 1885;
Zoltán Ballai (ed.), White book on church property restitution in Transylvania: with
special regard to Reformed, Roman-Catholic, Unitarian and Evangelical Lutheran Churches,
Az Erdélyi Református Egyházkerület Igazgatótanácsa, Cluj-Napoca, 2016;
Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Comentată și adnotată, Ed. All Beck,
București, 2001;
Elek Dósa, Az erdélyhoni evangelico-reformátusok egyházi jogtana, Ed. Osterlamm
Károly, Pest, 1863;
Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol. II, Ed. „Națională” S. Ciornei, București, 1929;
János Hegedűs (ed.), Protestáns egyházi közigazgatási törvénytár, vagyis azon állami
törvényeknek, rendeleknek és ezekre vonatkozó miniszteri és felsőbb bírósági elvi
kijelentéseknek gyűjteményes könyve, melyek illetve melyeknek egyes részei, szakaszai az
egyházak, ezek javadalmasai közviszonyaira vonatkoznak, illetve érintik és működési
körükhöz közel áll. 1523-1913, Ed. Schneller és Göschl Testvérek, Nagybecskerek, 1913;
Ștefan Laday, Codul civil austriac în vigoare în Ardeal completat cu legile și regu-
lamentele modificatoare cuprinzând și jurisprudența, Ed. Ministerului Justiției – Directo-
ratul General Cluj, Cluj, 1924;
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Armand Colin, Paris, 1998;
Ioan Papp, Paul Balașiu, Codul de procedură civilă din Transilvania, cu adnotări, trimiteri
și jurisprudență, conținând și expunerea de motive, cum și legile, decretele legi, și
ordonanțele de modificare, fasc. I, Ed. Curții de Apel Cluj, Cluj, 1925;
János Székely, Restitution of Agricultural Immovable Property under Law No 18/1991
and Subsequent Instruments, Acta Universitatis Sapientiae nr. 2/2018;
Katherine Verdery, The Elasticity of Land: Problems of Property Restitution in
Transylvania, Slavic Review, 1994, 53(4);
Katherine Verdery, The Vanishing Hectare: Property and Value in Post-Socialist
Transylvania, Ithaca, 2003;
Emőd Veress, From Capitalism to Utopia – Communist Nationalization of Companies in
Central and Eastern Europe, Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies nr. 1/2015.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
Gabriel Andreescu, Cultural and territorial autonomy and the issue of

hungarian identity, Hungarian Studies nr. 21/1/2007, Budapest;
Gabriel Andreescu, Națiuni și Minorități, Ed. Polirom, București, 2004;
Gabriel Andreescu, Ruleta – Români și maghiari, 1990-2000 – Jurnal Tematic,
Ed. Polirom, Iași, 2001;
Marius Andreescu, Claudia Andreescu, Contribuții ale jurisprudenței
constituționale la construcția unor principii ale dreptului, Revista Universul
Juridic, nr. 4/2019;
Bogdan Aurescu, Elena Lazăr, Dreptul internațional al protecției minorităților
naționale. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2019;
Marius Balan, Statutul minorităților naționale, Ed. Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2013;
Kisebbség 1-2/2004;
Nándor Bárdi, Gyula Fábián, István Horváth, Dénes Kiss, Tamás Kiss, Tivadar
Magyari, János Márton, Attila Z. Papp, István Gergő Székely, Tibor Toró,
Magyarok Romániában 1990-2015. Tanulmányok az erdélyi magyarságról,
Ed. L‘Harmattan, Universitatea Reformată Károli Gáspár, Budapest, 2017;
Thomas Benedikter, Veronika Hopfgartner, Territorial autonomy in Europe. A
general introduction and overview, academia.edu;
Thomas Benedikter (ed.), Solving Ethnic Conflict through Self-Government –
A short guide to autonomy in Europe and South Asia, EURAC, Bolzano, 2011;
András Bethlendi, A nemzeti kisebbségeket megillető egyéni és kollektív
jogok problematikája (I.), Magyar Kisebbség, (1-2), 2012;
András Bethlendi, A nemzeti kisebbségeket megillető egyéni és kollektív
jogok problematikája (II.), Magyar Kisebbség, (3-4), 2012;
András Bethlendi, Norbert Szeredai, Az erdélyi románok kisebbségjogi
jogállása 1918 előtt, Acta Universitatis Sapientiae, Legal Studies, 7, 2 (2018);
András Bethlendi, Tibor Toró, A Peculiar Case of Monitoring. Minority Rights

