Stan Elena Amelia

ÎNOTUL

ȘI SALVAREA DE LA ÎNEC
METODICA PREDĂRII ÎNOTULUI

Ediție revizuită

Editura PRINTECH
Bucureşti 2014

1
2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Această lucrare reprezintă un manual cuprinzător, clar, cu explicaţii

complete. Tot ce trebuie ştiut despre iniţierea în cea mai naturală formă de
manifestare a mişcării omului, înotul, este explicat pas cu pas, trecând prin
noţiunile de bază ale învăţării şi ajungând la tehnica procedeelor. Este un ghid
clasic, concis şi complet al acestei discipline sportive.
Structurat pe capitole, într-o succesiune logică, cuprinde informaţii utile
studenţilor, capabili să-şi formeze deprinderi şi priceperi cu care vor opera în viitor.
Prezentarea explicită a acestui curs transmite viitorilor absolvenţi cunoştinţe
despre evoluţia, tehnica şi metodica învăţării şi perfecţionării procedeelor de înot,
precum şi despre tehnica şi metodica starturilor şi a întoarcerilor.
Se cuvine apreciată pledoaria autoarei şi în favoarea unei bune însuşiri a
înotului prin intermediul jocului, mai atractiv şi accesibil, în special la vârste
preşcolare şi şcolare mici.
Cartea de faţă, prin îndrumările teoretice şi prin stilul de redactare adaptat
ilustraţiei, captează atenţia asupra importanţei unor situaţii iminente în caz de înec.
Cursul este o sursă de informare cuprinzătoare pentru studenţi, sportivi, cadre
didactice dar şi pentru amatorii care doresc să-şi îmbogăţească cunoştinţele
teoretice şi practico-metodice privind învăţarea şi perfecţionarea înotului sportiv şi
a intervenţiilor ce se impun în situaţiile dramatice de salvare a unei vieţi omeneşti.
În procesul de învăţare, mijloacele cele mai eficiente sunt reprezentate prin
imagini care duc la formarea unei reflectări prealabile despre mişcare. Acest
material pune la dispoziţie o vizualizare a majorităţii exerciţiilor, insistând pe
prezentarea detaliată, ca un instrument indispensabil, caracteristic unui material
didactic eficient al unei discipline sportive.
Efectele benefice ale practicării înotului devin astfel din ce în ce mai
cunoscute. Deşi nu este un domeniu nou, pe baza unei bibliografii de reală valoare
teoretică şi bine valorificată, autoarea găseşte argumente convingătoare pentru a
demonstra că prin metode de învăţare specifice se poate promova o instruire de
calitate, eficientă şi utilă celor interesaţi de acest domeniu complex care este înotul.

Conferențiar univ. Dr. Alina Mihaela Stoica

Universitatea din București

3
4
 INTRODUCERE

Lucrarea de faţă tratează în principal înotul ca disciplină sportivă, fiind

adresată în special cadrelor didactice şi studenţilor care îşi îmbogăţesc cunoştinţele
teoretice. Ea vine în întâmpinarea tinerilor care nu au participat la acţiuni de înot
organizate pe perioade îndelungate şi a oricăror persoane interesate în practicarea
înotului, fiind uşor accesibilă prin utilizarea noţiunilor şi a termenilor tehnici uzuali.
Cartea îşi propune să pună la îndemâna tuturor celor care îşi doresc să
practice înotul, îndrumări referitoare la însuşirea corectă a procedeelor de înot,
începând cu învăţarea şi continuând cu perfecţionarea lor.
În prima parte a lucrării am subliniat importanţa înotului, stabilind în acelaşi
timp linia metodică orientativă pentru realizarea eficientă a procesului instructiv –
educativ al învăţării, dar mai ales a unei viitoare practicări sportive a înotului. Pe
lângă tehnica şi metodica învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice, a starturilor
şi întoarcerilor, obiectul cărţii îl constituie şi jocul în apă, prezentat într-un capitol
separat, în care i se acordă importanţa cuvenită în lucrul cu copiii.
Domeniul securităţii acvatice este în plină dezvoltare, oferind posibilităţi
tuturor celor care vor să i se dedice. Funcţiile de salvamari şi instructori de înot, sau
operarea şi managementul bazelor acvatice sunt în continuă transformare, urmând
îndeaproape dezvoltarea înotului. Pe baza acestui motiv am tratat pe larg în a doua
parte a lucrării, aspecte privind acordarea primului ajutor în caz de înec precum şi
reanimarea cardiacă şi respiratorie a înecatului.
Prin conţinutul ei, cartea se adresează şi acelora care vin în contact direct cu
înotătorii sportivi şi amatori (instructori, antrenori), cadrelor care prin specificul
profesiunii (salvamari) pot veni în legătură cu cei accidentaţi, precum şi tuturor
categoriilor de persoane care, indiferent de vârstă şi profesie, pot fi martori
ocazionali ai unor cazuri de înec.

Lector univ.dr. Stan Elena Amelia

Facultatea de Educație Fizică și Sport, Universitatea Ecologică din București

5
6
 Îi mulțumesc tatălui meu, căruia îi datorez respect, dragoste și
recunoștință, autorul desenelor din acest volum, fără participarea căruia
această carte nu ar fi fost completă.

7
8
 CAPITOLUL I
PARTICULARITĂŢI GENERALE ALE ÎNOTULUI

Învăţarea înotului s-a dovedit indispensabilă din cele mai vechi timpuri,
lupta pentru existenţă şi nevoile de deplasare au impus acest lucru. Înotul ocupă un
rol important în existenţa cotidiană a omului contemporan, fiind o activitate
relaxantă şi înviorătoare. În acelaşi timp, prezintă o gamă largă şi complexă de
acţiuni asupra organismului, dar este şi un procedeu ce permite salvarea de vieţi
omeneşti în situaţii periculoase.
Înotul liber, practicat de voie, nu în competiţie, nu are reguli ce trebuie
respectate, exceptându-le pe cele ale plutirii şi propulsiei şi, poate fi realizat în orice
manieră, poziţie şi la orice vârstă.
Datorită influenţelor multiple pe care le are asupra dezvoltării fizice
armonioase şi asupra menţinerii şi îmbunătăţirii sănătăţii organismului, înotul este
considerat unul dintre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice, cu atât mai
mult cu cât se practică sub acţiunea factorilor naturali – apă, aer, soare – cu
influenţe binefăcătoare asupra organismului.
Înotul reprezintă un ansamblu de mişcări care permit corpului să se
menţină la suprafaţa apei şi să se deplaseze în direcţia dorită, prin folosirea
braţelor şi a picioarelor, fără utilizarea obiectelor ajutătoare.
Omul, prin structura lui, posedă o flotabilitate redusă şi de aceea, când intră
în apă trebuie să înveţe să folosească diferite mişcări de braţe şi picioare. În medie
greutatea specifică a fiinţei umane este apropiată de cea a apei şi deci, dacă nu se
efectuează nici o mişcare în apă, omul se va scufunda până la nivelul ochilor, fiind
incapabil de a respira.
Omul a participat foarte mult la dezvoltarea înotului. Printr-un proces
îndelungat a descoperit principiile şi metodele de înaintare prin apă şi a obţinut un
înot mai eficient, guvernat de legile fizicii raportate la mişcarea corpului în apă.
Apariţia înotului s-a subordonat mai multor motivări: apărarea vieţii în faţa
pericolului (omul primitiv se refugia în apă din cauza focului sau a animalelor
sălbatice), intrarea în apă conform unui ritual religios, necesitatea economică,
sportul, plăcerea de a înota, ca mijloc recreativ.
Astăzi sunt bine stabilite formele de practicare ale înotului prin
caracteristicile sale din punct de vedere: utilitar, de supravieţuire; igienic şi
terapeutic; recreativ şi de agrement; competitiv, disciplină sportivă.
Înotul, pe lângă faptul că reprezintă o metodă ideală de păstrare a
sănătăţii, este şi un mijloc de agrement şi de recreere, iar uneori are un rol
esenţial în remedierea ori profilaxia unor boli generatoare de mari neajunsuri,
reprezentând astfel o necesitate a vieţii umane.

9
 Datorită efectelor sale multiple, înotul s-a dovedit a fi o activitate socială de
foarte mare importanţă. Un motiv în plus pentru a fi practicat în mod obligatoriu în
şcolile din Europa de vest, în Statele Unite şi Japonia l-a constituit prevenirea
accidentelor acvatice.
Învăţarea înotului trebuie privită în primul rând ca o necesitate de apărare a
vieţii în faţa pericolului de înec. De aici reiese caracterul său utilitar deosebit de
important.
Caracterul aplicativ rezultă din faptul că înotul poate fi practicat de
oameni de toate vârstele, folosindu-l ca un bun mijloc de întărire şi menţinere a
sănătăţii.
Principalul scop al oricărui sport este călirea organismului, sănătatea.
Privit din acest punct de vedere, înotul prezintă cele mai multe avantaje. Este vorba
în primul rând de mediul igienic în care se desfăşoară, apoi de acţiunea
binefăcătoare a apei asupra nervilor şi a sistemului cardiovascular, de excelenta
ventilare a plămânilor datorată respiraţiei profunde şi ritmice, de activitatea intensă
a tuturor grupurilor de muşchi etc.

1.1. EFECTELE ÎNOTULUI ASUPRA ORGANISMULUI

Înotul poate fi considerat un sport de masă prin influenţa mare asupra

ameliorării sănătăţii şi poate fi practicat la orice vârstă, începând din primele luni
ale vieţii şi până la bătrâneţe, datorită uşurinţei cu care se poate grada efortul.
Graţie numeroaselor modificări pe care le produce în organism, cât şi
condiţiilor igienice în care se practică, înotul reprezintă unul dintre cele mai
complete sporturi; el favorizează dezvoltarea calităţilor de rezistenţă, viteză,
îndemânare etc.
Ca urmare a practicării înotului apar o serie de modificări imediate şi altele
îndepărtate, rezultate din modificările de adaptare a marilor funcţiuni ale
organismului. Printre influenţele imediate mai importante se pot enumera:
accelerarea ritmului respirator şi cardiac pe minut în repaus (acest fenomen permite
o mobilizare mai energică a substanţelor din organism necesare efortului), activarea
circulaţiei sanguine, intensificarea schimburilor gazoase, creşterea tensiunii
arteriale etc.
Printre efectele la distanţă, apărute în urma unor antrenamente sistematice
de înot, asupra funcţiei cardiorespiratorii, se remarcă o rărire a ritmului respirator şi
cardiac în repaus (bradipnee, bradicardie), ceea ce realizează un regim economic de
funcţionare a organelor respiraţiei şi al circulaţiei sângelui. Se mai înregistrează o
mărire a muşchiului inimii (hipertrofie), care trebuie interpretată ca un fenomen
fiziologic de adaptare a circulaţiei la efort (nu o urmă a unei boli). Aceste efecte
apar numai la cei care au practicat vreme îndelungată înotul, sub un control medical

10
continuu. Sistemele corpului şi funcţiunile organismului au nevoie de exerciţii
fizice executate în mod sistematic şi susţinut.
Datorită poziţiei orizontale a corpului din timpul înotului, efortul fizic depus
este mai mic decât în alte activităţi, acest avantaj fiind datorat faptului că inima este
scutită de a învinge influenţa gravitaţiei, ca în celelalte sporturi.
Toate aceste efecte explică de ce înotul constituie un excelent mijloc de
antrenare cardiorespiratorie şi de ce apare indicat să fie practicat de la vârsta cea
mai mică până la bătrâneţe.
Sportul în general şi înotul în particular prezintă mai multe efecte:
prin înot se dezvoltă trăsături pozitive de caracter precum: hotărârea,
curajul, perseverenţa, răbdarea, dorinţa de a învinge dificultăţile;
latura educaţională se dezvoltă în climatul sportivităţii, al eticii vieţii
sportive. Obişnuirea cu ordinea şi disciplina, cu respectul şi ajutorul reciproc, se
repercutează pozitiv pe plan educativ;
înotul trebuie studiat ca fenomen social; el poate fi o componentă a timpului
liber, care trebuie valorificat la maximum, bine organizat şi create condiţiile
dezvoltării înotului în viaţa modernă. Societatea în ansamblul ei, şcoala, familia
trebuie să înţeleagă raţiunea practicării înotului de la cea mai fragedă vârstă,
caracterul lui formativ, recreativ, deconectant sau competitiv. Din alt punct de
vedere învăţarea înotului reprezintă calea cea mai eficientă de reducere a numărului
de accidente prin înec.
În raport cu aerul, apa are o influenţă total deosebită asupra organismului.
Ea constituie un mediu neobişnuit pentru activitatea omului, îl obligă la numeroase
procese de adaptare, ce caracterizează această modalitate de deplasare. Dintre
acestea menţionăm câteva – poziţia orizontală a corpului, micşorarea greutăţii
corpului prin scufundarea în apă, rezistenţa mai mare a apei decât a aerului şi
folosirea de către înotător a mişcărilor de vâslire a mâinilor şi a picioarelor din care
rezultă înaintarea corpului.
La înot o mare importanţă o au calităţile fizico – chimice ale apei; astfel, o
apă rece provoacă modificări în organism, în sensul frânării unei pierderi exagerate
de căldură a corpului, menţinându-l la o temperatură constantă. Invers se petrec
lucrurile când se înoată într-o apă prea caldă: organismul îşi intensifică eliminarea
de căldură prin piele şi respiraţie pentru a menţine constanţa temperaturii.

1.1.1. INFLUENŢA ÎNOTULUI ASUPRA INIMII ŞI A CIRCULAŢIEI

SANGUINE

Inima, circulaţia sanguină şi sistemul respirator aprovizionează şi intensifică

transportul de oxigen şi de substanţe hrănitoare celulelor corpului. Totodată
intensifică transportul bioxidului de carbon şi a altor substanţe de uzură ce trebuie

11
eliminate, a căror adunare într-o cantitate prea mare în corp ar obosi muşchii,
îngreuind în acelaşi timp funcţia inimii şi respiraţia.
Înotul este o activitate de rezistenţă, care se dobândeşte prin repetare, prin
„arta de a respira în apă”, principalul beneficiar fiind sistemul cardiovascular.
Temperatura apei în care se desfăşoară înotul este, de obicei, cu 8 0-180 C
mai mică decât a corpului, ceea ce determină angrenarea tuturor funcţiilor
organismului legate direct sau indirect de aparatul circulator.
Înotul are influenţă asupra activităţii aparatului cardiovascular prin
accelerarea contracţiilor cardiace, creşterea tensiunii arteriale şi a presiunii
venoase precum şi prin mărirea volumului cardiac. Frecvenţa contracţiilor
cardiace, cercetate după înotul pe diferite distanţe, a ajuns la 180 bătăi pe minut
(chiar şi mai multe). Tensiunea arterială se ridică mai mult decât la un efort sportiv
într-un mediu aerian, fapt care se datorează comprimării vaselor cutanate şi
îngreuierii circulaţiei venoase.
Precum şi în alte sporturi, pulsul la înotători este mai scăzut decât la
persoanele care nu practică exerciţiile fizice (în medie 42 – 64 pulsaţii pe minut).
Înotând o distanţă de 50 m, pulsul poate creşte până la 160 – 200 pulsaţii pe minut,
revenirea făcându-se însă foarte repede (3 – 6 min). După parcurgerea unei probe
mai lungi (400 – 800, 1500 m), valorile sunt mai mici (100 – 140 pulsaţii pe minut),
dar revenirea se face mai încet (10 – 15 min şi chiar mai mult în cursele de fond).
Tensiunea arterială suferă modificări asemănătoare pulsului; în repaus
maxima variază între 110 – 130 mm Hg, iar minima între 65 – 85 mm Hg; aceste
valori sunt apropiate de cele ale persoanelor care nu practică înotul. Parcurgerea
înot a distanţei de 50 m în viteză maximă face ca tensiunea maximă să crească până
la 200 – 220 mm Hg (în medie 180 – 190), iar tensiunea minimă să scadă; revenirea
la valorile de plecare se face în 5 – 8 min. La terminarea unei probe mai lungi
valorile tensiunii ajung la 160 – 170 mm Hg pentru maximă şi 80 – 100 mm Hg
pentru minimă. În acest caz, revenirea se face mai lent. Aceste cifre se întâlnesc la
înotătorii antrenaţi, cu un stagiu îndelungat de pregătire.
Presiunea venoasă determinată în venele superficiale la înotătorii care stau
în repaus este mai mare decât la atleţi şi anume 14 cm 3 faţă de 11,5 cm3 la
alergători.
Volumul cardiac creşte în timpul înotului până la valori destul de mari, la
bărbaţi variază de la 8,6 la 21,6 l pe min în repaus, iar la femei de la 11,4 la 13,7 l
pe min în loc de 3,9 l pe min în repaus.
Intrarea în apă provoacă tahicardie prin intensificarea circulaţiei. Inima
trebuie să distribuie sângele pe o arie anatomică mare, efortul angajând întregul
corp, vasele fiind solicitate să transporte sângele în corpul aflat în poziţie
orizontală. Faţă de manifestarea forţei gravitaţiei circulaţia sângelui este mult
uşurată. Gradarea efortului în apă duce treptat de la angajare cantitativă (tahicardie)
la adaptare calitativă (bradicardie).
12
 În situaţia în care corpul se află în poziţie de înot la suprafaţa apei, se
produce o presiune de 0,02 – 0,05 kg/cm2. În timpul scufundării, presiunea apei
creşte în raport cu adâncimea şi cu viteza de deplasare a înotătorului. Această
influenţă, cumulată cu efectul mişcărilor executate în timpul înotului, duce la
dezvoltarea musculaturii inimii, respectiv a auriculelor şi a ventriculelor.
Fortificarea muşchiului cardiac influenţează în mod favorabil activitatea inimii şi
circulaţia în general. În repaus, presiunea sistolică scade, iar cea diastolică creşte,
adică se îmbunătăţeşte tensiunea arterială diferenţiată şi se măreşte elasticitatea
vaselor.
Sub influenţa înotului au loc modificări în compoziţia morfologică şi
chimică a sângelui. Apa acţionează asupra sistemului hematopoetic prin sistemul
nervos vegetativ mărind conţinutul în hemoglobină al numărului de hematii şi
scăzând numărul leucocitelor. Numărul hematiilor creşte până la 6,8 milioane, iar
numărul de leucocite se măreşte de 2 – 3 ori. Cercetarea compoziţiei chimice a
sângelui în cursul înotului a arătat o modificare a rezervei alcaline din sânge, în
funcţie de intensitatea înotului.
În timpul înotului au loc modificări ale componentelor sângelui astfel încât,
după parcurgerea unor distanţe scurte cantitatea de zahăr din sânge creşte puţin. În
timp ce, după cursele mai lungi, ea scade proporţional cu intensitatea efortului şi
gradul de antrenament. Apare necesitatea administrării de zahăr cu 30 – 40 min
înaintea eforturilor mai lungi de înot. Ca şi sarea, zahărul contribuie la refacerea
înotătorilor epuizaţi după marile eforturi.
La omul care stă nemişcat în apă temperatura corpului scade. În timpul
înotului, datorită faptului că producerea de căldură se măreşte, temperatura corpului
rămâne nemodificată sau se modifică puţin.
Dintre modificările circulaţiei, un loc important îl ocupă şi cel ale vaselor
capilare. După intrarea în apă la o temperatură joasă se produce o vasoconstricţie,
care micşorează pierderea de căldură. Apoi pielea devine roşie de la dilatarea
capilarelor şi corpul prezintă o senzaţie de căldură generală, datorită accesului de
sânge de la organele interne la piele. Dacă activitatea în apă rece se prelungeşte, are
loc dilatarea pasivă a capilarelor, când organismul nu se mai poate apăra împotriva
pierderilor de căldură. Ca o reacţie compensatorie se produc o serie de contracţii
musculare adică, organismul răspunde printr-o reacţie denumită frison (care
furnizează într-o oarecare măsură căldură). Acest fapt este legat de o pierdere
progresivă de căldură a pielii, care duce la o pierdere a căldurii organismului. După
această fază, circulaţia sângelui la nivelul capilarelor se înrăutăţeşte progresiv, de
aceea este indicat să se iasă din apă.
Frisonul în apă poate fi considerat ca o reacţie de apărare a organismului,
care produce o creştere a termoreglării chimice. Continuarea activităţii în apă duce
la o vasoconstricţie arterială, la o dilatare a celor mai mici vene şi la întreruperea
contracţiilor ritmice ale peretelui vascular, fenomene ce dau naştere la o stază
sanguină.

13
 Concluzii
Ca o adaptare în urma repetărilor, se va observa un puls în repaus scăzut
faţă de persoanele care nu practică exerciţiile fizice.
Revenirea după efort a valorilor pulsului şi a tensiunii arteriale se face foarte
repede, observându-se o adaptare a inimii la efort. De aici reiese necesitatea
aplicării unui antrenament în mod raţional, executat cu eforturi treptate care să ducă
la progres.
Înotul se practică de la vârste foarte mici, adaptarea inimii la efortul cerut
realizându-se mai bine la copii faţă de adulţi. Frecvenţa cardiacă fiind ridicată şi
presiunea arterială scăzută, poziţia orizontală a corpului la înot uşurează activitatea
inimii, iar efortul suplimentar solicitat de mişcare întăreşte muşchiul cardiac, aşa
cum am afirmat mai devreme. Astfel, la copii, după un timp relativ scurt de
practicare a înotului, se constată acea scădere a frecvenţei pulsului şi revenirea mai
rapidă la normal a tensiunii arteriale. Circulaţia sângelui efectuându-se mai uşor
datorită reducerii forţei gravitaţionale, face ca performanţele obţinute la înot de
către copii să fie la un nivel foarte ridicat.
Mărirea inimii la înotători şi, în general, la toţi cei ce practică exerciţiile
fizice şi sportul, este considerată azi ca un fenomen de adaptare a organismului la
cerinţele mari din timpul efortului. Inima are o capacitate mai mare de efort când
este antrenată raţional.

1.1.2. INFLUENŢA ÎNOTULUI ASUPRA RESPIRAŢIEI

Antrenamentul la înot dezvoltă toate funcţiunile fundamentale ale

organismului dar are o influenţă majoră asupra aparatului respirator. Din acest
punct de vedere, înotul poate fi considerat ca unul dintre cele mai eficace exerciţii
respiratorii. El poate fi recomandat, în scopul dezvoltării aparatului respirator,
tuturor sportivilor, indiferent de specialitatea lor sportivă, deoarece dezvoltă în
special muşchii respiratori şi musculatura spatelui, având influenţă asupra
respiraţiei şi asupra corectitudinii ţinutei.
În timpul înotului, atât schimburile nutritive, cât şi activitatea sistemului
circulator, depind de nivelul oxigenului din sânge. Acesta poate fi asigurat
corespunzător numai dacă aparatul respirator funcţionează normal. Datorită
presiunii apei asupra toracelui şi a abdomenului, inspiraţia este mult îngreuiată, pe
când expiraţia este ajutată simţitor. Dar aerul inspirat ajută la plutirea corpului, pe
când eliminarea aerului prin expiraţie reclamă o serie de mişcări suplimentare care
asigură menţinerea la suprafaţa apei. Acest fapt este resimţit mai ales la începători,
care fac o expiraţie incompletă, superficială şi de aceea, învăţarea corectă a
respiraţiei este foarte importantă.
În timpul înotului organismul nu poate primi din atmosferă întreaga
cantitate de oxigen de care are nevoie pentru efectuarea efortului, lucrând astfel pe

14
„datorie de oxigen” (consumă din rezerve). Această datorie contractată în timpul
efortului se recuperează în perioada de refacere. Datorită acestei solicitări prin înot,
a funcţiei respiratorii, se permite ca în timpul inspiraţiei organismul să poată primi
o cantitate mai mare de oxigen. În acest mod se ajunge la o activizare a
schimburilor respiratorii. Toate acestea determină dezvoltarea musculaturii
respiratorii, ceea ce explică o capacitate vitală mare a înotătorilor.
S-a constat că numai după 12 lecţii de înot capacitatea vitală creşte cu circa
200 – 400 cmc. Aceasta înseamnă o funcţie mai bună a respiraţiei, element deosebit
de important în activitatea organismului.
După principiul lui Arhimede, înotătorul scufundat în apă pierde din
greutatea sa atât cât cântăreşte apa dislocată de el. Atunci când corpul este situat la
1 m sub apă, această presiune hidraulică pe cm2 este egală cu 0,1 atmosfere; când
înotătorul este scufundat la 0,5 m sub apă, corpul suferă acţiunea presiunii a 0,5
atmosfere. Apa exercită asupra toracelui o presiune hidrostatică care ajunge în
partea superioară a trunchiului în jurul a 30 kg, iar pereţii abdominali suportă
acţiunea unei presiuni şi mai mari, care îngreunează inspiraţia, în schimb se va
favoriza mult expiraţia. Din această cauză peretele abdominal este apăsat spre
cavitatea abdominală, diafragmul este ridicat şi respiraţia devine o respiraţie
toracică. Ca o consecinţă, se va respira mai rar şi mai scurt, căutând să se păstreze o
cantitate mai mare de aer în plămâni astfel, activitatea muşchilor respiratori va fi
îngreuiată.
Solicitarea crescută a tuturor grupelor musculare prin efectuarea mişcărilor
de înot, împreună cu intensificarea respiraţiei, precum şi presiunea exercitată de apă
asupra corpului, duc la o dezvoltare substanţială a muşchilor respiratori,
mărind capacitatea respiratorie şi ventilaţia pulmonară, realizându-se o apnee
voluntară şi o dilataţie toracică. Se îmbunătăţeşte respiraţia de „tip costal
superior”, caracterizată prin dezvoltarea jumătăţii superioare a cutiei toracice,
specifică înotătorilor şi printr-o funcţie economică a respiraţiei. Capacitatea
pulmonară se situează între 5000 şi 8000 cm cubi adică, plămânii pot cuprinde până
la 8 litri de aer.
Poziţia orizontală favorizează mişcările de inspiraţie, iar pentru expiraţie
este solicitată diafragma şi musculatura abdominală care înving presiunea apei.
Înotul contribuie la dezvoltarea cutiei toracice, dezvoltare care asigură o capacitate
vitală mare în comparaţie cu alte discipline sportive. Astfel, prin înot se realizează o
îmbunătăţire substanţială a ritmului respirator.
Numărul de respiraţii pe minut (ritmul respirator) îl găsim scăzut în repaus
la înotători – bradipnee – ceea ce denotă o funcţie economică a respiraţiei; în timpul
înotului numărul de respiraţii pe minut creşte proporţional cu viteza de înot şi proba
înotată (fluture, bras). Astfel, la o viteză de 60 m/min se efectuează 46 – 52
respiraţii pe minut.

15
 Oprirea voită a respiraţiei (apneea voluntară) este, de asemenea, crescută la
cei ce practică înotul. Se ştie că după o inspiraţie forţată se poate reţine respiraţia 30
– 40 s; cei ce au valori sub 20 s trebuie consideraţi ca prezentând o funcţie
respiratorie necorespunzătoare. Apneea voluntară reprezintă un indice al funcţiei
respiratorii extrem de preţios în aprecierea stării de antrenament la înotători sau la
selecţionarea pentru unele profesii (aviaţie). Înotătorii experimentaţi ajung la valori
de 2 – 3 min, capacitate ce îi ajută la dobândirea unor performanţe superioare. Dacă
avem în vedere şi faptul că în timpul unei curse de înot organismul lucrează pe
datorie de oxigen (consumul de oxigen în timpul efortului este mult mai mare decât
cel care se introduce prin inspiraţie), vom înţelege şi mai uşor necesitatea unei
funcţii desăvârşite a respiraţiei, cât şi utilitatea celor câteva inspiraţii ample înaintea
curselor (în special a celor pe distanţe scurte), prin care se introduce în corp o
cantitate de oxigen de rezervă, necesară efortului. În acelaşi timp, este solicitată o
stare perfectă de sănătate a căilor superioare respiratorii (atenţie la deviaţiile de sept
nazal şi la vegetaţiile adenoide – polipii nazali).
Deprinderea mecanismului respiraţiei la înot reprezintă un proces
îndelungat. Acesta începe cu instruirea pe uscat apoi se continuă prin poziţia în
picioare în apă şi în sfârşit, prin înot.
Începătorului i se pun probleme noi, printre care aceea de a-şi putea păstra
echilibrul corpului în poziţia de înot, în condiţiile executării mişcărilor pentru
înaintare, coordonarea mişcării membrelor executate în acelaşi scop şi coordonarea
acestor mişcări cu mişcările respiratorii. În ceea ce priveşte simţul echilibrului şi al
poziţiei corpului, un rol important îl are analizatorul vestibular.
De aceea, dereglarea funcţiei sale printr-o exercitare bruscă şi puternică,
cum ar fi spre exemplu pătrunderea apei reci în conductul auditiv extern, poate
provoca senzaţia de ameţeală, pierderea echilibrului şi tulburări în coordonarea
mişcărilor. Coordonarea mişcărilor respiratorii cu mişcările specifice fiecărui
procedeu de înot este un proces complex astfel încât, în timpul învăţării şi
perfecţionării deprinderilor nu pot fi separate unele de altele.
Cercetările schimburilor gazoase în înotul pe distanţe de 50, 100 şi 400 m au
arătat că pentru aceste distanţe este caracteristică producerea unei datorii mari de
oxigen.
Această particularitate ne permite să considerăm că parcurgerea distanţelor
de mai sus face parte din exerciţiile de tipul celor de intensitate submaximală.
Înotul craul provoacă o necesitate mai mare şi o datorie mai mare de oxigen decât
înotul bras – aceasta se datorează unei viteze mai mari de propulsie atunci când se
foloseşte procedeul craul.
La presiunea care se exercită asupra oricărui corp scufundat în apă, în
timpul înotului mai trebuie adăugată şi rezistenţa la înaintare, pe care ea o opune
corpului înotătorului. Rezistenţa creşte cu atât mai mult cu cât apa este mai

16
concentrată, aşa cum se prezintă apa lacurilor sărate, iar pe de altă parte, cu cât
înaintarea se face cu o viteză mai mare.
În apă dulce, la înotul pe 100 m executat cu o viteză de concurs, rezistenţa
opusă înaintării corpului este de 11 – 12 kg, pe când la înotul de 400 m efectuat în
aceleaşi condiţii, rezistenţa scade până la aproximativ 4 kg.
La înotul pe spate rezistenţa este mai mică. Presiunea hidraulică, ca şi
rezistenţa apei, influenţează mişcările toracelui, uşurând expiraţia şi îngreunând
inspiraţia. La înotătorii de performanţă, amplitudinea mişcărilor toracelui variază de
la 10 la 16 cm. Capacitatea vitală a plămânilor se măreşte ajungând la 5.000 – 7.300
cm3. Procedeele de înot – liber, bras şi spate reprezintă diverse deprinderi motrice,
variate ca structură. Formarea lor se face oarecum specific, deosebit de formarea
deprinderilor motrice în alte ramuri sportive.
Frecvenţa pulsului după înot şi acţiunea aparatului respirator, absorbţia de
oxigen şi micşorarea capacităţii vitale a plămânilor variază în funcţie de procedeul
de înot. Un procedeu mai rapid, cum este craulul, duce la o accelerare mai mare a
pulsului, la o creştere mai mare a tensiunii arteriale, la o mai mare absorbţie de
oxigen şi la o mai mare scădere a capacităţii vitale a plămânilor, decât brasul sau
înotul pe o parte.
Concluzia logică este că practicarea înotului îmbunătăţeşte activitatea
aparatului respirator.

1.1.3. INFLUENŢA ÎNOTULUI ASUPRA ATITUDINII CORPULUI

Privit din punct de vedere al adaptării funcţionale, faptul că înotul se

desfăşoară în poziţie orizontală (folosită un timp îndelungat, pe parcursul activităţii
sportive) poate produce modificări semnificative asupra sistemului osteoarticular:
articulaţiile fiind eliberate de greutatea corpului, lucrează lejer – astfel explicându-
se creşterile în înălţime, atât de căutate prin practicarea înotului.
Aparatul locomotor se dezvoltă printr-o creştere proporţională a indicilor
dezvoltării fizice. Prin înot se favorizează poziţia corectă pe apă a capului şi a
corpului care, asociat cu caracterul simetric şi ciclic al mişcărilor, duce la obţinerea
unei atitudini corecte a corpului.
Eliberarea coloanei vertebrale de greutatea corpului asociată cu activitatea
intensificată a muşchilor respiratori, au o influenţă profilactică şi terapeutică în
combaterea deformaţiilor coloanei vertebrale. Mişcările de înot specifice
procedeelor tehnice măresc considerabil mobilitatea coloanei, întărind totodată
întreaga musculatură a trunchiului.
Practicând înotul se modifică şi forţa musculară. Mişcările fiind lipsite de
încordări mari, contribuie la dezvoltarea fusiformă a musculaturii. Este poate
unicul sport la care toate grupele musculare se folosesc proporţional. Pe măsura
îmbogăţirii experienţei motrice în apă se formează calităţi specifice precum: simţul
17
apei, „o supleţe generală”, o mobilitate articulară bună şi o capacitate de relaxare
musculară.
Creşterea forţei musculare se obţine după un antrenament îndelungat; într-o
primă etapă aceste valori scad, fapt explicat prin lucrul muscular relaxat, fără
caracter de forţă. La fete, cu mici excepţii, forţa palmară este aproape egală cu a
celor care nu înoată. Explicaţia constă în conformaţia lor anatomică: fetele lucrează
mai eficace cu picioarele, compensând lipsa forţei braţelor. Astfel se explică de ce
fetele, care printr-o pregătire multilaterală îşi dezvoltă forţa braţelor, obţin
performanţe superioare în înot.
La băieţii care practică înotul, forţa musculară creştere diferenţiat, în funcţie
de procedeul practicat; brasiştii, de exemplu, vor avea valori mai mari la umăr, pe
când cei ce înoată fluture, la şold.
Efortul muscular variază după procedeul tehnic folosit; de exemplu, în
înotul craul şi spate grupele musculare cele mai solicitate sunt cele ale mâinilor şi
picioarelor; în înotul bras muşchii spatelui şi ai pieptului, iar în înotul fluture
muşchii braţelor şi ai şoldului.
Înotul contribuie la dezvoltarea şi la menţinerea proceselor vitale iar corpul
capătă o dezvoltare armonioasă prin angrenarea în înot a întregului sistem
muscular. Umerii se lărgesc, toracele cuprinde plămâni bine dezvoltaţi, muşchii
sunt lungi şi proporţionali; oferind un bun randament în muncă, muşchii sunt
adaptabili în orice fel de activitate.
Corpul fiind mai greu decât apa, pentru a se menţine la suprafaţă necesită
efectuarea unor mişcări în care sunt angrenaţi aproape toţi muşchii. Înotătorul caută
să învingă atât presiunea exercitată asupra sa, cât şi acţiunea de tragere înapoi
(sugere), forţă ce o simte pe spatele său la înotul în poziţie facială şi care frânează
viteza. Prin antrenament îndelungat corpul se adaptează, realizând o formă numită
„în picătură”, favorabilă vitezei (umeri laţi, torace robust, şold îngust şi picioare
subţiri). Acest profil este frecvent la băieţi. Fetele, având straturi de grăsime în jurul
şoldurilor şi umerilor, se acomodează mai uşor cu înotul bras şi spate.
Referitor la influenţa înotului asupra atitudinii corpului, se poate afirma că,
practicat împreună cu alte activităţi de cultură fizică, ajută la o dezvoltare
armonioasă, la o poziţie corectă a corpului şi chiar la redresarea unor atitudini
vicioase. Practicat unilateral, înotul poate duce la instalarea unor deviaţii ale
coloanei vertebrale şi la accentuarea celor existente.

1.1.4. ALTE MODIFICĂRI PRODUSE ÎN ORGANISM SUB INFLUENŢA

ÎNOTULUI

Metabolismul este solicitat printr-un consum caloric mare, iar procesele de

producere metabolică a energiei devin mai economice prin antrenamente
sistematice de înot. Pierderea de căldură determină la rândul ei o creştere

18
substanţială a arderilor la nivelul ţesuturilor, intensificând metabolismul general,
lucru ce se manifestă prin creşterea poftei de mâncare.
Prin înot sunt stimulate funcţiile glandelor endocrine, în special a glandei
tiroide, prin accelerarea arderilor tisulare. Acest efect justifică înotul terapeutic
prescris în obezitate, când metabolismul este încetinit. Un alt efect este reprezentat
de creşterea zahărului în sânge după înotul în viteză mare pe distanţe mici şi
scăderea lui proporţional cu intensificarea efortului şi cu starea de antrenament a
organismului, la înotul pe distanţe lungi.
Toate mişcările efectuate în apă necesită, datorită mediului mai dens în care
se desfăşoară, un efort sporit comparativ cu executarea lor pe uscat sau în aer. În
consecinţă, consumul energetic la înotători creşte simţitor. Acest consum
suplimentar de energie, ca şi lucrul desfăşurat, contribuie la dezvoltarea muşchilor
angrenaţi în mişcare, solicită în plus aparatul cardiovascular şi respirator şi măreşte
metabolismul.
Acest aspect impune asigurarea în cadrul alimentaţiei zilnice a unui surplus
de calorii în perioada practicării înotului.
În perioada copilăriei activitatea glandelor endocrine favorizează creşterea
în înălţime, greutate precum şi metabolismul.
Funcţiile excretorii prezintă unele aspecte caracteristice în timpul efortului
specific înotătorilor. În apă înotătorul transpiră foarte puţin sau deloc. Absenţa
transpiraţiei sau reducerea ei are drept consecinţă neeliminarea unor produşi, care în
condiţiile unui efort identic ca intensitate, dar executat pe uscat, ar fi fost eliminaţi
pe această cale. Ca urmare, funcţia renală este solicitată mai intens în timpul
înotului.
Rinichii nu suferă o influenţă directă; prezenţa albuminei în urină după efort
trebuie pusă în legătură fie cu o stare de antrenament necorespunzătoare, fie cu o
adaptare mai slabă la efort. Ea constituie o situaţie de moment şi, în general, dispare
la câteva ore după efort. De altfel, după parcurgerea înot a unor distanţe mici, nu s-a
remarcat prezenţa constantă a albuminei în urină.
La înotul pe distanţe scurte şi mijlocii, în funcţie de gradul de antrenament
şi de intensitatea înotului, poate apărea în urină o cantitate mai mare sau mai mică
de proteine şi de elemente figurate. Apariţia albuminei în urină, în cursul înotului,
poate să fie datorită excitării cu apă rece a pielii, insuficienta irigaţie sanguină,
acumularea în sânge a produselor acide ale metabolismului şi în special a acidului
lactic. Cercetările făcute asupra urinei au arătat că la înotători acidul lactic din urină
este prezent într-o cantitate mai mare decât la atleţi (în cursul unor eforturi
musculare corespunzătoare ca durată).
În timpul înotului se consumă mult calciu în organism; practic, acest
fenomen se evidenţiază în urină, unde găsim o cantitate mărită din acest element, în
special după probele de fond.

19
 Acest lucru trebuie avut în vedere mai ales dacă ne gândim la faptul că
majoritatea înotătorilor sunt tineri, în creştere, la care procesul de osificare nu s-a
încheiat. Din acest motiv au fost opriţi tinerii sub 18 ani de a participa în cursele de
mare fond.
În timpul înotului, ca şi al altor activităţi fizice, organismul pierde o
cantitate de apă şi sare. De acest element se leagă uneori „cârceii” pe care-i acuză
înotătorii şi care se înlătură printre altele, prin administrarea de sare. Deşi s-a
considerat multă vreme că înotătorii nu transpiră, s-a observat că sarea, atât din
sânge, cât şi din urină, scade foarte mult după înotul de fond.
Datorită faptului că transpiraţia este redusă sau nulă, scăderea în greutate a
înotătorului, chiar după eforturi de lungă durată, este nesemnificativă. Dimpotrivă,
cantitatea de urină eliminată de înotători creşte datorită aceleiaşi cauze – adică lipsa
transpiraţiei.
Astfel, se poate afirma că lanţul hidric al unui înotător este echilibrat sau
foarte puţin deficitar.
Sistemul nervos este şi el influenţat la rândul său prin înot, prin înviorare
sau prin calmare. Înotul recreativ mai are un rol de echilibrare a funcţiilor scoarţei
cerebrale, contribuind astfel la reglarea proceselor nervoase la persoanele solicitate
psihic. Din statisticile medicale de specialitate reiese că înotătorii prezintă
procentajul cel mai coborât de dereglări neurovegetative. Apa, prin calităţile ei,
exercită un puternic efect tonifiant asupra sistemului nervos, fenomen care stă la
baza recomandării înotului în astenii nervoase, tulburări psihice şi neurovegetative.
Buna dispoziţie pe care o creează deplasarea în mediul acvatic influenţează în mod
favorabil psihicul.
O altă influenţă pozitivă a înotului constă în îmbunătăţirea coordonării
motrice şi în dezvoltarea unui simţ al ritmului.
Un efect favorabil asupra funcţiei sistemului nervos şi în acelaşi timp cu
acţiune asupra stimulării circulaţiei sângelui îl au şi radiaţiile solare.
Radiaţiile solare, mai ales razele ultraviolete, contribuie la sintetizarea
vitaminei D, deosebit de importantă pentru organismul tânăr. Vitamina D previne
rahitismul, boală specifică copiilor, caracterizată prin tulburări în creşterea generală
şi în cea a oaselor.
În general, este bine să se înceapă acest sport de la vârsta de 5, 6 ani, dar
este posibil să se înceapă de la 3 – 4 ani şi chiar mai devreme, copiii fiind activi,
receptivi şi flexibili. La efectele pozitive pentru sănătate ale înotului, ne-am referit
anterior, afirmând că dezvoltă foarte bine sistemul respirator (în special prin
mărirea capacităţii pulmonare şi reglarea ritmului respirator, element vital, aşa cum
am arătat) şi tonifică în general corpul fizic, prin solicitarea armonioasă a
muşchilor, a articulaţiilor şi a sistemului osos. În principiu, toate bolile pot fi măcar
în parte abordate prin practicarea înotului, dar ameliorări considerabile s-au

20
observat în astm (şi alte afecţiuni respiratorii), în diabet (scade insulina), în boli ale
sistemului osos (în special pe coloană) şi chiar în afecţiuni ale inimii.
Prin mişcarea şi forţa de presiune a volumului de apă se exercită un masaj
blând, continuu, pe întreaga suprafaţă a corpului, ceea ce face ca metoda să fie
foarte eficientă în tratarea celulitei. Practicat într-un bazin cu apă al cărei nivel să
nu ajungă la înălţimea practicanţilor, oferă posibilitatea ca aceştia să nu fie obligaţi
să ştie să înoate şi, pe de altă parte, la şedinţele de înot să poată participa şi
persoanele supraponderale. Senzaţia accentuată de bine, de confort, este sporită şi
de excluderea implicaţiilor neplăcute ale transpiraţiei, care apare la efortul fizic în
aer liber. În acelaşi timp, cadrul în care se desfăşoară activitatea de înot acţionează
asupra mentalului, ajutându-l să se relaxeze.

1.1.5. CĂLIREA ORGANISMULUI

Călirea organismului asigură adaptarea mai rapidă a copiilor la schimbările

de temperatură ale mediului înconjurător, fără influenţe negative. De asemenea,
călirea mai are influenţă asupra caracterului copiilor, creându-le stări psihice
favorabile dezvoltării voinţei, disciplinei, învingerii greutăţilor etc.
Folosirea acţiunilor favorabile ale mediului înconjurător, în cadrul unor
proceduri sistematizate adică, asocierea apei cu ceilalţi factori naturali, contribuie la
creşterea rezistenţei generale a organismului, realizându-se călirea la schimbările de
temperatură şi umiditate.
Corpul se acomodează cu temperatura apei datorită termoreglării. În înot
termoreglarea este solicitată nu numai datorită faptului că apa are, de obicei, o
temperatură mai scăzută decât a aerului (deci şi decât corpul înotătorului), cât mai
ales datorită conductibilităţii sale termice, care este mult mai mare decât a aerului
(apa este mai bună conducătoare de căldură decât aerul).
Temperatura scăzută a apei duce la pierderea de căldură şi declanşează prin
mecanismul termoreglării reacţiile de apărare ale organismului. Prin intensificarea
proceselor metabolice se măreşte capacitatea circulatorie şi de respiraţie. Rezistenţa
la frig şi la căldură diferă de la un individ la altul.
Călirea este un proces complex care are o mare influenţă asupra
organismului copiilor. În acest sens, un rol important revine temperaturii apei care
exercită o influenţă activă asupra vaselor sanguine. Temperatura favorabilă a apei
este de 23 – 240C. Apa rece produce o constricţie a vaselor în urma căreia se
cedează mai puţină căldură mediului înconjurător. Concomitent cu acest fenomen,
organismul începe să producă căldură, lucru ce duce în faza următoare la o dilatare
a capilarelor, deci la o mai bună circulaţie periferică. Această eliberare crescută de
căldură este legată întotdeauna de o îmbunătăţire a schimburilor ce au loc la nivelul
ţesuturilor.

