ANUL UITAT

Am căutat în zadar o temă mai optimistă pentru a deschide noul an, nu am găsit. Ar
trebui să-l uităm pe 2022, an inutil și mohorât, care nu a adus nimic pentru țară. Blocată într-o
stază fatală pentru ritmurile lumii de azi. În sfîrșit, „consensul național”, de care se vorbea atît
prin anii 90, a fost realizat. La nivelul abolirii vieții politice și civice. Nivelul cel mai de jos.
O țară aflată, ca toată Europa, în război se vede condusă de o coterie trans-partinică de
incompetenți și plagiatori. Ăsta e tot rezumatul anului. Eșecul cel mare al lui 2022 nu mi se
pare neintrarea în spațiul Schengen de liberă circulație. Cu o mare întîrziere (dar ce n-am
făcut noi în istorie prea tîrziu?) și costurile implicite, acest rateu va putea fi remediat. Cel mai
mare eșec al lui 2022 mi se pare Recensămîntul populației. Din două puncte de vedere 1.
Organizarea 2. Rezultatele. Puține lucruri am de consemnat despre primul punct, doar că este
absurd ca primul recensămînt desfășurat cu mijloace computerizate să fie mult mai dificil, să
dureze mai mult și să fie cu date „puse din burtă” decît erau precedentele ce se făceau din
casă-n casă. Boala noastră națională care este ura sau indiferența cetățeanului față de stat și
disprețul profund al statului față de cetățean s-a văzut foarte clar (mi se pare concluzia de bază
a numărării populației) cu acest prilej. Întrebări prost puse sau formulate, necorelate, confuzia
cu privire la domiciliu și rezidență, faptul că trebuie să așteptăm (declarație oficială)
rezultatele din celelalte state europene pentru afla cîți români trăiesc dincolo, numărul enorm
de cetățeni care nu și-au declarat religia sau etnia, necorelația enormă, inexplicabilă, între
numărul de femei și numărul de bărbați căsătoriți sînt doar cîteva aspecte ale marelui eșec
instituțional. Dar tragedia este la punctul doi. Cînd mă uit pe stradă, la televizor, pe internet, la
toată această agitație pe chestiuni importante sau mai puțin importante sau stupide ale zilei mi
se pare că dansăm frenetic pe puntea inferioară a Titanicului. Ce ne arată datele prime este un
popor care dispare. Se sinucide frenetic. Punct. Orice discurs politic, oricît de elaborat (nu e
cazul, sînt rudimentare și mincinoase) pe care-l aud mi se pare inutil, cîtă vreme avem în față
tabelele care spun clar că nu mai sîntem un popor în stare să supraviețuiască biologic. Nici
măcar războiul nu mai contează, doar va încheia eventual lucrurile mai repede. Sînt foarte
optimist, cum se vede....dar cifrele au răceala morții. Că putem importa forță de muncă este o
soluție doar din punct de vedere economic. La începutul pseudo-democrației post 89 România
avea marele avantaj al unei forțe de muncă tinere, bine calificate și ieftine. A exportat-o rapid,
pe mai nimic, cum aborigenii de dincolo de Atlantic dădeau conchistadorilor aur pentru
oglinzi de doi bani. Acum nu mai avem forță de muncă nici tânără, nici calificată, nici ieftină,
nici suficientă. La energie redeschidem minele de cărbuni pe care le-am închis aiurea. La
demografie nu există soluții. Pentru că toate ideologiile cu care hrănim tineretul sînt anti-
familie și anti-responsabilitate civică. Iar politicile pro-nataliste sînt aspru criticate de către
puternicii lumii. Și noi nu avem opinie nici în privința cărbunelui, nici în a natalității. Și cu
asta, chestiunea recensămîntului se închide ca un cavou. În rest, ne putem uita în voie la
televizor sau pe internet la „influencerii” care exploatează prostia publică și ne putem bucura
că statul, în marea lui generozitate, ne-a mai dat două zile libere. Prestația publică, jurnalistică
a coborît, aidoma, la un nivel incredibil. Am citit un întreg articol elogios despre unul dintre
cei mai mari artiști ai țării din sec. XX în care pe tot parcursul, începînd cu titlul, numele era
greșit. Pe el în chema Radu (nume fictive, evident) și autorul îl numea Vasile. Exemplu
minor, dar care ține, ca și pasajul cu accidentele din centrul capitalei, ca și plagiatele
politicienilor cu complicitatea inexpugnabilă a universitarilor, ca și viteza trenurilor, ca și
lipsa autostrăzilor și prețurile lor inexplicabile, ca și catastrofa școlii și aberația de lege a
învățămîntului...ca și....ca și... toate sînt simptome ale destrămării țesutului național. Sînt
patetic și funebru, în condițiile de la noi și din lume optimismul e o crimă. Abia după ce
acceptăm tăcuți situația putem gîndi la soluții. Nu spun că ele nu există, spun doar că nu sînt
la îndemîna decidenților de azi, în nemărginita lor mărginire. Bun, mai pedestru, din luna mai
se va schimba guvernul... respectînd strict rezultatele alegerilor care îl duseseră sanitar departe
de putere (Caragiale: „Curat constituțional! – Muzica! Muzica!) PSD-ul va veni la șefia
guvernului. După ce liberalii și-au pulverizat orice identitate politică și doctrinară, am ajuns în
fapt la un regim mono-partinic. Da, pe Titanic cînta muzica!