in Romania As Seen Through The Lens of The ACFC and The COMEX, Hungarian
Journal of Minority Studies, vol. II, 2018;
Sándor Bíró, Kisebbségen és többségben. Románok és magyarok 1867-1940,
Pro Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 2002;
Vasile Boari, Sergiu Gherghina, Radu Murea (ed.), Regăsirea identității
naționale, Ed. Polirom, București, 2010;
Andrea Bogdán, The Legal Framework of Minority Education in Romania,
p. 27 – manuscript, 2020;
Valeria Cardi, Regional or minority language use before judicial authorities:
provisions and facts, în JEMIE – Journal on Ethnopolitics and minority issues in
Europe, Vol. 6(2), 2007, 1-24;
Radu Chiriță, Anca Săndescu, Analiza actelor normative privind drepturile
minorităților în România, în Salat Levente (ed.), Politici de integrare a
minorităților naționale din România. Aspecte legale și instituționale într-o
perspectivă comparată, Fundația CRDE, Cluj-Napoca, 2018;
Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile
preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Comentată și
adnotată, Ed. All Beck, București, 2001;
Sergiu Cornea, Valentina Cornea, Realities and consequences of the territorial
autonomy based on ethnic criteria: The case of Gagauzia, The Republic of
Moldova, în Studii și cercetări din domeniul științelor socio-umane, vol. 27,
Ed. Limes & Argonaut Cluj-Napoca, 2014;
Ștefan Deaconu, (coord.), Codex constituțional. Constituțiile statelor membre
ale Uniunii Europene, vol. II, Ed. Monitorul Oficial, București, 2015;
Christopher D. Decker, The Use of Cultural Autonomy to Prevent Conflict and
Meet the Copenhagen Criteria: The Case of Romania, Ethnopolitics, 6:3, 2007;
Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în
dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
László Diószegi, Andrea R. Süle (eds.), Hetven év. A romániai magyarság
története 1919-1940, Magyarságkutató Intézet, Budapest, 1990;
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 401
Elek Dósa, Az erdélyhoni evangelico-reformátusok egyházi jogtana,

Ed. Osterlamm Károly, Pest, 1863;
Tudor Drăganu, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în
dreptul internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
Tudor Drăganu, Les décisions d’Alba-Iulia et leur interpretation par les
minorities nationales de Roumanie, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai,
Jurisprudentia nr. 1/1990;
K. Eplényi & Z. Kántor (Eds.), Térvesztés és határtalanítás: a magyar
nyelvpolitika 21. századi kihívásai. Nemzetpolitikai Kutatóintézet and Lucidus,
Budapest, 2012;
Nicolae Ecobescu, Unitatea și integritatea teritorială ca dimensiune
fundamentală a interesului național, în Interesul național și politica de
securitate, Ed. Institutul Român de Studii Internaționale, București, 1995;
Gyula Fábián, Jogi keretek, în Bárdi Nándor, Éger György (coord.), Magyarok
Romániában 1990-2015. Tanulmányok az erdélyi magyarságról,
Ed. L’Harmattan Kiadó, Budapesta, 2017;
Gyula Fábián, A nemzeti kisebbségi jogok biztosításának alaklulása
Romániában 1918-2018, avagy „A gyulafehérvári ígéretek megtagadásától a
Minority SafePack ellenzéséig – 100 év romániai kisebbségjogi történet”, în Acta
Universitatis Sapientiae – Legal Studies, vol. 7, nr. 2/2018;
Gyula Fábián, Gabriela Dănilă, Kis Réka, Orsolya Lészai, Cantemir Păcuraru,
Hotărâri importante din Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție,
Ed. Hamangiu, București, 2019;
Gyula Fábián, Patricia Ötvös, Kisebbségi jog, vol. I-II, Ed. Komp-Press Korunk,
Cluj, 2003;
Jörg Fisch, The Right of Self-Determination of Peoples – The Domestication of
an Illusion, Cambridge University Press, 2015;
Dr. Tusa Gábor, A székely vallási és tanügyi autonomia, Minerva Irodalmi és
Nyomdai Műintézet Részvénytársaság, Cluj, 1930;
Vintilă I. Gaftoescu, Poziții juridice în dreptul internațional – Problema
minorităților, Imprimeriile „Curentul” SA, București, 1939;
Attila Gidó, Două decenii: evreii din Cluj în perioada interbelică,

Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,
Cluj-Napoca, 2014;
Attila Gidó, Horváth István, Pál Judit (ed.), 140 de ani de legislație minoritară
în Europa Centrală și de Est, Ed. ISPMN, Kriterion, Cluj-Napoca, 2010;
Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol. II, Ed. „Națională” S. Ciornei, București, 1929;
István Horváth, Politici lingvistice față de minoritățile naționale din România
1990-2008, în Sfera Politicii nr. 138, anul XVII, august, 2009;
István Horváth, Andrea Bogdán, Magdolna Mohácsek, 25 Years Minority
Legislation, Chapter 14 Right to Education, Wilfried Martens CES – Kós Károly
Foundation, Kolozsvár, 2016;
István Horváth, Ilka Veress, Vitos, Katalin. Közigazgatási nyelvhasználat
Hargita megyében az önkormányzati és a központi kormányzat megyeszintű
intézményeiben, ISPMN Working Papers, No. 27, 2010;
Peter Hilpold (ed.), Autonomie und Selbstbestimmung in Europa und im
internationalen Vergleich, Ed. Facultas, Wien, 2016;
Rainer Hofmann, Doris Angst, Emma Lantschner, Günther Rautz, Detlev Rein
(ed.), Rahmenübereinkommen zum Schutz nationaler Minderheiten.
Handkommentar, Ed. Nomos, Baden-Baden, 2015;
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H. Beck,
București, 2019;
Oszkár Jászi, A Monarchia jövője: a dualizmus bukása és a Dunai Egyesült
Államok, 1918;
Edit Kádár, A magyar nyelv tantárgy tartalma és oktatása a romániai
oktatásszabályozási keretben, în Studii de atelier. Cercetarea Minorităților
Naționale din România, 2016;
Zoltán Kántor (ed.), Autonomies in Europe: Solutions and Challenges,
Ed. L’Harmattan, Budapest, 2014;
Tamás Kiss, Monitoring the quality of minority language education in