21
 Dacă se prelungeşte activitatea în apă, urmează o nouă perioadă de
vasoconstricţie, care duce la apariţia frisoanelor. Acesta este semnul că între
procesele de cedare şi producere a căldurii nu mai există un echilibru, simptom
căruia trebuie să i se acorde o mare atenţie în lucrul cu copiii, pentru a preveni
apariţia frisoanelor. În acelaşi timp, se va încerca prelungirea duratei lecţiilor,
acestea determinând creşterea căldurii emanate şi contribuind astfel la realizarea
călirii.
Temperatura apei fiind întotdeauna mai scăzută decât a corpului,
organismul, pentru a se adapta la mediu, va cheltui un surplus de energie. Sub
influenţa apei reci, schimburile gazoase se măresc. Apa rece produce şi unele
modificări în compoziţia sângelui, element extrem de însemnat pentru
funcţionalitatea normală a circulaţiei şi respiraţiei. Înotând într-o apă rece, numărul
globulelor roşii din sânge scade, globulele albe cresc, iar hemoglobina (pigment pe
care se fixează oxigenul pentru a fi transportat la celule) creşte. Toate aceste
modificări reprezintă reacţii de adaptare a organismului.
Vasele de sânge suferă de asemenea, modificări importante: la început se
produce o restrângere a calibrului lor (vasoconstricţie), fenomen ce apără corpul
înotătorului de o pierdere prea mare de căldură. În acest timp, sângele se adună în
părţile profunde ale organismului; imediat urmează o dilatare a vaselor
(vasodilataţie reflexă) care duce la creşterea temperaturii pielii. În această situaţie
înotătorul, ieşind din apă, are extremităţile roşii – vinete, calde. Reintrând în apă
fenomenul se repetă. Pierderea de căldură este foarte importantă pentru cei ce
înoată. De aceea, la o temperatură de 180C, ea dă senzaţia de frig, iar la 240C pare
răcoritoare. În acelaşi timp, aerul la 180C pare confortabil, iar la 240C cald.
Înotătorii realizează performanţe mai slabe în ape reci, existând o strânsă legătură
între scăderea performanţei şi a temperaturii.
Inactivitatea într-o apă de 170C produce o pierdere de 2 calorii pe minut;
înotul moderat într-o apă de 17 – 210C, cauzează pierderea a 9,5 calorii pe minut;
înotând repede, pierderea ajunge la cca. 12 calorii. Caloriile necesare efectuării
mişcărilor de înot şi acomodării cu apa rece se realizează prin creşterea
metabolismului general.
Un organism călit înseamnă un organism rezistent la frig, la cald, la vânt, la
ploaie şi la diverşi alţi factori. Această călire se capătă prin antrenament şi, ca orice
antrenament, trebuie să respecte anumite reguli. Călirea organismului se face după
anumite principii:
 gradarea – călirea la frig se începe cu o temperatură mai ridicată, care se
scade treptat;
 variabilitatea factorilor de călire – călirea corpului trebuie începută
sistematic, din prima copilărie;
 diversitatea factorilor de călire – pentru a forma un organism rezistent
trebuie utilizaţi factori cât mai diferiţi (apă rece sau caldă, aer uscat sau umed, raze
solare, vânt, ploaie etc).

22
 Un organism călit este mai rezistent la boli, mai ales în anotimpul rece, şi
devine astfel capabil de un randament mai mare în antrenamentul sportiv.
Înotul constituie el însuşi un procedeu de călire, deoarece se practică în
condiţii variate de temperatură a apei şi a aerului.
Echilibrul care se stabileşte între organism şi mediu asigură desfăşurarea
normală a vieţii, ori activitatea oricărei fiinţe vii se desfăşoară sub influenţa
permanentă a mediului înconjurător.
Înotătorii sunt în general mai rezistenţi. Prin înot capacitatea de
termoreglare a organismului se îmbunătăţeşte şi corpul înotătorului ajunge la un
asemenea grad de adaptabilitate încât senzaţiile de frig trec în câteva minute,
simţindu-se în deplinătatea forţelor sale chiar şi într-o apă mai rece.
Toate aceste date de fiziologie ilustrează aportul înotului la procesele de
călire a organismului, procese menite să conducă la creşterea rezistenţei generale a
corpului omenesc, la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei.
Înotul este considerat ca un factor activ terapeutic şi curativ în cadrul
terapiei funcţionale complexe, recuperatorii. Efectele majore le are asupra
sistemelor cardio-respirator, neuromuscular, neuropsihic şi neurovegetativ (în apă
caldă 280 – 320 C, cu plante, săruri minerale etc.).

1.1.6. MIJLOC DE TRATAMENT ÎN DIFERITE AFECŢIUNI

Modificările imediate sau de durată, produse în organism în urma practicării

înotului, constituie suportul pentru înţelegerea principiilor care stau la baza
recomandării lui ca mijloc de tratament, „terapie funcţională” în diverse boli.
Ca mijloc terapeutic asociat cu factorii naturali de călire (soare, aer, apă),
înotul contribuie la întărirea sănătăţii şi la dezvoltarea armonioasă a corpului.
Influenţele favorabile pe care le exercită apa mării asupra organismului
uman se datorează nu numai efectului răcoritor al acesteia. Ele intră concomitent în
acţiune cu încălzirea soarelui, cu masajul exercitat de izbirea ritmică a valurilor şi,
în sfârşit, cu activarea circulaţiei pe calea înotului sau a contrastului dintre
temperatura corpului şi aceea a apei mării, ceea ce constituie efecte benefice asupra
organismului.
Ulterior, paleta acestor influenţe favorabile s-a lărgit mult, ca urmare a
faptului că medicina modernă a aprofundat între timp şi acest aspect al terapeuticii,
de pe poziţiile ultimelor achiziţii ale tehnicii de studiu şi experimentale. Astfel, s-a
constatat că multe din aceste influenţe se datorează ionilor multipli pe care apa de
mare îi conţine, în special a acelora de sodiu, potasiu, magneziu şi iod. Prin
intermediul pielii, ionii menţionaţi au toate şansele să ajungă în lichidele
organismului. Această absorbţie de ioni, respectiv acest dialog dintre organism şi
apa mării se diminuează considerabil când temperatura apei este scăzută. Prin

23
sărurile existente (iod, sulf, clor, fosfor, fier) în apa de mare sau în lacuri naturale,
ele pătrund în corp prin piele, favorizând creşterea osoasă şi îmbunătăţirea
funcţiilor organismului.
Apa, mediul în care se înoată, prezintă efecte fizice care se datorează
temperaturii şi presiunii apei. Apa de mare acţionează asupra organismului şi pe
calea presiunii hidrostatice; presiune care, exercitându-se asupra vaselor periferice
(aşadar asupra acelei mantale capilare care, la fel ca mantaua dermică, acoperă pe
dinafară) se va repercuta în cele din urmă asupra întregului aparat circulator.
S-a mai demonstrat că anumite oligoelemente din apa mării exercită acţiuni
biocatalizatoare asupra organismului, dar în şi mai mare măsură aceste elemente
provin din algele marine în care sunt tezaurizate.
Graţie acestor noi achiziţii privind mecanismele de acţiune ale apei de mare,
şi a noilor mijloace de folosire a acesteia, am ajuns într-un moment, în care
talasoterapia clasică (tratament prin apa de mare şi soare), deci tradiţională, este pe
punctul de a fi transformată şi chiar înlocuită, de aşa-numita neotalasoterapie.
Alături de gimnastica medicală, înotul contribuie la corectarea deviaţiilor
coloanei vertebrale; înotul pe spate este recomandat pentru corectarea cifozelor,
brasul ajută la corectarea scoliozelor. În general, înotul, fără a ţine seama de
particularităţile procedeelor tehnice, întinde coloana vertebrală, întăreşte muşchii de
o parte şi de alta ai coloanei, contribuind astfel la corectarea poziţiei vicioase.
Mişcările în aceste cazuri se execută lent, cu accent pe tehnică şi nu pe forţă.
Chiar în cazurile mai avansate de deviaţii ale coloanei vertebrale, înotul
aduce importante ameliorări prin stimularea respiraţiei, care nu de puţine ori este
stânjenită. O aplicare timpurie şi îndelungată asigură succesul tratamentului.
Rezultate foarte bune se obţin practicând înotul în cazuri de atrofii
musculare şi în alte diformităţi fizice, rămase după unele boli ale sistemului nervos,
căpătate imediat după naştere sau în prima copilărie, şi în special în urmările
paraliziei infantile (în scopul reeducării picioarelor, muşchii atrofiaţi îşi recapătă
vigoarea). Reuşita tratamentului depinde de începerea neîntârziată a înotului, în
faza de recuperare a organismului. Cele mai bune rezultate se obţin în bazine
special amenajate sau pe litoral, prin tratamentul combinat (înot, soare, gimnastică
medicală).
Înotul în apă caldă (peste 240C) reuşeşte să învingă spasmul muscular care
determină poziţii şi mişcări anormale; prin activarea circulaţiei sângelui el ajută la
dezvoltarea muşchilor mai slabi, reeducă, de asemenea, mişcările articulare limitate
în urma anchilozării.
Înotul este deosebit de folositor persoanelor cu dizabilități. Datorită
flotabilităţii, persoanele handicapate pot executa anumite mişcări în apă care le sunt
imposibile în alte situaţii şi le sunt de mare folos.

24
 Acolo unde se poate practica, medicii prescriu înotul insistent, ca factor
curativ în cele mai diverse maladii ale sistemului osteomuscular şi nervos.
Înotul este recomandat ca mijloc terapeutic pentru o multitudine de
afecţiuni:
în rahitism – practicându-l cu perseverenţă se obţine corectarea deficienţelor
fizice;
corectarea deviaţiilor coloanei vertebrale, aşa cum am precizat anterior (se
corectează prin dezvoltarea muşchilor laterali coloanei şi prin stimularea
respiraţiei);
în boli ale aparatului de susţinere sau a urmărilor acestora – paralizie
infantilă sau leziuni ale articulaţiilor etc;
la dezvoltarea aparatului locomotor pentru handicapaţii fizici;
la copii debili, astenici, cu tulburări în dezvoltarea psihofizică, cu urme de
rahitism etc. – se are în vedere pe lângă efectele binefăcătoare ale razelor solare,
care favorizează creşterea oaselor, şi acţiunea propriu–zisă a înotului, care
stimulează pofta de mâncare, respiraţia şi funcţia inimii, linişteşte somnul,
schimbând radical aspectul acestor copii;
tratarea unor boli ale vaselor de sânge aflate la nivelul mâinilor şi a
picioarelor prin băi, folosind sistemul arterial de băi calde şi reci al lui Dubois
Raymond: „gimnastica muşchilor netezi”;
tratarea asteniilor nervoase prin acţiunea de stimulare asupra sistemului
nervos central;
profilaxia unor manifestări reumatice, musculare sau articulare. Profilaxia
se exercită împreună cu helioterapia;
în tulburările aparatelor respirator şi circulator.
Cel mai important dintre obiectivele enumerate rămâne influenţa asupra
psihicului copilului. Câştigând încrederea micului (şi nu numai) bolnav în reuşita
tratamentului, element ce creşte atunci când copilul simte că stăpâneşte apa, se
influenţează favorabil sistemul nervos, factor indispensabil pentru reuşita
procesului de vindecare.
În unele forme de reumatism înotul are în vedere, în primul rând, mişcarea
într-o apă bogată în iod, sulf, săruri, care pătrunzând în corp exercită efecte
favorabile asupra organismului; în acelaşi timp, mişcările efectuate ajută la
relaxarea musculaturii contractate datorită poziţiilor incomode pe care le adoptă
bolnavii, cu scopul de a evita durerea.
Înotul are efecte bune şi în unele boli interne şi, în special, în tulburările
aparatelor respirator şi circulator. Toate cazurile în care funcţionarea normală a
plămânilor este stânjenită (leziuni organice sau funcţionale) se pot trata şi prin
practicarea înotului. Efectele acestui tratament se pot urmări controlând capacitatea
vitală şi apneea voluntară, care cresc de la o lecţie la alta.

25
 Se recunoaşte azi înotului o acţiune favorabilă şi în combaterea varicelor
(dilataţii ale venelor), scăzând presiunea venoasă, element care joacă un mare rol în
apariţia acestei boli.
Persoanele cu tensiune arterială scăzută, obosite, astenice se simt
reconfortate după o şedinţă de înot. Acţiunea de echilibrare a sistemului nervos din
pereţii vaselor de sânge îşi găseşte aplicarea în marele grup al tulburărilor
neurovegetative. Se ştie că din toate sporturile, înotul dă procentul cel mai mic de
tulburări vegetative, tocmai datorită acestei acţiuni.
Activând circulaţia sângelui, înotul împiedică depunerea de substanţe grase
(colesterină) în pereţii vaselor de sânge, combătând astfel arteroscleroza; de aceea,
practicarea lui se recomandă şi la vârstă înaintată. Acţionează favorabil asupra
persoanelor hipotensive, activează metabolismul.
Pentru acţiunea sa uşor excitantă, înotul se recomandă în unele tulburări ale
glandelor cu secreţie internă; de exemplu, în insuficienţa tiroidiană (mixoedem), în
care arderile organismului sunt încetinite, iar copilul prezintă o întârziere în
dezvoltarea psihofizică.
Prin practicarea înotului se obţin rezultate bune şi în obezitate. Se admite
azi, că limitarea alimentaţiei sau anumite medicamente, luate izolat, nu pot avea
rezultate de durată, atâta vreme cât nu se îmbină şi cu practicarea exerciţiilor fizice.
În cadrul acestui tratament înotul dă rezultate foarte bune, stimulând arderile din
corp, normalizând funcţiile glandelor cu secreţie internă (afectate serios în această
boală), contribuind la scăderea grăsimii depuse pe abdomen, coapse şi şolduri.
Superioritatea înotului faţă de alte mijloace ale culturii fizice în această boală
constă în aceea că, în afara efortului depus prin mişcările de plutire, se mai
cheltuieşte o cantitate de energie pentru păstrarea temperaturii corpului.
În stări de convalescenţă după unele boli, după operaţii pe oase sau
articulaţii, stări de constipaţie etc., înotul aduce o contribuţie reală în cadrul
tratamentului prin mişcare.
Indicaţiile înotului în diverse boli le considerăm de mare utilitate pentru
instructorii de cultură fizică, pentru părinţi şi pentru toţi cei dornici de a se instrui în
acest domeniu, întrucât le pune la îndemână un mijloc eficace, simplu şi plăcut, de
tratare a diferitelor afecţiuni.

1.2. IGIENA ŞI ASPECTUL RECREATIV AL ÎNOTULUI

În cele ce urmează ne vom referi în mod special la condiţiile de igienă ce

trebuie asigurate atunci când înotul se practică în alte locuri decât în bazine special
amenajate.
Nu este indicat a se intra în apă în locuri care nu au fost verificate de către
organele sanitare sau interzise de acestea. Este important să se cunoască dacă în
apropierea locului unde se preconizează construirea sau amenajarea unui bazin
26
există zone industriale care, prin vărsarea apelor reziduale ar putea determina
infectarea acestuia şi implicit transmiterea diferitelor boli (febră tifoidă, dizenterie,
afecţiuni ORL, oftalmologice, dermatologice etc).
Copiilor care nu se află în deplină stare de sănătate li se va interzice intrarea
în apă până la restabilirea completă.
Este bine ca după terminarea lecţiilor de înot înotătorii să aibă posibilitatea
să se spele măcar pe faţă, pentru a evita eventualele infecţii.
La primele semne de frig (învineţirea buzelor, tremurături) se recomandă
mărirea intensităţii exerciţiilor sau ieşirea din apă continuând, dacă temperatura
aerului o permite, cu exerciţii pe uscat. Dacă după lecţia de înot există posibilitatea
efectuării unui duş cald, el va fi neapărat urmat de unul rece, cu scopul de a preveni
răceala.
Este contraindicat să se intre în apă încălzit în urma jocului sau a expunerii
îndelungate la soare, căci retragerea rapidă a sângelui din vasele capilare de la
suprafaţa corpului ar putea afecta aparatul cardiovascular, expunând copiii la
îmbolnăvire.
Intrarea în apă se va face la cel puţin 1 – 2 ore de la masă, deoarece o parte
însemnată din sângele corpului este concentrată în jurul aparatului digestiv, în
vederea digestiei.
Scufundările şi jocurile de apă efectuate la adâncimi mai mari nu sunt
permise decât după un antrenament sistematic, pentru a preîntâmpina inflamaţiile
canalului auditiv (otite) care pot să apară la înotători. Tot în acest scop se
recomandă ca înotătorii să nu se spele cu săpun în urechi. Acţiunea chimică a
săpunului combinat cu apa contribuie la dizolvarea stratului de ceară ce acoperă
pielea foarte sensibilă a canalului, dând posibilitatea bacteriilor să o atace.
Caracterul igienic este demonstrat prin efectele favorabile asupra
organismului uman, atât ca dezvoltare fizică cât şi psihică.
Ca mijloc recreativ, înotul este larg răspândit datorită accesibilităţii sale la
toate vârstele (sugari – bătrâni). Caracterul său recreativ este asigurat de faptul că
practicarea lui nu necesită eforturi materiale deosebite, se poate practica în orice
lac, râu sau apă marină.
Apa însăşi reprezintă o atracţie. Copiilor le place apa, acolo îşi organizează
jocuri, care depăşesc cu mult imaginaţia celor mari. În apă se pescuieşte, se
desfăşoară canotajul, surfingul, schi-ul nautic, plimbările cu diferite ambarcaţiuni
cu vele sau cu motoare, se fac sărituri în apă, scufundări, acrobaţii.
Absenţa forţei gravitaţionale duce la efecte de relaxare şi detensionare a
stării fizice şi mentale. Astfel, înotul constituie un mijloc de agrement care asigură
destinderea necesară după muncă printr-o odihnă activă şi o organizare folositoare a
timpului liber.

27
 Înotul este practicat în scop de odihnă şi de refacere. Organismul, după o
activitate îndelungată (şcolară, profesională) are nevoie de o perioadă de refacere,
de odihnă, pentru a-şi întări starea de sănătate şi a-şi reface forţele în vederea
reluării activităţii. În această direcţie am văzut că înotul prin multiplele efecte pe
care le exercită asupra organismului, prin acţiunea factorilor naturali de mediu, are
o acţiune deosebit de eficace.

1.3. SCURTĂ ISTORIE A ÎNOTULUI

Înotul apare din cele mai vechi timpuri, odată cu istoria omului, ca o
deprindere necesară asigurării existenţei. Intrarea în apă se impunea ca refugiul din
faţa incendiilor, în căutarea hranei, sau pentru apărarea vieţii. Pe lângă aceste
motivaţii practice, omenirea a fost dintotdeauna fascinată de apă, ca o forţă
necunoscută. Existenţa a constrâns omul să înveţe înotul. La început a apărut prin
„imitaţie conştientă” a mişcărilor animalelor (N. Kiriţescu).
Anii 3000 – 2500 î.e.n fac dovada răspândirii înotului printr-un papirus
egiptean în care apare o kinogramă ce înfăţişează oameni înotând într-o tehnică
asemănătoare cu cea a procedeului craul de astăzi.
Pe parcursul istoriei, înotul nu a fost cunoscut şi utilizat în acelaşi mod în
toate comunităţile umane, caracterul activităţii lor de lucru având o mare influenţă
asupra răspândirii lui. Astfel, papirusurile găsite în mormintele faraonilor prezintă
lecţiile de înot pe care aceştia le primesc pentru securitatea şi pentru educaţia lor.
Cultura indiană a încurajat înotul ca mijloc de susţinere a sănătăţii corpului
şi a minţii şi susţine că Buddha înainte de a deveni zeu a învăţat să înoate.
Referinţe despre primele metode de învăţare ale înotului apar la grecii antici
şi la romani.
Importanţa acordată înotului este confirmată de existenţa bazinelor de înot
ale gimnaziilor, în care grecii învăţau înotul sub supravegherea pedotribilor.
Metodica învăţării, asemănătoare cu cea din zilele noastre, consta în folosirea
plutelor şi a mănunchiurilor de trestii legate în jurul corpului pentru a favoriza
plutirea. Legile lui Licurg impun obligativitatea învăţării înotului ca făcând parte
din educaţia copiilor.
Caracterul utilitar al înotului la greci era dat de ocupaţiile obişnuite ale
oamenilor de a pescui corali, bureţi şi stridii, precum şi de activităţile legate de
navigaţia comercială şi militară. Astfel, înotul şi obişnuinţa scufundării în adâncime
reprezentau preocupări indispensabile existenţei. Acesta este şi motivul pentru care
Platon a făcut afirmaţia „necesitatea de a şti să citeşti este asemeni celei de a şti să
înoţi”.
Deşi înotul nu figura printre sporturile din cadrul Jocurilor Olimpice ale
Greciei vechi, apar primele competiţii de înot în sec. II î. e. n. Faptul este specificat
de istoricul grec Pausanias în lucrarea „Descrierea Greciei”.
28
 În jurul anului 1200 î.e.n. romanii au perfecţionat modelul grec de bazine
prin construirea termelor, clădiri ce cuprindeau saune şi bazine cu apă caldă pentru
înot şi apă rece pentru sărituri. Termele din vechile cetăţi aveau o capacitate de înot
pentru circa 1600 de persoane. Aici aveau loc întreceri la care participau atât
vârstnicii cât şi tinerii. Existau trei bazine cu apă la temperaturi diferite (caldarium,
tepidarium, frigidarium). Bazinele făceau parte dintr-un complex cu săli de abur,
masaj, camere de discuţii, biblioteci, săli de masă, spaţii de odihnă şi de plimbare.
Băile au fost construite de Marcus Antonius în sec. II î.e.n., fiind folosite atât de
împăraţi cât şi de patricieni. În sec. IV e. n. se construiesc până la 850 de astfel de
terme gigante.
Înotul era apreciat de romani pentru valoarea sa aplicativ – militară şi pentru
efectele sale igienice. Imediat ce îşi stabileau legiunile în tabără, romanii îşi
amenajau un loc în vederea învăţării înotului pentru soldaţi, metoda folosită fiind
asemănătoare cu cea a grecilor. Ei trebuiau să dobândească cunoştinţe despre înot
deoarece li se cerea să parcurgă o anumită distanţă complet echipaţi.
Odată cu destrămarea imperiului roman apare degradarea morală a societăţii
şi, ca urmare, se neglijează termele, care se transformă din localuri igienice în
locuri imorale.
Epoca feudală prezintă două etape:
până în anul 1000 înotul poartă amprenta dată de viziunea negativă din
partea bisericii. Înotul, preocupările pentru igiena corporală erau considerate
imorale şi pierdere de timp;
a doua etapă durează până la începutul Renaşterii, când înotul începe să fie
reconsiderat, acordându-i-se importanţa cuvenită.
Renaşterea impulsionează înotul. Acea epocă apreciază valoarea înotului, ca
mijloc de educaţie fizică şi morală a tineretului.
Apariţia cavalerismului dă un suflu nou înotului. Alături de călărie,
aruncarea lăncii, scrimă şi vânătoare, înotul este cuprins în „virtuţile cavalereşti”
necesare pentru ca nobilul să capete titlul de cavaler. Apar din nou băile publice şi
particulare cu apă caldă dar treptat, reapare şi tendinţa spre imoralitate. Biserica şi
autorităţile interzic înotul în locurile publice.
Revoluţia burgheză, prin activitatea umaniştilor, a repus în drepturi
concepţia educativă şi socială, acordând un interes deosebit exerciţiilor fizice şi
înotului.
1538 este anul apariţiei primei cărţi de specialitate în limba latină a
profesorului german Nicolaus Wynmann – „Colymbetes Sive de Arte Natandi”
(Dialog despre arta înotului), manual în care sunt descrise mişcările şi metodele de
învăţare ale înotului. Sunt prezentate noţiuni despre călcarea apei, săritura în
picioare, plonjonul, înotul sub apă, înotul pentru salvare, iar dintre procedeele de
înot, brasul şi spatele.

29
 1587 – apare o lucrare asemănătoare, a profesorului englez Sir Eduard
Digby în care sunt descrise jocuri în apă, sărituri, întoarceri din înot, poziţii corecte
de plutire şi se recomandă o tehnică asemănătoare înotului „over”.
1697 – francezul Thevenot a scris o carte intitulată „Arta înotului” în care
descrie şi ilustrează o metodă asemănătoare brasului. Stilul de înot cu gura şi nasul
peste apă, permite respiraţia liberă. Mişcarea braţelor sub apă elimină stropirea cu
apă a feţei înotătorului şi dă o bună stabilitate chiar în apă tulbure. Acest stil a fost
folosit mai mulţi ani.
1760 – apare primul ştrand public pe malurile Senei şi pe rând, bazinele se
înmulţesc apărând la Frankfurt, Budapesta, Paris, Londra.
1769 – Benjamin Franklin editează cartea „Cum să devii înotător
îndemânatic în scurt timp” în care descrie pe lângă o nouă metodă de învăţare a
înotului şi folosirea pentru prima dată a labelor pentru înot şi a mişcărilor de târâre
pe apă (crawl). Cartea este folosită în America până în jurul anilor 1850.
1797 – italianul Brenardi scrie lucrarea „Concepţia completă a învăţăturii
înotului, bazată pe studii asupra greutăţii specifice a corpului omenesc”, în care
redă o metodă de învăţare a înotului fără obiecte ajutătoare, şi sugerează plutirea
verticală pentru învăţarea respiraţiei acvatice.
Tot în acest an, în Enciclopedia Britanică apare noţiunea de înot, ca o
asemănare cu mişcările de înot ale broaştei.
1798 – pedagogul german Guths Muths dezvoltă metoda lui Brenardi şi
publică „Mic îndrumar pentru învăţarea înotului”. A structurat procesul de învăţare
bras în trei etape (acomodarea cu apa, exerciţii de învăţare pe uscat, exerciţii în
apă).
1817 – generalul prusac Ernest von Pfuel contribuie la dezvoltarea
cunoştinţelor despre înot prin manualul său de înot pentru soldaţi „Totul despre
înot”, în care se prezenta învăţarea înotului prin procedeul bras.
1837 – înotul sportiv îşi face apariţia în Anglia, „patria înotului modern”.
Este anul în care la Londra apare primul club de înot „Naţional Swimming
Association” fondat de John Strachan. Brasul reprezintă procedeul de bază atât
pentru probele de sprint cât şi pentru probele de distanţă. În Londra existau la acea
dată 8 bazine de înot.
1840 – înotul a fost introdus în instituţiile de învăţământ.
1858 – în Australia a avut loc primul Campionat Mondial în cursa de 100
yarzi.
1869 – se constituie prima federaţie de înot şi se organizează primele
campionate naţionale ale Angliei.
1874 – apare un regulament de înot. Probele de concurs sunt: 1 milă, 100
yarzi şi 500 yarzi.

30
 1875 – englezul Matthew Webb este primul om care traversează Canalul
Mânecii.
1877 – se organizează primele campionate ale Statelor Unite.
1878 – se înregistrează primul record mondial, James Moore în proba de
100 yarzi liber – 1.16.5. min.
1889 – s-au desfăşurat la Viena primele Campionate Europene care au
inclus două probe: de 60 m şi 1500 m, amândouă câştigate de austrieci.
1896 – la prima ediţie a Jocurilor Olimpice moderne se include în program
şi înotul. Tot în acest an, pe 3 martie s-a înfiinţat Asociaţia Înotătorilor Amatori –
„Amateur Swimming Association”.
1908 – se înfiinţează Federaţia Internaţională de Nataţie pentru Amatori
(F.I.N.A.), organism care reglementează desfăşurarea competiţiilor de înot
(stabileşte un regulament internaţional de înot şi elucidează regulile de stabilire a
recordurilor).
1927 – se fondează „Liga Europeană de Nataţie” (L.E.N.).
1932 – se coboară pentru prima dată sub 1 minut în proba de 100 m –
Johnny Weissmuller.
1951 – se construieşte primul bazin acoperit din Bucureşti.

1.3.1. ISTORICUL ÎNOTULUI ÎN ROMÂNIA

1821 – prima şcoală de înot apare la Arad, în cadrul băii publice.

1852 – se înfiinţează şcoli de înot în Bucureşti.
1867 – prima organizaţie sportivă – TIRUL, apare în Bucureşti din iniţiativa
profesorului de gimnastică C. Constantiniu, împreună cu Gh. Moceanu. Ulterior
societăţii i s-a adăugat la denumire şi „nataţiune”. Organizaţia „Tirul” a promovat
gimnastica, scrima, tirul, înotul, iar mai târziu halterele, luptele şi boxul.
1869 – Gh. Moceanu editează prima „carte de gimnastică” cu figuri şi text
aplicativ.
1875 – Societatea „Tirul” editează la Bucureşti manualul „Instrucţia
practică pentru învăţământul elementar al «înotăriei»”.
1880 – se deschide la Bucureşti bazinul (cu dimensiunile 30/15 m) şi şcoala
de „înotat” a societăţii „Tirul”.
1882 – Gheorghe Moceanu editează lucrări tematice pentru Şcoala de
patinaj şi înot.

31
 1888 – în cadrul serbării anuale a societăţii „Tirul” are loc primul concurs
de înot dotat cu premii. Pentru o perioadă de timp concursul nu se mai organizează
dar reapare în programul serbărilor din anul 1893.
1899 – Timişoara este al doilea oraş din ţară în care apare o secţie de nataţie
la clubul „Atletic”. Apoi mai apar cluburile Chinezul, Rapid şi Ilsa. După datele lui
T. Schaed în lucrarea „Istoricul nataţiei”, în Banat mai apar şi alte secţii de înot:
1911 – clubul Amefa şi clubul Gloria (Arad), în 1923 – clubul Vulturii (Lugoj).
La sfârşitul secolului XIX în Constanţa au loc serbările regatelor militare în
cadrul cărora se organizează concursuri de înot numite „întreceri de înotare”.
Începe o acţiune organizată pentru dezvoltarea nataţiei, coordonată de Liga Navală
Română, care va avea ca scop încurajarea tuturor sporturilor nautice.
1900 – la Bucureşti se construieşte Baia Centrală prevăzută cu bazine mici
de înot. În anii următori apar bazine la Băile Eforie, Băile Melzer, Erdreich şi
Griviţa, cu scopuri igienice şi medicale („hidroterapie”). Înotul se dezvoltă cu
succes în Ardeal, la Brăila şi Galaţi.
1912 – activitatea sportivă de înot se organizează în „Comisiunea de
nataţie”.
Are loc primul concurs de mare fond pe Dunăre, pe distanţa de 14 km, între
localităţile Macin şi Ghecet.
1916 – apar săriturile în apă.
După primul război mondial înotul începe să se răspândească. Dezvoltarea
este mai rapidă în Ardeal şi Banat (Oradea, Cluj, Tg. Mureş, Arad, Timişoara).
1919 – primul concurs polisportiv din România, cu întreceri de înot,
atletism şi ciclism.
1921 – apare polo pe apă la Oradea.
1922 – Federaţia Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.), înfiinţată cu
10 ani în urmă dintr-o iniţiativă particulară, cuprinde şi o comisie de nataţiune, dar
din lipsă de bază materială are o activitate foarte slabă.
Timişoara organizează competiţii de înot cu amploare mai mare, precum şi
meciuri de polo pe apă. Apare un regulament de concurs la probele – 50 m, 200 m,
400 m liber, 200 m bras, 150 m spate şi la ştafetele de 4 x 50 m şi 4 x 100 m liber.
În Bucureşti ia fiinţă Clubul Nautic Bucureştean (CNB). În 25 noiembrie încep
cursurile Institutului Naţional de Educaţie Fizică. În planul de învăţământ al
institutului apare ca disciplină şi înotul. Cursul de înot se desfăşoară la Dunăre (pe
braţul Borcea în comuna Borduşani) dar numai cu secţia militară a institutului. Din
1925 cursurile au loc cu întreg institutul la Eforie.
Se menţine cursa de fond Macin – Ghecet.

32
 1923 – cursa de mare fond se desfăşoară la Brăila şi Galaţi pe distanţa de
19,7 km. La Târgul Mureş se dispută primul Campionat internaţional de înot şi polo
pe apă.
În Bucureşti apare un nou club – Clubul Nautic Floreasca.
Lângă Oradea, la Băile Felix se organizează Concursul Naţional de Înot ce
cuprinde probe pe categorii de vârste – copii, juniori, femei şi bărbaţi. Bazinul are
lungimea de 33 m, iar probele de înot sunt – 33 m, 66 m, 500 m, înot sub apă,
ştafeta de 4 x 33 m mixt. Se înoată pe piept, pe spate şi pe o parte.
În paralel are loc şi un concurs de sărituri în apă (salturi), care se desfăşoară
cu trei probe impuse şi una liber ales. Au loc şi meciuri de polo.
1924 – este prima Olimpiadă cu participare română.
La Timişoara are loc concursul Cupa Campionatului Bega şi cursa de fond
de 6 km.
1925 – primele Campionate naţionale de înot.
La Campionatele Europene de Nataţie de la Budapesta, România este
reprezentată de 12 înotători din Oradea, Arad, Cluj şi Tg. Mureş şi de o echipă de
polo.
1927 – se deschide un bazin de înot la Craiova.
1928 – Ministerul de război donează Oficiului Naţional de Educaţie Fizică
localul şi terenul din Dealul Spirii, unde a funcţionat şi s-a clădit Institutul de
Educaţie Fizică.
1929 – primul Campionat universitar se desfăşoară la Cluj.
În Bucureşti, bazinul Kiseleff (Tineretului) este locul unde încep să se
organizeze principalele competiţii de înot, polo şi sărituri.
1930 – se înfiinţează la 21 decembrie Federaţia Română de Nataţie
(F.R.N.), care este asociată la cele două organisme internaţionale (F.I.N.A. şi
L.E.N.).
1931 – apare primul regulament de înot şi polo. Se formează o comisie
medicală şi se întocmesc fişe medicale pentru sportivi.
Competiţii de înot au loc la Iaşi, Călăraşi, Giurgiu, Craiova, Constanţa, Cluj,
Timişoara etc. Iar la Bucureşti au loc primele campionate şcolare.
1932 – se introduce în probele de concurs proba de salvare de la înec.
În Bucureşti sunt înregistrate 8 cluburi de înot.
1933 – Liga Navală Română înfiinţează o secţie de înot.
1934 – dr. R. Olinescu în lucrările sale ştiinţifice privind igiena staţiunilor
balneare şi climaterice din România prevede combinarea apelor minerale cu

33
exerciţiul fizic, mai ales cu înotul. Astfel, se vor construi piscine cu ape minerale în
staţiuni.
1935 – Campionatul naţional are loc la Eforie, unde se deschide bazinul
construit de ONEF.
1937 – Campionatele naţionale au loc la Sibiu.
1938 – funcţionează 59 de grupări sportive cu 3800 de sportivi legitimaţi în
nataţie.
1939 – serbările anuale ale Societăţii „Tirul” îşi păstrează tradiţionalismul
cu înot în programul său.
1940 – se înfiinţează Organizaţia Sportului Român, care desfiinţează
federaţiile şi creează în locul lor directorate, înotul fiind cuprins împreună cu
sporturile nautice.
1943 – se reia desfăşurarea Campionatului naţional de înot.
1946 – prima Balcaniadă de înot şi polo pe apă se ţine la Split (Iugoslavia),
unde românii ocupă locul II pe naţiuni.
La Bucureşti se desfăşoară traversarea lacurilor, competiţie care se mai
onorează şi acum.
1949 – înotători români participă la Festivalul Mondial al Tineretului şi
Studenţilor şi la Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta.
În programele competiţionale apare proba de 100 m fluture.
1951 – se dă în folosinţă primul bazin acoperit din Bucureşti (bazinul
Floreasca), de 33,33 m, cu şase culoare. Încep concursurile pentru copii.
În întrecerile de înot se introduce proba de 300 m mixt individual.
România participă cu echipa de polo la Festivalul Mondial al Tineretului de
la Berlin.
1952 – la Jocurile Olimpice de la Helsinki (Finlanda) se înregistrează prima
prezenţă românească – Iosiv Novac, la proba de 100 m liber.
Campionatele de juniori încep să se organizeze separat.
Săriturile îşi îmbogăţesc programul cu sărituri de la trambulină şi platformă.
1953 – Festivalul Mondial al Tineretului are loc la Bucureşti, prilej de
participare a echipei de polo şi a înotătorilor.
1954 – participăm la Spartachiada Sindicală de înot cu înotători şi cu echipa
de polo; precum şi la Campionatele Europene de la Torino şi la Jocurile
Universitare de la Budapesta.
Are loc primul Campionat Naţional pentru copii.

34
 1955 – în cadrul Festivalului Mondial al Tineretului de la Varşovia, se
obţine prima medalie de aur românească prin Sandu Popescu în proba de 200 m
fluture.
1956 – participarea la Jocurile Olimpice de la Melbourne are ca rezultat
prezenţa unei înotătoare (Maria Both) în seriile probei de 100 m spate; este prezentă
şi echipa de polo pe apă.
1957 – o nouă medalie de aur la Festivalul Mondial al Tineretului; Maria
Both – 100 m spate.
1960 – la Jocurile Olimpice de la Roma participăm cu 2 înotători iar echipa
de polo se clasează pe locul V.
1961 – la Jocurile Mondiale Universitare Sandu Iordan ocupă locul I la 200
m bras.
1962, 1963 – Institutul de Educaţie Fizică funcţionează cu două secţii, una
pedagogică care pregăteşte profesori de educaţie fizică pentru învăţământul de toate
gradele şi o secţie sportivă care pregăteşte profesori de educaţie fizică şi antrenori
pe ramuri de sport, existând specializare şi în înot.
1964 – la Jocurile Olimpice de la Tokyo, echipa de polo ocupă locul V.
1966 – la Campionatele Europene de seniori prima medalie la înot este
obţinută de Cristina Balaban – locul III în proba de 100 m spate – 1.09.7. min.
1967 – la Campionatele Europene de Juniori Geta Cerbeanu ocupă locul II
la 100 m fluture.
1968 – la Campionatele Cluburilor Europene echipa de polo a Clubului
Dinamo se clasează pe locul II.
La Jocurile Olimpice din Mexic, Ladislau Costa ia startul în semifinalele
cursei de 100 m bras şi în seriile probei de 200 m spate.
1976 – la Jocurile Olimpice de la Montreal echipa de polo a României
ocupă locul IV.
1976 – 1986:
Carmen Bunaciu – 13 medalii obţinute la Campionatele Mondiale,
Europene şi Universitare; locul IV la 100 şi la 200 m spate la J.O. de la Moscova
(1980), obţinând acelaşi loc la Los Angeles în proba de 200 m spate.
Slavic Marian, Anca Groza – medalii la Jocurile Mondiale
Universitare.
1982 – 1986:
Tamara Costache – la Campionatele Europene de Seniori de la
Geneva (1985) realizează record european în proba de 100 m liber (0:56.69), pentru

35
ca în 1986 la Campionatul Mondial de la Madrid să ocupe locul I şi să înregistreze
record mondial în proba de 50 m liber – 0:25.28.
Anca Pătrăşcoiu – locul III la Olimpiada din 1984 de la Los Angeles.
Stela Pura – locul IV la 200 m fluture (1984, Los Angeles).
1988 – la J.O. de la Seul, Noemi Lung – acelaşi loc III atât la 400 m mixt
cât şi la 200 m mixt.
1993 – apar şi băieţi care obţin rezultate pe plan internaţional în
Campionatele Mondiale şi Europene în bazine de lungime scurtă – Butacu Nicolae,
Ivan Nicolae, Petcu Răzvan.
2000:
Diana Mocanu cucereşte pentru prima dată în istoria nataţiei
româneşti două medalii de aur: 100 m spate, probă în care stabileşte un nou record
olimpic (în acelaşi timp şi record european) şi la 200 m spate.
Beatrice Coadă Câşlaru – locul II la 200 m mixt şi locul IV la 400 m
mixt.
Dragoş Coman – locul V la 400 m liber.
2002 – la Campionatul European Camelia Potec, în proba de 200 m liber a
ocupat locul II iar în 2004 locul I, pe lângă locul II la 400 m liber şi locul III la 800
m liber. Dragoş Coman – locul III la 400 m liber.
2004 – la Campionatul European de la Madrid Florea Răzvan – locul II la
proba de 200 m spate şi acelaşi loc Gherghel Ioan, la 200 m fluture.
La Jocurile Olimpice din Grecia (Atena, 2004) – locul I Camelia Potec în
proba de 200 m liber și locul II la Campionatul European (2008), în aceeași probă.
Tot la JO înotătorul Florea Răzvan a obținut locul III în proba de 200 m spate.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este înotul?
2. Ce caracterisitici prezintă înotul?
3. Ce importanță are înotul?
4. Care sunt influențele înotului asupra organismului uman?
5. Când a apărut înotul?
6. Ce documente tratează începerea practicării înotului?
7. Care sunt cei mai reprezentativi înotători români pe plan internațional?
8. Care sunt disciplinele natației?

36
 CAPITOLUL II
ÎNOTUL COMPETIŢIONAL

2.1. NOŢIUNI ELEMENTARE DESPRE PRINCIPIILE HIDRODINAMICE

ÎN ÎNOT

Echilibrul care se stabileşte între organism şi mediul acvatic asigură

desfăşurarea în condiţii optime a activităţii de înot.
Pentru a se deplasa într-un mediu de o 1000 de ori mai dens decât aerul,
omul realizează prin mişcările membrelor o forţă de propulsie cu care învinge
rezistenţa opusă de apă.
La baza metodicii de învăţare a tehnicilor corecte ale procedeelor de înot se
află înţelegerea legilor hidrostaticii şi hidrodinamicii.
Rezultatele obţinute de înotători depind de capacitatea acestora de a produce
o forţă propulsivă care să reducă rezistenţa corpului la înaintare.
Conform principiului lui Arhimede, asupra unui corp scufundat într-un fluid
se exercită de jos în sus o forţă egală cu greutatea volumului de fluid dislocuit.
Asupra corpului aflat în apă acţionează o forţă ascensională – forţa
portantă, care este rezultanta dintre greutatea corpului şi portanţa hidrostatică
(forţa arhimedică). Această forţă depinde de:

↠ volumul corpului – cu cât este mai mare partea scufundată, cu atât

corpul pluteşte mai bine: fiind scufundat până la nivelul gâtului, greutatea aparentă
reprezintă 6 – 7% din greutatea reală, până la trunchi 15 – 30%, iar până la şolduri
50 – 80% din greutatea reală, în apa sărată;

↠ poziţia corpului în apă – cu cât corpul se află mai aproape de

orizontală, cu atât se asigură o plutire mai bună. Poziţionarea verticală a corpului va
reduce acţiunea forţei portante şi se va produce scufundarea;

↠ densitatea apei – apa dulce este mai uşoară decât cea sărată; plutirea
corpului este mai bună în apa sărată, a cărei densitate este de 1.035, faţă de cea a
apei dulci, de 1.007.
Creşterea densităţii apei are drept consecinţă micşorarea rezistenţei pe care
o întâmpină înotătorul la înaintare.
În apă dulce, la înotul pe 100 m executat cu viteză de concurs (58,7 sec.),
rezistenţa opusă înaintării corpului este de 11 – 12 kg., pe când la înotul pe 400 m
(6 min.) efectuat în aceleaşi condiţii, sportivul trebuie să învingă o rezistenţa medie
a apei de aproximativ 4 kg.

37
 Presiunea apei se remarcă mai ales în înotul craul, unde suprafaţa de atac a
corpului este mare (circa 625 cm2) şi reprezintă aproximativ 8 kg pe 1 cm2.
Înotătorul învinge presiunea prin angrenarea muşchilor respiratori în efort, lucru
remarcat în special la sprinteri. În înotul pe spate presiunea se simte mai puţin; de
altfel, pluta pe spate reprezintă o poziţie odihnitoare.
Flotabilitatea corpului este însuşirea unui corp de a pluti la suprafaţa apei
sau la o anumită adâncime, ori poate fi definită prin exprimarea raportului dintre
volumul părţii nescufundate şi volumul total al corpului plutitor.
Flotabilitatea are loc atunci când greutatea corpului este mai mică decât
greutatea volumului de apă dislocuit. Când cele două componente sunt egale corpul
îşi găseşte echilibrul în masa apei la un nivel situat între adâncimea maximă şi
suprafaţa ei. Când greutatea corpului este mai mare decât volumul de apă dislocuit,
corpul se scufundă.
Plutirea corpului se raportează la:

↠ greutatea specifică a corpului – se poate determina împărţind

greutatea corpului la volumul său (greutatea echivalentă în apă). Ea este foarte
apropiată de greutatea apei dar variabilă, ceea ce determină nivelul de flotabilitate.
Greutatea specifică a corpului omenesc este în jur de 1,017 la o respiraţie
normală, deci cu puţin mai mare decât a apei dulci care este 1,00.
În general, greutatea specifică este direct proporţională cu vârsta; la 13 ani
greutatea specifică este în medie 0.973, ajungând la 17 ani la 0.986.

↠ densitatea corpului – variază în funcţie de vârstă şi de elementele care

compun corpul: copiii şi femeile dispun de o flotabilitate mai mare deoarece au un
sistem osos mai uşor; cei cu un strat adipos mai mare de asemenea, plutesc mai uşor
decât cei slabi.

↠ presiunea hidrostatică.
Portanţa hidrostatică se aplică în centrul de presiune, care în cazul când
corpul scufundat este omogen, coincide cu centrul de greutate. La om centrul de
greutate se situează la 10
– 15 cm sub stern. În apă,
când centrul de greutate
este mai aproape de
picioare decât centrul de
presiune, poziţia de
plutire va fi orientată spre
verticală.

Figura 1

38
 În vederea echilibrării corpului în apă centrul de greutate trebuie să fie sub
cel de presiune, situate pe aceeaşi verticală (fig. 1).
Presiunea hidrostatică exercitată asupra corpului scufundat în apă creşte
proporţional cu adâncimea – la un metru adâncime presiunea este egală cu a zecea
parte dintr-o atmosferă, adică cu 76 mm mercur pe cm2. Când corpul înotătorului
este scufundat la 30 – 50 cm (adâncimea obişnuită la care se află un înotător)
valoarea presiunii este de 0,03 – 0,5 atmosfere (30 g/cm2).
La înotători gradul de flotabilitate este determinat şi de alţi factori:

↠ controlul respiraţiei – în timpul expiraţiei greutatea corpului creşte,

accentuând scufundarea, iar pe inspiraţie greutatea specifică scade, ceea ce duce la
mărirea coeficientului de plutire.
Variaţia coeficientului de plutire diferă la fiecare înotător în funcţie de
capacitatea vitală şi de greutatea specifică a acestuia.

↠ aspectele legate de tehnica mişcărilor – ritmul mişcărilor de înot

determină modificări în tehnica mişcării braţelor şi a coordonării acestora cu
respiraţia, care afectează coeficientul de plutire.

↠ oscilaţiile centrului de greutate – obţinerea unui echilibru stabil se

face prin situarea centrului de greutate sub cel de presiune.

PROPULSIA LA ÎNOT

Forţa de propulsie a înotătorului este furnizată în cea mai mare măsură de

membrele superioare.
La deplasarea prin apă, pe lângă cele două forţe: greutatea corpului şi
portanţa hidrostatică, mai acţionează şi rezultanta hidrodinamică (compunerea şi
descompunerea vectorilor forţei) care are două componente: portanţa
hidrodinamică şi rezistenţa hidrodinamică pe direcţia de deplasare.
Sursa propulsiei este portanţa hidrodinamică. Denumirea de portanţă
sugerează o deplasare în sus. Cu ajutorul acestei forţe care ridică înotătorii, se
reuşeşte păstrarea unei poziţii orizontale. Ea acţionează întotdeauna perpendicular
pe rezistenţă şi poate fi exercitată în orice direcţie pe care se dezvoltă rezistenţa.
Forţele portante rezultă din mişcările verticale şi laterale ale membrelor,
dovedind că ele domină propulsia la înot.
Conform studiilor lui J. E. Counsilman (1977) pe baza „Legii a treia a
dinamicii” (Newton): „dacă un punct material acţionează asupra altuia cu o forţă,
cel de-al doilea acţionează asupra celui dintâi cu o forţă egală şi de sens opus”.
Propulsia prin rezistenţă are loc împingând apa înapoi – acţiunea – iar înotătorii
sunt propulsaţi înainte – reacţiunea.

39
 Când forţele portanţei şi rezistenţei, perpendiculare una pe alta, acţionează
pornind din acelaşi punct, produc o forţă rezultantă de o dimensiune mai mare decât
fiecare dintre ele. Această forţă se obţine prin paralelogramul forţelor (fig. 2).
Diagonala care împarte paralelogramul forţelor reprezintă direcţia şi mărimea forţei
rezultante – rezultanta hidrodinamică. Dacă această rezultantă este exercitată pe
orizontală, ea poate propulsa înotătorul spre înainte (Luciela Cirlă, Anca Grecu) 1.

FORŢA PORTANTĂ
(forţa ascensională)
DIRECŢIA DE PRESIUNE
(acţiunea)
REZULTANTA
HIDRODINAMICĂ
(forţa propulsivă)

REZISTENŢA
(reacţiunea)

DIRECŢIA DE ÎNAINTARE

Figura 2
Rezistenţa hidrodinamică reprezintă forţa pe care o exercită apa în sens
opus înaintării corpului.
Rezistenţa frontală este rezistenţa directă pe care o opune apa înaintării
corpului şi, mai ales, unor părţi ale acestuia, care se prezintă cu suprafaţa lor în plan
frontal faţă de direcţia de înaintare.
Pentru a reduce această rezistenţă frontală înotătorul trebuie să menţină
corpul cât mai aproape de suprafaţa apei, având înclinări cât mai mici; orice deviere
de la această poziţie măreşte rezistenţa frontală care în mod direct sau indirect
acţionează ca o forţă de frânare la înaintare.
Rezistenţa acţionează întotdeauna împotriva direcţiei în care se deplasează
un obiect. Această opunere produce o forţă de portanţă care acţionează
perpendicular pe rezistenţă.
Forţa portanţei este exercitată într-o direcţie care este perpendiculară pe
direcţia forţei de rezistenţă la înaintare.

1
Cirlă L., Grecu A., Ramurile nataţiei, Ed. Bren, Bucureşti, 2003, pag. 46

40
 Rezistenţa turbională. Se produce prin apariţia vârtejurilor de apă în urma
regiunilor mai puţin întinse ale corpului. Această rezistenţă este cu atât mai mică,
cu cât corpul este mai bine întins pe apă.
Reducerea rezistenţei presupune o formă hidrodinamică a corpului (în
„picătură de apă”) pentru ca moleculele de apă să se scurgă pe lângă corp, fiind cât
mai puţin deranjate, fără a se forma curenţi turbionali (vârtejuri).
Obiectele hidrodinamice crează mai puţină turbulenţă deoarece moleculele
de apă îşi pot schimba treptat direcţia trecând pe lângă acele obiecte, aşa cum se
prezintă în figura nr. 3.

Figura 3
Mişcările excesive, verticale sau laterale produc acelaşi efect deoarece fac
corpul să ocupe o suprafaţă mai mare, tulburând curgerea paralelă.
Mişcările de braţe la intrarea în apă precum şi mişcările exagerate laterale şi
verticale ale corpului produc valuri, care se formează înaintea capului, datorită
presiunii părţii anterioare a corpului asupra apei.
În timpul competiţiilor sportive valurile create se deplasează spre pereţii
bazinului, revenind în sens contrar. Efectul se răsfrânge asupra înotătorilor situaţi
pe culoarele de margine. Pentru a împiedica crearea acestui efect, bazinele sunt
prevăzute cu şanţuri numite „sparge val”.
Rezistenţa la frecare
Intrarea corpului înotătorului în contact cu moleculele de apă crează o
frecare datorată asperităţilor pielii. În vederea scăderii rezistenţei de frecare cu apa,
sportivii îşi modifică suprafaţa de contact cu aceasta, prin folosirea unor costume
întregi, mulate pe corp, prin raderea pilozităţilor şi purtarea căştilor.

ROLUL BRAŢELOR ÎN PROPULSIE

Pentru a realiza o propulsie mai eficientă, înotătorii nu trebuie să împingă

apa direct înapoi, ci să folosească mişcări de vâslire a mâinilor şi picioarelor pentru
a-i propulsa înainte. Deci, pentru majoritatea mişcărilor, să folosească propulsia
dominată de portanţă şi nu propulsia prin rezistenţă.

41
 Mişcarea braţelor în apă trebuie să aibă o traiectorie sinusoidală,
şerpuitoare, în „S” şi nu dreaptă spre înapoi. În acest fel se permite găsirea
porţiunilor liniştite de apă în care să se împingă, obţinând mai puţină rezistenţă.
În plus, vâslirea pe o traiectorie curbilinie permite schimbarea direcţiei de la
o mişcare la alta cu efort muscular minim, treptat şi fără pierderea forţei de
propulsie. Aceasta deoarece, conform primei legi a mişcării a lui Newton, inerţia
unui obiect în mişcare trebuie depăşită de o forţă, înainte ca direcţia acestuia să fie
schimbată. În plus, efortul muscular necesar pentru „frânare” va produce o
schimbare de direcţie, aruncând corpul în direcţie opusă şi reducând acceleraţia
vitezei de înaintare.
Mâinile se deplasează pe o direcţie dominant laterală şi verticală cu mişcări
minime spre înapoi. Prin înclinarea corectă a mâinilor şi a labelor picioarelor în
timpul fazei propulsive a fiecărei vâsliri, se poate obţine unghiul de atac cel mai
bun, mărind portanţa. Astfel, înotătorii trebuie să folosească marginile mâinilor şi a
labelor picioarelor ca pe nişte pale de elice, înclinându-le într-un unghi de atac
corect.
Creşterea vitezei membrelor produce creşterea corespunzătoare a forţei
propulsive, ceea ce sugerează că viteza optimă a membrelor va produce cea mai
mare viteză de înaintare, atunci când ele se mişcă în direcţia bună şi sunt orientate
într-un unghi de atac corect.
Forţa propulsivă acţionează în mod optim atunci când activitatea musculară
acţionează în sens contrar înaintării. Mişcările acvatice şi aeriene trebuie executate
în aşa fel încât să se obţină o viteză maximă cu cheltuială minimă de energie.
Acesta este efectul unei mişcări continue, fără întreruperi şi având o viteză de
înaintare uniformă.
Rezistenţa apei este determinată de viteza de deplasare a corpului, fiind
proporţională cu pătratul acesteia. Această relaţie se aplică în special la viteza cu
care braţul intră în apă după revenire. De aceea, nu este indicată readucerea bruscă
a braţului, deoarece, pe lângă dereglarea ritmului, provoacă şi creşterea rezistenţei
apei.
Viteza mişcării membrelor depinde de factori precum: eficienţa mecanică,
forţa musculară şi mobilitatea articulară a înotătorului; aspecte care variază cu
fiecare înotător şi în funcţie de procedeu.
Viteza uniformă rezultă din legea teoretică a pătratului, conform căruia dacă
viteza mişcării se dublează, rezistenţa creşte de patru ori, iar consumul energetic de
opt ori.
Pentru a realiza un lucru mecanic eficient, mişcările trebuie să fie uniforme,
fără accelerări şi încetiniri între braţul care revine şi braţul de tracţiune şi să existe o
corelaţie a vitezei de acţionare.

42
 Poziţia relaxată a mâinii cu degetele apropiate este cea mai eficientă
deoarece asigură o suprafaţă de vâslire mărită, prin favorizarea manifestării forţei
propulsive.
Înotătorii trebuie să înveţe să folosească portanţa pentru propulsie prin
dezvoltarea unui „simţ” al apei, care îi va ajuta să „găsească” unghiul corect de atac
al mâinilor la intrarea în apă. Acesta trebuie să se încadreze între 20 0 – 500 pentru a
asigura un raport optim între forţele propulsive şi rezistenţa hidrodinamică.
Direcţia şi viteza acţiunii braţului, forma mânii şi unghiul de atac, creează o
diferenţă de presiune între dosul palmei peste care apa trece mai repede, cu viteză
mai mare şi palmă, pe sub care apa este deviată înapoi. Presiunea pe dosul palmei
este redusă, iar cea de sub ea este mărită, producând forţa de portanţă în direcţia de
înaintare.
Cunoaşterea celor mai bune unghiuri de atac se face prin atenţie pe:
↠ orientarea segmentelor în toate fazele vâslirii;
↠ modificarea orientării când se face trecerea de la o fază la alta;
↠ direcţia mişcării în timpul fiecărei faze a vâslirii.

2.2. TEHNICA PROCEDEELOR DE ÎNOT

2.2.1. ELEMENTE TEHNICE DE BAZĂ

În prima fază de învăţare a înotului trebuie să se obţină siguranţa în apă şi să

se realizeze pregătirea pentru învăţarea propriu-zisă a tehnicii.
Apoi se va trece la învăţarea procedeelor tehnice de înot, a starturilor şi a
întoarcerilor.
Definirea înotului competițional – deplasarea în apă prin propulsie a
corpului uman, prin folosirea brațelor și picioarelor, fără obiecte ajutătoare, cu
scopul de a parcurge o anumită distanță în timpul cel mai scurt.
Înotul reprezintă un complex de mişcări care permit corpului uman să se
menţină la suprafaţa apei şi să se deplaseze voit într-o anumită direcţie, folosind
braţele şi picioarele.
Prin poziţia corpului şi mişcările segmentelor, înotătorul caută puncte de
sprijin pe apă pentru a se menţine deasupra apei şi pentru a înainta.
Noţiunea de înot sportiv se defineşte ca o modalitate elevată de practicare a
înotului în care deprinderea atinge un conţinut de motricitate specifică, beneficiară
a unei pregătiri bazată pe principii raţionale, sistematic aplicate, pentru atingerea
eficienţei înalte şi economice a tuturor funcţiilor organismului solicitat în efort;

43
toate acestea urmărind satisfacerea necesităţii de mişcare şi de aderare a individului
la spiritul de întrecere precum şi a întăririi sănătăţii organismului.
Flotabilitatea – tendinţa de a pluti, ori de a se ridica la suprafaţă, atunci
când este scufundat – este o caracteristică proprie corpului şi nu trebuie deprinsă.
Mişcările la înot se clasifică în două categorii: active (de vâslire) şi pasive
(de revenire – completare a ciclului); poziţiile sunt de înaintare pe piept şi poziţia
pe spate, iar coordonarea poate fi realizată prin mişcări ciclice concomitente (bras,
fluture) şi ciclice alternative (craul, spate).
Învăţarea înotului trebuie abordată nu în funcţie de afinitatea faţă de un
anume procedeu, ci după caracteristica biomecanică care intervine în formarea
deprinderii de a înota, indiferent de procedeul ales.
Pentru învăţarea procedeelor de înot se impune cunoaşterea şi executarea
elementelor tehnice de bază. Este indicat ca succesiunea acestora să fie următoarea:
acomodarea cu mediul acvatic, învăţarea respiraţiei;
învăţarea plutirii pasive în ambele poziţii;
realizarea înaintării cu mişcări de picioare;
asocierea mişcărilor de braţe cu cele de picioare fără respiraţie;
reunirea tuturor componentelor: poziţii, mişcări de picioare, braţe,
respiraţie în mişcări globale în scopul creşterii vitezei şi a rezistenţei de înot.
În majoritatea cazurilor, învăţarea reclamă şi folosirea unor materiale
ajutătoare pentru realizarea plutirii în siguranţă.
Aceste materiale au evoluat trecând prin numeroase variante, utilizarea
acestora făcând învăţarea mai uşoară pentru copii. Însă cea mai bună modalitate de
învăţare a înotului o reprezintă tot calea naturală.

ACOMODAREA CU APA

Corpul uman în apă este supus unor condiţii total diferite faţă de uscat.
Schimbarea greutăţii corpului şi simţul uşurării de greutate, temperatura diferită de
cea a corpului, senzaţia de frecare cu apa, simţul rezistenţei apei la înaintare sunt
stimuli noi care acţionează asupra sistemului nervos.
Capacitatea de adaptare la un mediu nou, la acţiunea unor stimuli diferiţi, nu
este la fel pentru toată lumea, fiecare trebuie să se adapteze la toate reacţiile proprii
acestor excitanţi.
Adaptarea la mediul acvatic este îndeplinită atunci când persoana poate sta
sau se poate mişca fără a fi rigidă, încordată.
Prima etapă a formării deprinderii de a înota are o importanţă deosebită: în
acest moment se confruntă individualitatea subiectului cu condiţiile mediului – cu

44
apa, care constituie un stimul puternic, capabil să declanşeze reflexe puternice de
apărare.
Mediul deosebit în care se desfăşoară înotul impune o pregătire prealabilă a
copiilor, acomodarea cu apa în scopul înlăturării fricii şi a reţinerilor fireşti. Acesta
este motivul pentru care trebuie să se acorde o atenţie deosebită exerciţiilor de
acomodare, luând în considerare că trecerea rapidă peste această fază prelungeşte
învăţarea propriu-zisă.
În primele lecţii de înot unii dintre copii execută cu uşurinţă orice exerciţiu,
iar alţii nici nu vor să intre în apă şi protestează vehement dacă se insistă. Însă după
un timp de exersare în comun, diferenţele dintre ei se atenuează, ceea ce
demonstrează că şi cei care au opus rezistenţă la început se adaptează la noutăţile
mediului, prelucrează stimulii veniţi din mediu acvatic şi răspund adecvat la aceşti
stimuli.
În grupele de iniţiere nu trebuie să se ia în calcul nivelul de dezvoltare al
calităţilor motrice (forţă, viteză, rezistenţă) ci capacitatea sistemului nervos de
adaptare la stimuli noi.
Această capacitate poate fi dirijată în mod conştient, utilizând acţiunea unor
stimuli adecvaţi, în acest caz – apa, ca mediu nou, şi grupele de exerciţii pe care
instructorul le foloseşte potrivit unor reguli metodice precise.
Intrarea în apă are efecte favorabile asupra organismului, influenţând
termoreglarea, circulaţia sanguină, echilibrul în spaţiu, simţul tactil şi chiar natura
proceselor psihice, de gândire. Cea mai evidentă formă de adaptare se manifestă la
nivelul actului respirator. Controlul respiraţiei impus de teama de apă determină o
dereglare evidentă a respiraţiei: inspiraţia devine avidă iar expiraţia superficială –
fapt care conduce la o formă de oboseală mecanică – deosebită de cea cauzată de
efort. Toate exerciţiile efectuate în această etapă au ca scop obişnuirea cu apa,
diminuarea stresului.
Acomodarea cu apa reprezintă învingerea senzaţiei de frică faţă de apă, în
situaţia în care aceasta există. Această concepţie reflectă părerea conform căreia
fiecare copil prezintă o senzaţie de frică faţă de apă, iar profesorul are rolul de a o
elimina. Această frică apare ca urmare a unor comportamente greşite ale părinţilor
la contactul copiilor cu apa sau ca rezultat al unor greşeli metodice sau
organizatorice din partea profesorilor. Aceste greşeli pot provoca apariţia unor
complexe şi senzaţia de teamă, care mai târziu vor fi obstacole pentru învăţare.
Comportamentul copiilor sugari arată faptul că aceştia nu se nasc cu
senzaţia de frică.
Pentru cei mai buni şi cei mai slabi trebuie stabilite sarcini individuale. La
obişnuirea cu apa trebuie să existe reguli generale, care devin pe parcurs obligatorii
pentru toţi.
Evitarea unor greşeli este posibilă prin respectarea unor criterii metodice.

45
 Pentru copii ideal ar fi ca acomodarea cu apa să se facă prin numeroase
jocuri.
Respectarea principiului gradării efortului de la uşor la greu, de la simplu
la complex.
Gradarea exerciţiilor, diferenţierea cerinţelor şi adaptarea lor la
particularităţile individuale ale copiilor, creându-le permanent sentimentul de
satisfacţie faţă de propria activitate.
O succesiune firească a exerciţiilor de acomodare cu apa, în măsura în care
dotarea bazei materiale corespunde cerinţelor, ar trebui să evolueze în ordinea
cronologică a învăţării:
exerciţii şi jocuri în apă mică şi mijlocie;
exerciţii şi jocuri de scufundare şi respiraţie;
exerciţii şi jocuri de plutire şi înaintare.

PLUTIREA PASIVĂ PE PIEPT

Deprinderea echilibrului de plutire, fără mişcări de înaintare rezolvă o mare

parte din temerile începătorului legate de posibilitatea plutirii.
În această fază se poate realiza „forma hidrodinamică” de plutire şi înaintare
– formă care poate aduce multe avantaje de înaintare economică. Poziţia de plutire
trebuie să fie realizată cât mai aproape de orizontala apei: unghiul cel mai mic este
regăsit la înotul pe spate şi la craul, apoi la fluture şi cel mai mare, la bras.
La poziţia de plutire pe piept (fig. 4):
corpul este relaxat, întins în poziţie orizontală şi pluteşte la nivelul
apei cu faţa în apă,
capul se află între umeri şi braţe, încadrat la nivelul urechilor de
braţele întinse, faţa este scufundată până la nivelul frunţii,
privirea orientată înainte – jos, spre abdomen,
palmele sunt deschise cu degetele apropiate,
picioarele sunt întinse şi apropiate sau uşor depărtate pentru a mări
suprafaţa de sprijin, având labele cu vârfurile apropiate şi călcâiele puţin depărtate,
respiraţia este menţinută în apnee după o inspiraţie profundă.

Figura 4

46
 Greşeli:
capul ridicat prea mult faţă de corp – efect: scufundarea
picioarelor, instabilitate;
picioare îndoite din genunchi – efect: dezechilibru, răsturnare,
trecere spre verticală;
braţele ridicate peste nivelul apei, poziţia corpului oblică, cu
picioarele mai jos – efect: scufundarea picioarelor;
corp încordat, inspiraţie insuficientă – efect: scufundarea întregului
corp, lipsa totală a plutirii.

PLUTIREA PASIVĂ PE SPATE

Plutirea pe spate permite respiraţia liberă şi odihna, deoarece nu necesită

aproape nici un efort. De asemenea, crează condiţiile pentru echilibrarea corpului în
orice poziţie, de la verticală la orizontală.
La poziţia de plutire pe spate (fig. 5):
corpul este relaxat, întins pe spate în poziţie orizontală;
capul se află deasupra apei, ceafa este scufundată în apă, bărbia
orientată spre piept, iar urechile sunt pe jumătate afară din apă;
braţele sunt întinse sus, încadrează urechile scufundate în apă, cu
palmele deschise;
picioarele sunt întinse, uşor depărtate, şoldurile împinse în sus spre
suprafaţa apei, vârfurile picioarelor orientate spre interior;
respiraţia normală.

Figura 5
Greşeli:
capul înclinat şi scufundat pe spate prea mult – efect: pătrunderea
apei în căile nazale;
bărbia prea mult în piept şi şoldurile scufundate – efect:
scufundarea corpului;
braţele afară din apă şi genunchii îndoiţi – efect: tendinţă de
trecere spre poziţia verticală;

47
 corpul încordat, inspiraţia insuficientă – efect: scufundare, lipsa
plutirii.

PLUTIREA PE VERTICALĂ

La poziţia de plutire verticală (fig. 6):

corpul este relaxat, în poziţie
aproape verticală – cu tendinţa de a lua o
poziţie oblică spre înainte,
braţele se sprijină pe apă cu
coatele puţin îndoite, palmele presează apa,
picioarele sunt ușor îndoite din
articulaţia genunchilor şi relativ depărtate,
respiraţia este în inspiraţie
profundă cu apnee.
Această plutire este legată de exerciţiul
de călcare a apei.
Greşeli: Figura 6
capul lăsat prea mult pe spate, corpul în extensie, genunchii traşi
spre piept – efect: răsturnare pe spate;
picioarele apropiate, braţele lângă corp (poziţie de drepţi),
inspiraţie insuficientă – efect: scufundare rapidă.

ALUNECAREA PE PIEPT

Alunecarea pe piept este o deplasare a corpului în poziţie de plutire ca

urmare a împingerii în marginea bazinului sau din săritură.
Alunecarea se poate realiza cu ajutor sau fără, prin împingere sau tracţiune
aplicată asupra înotătorului aflat în plutire.

ALUNECAREA PE SPATE

Alunecarea pe spate este asemănătoare cu alunecarea în poziţia pe piept,

diferit fiind respirația liberă, pe nas, întrucât fața este afară din apă.
Greşeli:
schimbarea poziţiei braţelor: depărtarea, scufundarea sau scoaterea
din apă;

48
 modificarea poziţiei orizontale: coborârea şoldului, răsucirea
corpului;
ridicarea capului din apă;
depărtarea picioarelor are ca efect întreruperea alunecării, a
frânării şi în final, scufundarea corpului.

SCUFUNDAREA

Exerciţiile de scufundare au rolul de a crea sentimentul de siguranţă. Copilul

învaţă să se mişte şi să se orienteze sub apă şi îşi dă seama de efectele presiunii ei,
constatând că îl ridică la suprafaţă.
Datorită faptului că la scufundare inspiraţia se reţine instinctiv, se realizează
o stimulare a aparatului respirator, ce are ca efect ieşirea la suprafaţa apei cu nevoia
de a respira. Apare astfel nevoia de învăţare a reglării respiraţiei prin întârzierea
expiraţiei, pentru a sta cât mai mult în apă. Trebuie creată obişnuinţa de a se
elimina aerul treptat şi de a reţine respiraţia.
La învăţarea tehnicii este necesară obişnuirea ochilor cu apa şi deschiderea
lor pentru a se putea orienta. Respiraţia şi clipirea sunt elemente esenţiale, deoarece
prin însuşirea lor copiii învaţă să se mişte şi să se orienteze în apă.
Obişnuirea cu apa se realizează prin introducerea întâi a feţei, apoi tot capul,
cu ochii închişi şi ulterior ţinând ochii deschişi. Se realizează întâi scufundările în
apnee şi apoi cu expiraţie puternică.

RESPIRAŢIA ACVATICĂ

Intrarea în apă reprezintă un act neobişnuit, mai ales pentru cei care nu ştiu
să înoate. În această situaţie se manifestă o formă de neadaptare, limitată ca
importanţă, dar resimţită direct prin „disconfort respirator”. Apa îl obligă pe
înotător să controleze conştient respiraţia. Instinctul de conservare determină o
inspiraţie rapidă, cu o cantitate de aer mai mare decât este necesar. Inspiraţia
incorectă influenţează şi celelalte faze, prin apnee prelungită, expiraţie superficială,
fără a goli suficient plămânii. Reluarea respiraţiei se face forţat şi, după mai multe
repetări apare senzaţia de sufocare. Pentru evitarea apariţiei acestei senzaţii trebuie
subliniată de la început însuşirea corectă a expiraţiei, evitându-se astfel apariţia
dereglării mecanismului actului respirator.
Deteriorarea respiraţiei conduce la forme acute de oboseală care împiedică
învăţarea corectă a mişcărilor de înot.
Respiraţia este specifică mediului acvatic prin faptul că se realizează în mod
diferit faţă de cea obişnuită, fiind caracterizată de două părți – inspiraţia – realizată
pe gură (trebuie să fie profundă şi rapidă) şi – expiraţia – făcută în apă, pe nas

49
(pentru a nu intra bolboroacele de apă în nări), pe un interval de timp mai lung
decât inspiraţia; aerul trebuie eliminat treptat.
Apneea reprezintă reţinerea respiraţiei după faza de inspiraţie, realizată pe o
perioadă de timp variabilă, în funcţie de capacitatea individuală. Se utilizează la
manevrele de scufundare, la scuba diving, după săriturile de start.
Respiraţia deţine un rol deosebit de important în înot şi se realizează în
condiţii îngreunate la începutul stadiului de iniţiere.
Inspiraţia şi expiraţia sunt acte involuntare, dar care pot fi influenţate şi
conştient, printr-un stadiu de comandă voluntară, ajungând stereotip la înotătorii de
performanţă.
La inspiraţie presiunea apei opune rezistenţă dilatării cutiei toracice şi
solicită musculatura abdominală.
Deşi presiunea apei exercitată asupra toracelui ajută expiraţia, înotătorul
întâmpină o greutate când trebuie să învingă rezistenţa acesteia la nivelul nasului şi
al gurii.
Funcţia respiratorie are rol fiziologic, prin aprovizionarea cu oxigen şi fizic,
determinând gradul de plutire şi poziţia corpului.
Înotătorii îşi adaptează respiraţia în funcţie de mişcările executate, când
posibilităţile de oxigenare sunt depăşite, iar fazele ciclului de vâslire sunt adaptate
respiraţiei, pentru a nu spori datoria de oxigen.
Greşeli:
gura deschisă insuficient la inspiraţie, inspiraţie superficială sau
realizată pe nas, ceea ce determină imposibilitatea de a ţine capul sub apă;
expiraţie cu gura larg deschisă, ceea ce duce la intrarea apei în
gură;
expiraţia insuficientă provoacă senzaţie de sufocare;
apneea prelungită poate produce stare de disconfort prin durere de
cap.

2.2.2. PROCEDEUL CRAUL

EVOLUŢIA PROCEDEULUI CRAUL

Procedeul craul a evoluat trecând prin mai multe etape. În terminologia

F.I.N.A. este utilizat termenul de „liber” şi nu „craul”. La începuturile activităţii
sportive specialiştii englezi numeau înot liber orice formă de mişcare ce nu se
asemăna cu înotul bras. În anul 1850 apare tehnica de înot „over”, diferită de înotul
bras prin faptul că înotătorul înainta culcat pe o parte, vâslea cu un singur braţ prin

50
apă, după care braţul era condus prin aer spre înainte, iar picioarele executau o
forfecare laterală, apropiată de mişcarea de picioare bras.
Procedeul craul a fost practicat încă din antichitate, practicarea lui fiind
demonstrată de hieroglifele egiptene, de inscripţiile de pe monezi şi de picturile de
pe vasele din Grecia antică. Referiri la înotul craul apar şi în literatura veche Greacă
şi Romană.
Evoluţia tehnicii procedeului craul apare ca reacţie firească la schimbările
survenite în urma dezvoltării înotului de performanţă, ca reacţie la dorinţa de a
obţine viteze tot mai mari.
„The english side stroke” denumea poziţia corpului pe o parte şi acţiunea
alternativă dar mereu sub apă a braţelor şi mişcarea de forfecare a picioarelor. Acest
mod de a înota era folosit de australienii indigeni, aborigenii din apropierea oraşului
Sydney.
În 1850 C. W. Walis, un sportiv australian înoată pe o parte, cu un braţ
deasupra apei, procedeu care se va numi „single over arm side stroke” şi care mai
târziu va primi denumirea de „over”, acum fiind procedeul cu cel mai larg caracter
utilitar – aplicativ.
În anul 1873 apare o nouă tehnică de înot preluată de la băştinaşii din Africa
de Sud, numită „Trudgeon”, după înotătorul englez care l-a introdus, John Trudgen
– în care braţele lucrau alternativ, iar coordonarea lor cu picioarele producea o
înaintare explozivă. El însoţea mişcările de braţe cu mişcări de picioare bras.
Înotătorii australieni au dezvoltat acest procedeu, înlocuind mişcarea de
picioare bras cu mişcarea de forfecare. Noul procedeu a fost numit „double over
arm side stroke”.
Prima demonstraţie de înot craul aparţine lui Harry Wickham, australian
venit la Sydney din insula Rubiana (arhipelagul Solomon, din Pacific). Tehnica a
reţinut atenţia în momentul când fratele lui, Alik (de 12 ani) a câştigat un concurs
de înot liber în 1897. Reacţia antrenorului George Former, impresionat de viteza de
înot şi de mişcările folosite a exclamat cuvintele ce aveau să definească în viitor cel
mai popular mod de a înota: „Look at the kid crawling!” (în limba engleză „crawl”
– a se târâ).
O contribuţie importantă la dezvoltarea acestui procedeu a avut-o sportivul
maghiar Hajós Alfréd, care a câştigat primul titlu olimpic la 100 m liber la prima
ediţie a J.O. moderne. Timpul obţinut a fost de 1’22”, folosind un stil propriu,
caracterizat prin mişcări energice ale braţelor, mişcarea picioarelor având scopul de
a echilibra corpul pe apă.
În jurul anului 1903 acest stil de înot a fost introdus de fraţii Healy în
Statele Unite. La început procedeul craul s-a impus ca cel mai rapid procedeu
numai pe distanţe scurte deoarece părea foarte obositor din cauza mişcărilor
neobişnuite de picioare.

51
 În căutarea unei variante mai bune s-au făcut diferite încercări privind
schimbarea mişcării picioarelor.
Australienii au folosit 2 bătăi de picioare la un ciclu de braţe, americanii 4 şi
6 bătăi, iar unii dintre înotătorii de „trudgeon” au asociat mişcarea de forfecare cu
bătăile de craul, variantă cunoscută sub numele de „trudgeon craulat”.
Afirmarea procedeului craul ca procedeul cel mai rapid se produce la J.O.
din 1908 de la Londra unde s-a concurat într-un bazin de 50 m, şi unde sportivul
american Charles Daniels domină probele de craul. El foloseşte stilul de craul cu 6
bătăi de picioare la un ciclu de braţe. Din acest an „trudgeon” şi „double over” nu
mai sunt considerate eficace în probele de viteză.
Havaianul Duke Kahanomoku, perfecţionează acest procedeu şi reuşeşte să
parcurgă întreaga distanţă de 100 m cu această tehnică, câştigând în 1912
Olimpiada de la Stockholm. Peste câţiva ani, chiar se apropie de timpul de un minut
pe această distanţă.
Cel care reuşeşte să coboare sub un minut este Johny Weissmuller (Atlanta
– SUA, 1932 – 58”6). În 1924 la J.O. de la Paris şi în 1928 la Amsterdam,
campionul de origine română devine celebru în lumea sportului ca un campion al
probelor de sprint. El a introdus tehnica cu braţele îndoite. Stilul lui se caracteriza
printr-o poziţie hidroplană, bătaia picioarelor fiind executată sub apă în condiţiile
unei coordonări libere a mişcării braţelor cu cea a picioarelor. Diferenţa între
tehnica lui şi tehnica actuală constă în poziţia corpului mai arcuită, cu capul mai
ridicat.
Tehnica procedeului a suferit modificări în timp, braţele atacau apa în
dreptul capului cu un moment de alunecare, drumul prin apă fiind liniar, iar
scoaterea braţului din apă se realiza în dreptul şoldului. Capul avea o poziţie
ridicată, însă picioarele executau un număr de 6 mişcări pentru un ciclu complet de
braţe, coordonare care există şi azi, fiind singurul element din tehnica Weissmuller
care nu s-a modificat.
Sportivul suedez Arne Borg s-a remarcat în probele de rezistenţă,
contribuind în mare măsură la cristalizarea procedeului craul în aceste probe;
recordul său, stabilit în 1927, nu a putut fi depăşit timp de 20 de ani.
În 1932, la Olimpiada de la Los Angeles, unde au câştigat majoritatea
probelor, japonezii perfecţionează tehnica mişcărilor de picioare, descoperind că
aceasta poate fi eficientă atât în faza descendentă cât şi în faza ascendentă. Ei
intensifică mişcările de picioare, prin folosirea a 10 bătăi la un ciclu de braţe.
Aveau o poziţie întinsă la suprafaţa apei, iar mişcarea braţelor în timpul alunecării
se caracteriza prin faptul că vâslirea unui braţ începea în momentul în care celălalt
braţ intra în apă. Yasugi Miyazaki la 14 ani înota cu 10 mişcări de picioare la un
ciclu de braţe pe distanţa de 100 m – 58”2.

52
 După 1940 americanii aduc perfecţionări mişcărilor de braţe. Vâslirea
începe să depăşească nivelul şoldurilor, intrarea în apă se face în dreptul umerilor
iar mişcarea devine egală şi simetrică.
În permanentă concurenţă, sportivii japonezi, australieni şi americani au
perseverat în perfecţionarea procedeului. După cel de-al doilea război mondial
începe să se diferenţieze tehnica de viteză de cea de fond. Americanii au continuat
să perfecţioneze tehnica de înot prin alunecare şi traiectorie lungă de vâslire iar
australienii prin creşterea numărului de braţe şi respiraţia bilaterală, la trei braţe, în
tehnica de înot fond. Americanii modifică tehnica de craul viteză. Se perfecţionează
mişcarea braţelor prin efectul „rotirii braţelor” din articulaţia umărului; se modifică
printr-o traiectorie sinuoasă în formă de „S” şi se alungeşte până la şolduri printr-o
mişcare de rotire internă atunci când palma trece de zona centrului de greutate al
corpului. Mişcarea picioarelor se menţine, în număr de 6 bătăi la un ciclu de braţe
cu respiraţia unilaterală.
Tehnica de craul fond aplicată la J.O. de la Melbourne în 1956 este
modificată din nou de înotătorii australieni. Ei au folosit o poziţie aproape
orizontală cu oscilaţii libere în axul longitudinal, accentuând mişcarea braţelor în
„bumerang” şi solicitând mult articulaţia scapulo-humerală. John Konrads a devenit
campion olimpic vâslind cu o traiectorie scurtată a braţelor până la nivelul şoldului,
realizând astfel o creştere a frecvenţei mişcărilor de braţe şi folosind o coordonare
de 4 mişcări de picioare şi chiar de 2 la un ciclu de braţe. Datorită flexiei continue
la cot, braţul sugera forma unui bumerang, ceea ce a dat numele acestei noi variante
de înot.
Printre marii campioni olimpici, figuri legendare ale înotului de performanţă
şi care au constituit exemple şi modele de lucru şi studiu pentru mulţi înotători,
antrenori şi specialişti, se numără: Muray Rosse, John Konrads, Kornelia Euder,
Mark Spitz, Jim Montgomery, Don Schollander, Matt Biondi, Aleksander Popov,
Mike Burton, Mike Wenden.
La înot femei Dawn Fraser a fost prima care a coborât recordul mondial sub
pragul unui minut pe distanţa de 100 m. A câştigat de trei ori consecutiv titlul
olimpic şi a corectat în cariera ei sportivă de 36 de ori recordul mondial.
Procedeul craul a dat o nouă orientare înotului, atât din punct de vedere
tehnic cât şi din punct de vedere al metodicii antrenamentului. Acest procedeu
tehnic a păstrat principalele caracteristici şi în perioada actuală, notele aparte fiind
accentuate de stilul individual al fiecărui înotător, care valorifică la maximum
particularităţile individuale.
Aplicarea legilor fizicii şi ale biomecanicii – efectul legii lui Bernoulli – cât
şi îmbunătăţirea metodelor de antrenament, au determinat evoluţia permanentă a
rezultatelor sportivilor la acest procedeu.
Procedeul craul se regăseşte în programele de concurs ale campionatelor
naţionale de seniori şi juniori în probele individuale (masculin şi feminin) de: 50 m,

53
100 m, 200 m, 400 m, 800 m, 1500 m şi în ştafetele de 4x50 m, 4x100 m şi 4x200
m.

TEHNICA PROCEDEULUI CRAUL

CONSIDERAŢII GENERALE

Înotul craul este cel mai rapid procedeu tehnic de înot. Are cele mai multe
probe în concursurile sportive şi este utilizat atât pentru viteză şi cât pentru fond.
Tehnica probelor prezintă anumite diferenţieri. În probele de viteză corpul şi capul
sunt mai ridicate pe apă, braţele au o acţiune mai alungită, mişcarea picioarelor se
realizează cu amplitudine mai mică iar la un ciclu de braţe se efectuează 6 bătăi de
picioare.
În probele de fond poziţia corpului este mai scufundată, respiraţia este
bilaterală, braţele vâslesc până spre nivelul şoldurilor, picioarele se mişcă mai în
adâncime, cu un ritm de 4 şi chiar 2 bătăi la un ciclu de braţe.
În ambele tehnici braţele domină acţiunea picioarelor.

POZIŢIA CORPULUI ÎN APĂ

Înotătorii întâmpină mai puţină rezistenţă când corpul este într-o poziţie
hidrodinamică care permite moleculelor de apă să-şi schimbe direcţia treptat, când
trec pe lângă acestea. Poziţia hidrodinamică a corpului este dată de aliniamentul
orizontal şi lateral. (Maglischo, 1990) 2
Aliniamentul orizontal este dat de poziţia orizontală a corpului (fig. 7).
Aliniament incorect Poziţie hidrodinamică

Figura 7

2
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 68

54
 Viteza de înaintare relativ mare măreşte forţa portantă şi scade rezistenţa
hidrodinamică. Rezultanta forţei dinamice ascensionale tinde să ridice corpul cât
mai aproape de nivelul apei astfel, corpul culcat pe piept, bine întins pe apă,
formează un unghi foarte mic faţă de orizontală – 30 - 50. Capul este cu faţa în apă
până la nivelul frunţii, privirea înainte şi în jos, capul ridicat mărind rezistenţa la
înaintare cu cca. 20 – 35% (Claris, 1979). Umerii şi spatele sunt la nivelul apei.
Picioarele sunt întinse, uşor mai scufundate, în funcţie de particularităţile
individuale (morfologice, coeficient de plutire) fiecare realizând o poziţie mai mult
sau mai puţin aptă pentru înaintare. Ele trebuie să se mişte puţin mai adânc faţă de
linia imaginară care porneşte spre
înapoi de la piept.
Lipsa flotabilităţii nu este un
impediment pentru aliniamentul
orizontal. Rezistenţa de sub corpul
înotătorului când acesta se mişcă
măreşte flotabilitatea; este motivul
pentru care, fără a folosi forţa
musculară, se realizează un aliniament
orizontal.
Aliniamentul lateral se
consideră a fi bun când umerii,
şoldurile şi picioarele se mişcă ca un
tot, în acelaşi ritm cu mişcările
braţelor. Astfel, se menţin şoldurile şi
picioarele în interiorul lăţimii corpului.
Intrarea braţului în apă dincolo de linia
mediană a corpului, spre umărul opus,
determină ieşirea şoldurilor din
aliniamentul corect (fig. 8).
Greşeli: Figura 8
hiperextensia coloanei vertebrale;
flexia coloanei cervicale (bărbie coborâtă) şi privirea orientată în jos,
spre fundul bazinului;
cap ridicat exagerat;
mobilitate slabă în articulaţia scapulo – humerală;
arcuirea spatelui.
Aceste greşeli nu permit o poziţie hidrodinamică, sporind rezistenţa la
înaintare şi risipind energia în timpul înotului.

55
 ACŢIUNEA PICIOARELOR

Bătăile picioarelor prezintă trei funcţii importante: echilibru, sprijin şi

propulsie. Ele oferă sprijin pentru picioare şi tălpi pe durata învăţării mişcărilor de
braţe, asigură propulsie şi contrabalansează acţiunea de vâslire a fiecărui braţ,
menţinând trunchiul relativ stabil.
Din punct de vedere biomecanic mişcarea picioarelor la procedeul craul se
încadrează în categoria mişcărilor ciclice, alternative, în sus şi în jos şi
simetrice, efectuate în plan vertical şi oblic, posterior proiecţiei centrului de
greutate.
Ele sunt întinse dar nu încordate, având labele orientate cu vârfurile spre
interior şi călcâiele uşor depărtate, poziţie ce determină ca suprafaţa de lovire
(biciuire) a apei să se mărească şi în consecinţă să crească randamentul propulsiei.
Impulsul mişcării porneşte de la nivelul şoldului şi se continuă spre coapse, gambe
şi labe şi conţin două faze:
descendentă (activă) prin coborârea piciorului, pornită din articulaţia coxo-
femurală printr-o mişcare energică de scufundare a coapsei, care este urmată de
mişcarea întregului picior şi terminată cu o biciuire a labei (cu glezna cât mai
relaxată) (fig. 9). Această mişcare, datorită răsucirii trunchiului se desfăşoară în
direcţie uşor laterală.
Amplitudinea mişcării picioarelor depinde de parametrii antropometrici şi
morfologici ai înotătorilor.
În mişcarea descendentă coapsa, genunchiul, gamba şi laba piciorului nu se
mişcă cu aceeaşi viteză. Diferenţa dintre acestea realizează biciuirea. Gamba şi laba
piciorului, din cauza îndoirii genunchiului, rămân în urmă. După oprirea mişcării
descendente a şoldului şi a
coapsei, gamba şi laba
piciorului îşi continuă
deplasarea cu viteză crescută.
Aceasta durează până când
piciorul se întinde şi ajunge în
punctul cel mai jos, la 30 – 35 cm sub apă.
Figura 9
ascendentă (pasivă), cu
ridicarea piciorului de jos în sus,
până la suprafaţa apei, pornind din
punctul maxim de jos, când piciorul
este întins (fig. 10). Mişcarea este
realizată din şold, coapsă şi apoi de
întregul picior. Călcâiul poate
străpunge oglinda apei. Figura 10
56
 Ambele faze se realizează ritmic, egale ca putere şi amplitudine. Articulaţia
gleznei trebuie să fie relaxată atât în faza descendentă cât şi în cea ascendentă.

Figura 11
Mişcarea picioarelor se desfăşoară alternativ; mişcarea descendentă se
începe cu faza de terminare a mişcării ascendente (fig. 11).
Greşeli:
forfecare cu picioarele prea depărtate şi încordate sau prea
scufundate – efect: lipsa înaintării;
amplitudine mică (picioare tremurate) – efect: lipsa înaintării;
lipsa mobilităţii la nivelul gleznelor, nu se întind labele – efect:
deplasare înapoi;
flexia gleznei – efect: se limitează suprafaţa de presiune pe apă;
flexie pronunţată a genunchiului, gamba este scoasă din apă,
lovitura descendentă se realizează parţial în aer (mişcarea picioarelor se efectuează
prea sus) – efect: pedalare, se scurtează pârghia, scade eficienţa mişcărilor
propulsive şi se modifică stabilitatea corpului;
mişcarea picioarelor se execută asimetric, aritmic, sacadat – efect:
ineficienţă;
picioare rigide – efect: staţionare sau deplasare înapoi;
mişcarea picioarelor se desfăşoară prea adânc – efect: creşte
rezistenţa frontală la înaintare din cauza gâtului prea extins.

ACŢIUNEA BRAŢELOR

Mişcările de braţe în procedeul craul din punct de vedere biomecanic sunt

ciclice, simetrice şi alternative. Traseul braţelor este aerian şi acvatic, realizând un
ciclu prin parcurgerea celor două faze: activă şi pasivă.
Acţiunea sub apă – faza activă (fig. 12)
Drumul acvatic se structurează în trei momente:

57
 ∙ intrarea braţului în apă trebuie făcută înaintea umerilor, între linia axei
longitudinale a corpului şi extremitatea umărului. Braţul îndoit din cot pătrunde în
apă urmând în succesiune:
 palma, orientată oblic spre în afară, permite vârfurilor degetelor să
taie apa, producând o rezistenţă minimă,
 urmează intrarea antebraţului, extensia completă a cotului, braţul
urmat de umăr şi răsucirea palmei spre interior pentru a apuca apa;
∙ tracţiunea se desfăşoară de la intrarea braţului în apă până când braţul
ajunge la un unghi de 900 faţă de antebraţ în
dreptul umărului, cu o traiectorie sinusoidală,
asemănătoare literei „S”. Tracţiunea are două
direcţii:
 în jos, pentru a pune braţul în
poziţie corectă de „prinderea apei”,
 spre interior, asigurând răsucirea
corpului în jurul axului longitudinal, pentru a
favoriza executarea fazei de împingere în sus;
∙ împingerea, faza cea mai lungă a
acţiunii braţului în apă, continuă tracţiunea din
dreptul umerilor, prin întinderea treptată a cotului
spre coapsă. Palma îşi păstrează presiunea asupra
apei prin modificarea poziţiei din articulaţie,
urmând traiectoria „S”-ului până la întinderea
completă a braţului lângă corp.

Figura 12

Fazele de tracţiune şi
împingere se regăsesc în figura
13.

Figura13
Drumul aerian – faza pasivă (fig. 14)
După terminarea vâslirii începe faza aeriană, care crează un timp de odihnă
musculaturii solicitate în faza activă.
După degajarea braţului din apă (mâna iese din apă cu degetul mic înainte)
se ridică cotul ajutat de umăr, prin răsucirea corpului faţă de axa longitudinală. Se
continuă cu drumul palmei, care trece prin dreptul umărului spre înainte,
58
pregătindu-se de o nouă intrare în apă printr-o mică rotaţie externă din articulaţia
umărului. Mişcarea este favorizată de buna mobilitate a umărului, fapt ce atenuează
tendinţa de răsucire laterală exagerată a corpului. Braţul îndoit din cot, cu mâna
uşor atârnată în prelungirea antebraţului, trebuie să ajungă în poziţia atacului pe
drumul cel mai scurt.