Romania. A way forward in minority rights advocacy?, ISPMN working paper,
2020;
Tamás Kiss, István Gergő Székely, Tibor Toró, Nándor Bárdi, István Horváth
(eds.), Unequal Accommodation of Minority Rights. Hungarians in Transylvania,
Palgrave Politics of Identity and Citizenship Series, 2018;
Jiddu Krishnamurti, Prima și ultima libertate, Ed. Herald, București, 2018;
András B. Kovács, A bíró színe előtt magyarul, în Pro Minoritate, Budapest,
Tavasz, 2006;
Péter Kovács, Az autonómia és a nemzetközi jog, International Relations
Quarterly, nr. 2/2012 (an III);
Péter Kovács, Nemzetközi közjog, Ed. Osiris Kiadó, Budapesta, 2011;
Will Kymlicka, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights,
Oxford University Press, 1995;
Mária Ludassy, Zoltán Bognár, Gábor Egry, Levente Salat, Ferenc Fejtő (ed.),
Autonómia, liberalizmus, szociáldemokrácia. Fejtő Ferenc, Salat Levente,
Ludassy Mária, Egry Gábor és Bognár Zoltán írásai, Európai Összehasonlító
Kisebbségkutatások Közalapítvány, Budapest, 2006;
Iuliu Maniu, Problema minorităților. Conferință ținută la Fundația
Universitară Carol I în ziua de 11 maiu 1924, Cultura Națională, București, 1924;
Tove H. Malloy, Alexander Osipov, Balázs Vizi, Managing Diversity Through
Non-Territorial Autonomy, Oxford University Press, 2015;
Imre Mikó, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai története
1918. dec. 1-től 1940. aug. 30-ig. Budapest, 1941;
Imre Mikó, Változatok egy témára. Tanulmányok, Ed. Kriterion, București,
1981;
Andrei Emil Moise, Cultura românească în context european, Ed. Pro
Universitaria, București, 2015;
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituția României. Comen-
tariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2019;
Diego Muro, Eckart Woertz, Secession and Counter-secession. An Interna-

tional Relations Perspective, Ed. CIDOB, Barcelona, 2018;
Lajos Nagy, A kisebbségek alkotmányjogi helyzete Nagyromániában, Minerva
Irodalmi és Nyomdai Műintézet R.-T., 1944;
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, ed.
a 9-a, Ed. C.H. Beck, București, 2018;
Ephraim Nimni (ed.), National Cultural Autonomy and Its Contemporary
Critics, London, Routledge, 2005;
Bálint Ódor (red.), A területi, személyi autonómia és a kettős állampolgárság
gyakorlata az Európai Unióban. Az európai szintű kisebbségvédelem
kiépítésének lehetőségei, Ed. Oficiul Parlamentului, Budapest, 2005;
Bálint Ódor (red.), Intézményesített párbeszéd az Európai Unió, az Európa
Tanács és az EBESZ között a nemzeti kisebbségvédelem tárgyában. A nemzeti
kisebbségek védelme az Európai Közösségek Bírósága és az Emberi Jogok
Európai Bírósága tevékenységében, Ed. Oficiul Parlamentului, Budapest, 2006;
Attila Z. Papp, A romániai magyar oktatás helyzete 1989 után, Magyar
Kisebbség, 1998, 3-4. sz.;
Attila Z. Papp, The Hungarian language in education in Romania, Mercator
European Research Centre on Multilingualism and Language Learning, 2019;
Ioan Papp, Paul Balașiu, Codul de procedură civilă din Transilvania, cu
adnotări, trimiteri și jurisprudență, conținând și expunerea de motive, cum și
legile, decretele legi, și ordonanțele de modificare, fasc. I, Ed. Curții de Apel Cluj,
Cluj, 1925;
Mihaela Roxana Prisacariu, Statutul juridic al minorităților naționale,
Ed. C.H. Beck, București, 2010;
Karl Renner, Das Selbstbestimmungsrecht der Nationen, Wien, 1918;
Levente Salat, Sergiu Constantin, Alexander Osipov, István Gergő Székely,
Autonomy Arrangements around the World: A Collection of Well and Lesser Known
Cases, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale,
Cluj-Napoca, 2014;
Erzsébet Szalayné Sándor, A kisebbségvédelem nemzetközi jogi