Figura 14
Greşeli:
↠ la intrarea braţului în apă:
intrarea braţului în apă la nivelul capului sau cu cotul îndoit – efect:
scăderea eficienţei tracţiunii;
intrarea braţului în apă în exterior sau peste linia mediană a corpului –
efect: înaintarea este deviată prin modificarea aliniamentului lateral;
contactul plesnit al braţului cu apa, cu cotul în apă – efect: frânarea
înaintării;
începerea vâslirii fără a folosi momentul de sprijin pe apă pentru
alunecare – efect: pe distanţe lungi apare oboseala;
↠ la tracţiune:
tracţiune cu braţul întins, pe axa longitudinală – efect: scade eficienţa;
palma este prea relaxată (mângâie apa) sau taie apa – efect: scade viteza
de deplasare;
mâna se mişcă în formă de zigzag (din cauza lipsei forţei în braţe) –
efect: se reduce eficacitatea mişcării;
se coboară cotul pe apă – efect: palma şi antebraţul nu sunt folosite în
vâslire;
scoaterea braţului prea devreme din apă – efect: se scurtează
împingerea;
↠ la drumul aerian:
extensia braţului deasupra apei – efect: se risipeşte energia;
cot căzut – efect: la intrarea în apă, primul intră cotul şi nu palma;
lipsă de mobilitate în articulaţia scapulo – humerală – efect: rigiditate în
mişcare;
lipsa de relaxare a braţului – efect: oboseală;
ducerea braţului prea încet – efect: scufundarea accentuată a corpului;
revenirea braţului mai jos şi lateral – efect: se strică aliniamentul lateral.

59
 COORDONAREA MIŞCĂRILOR DE BRAŢE

Coordonarea este fundamentală pentru alunecarea uniformă a corpului în

apă, deoarece avantajează acţiunea propulsivă şi menţine poziţia hidrodinamică a
corpului.
Braţele lucrează alternativ, într-o coordonare continuă. Un braţ intră în apă
înainte ca celălalt să-şi termine vâslirea sub apă. Astfel, braţul care intră în apă
poate fi întins înainte şi plasat într-o poziţie eficientă pentru aplicarea forţei, în timp
ce braţul celălalt îşi termină mişcarea în sus. Trunchiul se răsuceşte spre braţul care
realizează tracţiunea, asigurând posibilitatea realizării fazei de împingere a celuilalt
braţ.
Greşeli:
dacă braţul care revine nu intră în apă până când celălalt nu a ieşit,
efectul este de reducere a vitezei de înaintare.

COORDONAREA BRAŢELOR CU RESPIRAŢIA

Inspiraţia la craul se face pe gură. Capul se întoarce pentru inspiraţie în

momentul în care braţul opus intră în apă, iar mişcarea în jos a acelui braţ va face
corpul să se rotească spre partea în care se inspiră. În altă variantă, odată cu ultima
fază a tracţiunii braţului, se termină şi inspiraţia, când braţul respectiv a ajuns pe
linia umărului.
Expiraţia trebuie să fie lentă şi controlată şi să înceapă imediat după
inspiraţie, pe nas şi pe gură.
Întoarcerea capului pentru respiraţie trebuie coordonată cu rotirea corpului,
deoarece astfel se permite gurii să iasă din apă pentru a inspira, fără a fi nevoie să
se ridice capul din apă.
Respiraţia se poate face unilateral la două sau la patru braţe şi bilateral când
se respiră la fiecare a treia mişcare de braţe.
Respiraţia bilaterală are avantajul, din punct de vedere tehnic, de echilibrare
a corpului, iar din punct de vedere tactic, de a se urmări adversarii din ambele părţi.
Respiraţia pe ambele părţi oboseşte înotătorii, din cauza lungirii timpului
dintre cele două inspiraţii.
Respiraţia prea deasă reduce viteza iar cea rară produce oboseala.
Greşeli:
întoarcerea prea devreme a capului – efect: risipirea energiei şi
deranjarea aliniamentului lateral;
poziţia capului prea ridicată, faţa spre înainte sau capul prea scufundat –
efect: intră apă în gură;

60
 capul se răsuceşte prea mult, odată cu umerii – efect: scade eficienţa
împingerii;
inspiraţie incompletă sau întârziată, în neconcordanţă cu faza de
împingere – efect: sufocare şi oprire;
expiraţie incompletă sau continuată afară – efect: scade durata
inspiraţiei şi apare prematur oboseala.

COORDONAREA BRAŢELOR CU PICIOARELE

O bună coordonare a mişcării braţelor cu picioarele este dată prin realizarea

unui ciclu complet de mişcări; braţele şi picioarele asigură echilibrul corpului pe
apă prin folosirea forţelor propulsive.
Un ciclu reprezintă coordonarea a două mişcări de braţe, concomitent cu
executarea a 6, 4 sau 2 bătăi de picioare şi o respiraţie.
Coordonarea a şase bătăi de picioare la un ciclu de braţe este folosită acum
doar în procesul iniţierii. Această coordonare ajută să se păstreze aliniamentul
lateral şi orizontal al corpului. Din cauza răsucirii corpului în jurul axului
longitudinal, bătăile au o acţiune pe verticală şi în plan oblic, după poziţia pe care o
are corpul în momentul respectiv.
În probele lungi se coordonează două bătăi de picioare la un ciclu de braţe.
În această coordonare, deşi corpul este mai scufundat şi viteza de deplasare mai
mică, energia este mai bine economisită. Efortul este redus, deoarece picioarele,
mari consumatoare de oxigen, lucrează cu frecvenţă mai mică şi muşchii picioarelor
nu acţionează atât de puternic ca în ritmul cu 6 bătăi. De asemenea, coborârea
diafragmei în inspiraţie este mai puţin inhibată de contracţia muşchilor drepţi
abdominali ce însoţeşte de regulă mişcarea picioarelor.
Bătaia din picioare duce la un consum de patru ori mai mare de oxigen decât
în acţiunea de vâslire a braţelor, producând o creştere majoră de cheltuială de
energie. (Astrand, 1978)3
În cursele de fond şi semifond este indicat să se evite propulsia suplimentară
obţinută prin bătaia picioarelor şi să se conserve energia pentru a întârzia apariţia
oboselii.
Procedeul craul în coordonarea unui ciclu de braţe la 6 bătăi de picioare se
regăseşte în figura 15.
Greşeli:
necorelarea respiraţiei cu braţele, prea întârziată sau efectuată pe partea
opusă braţului de vâslire – efect: înaintare greoaie, haotică;

3
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 120

61
 poziţia ridicată a capului – efect: schimbarea poziţiei corpului,
scufundarea picioarelor;
execuţie incorectă a mişcărilor de picioare: depărtate, rigide – efect:
deplasare în zigzag, legănată;
lipsa de ritm şi uniformitate în mişcarea picioarelor, asociată cu greşeli
în mişcarea capului – efect: dezechilibrul corpului;
orice execuţie greşită tehnic la fazele active ale braţelor corelate cu o
respiraţie defectuoasă – efect: aspect de înot rostogolit.

STARTUL ÎN PROCEDEUL CRAUL

Startul este procedeul prin care înotătorul realizează plecarea în cursă şi se

efectuează de pe blocstart la procedeele craul, bras şi fluture.
Succesiunea elementelor tehnice ale startului:
poziţia pe blocstart;
elanul braţelor şi împingerea;
drumul aerian;
intrarea în apă;
alunecarea sub apă;
ieşirea la suprafaţa apei.

Poziţia de plecare pe blocstart (fig. 16)

Se stă aplecat înainte cu faţa spre bazin şi privirea înainte, îndreptată spre
apă, cu bărbia coborâtă. Picioarele sunt depărtate la nivelul umerilor, genunchii
uşor flectaţi, iar degetele spre interior, prind marginea anterioară a blocstartului,
pentru a asigura o împingere cât mai puternică. Călcâiele sunt orientate spre
exterior. Braţele sunt relaxate, întinse spre înapoi, în jos sau întinse înainte.
Startul smuls (grab) este cea mai rapidă metodă de start şi este caracterizat
prin tragerea cu mâinile platforma de pornire. Mâinile apucă marginea blocstartului
prin lateral sau printre picioare. Înotătorii părăsesc blocul mai repede în această
modalitate, prin forţa de extensie a picioarelor şi prin elanul braţelor. Ei anticipează
startul încordându-şi muşchii picioarelor şi încep să aplice forţa, încă înaintea
semnalului de pornire. (Maglischo, Swimming faster, pag. 257)
Elanul braţelor şi împingerea (fig. 16)
Pentru a reduce cât mai mult timpul dintre semnalul de pornire şi executarea
săriturii de start propriu-zise, înotătorul efectuează o împingere puternică din
picioare, concomitent cu balansarea energică a braţelor pe lângă corp spre înainte –
sus, lângă cap.

62
TEHNICA PROCEDEULUI CRAUL

Figura 15

63
 Figura 16

Figura 17

Drumul aerian (fig. 17 şi 18)

În timpul drumului aerian corpul este întins
şi se deplasează spre înainte pe o traiectorie
ascendentă (100-120) apoi paralelă cu suprafaţa
apei şi în final descendentă. În prima jumătate a
zborului înotătorul priveşte înainte. Apoi, pentru a
plonja „în arc”, bărbia coboară în piept iar
şoldurile realizează o uşoară flexie în momentul în
care înotătorul atinge punctul cel mai înalt al
zborului. Plonjarea în arc favorizează un zbor mai
lung deasupra apei, intrarea creând mai puţină
turbulenţă iar alunecarea sub apă fiind mai rapidă,
se ajunge la punctul de ieşire într-un timp mai
scurt.
Intrarea în apă (fig. 18)
Unghiul de intrare în apă trebuie să fie de
300-400 faţă de suprafaţa apei.
Figura 18

64
 Alunecarea sub apă (fig. 19)
Modificarea direcţiei de mişcare în sus şi spre înainte este realizată cu
ajutorul mâinilor, prin ridicarea acestora spre suprafaţă şi prin arcuirea spatelui
după intrarea în apă. După intrarea în apă, când viteza de alunecare se reduce,
începe bătaia picioarelor.
Ieşirea la suprafaţa apei (fig. 19)
Pentru revenirea la suprafaţa apei se efectuează o singură mişcare cu un braţ
şi capul va ieşi la suprafaţă.

Figura 19
Startul în competiţiile de înot se execută la comanda starterului, prin semnal
sonor, după ce au fost anunţate numele şi culoarul pe care participă fiecare
concurent. Primul semnal invită sportivii la start, care se urcă pe blocstart, şi la
marginea dinapoi a acestuia, aşteaptă comanda următoare. La comanda pregătitoare
„Luaţi locurile” ei adoptă poziţia de plecare: se apropie de marginea dinainte a
blocstartului şi se apleacă. La următorul semnal sonor concurenţii pornesc în cursă.
Greşeli:
↠ în poziţia iniţială:
poziţie rigidă pe blocstart;
poziţia picioarelor greşită: picioare apropiate, vârfurile nu sunt orientate
spre interior, flexie pronunţată din genunchi – efect: reacţie musculară
necorespunzătoare la semnalul de start;
degetele picioarelor nu prind marginea blocstartului – efect: posibilitatea
alunecării sau a dezechilibrării corpului;
↠ în elanul braţelor şi la împingere:
mişcări inutile cu braţele – efect: se întârzie desprinderea;
↠ în drumul aerian:
capul ridicat în timpul drumului aerian – efect: rezistenţă mărită, se
reduce viteza de înaintare în timpul alunecării;

65
 În figura 20, exemplul A, este prezentată intrarea incorectă în apă, ca
urmare a ridicării capului. Rezultatul este poziţia frântă a spatelui, care măreşte
rezistenţa şi reduce viteza de înaintare din timpul alunecării.
Mişcarea corectă a capului, exemplificată în varianta B, prin tragerea bărbiei
în piept în momentul maxim al drumului aerian, realizează o intrare în apă mai
puţin turbulentă şi o alunecare mai rapidă sub apă.
↠ la intrarea în apă:
intrarea în apă în poziţie orizontală – efect: reduce mult viteza în timpul
alunecării;
intrarea în apă în poziţie frântă din mijloc – efect: reduce mult viteza în
timpul alunecării;

Figura 20
↠ la alunecarea sub apă:
mâinile sunt ridicate prea devreme după intrarea în apă – efect:
alunecarea se face la suprafaţa apei şi nu sub apă;
mâinile sunt ridicate prea târziu după intrarea în apă – efect: alunecarea
sub apă se face prea adânc, se pierde viteza de înaintare;
mişcarea de picioare executată prea devreme sau prea târziu – efect: nu
se valorifică alunecarea sub apă;
↠ în ieşirea la suprafaţa apei:
se ridică capul înainte de a începe vâslirea cu braţele – efect:
creşte rezistenţa;

66
 vâslire prematură cu primul braţ, inspiraţie după prima mişcare a
braţului – efect: scade viteza iniţială.

ÎNTOARCEREA ÎN PROCEDEUL CRAUL

Toate probele oficiale de înot se desfăşoară în bazine de 50 m şi uneori în

bazine scurte, de 25 m. Pentru parcurgerea distanţelor de concurs este necesară
schimbarea direcţiei de deplasare la capătul fiecărui bazin.
Deoarece pentru o întoarcere sunt necesare 2 – 3 secunde sau 10% – 20%
din timp, în cazul probelor pe distanţe scurte, întoarcerile trebuie să se execute
repede şi să nu producă oboseală, sufocare sau să strice ritmul de înot.
Pentru a fi eficace, o întoarcere trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
∙ să fie în concordanţă cu prevederile regulamentare;
∙ să fie realizată în timp cât mai scurt;
∙ să nu strice ritmul de înot al sportivului;
∙ să nu îngreuieze respiraţia sportivului;
∙ să permită o împingere cât mai puternică a înotătorului în peretele
bazinului;
∙ să nu impună o intrare prea adâncă în apă.
Ca şi startul, întoarcerea a însoţit evoluţia tehnică a înotului, trecând printr-o
serie de modificări. Întoarcerea a apărut ca element tehnic în probele de concurs, în
care distanţa ce trebuia parcursă era mai mare decât lungimea bazinului. De la
prima formă de întoarcere în care o palmă trebuia să se sprijine de peretele
bazinului, Johnny Weissmuller a introdus întoarcerea „răsturnată”, care a înlocuit
sprijinul, cu atingerea peretelui bazinului sub apă şi răsturnare.
Regulamentul concursurilor de înot impunea atingerea peretelui cu una din
mâini. Cerință impusă și astăzi la întoarcerea simplă.
După 1965 F.I.N.A. permite ca întoarcerea în procedeul craul să se realizeze
prin atingerea peretelui cu oricare parte a corpului, dinamizând astfel răsturnarea şi
implicit, proba; apare întoarcerea rostogolită.
Întoarcerile sunt diferite pentru probele de viteză faţă de cele pe care
înotătorii le folosesc în probele pe distanţe lungi.
Întoarcerea se face în viteză, deoarece o întoarcere nereuşită va prelungi
durata de execuţie prin scufundarea exagerată a înotătorului, efectuând în plin efort
o apnee involuntară, de durată.
Efectul apărut în urma unei întoarceri greşite este senzaţia de sufocare, atât
în timpul întoarcerii cât şi ulterior, deoarece se modifică execuţia corectă a
mişcărilor de înot, se reduce eficacitatea mişcărilor active şi se slăbeşte forţa şi
valoarea rezultatului sportiv.

67
 Orice întoarcere prezintă următoarele faze:
atacul peretelui,
întoarcerea propriu-zisă,
împingerea de la perete,
alunecarea şi ieşirea la suprafaţă.
Întoarcerile în procedeul craul sunt:
întoarcerea simplă,
întoarcerea prin rostogolire.
Prin rotaţia pe care înotătorul o execută în
jurul axului său şi prin mişcările ajutătoare,
înotătorul urmăreşte să ajungă cât mai repede în
poziţie ghemuită la perete, pentru a realiza
împingerea. O bună execuţie asigură un spor de
viteză.
Întoarcerea corectă este foarte importantă,
deoarece de ea depinde păstrarea ritmului
respirator, a ritmului de înot, eficacitatea
împingerii şi obţinerea unei viteze iniţiale
crescute.

ÎNTOARCEREA SIMPLĂ

Acest fel de întoarcere este folosit de

începători şi de înotători în probele lungi, în
cadrul antrenamentelor sau în concursuri (fig.
21).
Execuţia întoarcerii: apropiindu-se de
capătul bazinului, înotătorul atinge peretele cu
mâna, braţul avansat este întins înainte, celălalt
înapoi lângă coapsă, asigură sprijinul pe apă,
capul se ridică şi înotătorul inspiră. Braţul care
atinge peretele se îndoaie progresiv din articulaţia
cotului, capul ajunge aproape de perete,
picioarele se îndoaie sub corp (se ghemuiesc) şi
corpul înotătorului este în poziţie verticală.
Şoldurile se răsucesc spre mâna care a atins
peretele, iar tălpile se fixează pe perete, în poziţie
grupată. Înotătorul continuă inspiraţia, orientat
spre noua direcţie iar braţul care a fost pe lângă
corp se întinde înainte şi celălalt se aduce peste
apă lângă braţul din apă. Figura 21
68
 După ce picioarele au fost fixate pe peretele bazinului urmează o împingere
puternică, prin întinderea lor.
După împingere urmează un moment de alunecare, asemănător celui de la
start, dar care în general este mai scurt. Alunecarea se continuă cu mişcarea
picioarelor iar odată cu ieşirea la suprafaţă începe şi tracţiunea braţelor.
Greşeli:
↠ la atac:
oprirea mişcărilor de braţe mult prea devreme – efect: scade viteza
iniţială;
atacul peretelui cu braţul flectat şi ridicarea capului pe verticală – efect:
creşte rezistenţa la înaintare, iar gruparea la perete este dificilă;
atingerea peretelui şi cu celălalt braţ – efect: descalificare;
↠ la întoarcere:
sprijinul mâinii pe marginea bazinului – efect: se pierde inerţia de
mişcare la gruparea picioarelor;
nu se efectuează întoarcerea trunchiului în partea opusă braţului cu care
se atinge peretele – efect: faţa rămâne spre perete;
braţul de sprijin rămâne întins – efect: umărul dinspre partea sprijinului
va ajunge la perete;
după apropierea braţului de sprijin de celălalt braţ, corpul nu se scufundă
în apă – efect: creşterea rezistenţei;
gruparea picioarelor fără răsucirea corpului, efectuată doar prin flexia
pronunţată a şoldurilor – efect: împingere pe spate;
răsucire fără ghemuire – efect: îngreunare în efectuarea cursivă şi rapidă
a întoarcerii;
sprijin prea sus sau prea jos cu tălpile picioarelor – efect: împingerea nu
este paralelă cu nivelul apei;
sprijin pe un singur picior – efect: forţa de împingere este redusă;
întoarcere cu faţa scufundată – efect: se scurtează faza următoare din
cauza nevoii de oxigen;
întoarcere fără atingerea peretelui – efect: descalificare;
↠ la împingere şi în alunecare:
împingerea în perete precede apropierea braţului de sprijin – efect: creşte
rezistenţa la înaintare;
împingere peste apă – efect: frânarea mişcării;
împingere simultană cu întoarcerea – efect: perturbarea ritmului de
execuţie a mişcării;
împingere cu braţele înapoi – efect: ruperea ritmului, cu efecte asupra
oboselii accentuate;

69
 după întoarcere ordinea mişcărilor de înot nu este începută cu picioarele
– efect: revenirea la suprafaţă nu se efectuează întins, corespunzător unghiului de
revenire la suprafaţă;
împingere într-un singur picior – efect: forţa de împingere este redusă.

ÎNTOARCEREA PRIN ROSTOGOLIRE – FLIP (fig. 22)

Înainte de a începe acţiunea de întoarcere, înotătorul trebuie să vadă peretele

pentru a realiza întoarcerea de la distanţa potrivită (în jur de 1,5 m), privirea fiind
orientată spre acesta.
La apropierea de perete un braţ rămâne întins pe lângă corp, iar celălalt
execută o mişcare de tracţiune în jos, spre înăuntru. Această întoarcere nu necesită
atingerea peretelui, ca la întoarcerea simplă. Înotătorul coboară bărbia în piept, când
braţele ajung la nivelul bazinului, palmele fiind orientate în jos. Picioarele se
grupează rapid şi începe rostogolirea înainte.
Picioarele se îndoaie din genunchi iar gambele descriu deasupra apei un
drum aerian. După ce capul depăşeşte verticala umerilor, corpul efectuează o
jumătate de întoarcere în jurul axului longitudinal, iar picioarele se sprijină cu
tălpile pe perete. Capul trebuie să ajungă între braţe când labele picioarelor ating
peretele, la acelaşi nivel cu acestea, pentru pregătirea împingerii în perete. Poziţia
ghemuit trebuie să se menţină pe tot parcursul întoarcerii, pentru a ajuta efectuarea
rapidă a acesteia. Braţele rămân flectate, deasupra capului.
Împingerea în perete se realizează imediat ce picioarele iau contact cu
peretele. Când începe împingerea corpul se află pe spate, iar pe măsură ce se întind
picioarele, se efectuează rotirea, până se ajunge în poziţia orizontală, cu faţa în jos.
Alunecarea şi revenirea la suprafaţa apei sunt la fel ca la întoarcerea simplă.
Răsucirea corpului înainte de împingere va întârzia desprinderea picioarelor
de perete, efectul fiind o uşoară pierdere de timp. Rotirea corpului în timpul
împingerii şi alunecării măreşte rezistenţa însă, compensează prin creşterea vitezei,
obţinută din împingerea de la perete.
Greşeli:
spate rigid în hiperextensie, capul înainte, în extensie – efect: nu se poate
realiza întoarcerea;
intrare cu partea dorsală în perete – efect: întoarcere înghesuită;
rostogolire prea adâncă – efect: întoarcere lentă;
rostogolire prea aproape de perete – efect: intrarea în perete, cu oprirea
cursei;
rostogolire la o distanţă prea mare de perete – efect: nu se realizează
sprijinul picioarelor pe peretele bazinului;
rostogolire cu picioarele întinse – efect: picioarele nu se aşează pe perete
sau unghiurile la nivelul segmentelor inferioare nu permit o împingere eficientă;
70
 nu se realizează răsucirea la întoarcere – efect: revenire pe spate după
rostogolire şi micşorarea vitezei de execuţie;
după întoarcere braţele rămân lângă coapsă – efect: înaintare greoaie;
gruparea braţelor pe lângă umeri şi cap este întârziată – efect: reducerea
vitezei de execuţie;
împingerea se face într-un picior – efect: împingere în lateral;
după întoarcere începe imediat vâslirea, când corpul este în apă – efect:
nu există alunecare;
ridicarea capului prea devreme după împingere – efect: revenirea la
suprafaţă se realizează prea rapid;
inspiraţia care precede întoarcerea nu este destul de profundă – efect:
rezerva de aer pentru alunecare, după întoarcere, este insuficientă.

Regulamentul F.I.N.A. privind desfăşurarea competiţiilor de înot în procedeul

craul 4

SW 5.1. Înotul liber înseamnă că în proba astfel denumită, în care înotătorul

poate înota orice procedeu tehnic, exceptând probele de ştafetă mixt şi mixt
individual, în care stilul liber înseamnă orice alt procedeu în afară de spate, bras sau
fluture.
SW 5.2. O parte a corpului înotătorului trebuie să atingă peretele bazinului
la terminarea fiecărei lungimi şi la finiş.
SW 5.3. O parte a corpului înotătorului trebuie să spargă apa pe durata
întregii probe, cu excepţia întoarcerii, unde se permite ca înotătorul să se afle
complet sub apă, dar nu mai mult de distanţa de 15 m după start şi la fiecare
întoarcere. În acest punct capul trebuie să spargă suprafaţa apei.
SW 10.3. În toate probele, înotătorul trebuie să aibă contact fizic cu peretele
bazinului la întoarceri. La întoarcere, înotătorul se va împinge în peretele bazinului;
nu se permite ca el să se împingă sau să păşească pe fundul bazinului.
SW 10.4. Înotătorul poate să stea pe fundul bazinului în timpul probelor de
liber, sau pe distanţa de la liber mixt, dar nu poate face paşi.

4
Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern, I.N.I.D., Bucureşti, 2000, pag. 66, 69

71
 Figura 22

2.2.3. PROCEDEUL SPATE

EVOLUŢIA PROCEDEULUI SPATE

Referiri la înotul bras şi craul se întâlnesc în literatura romană şi greacă, dar

despre înotul spate, care a apărut prin imitarea înotului bras, au apărut mult mai
târziu, în 1538 la Augsburg. Profesorul de literatură clasică, Nicolaus Wynmann, în

72
lucrarea „Colymbetes sive de arte natandi dialogus” – „Colymbetes sau dialog
despre arta înotului” prezintă o descriere a modalităţilor de a înota pe spate.
Pedagogul german Iohann Cristoph Guts–Muths (1759-1839), în cartea
„Gimnastica pentru tineret”, apreciază valoarea aplicativă a înotului bras pe spate în
cadrul acţiunilor de salvare de la înec.
Înotul pe spate a evoluat din „brasul răsturnat”, valorificând şi elemente din
procedeul craul. Şcoala engleză a avut un rol important în cristalizarea tehnicii
acestui procedeu, precum şi Jocurile Olimpice moderne, care au contribuit la
dezvoltarea tuturor procedeelor.
Informaţii despre apariţia procedeului spate la Jocurile Olimpice datează din
1900 de la Paris, unde germanul E. Hoppenberg a înotat 200 m spate folosind
mişcări de picioare bras şi tracţiunea simultană a braţelor, obţinând performanţa de
2.47.0. min.
În 1908, la Londra, în programul Jocurilor Olimpice, apar probele de 100 m
şi 200 m spate.
În 1912, la Stockholm, sportivul american H. Hebner, în proba de 100 m
(1.21.2. min., timpul obţinut) a demonstrat o nouă tehnică. El a schimbat brasul pe
spate cu vâslirea simultană. În vâslirea alternativă, capul era ridicat, picioarele
îndoite din genunchi şi genunchii ridicaţi deasupra apei, ca într-o pedalare; braţele
erau aduse apropiat de axul înaintării: mişcări care azi se mai regăsesc la înotul din
jocul de polo. Acest stil a fost îmbunătăţit de înotătorul havaian Warren Kealoha,
câştigător al Jocurilor Olimpice din 1920, de la Antwerpen şi în 1924, la Paris. Tot
la Paris a fost introdus, ca probă de înot, procedeul spate pentru femei.
Între anii 1930 şi 1940, japonezii au contribuit la perfecţionarea poziţiei pe
apă, „culcând” corpul şi imprimând o „alunecare”, prin mişcarea braţelor şi prin
reducerea amplitudinii mişcării picioarelor. Intrarea braţelor pe linia umărului,
lângă cap, a permis efectuarea vâslirilor mai adânci.
Între anii 1920 – 1930, odată cu dezvoltarea procedeului craul, apare şi în
procedeul spate o tehnică nouă, diferită, obţinută de sportivul american Adolf
Kiefer. Prin poziţia „mai culcată” pe orizontală, ce favoriza ridicarea bazinului, s-a
redus considerabil rezistenţa hidrodinamică.
În 1936, la Jocurile Olimpice de la Berlin, în proba de 100 m spate,
înotătorul american a obţinut recordul de 1.05.9. min., care s-a menţinut până în
1947. Sportivul a înotat cu o frecvenţă mare a braţelor relativ întinse, vâslind destul
de apropiat de suprafaţa apei, intrarea în apă realizându-se deasupra umărului, la
„ora 11 şi ora 13”; tracţiunea se efectua cu braţul întins, foarte puţin scufundat în
apă. A inventat un fel de întoarcere prin rostogolire, care poartă numele de
„întoarcerea Kiefer”.
În anul 1948, la Jocurile Olimpice de la Londra, francezul Georges Vallery,
în proba de 100 m spate obţine timpul de 1.07.6. min. El introduce în vâslirea

73
braţului o flexie din cot, în momentul când palma intersectează axul umerilor,
transformând mişcarea din arc de cerc în tracţiune paralelă cu linia corpului.
Când la procedeul craul au apărut modificări prin rotarea umărului,
procedeul spate a beneficiat de o nouă perfecţionare: după îndoirea cotului palma
începe să efectueze o mişcare „în val”, trimiţând apa dincolo de şolduri. Mişcarea
braţelor, prin rotirea din umăr, determină ca traiectoria de vâslire să capete un
contur sinusoidal, sub forma unui S culcat.
Perfecţionările tehnice ulterioare au provenit de la olandezi (înotătoarea G.
Wielema a îndoit braţele în momentul vâslirii propriu-zise) şi australieni – care au
construit un model de înot pe spate cu mişcări de picioare cu amplitudine mică.
Germanul Roland Matthers a fost considerat cel mai bun înotător al tuturor
timpurilor. A dominat zece ani probele de înot spate, participând la trei Olimpiade
consecutive, câştigând de două ori ambele probe şi stabilind în total 16 recorduri
mondiale.
Tehnica sa a reprezentat o sinteză a tuturor inovaţiilor aduse de Kiefer şi de
sportivii australieni şi japonezi.
Următorul mare campion al acestui procedeu a fost I. Naber, care a reuşit să
coboare recordul în proba de 200 m sub două minute – 1.59.19. min.
Procedeul spate se înoată în probele de: 50 m, 100 m şi 200 m (masculin şi
feminin).

TEHNICA PROCEDEULUI SPATE

CONSIDERAŢII GENERALE

Procedeul spate este unul dintre procedeele tehnice de concurs cu mare

spectaculozitate. El îşi găseşte utilitatea în înotul aplicativ pentru transportarea
victimelor salvate de la înec sau a obiectelor uşoare.
Prin avantajul pe care îl oferă, de a menţine corpul la suprafaţă numai prin
mişcări de picioare, braţele având rol de susţinere, înotătorul poate rezista timp
îndelungat în apă, fiind un mijloc practic de odihnă.
De asemenea, având faţa deasupra apei respiraţia este liberă, ceea ce crează
condiţiile unui procedeu odihnitor.
Tehnica se bazează pe principiile procedeului craul, având din punct de
vedere biomecanic părţi comune – mişcări ciclice, alternative, simetrice, aceleaşi
planuri de acţionare ale picioarelor şi ale braţelor, diferă poziţia în care se
înoată. Corpul fiind pe spate, se uşurează respiraţia, care este în totalitate aeriană,
dar în acelaşi timp se limitează din punct de vedere mecanic desfăşurarea
mişcărilor, schimbând sensul de acţionare al muşchilor şi al principalelor articulaţii.

74
 Ameliorarea performanţelor se realizează prin evoluţia metodelor de
antrenament şi prin aplicarea factorilor mecanici, adaptate particularităţilor
individuale ale înotătorilor.

POZIŢIA CORPULUI PE APĂ

Aliniamentul orizontal
Corpul este în culcat dorsal, în plan orizontal, sub un unghi de aproximativ
60 – 100. Capul este scufundat în apă până la nivelul urechilor, cu bărbia coborâtă şi
privirea orientată în jos, spre vârfurile picioarelor. Umerii sunt uşor scufundaţi,
ridicaţi peste apă alternativ, doar în timpul vâslirilor.
Mişcarea alternativă a braţelor este însoţită de mişcările de răsucire ale
trunchiului şi bazinului în jurul axului longitudinal. Rotirea corpului spre braţul
care efectuează mişcarea spre în jos are rolul de a păstra corpul în aliniamentul
orizontal şi lateral, de a efectua mişcarea spre în jos mai eficient, cu mai multă forţă
şi pentru a permite braţului de revenire să se ridice cât mai mult deasupra apei.
Pieptul trebuie să fie puţin deasupra apei.
Picioarele sunt uşor scufundate faţă de restul corpului, pentru a mări
eficacitatea mişcărilor.
Aliniamentul lateral
Şoldurile şi picioarele nu trebuie să depăşească lăţimea umerilor.
Greşeli:
bazin căzut, piept ridicat – efect: scufundarea corpului, mişcări încordate;
capul pe spate – efect: apa intră în nas;
bărbia coborâtă exagerat în piept – efect: modifică aliniamentul orizontal
prin poziţia „aşezat pe apă”.

ACŢIUNEA PICIOARELOR

Bătaia picioarelor constă dintr-o mişcare alternativă, simetrică, în sus şi

în jos şi egală ca amplitudine în plan vertical şi uşor oblic. Mecanismul
biomecanic este asemănător celui din procedeul craul. Ele menţin echilibrul şi
aliniamentul lateral, chiar dacă au un rol secundar în propulsie, fiind subordonate
mişcărilor de braţe. Mişcările se repetă ciclic, în două faze, ambele asigurând
înaintarea, dar având pondere diferită în propulsie.
Deschiderea mişcărilor de picioare (amplitudinea) variază între 20 şi 40 cm,
în funcţie de ritmul loviturilor şi de lungimea segmentelor înotătorului.
Faza ascendentă, activă începe de la nivelul şoldului, prin ridicarea
coapsei, în momentul în care laba piciorului este mai scufundată decât şezutul.

75
 Rezistenţa apei şi conformaţia anatomică a genunchiului determină îndoirea
progresivă a piciorului, iar gamba şi laba rămân în urmă faţă de coapsă.
După oprirea mişcării coapsei, gamba şi laba piciorului aflate în flexie
plantară şi uşoară rotaţie internă, îşi continuă drumul, realizând o mişcare de
biciuire a apei, prin extensia energică a piciorului din genunchi, mişcare finalizată
când vârfurile degetelor se află la suprafaţa apei sau foarte puţin sub aceasta.
Faza descendentă, pasivă realizează bătaia în jos prin extensia articulaţiei
coxofemurale. Această mişcare asigură anihilarea inerţiei mişcării ascendente şi
menţine poziţia înaltă pe apă. Bătaia se termină când laba piciorului trece sub
nivelul şezutului.
Mişcarea de „forfecare” a picioarelor are rol de propulsie şi de stabilizare a
corpului şi este influenţată de răsucirea trunchiului şi a bazinului, precum şi de
acţiunea braţelor.
Când un picior ajunge în poziţia cea mai înaltă, celălalt picior atinge poziţia
cea mai joasă.
Greşeli:
↠ la bătaia ascendentă:
flexie prea mare a coapsei din şold, nu se întind complet genunchii,
realizând o mişcare de bicicletă prin scoaterea coapselor şi a genunchilor afară din
apă – efect: mişcarea de pedalare măreşte rezistenţa;
îndoirea exagerată a genunchilor sub apă – efect: se schimbă poziţia de
înaintare;
flexia gleznei – efect: limitează suprafaţa de presiune pe apă;
↠ la bătaia descendentă:
coapsa este împinsă puternic în jos – efect: şoldurile sunt împinse în sus,
deranjând aliniamentul orizontal;
bătaia picioarelor este prea adâncă – efect: creşte rezistenţa din cauza
curenţilor paraleli adiţionali care sunt deranjaţi şi se reduce viteza de înaintare;
gleznă în extensie – efect: şoldurile şi trunchiul sunt ridicate prin contra-
forţă, modificând poziţia pe apă;
↠ la mişcarea în ansamblu:
mobilitate scăzută;
picioare întinse, rigide – efect: dezechilibrare;
execuţie la adâncime prea mare sau mişcări cu frecvenţă mare şi
amplitudine mică – efect: eficienţă scăzută;
mişcări din genunchi şi nu din şold – efect: se depărtează doar gambele în
plan sagital, eficienţa mişcărilor fiind scăzută;
încordarea musculaturii, genunchi în extensie – efect: mişcări ineficace;
amplitudine prea mare – efect: lipsa înaintării.

76
 ACŢIUNEA BRAŢELOR

Procedeul spate este considerat versiunea răsturnată a procedeului craul,

deoarece se aseamănă foarte mult cu acesta.
Mişcarea braţelor are un caracter propulsiv, ciclic, alternativ, parcurgând
un traseu în apă şi unul aerian. Propulsia se bazează pe portanţă şi nu pe forţa de
rezistenţă.

Drumul acvatic, faza activă – propulsivă (fig. 23) se desfăşoară în trei

momente:
∙ intrarea braţului în apă –
alunecarea şi prinderea apei se
realizează cu braţul întins sus, în
continuarea umărului, lângă cap, cu
palma orientată spre exterior, în
uşoară flexie cubitală. Primul intră în
apă degetul mic; în acest fel, mâna
poate tăia apa, având o intrare cu
minimum de turbulenţă.
Figura 23

Mişcarea este asemănătoare cu o ridicare din umeri în poziţia stând,

realizată cu uşurinţă, relaxat. Umerii au un rol important în elanul cu care se ridică
braţul lângă cap.
∙ tracţiunea se realizează prin îndoirea progresivă a braţului, mâna
parcurgând o traiectorie sinusoidală până în dreptul umărului.
În acest moment al acţiunii braţului se realizează o mişcare în jos şi una în
sus.
Mişcarea în jos este realizată de mână, care se mişcă pe o traiectorie
circulară în jos şi în afară, iar palma este orientată în jos, în afară şi spre înapoi.
Mişcarea în sus trebuie executată cu un efort muscular minim şi fără
deranjarea aliniamentului lateral. Mâna se va mişca în sus, spre înăuntru şi spre
suprafaţa apei, până când antebraţul ajunge să fie în flexie de 900 faţă de braţ, când
faza de mişcare în sus este terminată. Vârfurile degetelor trebuie să fie întinse în sus
şi spre în afară, spre suprafaţa apei.
Acţiunea de îndoire a braţului este însoţită de o uşoară răsucire a
trunchiului, care permite o mai bună scufundare a braţului. Rotaţia antebraţului
trebuie să fie continuă, efectuată treptat pentru a se păstra unghiul optim de atac.
Din punct de vedere al dinamicii mişcării, viteza de deplasare a mâinii trebuie să
crească.

77
 ∙ împingerea are loc când mâna ajunge în dreptul umărului, braţul se
întinde progresiv, mâna trebuie să se mişte spre în jos şi spre înăuntru. Sfârşitul
mişcării de împingere este dat de extinderea completă a braţului ce ajunge în
dreptul şoldului, flexia mâinii pe antebraţ terminând această mişcare.

Drumul aerian – faza pasivă

Prin ridicarea umărului se începe

mişcarea de degajare a braţului, când mâna
termină mişcarea de împingere spre în jos.
Intrarea în apă a braţului opus şi orientarea
corpului spre acesta, ajută la scoaterea din apă a
umărului braţului care revine, prin diminuarea
rezistenţei hidrodinamice. Braţul iese din apă
întins, cu degetul mare înainte.
Deplasarea se realizează prin înainte –
sus, cu palma orientată spre interior. Când trece
prin dreptul capului, palma se răsuceşte spre
exterior favorizând intrarea în apă cu o suprafaţă
de rezistenţă minimă.

Greşeli: Figura 24
↠ la intrarea braţului în apă:
intrarea braţului prea mult în interior, spre umărul opus (fig. 24) – efect:
deranjarea aliniamentului lateral, prin deplasarea şoldurilor în afară, determină o
înaintare şerpuită (când braţul intră prea mult în interior se simte o contraforţă
asupra şoldurilor, care se deplasează spre exterior şi modifică poziţia picioarelor,
producând turbulenţă);
intrarea braţului prea mult spre exterior – efect: prima parte a fazei de
propulsie se pierde;
intrarea braţului în lateral, cu cotul îndoit – efect: se scurtează faza activă
şi se măreşte artificial frecvenţa mişcărilor; apare frânarea;
întinderea braţului prea puţin (braţul îndoit) – efect: reduce lungimea
tracţiunii;
izbirea mâinii de apă – efect: reduce viteza de înaintare;
↠ la tracţiune:
coborârea cotului la apucare – efect: se crează o rezistenţă opusă direcţiei
de mişcare, ce va reduce viteza de înaintare;
relaxarea articulaţiei mâinii – efect: palma nu exercită presiune pe apă,
mâna fiind în uşoară extensie;

78
 tracţiunea se realizează cu braţul întins, presând apa în jos şi apoi în sus,
spre suprafaţă – efect: se modifică poziţia pe apă, determinând înălţarea şi apoi
scufundarea corpului;
tracţiune în linie dreaptă, nu în „S” – efect: presiunea pe apă este mai
mare, îngreunând mişcarea;
tracţiune incompletă, cu scăpări ale apei din palmă şi vâslire în zigzag –
efect: balansări laterale, nu se realizează coordonarea;
↠ la împingere:
scoaterea braţului prea devreme din apă – efect: scurtează împingerea şi,
în compensaţie, creşte ritmul mişcărilor;
orientarea palmei spre coapsă, fără a exercita presiune în jos la sfârşitul
împingerii – efect: se produce o scufundare pronunţată a întregului corp;
↠ în drumul aerian:
degetul mic iese primul din apă – efect: mişcarea este restrictivă şi
obositoare;
nu se ridică umărul la degajare – efect: braţul nu realizează toată
tracţiunea;
cotul este îndoit – efect: mâna este aşezată înaintea umărului opus când
intră în apă, ceea ce scade eficienţa tracţiunii braţului;
drumul aerian este străbătut cu braţul în lateral, foarte aproape de
suprafaţa apei – efect: ridicarea mâinii obligă umărul să se scufunde, determinând o
rezistenţă mărită şi modificând aliniamentul lateral al corpului;
ruperea ritmului prin încetinirea sau accelerarea mişcării – efect:
înaintare în salturi.

COORDONAREA MIŞCĂRILOR DE BRAŢE

Mişcarea braţelor este o acţiune simetrică; când un braţ îşi termină vâslirea
spre în jos, celălalt intră în apă. În acest fel este posibil ca un braţ să aplice forţa de
propulsie aproape imediat după ce braţul celălalt termină presiunea asupra apei.
Această succesiune facilitează rularea corpului la revenirea braţului.
Succesiunea momentelor este:
palma dreaptă intră în apă cu degetul mic;
începe tracţiunea cu braţul drept, braţul stâng iese din apă;
palma dreaptă începe împingerea, braţul stâng trece peste umăr;
braţul drept termină împingerea, braţul stâng se aşează pe apă;
braţul stâng prinde apa, palma dreaptă iese din apă;
începe tracţiunea braţului stâng, braţul drept trece peste umăr.
Greşeli:
braţ întârziat mult la şold;

79
 braţ întârziat mult sus;
braţele se întâlnesc la şold.

COORDONAREA BRAŢELOR CU PICIOARELE

Tehnica înotului spate presupune raportul optim de 6 bătăi de picioare la un

ciclu de braţe (fig. 25), însă în practică se folosesc şi 4 sau 2 bătăi de picioare.
Raportul dintre acestea este de trei bătăi de picioare la fiecare vâslire a unui braţ.
Greşeli:
mişcări de picioare executate cu frecvenţă redusă – efect: se modifică
poziţia corpului pe verticală;
mişcări sacadate ale braţelor – efect: nu există eficienţă în coordonarea
segmentelor.

COORDONAREA BRAŢELOR CU RESPIRAŢIA

Poziţia capului determină poziţia corpului. Înclinarea capului mult pe spate

va ridica şoldurile iar coborârea exagerată a bărbiei în piept le va scufunda.
Respiraţia la spate este cea mai simplă deoarece este liberă şi nu pune
probleme de coordonare, înotătorul poate respira oricând. Momentul favorabil
pentru inspiraţie este în timpul revenirii unui braţ şi expiraţia pe timpul de revenire
al celuilalt.
Inspiraţia se efectuează numai pe gură iar expiraţia pe nas şi pe gură.
Greşeli:
aritmie respiratorie;
inspiraţie numai pe nas;
mişcările incorecte de braţe şi de picioare modifică aspectul general al
tehnicii procedeului.

STARTUL ÎN PROCEDEUL SPATE (fig. 26)

Startul în procedeul spate se ia din apă. Ca la craul, există o succesiune a

elementelor tehnice:
poziţia de plecare;
elanul şi împingerea;
drumul aerian;
intrarea în apă;
alunecarea sub apă;
ieşirea la suprafaţa apei.

80
TEHNICA PROCEDEULUI SPATE

Figura 25

81
 Poziţia de plecare presupune ca înotătorul să se găsească în apă cu faţa spre
perete, cu mâinile pe mânerele blocstartului, cu braţele întinse; prin ghemuire,
picioarele sunt aşezate pe peretele bazinului, cu tălpile aflate sub sau deasupra
nivelului apei.
La comanda „Luaţi locurile” înotătorul îşi flectează braţele la aproximativ
900 pentru a menţine corpul în poziţie adunată, apropie pieptul de perete, având
capul aplecat înainte, iar genunchii se află între braţe deasupra apei. Mişcarea de
ghemuire trebuie executată lent, fără încordare.
Elanul şi împingerea au loc la semnalul sonor al arbitrului; urmează o
desprindere energică a picioarelor, care propulsează şoldurile în sus şi înapoi,
deasupra apei, continuată din genunchi şi terminată cu extensia labei picioarelor.
Capul prin extensie se duce înapoi şi pe spate, determinând poziţia corpului în zbor,
privirea este orientată spre celălalt capăt al bazinului. Braţele se balansează energic
prin lateral, ajungând lângă cap.
Drumul aerian trebuie parcurs în extensie, cu corpul şi picioarele întinse.
Corpul trebuie să fie deasupra apei în drumul aerian. După depăşirea punctului cel
mai înalt al traiectoriei, pentru a trece picioarele peste apă, se efectuează o uşoară
flexie a şoldurilor.
Braţele pot fi întinse sau în flexie deasupra apei. Spre sfârşitul drumului se
efectuează extinderea energică a braţelor pentru a accelera faza următoare.
Intrarea în apă trebuie realizată în poziţie hidrodinamică cu braţele întinse
şi apropiate, palmele aşezate una peste cealaltă, capul între braţe. Intrarea este
determinată de poziţia capului, a braţelor şi a palmelor.
Pe locul de intrare al mâinilor pătrund capul, trunchiul şi picioarele.
Şoldurile intră cu puţin în urma locului în care a intrat capul, iar picioarele puţin în
urma şoldurilor.
Alunecarea sub apă. Pentru păstrarea poziţiei hidrodinamice corpul trebuie
menţinut drept, întins, fără arcuirea spatelui şi frângerea liniei corpului de la mijloc.
Mâinile se ridică puţin pentru a schimba direcţia de deplasare spre înainte şi în sus.
Dacă intrarea a fost prea adâncă sau distanţa de parcurs este mai scurtă, se ridică
mai rapid şi în forţă; dacă intrarea a fost mai puţin adâncă sau distanţa de parcurs va
fi mai lungă, ridicarea mâinilor se va face mai lent şi mai puţin puternică.
Imediat după începerea alunecării prin apă se începe expiraţia, în timp ce
picioarele execută o mişcare energică de apăsare a apei. Mişcările de picioare se pot
executa prin două modalităţi: prin forfecare sau prin mişcări specifice înotului
fluture.
Ieşirea la suprafaţa apei. Regulamentul nu permite parcurgerea unei
distanţe mai mari de 15 m sub apă.

82
 Vâslirea începe în momentul în care se pierde din viteza plonjonului.
Înaintea ieşirii corpului la suprafaţă se realizează o tracţiune cu un braţ, după care
se reiau mişcările specifice, coordonate.

Figura 26
Greşeli:
↠ la poziţia de plecare:
dispunerea greşită a vârfurilor picioarelor pe perete – efect:
împingere fără eficienţă;
braţele nu se îndoaie la piept – efect: elan scurt;

83
 ghemuire exagerată a corpului la blocstart – efect: tălpile nu sunt
poziţionate corect, nu are loc împingerea corespunzătoare;
↠ în elan şi la împingere:
nu se realizează extensia întregului corp – efect: bazinul este tras
prin apă;
braţele sunt deplasate prin înainte lângă cap, nu prin lateral, sus –
efect: spatele şi bazinul nu trec peste apă, ci prin apă;
↠ la drumul aerian:
deplasarea prin apă sau atingerea ei cu spatele, în poziţie
orizontală – nu se arcuieşte trunchiul din cauza poziţiei incorecte a capului – efect:
se măreşte rezistenţa la înaintare din cauza valurilor formate înaintea corpului;
↠ la intrarea în apă:
traiectorie greşită a braţelor după împingere – efect: se modifică
poziţia corpului la intrarea în apă;
nu se execută întinderea perfectă a corpului şi bazinul este căzut –
efect: alunecarea este încetinită;
începerea vâslirii imediat după intrarea în apă – efect: nu se
realizează alunecarea;
braţele rămân lângă coapsă – efect: întârzierea mişcărilor de
înaintare, frânare;
↠ în alunecarea sub apă:
mişcări de picioare executate prea devreme sau prea târziu –
efect: nu se valorifică alunecarea sub apă;
↠ în ieşirea la suprafaţa apei:
executarea vâslirii prea devreme – efect: scade viteza.

ÎNTOARCEREA ÎN PROCEDEUL SPATE

Întoarcerea în procedeul spate se realizează în mai multe variante, din anul

1930:
∙ întoarcerea simplă în plan orizontal, prin pivotare laterală, întoarcerea
„în farfurie”;
∙ întoarcerea prin semi-rostogolire reprezintă continuarea unei semi-
rostogoliri cu o pivotare;
∙ întoarcerea prin rostogolire.

84
 ÎNTOARCEREA SIMPLĂ PRIN PIVOTARE LATERALĂ (fig. 27)

Întoarcerea simplă presupune schimbarea direcţiei de deplasare prin

pivotare.
Atacul peretelui. Pregătirea se realizează prin apropierea braţului de atac
de perete şi atingerea lui, în timp ce braţul celălalt este întins înapoi, pe lângă corp.
Braţul care atinge peretele se poziţionează dincolo de linia mediană a corpului, şi se
îndoaie pentru ca înotătorul să se poată împinge, rotindu-se prin întinderea braţului
în plan orizontal.
Întoarcerea este marcată de lăsarea corpului pe spate şi întinderea braţului
care a atins peretele.
Capul se trage pe spate după o inspiraţie profundă şi rămâne sub apă pe tot
timpul întoarcerii.
Coapsele şi genunchii se îndoaie, corpul se grupează şi execută o pivotare
laterală spre direcţia braţului de atac. Odată cu întinderea braţului, picioarele se
aruncă peste apă spre braţul de atac şi se aşează tălpile pe perete, aproape în acelaşi
loc unde a fost mâna. Braţul care a stat pe lângă corp ajută la rotire prin menţinerea
echilibrului şi a corpului la suprafaţă.
Întoarcerea continuă cu extensia spatelui, scufundarea capului şi a
trunchiului, iar braţul de contact cu peretele se aduce peste cap lângă celălalt.
Împingerea trebuie efectuată imediat ce labele picioarelor fac contact cu
peretele, prin întinderea cu putere a picioarelor şi a braţelor.
Alunecarea trebuie să se realizeze sub nivelul apei pentru a se evita
turbulenţa de la suprafaţa apei. Ea va fi mai lungă şi mai rapidă dacă împingerea se
efectuează drept înainte, apa de sub corp aducând corpul la suprafaţă, fără a exista
necesitatea de a orienta împingerea spre în sus.
Ieşirea la suprafaţă se realizează în acelaşi fel ca la start.
Pentru o întoarcere reuşită în procedeul spate înotătorul trebuie să înveţe să
aprecieze distanţa până la perete după steguleţe, numărând braţele până la capătul
bazinului. Înotătorul poate privi spre perete când mai sunt aproximativ două braţe,
rotind capul spre braţul care vâsleşte, peste umărul acestuia; capul poate fi apoi
întors fără a strica aliniamentul lateral.
Menţiune! Regulamentul permite la întoarcerea spate ca înotătorul să se
răstoarne trecând prin plan vertical, însă numai după ce a atins peretele cu cea mai
avansată parte a corpului.
Varianta lui John Naber a întoarcerii simple (fig. 28) se aseamănă foarte
mult cu întoarcerea în plan orizontal, cu deosebirea că faţa rămâne afară din apă în
tot timpul întoarcerii.

85
 Figura 27 Figura 28

Întoarcerea se realizează pe o parte a corpului, trunchiul trece peste apă iar

picioarele sunt ridicate afară din apă şi rotite până la perete.
Avantajele întoarcerii sunt:
∙ înotătorul poate inspira în timpul întoarcerii;

86
 ∙ capul fiind afară, există un control mai mare asupra apropierii şi
atingerii peretelui;
∙ aşezarea picioarelor pe perete se realizează în timp mai scurt dacă
întoarcerea se execută pe o parte, faţă de cea executată orizontal, pe spate;
∙ se foloseşte eficient la întoarcerile în probele de mixt, la trecerea din
procedeul spate la bras. Împingerea în perete se execută pe o parte, înotătorul
trebuie să se rotească spre o poziţie cu faţa în jos în timpul alunecării pentru înotul
bras.
Un dezavantaj al acestei întoarceri îl constituie întârzierea care se produce
pentru scufundarea capului şi a umerilor la alunecarea sub apă. În acest caz
înotătorul are tendinţa de a se scufunda prea puţin.
Această întoarcere nu va fi mai rapidă ca cea în plan orizontal, dacă rotirea
se realizează în plan orizontal, şi nu pe o parte, în timp ce picioarele se deplasează
deasupra apei.
Greşeli:
schimbarea poziţiei corpului în culcat facial – efect: descalificare;
întoarcere înainte de a atinge peretele cu palma – efect: descalificare.

ÎNTOARCEREA PRIN SEMI-ROSTOGOLIRE (fig. 29)

Această întoarcere, din punct de vedere tehnic, se realizează astfel:

• capul se duce înapoi prin extinderea gâtului şi se atinge peretele cu o
mână, concomitent cu ghemuirea pronunţată a picioarelor la piept;
• gambele, genunchii şi o parte din coapse se ridică deasupra apei, corpul
realizând, după o semi-rostogolire înapoi, o pivotare spre braţul de atac, finalizată
cu aşezarea tălpilor pe peretele bazinului;
∙ împingerea în perete se realizează în acelaşi fel cu întoarcerea
precedentă, prin extinderea picioarelor, urmată de o puternică flexie plantară a
gleznelor, ca şi în cazul celeilalte întoarceri.

ÎNTOARCEREA PRIN ROSTOGOLIRE (fig. 30)

Înotătorii din probele de spate de la Campionatele Mondiale din Australia

(1991), în urma noilor prevederi regulamentare, au folosit o nouă întoarcere, care a
permis dinamizarea atacului peretelui.
Esenţial în obţinerea unei execuţii corecte a întoarcerii este aprecierea
corectă a distanţei până la perete.
În această întoarcere nu mai este obligatorie atingerea peretelui cu mâna, ca
în cazul întoarcerilor precedente.

87
 Întoarcerea este asemănătoare rostogolirii în procedeul craul, deosebirea
constând în poziţia corpului care, după împingerea de la perete, rămâne în decubit
dorsal.
Execuţia tehnică a acestei
rostogoliri se prezintă astfel: după linia
steguleţelor corpul înotătorului trece
din poziţia pe spate în poziţia pe piept,
printr-o răsturnare spre braţul avansat.
După întoarcerea de 1800 în
jurul axului longitudinal, având ca
reper braţul de atac, se ajunge cu faţa în
jos. Capul se apleacă hotărât iar
picioarele execută o mişcare energică
prin care se ridică bazinul. Când
ambele mâini ajung în dreptul şoldului,
palmele se orientează spre fundul
bazinului, uşurând în acest fel mişcarea
de rostogolire. În finalul rostogolirii
tălpile se pun pe perete, corpul fiind cu
faţa în sus.
Împingerea şi alunecarea sub
apă corespund celorlalte întoarceri.
Mişcările de picioare sunt de forfecare
sau mişcările ondulatorii, de fluture,
până la limita de 15 m, cât este permis
a se parcurge sub apă. Pentru a ieşi din
apă şi pentru reintrarea în procedeu se
începe vâslirea cu un braţ.

Figura 29
Greşeli:
↠ la atac:
oprirea lucrului de braţe prea devreme – efect: se impune o alunecare
prelungită spre perete, care provoacă pierderea vitezei iniţiale;
întârzierea pregătirii – efect: lovire de perete;
întoarcere realizată fără atingerea peretelui cu o parte a corpului – efect:
greşeală regulamentară;
↠ la întoarcere:
căderea bazinului pe verticală – efect: scufundare;

88
 nu se grupează genunchii la piept, nu se aruncă picioarele cu putere spre
perete – efect: oprirea întoarcerii;
sprijin prea înalt sau prea coborât pe perete – efect: împingerea nu este
paralelă cu suprafaţa apei;
↠ la împingere şi alunecare:
se împinge într-un picior – efect: împingere în lateral, reducerea vitezei şi
descalificare;
menţinerea braţelor pe lângă corp în timpul şi după împingerea în perete
– efect: încetinirea alunecării;
poziţia greşită a labei picioarelor, lipsa flexiei plantare şi a rotaţiei interne
– efect: frânează înaintarea;
↠ în ieşirea la suprafaţa apei:
executarea vâslirii prea târziu – efect: scade viteza.
Greşeli comune la întoarceri:
spate rigid, capul în extensie pronunţată;
întoarcere pe partea opusă mâinii care a atins peretele;
bazin căzut şi ducerea laterală a genunchilor prin apă;
împingere într-un singur picior;
vâslire imediat după împingere;
după împingere un braţ este înainte, celălalt lângă coapsă sau amândouă
lângă şold.

Figura 30

89
Regulamentul F.I.N.A. privind desfăşurarea competiţiilor de înot în procedeul
spate 5

SW 6. 1. Înaintea semnalului de start, înotătorii trebuie să se afle în apă cu

faţa la blocstart, cu ambele mâini prinse de blocstart. Picioarele, inclusiv degetele
trebuie să se afle sub suprafaţa apei. Nu este permisă sprijinirea picioarelor în
sparge val şi nici sprijinirea degetelor pe marginea sparge valului.
SW 6. 2. La semnalul de start şi după întoarcere înotătorul trebuie să se
împingă şi să înoate pe spate pe durata întregii curse, cu excepţia întoarcerilor, după
cum s-a descris în SW 6. 4. Poziţia normală pe spate poate include şi o mişcare de
rulare (răsucire) a corpului în jurul axei longitudinale, dar care să nu depăşească 900
faţă de orizontala apei. Poziţia capului nu este relevantă.
SW 6. 3. O parte a înotătorului trebuie să spargă suprafaţa apei. Se va
permite înotătorului să fie complet sub apă în cursul întoarcerii, la finiş şi pe o
distanţă nu mai mare de 15 m după start şi la fiecare întoarcere. În acest punct capul
înotătorului trebuie să spargă apa.
SW 6. 4. În timpul întoarcerii umerii se pot răsuci vertical spre piept, după
care se poate folosi o tracţiune continuă cu un singur braţ sau o tracţiune continuă
cu ambele braţe pentru a începe întoarcerea. Odată ce corpul a părăsit poziţia pe
spate, orice tracţiune de braţ sau mişcare a piciorului trebuie să fie parte din
acţiunea continuă de întoarcere. Înotătorul trebuie să revină în poziţia pe spate la
părăsirea peretelui bazinului. În timpul execuţiei întoarcerii o parte a corpului
trebuie să atingă peretele bazinului.
SW 6. 5. La sfârşitul cursei înotătorul trebuie să atingă peretele bazinului în
poziţie pe spate. În momentul atingerii corpul trebuie să se afle sub apă.
SW 4.2. Startul în probele de spate şi ştafetă mixt se va efectua din apă. La
primul semnal lung al arbitrului general înotătorii vor intra imediat în apă. La cel
de-al doilea semnal lung al arbitrului general înotătorii se reîntorc fără întârziere la
peretele bazinului şi ocupă poziţia de start (SW 6.1.). Când toţi sportivii s-au aşezat
în poziţia de start, starterul comandă „take your marks”. Când sportivii stau
nemişcaţi starterul dă semnalul de plecare.
SW 4.3. La Jocurile Olimpice şi Campionatele Mondiale şi la alte competiţii
FINA comanda se va da în engleză („take your marks”), comandă care va fi
transmisă prin difuzoarele montate pe fiecare blocstart.
SW 4.4. Orice înotător care va porni înaintea semnalului de start (indiferent
de probă sau procedeul de înot) va fi descalificat. Dacă semnalul de start se aude
înainte de a se declara descalificarea, cursa va continua şi înotătorul sau înotătorii
care au greşit vor fi descalificaţi la sfârşitul ei. Dacă descalificarea a fost declarată

5
Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern, I.N.I.D., Bucureşti, 2000, pag. 65, 66

90
înainte de a se da semnalul de start, cei descalificaţi vor părăsi locul de start şi se va
proceda la un nou start pentru cei rămaşi.

2.2.4. PROCEDEUL BRAS

EVOLUŢIA PROCEDEULUI BRAS

Procedeul bras este cunoscut încă din antichitate, dovadă fiind diferitele
desene şi inscripţii pe papirus egiptean datând din anul 3400 î. e. n.
Există descrieri în poemul Odiseea care sugerează mişcările de bras
alcătuite din mişcări circulare de braţe şi din forfecări ale picioarelor: „Ulise înota
cu mişcări rotunde, întinzându-şi braţele înainte prin apă”. Având un pronunţat
caracter aplicativ, acest procedeu s-a răspândit foarte mult în Europa, în special la
ţările din jurul bazinului mediteranean.
Tehnica de înot bras reprezintă „unitatea de referinţă” în cadrul evoluţiei
tehnicii procedeelor de înot sportiv. În general şi-a păstrat identitatea pe parcursul
trecerii timpului. Fiind cel mai vechi procedeu de înot, este greu de specificat
împrejurările şi numele primului înotător de bras.
Netrecând prin metamorfoza procedeului craul, el a constituit totuşi, o
preocupare pentru perfecţionarea tehnicii. Este deocamdată cel mai „încet”
procedeu, dar care s-a străduit mereu să-şi sporească viteza.
În anii 1900 tehnica de înot bras avea următoarele caracteristici: corpul mult
peste suprafaţa apei, mişcarea braţelor cu traiectorii largi, fără alunecare, respiraţie
aeriană.
În lucrarea „Dialog despre arta înotului” din 1523, pedagogul olandez
Nicolaus Wynmann descrie pentru prima dată tehnica de înot bras.
Lucrarea lui E. Digby din 1578 cu titlul „De arte natande libri” menţionează
mişcările de înot bras ca fiind asemănătoare cu mişcările „broaştei”.
Denumirea terminologică a acestui procedeu provine din cuvântul francez
„brasse” – brasser = a amesteca cu putere.
La sfârşitul secolului al XIX-lea încep să apară primele informaţii despre
înotul competiţional, mişcările de bras fiind folosite mai ales pentru distanţele
lungi: căpitanul britanic Matthew Webb traversează Canalul Mânecii în 22 de ore în
acest procedeu.
Procedeul bras a fost introdus ca probă de concurs la Jocurile Olimpice de la
Saint Louis din 1904.

91
 În anul în care s-a înfiinţat F.I.N.A. (Federaţia Internaţională de Nataţie
pentru Amatori, 1908) procedeele de înot s-au reunit în trei grupe: bras, craul şi
spate. În acelaşi an apare proba pe distanţa de 200 m iar în 1968 proba de 100 m.
Sportivii germani, în jurul anilor 1930, au avut o tehnică aparte de înot bras.
Ei foloseau mişcări de braţe prin aer după terminarea vâslirii, dislocau o cantitate
mare de apă în timpul mişcărilor de braţe şi picioare, desfăşurau mişcările pe o
traiectorie cât mai largă, poziţia corpului pe apă era relativ înaltă iar pauza de
alunecare impunea înaintării un ritm cadenţat.
La Olimpiada de la Berlin din 1936 cea mai rapidă formă a brasului s-a
dovedit a fi brasul fluturat, variantă care îşi are originea în Statele Unite. În această
variantă înotătorii scoteau braţele din apă ca la procedeul fluture.
Între anii 1950 – 1957 regulamentul nu preciza poziţia capului în timpul
mişcărilor de bras, înotătorii adoptând înotul sub apă, în care mişcarea braţelor se
desfăşura pe o traiectorie mai lungă, având o fază de tracţiune şi o fază de
împingere până în dreptul coapselor, asemănătoare cu acţiunea după start. În anul
1957 F.I.N.A. interzice această variantă, considerând că apneea prelungită
periclitează sănătatea sportivilor şi în acelaşi timp, scade caracterul spectacular al
concursurilor. De atunci a fost permisă doar o singură mişcare în imersie, după start
şi după întoarcere.
În 1960 japonezul M. Osaky a revoluţionat tehnica brasului prin respiraţia
întârziată realizată după vâslirea braţelor, în a doua treime a mişcării de vâslire
activă, când braţele se apropie de piept. Alte modificări create: s-a accentuat ritmul
mişcării braţelor şi al picioarelor, vâslirea se efectuează mai în adâncime, s-a
modificat raportul îndoirii genunchilor şi a gleznelor în faza mişcării de pregătire a
lucrului picioarelor, gleznele s-au depărtat una de cealaltă, iar depărtarea
genunchilor devine mai moderată – se înlocuieşte astfel mişcarea circulară cu o
traiectorie eliptică.
Brasul clasic este astăzi caracterizat printr-o poziţie orizontală, şoldurile
fiind menţinute imediat sub nivelul apei. Pe întreg ciclul de vâslire picioarele
efectuează o acţiune energică de împingere a apei spre înapoi pe o traiectorie uşor
circulară, reducând astfel rezistenţa hidrodinamică.
În anii 1970 înotătorii aduc noi modificări brasului prin reconsiderarea
elementelor de înot fluture. Corpul păstrează o poziţie scufundată, mişcarea în
ansamblu are caracter ondulatoriu prin „plonjarea” capului, a umerilor şi a părţii
superioare a trunchiului după terminarea inspiraţiei, pentru întâmpinarea unei
rezistenţe minime la nivelul pieptului. La terminarea fazei pregătitoare a picioarelor
creşte unghiul dintre trunchi şi coapse, reducându-se rezistenţa frontală a
înotătorului. Faza de pregătire efectuată pe o traiectorie redusă, urmată de faza
activă de propulsie energică a picioarelor, este susţinută de acţiunea braţelor, care
se efectuează la adâncime mai mare.

92
 Acest procedeu se înoată în concursuri în probele de 50 m, 100 m şi 200 m
(masculin şi feminin).

TEHNICA PROCEDEULUI BRAS

CONSIDERAŢII GENERALE

Tehnica de înot bras foloseşte mişcări ciclice, simetrice, egale ca forţă şi

concomitente, cu traiectorii proprii, eliptice, atât de braţe cât şi de picioare.
Comparativ cu celelalte procedee tehnice, poziţia corpului în apă este mai înclinată.
Astfel, rezistenţa frontală la înaintare este mai mare, ceea ce determină pe lângă
ceilalţi factori limitatori, ca acest procedeu să fie cel mai lent.
Picioarele au labele orientate cu vârfurile spre exterior iar braţele realizează
mişcările numai sub apă.
Practicarea liberă a acestui procedeu este foarte răspândită deoarece
înotătorul poate înota cu capul afară, fiind mai odihnitor şi oferă posibilitatea de a fi
practicat de persoane, indiferent de vârstă şi în orice fel de apă.
Procedeul bras a fost folosit mult timp ca primul procedeu în învăţarea
înotului.

POZIŢIA CORPULUI PE APĂ

Corpul în acest procedeu este întins pe apă în culcat facial, sub un unghi mai
mare faţă de orizontala apei decât la celelalte procedee. În momentul inspiraţiei el
îşi schimbă unghiul faţă de orizontala apei, spre o poziţie înaltă şi oblică, cu capul
şi umerii mai ridicaţi. După inspiraţie corpul revine la orizontală, scufundat în apă,
cu o parte din cap menţinut afară din apă permanent.
Greşeli:
hiperextensia coloanei cervicale – efect: reducerea vitezei de înaintare;
cap scufundat;
cap în extensie.

ACŢIUNEA PICIOARELOR (fig. 31)

Picioarele preiau rolul propulsiv al braţelor, executând simultan şi

simetric, în acelaşi plan orizontal, o mişcare de pregătire, pasivă şi una de
vâslire, activă, după o traiectorie circular – eliptică. Labele picioarelor sunt
folosite ca nişte elice deoarece se rotesc spre în afară, în jos şi înăuntru.
Faza pregătitoare se realizează prin îndoirea progresivă a picioarelor (ele
ajung depărtate puţin peste lăţimea umerilor). Se coboară bazinul, gambele printr-o
uşoară rotire spre exterior din genunchi, se apropie de coapse, labele trec în flexie

93
dorsală spre gambe (se află în interiorul lăţimii umerilor), cu vârfurile spre exterior,
sprijinindu-se pe apă.
Faza activă, de propulsie este împărţită în două momente. Picioarele, pe
parcursul extinderii progresive,
acţionează în primul moment în exterior
şi în jos. Momentul următor începe când
labele picioarelor îşi schimbă direcţia de
acţionare spre interior, când picioarele
sunt aproape întinse. Acţiunea se
termină când se apropie gleznele şi se
întind labele picioarelor, cu vârfurile
apropiate şi călcâiele depărtate, după
care urmează o scurtă alunecare.

Greşeli:
↠ în faza pregătitoare:
îndoirea exagerată a
picioarelor sau îndoirea picioarelor cu
genunchii apropiaţi – efect: frânare la
înaintare;
strângerea genunchilor pe
abdomen – efect: frânare la înaintare;
genunchi depărtaţi şi călcâie
apropiate – efect: eficienţă mică,
propulsia se realizează spre înapoi;
genunchi apropiaţi şi călcâie
depărtate – efect: propulsia se realizează
în lateral;
labele picioarelor nu sunt
aduse suficient pe coapsă – efect: lipsa
înaintării; Figura 31
↠ în faza de propulsie:
împingere executată cu gleznele în extensie – efect: mişcarea nu are efect
propulsiv, apa fiind lovită de sus în jos;
împingerea nu este finalizată prin apropierea şi întinderea picioarelor –
efect: înaintare scurtată;
mişcarea picioarelor este asimetrică, în planuri diferite – efect:
schimbarea poziţiei corpului;
↠ la mişcarea în ansamblu:
gruparea prea rapidă a picioarelor;

94
 execuţie la o adâncime prea mare sau imediat sub nivelul apei;
împingere pe o traiectorie prea largă, mai mult circulară decât eliptică;
mişcări scurte cu amplitudine mică şi frecvenţă mare.

ACŢIUNEA BRAŢELOR

Mişcarea braţelor este simetrică, simultană, ciclică şi se realizează în

plan orizontal pe o traiectorie circulară, în formă de inimă întoarsă (fig. 32).
Spre deosebire de celelalte procedee,
la bras rolul propulsiv al braţelor este mai mic
iar ambele faze, atât cea pasivă cât şi cea
activă se desfăşoară în apă.
Un ciclu de braţe este format din trei
momente:
pauza de alunecare;
vâslirea;
ducerea braţelor înainte.
Vâslirea prezintă trei părţi:
prinderea;
tracţiunea;
împingerea.

Figura 32
Faza activă este dată de momentul vâslirii, celelalte sunt pasive.
Prinderea apei în căuşul palmei se realizează prin flexia articulaţiilor
mâinilor. Mişcarea spre exterior are rolul de a pune braţele în poziţie anatomică şi
biomecanică favorabilă pentru a efectua mişcarea spre interior. Braţele, răsucite
uşor spre interior (pronaţie), se mişcă pe o traiectorie semicirculară până trec de
nivelul umerilor.
Tracţiunea este partea propulsivă a acţiunii braţelor. Înainte de a ajunge în
dreptul umerilor, braţele îşi schimbă direcţia de mişcare mai întâi spre înapoi, apoi
în jos şi în interior.
Împingerea apei o realizează palmele împreună cu antebraţele; coatele sunt
ridicate, în flexie, conducând antebraţul cu palmele spre interior, sub corp la nivelul
dintre umeri şi piept. Mişcarea mâinilor este accelerată, presiunea pe apă este
întreruptă când palmele se apropie faţă în faţă (pronosupinaţie), la aproximativ 10
cm una faţă de cealaltă.

95
 Ducerea braţelor înainte prin extindere, apropierea coatelor şi orientarea
palmelor spre fundul bazinului (pronaţie) realizează revenirea în poziţia iniţială de
unde se reia ciclul.
Greşeli:
↠ la tracţiune:
mişcare prea scurtă, fără moment de împingere – efect: înaintare greoaie,
nu se realizează coordonarea cu picioarele;
vâslirea cu coatele într-o poziţie prea ridicată – efect: îngreunarea
inspiraţiei şi frânare la înaintare;
înclinaţie necorespunzătoare a palmelor – taie sau mângâie apa – efect:
randament scăzut la înaintare;
vâslire cu braţele întinse în faza activă – efect: îngreunarea respiraţiei şi
oboseală prematură a muşchilor braţelor;
amplitudine exagerată a vâslirii – efect: umerii nu ies din apă;
în loc să se realizeze mişcarea spre în jos, mâinile se mişcă spre înăuntru
– efect: se reduce lungimea fazei propulsive şi se îngreunează scoaterea capului şi a
umerilor afară din apă;
coatele se strâng în timpul mişcării spre înăuntru – efect: se reduce
propulsia;
strângerea coatelor prea aproape de piept;
vâslire prelungită la şold;
lipsa alunecării;
↠ la revenire:
braţele nu se întind complet în faza de revenire;
ducerea mâinilor înainte cu prea multă forţă – efect: contra-forţa care se
produce reduce viteza;
tracţiunea şi revenirea braţelor nu se realizează ca o acţiune continuă
(cauzată de coatele prea coborâte) – efect: tempoul braţelor este întrerupt.

COORDONAREA BRAŢELOR CU PICIOARELE

La o mişcare de braţe (un ciclu), se efectuează un ciclu de picioare –

grupare şi împingere (fig. 33). Din poziţia întins pe apă, se începe mişcarea
braţelor, tracţiunea, timp în care picioarele sunt întinse. Înaintea terminării tracţiunii
se începe acţiunea de pregătire a picioarelor. În acelaşi timp cu gruparea braţelor
sub piept picioarele încep flexia gambelor pe coapse. Odată cu extensia braţelor
spre înainte debutează mişcarea de propulsie a picioarelor. Braţele ajung întinse,
urmate aproape imediat de finalul mişcării de picioare.
Există trei feluri de coordonări în procedeul bras. În prima, coordonarea de
alunecare redă următorul ritm de execuţie: după terminarea fazei active a braţelor

96
şi picioarelor urmează o fază scurtă de alunecare. În această coordonare alunecarea
se reduce la înotul cu respiraţie întârziată şi dispare aproape complet la înotul
modern. În coordonarea continuă acţiunea braţelor începe pe finalul fazei
propulsive a lucrului de picioare. În timpul vâslirii cu braţele, începe mişcarea spre
înăuntru a picioarelor, iar picioarele realizează împingerea când braţele execută
revenirea – coordonarea de suprapunere. Această coordonare este considerată cea
mai eficientă deoarece oferă cursivitate propulsiei.
Greşeli:
începerea mişcării de picioare prea devreme, înainte de terminarea
tracţiunii de braţe – efect: apropierea de înotul clasic;
mişcarea de picioare este întârziată – efect: înaintarea este sacadată.

TEHNICA PROCEDEULUI BRAS

Figura 33

97
 COORDONAREA BRAŢELOR CU RESPIRAŢIA

Respiraţia se execută la fiecare ciclu de mişcări. Se coordonează cu

mişcarea braţelor în funcţie de practicarea brasului modern sau clasic. În brasul
clasic odată cu începerea tracţiunii începe şi inspiraţia, urmată de apnee pe ducerea
braţelor înainte şi expiraţie pe terminarea întinderii braţelor şi alunecării.
În brasul modern inspiraţia se face după terminarea fazei active a braţelor
(tracţiune – împingere) când musculatura se găseşte în stare de relaxare.
Coordonarea globală se realizează astfel: expiraţia se face pe mişcarea
braţelor – tracţiune şi împingere. Odată cu gruparea palmelor şi a braţelor la piept
are loc inspiraţia iar picioarele încep flexia gambelor spre coapse. Umerii se ridică
din apă pentru a ajuta la flexia cât mai mică a şoldurilor.
Braţele se extind înainte, capul se scufundă, începe mişcarea de propulsie a
picioarelor. Când braţele ajung aproape întinse urmează imediat finalul mişcării de
picioare.
Greşeli:
expiraţie insuficientă – efect: ridicarea capului, schimbarea poziţiei
corpului;
inspiraţie în momentul alunecării – efect: se strică ritmul respiraţiei;
extensie exagerată a capului;
inspiraţie pe nas.

STARTUL ÎN PROCEDEUL BRAS (fig. 34)

Startul în procedeul bras se desfăşoară în primele faze în acelaşi mod ca la

craul. Diferă intrarea în apă, drumul sub apă şi revenirea la suprafaţă.
Unghiul de intrare în apă este ceva mai mare ca la craul, pentru a se putea
aluneca pe sub apă un timp mai îndelungat.
După intrarea în apă corpul alunecă până ce viteza de înaintare scade. Se
execută o vâslire lungă: palmele prind apa, se realizează o tracţiune completă –
împingerea braţelor pe lângă corp până ce se întind, urmată de o alunecare. Apoi
braţele se îndoaie şi revin înainte pe sub corp. Când palmele ajung la nivelul
umerilor începe flexia picioarelor, are loc o împingere energică din picioare şi
întinderea completă a braţelor cu alunecare.
După alunecare capul se ridică iar braţele şi picioarele efectuează un ciclu
de coordonare care coincide cu ieşirea la suprafaţa apei urmată de inspiraţie.

98
 Figura 34
Greşeli:
intrarea la adâncime prea mică – efect: revenirea la suprafaţă se
realizează mai devreme, lucrul sub apă nu are eficienţă;
intrarea la adâncime prea mare – efect: revenirea la suprafaţă nu
se realizează la timp pentru inspiraţie şi apare senzaţia de sufocare;
nu se efectuează vâslirea lungă – efect: scade eficienţa startului;
capul se ridică înainte de începerea primei vâsliri – efect: scade
viteza de înaintare.

ÎNTOARCEREA ÎN PROCEDEUL BRAS (fig. 35)

Întoarcerea în procedeul bras se execută conform întoarcerii simple de la

procedeul craul, având aceleaşi faze: întoarcerea, împingerea şi alunecarea. Fazele
întoarcerii corespund tuturor celorlalte procedee: atacul peretelui, ghemuirea pentru
întoarcerea propriu – zisă, alunecarea sub apă şi ieşirea la suprafaţă.
Mâinile trebuie să atingă simultan peretele la, deasupra sau sub suprafaţa
apei; regulamentul precizează că aşezarea lor pe perete poate fi şi asimetrică, una
mai sus şi una mai jos.
Drumul sub apă şi revenirea la suprafaţă se realizează în acelaşi mod descris
la startul de bras.
Greşeli:
poziţionarea palmelor în ritm diferit pe perete;
atacul peretelui se face cu genunchii îndoiţi sub abdomen şi cu capul prea
ridicat;

99
 tălpile se aşează prea aproape de suprafaţa apei, determinând scufundarea
exagerată;
la lucrul sub apă se execută mai multe cicluri de mişcări.

Figura 35

Regulamentul F.I.N.A. privind desfăşurarea competiţiilor de înot în procedeul

bras 6

SW 7. 1. De la începutul primei mişcări de braţe după start şi după fiecare

întoarcere, corpul înotătorului trebuie să stea pe piept. Nu se permite răsucirea
corpului pe spate în nici un moment pe durata cursei.

6
Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern, I.N.I.D., Bucureşti, 2000, pag. 67

100
 SW 7. 2. Toate mişcările braţelor vor fi simultane şi în acelaşi plan orizontal
fără mişcări alternative.
SW 7. 3. Mâinile vor fi împinse înainte împreună de la piept peste, la sau
sub suprafaţa apei. Coatele vor fi tot timpul sub apă, în afară de ultima mişcare
înainte de întoarcere, în cursul întoarcerii şi la sosire. Mâinile vor fi aduse înapoi la
sau sub suprafaţa apei. Mâinile nu vor fi aduse înapoi peste linia şoldurilor, cu
excepţia primei tracţiuni după start şi după fiecare întoarcere.
SW 7.4. Toate mişcările picioarelor trebuie să fie simultane şi în acelaşi
plan orizontal fără mişcări alternative.
SW 7.5. Labele picioarelor trebuie întoarse spre exterior în timpul mişcării
de propulsare a picioarelor. Sunt interzise mişcările de forfecare, lopătare sau delfin
în jos. Spargerea suprafeţei apei cu picioarele este permisă numai dacă este urmată
de o mişcare de picioare delfin în jos.
SW 7.6. La fiecare întoarcere sau la sfârşitul probei atingerea peretelui se va
face cu ambele mâini simultan la, sub, sau deasupra nivelului apei. Capul poate fi
scufundat după ultima mişcare de braţe înaintea atingerii peretelui, cu condiţia să
spargă suprafaţa apei într-un anumit punct în timpul ultimului ciclu complet sau
incomplet dinaintea atingerii peretelui.
SW 7.7. În timpul fiecărui ciclu complet de braţe şi picioare, în această
ordine, o parte a capului înotătorului trebuie să spargă suprafaţa apei, cu excepţia
startului şi întoarcerilor când înotătorul poate executa o mişcare completă de braţe
şi picioare numai sub apă. Capul trebuie să spargă suprafaţa apei înainte ca mâinile
să se întoarcă în interior la partea cea mai largă a celei de a doua mişcări de
tracţiune.

2.2.5. PROCEDEUL FLUTURE

EVOLUŢIA PROCEDEULUI FLUTURE

Stabilirea tehnicii procedeului fluture în formă finală s-a petrecut în anul

1935, când F.I.N.A. a separat procedeul bras de procedeul fluture cu picioare bras.
Procedeul fluture denumit fluture – bras este cel mai nou în evoluţie. El păstrează
până în 1953 mişcarea picioarelor de la bras, braţele revenind peste apă înainte,
când devine, prin adoptarea ondulaţiei de delfin, procedeul fluture – delfin,
omologat de F.I.N.A.
Tehnica procedeului a suferit modificări în timp. Iniţial ondulaţiile fiind
prea ample, prin 1960 acestea au fost executate doar de picioare, care loveau apa
scurt şi cu frecvenţă mare.

101
 Japonezii au îmbunătăţit tehnica, folosind respiraţia laterală de la craul iar
americanii şi australienii au mărit rolul braţelor, prin creşterea tempoului şi
reducând ondulaţiile.
După Olimpiada de la Melbourne, în 1956, majoritatea sportivilor au folosit
două mişcări de picioare la un ciclu de braţe, la 100 m şi la 200 m.
În 1968 în Mexic, D. Russel coboară recordul mondial în proba de 100 m, la
55’9”, procedeul fluture devenind astfel al doilea procedeu de înot ca viteză atinsă.
Înotătorul american Mark Spitz, care la Olimpiada de la München din 1972
a obţinut 7 medalii, a realizat o coordonare perfectă a mişcării braţelor cu mişcarea
picioarelor, acţiunile fiind caracterizate prin continuitate.
Probele de concurs în campionatele naţionale de seniori şi juniori sunt de 50
m, 100 m şi 200 m, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.

TEHNICA PROCEDEULUI FLUTURE

CONSIDERAŢII GENERALE

Mişcările în procedeul fluture sunt ciclice, simetrice şi concomitente.

Acţiunea braţelor este asemănătoare cu cea din procedeul bras în plan frontal şi cu
cea de la craul privind lateral. Mişcarea picioarelor se aseamănă cu cea din
procedeul craul, luată separat. Acţiunea braţelor domină pe cea a picioarelor.
Învăţarea procedeului ca succesiune, se situează pe ultimul loc deşi, poate fi
realizată în paralel cu celelalte procedee.

POZIŢIA CORPULUI PE APĂ

Datorită evoluţiei mişcării picioarelor, poziţia înotătorului în apă s-a

modificat treptat pe parcursul timpului.
Poziţia pe apă nu diferă mult de cea de la bras. Când braţele se întind înainte
în timpul alunecării, corpul trebuie să fie cât mai aproape de orizontală posibil, cu
capul între braţe, scufundat până la înălţimea sprâncenelor.
Bazinul uşor scufundat în timpul bătăilor de picioare asigură corpului
extensie, favorizând pornirea mişcării picioarelor din şold. Picioarele sunt întinse,
cu labele în extensie, în prelungirea gambelor.
Cea de-a doua lovitură de picioare proiectează corpul în sus peste nivelul
apei, când capul este scos din apă pentru respiraţie.
Greşeli:
trunchiul în extensie prea mare;
şoldurile ridicate prea mult;

102
 capul în hiperextensie sau scufundat prea mult;
corpul rigid.

ACŢIUNEA PICIOARELOR (fig. 36)

Picioarele execută mişcări ciclice, simultane şi concomitente în plan

vertical, sub forma unor biciuiri, bătăi în sus şi în jos, în două faze, ambele
contribuind la propulsarea corpului înainte, facilitând deplasarea braţelor peste apă.
Acţiunea picioarelor este iniţiată din articulaţiile coxofemurale.
Pe fiecare vâslire a braţelor se execută două bătăi de picioare (două bătăi în
jos şi două în sus).
Faza descendentă, mişcarea de sus în jos are rol de propulsie: dintr-un
impuls la nivelul şoldului se coboară coapsele prin îndoirea genunchilor, urmate de
biciuirea gambelor şi a labelor. La începutul mişcării picioarele se află sub
suprafaţa apei, cu laba piciorului orientată în jos.
Labele picioarelor trebuie să fie orientate în sus şi spre înăuntru în timpul
acestei mişcări.
După întinderea completă a picioarelor până la punctul cel mai jos,
picioarele se mişcă în sus şi înainte până ajung la acelaşi nivel cu trunchiul. Se
începe mişcarea de jos în sus.
Faza ascendentă, mişcarea de jos în sus porneşte din şold printr-o mişcare
energică de ridicarea coapsei, a genunchilor, gambelor şi a labelor întinse şi
orientate înăuntru. Picioarele trebuie să fie în poziţie extinsă, cu labele poziţionate
între flexie plantară şi dorsiflexie.
Dacă bătaia picioarelor este corect realizată, şoldurile trebuie să se ridice
peste suprafaţa apei în timpul mişcării în jos a primei bătăi descendente a
picioarelor. Ridicarea şi coborârea şoldurilor, ondulaţia corpului este efectul
biciuirii corecte a picioarelor.
Greşeli:
mişcare asimetrică (alternativă) a picioarelor – efect: mişcare de picioare
craul;
începutul ondulaţiei întârziat sau inexistent – efect: discontinuitate la
înaintare;
îndoirea genunchilor în timpul mişcării în sus – efect: se deplasează
numai gambele în sus iar coapsele rămân adânc în apă, reducându-se viteza de
înaintare;
flexia şoldurilor prea mare, determinând acelaşi efect ca mai sus;
înclinare în sus a labelor picioarelor pe mişcarea în sus – efect: şoldurile
sunt trase în jos, reducând viteza de înaintare;
execuţie la adâncime prea mare;

103
 glezne încordate şi genunchi prea depărtaţi;
flexie accentuată a genunchilor;
ieşirea picioarelor prea mult din apă în timpul bătăii;
depărtarea genunchilor pe parcursul mişcării de picioare;
mişcări laterale ale picioarelor;
execuţii cu amplitudine mică şi frecvenţă mare.

Figura 36

ACŢIUNEA BRAŢELOR

La procedeul de înot fluture braţele realizează o mişcare ciclică, simultană

şi simetrică.
Suprafeţele membrelor superioare care acţionează asupra apei sunt aceleaşi
ca la craul: părţile interioare ale mâinii şi ale antebraţului. Palmele sunt uşor flexate
şi orientate permanent perpendicular pe direcţia de împingere.
Braţele lucrează în două faze: una activă, subacvatică care realizează
înaintarea şi una pasivă, aeriană, pregătitoare.
Drumul acvatic, faza activă – propulsivă (fig. 37) se desfăşoară în trei
momente:
∙ intrarea braţelor în apă se face puţin în afara liniei umerilor, cu palmele
orientate spre exterior şi coatele uşor ridicate. Urmează alunecarea, mai scurtă decât
la craul;
∙ tracţiunea se realizează prin îndoirea progresivă a braţelor.
În acest moment al acţiunii braţului se realizează o mişcare în jos şi una în
sus.
Mişcarea spre exterior şi în jos are loc imediat după intrarea mâinilor în apă.
Mâinile parcurg o traiectorie sinusoidală până când depăşesc lăţimea umerilor. Aici
are loc apucarea, care coincide cu terminarea bătăii în jos a primei mişcări de
picioare.

104
 Mişcarea spre interior şi în sus. După apucare,
mâinile se mişcă pe o traiectorie circulară înspre afară,
în jos şi înapoi, mişcarea terminându-se când mâinile
se apropie de cel mai adânc punct al mişcării. Spre
sfârşitul tracţiunii mâinile vor ajunge sub corp cu
braţele îndoite din coate spre un unghi de 900. Această
mişcare este puternic propulsivă.
∙ împingerea continuă tracţiunea; palmele
îşi schimbă treptat poziţia, spre înapoi, în exterior şi în
sus, până la întinderea completă a braţelor, cu mâinile
pe lângă corp, palmele orientate spre coapse. Mişcarea
spre în sus este cea mai puternică mişcare a acţiunii
braţelor.

Drumul aerian – faza pasivă Figura 37

Revenirea braţelor se execută fără pauză şi cât mai repede, pentru a nu
produce scufundarea corpului. Ele se extind după ce au ieşit din apă iar drumul lor
începe prin ridicarea coatelor şi a umerilor, şi are loc prin lateral şi înainte. Trebuie
să fie relaxate în această fază. Mâinile ies din apă cu degetele mari în jos. Când
braţele au trecut de linia umerilor încep o rotare internă din articulaţia umărului şi
ating suprafaţa apei cu palmele pentru a începe faza activă.
La revenirea braţelor înainte coatele trebuie să fie uşor flexate. La fel şi
înainte de a intra în apă, pentru a se uşura mişcarea spre în exterior a braţelor.
Greşeli:
↠ la intrarea braţului în apă:
intrarea mâinilor în apă se realizează mult în interiorul sau în exteriorul
umerilor – efect: momentul tracţiunii este întârziat prin efortul de compensare;
împingerea părţii exterioare a mâinii spre interior şi înainte – efect: forţa
de înaintare a mâinilor produce o contra-forţă care reduce viteza de înaintare;
depărtarea prea mare a braţelor – efect: scurtarea vâslirii;
mâinile intră în apă lângă cap – acelaşi efect de mai sus;
izbirea mâinilor de apă – efect: reduce viteza de înaintare;
scufundarea mâinilor prea adânc pe momentul alunecării, coatele căzute
– efect: scurtarea tracţiunii;
↠ la tracţiune:
articulaţiile mâinilor nu sunt încordate – efect: presiunea realizată asupra
apei este mică;
tragerea mâinilor sub corp imediat după intrarea în apă – efect: se pierde
forţa de propulsie şi se împiedică mişcarea în jos a picioarelor;

105
 mişcarea este iniţiată din cot – efect: propulsia este mică deoarece nu
lucrează palmele şi antebraţele;
mâinile nu sunt orientate spre înăuntru în timpul mişcării spre interior –
efect: se produce o propulsie mică;
braţele sunt extinse pe tracţiune – efect: se înalţă corpul prea mult;
↠ la împingere:
scoaterea braţelor prea devreme din apă – efect: scurtează împingerea;
împingerea apei direct în sus – efect: împingerea în jos a şoldurilor, fără a
se realiza forţa de propulsie;
↠ în drumul aerian:
umerii rămân în apă – efect: favorizează târârea mâinilor prin apă;
ridicarea braţelor prea mult deasupra apei (coate întinse) – efect: se
scufundă corpul;
braţul îndoit din cot – efect: frecarea apei duce la reducerea vitezei de
înaintare;
accelerarea excesivă a revenirii – efect: se rupe ritmul tempoului;
↠ de mişcare în general:
mişcare asimetrică a braţelor;
vâslire cu degetele desfăcute;
articulaţia scapulo-humerală este lipsită de mobilitate;
drumul acvatic se străbate cu braţele întinse.