intézményrendszere a 20. században, MTA Kisebbségkutató Intézet, Gondolat
Kiadói Kör, Budapesta, 2003;
D.J. Smith (ed.), The Baltic States and Their Region – New Europe or Old?,
Rodopi, Amsterdam – New York, 2005;
David J. Smith, John Hiden, Ethnic Divesity and the Nation State. National
Cultural autonomy revisited, Routledge Taylor & Francis Group, London and New
York, 2012;
Markku Suksi, Sub-State Governance through Territorial Autonomy,
Ed. Springer, Berlin, Heidelberg, 2011;
Markku Suksi, Territorial Autonomy: The Åland Islands in comparison with
other sub-state entities, https://bgazrt.hu/wp-content/uploads/NPKI_konyvek/
autonomies_in_europe/Markku%20Suksi.pdf, accesat la 26.12.2019;
Béla Szabó, Tibor Szilágyi, Zoltán Lőrinczi, Emese Sipos, Szabolcs Szatmári,
Zoltán Pávai, Attila Frigy, A marosvásárhelyi magyar nyelvű orvos- és
gyógyszerészképzés 70 éve, Erdélyi Múzeum-Egyesület, Tîrgu Mureș, 2015;
Róbert Győri Szabó, Kisebbség, autonómia, regionalizmus, Ed. Osiris,
Budapest, 2006;
István Gergő Székely, Democrație consociaționistă sau împărțirea puterii în
societăți multietnice, Ed. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților
Naționale, Kriterion, Cluj, 2011;
János Székely, Restitution of Agricultural Immovable Property under Law No
18/1991 and Subsequent Instruments, Acta Universitatis Sapientiae nr. 2/2018;
Tibor Toró, Egy helyben topogva? Kisebbségi nyelvi jogok alakulása
Romániában 2008 és 2015 között, Magyar Kisebbség, 21(2), 2016;
Tibor Toró, Szilvia Varga, Nyelvhasználati barométer 2019. Kutatási jelentés
a magyar tannyelvű oktatási intézmények hivatalos nyelvhasználati szokásairól
és nyelvi tájképéről, Kolozsvár, Institutul Bálványos, 2020;
Norbert Tóth, Mi fán terem a Vajdasági autonómia?, în Tibor Ördögh,
Variációk autonómiára, Organizația Cercetătorilor și Doctoranzilor Maghiari din
Voivodina, Szabadka-Subotnica, 2018;
Fernand De Varennes, Language Rights as an Integral Part of Human Rights,

International Journal on Multicultural Societies, 3/2001;
Verginia Vedinaș, Tratat teoretic și practic de drept administrativ, vol. II,
Ed. Universul Juridic, București, 2018;
Attila Varga, Emőd Veress, Román alkotmányjog, Ed. Státus, 2007;
Katherine Verdery, The Elasticity of Land: Problems of Property Restitution in
Transylvania, Slavic Review, 1994, 53(4);
Katherine Verdery, The Vanishing Hectare: Property and Value in
Post-Socialist Transylvania, Ithaca, 2003;
Emőd Veress, Sapientia Iuris, Ed. C.H. Beck, București, 2018;
Emőd Veress, From Capitalism to Utopia – Communist Nationalization of
Companies in Central and Eastern Europe, Acta Universitatis Sapientiae, Legal
Studies nr. 1/2015;
Emőd Veress, Zsolt Kokoly, Jogászképzés a Bolyai Tudományegyetemen
1945-1959, Sapientia EMTE – Forum Iuris, Kolozsvár, 2016;
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944 és 1989
között: 1948-1965, Magyar Kisebbség, 1997, 3-4 sz.;
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség oktatásügye 1944-1948 között,
Magyar Kisebbség, 1997, 1-2 sz.;
Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944-
1953, Szeged – Budapest, 1994;
Marc Weller, Denika Blacklock, Katherine Nobbs (eds.), The Protection of
Minorities in the Wider Europe, Palgrave Macmillan, Londra, 2008;
Athanasios Yupsanis, Autonomy for Minorities: Definitions, Types and Status
in International Law, Finnish Yearbook of International Law, Vol. 25, 2014-2015;
Athanasios Yupsanis, Cultural autonomy for minorities in the Baltic States,
Ukraine and The Russian Federation: a dead letter, XXXVI Polish Yearbook of
International Law, 2016.

Fábián - Standarde Controversate 2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fábián - Standarde Controversate 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Copyright©2020 Editura Hamangiu SRL

Editură de prestigiu recunoscut în domeniul științelor sociale CNATDCU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Coperta: Elemér Könczey.