COORDONAREA BRAŢELOR CU PICIOARELE

La fiecare vâslire a braţelor se execută două bătăi de picioare.

În perioada de învăţare se utilizează la început coordonarea cu o singură
bătaie de picioare.
Folosirea unui ciclu cu 2 mişcări de picioare este mai dificilă; oferă însă
avantajul că poate asigura o frecvenţă mai mare a braţelor, care au rolul determinant
în creşterea vitezei de înaintare.
Mişcarea în jos a primei bătăi de picioare are loc când mâinile intră în apă,
în timp ce a doua mişcare în jos a picioarelor are loc când braţele ies din apă.
Dacă nu se sincronizează fiecare bătaie de picioare cu o mişcare
corespunzătoare de braţe, nu se realizează o propulsie bună.
Prima bătaie a picioarelor este propulsivă, mai puternică decât a doua,
determinată de mişcarea picioarelor în jos, mai adâncă decât cea de-a doua.

106
 Greşeli:
o singură mişcare de picioare la un ciclu de braţe – efect: se reduce
propulsia;
ondulaţia corpului când mâinile sunt la nivelul şoldului.

COORDONAREA BRAŢELOR CU RESPIRAŢIA

În mod obişnuit se respiră o dată la fiecare două mişcări de braţe.

La începutul tracţiunii, când are loc apucarea apei, capul trebuie să înceapă
să se mişte în sus, atingând suprafaţa apei la sfârşitul mişcării în sus.
Bărbia se împinge înainte când faţa trece prin suprafaţa apei.
Inspiraţia are loc pe finalul împingerii şi în prima jumătate a revenirii
braţelor (drumul aerian).
Figura 38 prezintă tehnica procedeului fluture într-un ciclu de 2 mişcări de
braţe şi 4 de picioare la o respiraţie.
După ce mâinile trec de linia umerilor capul se scufundă şi expiraţia se
produce pe momentul scurt al alunecării.
Greşeli:
scufundare insuficientă a capului după introducerea braţelor în apă –
efect: este întârziată ridicarea şoldurilor;
scufundare exagerată a capului după introducerea braţelor în apă – efect:
creşte rezistenţa la înaintare;
ridicarea capului în sus şi înapoi – efect: se reduce viteza de înaintare;
inspiraţia se realizează prea târziu – efect: se întârzie mişcarea braţelor;
capul rămâne în urma braţelor la revenire producând, întârzierea mişcării
braţelor;
expiraţie neterminată – efect: se reduce inspiraţia şi apare senzaţia de
sufocare.

STARTUL ÎN PROCEDEUL FLUTURE

Startul în procedeul fluture este asemănător celui de craul.

Mişcările sub apă şi ieşirea la suprafaţă se realizează prin una sau mai multe
bătăi de picioare, urmate de o mişcare de braţe.
Greşeli:
începerea mişcării braţelor prea devreme sub apă – efect: frânarea vitezei
la ieşirea braţelor din apă;
ieşirea din apă prin folosirea picioarelor craul;

107
TEHNICA PROCEDEULUI FLUTURE

Figura 38

108
 lipsa alunecării;
scoaterea capului din apă fără a se executa acţiunea de ieşire.

ÎNTOARCEREA ÎN PROCEDEUL FLUTURE

Întoarcerea în acest procedeu se aseamănă cu cea de la bras, diferenţa fiind

după împingere, când lucrul acvatic corespunde celui de la startul de fluture.
Atingerea peretelui se face cu ambele mâini în mod simultan şi cu trunchiul
paralel faţă de oglinda apei.
Greşeli:
aşezarea mâinilor pe perete alternativ;
împingere numai cu un picior;
împingerea în perete executată prea adânc;
ieşirea la suprafaţă imediat după împingere – efect: scade viteza de
înaintare în timpul alunecării.

Regulamentul F.I.N.A. privind desfăşurarea competiţiilor de înot în procedeul

fluture 7

SW 8.1. De la începutul primei mişcări de braţe după start şi la fiecare

întoarcere, corpul înotătorului trebuie să stea pe piept. Sub apă se permite mişcarea
de picioare pe lateral. Nu se permite rularea pe spate nici un moment.
SW 8.2. Ambele braţe trebuie să fie aduse împreună înainte, împreună pe
deasupra apei şi aduse înapoi simultan, pe toată durata cursei, conform SW 8.5.
SW 8.3. Toate mişcările picioarelor în sus şi în jos trebuie să fie simultane.
Nu este obligatoriu ca picioarele sau labele picioarelor să fie menţinute la acelaşi
nivel, însă nu se permit mişcări alternative. Nu se permite mişcarea picioarelor ca la
stilul bras.
SW 8.4. La fiecare întoarcere sau la sfârşitul cursei, peretele trebuie atins cu
ambele mâini simultan la, deasupra sau sub nivelul apei.
SW 8.5. La start şi la întoarceri înotătorul are permisiunea să execute una
sau mai multe mişcări de picioare şi o mişcare de braţe sub apă, care trebuie să-l
aducă la suprafaţa apei. Este permis înotătorului să fie complet sub apă pe o
distanţă nu mai mare de 15 m după start şi după fiecare întoarcere. Dar în acest
punct, capul trebuie să spargă suprafaţa apei. Înotătorul trebuie să rămână la
suprafaţă tot până la următoarea întoarcere sau sosire.

7
Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern, I.N.I.D., Bucureşti, 2000, pag. 68

109
2.3. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII PROCEDEELOR DE
ÎNOT

Desfăşurarea activităţii de înot, prin mediul neobişnuit–apa – şi

particularităţile pe care le implică – dezvoltarea fizică şi psihică –, impune o atenţie
deosebită asupra modului în care antrenorul selecţionează exerciţiile şi parcurge
lecţia.
Adaptarea la mediul acvatic se impune ca o condiţie imediată întrucât, la
început se solicită un efort mai mult nervos decât fizic. De aceea, este necesară
crearea unei atitudini conştiente faţă de procesul de instruire. Scopul este de a
obişnui organismul cu acţiunile necunoscute ale apei, cu legităţile mişcărilor în apă,
în urma cărora să se realizeze o mişcare la fel de uşoară în apă ca şi pe uscat.
De-a lungul anilor, metodica învăţării a suferit numeroase modificări: s-au
perfecţionat exerciţiile, condiţiile organizatorice ale bazinelor şi a evoluat tehnica
de înot competiţional.
Activitatea sportivă la înot se desfăşoară pe parcursul a câtorva etape. În
stagiul de iniţiere, se formează deprinderea de a înota, apoi se însuşeşte tehnica de
concurs, prin învăţarea tehnicii celor patru procedee, a starturilor şi a întoarcerilor,
urmând ca după perfecţionarea multilaterală în condiţii de efort a tehnicii de
înot sportiv, înotătorul să se specializeze într-un procedeu şi la o probă preferată,
consacrându-se prin atingerea măiestriei tehnice şi funcţionale.
Formarea deprinderii de a înota înseamnă învăţarea de a te mişca diferit, în
alt mediu (apa), renunţarea la poziţia ortostatică şi obişnuirea cu cea clinostatică. La
înot înaintarea este în principal rezultatul mişcării braţelor, picioarele fiind folosite
mai mult pentru susţinerea echilibrului stabil al corpului.
Folosind corect metodica predării fiecărui procedeu, se evită însuşirea
deficitară a acestora:
∙ învăţarea mişcării de picioare are ca rezultat perfecţionarea capacităţii
de a pluti cu uşurinţă, fără a beneficia de o perfectă adaptare la apă;
∙ învăţarea mişcărilor de braţe consolidează capacitatea de a înainta în
relaţii optime cu adaptarea la mediu (respiraţia), în care poziţia de plutire este
sprijinită de materiale plutitoare la picioare.
Este deosebit de important în elaborarea modelului de învăţare şi de
perfecţionare a tehnicii procedeelor de înot să se aleagă cele mai potrivite şi mai
eficiente mijloace. Acestea se vor reflecta în rapiditatea însuşirii procedeelor, în
corectitudinea execuţiei lor şi, mai târziu, în valoarea performanţei.
Acesta este şi motivul pentru care am ales să prezint în această carte şi un
capitol cu câteva dintre jocurile şi exerciţiile care se pot desfăşura sub formă de joc
şi care pot fi folosite respectând şi succesiunea de învăţare a înotului.

110
 Pentru a evita apariţia unor greşeli în învăţare se recomandă parcurgerea
unor etape:
în învăţarea înotului, respectarea principiului gradării efortului de la uşor
la greu şi de la simplu la complex este o cerinţă esenţială;
respectarea particularităţilor de vârstă şi prezentarea principalelor
exerciţii la copii sub formă de joc;
gradarea exerciţiilor, diferenţierea cerinţelor şi adaptarea lor la
particularităţile individuale ale copiilor. Crearea sentimentului de satisfacţie faţă de
propria activitate poate deveni un liant între profesor şi copil, stabilind baza unei
colaborări reuşite în procesul didactic şi de antrenament;
întotdeauna la învăţarea înotului într-o grupă se găsesc copii foarte dotaţi,
care fără prea mari eforturi execută exerciţiile precizate, dar sunt şi copii care fac
faţă greu cerinţelor stabilite. De aceea, la trecerea la o nouă treaptă de învăţare,
trebuie luat în consideraţie nivelul mediu de dezvoltare al grupei.
Pentru obţinerea unei tehnici corecte în învăţarea procedeelor de înot trebuie
să se sistematizeze însuşirea acestora şi să se respecte principiile învăţării.
Elementele noi care urmează să fie învăţate trebuie să se sprijine pe cunoştinţele
anterioare bine însuşite.
La începutul instruirii copiii trebuie să-şi formeze o reprezentare, o imagine
globală asupra procedeului tehnic de înot, pe baza explicaţiei scurte şi a
demonstraţiei instructorului.
Formarea deprinderii de a înota se realizează cu uşurinţă dacă se înţelege şi
se respectă parcursul progresiv:
adaptarea la mediul acvatic;
obişnuinţa plutirii şi alunecării;
execuţia structurilor defalcate ale mişcărilor de înot: întâi mişcări de
picioare, urmate de mişcarea braţelor;
exerciţii de coordonare simplificată: picioare – braţe – respiraţie;
combinaţii de mişcări defalcate din toate procedeele (de exemplu:
picioare craul, braţe bras);
exerciţii cu materiale ajutătoare: plută, flotoare, labe, palmare etc.;
exerciţii de aplicare diferenţiată a presiunii pe apă, prin executarea unor
mişcări mai puternice urmate de altele, relaxate;
perfecţionarea coordonării globale, a săriturilor şi a întoarcerilor în toate
procedeele.
Metodica învăţării înotului trebuie să respecte această orientare deoarece
aceasta conturează drumul spre învăţarea tuturor procedeelor de înot.
În funcţie de cerinţe, de scop, de condiţiile bazei materiale sau de instructor,
se poate opta pentru folosirea în procesul de învăţare a metodei simultane a tuturor
celor patru procedee sau a metodei învăţării succesive a câte unui procedeu
(eventual două).

111
 Metoda învăţării unui singur procedeu se datorează, printre altele şi faptului
că nu există multe bazine acoperite, înotul realizându-se cu preponderenţă vara,
când nu este timp pentru a se învăţa mai mult, timpul unui ciclu de învăţare fiind
limitat, iar lucrul intensiv nu permite însuşirea tuturor cunoştinţelor necesare. Un alt
factor îl constituie faptul că majoritatea solicitanţilor doresc doar să înveţe să
înoate, neavând calităţi care să corespundă unor criterii de selecţie pentru
performanţă.
Indiferent de metoda aleasă am prezentat principalele indicaţii metodice ce
asigură condiţii optime de desfăşurare a procesului învăţării şi, după caz, a
perfecţionării procedeelor de înot.
Metodica de învăţare a înotului se bazează pe îmbinarea metodei de
instruire în colectiv cu cea individuală.

PRINCIPII ALE INSTRUIRII ÎN ÎNOT

Prin respectarea principiilor care stau la baza instruirii înotului se asigură în

mod corect însuşirea şi consolidarea cunoştinţelor, formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice şi dezvoltarea calităţilor fizice.
Principiul conexiunii dintre teorie şi practică orientează activitatea de
instruire şi educaţie, deoarece implică asimilarea cu perseverenţă a cunoştinţelor,
formarea priceperilor şi a deprinderilor, precum şi dezvoltarea calităţilor fizice şi
psihice cu o mare aplicativitate în practică. Se impune:
concordanţă între conţinutul lecţiilor şi posibilitatea valorificării
acestora în practică;
perfecţionarea şi consolidarea continuă a celor învăţate pentru a fi
folosite cu uşurinţă şi eficienţă în practică.
Principiul participării conştiente şi active necesită din partea copiilor
interes şi un anumit tonus psihic. Respectarea acestui principiu asigură folosirea cu
uşurinţă şi eficienţă a celor învăţate în practică.
Participarea activă a copiilor la lecţie depinde în mare măsură de modul în
care instructorul reuşeşte să stimuleze iniţiativa copiilor. Aceasta deoarece copiii se
plictisesc repede iar înotul este o activitate migăloasă şi plictisitoare câteodată, prin
repetările numeroase pe care le implică.
În predare, respectarea principiului participării conştiente şi active este
condiţionată de următoarele cerinţe:
expunerea clară, precisă, sistematică a antrenorului;
cunoaşterea scopului învăţării va duce la o apreciere justă a
posibilităţii fiecăruia;
transmiterea cât mai plăcută, în raport cu capacitatea de înţelegere a
copilului, a cunoştinţelor teoretice elementare;

112
 înţelegerea importanţei exerciţiilor învăţate va da posibilitatea ca
mai târziu, copilul să intuiască propriile greşeli prin urmărirea modului de execuţie
al colegilor.
Principiul intuiţiei asigură prin aplicarea lui formarea corectă a
deprinderilor motrice. Prin demonstraţie copilul îşi face o imagine generală asupra
caracteristicilor procedeului. Folosind metoda intuitivă se menţine trează atenţia
copiilor un timp mai îndelungat.
Se poate folosi şi metoda imitării greşelilor, după care, executând corect
aceeaşi mişcare, îi va da posibilitatea copilului de a vedea şi de a înţelege mai uşor
cum trebuie executată mişcarea.
Succesul depinde de respectarea unor cerinţe metodice:
folosirea oportună a acestui principiu în cadrul explicaţiei;
înţelegerea conştientă a materialului intuitiv;
demonstrarea exerciţiilor de către antrenor trebuie să fie corectă şi
însoţită de explicaţii clare şi precise.
De principiile sistematizării şi succesiunii accesibilităţii şi însuşirii
temeinice s-a ţinut seama în eşalonarea exerciţiilor pentru învăţarea înotului.
Orice exerciţiu nou, mai complicat, se deosebeşte de cel precedent, dar
însuşirea lui este facilitată de reflexele condiţionate care s-au format prin repetarea
exerciţiilor mai uşoare.
Descompunerea pe părţi a mişcărilor de înot, folosirea exerciţiilor
suplimentare, care înlesnesc însuşirea mişcărilor, constituie una dintre
particularităţile de bază ale procesului de instruire la înot.
Când copilul începe să înveţe separat mişcările de înot trebuie să realizeze
mişcarea globală a procedeului pe care îl învaţă.

METODOLOGIA ÎNVĂŢĂRII

Demonstraţiile, materialele intuitive, planşele, filmele didactice,

imaginile tehnicii folosite de marii înotători etc., urmăresc formarea unor
reprezentări corecte şi integrale asupra exerciţiilor ce urmează să fie executate.
Demonstraţia efectuată de antrenor sau de cel mai bun copil, conform
indicaţiilor, trebuie să reprezinte modele optime de mişcare. Demonstraţia greşită,
poate fi folosită pentru a sublinia lipsurile, dacă este urmată imediat de executarea
corectă a exerciţiului respectiv.
Explicaţia noţiunilor învăţate trebuie să fie logică, corectă şi clară, pentru a
nu crea confuzii. De obicei, la vârsta şcolară mică, explicaţia şi demonstraţia se
folosesc în paralel.

113
 Exersarea constituie metoda de bază în formarea deprinderilor de înot. Ea
va fi permanent însoţită de corectări, aprecieri şi indicaţii corespunzătoare.
Aplicând-o, va trebui să se ţină seama de temperatura apei, a aerului şi de
posibilităţile fizice şi psihice ale copiilor. Se recomandă ca exerciţiile să fie cât mai
variate, pentru a menţine trează atenţia copiilor.
Exersarea trebuie întreruptă în situaţia în care înotătorul execută greşit.
Întrecerea poate fi folosită la învăţarea înotului sub diferite forme. De
exemplu: „Cine stă mai mult cu capul în apă?”, „Cine sare mai departe?”, „Cine
face pluta?” etc. În acest fel se menţine interesul copiilor şi implicit, atenţia
necesară învăţării, asigurându-se participarea lor activă.
Întrecerea va putea fi folosită la efectuarea unor exerciţii tehnice numai
după însuşirea lor corectă, pentru a nu favoriza formarea unor deprinderi greşite.
Verificarea şi controlul constituie importante mijloace de stabilire a
progresului realizat. Ele au totodată un caracter mobilizator şi ca atare, se vor folosi
destul de frecvent pe parcursul ciclului de învăţare.

DESFĂŞURAREA PROCESULUI DE INSTRUIRE LA ÎNOT

Lecţia constituie forma de bază a învăţării, indiferent de disciplina sportivă.

Ea se organizează pe grupe, ţinându-se cont de vârsta, sexul şi, mai ales, de nivelul
de pregătire al copiilor.
În funcţie de sarcinile pe care le au de rezolvat, lecţiile pot fi împărţite în:
∙ Lecţii de învăţare, în care se însuşesc deprinderi (acomodarea cu apa,
scufundarea, plutirea, respiraţia, tehnica diferitelor procedee de înot, a unor sărituri
etc.).
∙ Lecţiile de perfecţionare urmăresc perfecţionarea continuă a celor
învăţate, precum şi îmbunătăţirea calităţilor fizice specifice.
∙ Lecţii de control – stabilesc gradul de însuşire a elementelor învăţate.
∙ Lecţiile mixte – includ elemente de învăţare şi de perfecţionare, şi de
control (verificarea celor învăţate). Aceste lecţii sunt cele mai frecvente.
Structura şi conţinutul lecţiei.
Partea pregătitoare, de încălzire începe pe uscat şi se continuă în apă;
cuprinde: exerciţii din gimnastica de bază, jocuri, precum şi exerciţii speciale, care
să ajute la realizarea sarcinilor din partea fundamentală.
În lecţiile de înot este necesar să se alterneze activitatea în apă cu cea pe
uscat, fie din cauza apei care este prea rece, fie datorită efortului care necesită
pauze pentru odihnă, fie pentru repetarea mişcărilor (în vederea învăţării sau a
consolidării lor). Înainte de intrarea în apă se efectuează o încălzire specială –

114
mobilitatea articulaţiilor şi pregătirea musculaturii (pentru prevenirea întinderilor şi
a cârceilor).
Partea fundamentală urmăreşte formarea deprinderilor de înot prin
învăţarea exerciţiilor noi, consolidarea celor învăţate prin repetare, verificarea
nivelului de însuşire a cunoştinţelor, precum şi dezvoltarea calităţilor fizice de bază.
Partea de încheiere are rolul de liniştire a organismului şi se realizează prin
exerciţii de relaxare şi jocuri simple, fără solicitări intense. Instructorul analizează
modul în care s-a desfăşurat lecţia şi comportarea tuturor copiilor.

REGULI DE DESFĂŞURARE A LECŢIILOR DE ÎNOT

Datorită faptului că lecţiile de înot se desfăşoară într-un mediu neobişnuit,

în care orice greşeală sau neatenţie din partea instructorului poate avea consecinţe
din cele mai grave, se impun măsuri pentru evitarea accidentelor.
În locul unde se desfăşoară lecţiile de înot sunt necesare: colaci, prăjini de
salvare, o trusă medicală de prim ajutor.
De asemenea, administratorul bazinului este obligat să afişeze anunţuri
privind:
∙ adâncimea apei;
∙ interzicerea săriturilor (în locuri periculoase);
∙ respectarea delimitărilor bazinului;
∙ pericol de înec.
Totodată se vor delimita prin culoare, spaţiile destinate pentru joacă,
învăţare şi perfecţionare.
Pericolele inerente intrării în apă necesită respectarea unor reguli de
comportament personal, iar printre cele mai importante se numără:
cunoaşterea cât mai bine a zonei de înot: porţiunile de apă adâncă şi cele cu
apă mică, şi cu eventualele riscuri subacvatice;
niciodată nu se înoată după o masă bogată; cel puţin 30 de minute după o
gustare şi un timp mai lung după un prânz abundent.
Necesitatea practicării înotului nu mai devreme de două ore de la masă, se
explică prin faptul că circulaţia sângelui fiind mobilizată de digestie, pentru efortul
depus în înot rămân rezerve mai puţine. Pe de altă parte, stomacul dilatat de
alimente poate crea o serie de neplăceri (împinge în sus muşchiul diafragmei şi prin
el muşchiul cardiac şi plămânii), începând cu unele minore (senzaţie de vomă,
balonări, greutate în abdomen) şi terminând cu unele mai grave, ca urmare a
reflexelor inhibitorii ce pot pleca de la acest nivel.

115
 2.3.1. METODICA ÎNVĂŢĂRII ELEMENTELOR TEHNICE DE BAZĂ

EXERCIŢII PENTRU ACOMODAREA CU APA

Intrări succesive în apă pe scara bazinului până când apa ajunge la nivelul
bărbiei.
Deplasări cu ajutorul mâinilor pe sparge-val, de-a lungul peretelui
bazinului. Şi cu depăşirea unui coleg.
Mâinile pe sparge-val, scufundarea feţei şi apoi a capului în apă.
Exerciţiul precedent, fără sprijin pe sparge-val.
În sprijin cu mâinile pe sparge-val, mişcări de picioare craul şi spate.

EXERCIŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA SCUFUNDĂRII

La scară, scufundare prin coborârea fiecărei trepte până se ajunge la

ultima.
Cu ajutor din partea instructorului, scufundări până se atinge fundul
bazinului.
Din ghemuit la marginea bazinului, picioarele strânse la piept cu ajutorul
unui braţ, cealaltă mână pe sparge-val, faţa în apă, desprindere de la perete,
apucând şi cu celălalt braţ picioarele, plutire.
Sub formă de concurs: cine se ridică mai mult deasupra apei din
împingere pe fundul bazinului.
În bazin cu apă mică, din stând cu picioarele pe fundul bazinului sau de
pe marginea bazinului, săritură în apă atingând cu mâna un obiect ţinut sus,
deasupra apei de către instructor, urmată de scufundare.

EXERCIŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA PLUTIRII ŞI A POZIŢIEI

ORIZONTALE PE APĂ

Pe uscat – învăţarea poziţiei de plutire.

În bazine cu apă mică: corpul întins pe piept cu mâinile pe fundul
bazinului; când se lasă bărbia în piept se întind braţele înainte.
Mâinile pe treptele scării bazinului sau pe sparge-val, se lasă bărbia în
piept şi se întind braţele.
Plutire în ghemuit – „dopul”.
Plutire orizontală (pe piept sau pe spate) cu schimbarea lentă a poziţiei
braţelor şi a picioarelor.
Plutire verticală cu şi fără ajutor.
116
 Plutire pe piept şi pe spate cu sprijin pe sparge-val.
Întins pe apă, împingere în perete sau cu tracţiunea profesorului de
picioare – pe piept sau pe spate.
Plutire pe spate cu înaintare. Partenerul apucă executantul de cap sau de
mâini fără să-i modifice poziţia corpului.
Partenerul apucă mâinile executantului care pluteşte cu capul sub apă şi
braţele întinse, şi îl trage înainte. Partenerul trebuie să ţină braţele executantului
întinse sub apă.
Exerciţiul anterior dar cu ajutorul unui baston. Se execută cu unul sau doi
parteneri.
Plutire cu înaintare spre peretele bazinului sau spre un coleg.
Aceste exerciţii de plutire cu înaintare se vor efectua spre un punct fix, de
care copilul se poate sprijini (peretele bazinului, partener).
Schimbarea poziţiei din culcat pe piept în culcat pe spate.
Trecere din ghemuit în poziţia întins pe piept, în inspiraţie forţată.
Plutire cu înaintare pe piept, din împingere de la peretele bazinului,
urmată de mişcări de picioare craul.
Plutire cu înaintare pe spate, din împingere de la peretele bazinului, cu
susţinerea şezutei de către instructor.

EXERCIŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA RESPIRAŢIEI

Mâinile pe sparge-val, inspiraţie, scufundarea feţei în apă şi expiraţie

zgomotoasă, bolborosind apa.
Suflarea aerului asupra unui obiect plutitor – colac, aripioare, balon –
având gura la nivelul apei.
Scufundare verticală cu expiraţie, într-un timp dat de profesor, cu
desprinderea mâinilor de pe sparge – val.
La sparge-val, inspiraţii la răsucirea capului în lateral.

EXERCIŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA ALUNECĂRII PE PIEPT ŞI PE SPATE

Din întins pe apă, alunecare înainte prin tragere de mâini de către

profesor.
Acelaşi exerciţiu, prin împingere de la perete.
Din ghemuit la marginea bazinului, tălpile pe perete, un braţ întins
înainte, celălalt sprijinit pe sparge-val, odată cu scufundarea feţei în apă şi aducerea

117
braţului de sprijin în prelungirea corpului, împingere prin întinderea picioarelor şi
alunecare până la culoar sau la instructor.
Acelaşi exerciţiu, mărind distanţa progresiv.
Stând cu faţa la peretele bazinului, în ghemuit cu tălpile sprijinite pe
perete, mâinile pe sparge-val, lăsarea trunchiului pe spate cu braţele în prelungirea
corpului şi împingere în perete.
Acelaşi exerciţiu, cu aducerea braţelor sus pe lângă cap.
Din alunecare pe piept, trecere în alunecare pe spate şi invers (şurubul).
Alunecare cu sprijinul mâinilor pe obiecte plutitoare.
Din stând pe fundul bazinului împingere şi intrare în alunecare pe piept.

2.3.2. METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI CRAUL

Demonstraţiile pe uscat ale profesorului, cu punctarea momentelor

principale prin explicaţii privind mişcarea braţelor, a picioarelor, a respiraţiei şi a
coordonării, sunt necesare înainte de a conduce mişcările copiilor. Este indicat să se
facă şi o demonstraţie în apă, de către profesor sau de către un copil mai mare care
execută corect procedeul.

ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE PICIOARE

La început trebuie pus accentul pe simţul apei în lovitura cu laba piciorului

de sus în jos şi pe rezistenţa apei în tălpi la mişcările de jos în sus.

Exerciţii pentru învăţarea mişcărilor de picioare

PE USCAT
Din atârnat, din culcat sau din aşezat pe o bancă, cu sprijin înapoi, se
execută mişcări de picioare craul, cu genunchii întinşi, labele orientate spre interior,
relaxate.
Culcat facial pe bancă, picioarele în afara băncii, mişcarea picioarelor.
Culcat costal în perechi, cu mâinile pe umerii partenerului: balansarea
înainte şi înapoi a piciorului exterior, cu accent pe mişcarea internă a labei
piciorului.
Aşezat pe marginea bazinului, picioarele scufundate în apă până la
genunchi: executarea mişcării alternative de picioare.
Acelaşi exerciţiul, din culcat facial pe marginea bazinului.

118
 ÎN APĂ
În apă mică, exerciţiu de picioare din sprijin culcat şi din mers cu mâinile
pe fundul bazinului.
Lucru de picioare din alunecare pe piept, cu împingere de la peretele
bazinului, cu şi fără ajutor.
Executarea exerciţiului anterior, coordonat cu respiraţie specifică, mâinile
fiind sprijinite pe un obiect: flotor, minge, plută, colac etc.
Mâinile pe sparge-val, faţa în apă, executarea mişcărilor de picioare cu
respiraţie – 6 bătăi de picioare la o respiraţie.
Picioare craul din plutire pe piept, cu tractare de la nivelul mâinilor de
către profesor.
Mişcări de picioare din plutire, cu braţele întinse, cu respiraţie.
Picioare craul, cu şi fără plută, pe distanţe mărite progresiv, cu accent pe
respiraţie.
Executarea mişcărilor de picioare pe o parte.
Exerciţiile se pot executa şi cu labe.

ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE BRAŢE

Instrucţiuni pentru învăţarea mişcărilor de braţe în procedeul craul

(pentru studenţi) – E. W. Maglischo8

 Introducerea braţelor în apă. Braţul se introduce în apă înainte, în dreptul

umărului, cu cotul uşor îndoit, cu palma orientată spre în afară.
 Întinderea. După ce se introduce braţul în apă, se întinde înainte, iar braţul
celălalt termină vâslirea sub apă.
 Apucarea. Cu palma orientată spre în afară, încheietura mâinii flexată, se
apucă apa în jos, spre în afară şi înapoi până se resimte presiunea apei în palmă.
 Mişcarea spre în jos şi spre înăuntru. După apucarea apei, mâna se mişcă
în jos şi apoi spre înăuntru, înspre linia mediană a corpului. Execuţia acestei mişcări
se realizează prin rotirea încet a palmei spre înăuntru şi în sus.
 Mişcarea spre în sus. Când mâna trece prin dreptul capului, împinge apa
spre în afară, în sus şi înapoi spre coapsă. În timpul execuţiei, palma se roteşte spre
în afară şi îndreptată pentru a fi plană.

8
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 102

119
  Ieşirea mâinii din apă. Când mâna ajunge în dreptul coapsei se opreşte
presiunea asupra apei, se răsuceşte palma spre înăuntru astfel ca mâna să iasă din
apă cu degetul mic.

Exerciţii pentru învăţarea mişcărilor de braţe

PE USCAT
Demonstrarea mişcărilor de braţe şi lucru în oglindă.
Exerciţii imitative din stând, din aplecat sau din culcat pe o bancă. La
început alternativ, apoi ciclic.
Din poziţie aplecat înainte, după trei mişcări de braţe se întoarce capul
pentru inspiraţie. Între cele trei braţe se expiră.
Exerciţiul dinainte, cu inspiraţie la două braţe.

ÎN APĂ
În apă mică, efectuarea lucrului de braţe din stând aplecat şi apoi din
mers.
Mâinile pe sparge-val: câteva vâsliri cu un braţ, după care se schimbă
braţul şi se vâsleşte cu acesta.
Împingere de la marginea bazinului cu un braţ sus, celălalt lângă corp:
după o scurtă alunecare, mişcarea picioarelor craul urmată de mişcarea braţelor.
Exerciţii de braţe cu respiraţie din plutire pe piept, cu partener,
executantul fiind ţinut de picioare.
Cu picioarele în sparge-val, vâslire cu un braţ, apoi cu celălalt.
Exerciţiul precedent, cu palmare.
În bazinul adânc, lucrul alternativ de braţe din plutire pe piept, cu
picioarele susţinute pe un obiect flotor.
Exerciţiul anterior, coordonat cu respiraţie specifică.
Braţe craul fără bătăi de picioare.
Cu pluta, picioare şi braţe craul, cu capul afară din apă.
Craul fără respiraţie.
Lucrul de braţe din alunecare pe piept, cu picioarele susţinute de flotor,
cu respiraţie la două braţe (numai pe o parte), apoi la trei braţe (respiraţie
alternativă stânga-dreapta).
Din alunecare, mişcare de picioare craul; trei mişcări de braţe cu aşteptare
la atacul apei, răsucirea capului spre braţul de jos (care stă în aşteptare lângă corp
cu palma pe coapsă), inspiraţie, se revine în culcat facial cu expiraţie lungă. Acelaşi
exerciţiu pe partea opusă.

120
ÎNVĂŢAREA COORDONĂRII MIŞCĂRII BRAŢELOR ŞI PICIOARELOR
CU RESPIRAŢIA

Exerciţii pentru învăţarea coordonării mişcării braţelor cu picioarele

Pe uscat, din aplecat înainte, imitând mişcarea picioarelor în apă, lucrul

braţelor cu capul ridicat înainte, apoi cu el între braţe.
Corpul întins la marginea bazinului, cu mâinile sprijinite pe sparge-val,
capul afară din apă, mişcări de braţe şi de picioare.
Culcat facial la marginea bazinului cu mâinile sprijinite pe sparge-val,
tracţiune cu un braţ, inspiraţie, apoi tracţiune cu celălalt braţ şi expiraţie, cu şase
bătăi de picioare la un ciclu de braţe.
Înot craul cu capul ridicat deasupra apei: sportivul controlează cu vederea
lucrul braţelor.
Înot craul fără respiraţie. Picioarele execută câte trei mişcări în sus şi în
jos, iar braţele o mişcare completă. În timp ce un braţ efectuează o mişcare
puternică de tracţiune, celălalt este dus înainte, relaxat.
Înot craul vâslind cu o palmă întinsă iar cealaltă mână cu pumnul strâns;
şi invers, cu celălalt braţ.

Exerciţii pentru învăţarea coordonării braţelor cu respiraţia

Exerciţiu de respiraţie cu partener sau la perete, fără mişcări de picioare.

Exerciţiu de respiraţie cu partener sau la perete, cu inspiraţie laterală spre
ambele părţi.
Exerciţiu de respiraţie cu partener sau la perete, cu mişcarea picioarelor.
Din alunecare pe piept, după şase bătăi de picioare, vâslire cu un singur
braţ şi inspiraţie pe partea braţului care vâsleşte.
Alunecare craul cu mâinile pe plută cu inspiraţie la al treilea braţ.
Alunecare craul fără plută cu respiraţie pe ambele părţi.
În alunecare craul, se inspiră într-o parte şi se vâsleşte cu un singur braţ.
Alunecare craul, vâslire cu ambele braţe, cu respiraţie pe o singură parte.
Alunecare craul cu ridicarea capului înainte pentru inspiraţie.
Înot craul, vâslind de două ori cu acelaşi braţ. Se inspiră la al doilea braţ.
Procedeu craul cu coordonare normală – şase bătăi de picioare la un ciclu
de braţe, cu respiraţie la 2 şi apoi la 3, 5, 7 braţe.
Picioare craul cu mâinile pe plută, respiraţie la al doilea braţ (apoi la al
treilea).

121
 Înot craul numai cu braţele, cu respiraţie la 2, 3, 4 braţe.

Exerciţii pentru învăţarea coordonării mişcării braţelor şi picioarelor

cu respiraţia

PE USCAT
Stând depărtat cu mâinile pe şold: aplecarea trunchiului şi răsucirea
capului într-o parte, cu inspiraţie şi expiraţie după revenirea capului înainte, în jos.
Stând depărtat cu trunchiul aplecat, un braţ sus, celălalt lângă şold:
răsucirea capului spre braţul de jos şi inspiraţie, urmat de drumul aerian al braţului,
cu reţinerea respiraţiei la apropierea braţului de cap.
Acelaşi exerciţiu cu celălalt braţ, cu răsucirea capului.
Din stând, mişcări de picioare şi de braţe, cu inspiraţie la trei braţe.

ÎN APĂ
Alunecare craul, un braţ sus, celălalt lângă corp, răsucirea capului spre
braţul de jos, inspiraţie, aducerea braţului sus şi expiraţie, următorul braţ. După ce
fiecare braţ revine, expiraţia se va face în trei timpi.
Alunecare craul cu respiraţie la fiecare braţ; picioarele execută mişcarea
în 6 timpi, un braţ pe plută, celălalt execută mişcarea de vâslire într-un timp. Când
braţul iese din apă se inspiră şi braţul revine pe plută. Se reia ciclul cu celălalt braţ.
În alunecare craul, un braţ este întins pe apă sus după faza de revenire,
celălalt după tracţiune rămâne întins în dreptul coapsei, inspiraţie pe partea braţului
întins jos, schimbarea braţelor, timp în care se va face expiraţia.
Exerciţiile anterioare în alunecare fără plută, cu braţele întinse sus.
Alunecare asimetrică: un braţ înainte, celălalt lângă coapsă, 6 sau 9 bătăi
de picioare şi se schimbă poziţia braţelor. Se inspiră pe partea braţului care iese din
apă (braţul de pe coapsă).
Acelaşi exerciţiu dar cu respiraţii la 1, 2, 3 cicluri de braţe în alunecare.
Alunecare numai cu un braţ, cu respiraţie la 1, 3, 5 braţe.
La început se vor face exerciţii de înot fără respiraţie, capul rămânând în
apă, fără să se scufunde prea mult. Distanţele ce urmează a fi parcurse fără
respiraţie vor creşte treptat.
Exerciţiile sunt folositoare atât pentru învăţarea cât şi pentru perfecţionarea
procedeului. Toate exerciţiile se pot executa şi cu labe.

122
 ÎNVĂŢAREA STARTULUI

Exerciţii

În apă până la talie, se execută sărituri înainte, cu împingere de pe fundul

bazinului – săritura peştelui.
Din şezând la marginea bazinului, picioarele în apă, răsturnare laterală
înainte.
În apă adâncă, din aşezat sau din ghemuit pe marginea bazinului, sărituri
în cap, executate de la înălţime mică.
Sărituri de pe marginea bazinului în picioare.
Sărituri de pe blocstart în picioare.
Sărituri din ghemuit de pe blocstart.
Şezând pe genunchi la marginea bazinului (pe o plută) extensia puternică
a picioarelor şi intrare în apă cu capul înainte.
De pe genunchi, pe marginea bazinului, cu trunchiul îndoit înainte,
braţele întinse sus, pe lângă urechi, săritură în apă cu capul înainte.
Pe blocstart, învăţarea poziţiei de plecare.
Sărituri în alunecare pe piept, cu împingere de la perete, alunecare pe sub
apă şi ieşire la suprafaţa apei.
Săritură de pe blocstart, încercând atingerea steguleţelor cu mâinile.
Săritură de pe blocstart peste o baghetă ţinută sus de către profesorul aflat
pe marginea bazinului.
Starturi fără comenzi şi efectuarea lucrului sub apă.
Starturi competiţionale fără comandă de plecare.
Starturi cu comenzile regulamentare şi executarea integrală a tuturor
fazelor–fluier pentru urcarea pe blocstart, comanda „Luaţi locurile” pentru
pregătirea poziţiei de start şi semnal sonor pentru desprindere.

ÎNVĂŢAREA ÎNTOARCERII SIMPLE

Exerciţii

PE USCAT
Exerciţii pregătitoare pentru atacul peretelui (din mers, imitarea
mişcărilor de braţe şi atacul peretelui).
Întoarceri la perete, din stând pe un picior: cu mâna sprijinită pe perete, se
imită întoarcerea propriu-zisă prin rotarea corpului cu 1800.

123
 Din culcat pe o saltea, executarea unor răsturnări specifice întoarcerilor.

ÎN APĂ
Atacul peretelui din înot de la distanţă mică faţă de perete, mărind
progresiv viteza de înot şi distanţa faţă de marginea bazinului.
Cu o mână sprijinită la marginea bazinului, cealaltă pe lângă corp, după
oprirea picioarelor se execută întoarcerea prin pivotare laterală, fără împingere.
Acelaşi exerciţiu, cu aducerea braţului de atac peste apă şi ghemuirea sub
apă.
Exerciţiul anterior cu împingere de la perete, alunecare şi ieşire la
suprafaţa apei.

ÎNVĂŢAREA ÎNTOARCERII PRIN ROSTOGOLIRE

Exerciţii

Rostogoliri înainte şi înapoi, cu ajutor şi fără.

Rostogoliri înainte şi înapoi peste un braţ şi peste celălalt, în apă.
Rostogoliri peste culoar.
Din poziţia de plută rostogoliri înainte.
Din plutire vertical, călcând apa, braţele lateral, palma în sus, mişcarea
braţelor aducând palma în jos, concomitent cu aducerea bărbiei în piept, ghemuire
şi rostogolire înainte.
Din înot, la semnal, salt înainte şi se continuă înotul.
Din înot bras rostogolire la perete.
Împingere de la perete sub apă.
Din înot, imitarea atacului la perete şi rostogolire înainte fără aşezarea
picioarelor pe perete.
Din înot pe distanţă mică, atacul peretelui, rostogolire înainte, aşezarea
picioarelor pe perete fără împingere.
Exerciţiul de mai sus cu împingere, alunecare şi ieşire la suprafaţă.
Din înot, răsturnări cu şi fără înşurubare, cu împingere de la perete,
alunecare şi ieşire la suprafaţă.
Executarea întoarcerii şi înot fără respiraţie, 7 braţe.

124
 INDICAŢII PRIVIND CORECTAREA ŞI ÎNLĂTURAREA GREŞELILOR
ÎN PROCEDEUL CRAUL

Greşeli ale poziţiei pe apă

Poziţie prea scufundată a corpului.

Înlăturarea greşelii:
mişcări de picioare craul cu pluta;
parcurgerea unor distanţe scurte de înot fără respiraţie;
craul în alunecare (inspiraţie pe fiecare braţ);
parcurgerea unor distanţe înot craul cu capul afară din apă.

Poziţie înaltă a capului.

Înlăturarea greşelii:
înot cu capul exagerat de scufundat în apă;
înot cu respiraţie la 4 braţe;
înot cu nivelul apei la sprâncene, la început fără respiraţie, apoi cu
respiraţie la 4 braţe;
exerciţii de picioare craul cu respiraţie pe o parte.

Se ridică exagerat capul deasupra apei.

Se întoarce capul prea mult în lateral.
Se întoarce capul insuficient în lateral.
Mişcările capului se execută prea brusc.
Se împinge bărbia înainte la executarea inspiraţiei.
Înlăturarea greşelilor:
exerciţii de braţe pe uscat, combinate cu inspiraţie şi expiraţie;
pe uscat, mişcări de braţe coordonate cu mişcările capului;
distanţe scurte de înot fără respiraţie;
alunecare craul pe distanţe medii;
înot craul numai cu braţul pe a cărui parte se execută respiraţia,
celălalt ţinându-se întins înainte.

Greşeli ale mişcărilor de picioare

Mişcarea de picioare este grăbită, se realizează cu amplitudine mică

(picioare tremurate).
Rigiditate în articulaţia gleznelor şi a genunchilor.
Labele picioarelor nu sunt orientate spre interior.
Înlăturarea greşelilor:

125
 relaxarea încheieturilor genunchilor şi a gleznelor prin exerciţii pe uscat
şi în apă;
exerciţii de picioare cu pluta, accentuând mişcarea labei piciorului şi
mărind amplitudinea mişcării.

Mişcările nu au punctul de plecare din articulaţia şoldului, coapsele nu se

depărtează una de cealaltă în plan sagital. Gambele execută bătaia din genunchi
lucrând activ, deşi ar trebui să urmeze pasiv mişcarea coapsei.
Genunchii nu se întind la mişcarea ascendentă.
Înlăturarea greşelilor:
se explică şi se demonstrează repetat, defalcat mişcarea de picioare, în
special cea a coapselor;
exerciţii la perete şi apoi cu pluta, cu corectare permanentă;
un partener va conduce mişcarea, va apăsa de jos în sus asupra
genunchiului;
executarea mişcării cu genunchii întinşi.

Picioarele ies prea mult din apă.

Înlăturarea greşelii:
indicaţia să nu stropească;
ridicarea mai sus a capului.

Mişcările de forfecare nu au ritm şi uniformitate. Cauză: dezechilibrul

corpului este provocat de greşeli în mişcarea capului.
Picioarele se scufundă prea adânc. Cauză: ridicarea exagerată a capului.
Înlăturarea greşelilor:
mărirea forţei picioarelor;
picioare craul cu plută şi fără, cu mâinile întinse înainte şi la spate;
parcurgerea pe distanţe scurte a exerciţiilor de picioare cu poziţia ridicată
a capului.

Greşeli ale mişcărilor de braţe

Braţul se îndoaie prea mult la mişcarea sub apă, trecând cu palma dincolo
de linia mediană a corpului, determinând o rotaţie exagerată în jurul axei
longitudinale a corpului.
Înlăturarea greşelii:
întărirea forţei braţelor prin exerciţii de gimnastică pe uscat şi prin înot;
introducerea mâinii exagerat în lateral faţă de locul de intrare corect;

126
 executarea mişcării de braţe cu ochii deschişi sub apă pentru a verifica
drumul parcurs de palme.

La mişcarea sub apă degetele nu sunt întinse şi apropiate.

Înlăturarea greşelii:
atragerea atenţiei asupra acestei greşeli în mod sistematic.

Braţele se mişcă în zigzag, mişcare determinată de rezistenţa apei.

Înlăturarea greşelii:
ameliorarea forţei braţelor prin exerciţii pe uscat şi în apă;
urmărirea braţelor, să nu fie prea întinse la mişcarea sub apă – indicând
îndoirea braţelor.

Mişcarea sub apă este prea scurtă. Cauzele fiind: lipsa forţei, expiraţie prea
devreme, incompletă.
Înlăturarea greşelii:
exerciţii de întărire a musculaturii braţelor;
accentuarea fazei de împingere a braţelor;
atingerea coapsei cu degetul mare;
repetarea exerciţiilor de respiraţie, în cazul în care respiraţia incorectă
determină greşeala (întârzierea inspiraţiei pentru a se termina în acelaşi timp cu
mişcarea braţelor).

Braţul se duce încordat înainte iar succesiunea mişcării sub apă cu cea de
relaxare deasupra apei nu este însuşită.
Înlăturarea greşelii:
drumul aerian al braţului se va realiza conştient, relaxat, prin scuturarea
antebraţului după scoaterea acestuia din apă;
braţul trebuie să penduleze înainte (cu cotul în punctul cel mai ridicat)
fără a ridica antebraţul deasupra cotului.

Palma plesneşte apa în loc să intre şi apoi să fie întinsă în apă.

Înlăturarea greşelii:
relaxarea articulaţiilor umerilor şi a braţelor;
urmărirea drumului palmei de la intrarea în apă până la întinderea
completă a braţului înainte, prin menţinerea ochilor deschişi în apă.