Este jurist, născut în 1971 la Valea-Seacă, jud. Covasna. Absolvent al Facultății de

A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, respec-

A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în anul

administrației publice locale, respectiv cu serviciile publice deconcentrate din

A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și, tot în

A absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, respec-

Este absolvent al Universității Sapientia din Cluj-Napoca, specializarea Drept, și al

S-a născut la 15 februarie 1978, în Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita. Licențiat în

asimilator și puternic discriminatoriu la un sistem oportun de păstrare și dezvoltare a

Dr. Gyula FÁBIÁN

[1] În perioada 01.09.1940-25.10.1944, în Transilvania de Nord și în Ținutul/Pământul Secuiesc nu

era necesară asigurarea drepturilor minorității maghiare de către România.

Capitolul I. Educația în limba maghiară în România

(András BETHLENDI, Zsolt ILYÉS)______________________________ 1

Capitolul al II-lea. Drepturile lingvistice în administrația publică

(András BETHLENDI) _______________________________________ 141

Capitolul al III-lea. Folosirea limbii materne în justiție

(Andrea BOGDÁN) _________________________________________ 188

Capitolul al IV-lea. Autonomia culturală

(Bálint KOVÁCS) ___________________________________________ 221

Capitolul al V-lea. Folosirea simbolurilor

(Előd PÁL) _________________________________________________ 272

Capitolul al VI-lea. Autonomia teritorială

(Gyula FÁBIÁN) ___________________________________________ 317

Capitolul al VII-lea. Retrocedarea bunurilor

naționalizate de la cultele religioase minoritare

(Emőd VERESS) ____________________________________________ 373

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ _________________________________ 399

András Bethlendi, Zsolt Ilyés

§2. Importanță. Funcție. Relevanță

Educația în limba maghiară, la toate nivelurile, tipurile și formele de învățământ, a fost

Raportorul special al Organizației Națiunilor Unite privind problemele minorităților a

§3. Evoluție în context istoric

3.1. Perioada 1918-1944

Experiența elitelor române din Transilvania privind politicile de maghiarizare ale

Stock-taking Review on Mother-Tongue and Bilingual Education in sub-Saharan Africa, Association

from Asia, Africa and South America, Bangkok, 2008.

Csíkszereda, 2002, p. 351, în A. GIDÓ, Oktatási intézményrendszer és diákpopuláció Erdélyben 1918-

Textul actului a fost publicat în M. Of. nr. 93 din 30.07.1921.

care au fost principalele susținători financiari ai instituțiilor de educație cu predare în limba

[1] Art. 6: „Se expropriază în întregime:

la școalele publice sau particulare cu limba romană de predare”[1]. Această reglementare

Műintézet R.-T., 1944, p. 67.

Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2014, p. 203.

șapte clase, de câte un an fiecare”.

mântul în școalele și cursul de adulți se va preda în limba română”.

Învățământul în limba maternă fusese exclus și în cazul orbilor și surdomuților

din 1924: „Învățământul în școalele de orbi și surdomuți se predă în limba română”.

publici din 3 noiembrie 1923.

În regiunile cu populație majoritară română, limba maghiară putea figura numai ca

țiunii, al Cultelor și Artelor, București. 1931, p. 148, 112, 208.

Înființarea școlilor normale pentru pregătirea cadrelor didactice a fost prerogativa

popularizare: „Învățământul agricol de toate gradele și de toate specialitățile se îndrumează, se

rene, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureș 1918-1928 II, p. 1057-1094.

decretul regal[1], disciplinele limba română, geografia și istoria României, precum și

[1] M. Of. nr. 6 din 08.01.1938.

sarcina Statului, care le exercită prin Ministerul Instrucțiunii”.

rene, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureș 1918-1928 II, p. 1057-1094.

rene, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureș 1918-1928 II, p. 1057-1094.

sunt: [...] c) Să fie copil de român [...]”.