Mişcarea braţelor prin apă este lipsită de accelerare. Cauză: lipsa forţei.
Braţele se aruncă exagerat înainte.
Se începe vâslirea fără a folosi momentul de sprijin pe apă.
Înlăturarea greşelilor:
învăţarea corectă a mişcării de braţe pe uscat;
127
 înot numai cu braţele, picioarele sprijinite pe un flotor;
înot fără respiraţie cu capul în apă şi ochii deschişi, pentru a urmări
drumul acvatic;
înot cu un singur braţ, celălalt ţinut întins înainte.

Greşeli în respiraţie

Expiraţia nu se realizează în apă sau este incompletă.

Înlăturarea greşelii:
repetări sistematice de scufundări, cu accent pe terminarea completă a
expiraţiei sub apă;
exerciţii de respiraţie cu partener;
înot cu respiraţii la mai multe cicluri de braţe;
exerciţii de scufundare ritmică, în care timpul sub apă va fi mai lung, iar
timpul la suprafaţă foarte scurt, pentru a impune o inspiraţie bruscă;
terminarea expiraţiei odată cu terminarea mişcării de împingere a braţului
pe care se scoate capul.
Capul se scufundă prea mult pentru expiraţie.
La inspiraţie se răsucesc umerii în loc să se scoată doar faţa din apă.
Înlăturarea greşelilor:
exerciţii de respiraţie la marginea bazinului, în sprijin culcat, cu accent pe
poziţia orizontală a umerilor;
acelaşi exerciţiu, urmărind ca numai faţa să fie scufundată în apă;
exerciţii de picioare cu mâinile pe lângă corp sau prinse la spate, capul
fiind forţat să stea mai sus pe apă.

Greşeli de coordonare

Pauze în mişcarea braţelor; se întârzie începerea tracţiunii braţului dinainte

până când celălalt braţ nu termină aproape în totalitate drumul aerian.
Înlăturarea greşelii:
repetarea mişcării de braţe separat şi apoi împreună cu mişcarea
picioarelor.

Mişcarea picioarelor este neregulată, prin întreruperea bătăii în momentul în

care se inspiră.
Înlăturarea greşelii:

128
 exerciţii de picioare la marginea bazinului, o respiraţie la un ciclu de
picioare;
acelaşi exerciţiu, cu pluta.

Exerciţii pentru corectarea tehnicii şi perfecţionării procedeului craul

Picioare craul cu braţele pe lângă corp.

Picioare craul cu braţele întinse sus.
Picioare craul cu braţele la spate.
Picioare craul cu plută, cu şi fără respiraţie.
Picioare craul cu labe, cu şi fără plută, cu şi fără respiraţie.
Picioare craul, mâna stângă ţine pluta, braţul drept întins pe lângă
corp, respiraţie pe partea dreaptă.
Acelaşi exerciţiu, invers.
Picioare craul cu pluta, capul afară, vâslire cu braţul stâng pe o
distanţă dată, schimbarea braţului străbătând aceeaşi distanţă.
Exerciţiul anterior, cu respiraţie:
 3 mişcări cu braţul stâng, inspiraţie pe stânga;
 3 mişcări cu braţul drept, inspiraţie pe dreapta.
Braţe craul cu picioarele fixate în sparge-val.
Braţe craul cu picioarele prinse sau cu plutitor, pe o distanţă dată.
Alunecare craul cu un braţ sus, celălalt pe lângă corp, schimbarea
poziţiei braţelor după 2 – 3 sec.
Braţe craul cu respiraţie la 3 – 5 – 7 braţe.
Braţe craul cu palmare.
Procedeul craul cu întârzierea expiraţiei 2 – 3 secunde după atacul
apei cu braţul.
Procedeul craul cu degetele răsfirate la tracţiune şi împingere.
Procedeu craul cu atingerea coapsei cu degetul mare.
Procedeu craul cu atingerea sub axilă cu policele.
Braţe bras, picioare craul.
Braţe craul, picioare bras.
Braţe fluture, picioare craul.
Alunecare – braţe craul, picioare fluture.
Spate dublu cu picioare craul.

129
 Combinaţiile între procedee sunt folosite pentru îmbunătăţirea tehnicii, a
îndemânării, mobilităţii, rezistenţei şi a forţei.

2.3.3. METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI SPATE

În învăţarea procedeului spate există anumite aspecte care favorizează, şi

altele, care îngreunează procesul de învăţare.
Aspecte precum respiraţia liberă şi supravegherea mişcărilor segmentelor cu
privirea pot fi exploatate în învăţarea procedeului. Reţinerea faţă de modul de
înaintare pe spate poate fi însă înlăturată prin sprijinul acordat sub bazin şi spate,
prin susţinerea copilului la suprafaţa apei.
La învăţarea înotului pe spate, conform particularităţilor acestui procedeu,
trebuie efectuate exerciţii speciale de siguranţă a plutirii.

ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE PICIOARE

Exerciţii:

PE USCAT
Din culcat pe spate, mişcări de picioare.
Din stând, prin balansarea unui picior, atingerea unei mingii uşoare cu
vârful piciorului.
Pe marginea bazinului cu picioarele scufundate până la genunchi sau în
apă mică, din aşezat cu sprijin pe antebraţe, mişcări de picioare cu corectarea
greşelilor şi marcarea poziţiilor intermediare.
Culcat dorsal pe marginea bazinului cu picioarele în apă, mişcare de
forfecare.
Acelaşi exerciţiu, din culcat facial.

ÎN APĂ
La marginea bazinului cu spatele la perete, cu mâinile apucat pe sparge-
val, picioare spate.
Din sprijin la marginea bazinului cu o mână, lateral faţă de perete,
picioare spate.
Din plutire pe spate, picioare spate cu sprijin acordat de partener – de
omoplaţi sau de ceafă.

130
 Picioare spate cu pluta ţinută sub ceafă sau cu braţele întinse peste plută,
înainte pe abdomen.
Picioare spate cu pluta aşezată pe abdomen şi piept şi susţinută cu mâinile
din lateral.
Picioare spate cu pluta susţinută la nivelul pieptului; se lasă pluta şi se
continuă alunecarea cu accelerarea mişcării de picioare (după lăsarea plutei mâinile
efectuează lângă coapsă mişcări de netezire a apei).
Picioare spate din plutire, braţele întinse pe lângă corp sau întinse sus,
apropiate de urechi.
Din alunecare pe spate, picioare spate cu mâinile pe abdomen.
Împingere de la perete, picioare spate şi apoi coborârea unui braţ pe lângă
şold, celălalt întins sus.

ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE BRAŢE

Instrucţiuni pentru învăţarea mişcărilor de braţe în procedeul spate

(pentru studenţi) – E. W. Maglischo9

 Mâna se va introduce în apă direct înaintea umărului, cu palma orientată

în afară.
 După ce aceasta intră în apă, se va face o apucare puternică prin răsucirea
mâinii în jos şi spre afară şi împingând în jos prin apă.
 Mişcarea iniţială spre în jos. Odată efectuată apucarea, mâna va fi
mişcată în jos şi spre în afară, răsucind palma spre fundul bazinului. Umerii,
şoldurile şi picioarele se vor roti spre braţul care se mişcă în jos.
 Mişcarea spre în sus. Când mâna trece prin punctul cel mai adânc, palma
se va roti în sus şi va fi mişcată în sus, spre înăuntru şi înapoi, pe o traiectorie
diagonală, până când braţul este flexat la aproape 900.
 Mişcarea finală spre în jos. Când mâna se apropie de suprafaţă va fi
mişcată spre înapoi şi spre în jos pe lângă coapsă. Palma va fi orientată spre în jos şi
spre în afară.
 Revenirea. Când braţul este întins, la sfârşitul mişcării spre în jos, se va
ridica umărul în afară din apă pentru a iniţia revenirea. Braţul va urma umărul şi va
fi readus direct peste cap, rotind palma în afară când trece prin dreptul capului.

9
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 241

131
 Exerciţii pentru învăţarea mişcărilor de braţe

PE USCAT
Mişcarea braţelor din culcat dorsal pe bancă.
Mişcarea braţelor din stând cu spatele la perete.
Stând cu un braţ sus, unul jos: schimbarea poziţiei braţelor la semnal.
ÎN APĂ
În apă mică, cu picioarele prinse în sparge-val, vâsliri efectuate cu fiecare
braţ, apoi în coordonare normală.
În apă adâncă, din plutire pe spate, lateral faţă de marginea bazinului,
exerciţii cu un singur braţ.
În sprijin pe sparge-val, înotătorul fiind orientat perpendicular pe peretele
bazinului, se efectuează exerciţiul precedent, vâslind alternativ.
Braţe spate cu picioarele susţinute de un flotor.
Mişcare de picioare cu vâslirea succesivă a unui singur braţ de trei ori,
apoi acelaşi lucru cu celălalt braţ.
Exerciţiile se pot executa şi cu labe şi palmare.

ÎNVĂŢAREA COORDONĂRII

Exerciţii în apă
Alunecare spate cu braţele întinse sus, în prelungirea corpului, ţinându-se
de un baston tras de profesor de pe marginea bazinului sau din apă.
Alunecare asimetrică pe spate: un braţ lângă coapsă, celălalt în
prelungirea corpului – la 6 sau la 9 bătăi de picioare se schimbă poziţia braţelor.
Alunecare vâslind numai cu un singur braţ, celălalt întins sus, lângă
ureche. Se execută şi cu braţul celălalt.
Exerciţiul anterior, dar cu un braţ pe lângă coapsă.
Înot în procedeu, dar vâslind cu un singur braţ, celălalt întins sus, în
prelungirea corpului.
Exerciţiul dinainte dar cu un braţ pe lângă coapsă.
Alunecare spate, vâslind de două ori cu acelaşi braţ, după care se schimbă
braţul.
Alunecare cu tracţiune simultană a braţelor.
Înot spate, în coordonare braţe – picioare, fără respiraţie.
Înot spate, în coordonare specifică procedeului – braţe – picioare –
respiraţie.

132
 Exerciţiile se pot executa şi cu labe şi palmare.

ÎNVĂŢAREA STARTULUI

Exerciţii

PE USCAT
La scară fixă, învăţarea poziţiei de plecare.
Exersarea extensiei corpului şi a mişcării de deplasare a braţelor prin
lateral sus.
Din ghemuit, extinderea picioarelor şi a trunchiului cu ridicarea braţelor
sus şi desprindere.

ÎN APĂ
Din atârnat la blocstart, balansări pentru formarea ritmului, a elanului
necesar în momentul startului.
Atârnat ghemuit la blocstart, ridicări şi coborâri ale trunchiului prin
acţiunea braţelor.
Start de la marginea bazinului.
Start liber, fără mişcări de picioare, cu rămânere în plutire pe apă.
Start cu parcurgerea drumului aerian, intrarea în apă şi cu mişcări de
picioare pentru ieşirea la suprafaţă.
Atârnat ghemuit la blocstart, împingere şi săritură înapoi peste o coardă.
Start, alunecare şi vâslire cu un singur braţ.
Start cu şi fără (de voie) comenzi de plecare.
Din alunecare spate, învăţarea mişcărilor de forfecare sau ondulatorii sub
apă.
Exerciţiul precedent urmat de înot spate.
Start de la blocstart.

ÎNVĂŢAREA ÎNTOARCERII

Exerciţii

PE USCAT
Demonstrarea întoarcerii simple şi a celei rostogolite.

133
 Stând pe un picior cu spatele la perete, celălalt picior sprijinit cu talpa pe
perete cu genunchiul îndoit, întoarcere 1800 în jurul axului longitudinal al corpului,
fără dezlipirea labei piciorului de perete.
Executarea întoarcerii pe uscat, pe banca de gimnastică sau pe o linie
trasată pe sol. Se realizează întoarcerea pe partea mâinii care atinge peretele.
Culcat dorsal pe o suprafaţă alunecoasă, îndoirea picioarelor şi pivotarea
laterală cu schimbarea direcţiei de orientare.

ÎN APĂ
Împingere din peretele bazinului şi ieşire din apă prin alunecare.
Picioare spate cu un braţ sus, atingerea peretelui, îndoirea progresivă a
braţului şi pivotare laterală.
Atingerea peretelui cu o mână, executarea întoarcerii şi gruparea corpului
pentru împingere. Se execută cu sprijin.
Atac la perete, răsucire cu aducerea genunchilor peste apă, ghemuire,
împingere.
Înot spate cu un braţ sus, celălalt jos, întoarcere în jurul braţului de sus
ajungând pe piept, se apropie celălalt braţ şi se efectuează o tracţiune adâncă urmată
de o rostogolire.
Executarea variantelor de întoarcere în procedeu.

INDICAŢII PRIVIND CORECTAREA ŞI ÎNLĂTURAREA GREŞELILOR

ÎN PROCEDEUL SPATE

Greşeli ale poziţiei corpului în apă

Corpul nu este întins pe apă.

Se scufundă capul.
Înlăturarea greşelilor:
se execută plutirea pe spate, controlând permanent poziţia capului,
care trebuie să fie în prelungirea corpului, scufundat până la urechi, bărbia în piept,
bazinul împins în sus.

Greşeli ale mişcărilor de picioare

Se execută mişcări cu amplitudine prea mică.

Articulaţiile genunchilor şi gleznelor nu sunt flexibile.
Labele picioarelor nu sunt orientate spre interior.
134
 Înlăturarea greşelilor:
relaxarea articulaţiilor;
exersarea mişcării picioarelor pe rând, întâi cu unul, apoi cu celălalt.

Mişcarea nu este iniţiată din articulaţia şoldului.

Înlăturarea greşelii:
atragerea atenţiei asupra corectării poziţiei piciorului în timpul
înotului;
mişcare de picioare din sprijin înapoi sau cu pluta, partenerul
conducând mişcarea coapselor.

Genunchii ies din apă ca urmare a flexiei corpului la nivelul bazinului.

Înlăturarea greşelii:
aducerea capului în linie cu corpul.

Greşeli ale mişcărilor de braţe

Braţul intră prea mult în interior, spre umărul opus sau prea mult spre
exterior.
Înlăturarea greşelii:
atragerea atenţiei asupra atingerii urechii când braţul trece pe lângă
cap.

Umărul intră prea adânc în apă.

Înlăturarea greşelii:
exerciţii de mobilitate pentru articulaţia scapulo – humerală.

Braţul se opreşte după împingere, la terminarea drumului acvatic.

Înlăturarea greşelii:
alunecare spate – se execută cu fiecare braţ mişcarea completă din
poziţia de plecare (cu braţul în prelungirea corpului), revenind în aceeaşi poziţie.
Mişcarea de braţe se realizează alternativ.

Nu se termină mişcarea de împingere.

Înlăturarea greşelii:
se indică ca la terminarea drumului acvatic să se atingă coapsa.

Braţele se mişcă în zigzag la tracţiune.

Înlăturarea greşelii:
exerciţii de forţă pe uscat şi în apă.

135
 Greşeli de coordonare

Se execută mai multe sau mai puţine mişcări de picioare la un ciclu de braţe.
Înlăturarea greşelii:
se numără mişcările de picioare la fiecare mişcare de braţ.

Exerciţii pentru corectarea tehnicii şi perfecţionării procedeului spate

Mişcări de picioare spate cu braţele pe lângă corp.

Mişcări de picioare spate cu mâinile la ceafă.
Mişcări de picioare spate cu un braţ sus, celălalt îndoit sub ceafă,
apucă braţul întins.
Mişcare de picioare spate cu braţele întinse deasupra corpului.
Exerciţiul precedent cu schimbarea poziţiei braţelor după 3 – 4 m,
jos – înainte – sus.
Un braţ nemişcat sus, celălalt efectuează o tracţiune, urmată de
aşteptare 3 sec, ridicarea braţului înainte, aşteptare 3 sec, ridicarea braţului sus
aşteptare 3 sec, acelaşi lucru cu braţul opus.
Înot cu un braţ. Vâslire cu un singur braţ, celălalt braţ rămâne pe
lângă corp.
Bătaie de picioare cu un braţ pe lângă corp, celălalt întins sus,
lângă cap.
Din alunecare pe spate cu braţele pe lângă corp, vâsliri alternative
la un ciclu de şase bătăi de picioare.
Exerciţiul precedent dar cu braţele întinse sus, lângă cap.
Din alunecare pe spate, un braţ sus, celălalt jos, schimbarea
poziţiei braţelor după şase bătăi de picioare.
Picioare spate, un braţ sus celălalt jos, după 6 – 8 m se schimbă
poziţia braţelor.
Înot spate cu braţele îndoite, mâinile la umeri.
Înot spate numai cu braţele, picioarele fiind fixate cu o bandă
elastică.
Braţe spate cu palmare.
Braţe spate realizate pe distanţe mărite progresiv în ritmuri
diferite.
Picioare spate, braţele acţionează la 1½ ciclu cu aşteptare, o dată
cu braţul stâng, o dată cu braţul drept.

136
 Exerciţiul anterior cu un ciclu de 2½.
Spate dublu – braţele pe lângă corp, vâslire simultană a braţelor,
aşteptare 3 sec, cu şase bătăi de picioare.
Spate dublu – braţele sus, pe lângă cap, vâslire simultană a
braţelor cu şase bătăi de picioare.
Înot spate cu tracţiune simultană a braţelor, picioarele execută
mişcări specifice de fluture.
Înot spate cu tracţiune simultană a braţelor, picioarele execută
mişcări specifice de bras.
Picioare bras pe spate cu braţele sus.
Alunecare spate cu picioare fluture: două bătăi de picioare fluture
la fiecare vâslire de braţ.

2.3.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI BRAS

ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE PICIOARE

Instrucţiuni pentru învăţarea mişcărilor de picioare în procedeul bras

(pentru studenţi) – adaptare după E. W. Maglischo 10
 Revenirea: se readuc picioarele întinse la suprafaţa apei, coborând
şoldurile şi trăgând moderat labele picioarelor spre şezut. Coapsele nu se vor
împinge înainte împotriva apei. Labele se menţin apropiate, iar genunchii uşor
răsuciţi spre exterior.
 Faza activă, de propulsie. Mişcarea spre exterior. Se începe mişcarea
circulară spre în afară a labelor picioarelor când acestea se apropie de şezut. Labele
trebuie răsucite în exterior cât se poate de mult, în timp ce sunt mişcate spre în
afară.
 Mişcarea în jos: când labele picioarelor depăşesc lăţimea umerilor, se va
începe împingerea în jos.
 Mişcarea spre interior: se va continua mişcarea circulară în jos şi spre
interior a labelor picioarelor până când ajung aproape una de alta. Tălpile vor fi
întoarse spre interior în timp ce se mişcă spre înăuntru, încercând să se atingă.
 Când mişcarea spre interior este terminată, picioarele vor fi aduse în
prelungirea corpului şi se vor menţine într-o poziţie aerodinamică în timpul vâslirii
cu braţele.

10
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 206

137
 Exerciţii

PE USCAT
Din stând pe un picior, mişcări imitative de picioare bras – flexia gambei
pe coapsă, flexia plantară a labei piciorului cu orientare spre exterior şi împingere.
Din aşezat, mâinile sprijinite înapoi, efectuarea mişcării de picioare.
Culcat facial pe o bancă de gimnastică, mişcarea picioarelor. Lucrul pe
bancă nu permite flexia coapsei pe abdomen.
Culcat facial pe sol, conducerea mişcării picioarelor de către profesor şi
apoi fără ajutor, dar cu indicaţia să se împingă în mâinile antrenorului, care opun
rezistenţă pe tălpi.
Culcat facial pe blocstart, mişcarea picioarelor cu ajutor şi apoi fără.
Şezând pe marginea bazinului, executarea mişcării de picioare în apă.
Stând cu călcâiele apropiate, labele picioarelor în exterior, flexia şi
extensia genunchilor.

ÎN APĂ
În apă mică, mâinile sprijinite pe fundul bazinului, picioare bras.
Cu spatele la perete, corpul întins, apucat de marginea bazinului,
mişcarea picioarelor.
Cu faţa la perete, corpul întins pe apă, apucat de marginea bazinului,
mişcarea picioarelor, întâi cu ajutor (conducerea mişcării) apoi fără.
Executarea mişcărilor de picioare bras în doi timpi, cu mâinile sprijinite
pe fundul sau pe treptele bazinului: primul timp – pregătirea picioarelor, al doilea –
propulsia.
Exerciţiul anterior, dar o mână se sprijină pe perete sub apă, cealaltă
apucă sparge-valul.
Picioare bras cu mâinile sprijinite pe plută.
Mişcarea picioarelor cu tractare de către partener.
Mişcare de picioare bras din împingere de la peretele bazinului.
Mişcare de picioare bras cu braţele întinse sus, cu mâinile prinse.
Picioare bras cu mâinile la spate sau pe lângă corp.
Picioare bras pe verticală.
Picioare bras sub apă.
Picioare bras pe spate, cu braţele pe lângă corp sau cu pluta pe abdomen.
Picioare bras cu pluta la ceafă.

138
 ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE BRAŢE

Instrucţiuni pentru învăţarea mişcărilor de braţe în procedeul bras

(pentru studenţi) – adaptare după E. W. Maglischo 11

 Mişcarea spre în afară – prinderea apei. Mâinile se mişcă în exterior,

palmele orientate spre exterior şi înapoi, până când presiunea apei determină
începutul flexiei coatelor.
 Mişcarea spre în jos şi înăuntru – tracţiunea. Când mâinile trec de linia
umerilor, se începe apăsarea în jos, în exterior, apoi spre interior, în sus şi înapoi,
într-o mişcare largă, ca de elice, care se termină când mâinile se apropie una de alta,
pe sub umeri. Mâinile sunt orientate în exterior, până când trec pe sub coate iar în
restul mişcării se vor înclina spre interior şi în sus.
 Când palmele se apropie, coatele trebuie şi ele apropiate. Braţele se întind
înainte pentru următoarea vâslire. Când braţele sunt întinse înainte palmele trebuie
rotite spre în jos.

Exerciţii:

PE USCAT
Din stând, cu trunchiul aplecat înainte, executarea mişcărilor de braţe
bras.
Exerciţiul precedent cu respiraţie specifică.
Culcat pe piept, pe o bancă, executarea mişcărilor de braţe cu respiraţie
specifică.
Mişcări de braţe bras cu conducerea mişcării.

ÎN APĂ
În apă mică, stând depărtat mişcare de braţe bras.
Mişcări de braţe bras cu picioare craul şi fluture.
Mişcări de braţe cu picioarele prinse în sparge-val.
Procedeu bras cu inspiraţie la 2 şi apoi la 3 braţe.
Alunecare bras: aşteptare după fiecare mişcare de braţe.
Braţe bras cu apropierea antebraţelor înainte de ducerea braţelor înainte
(picioare bras, craul sau fluture).
Mişcări de braţe bras cu plutitor între picioare.

11
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 191

139
 Procedeu bras cu capul afară.

ÎNVĂŢAREA COORDONĂRII

Exerciţii

PE USCAT
Din stând depărtat, cu trunchiul aplecat înainte, mişcarea braţelor cu
respiraţie pe loc şi cu deplasare.
Culcat facial pe o bancă: mişcări de braţe şi picioare cu respiraţie.
Culcat pe bancă, coordonare braţe – respiraţie: timpul 1 (scurt) – vâslire,
timpul 2 (lung) – propulsia picioarelor.

ÎN APĂ
În apă mică, trunchiul aplecat înainte: mişcare de braţe cu respiraţie.
Acelaşi exerciţiu cu deplasare.
Mişcare de braţe cu respiraţie, cu picioarele în sparge-val sau cu ajutor,
care împinge executantul de la glezne.
Înot bras cu coapsele nemişcate, se lucrează numai din gambă.
Din alunecare pe piept se execută trei mişcări de picioare la o singură
mişcare de braţe, apoi două mişcări de picioare la un ciclu de braţe.
Din alunecare pe piept, coordonarea se execută în felul următor: timpul 1
mai scurt – tracţiunea braţelor, timpul 2 mai lung – propulsia picioarelor.
Înot bras fără respiraţie.
Înot bras sub apă.
Înot bras cu două mişcări de braţe la o mişcare de picioare.
Înot bras cu alunecare după întinderea braţelor şi numărătoare până la 5.

ÎNVĂŢAREA STARTULUI

Exerciţii

Învăţarea lucrului de braţe, a vâslirii lungi, pe uscat.

Împingeri de la perete cu alunecare şi tracţiune completă.
Împingere de la perete cu alunecare, tracţiune şi ieşire la suprafaţă prin
mişcări de braţe şi picioare.
Mişcări de coordonare: vâslire lungă cu mişcarea picioarelor.

140
 Sub apă, vâsliri lungi cu braţele.
Din alunecare pe piept sub apă, coordonarea vâslirii lungi cu mişcarea
picioarelor.
Sărituri cu alunecare şi tracţiune completă.
Sărituri urmate de tracţiunea braţelor până la şold.
Sărituri cu alunecare, tracţiune şi ridicare la suprafaţă prin mişcarea de
braţe şi picioare.
Sărituri cu măsurarea distanţei până la punctul de ieşire la suprafaţă după
lucrul sub apă.
Sărituri cu indicaţia de a încerca să se atingă steguleţele.

ÎNVĂŢAREA ÎNTOARCERII

Exerciţii

Pe uscat, din mers, atacul peretelui cu palmele.

Pivotare pe loc, capul deasupra apei, plasarea picioarelor pe perete.
Atacul peretelui din înot de la distanţă mică şi executarea întoarcerii.
Împingere în perete, lucru sub apă şi ieşire la suprafaţă.
Atacul peretelui de pe loc, întoarcere, lucru sub apă şi ieşire la suprafaţă.
Întoarcere din înot cu viteză redusă.
Întoarceri executate cu viteze progresiv crescute.

INDICAŢII PRIVIND CORECTAREA ŞI ÎNLĂTURAREA GREŞELILOR

ÎN PROCEDEUL BRAS

Greşeli ale mişcărilor de picioare

Faza pregătitoare se execută prea brusc şi flexia gambelor este exagerată.

Înlăturarea greşelii:
parcurgerea unor distanţe lungi de picioare bras cu pluta.
Picioarele lucrează asimetric.
Înlăturarea greşelii:
se urmăreşte menţinerea umerilor şi a şoldurilor în poziţie
orizontală;

141
 din poziţie verticală la perete, mişcări de picioare bras;
picioare bras pe spate.
Gambele nu se rotesc din genunchi şi labele picioarelor biciuiesc apa.
Înlăturarea greşelii:
exersare pe uscat; dacă este necesar, cu conducerea picioarelor de
către antrenor.
Îndoirea exagerată a picioarelor din articulaţia şoldului în timpul executării
grupării picioarelor.
Împingerea picioarelor cu labele întinse.
Picioarele nu se relaxează în timpul efectuării mişcărilor pregătitoare.
Înlăturarea greşelilor:
exerciţii de picioare pe uscat;
exerciţii de picioare bras pe spate, cu şi fără mişcări de braţe;
picioare bras cu pluta;
înot cu braţe craul şi cu picioare bras.

Greşeli ale mişcărilor de braţe

Mişcarea braţelor depăşeşte prea mult în exterior linia umerilor.

După revenirea braţelor înainte, palmele sunt orientate una spre cealaltă.
Înlăturarea greşelilor:
atenţionarea înotătorului încontinuu asupra acestor greşeli.
Braţele nu se întind complet după revenire.
Înlăturarea greşelii:
întinderea exagerată a braţelor după revenire, pe momentul
alunecării.
Coatele se strâng prea aproape de piept.
Mişcarea de braţe nu are continuitate la întinderea înainte.
Mişcările active se realizează cu braţele întinse.
Înlăturarea greşelilor:
pe uscat, mişcări controlate;
înot încet pe distanţe lungi.
Coatele coboară prea mult, ceea ce provoacă întreruperea tempoului
braţelor.
Înlăturarea greşelii:
expiraţia trebuie să înceapă mai repede pentru ca inspiraţia să aibă
loc pe toată perioada în care faţa este deasupra apei.

142
 Greşeli de respiraţie

Nu se expiră complet.
Mişcările capului sunt rigide.
Capul se coboară sau se ridică prea mult din apă.
Nu se realizează alunecarea după revenirea braţelor.
Umerii se trag înapoi prea mult la scoaterea capului din apă.
Capul iese cu întârziere din apă, mult după începerea vâslirii cu braţele.
Înlăturarea greşelilor:
exerciţii de respiraţie, accentuând inspiraţia scurtă şi cât mai
aproape de suprafaţa apei şi expiraţia lungă, puternică;
parcurgerea de distanţe lungi cu sarcină pe accentuarea expiraţiei;
coordonarea respiraţiei corecte cu mişcarea de braţe.

Greşeli ale poziţiei corpului şi ale coordonării mişcărilor

Oscilaţiile trunchiului provoacă un înot lipsit de continuitate.

Scufundarea prea mare a bazinului îndepărtează foarte mult corpul de linia
orizontală.
Înlăturarea greşelilor:
greşelile de poziţie se corectează odată cu corectarea mişcărilor
capului.
Mişcarea braţelor şi a picioarelor începe în acelaşi timp.
Înlăturarea greşelii:
corectare prin explicaţii repetate;
exerciţiu cu un partener, care să permită mişcarea picioarelor la
momentul corespunzător.
Picioarele se strâng cu întârziere.
Mişcarea de grupare a picioarelor se realizează prea devreme.
Mişcările se întrerup.
Înlăturarea greşelilor:
repetarea mişcărilor de plutire;
după realizarea unui ciclu complet de braţe şi picioare se menţine
poziţia;
după executarea a două cicluri complete de braţe şi picioare se
menţine o pauză în poziţia iniţială.
Lipseşte pauza în momentul terminării unui ciclu.
Înlăturarea greşelii:

143
 se înoată o anumită distanţă în care se numără mişcările complete
de braţe şi picioare;
parcurgerea aceleiaşi distanţe, cu mai puţine cicluri de mişcări.
Mişcările de braţe şi picioare sunt asimetrice.
Braţele ating suprafaţa apei la revenire.
Se vâsleşte cu braţele întinse.
Se înoată cu o parte a corpului mai ridicată.
Înlăturarea greşelilor:
exerciţii de forţă şi de dezvoltare a mobilităţii articulare;
înot cu mişcări separate de braţe şi picioare, pe piept şi pe spate.

Exerciţii pentru corectarea tehnicii şi perfecţionării procedeului bras

Picioare bras cu braţele pe lângă corp.

Picioare bras cu pluta, fără respiraţie 10 – 15 m.
Picioare bras cu pluta la spate, ţinută cu ambele mâini lateral, cu
şi fără respiraţie.
Picioare bras pe spate.
Spate dublu: pe spate, picioare bras, braţele vâslesc simultan.
Braţe bras cu plutitor între picioare, fără respiraţie.
Picioare bras cu respiraţie la a doua mişcare de picioare, apoi la
fiecare mişcare.
Braţe bras, picioare fluture sub apă.
Înot bras:
 două mişcări de picioare cu o mişcare de braţe;
 două mişcări de braţe cu o mişcare de picioare.
Braţe bras, picioare liber: la fiecare 2 mişcări de braţe o respiraţie.
Braţe bras cu palmare, cu plutitor sau cu picioare bras.
Braţe bras cu palmare, picioare craul sau fluture (cu şi fără labe).

2.3.5. METODICA ÎNVĂŢĂRII PROCEDEULUI FLUTURE

Pentru învăţarea acestui procedeu este esenţială cunoaşterea procedeului

craul. Se învaţă după însuşirea celorlalte procedee.
Înotătorul trebuie să fie conştient de lipsa sprijinului de la craul, unde
acţiunea alternativă a picioarelor menţine echilibrul corpului.

144
 Înotul în acest procedeu necesită forţă în braţe pentru executarea corectă a
mişcării de braţe, mai ales pentru faza de revenire a acestora.
De asemenea, supleţea şi mobilitatea sunt calităţi indispensabile mişcărilor
ondulatorii.
Fără o bună pregătire fizică şi tehnică a înotătorilor, nu se pot parcurge
distanţe mari înotând corect acest procedeu. Pregătirea se face folosind procedeul
craul prin exerciţii specifice şi prin înot în procedeul fluture pe distanţe scurte.
În învăţarea corectă a acestui procedeu se pot introduce labele în majoritatea
exerciţiilor. Acestea uşurează mişcare de vâslire a braţelor.
Introducerea palmarelor se va face treptat, după ce s-a stăpânit bine tehnica
procedeului, deoarece în mişcarea braţelor cu acestea este necesară forţa.
Executarea corectă a mişcării de braţe impune forţă, mai ales pentru aducerea
braţelor întinse înainte peste apă, iar în lipsa acesteia tehnica va avea de suferit.

Instrucţiuni pentru învăţarea procedeului fluture

(pentru studenţi) – adaptare după E. W. Maglischo 12

 Intrarea mâinilor în apă are loc cu puţin peste lăţimea umerilor, cu

palmele orientate spre în afară.
 Mişcarea spre în afară se realizează când se termină mişcarea în jos a
primei bătăi de picioare.
 Mişcarea în jos. După terminarea primei bătăi de picioare, palmele se
mişcă în jos, spre în afară.
 Mişcarea spre înăuntru pe sub linia capului începe după ce mâinile trec
de punctul cel mai adânc.
 Mişcarea în sus. Când mâinile trec pe sub linia capului, începe
împingerea apei spre înapoi, în afară şi în sus, spre suprafaţa apei. Palmele trebuie
să fie orientate spre în afară şi spre înapoi.
 Întreruperea presiunii asupra apei are loc când mâinile se apropie de
coapse. Palmele se răsucesc spre înăuntru când trec pe lângă picioare şi permit
elanul mişcării în sus, antrenând mâinile în sus şi afară din apă. Acestea trebuie să
iasă din apă pe muchie cu degetul mic, pentru a reduce rezistenţa la minimum.

ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE PICIOARE

Exerciţii
12
Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 – 310, Bucureşti,
1990, pag. 154

145
 PE USCAT
Din culcat pe o bancă, mişcarea picioarelor.
Din atârnat la bară, mişcări ondulatorii ale corpului.
Din stând, mişcări ondulatorii ale corpului.
Din stând, un picior execută mişcarea de fluture din şold cu biciuire
finală. Se accentuează mişcarea bazinului şi a piciorului în ambele sensuri.
Exerciţiul precedent, dar piciorul care execută mişcarea depăşeşte
marginea bazinului.

ÎN APĂ
La marginea bazinului, mâinile prind scara bazinului sau sparge-valul;
picioare fluture cu accent pe mişcarea puternică în ambele direcţii.
Picioare fluture cu partener în loc de marginea bazinului. Partenerul se
lasă condus de mişcarea de propulsie a picioarelor cât şi de cea de sus în jos a
braţelor, provocată de mişcarea şoldurilor.
Exerciţiu de braţe craul, picioare fluture. Iniţial se înoată numai braţe
craul, picioarele rămânând întinse şi nemişcate. Apoi se ridică uşor şezuta, în
momentul în care braţul intră în apă. Acţiunea şoldurilor corespunde cu coborârea
picioarelor (efectuarea primei mişcări de picioare fluture). La intrarea în apă a
celuilalt braţ se execută din nou ridicarea şezutei iar în timpul tracţiunii se coboară,
ceea ce realizează ridicarea picioarelor, care sub acţiunea apei se flectează – se
pregăteşte cea de-a doua mişcare de fluture, care începe odată cu intrarea în apă a
celuilalt braţ.
Braţe craul, picioare fluture. Fără respiraţie, pe distanţe scurte, apoi cu
respiraţie la două şi la trei braţe.
Exerciţiu de picioare fluture cu braţele întinse sus, pe lângă cap, întâi fără
respiraţie, apoi cu respiraţie.
Exerciţiul anterior, cu braţele întinse pe lângă corp.
Exerciţii de picioare fluture cu pluta, cu şi fără respiraţie.
Pe spate, capul sprijinit pe plută, mişcarea picioarelor.
Exerciţiul anterior cu braţele pe lângă corp sau cu ele sus.
Mişcări de picioare fluture sub apă.
Mişcări de picioare fluture pe o parte.
Cu pluta, mişcări de picioare fluture în doi timpi: pe prima mişcare se
expiră, pe a doua se inspiră.
Mişcări de picioare fluture cu amplitudine mare pe o anumită distanţă,
apoi cu amplitudine mică.

146
 ÎNVĂŢAREA MIŞCĂRILOR DE BRAŢE

Pe uscat, din stând aplecat se execută mişcarea de braţe fluture,

accentuându-se momentele acţiunii braţelor.
În apă mică până la piept se execută exerciţiul precedent.
În apă mică, din stând aplecat înainte, mişcări de vâslire prin apă cu
mişcări de revenire prin aer.
În apă, cu picioarele sprijinite pe culoar, mişcări de braţe.
Mişcări de braţe fără şi apoi cu respiraţie, cu un plutitor sau cu pluta între
picioare.
Mişcări de braţe cu picioarele legate.
Procedeu fluture, dar braţele intersectează linia mediană a corpului la
intrarea în apă, înainte de a începe drumul acvatic.
Împingere în perete, alunecare, vâslire cu braţele fără respiraţie.
Exerciţiul braţe fluture, picioare craul. Se începe cu alunecare, cu braţele
întinse înainte până se numără la 6 – 8, şi apoi se execută un ciclu de braţe. Se
reduce progresiv numărătoarea până dispare complet, astfel încât braţele să
efectueze fără pauză mişcarea, în timp ce se execută picioare craul fără întrerupere.

ÎNVĂŢAREA COORDONĂRII

Alunecare craul cu picioare fluture.

Alunecare fluture cu respiraţie la 1, 2, 3 braţe.
Procedeu fluture fără respiraţie.
Procedeu fluture folosind pe rând: o mişcare cu un braţ, cu inspiraţie pe
aceeaşi parte, două picioare delfin, acelaşi lucru pe partea cealaltă, după care două
vâsliri de braţe cu o respiraţie şi patru bătăi de picioare.
Înot în procedeu fluture, în tempo de cursă cu un minim de cicluri pe
lungimea unui bazin.
Înot fluture: prima bătaie de picioare se efectuează în timpul revenirii
braţelor înainte, a doua în timpul împingerii braţelor înapoi.
Înot în procedeu fluture: 3 cicluri de braţe – 6 mişcări de picioare.
Alunecare fluture cu mai multe bătăi de picioare la un ciclu de braţe.
Picioare craul cu braţe fluture, dar revenirea braţelor are loc prin apă. Nu
mai există drumul aerian.

147
 Procedeu fluture, dar: braţul stâng lângă picior, un ciclu de vâslire cu
braţul drept, două bătăi de picioare şi inspiraţie la tracţiune, prin ridicarea capului
înainte.
Exerciţiul anterior, dar cu braţul inactiv situat sus, lângă cap.
Cu un braţ lângă corp, celălalt vâsleşte, picioare fluture, cu inspiraţie pe
partea braţului care lucrează.
Exerciţiul anterior, dar braţul inactiv este întins sus, lângă cap.

ÎNVĂŢAREA STARTULUI

Împingere de la perete urmată de mişcări de picioare şi braţe.

Săritură şi alunecare cu două bătăi de picioare.
Săritură de pe blocstart şi alunecare sub apă cu două bătăi de picioare şi
cu executarea unei tracţiuni de braţe.
Start de fluture urmat de înot fără respiraţie.

ÎNVĂŢAREA ÎNTOARCERII

Atacul peretelui cu marcarea momentului.

Din ghemuit cu picioarele pe perete, cu braţele întinse pe apă se execută o
împingere urmată de alunecare şi două bătăi de picioare.
Atacul peretelui, întoarcere, executarea drumului acvatic şi înot fără
respiraţie câteva mişcări de braţe.

INDICAŢII PRIVIND CORECTAREA ŞI ÎNLĂTURAREA GREŞELILOR

ÎN PROCEDEUL FLUTURE
Greşeli ale mişcărilor de picioare

Ondulaţiile sunt prea mari sau reduse în plan vertical.

Bazinul nu participă suficient la mişcări.
Picioarele sunt îndoite prea mult sau prea puţin din genunchi.
Labele picioarelor nu sunt orientate spre interior.
Înlăturarea greşelilor:
picioare fluture pe spate.
Picioarele se opresc în punctul cel mai jos al mişcării.
A doua mişcare a picioarelor este prea slabă sau nu se efectuează.

148
 Înlăturarea greşelilor:
repetarea mişcărilor de picioare, cu accent pe mişcarea şoldurilor şi
pe păstrarea ritmului.

Greşeli ale mişcărilor de braţe

Braţele intră prea adânc în apă deoarece se ridică capul mult deasupra apei.
Înlăturarea greşelii:
picioare craul, braţe fluture.
Mişcarea de împingere a braţelor se scurtează.
Înlăturarea greşelii:
picioare craul, braţe fluture, cu accent pe scoaterea mâinilor din apă
în dreptul coapselor;
pe măsură ce se execută corect mişcarea, se măreşte distanţa de
parcurs.
Braţele nu se ridică suficient deasupra apei.
Înlăturarea greşelii:
se indică întinderea braţelor după ieşirea din apă, cu palmele
orientate în sus;
exerciţii de forţă pe uscat şi în apă.
Tracţiunea braţelor are loc mult în lateral.
Înlăturarea greşelii:
pe uscat, exerciţii de braţe.

Exerciţii pentru corectarea tehnicii şi perfecţionării procedeului fluture

Picioare fluture cu mâinile la spate.

Picioare fluture cu plutitor între picioare.
Braţe craul, picioare fluture.
Braţe fluture, picioare craul.
Braţe bras, picioare fluture.
Braţe fluture, picioare bras.
Braţe spate – alternativ şi simultan – cu picioare fluture.
Înot în procedeu fluture cu labe şi palmare.
Procedeu fluture cu pumnii strânşi (cu picioare bras sau craul).

149
 2.4. CICLURI DE LECŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA PROCEDEELOR
TEHNICE DE ÎNOT

2.4.1. CICLU DE LECŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA A DOUĂ PROCEDEE

TEHNICE DE ÎNOT: CRAUL ŞI SPATE

Lecţia 1
Sarcini:
∙ organizarea grupei şi a activităţii;
∙ acomodarea cu apa;
∙ învăţarea respiraţiei.
Conţinut:
Pe uscat
∙ explicarea regulamentului de funcţionare a bazinului;
∙ exerciţii din gimnastica de bază;
∙ exerciţii pregătitoare pentru învăţarea mişcării de picioare craul.
În apă
∙ demonstraţia integrală a procedeului craul, urmată de demonstraţii pe
rând, de picioare şi apoi de braţe;
∙ exerciţii de acomodare cu apa, executate sub formă de jocuri;
∙ exerciţii de respiraţie cu deschiderea ochilor sub apă;
∙ exerciţii de plutire;
∙ exerciţii de picioare craul, cu şi fără ajutor.

Lecţia 2
Sarcini:
∙ acomodare cu apa;
∙ repetarea imersiei capului;
∙ repetarea tehnicii respiraţiei;
∙ repetarea mişcărilor de picioare, cu accent pe poziţia lor corectă;
∙ învăţarea mişcării de picioare spate.
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii din gimnastica de bază;
∙ se repetă mişcarea picioarelor din şezând şi/sau culcat;
∙ se învaţă respiraţia prin imitarea poziţiei capului în apă.
În apă
∙ demonstraţia integrală a procedeului spate, urmată pe rând, de cea a
picioarelor şi apoi a braţelor;
∙ exerciţii de oprire a respiraţiei;

150
 ∙ exerciţii de picioare craul din şezând, din sprijin pe fundul bazinului,
la perete sau cu ajutor;
∙ exerciţii de picioare spate;
∙ exerciţii de scufundare.

Lecţia 3
Sarcini:
∙ acomodarea cu apa;
∙ repetarea mişcărilor de picioare craul;
∙ repetarea plutirii pe piept;
∙ învăţarea plutirii verticale;
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii din gimnastica de bază;
∙ repetarea exerciţiilor de picioare craul;
∙ repetarea plutirii pe piept.
În apă
∙ exerciţii de plutire pe piept cu înaintare, cu asistenţă din partea
profesorului şi apoi prin împingere de la perete;
∙ repetarea respiraţiei;
∙ scufundări;
∙ jocuri în apă;
∙ plutire pe verticală cu ajutor şi fără.

Lecţia 4
Sarcini:
∙ repetarea mişcărilor de picioare craul şi spate;
∙ învăţarea plutirii pe spate;
∙ învăţarea plutirii pe piept cu alunecare;
∙ învăţarea mişcării de braţe craul.
Conţinut:
Pe uscat
∙ învăţarea mişcării de braţe craul.
În apă
∙ treceri din sprijin în plutire pe piept;
∙ împingeri de la perete în plutire cu alunecare;
∙ alunecare din plutire, cu picioare craul în apnee;
∙ învăţarea plutirii pe spate în sprijin şi cu ajutor;
∙ repetarea plutirii verticale, cu ajutor şi fără;
∙ mişcarea braţelor la perete, cu sprijin şi în deplasare.

151
 Lecţia 5
Sarcini:
∙ repetarea plutirii verticale;
∙ repetarea mişcării de braţe craul fără respiraţie;
∙ repetarea alunecării din plutire pe piept;
∙ învăţarea alunecării din plutire pe spate.
Conţinut:
Pe uscat
∙ repetarea mişcării de picioare spate;
∙ repetarea mişcării de braţe craul.
În apă
∙ repetarea mişcărilor de picioare spate;
∙ repetarea alunecării pe piept din plutire;
∙ plutire verticală pe loc şi în deplasare;
∙ treceri din ghemuit dorsal în plutire pe spate;
∙ împingeri de la perete în culcat pe spate cu alunecare;
∙ mişcări de braţe craul cu materiale ajutătoare şi fără.

Lecţia 6
Sarcini:
∙ învăţarea respiraţiei laterale;
∙ învăţarea mişcărilor de braţe spate.
Conţinut:
Pe uscat
∙ repetarea mişcărilor de braţe craul;
∙ învăţarea mişcării de braţe spate;
∙ învăţarea respiraţiei laterale.
În apă
∙ exerciţii de braţe craul cu plută şi fără;
∙ exerciţii de braţe spate cu ajutor din partea instructorului, cu
materiale ajutătoare şi fără;
∙ exerciţii de alunecare craul;
∙ învăţarea respiraţiei laterale la perete, cu plută şi fără.

Lecţia 7
Sarcini:
∙ repetarea mişcării de braţe spate;
∙ repetarea respiraţiei laterale;
∙ învăţarea coordonării simple în procedeul craul;
Conţinut:

152
Pe uscat
∙ coordonarea braţelor craul cu respiraţie laterală.
În apă
∙ mişcări de braţe spate cu ajutor şi fără;
∙ exerciţii de braţe craul cu respiraţie laterală, cu pluta şi fără;
∙ coordonare craul – braţe – picioare, fără respiraţie;
∙ coordonare craul braţe – picioare – respiraţie la un braţ, cu pluta şi
fără.

Lecţia 8
Sarcini:
∙ mărirea distanţei de parcurs în procedeul craul;
∙ repetarea respiraţiei laterale;
∙ învăţarea coordonării în procedeul spate.
Conţinut:
Pe uscat
∙ mişcări de respiraţie laterală în procedeul craul;
∙ mişcări imitative de braţe şi picioare în procedeul spate.
În apă
∙ coordonare în procedeul spate – picioare – braţe simultan;
∙ coordonare în procedeul spate – picioare – braţe alternativ.

Lecţia 9
Sarcini:
∙ învăţarea tehnicii globale în ambele procedee;
∙ repetarea coordonării în ambele procedee;
∙ învăţarea săriturii.
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii de coordonare pentru craul şi spate;
∙ exerciţii pregătitoare pentru săritură.
În apă
∙ mişcare de braţe spate în alunecare simplă şi dublă;
∙ înot craul cu respiraţie pe distanţe scurte;
∙ sărituri în apă de pe marginea bazinului şi de pe blocstart;
∙ săritură în plonjon, pluta pe piept, craul fără respiraţie;
∙ exerciţiul anterior, cu respiraţie, crescând distanţa progresiv.

Lecţia 10
Sarcini:
∙ repetarea coordonării în procedeul craul;

153
 ∙ învăţarea startului de craul;
∙ învăţarea startului de spate.
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii pregătitoare pentru învăţarea săriturilor.
În apă
∙ mărirea distanţei de parcurs în înot craul;
∙ sărituri în picioare, sărituri în cap prin diferite metode;
∙ sărituri în plonjon urmate de mişcări de picioare craul;
∙ starturi de spate cu ajutor şi fără.

Lecţia 11
Sarcini:
∙ repetarea tehnicii globale în procedeele craul şi spate;
∙ repetarea startului de craul;
∙ repetarea startului de spate;
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii de tehnică pentru procedeele craul şi spate;
∙ exerciţii pregătitoare pentru starturi.
În apă
∙ repetări defalcate în procedeul craul: picioare craul, alunecare pe
rând cu fiecare braţ, apoi cu ambele braţe, cu respiraţie laterală;
∙ mărirea treptată a distanţei pentru înot spate;
∙ coordonarea în ambele procedee;
∙ startul de craul;
∙ startul de spate.

Lecţia 12
Sarcini:
∙ verificarea formării deprinderilor corecte în ambele procedee;
∙ acordarea brevetelor.
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii pentru încălzirea generală.
În apă
∙ verificarea individuală;
∙ concurs cu copiii din grupă sau între grupe;
∙ jocuri la alegere.

154
2.4.2. CICLU DE LECŢII PENTRU ÎNVĂŢAREA PROCEDEULUI TEHNIC
DE ÎNOT BRAS

Învăţarea procedeului de înot bras se recomandă pentru copiii care nu

reuşesc să bage capul în apă să expire.
Pentru a nu repeta noţiunile de la ciclul anterior, vom prezenta numai
exerciţiile specifice învăţării procedeului tehnic de înot bras.

Lecţia 1
Sarcini:
∙ învăţarea mişcării de picioare bras.
Conţinut:
Pe uscat
∙ din culcat facial cu braţele îndoite, capul sprijinit pe mâini, mişcare
de picioare bras.
În apă
∙ demonstraţia integrală a procedeului bras, urmată de demonstraţii pe
rând, de picioare şi apoi de braţe;
∙ din şezând în apă mică, cu braţele întinse la spate, palmele pe fundul
bazinului, mişcare de picioare;
∙ cu mâinile prinse de sparge-val, în apă mare, mişcare de picioare.

Lecţia 2
Sarcini:
∙ repetarea mişcării de picioare bras.
Conţinut:
Pe uscat
∙ din poziţia şezând cu sprijin pe palme la spate, mişcare de picioare;
∙ exerciţii de picioare din culcat, accentuându-se faza de împingere şi
de rotare a gleznelor.
În apă
∙ exerciţii de picioare bras din deplasare, cu sprijinul unui partener;
∙ exerciţii de picioare bras cu pluta.

Lecţia 3
Sarcini:
∙ repetarea mişcării de picioare bras;
∙ se învaţă mişcarea de picioare bras din alunecare fără sprijin;
∙ învăţarea mişcării de braţe.
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii de picioare;
155
 ∙ din poziţia stând cu picioarele depărtate la nivelul umerilor, cu
trunchiul aplecat înainte, braţele întinse înainte, se învaţă mişcarea de braţe bras.
În apă
∙ se repetă exerciţiile de picioare din lecţia a doua;
∙ exerciţii de picioare bras din alunecare fără sprijin;
∙ se învaţă mişcarea de braţe bras, la început cu picioarele pe fundul
bazinului;
∙ corpul întins pe apă, labele picioarelor prinse în sparge-val, mişcare
de braţe bras.

Lecţia 4
Sarcini:
∙ se repetă exerciţiile din lecţia anterioară;
∙ se învaţă mişcarea de braţe cu sprijinul unui partener;
∙ se învaţă respiraţia coordonată cu mişcarea de picioare.
Conţinut:
Pe uscat
∙ din stând cu picioarele apropiate, execuţia mişcării de picioare bras
cu un picior, în coordonare cu respiraţia.
În apă
∙ exerciţii de picioare din plutire, fără partener;
∙ exerciţii de braţe bras în apă din stând şi din mers;
∙ exerciţii de braţe din plutire, cu partener;
∙ din alunecare, coordonarea respiraţiei cu mişcări de picioare bras (la
început o respiraţie la 2 – 3 mişcări de picioare).

Lecţia 5
Sarcini:
∙ se repetă exerciţiile din ultimele două lecţii;
∙ se învaţă tracţiunea braţelor fără sprijin.
Conţinut:
Pe uscat
∙ se repetă exerciţiile de coordonare.
În apă
∙ exerciţii de braţe din plutire, fără partener;
∙ după împingerea în perete urmează o uşoară alunecare, după care se
execută mişcări de braţe fără respiraţie;
∙ exerciţii de picioare fără plută, cu mâinile întinse înainte;
∙ din alunecare, coordonarea respiraţiei cu mişcări de picioare bras – o
mişcare de picioare la o respiraţie.

156
 Lecţia 6
Sarcini:
∙ se repetă exerciţiile din lecţia precedentă;
∙ se învaţă tracţiunea braţelor cu respiraţie.
Conţinut:
Pe uscat
∙ din stând aplecat înainte, coordonarea mişcării de braţe cu respiraţia.
În apă
∙ din picioare pe fundul bazinului, mişcări de braţe bras cu oprire după
tracţiune (în care are loc inspiraţia) pentru a conştientiza momentul expiraţiei pe
faza de revenire a braţelor înainte;
∙ acelaşi exerciţiu din deplasare cu picioare bras şi apoi cu picioare
craul.

Lecţia 7
Sarcini:
∙ se repetă exerciţiile din lecţia dinainte;
∙ execuţia unor exerciţii de coordonare cu ajutor.
Conţinut:
Pe uscat
∙ repetarea mişcării de braţe cu respiraţie;
∙ repetarea mişcării de picioare cu respiraţie.
În apă
∙ cu sprijin la picioare, mişcare de braţe cu respiraţie;
∙ cu sprijin la braţe, mişcare de picioare cu respiraţie;
∙ exerciţii de braţe şi picioare fără respiraţie.

Lecţia 8
Sarcini:
∙ se repetă exerciţiile din lecţia şapte;
∙ învăţarea coordonării mişcării de braţe şi picioare cu respiraţia.
Conţinut:
Pe uscat
∙ din stând cu picioarele apropiate, la fiecare mişcare de braţe se
efectuează o respiraţie şi o mişcare imitativă de picioare cu un picior.
În apă
∙ alunecare bras cu indicaţia de a se menţine corpul întins pe apă (trei
timpi) după fiecare ciclu de mişcare.

Lecţia 9
Sarcini:
∙ se repetă exerciţiile din lecţia anterioară;
157
 ∙ mărirea progresivă a distanţelor în procedeul bras.
Conţinut:
Pe uscat
∙ repetarea coordonării: braţe – picioare – respiraţie.
În apă
∙ alunecare bras;
∙ procedeu bras pe distanţa de 15 m.

Lecţia 10
Sarcini:
∙ repetarea coordonării braţe – picioare – respiraţie.
Conţinut:
Pe uscat
∙ mişcări de coordonare.
În apă
∙ exerciţii de picioare cu şi fără suport, în coordonare cu respiraţia;
∙ coordonare bras pe distanţe scurte;
∙ alunecare bras – la două mişcări de picioare un ciclu de braţe,
marcând momentele de alunecare pe apă.

Lecţia 11
Sarcini:
∙ înot bras pe sub apă pe distanţe scurte;
∙ mărirea distanţei de parcurs în procedeu.
Conţinut:
Pe uscat
∙ exerciţii de tehnică pentru braţe şi picioare.
În apă
∙ coordonare bras pe distanţe progresiv crescute;
∙ procedeu bras pe distanţe progresiv crescute, în tempo diferit.

Lecţia 12
Sarcini:
∙ probe de control pe 25 m.
Conţinut:
În apă
∙ verificarea însuşirii structurilor defalcate;
∙ aprecierea tehnicii procedeului de înot.

158
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce reprezintă propulsia?
2. Ce este rezistența?
3. Ce reprezintă forța ascensională?
4. Ce înseamnă flotabilitatea?
5. Câte feluri de rezistență întâmpină înotătorul în apă?
6. Cum acționează brațele în raport cu înotătorul la înaintarea prin apă?
7. Ce înseamnă înotul competițional?
8. Care sunt elementele de bază ale învățării înotului?
9. Care este tehnica mișcărilor de brațe în procedeul craul?
10. Care este mișcarea de picioare craul?
11. Ce reprezintă un ciclu de mișcări în coordonare cu respirația în procedeul
craul?
12. Descrieți fazele săriturii în apă în procedeul craul.
13. Enumerați care sunt cele mai frecvente greșeli de execuție în procedeul
craul.
14. Descrieți tehnica mișcării brațelor în procedeul spate.
15. Descrieți tehnica mișcării de picioare spate.
16. În ce constă coordonarea în procedeul spate?
17. Descrieți fazele startului în procedeul spate.
18. Enumerați variantele de start în procedeul spate.
19. Enumerați care sunt cele mai frecvente greșeli de execuție în procedeul
spate.
20. Descrieți mișcarea de brațe bras.
21. Descrieți momentele ce caracterizează tehnica de picioare bras.
22. Descrieți coordonarea în procedeul bras: brațe, picioare, respirație.
23. Descrieți fazele startului în procedeul bras.
24. Enumerați care sunt cele mai frecvente greșeli de execuție în procedeul
bras.
25. Care este traiectoria brațelor în procedeul fluture?
26. Cum se execută ondulația corpului, caracteristică procedeului fluture și
cum se realizează mișcarea de picioare?

159
 27. Ce reprezintă un ciclu complet de mișcări în procedeul fluture?
28. Prin ce se deosebește startul de fluture față de startul din procedeul craul?
29. Enumerați care sunt cele mai frecvente greșeli de execuție în procedeul
bras.
30. Descrieți momentele principale ale unei întoarceri.
31. Care sunt comenzile arbitrului de start?
32. Menționați principalele faze ale învățării tehnicii înotului.
33. Precizați principalele indicații metodice pentru învățarea înotului.
34. Alegeți câte un set de exerciții pentru învățarea mișcărilor de brațe,
picioare, respirație, coordonare, săritură, întoarcere în procedeul craul.
35. Alegeți câte un set de exerciții pentru învățarea mișcărilor de brațe,
picioare, respirație, coordonare, săritură, întoarcere în procedeul spate.
36. Alegeți câte un set de exerciții pentru învățarea mișcărilor de brațe,
picioare, respirație, coordonare, săritură, întoarcere în procedeul bras.
37. Alegeți câte un set de exerciții pentru învățarea mișcărilor de brațe,
picioare, respirație, coordonare, săritură, întoarcere în procedeul fluture.
38. De câte feluri sunt lecțiile de înot?
39. Alcătuiți un plan de lecție pentru învățarea a două procedee de înot.

160
 CAPITOLUL III
ÎNVĂŢAREA ÎNOTULUI PRIN JOC

În desfăşurarea lecţiilor de înot, în fazele de încălzire şi finale se poate

asigura o selecţie adecvată a jocurilor de apă care să satisfacă necesitatea de
moment şi să asigure o introducere şi un final plăcut intervalului de învăţare,
indiferent de nivelul la care sunt copiii, începători sau avansaţi.
În literatura domeniului se regăsesc argumente convingătoare referitoare la
aceste aspecte plăcute, atractive şi în acelaşi timp instructive, ale lecţiei; există
multe informaţii referitoare la lecţiile de înot pentru începători dar sunt puţine
despre învăţarea înotului sub forma jocului.
Copilăria este vârsta cea mai potrivită pentru a dezvolta supleţea, rapiditatea
reflexelor şi coordonarea muşchilor. Există în copii rezerve incredibile de energie.
Copiii sunt mai curajoşi, mai lipsiţi de grija de a nu greşi, decât adulţii, care
calculează totdeauna marja de risc. De aceea, depistarea viitoarelor stele sportive
începe din clasele şcolare cele mai mici. Căutând să-i atragă pe copii către sport,
antrenorii moderni nu se grăbesc cu specializarea, considerând că o pregătire fizică
lungă şi variată înseamnă o excelentă bază pentru a realiza în viitor performanţe
înalte. În ţările ce au un mare număr de campioni, procesul de educare,
antrenamentele sportive, eşalonate pe mai mulţi ani, ţin seama de particularităţile de
dezvoltare ale copiilor şi adolescenţilor; legate, fireşte, de vârsta lor, de nivelul
formării lor fizice, de specificul diferitelor ramuri sportive, şi chiar de
personalitatea fiecărui sportiv.
Este recomandabil ca învăţarea înotului să se realizeze la o vârstă mică,
momentul optim fiind începutul perioadei prepubertare, când frica este suficient de
redusă, iar posibilităţile morfo – funcţionale şi psihice suficient de evoluate pentru a
permite însuşirea unor noi deprinderi motrice.
Anumiţi specialişti împart acest proces în mai multe etape: de la joc, la
medalia Olimpică. În prima etapă antrenorul nu face cu elevii săi decât exerciţii
fizice generale, în care sunt incluse câteva noţiuni elementare, numai din discipline
ce par să intereseze pe micii debutanţi. A doua etapă comportă deja un început se
specializare. Adică sunt introduse la antrenament exerciţii pregătind terenul pentru
stăpânirea viitoarei discipline. Antrenament prezentat întotdeauna sub formă de joc!
În a treia etapă micii sportivi sunt pregătiţi să participe la probe ce dau acces la
diplome de juniori şi mai târziu de adulţi. A patra etapă care, în majoritatea
disciplinelor, începe la 14 – 15 ani este destinată să dea sportivului perfecţiunea
maximă în specialitatea aleasă. Atunci, aspectele tehnice sunt bine puse la punct şi
se însuşeşte combativitatea prin participare la competiţii serioase, inclusiv
internaţionale.

161
 La vârsta copilăriei procesele de excitaţie predomină, în comparaţie cu cele
de inhibiţie, şi ca atare formarea deprinderilor motrice este favorizată.
Din punct de vedere psihic, atenţia, memoria, spiritul de observaţie,
gândirea, imaginaţia, simţul de răspundere, voinţa, simţul ritmului, capacitatea de
coordonare şi sincronizarea mişcărilor sunt în curs de dezvoltare. De aceea,
activitatea psihică a copiilor nu poate fi susţinută sau de durată. La această vârstă
jocurile exercită asupra lor o mare atracţie şi constituie un mijloc foarte important
al instruirii.
Abordând motivaţia jocului vom preciza că este singurul asemenea mijloc
de care dispune copilul. Ca atare, jocul devine cel mai simplu mijloc de asigurare al
echilibrului psihic.
Importanţa şi rolul jocurilor
Jocul este prin excelenţă o activitate a spiritului stimulând creativitatea, dar
reprezintă şi manifestarea forţelor în acţiune la un copil. Un copil care nu se joacă
înseamnă că nu dispune de aceste forţe. Jocul exprimă copilul în esenţa lui,
contribuie la dezvoltarea lui multilaterală, lărgindu-i sfera reprezentărilor lui.
Jocurile îi educă calităţile morale şi intelectuale şi perfecţionează deprinderile
motrice. Copiii au mari satisfacţii ca urmare a întrecerilor desfăşurate în comun, a
efortului depus şi a succesului obţinut.
La început copii învaţă să meargă prin apă fără frică, fără reţineri, să se
obişnuiască cu temperatura şi presiunea apei asupra abdomenului şi toracelui, să nu
se sperie când este stropit pe faţă. Pentru realizarea acestor cerinţe obligatorii se
recomandă utilizarea unor mijloace, printre care şi jocurile ce vor urma.
În jocurile cu sarcini, instructorul are posibilitatea să aprecieze şi să
evidenţieze lucrul în grupă atât pentru stimularea activităţii colective, în general, cât
şi individual, în sensul formării unei atmosfere de lucru optime, necesare obţinerii
unor rezultate pozitive.
Jocurile reprezintă o posibilitate în plus de a cunoaşte colectivul, de a
participa la educarea acestor trăsături de caracter, cum sunt spiritul colectiv, de
echipă, curajul, voinţa de a învinge greutăţile etc.
Funcţiile jocurilor pe vârstă
Caracteristicile morfo-funcţionale ale copiilor impun anumite cerinţe de care
se va ţine seama la învăţarea înotului, iar prin jocuri instructive se realizează mai
uşor procesul învăţării. Astfel, fibrele musculare slab dezvoltate privind mai ales
musculatura extensoare a membrelor, a spatelui, a cutiei toracice, viteza mare de
circulaţie a sângelui, precum şi frecvenţa cardiacă şi respiratorie mari, duc la
scăderea capacităţii de efort a copiilor. De asemenea, bagajul de deprinderi motrice
este scăzut, iar ţinuta deficitară. Din punct de vedere al proceselor psihice, acestea
au un caracter instabil şi relativ superficial privind atenţia, percepţia, gândirea şi

162
puterea de concentrare. Toate aceste aspecte pot fi respectate mai uşor prin dozarea
unor sarcini incluse în jocuri în apă.
Lucrând cu copii de vârstă preşcolară şi primară, instructorul va trebui să
respecte următoarele indicaţii:
să lucreze în reprize scurte cu pauze dese;
să controleze permanent ţinuta copiilor;
să folosească exerciţii simple şi cât mai variate;
să dezvolte interesul copiilor pentru învăţarea înotului şi să le
stimuleze participarea activă şi conştientă;
să nu folosească mijloace rigide în procesul de predare şi să
stimuleze în mod permanent curajul şi voinţa copiilor.
Pentru apărarea sănătăţii, pentru prevenirea tragediilor din apă, înotul poate
fi deprins de la vârsta de un an, dar şi mai înainte.
Mai întâi copiii trebuie învăţaţi să se menţină pe apă, să nu se teamă de
adâncime, de stropii de apă, adică, să se simtă în apă în elementul lor. Sugarii
capătă aceste deprinderi fără prea mare efort, întrucât până la patru luni ei se menţin
din instinct la suprafaţa apei. Această însuşire înnăscută ar trebui utilizată
multilateral. De aceea, înotul trebuie început, dacă acest lucru este posibil, în
preajma vârstei de trei luni. Cuvântul înot trebuie de fapt pus în acest caz în
ghilimele, căci e vorba doar de dezvoltarea unui instinct. Lucru care se obţine foarte
uşor: copilul este aşezat cu spatele pe suprafaţa apei, ţinut de cap (scufundat până la
urechi) şi lăsat să dea nestingherit din picioare. Apoi este întors pe burtă. Copilul va
începe să „lucreze” şi cu mâinile şi, treptat, va deprinde exact mişcările care se cer
pentru înot. Iar cu timpul, va învăţa să se menţină la suprafaţa apei şi nesusţinut.
Acest gen de exerciţii sunt foarte utile. Copilul stă în apă mai mult şi mai
des decât la o îmbăiere obişnuită. Iar pe deasupra, se familiarizează de timpuriu cu
apa. „Antrenamentele” trebuie făcute însă, cu multă atenţie şi numai dacă îi fac
plăcere copilului, deoarece cea mai mică sperietură poate lăsa, la această vârstă,
urme pe termen îndelungat.
Concluzia definitivă asupra oportunităţii învăţării înotului de timpuriu va fi
trasă însă numai după observaţii asidue şi de lungă durată asupra copilului – şi nu
numai până la un an, ci şi mult după această limită.
Temperatura potrivită a apei, pentru vârsta de până la un an trebuie să fie de
34 – 35 de grade Celsius. Apa caldă relaxează muşchii, anihilează contracţiile
tonice din cauza stării de relativă imponderabilitate şi copilul începe să facă, cu
mâinile şi picioarele, mişcări similare cu ale înotătorilor, deşi acestea nu au, totuşi,
nimic comun cu înotul propriu-zis.
Reflexul înotului nu este înnăscut. El poate fi dobândit abia după a treia lună
de viaţă. Numai atunci poate deprinde copilul menţinerea deasupra apei, iar ulterior
şi mişcările coordonate pe care le fac înotătorii. Antrenarea sistematică a copiilor în
acest sens este o metodă, fiziologic justificată, de educare a lor, care contribuie în
163
acelaşi timp şi la dezvoltarea armonioasă a întregului organism. Şi încă un aspect
important: apa anihilează solicitarea statică a muşchilor scheletului şi stimulează
componentele lor dinamice, ceea ce ajută nu numai la dezvoltarea armonioasă a
organismului, ci poate servi şi ca formă de prevenire a consecinţelor nefaste ale
accelerării creşterii – astenizarea şi maturizarea sexuală precoce.
Aşadar, înotul la o vârstă fragedă este un antrenament foarte util şi eficient,
care trebuie folosit cât mai devreme posibil. Dar el este în acelaşi timp şi un mijloc
de combatere a răcelii şi un bun exerciţiu de gimnastică. Toţi copiii sănătoşi se
scaldă cu plăcere, dau energic din mâini şi picioare, mişcări necesare la vârsta când
ei stau mai mult nemişcaţi în pat.
Spre deosebire de alte exerciţii fizice, înotul are anumite particularităţi pe
care copilul mic şi le însuşeşte mult mai uşor decât adultul sau chiar copilul mai
mare. Cu cât o persoană înaintează în vârstă, cu atât învaţă mai greu să înoate.
Intervine teama, factor psihologic care trebuie avut în vedere şi în antrenamentul
copiilor de trei luni.
Mai târziu, cam pe la un an, când copilul este bine familiarizat cu apa, e
recomandabil jocul cu apa şi în apă. Copiilor le face multă plăcere să simtă
densitatea apei, să se lovească de ea ca de un obstacol. Toate acestea alcătuiesc
baza învăţării înotului.
În încheiere trecem pe scurt în revistă opinia pedagogilor. Salutând ideea
învăţării înotului la o vârstă fragedă, mai exact deprinderea de către copii a
modalităţilor de a se menţine la suprafaţa apei, ei se pronunţă însă categoric
împotriva organizării de competiţii la această vârstă. E destul să realizăm scopul
principal: acela de a-i învăţa să se menţină pe apă înainte de a învăţa să alerge.
Învăţarea înotului este o activitate uneori plictisitoare, prin nenumăratele
repetări pe care le impune. De aceea, ţinând cont de particularităţile psihice ale
copiilor, lecţiile trebuie să cuprindă cât mai multe jocuri, care să se poată executa în
apă cu elemente de întrecere sub forme variate a principalelor procedee tehnice de
înot.
La vârsta preşcolară învăţarea înotului este o joacă în apă, organizată, care
trebuie să satisfacă copilul, pentru ca acesta să-şi dorească să ia parte la această
activitate.
Jocurile sunt parte integrantă a învăţării înotului, cu ajutorul lor copiii trec
mai uşor la învăţarea mişcărilor de înot, iar progresele în însuşirea diferitelor
procedee tehnice vor fi mai rapide.
Jocurile prezentate se pot aplica nu numai în bazine cu apă mică şi medie
dar şi în bazine adânci. Ele pot fi organizate şi sub formă de ştafetă.

164
 3.1. JOCURI DE ADAPTARE CU APA

Răţuşca plonjează: copiii stau pe genunchi în cerc şi scufundă capul în

apă, suflând puternic şi prelung (cu numărătoare sau fără).
Numărătoarea: doi copii stau faţă în faţă, unul scufundă capul în apă şi
numără degetele arătate de celălalt.
Lupta cocoşilor: echipe formate din 4 – 5 copii care stau pe un picior,
cu braţele încrucişate la piept şi se luptă până la dezechilibrare.
Mers în lanţ: copiii merg în şir ţinându-se de mâini, trecând treptat prin
apă din ce în ce mai mare – până la piept.
Mers în şir: copiii dispuşi în şir, cu mâinile pe mijlocul, umerii sau
antebraţele celui din faţă, se deplasează în mers în diferite direcţii.
Mers cu transportarea obiectelor (mingii, plute) prin apă cu adâncimi
diferite (fig. 39).

Figura 39
Mers cu împingerea unor obiecte plutitoare: copiii aşezaţi în diferite
formaţii se vor deplasa în mers, împingând diferite obiecte (mingii, colaci, plute).
Sărituri pe un picior: copiii, deplasându-se prin apă şi sărind pe un
picior, nu vor putea evita stropirea, ceea ce va contribui la diminuarea fricii.
Mingea în val se organizează în apă până la genunchi (fig. 40).

Figura 40

165
 Împingerea mingii. Înaintea fiecărei echipe (2 sau 3) se plasează câte un
obstacol. Jocul constă din conducerea unei mingii, din poziţia pe genunchi cu
sprijin pe mâini, până la obiectul fixat, ocolirea acestuia şi înapoierea la echipa sa în
aceeaşi poziţie sau alergând prin apă cu mingea în mână, predând-o următorului din
echipă.
Ieşirea din încercuire: ţinându-se de mâini, mai mulţi copii formează un
cerc care nu trebuie întrerupt, în timp ce un copil din interiorul lui încearcă să scape
din încercuire prin deplasare în mers sau prin scufundare.
„Prinselea” cu folosirea numai a procedeului de înot indicat: este
obligatoriu atât pentru „cel care prinde”, cât şi pentru ceilalţi copii să se deplaseze
numai prin acest procedeu. Regulile de joc se pot modifica, de exemplu, jucătorii
prinşi devin urmăritori.
Urmărirea delfinului: copiii aşezaţi în formaţie de cerc asistă la
urmărirea unui coleg (delfinul) de către alt coleg (rechinul). Copiii de pe cerc pot
interveni, protejând delfinul, prin blocarea drumului rechinului. (fig. 41)

Figura 41
„Prinselea” cu scufundare: jucătorii urmăriţi trebuie să execute
scufundări pentru a evita să fie prinşi. Nu pot fi prinşi decât acei copii care îşi
expun o parte din corp afară din apă. Nu se impune un procedeu.
Lupta cu funia: în apă până la piept, două echipe trag de o frânghie în
direcţii opuse; fiecare echipă încearcă să o tragă pe cealaltă dincolo de o linie
marcată. Pentru a asigura o priză bună, de-a lungul frânghiei se pot face nişte
noduri la anumite intervale.
„Prinselea cu handicap” presupune ca propulsia să se obţină exclusiv
prin mişcarea braţelor. Picioarele sunt legate cu benzi de plastic. Se poate stabili o
zonă liberă (de exemplu în dreptul unui blocstart) ca loc de repaus, unde jucătorul
nu poate fi „prins”.

166
 Lupta cu mingea în apă: două echipe se joacă în apă cu o minge sau cu
un balon umplut cu aer. Fiecare echipă încearcă să conducă mingea dincolo de linia
de gol a echipei adverse. Este permisă orice formă de contact corporal cu excepţia
lovirii cu mâinile sau cu picioarele.

3.2. JOCURI DE SCUFUNDARE ŞI RESPIRAŢIE

Pentru a se obişnui cu apa copiii trebuie să introducă capul în apă; întâi faţa,
cu ochii închişi, iar după acomodare cu ei deschişi, cu execuţia unei expiraţii
forţate.
Răcirea apei în căuş: copiii îşi apropie
faţa de palmele în căuş, pline cu apă şi expiră cu
buzele uşor deschise, suflând ca şi cum ar vrea să
răcească apa. Se va urmări ca aerul să se expire în
ritm uniform, cu o singură expiraţie prelungită.
Expiraţia zgomotoasă sub apă: din
stând, din ghemuit, pe un genunchi cu sprijin pe
mâini şi din şezând.
Scufundare simultană sau alternativă pe
perechi.
Sărituri în apă în ghemuit şi expiraţie
(fig. 42).
Figura 42
Suflatul baloanelor. Copiii sunt împărţiţi în două echipe egale ca
număr, fiecare echipă împărţită în două subgrupe. O jumătate de echipă se aşează la
un capăt al zonei de joc, cealaltă pe partea opusă. Fiecare echipă are câte un balon.
La semnal, se începe deplasarea balonului prin suflat, către coechipierul de
vizavi. Odată balonul preluat de acesta, cel care îl aduce trece la sfârşitul şirului
echipei adverse. Câştigă echipa care termină mai repede.
La avansaţi deplasarea jucătorilor se va face prin înot, introducându-se şi un
al doilea balon, jucătorul având sarcina de a deplasa simultan ambele baloane.
Colacul plutitor: copiii stau în apă până la piept, pe aceeaşi linie, având
în dreptul lor câte un colac. La semnal îl vor împinge cu fruntea spre linia de sosire,
având toată faţa în apă (fig. 43).
Pescuitorii de scoici: culesul obiectelor se face prin scufundarea capului
din aplecare, fără să se piardă contactul tălpilor cu fundul apei. La semnalul

167
instructorului se va trece la culesul obiectelor şi la depunerea lor în locurile
indicate. La un nou semnal jocul se opreşte şi se numără obiectele. Cu avansaţii
jocul se va organiza în apă mai adâncă, pentru a-i obliga să se scufunde în timpul
desfăşurării jocului, putându-se mări şi zona de joc.

Figura 43

Submarinele: copiii se împart în două echipe, egale ca număr, aliniate

faţă în faţă. La semnal, pleacă din capătul fiecărui rând câte un participant care se
scufundă, apoi înoată pe sub apă prin interiorul culoarului, până la capătul celălalt,
unde se aliniază. Ultimul anunţă terminarea cursei prin ridicarea unui braţ. Treptat
intervalul între participanţi se va mări pentru a solicita o apnee prelungită.
La submarinul organizat sub formă de ştafetă, participă două echipe
formate din câte 6 – 8 copii. Se vor aşeza plute pe o distanţă de 25 – 30 m, susţinute
pe loc de participanţii care ajută. Intervalul dintre plute va fi de 5 – 6 m. Sarcina
copiilor este de a traversa lungimea bazinului înot şi de a trece pe sub plutele
aşezate pe apă. Echipele sunt aliniate de o parte şi de alta a bazinului. Schimburile
se fac prin atingerea peretelui sau a coechipierului în zona de schimb.
Rostogoliri: din stând în apă până la gât, la semnal copiii se împing în
picioare, apleacă trunchiului înainte şi trag bărbia în piept pentru a executa
rostogolirea înainte (sau înapoi).
Crocodilii: cu faţa în jos, mâinile pe fundul bazinului, la semnal se vor
deplasa cu ajutorul mutării braţelor şi bătăilor de picioare. Respiraţia se face prin
întoarcerea capului într-o parte (fig. 44).

Figura 44

3.3. JOCURI DE PLUTIRE ŞI ALUNECARE

Pentru a se uşura învăţarea plutirii şi alunecării, este indicat să se înainteze

în plută după o împingere de la marginea bazinului.

168
 Prin exerciţiile de plutire copiii ajung să realizeze că apa îi susţine.
Din sprijin culcat cu mâinile pe marginea bazinului copilul se desprinde
în plutire.
După o inspiraţie profundă, aşezare pe fundul bazinului într-o poziţie
cât mai ghemuită, cu numărătoare. Copiii nu vor putea rămâne pe fundul bazinului,
deoarece apa îi ridică (creşterea volumului corpului în urma inspiraţiei profunde
atrage după sine scăderea greutăţii specifice sub 1,00). Acelaşi exerciţiu şi după
expiraţie. În acest caz, fără aer în plămâni, vor putea rămâne în şezând pe fundul
bazinului, deoarece lipsa aerului din plămâni măreşte greutatea specifică a corpului.
Pachetul: constă în ghemuirea sub apă, cu păstrarea poziţiei (copiii vor
constata că apa le susţine corpul şi că plutesc).

Figura 45
Meduza: din stând depărtat în apă până la umeri, cu braţele oblic sus,
după o inspiraţie profundă, copiii execută o săritură în sus şi înainte, în cădere cu
faţa pe apă, cu încercarea de a rămâne cât mai mult timp în această poziţie (fig. 46).

Figura 46
Căluşeii: copiii stau în formaţie de cerc, apucaţi de mâini, număraţi din
doi în doi. Numerele 2 se culcă pe spate şi execută mişcări de picioare, cu
picioarele orientate spre centrul cercului.
Crabul: în linie sau în cerc, din sprijin pe genunchi, la semnal, copiii
trec în sprijin pe mâini şi lasă picioarele să plutească. După inspiraţie, scufundă faţa
în apă şi încep să mişte picioarele de sus în jos, de pe loc şi deplasând mâinile. Se
poate executa şi pe spate.
169
 Săgeata la ţintă: picioarele sprijinite de marginea bazinului, copiii se
împing puternic în picioare la semnal şi plutesc până la partenerul situat la 3 – 4 m
(treptat se măreşte distanţa).
Mers ghemuit cu deplasare înainte, înapoi şi lateral. Se îndoaie
genunchii în funcţie de adâncimea apei, urmărind ca numai capul să fie deasupra. În
acest joc copilul va avea senzaţia că apa îl
susţine.
Sărituri pe ambele picioare în apă
până la genunchi şi până la piept. Acest exerciţiu
executat cu umerii în apă oferă copilului senzaţia
de plutire.
Mers cu vâslire: se poate face ca la
înotul craul (alternativ cu deplasarea înainte), ca
la bras (simultan cu deplasarea înainte) sau ca la
spate (alternativ cu deplasare înapoi). Braţele
ajută înaintarea, oferind posibilitatea să simtă
sprijinul apei (fig. 47).
Figura 47
Câştigă teren: fiecare copil are un partener cu care execută pluta pe
faţă, ţinându-se reciproc de un baston. La semnal încep să bată puternic din
picioare, încercând să-şi împingă partenerul.
Plutire verticală cu sprijinul mâinilor pe şanţul de sparge-val, cu
ridicarea alternativă şi cu ridicarea simultană a mâinilor de pe margine, încercând
să se stea cât mai mult în această poziţie.
Un grup format din
8 copii stau în cerc. Cei cu
numerele pare stau întinşi pe
piept, ceilalţi învârtesc roata.
Se execută şi pe spate.
Alunecări din
autopropulsie sub formă de
concurs: „Cine alunecă mai
departe?”.
Roaba în apă mică
(fig. 48).

Figura 48

170
 3.4. JOCURI PENTRU ÎNVĂŢAREA SĂRITURII

Sărituri peste obstacole: copiii trec peste mai multe bastoane ţinute la
înălţimi diferite de către coechipieri. Obstacolele pot fi înlocuite cu copiii aşezaţi în
poziţii diferite: în sprijin culcat, pe genunchi cu sprijin pe mâini.
Plonjonul: din genunchi pe marginea bazinului, cu mâinile întinse
înainte, capul între braţe, se extind genunchii concomitent cu căderea în apă (fig.
49).

Figura 49

Toboganul: de pe o plută
ţinută de instructor pe marginea
bazinului, copilul alunecă în apă,
pentru a putea învăţa săritura şi
intrarea în apă cu corpul întins (fig.
50).

Figura 50

Săritura tigrului. Doi jucători din fiecare echipă (2 sau mai multe) ţin
colacul cât mai aproape de peretele bazinului. Participanţii fiecărei echipe sar pe
rând prin colac, cu aterizare în formă de plonjon. Conducătorul jocului va
supraveghea trecerile, acordând puncte de penalizare celor care ating colacul în
timpul săriturii.
Varianta jocului de mai sus. În loc de colac se va agăţa un obiect pe o
sfoară în dreptul locului de săritură. Jocul nu se desfăşoară pe echipe, urmărindu-se
desemnarea celui mai bun executant. Se execută săritura în plonjon cu sarcina de a
atinge obiectul în timpul zborului. Cei care nu reuşesc vor fi eliminaţi. După fiecare
trecere a tuturor jucătorilor obiectul se va depărta sau ridica. Câştigă ultimul jucător
rămas în concurs.

171
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce reprezintă jocurile pentru învățarea înotului?

2. La ce nivel se folosesc jocurile în învățarea înotului?
3. Ce feluri de jocuri se pot folosi pentru învățarea deprinderilor de bază din
înot?
4. În ce bazine se pot folosi jocurile?
5. Alcătuiți un plan de lecție cu tema însușirii mișcării de picioare craul și a
mișcării de picioare spate prin folosirea jocurilor.
6. Ce materiale trebuie în lecțiile de înot în care se folosesc jocurile?

172
 CAPITOLUL IV
PROCEDEELE DE ÎNOT APLICATIV – UTILITARE ŞI SALVAREA DE
LA ÎNEC

Dacă practicarea înotului este un mijloc de a „prelungi” viaţa, atunci când

este cazul, înotul ajută la salvarea vieţii unui om aflat în pericol.
Latura aplicativ – utilitară a înotului
A şti să înoţi, să poţi beneficia de posibilitatea de a te mişca în mediul
acvatic fără a-ţi pune viaţa în pericol, este o realizare deosebit de importantă pentru
fiecare individ.
Stilurile moderne de înot au la bază vechile procedee populare (voiniceasca,
înotul ca broasca, înotul câinesc, înotul indiana – pe o parte) care, în urma unei
îndelungate evoluţii istorice, au ajuns la formele de astăzi.
De exemplu, varianta de înot câinesc în care braţele şi picioarele bat apa
alternativ, fără a ieşi la suprafaţă, precum şi din voiniceasca apărută mai târziu, se
ajunge la înotul craul de azi, în care poziţia corpului este modificată, cu scopul de a
uşura mişcarea braţelor şi respiraţia. În acest fel, corpul se ridică deasupra apei,
obţinându-se o înaintare mai rapidă cu o cheltuială de energie mai redusă.
Brasul derivă din înotul popular broasca, în care se înota cu mişcări
simultane de braţe şi de picioare, imitându-se mişcările broaştei. Modificările
tehnice survenite au dus la perfecţionarea coordonării mişcărilor de braţe şi de
picioare, în vederea obţinerii unei viteze de deplasare sporite, cu un consum
energetic mai redus.
Procedeul bras este cel mai răspândit, datorită atât uşurinţei cu care se
execută mişcările, cât mai ales faptului că este foarte economic şi odihnitor.
Procedeul craul este folosit pe scară largă în predarea înotului deoarece se
învaţă repede şi constituie baza învăţării procedeelor spate şi fluture. Acest
procedeu are o mare valoare utilitară prin apropierea rapidă de victimă într-un caz
de înec şi prin bătaia picioarelor, pentru aducerea la mal a unui înecat.
Înotul spate are un caracter aplicativ pronunţat, permiţând transportarea
victimelor salvate de la înec sau a diferitelor obiecte. În acelaşi timp, constituie un
mijloc de odihnă în apă, deoarece corpul se poate menţine la suprafaţă numai prin
executarea mişcărilor de picioare, braţele sprijinindu-se liber pe apă.
Înotul are un pronunţat caracter utilitar, constituind o necesitate în
apărarea vieţii în faţa pericolului de înec. Oricine poate ajunge în situaţia de a
interveni pentru salvarea vieţii altuia, aflat în pericol de înec. Această intervenţie
promptă necesită cunoştinţe temeinice de înot, procedee speciale, şi o pregătire
adecvată. Înotul pentru salvare se bucură de o atenţie deosebită pe plan

173
internaţional, fapt confirmat de existenţa Federaţiei Internaţionale de Salvare
fondată în anul 1910, cu sediul la Paris.
Învăţarea înotului trebuie privită în primul rând ca o necesitate de apărare a
vieţii în faţa pericolului de înec.
Caracterul aplicativ rezultă din faptul că înotul poate fi practicat de
oameni de toate vârstele, folosindu-l ca un bun mijloc de întărire şi menţinere a
sănătăţii.
Caracterul aplicativ – utilitar al înotului este dat de nota de individualitate
în care se execută mişcările de braţe şi de picioare, din instinct sau în încercarea de
a înota tehnic, în conformitate cu cerinţele regulamentare ale competiţiilor de înot.
Practicanţii înotului liber, popular participă la această activitate în scop
recreativ sau pentru efectele pe care înotul le are asupra organismului, şi care nu ţin
seama de tehnica corectă în care se înoată.
Aplicaţiile înotului sunt multiple, printre care: transportul de obiecte şi de
persoane, traversările de ape, de râuri, înotul în valuri, înotul subacvatic, înotul cu
echipament, scufundările pentru recuperări de obiecte şi persoane.

4.1. PROCEDEELE UTILITAR – APLICATIVE13

Câineasca
Caracteristici:
picioarele acţionează corespunzător mişcării din procedeul craul iar
braţele efectuează acţiunile de apucare şi împingere a apei spre piept, revenind
înainte pe sub apă, excluzând faza aeriană;
o alternativă a acţiunii braţelor şi a picioarelor este bătaia picioarelor
în acelaşi timp cu faza de tracţiune a ambelor braţe;
aplicarea procedeului este posibilă în ape fără valuri şi pe distanţe
mici (motivul fiind viteza mică de înaintare şi solicitarea mare a organismului);
însuşirea procedeului este uşoară, în parte datorită şi faptului că nu
este necesară învăţarea respiraţiei, capul fiind menţinut la suprafaţa apei.

Voiniceasca
Caracteristici:
picioarele acţionează ca în procedeul bras însă, la o adâncime mai
mare (corpul este poziţionat pe apă într-un unghi mai mare faţă de suprafaţă, ca în

13
Adaptare după Ţurcaş C., „Curs de înot”, F.E.F.S., U.E.B., 1998, pag. 144

174
procedeul bras) sau realizează o mişcare de forfecare, iar mişcarea braţelor este
asemănătoare cu cea a procedeului craul;
corpul se avântă peste apă, înaintarea efectuându-se cu oscilaţii pe
verticală;
capul este puţin peste nivelul apei, iar respiraţia este asemănătoare
procedeului craul;
pe un ciclu complet de braţ are loc o forfecare de picioare;
datorită poziţiei corpului pe apă şi a respiraţiei, care în mare parte se
realizează afară din apă, procedeul este rapid şi se poate aplica în ape învolburate,
putându-se înota astfel o durată de timp relativ mare.

Over (indiana) sau înotul pe o parte

Caracteristici:
este procedeul cu caracter utilitar şi aplicativ cel mai răspândit
deoarece nu epuizează rapid resursele de energie;
respiraţia are loc la suprafaţa apei ori cu expiraţia în apă;
din plutire pe o parte, braţul de jos întins înainte efectuează mişcări
de tracţiune şi împingere, similare celor din procedeul craul, pornind din dreptul
pieptului înapoi spre şold, iar braţul de deasupra corpului, poziţionat uşor sub
nivelul apei, execută o mişcare spre înainte, pe lângă corp;
picioarele realizează o acţiune de forfecare;
procedeul poate fi aplicat în ape învolburate şi pe distanţe mari;
este procedeul care se utilizează în situaţii de recuperare şi de salvare
de la înec;
de asemenea, se foloseşte pentru transportul de obiecte.

Brasul pe spate (spate dublu sau spate elementar)

Caracteristici:
corpul este în plutire pe spate, braţele execută mişcări de spate în
mod simultan, iar picioarele, tot simultan, efectuează mişcări de bras;
respiraţia este în totalitate aeriană;
un aspect important îl constituie modalitatea de relaxare din
intervalele de alunecare, când picioarele sunt întinse şi apropiate, iar braţele pe
lângă corp;
procedeul se poate realiza şi fără acţiunea braţelor;
se foloseşte la transportarea de persoane sau obiecte.

175
 Înotul sub apă
Caracteristici:
se poate învăţa în faza de iniţiere, în paralel cu învăţarea procedeelor
de înot;
se înoată în procedeul bras sau cu braţele întinse înainte, executând
mişcări de picioare bras, fluture sau craul;
la staţionarea sau la parcurgerea unor distanţe sub apă trebuie
respectată parcurgerea succesivă a timpului şi cunoscute limitele personale, fără ca
acestea să fie depăşite;
înainte de scufundare este indicat să se realizeze o ventilaţie
pulmonară, prin 3 – 5 inspiraţii şi expiraţii prelungi;
adâncimea la care se poate scufunda un amator, cu sau fără masca de
apă, labe sau tubul respirator este de până la 3, 4 metri în condiţii normale;
sub apă se expiră lent, pe nas, continuu. În caz de apariţie a senzaţiei
de presiune toracică, de presiune în urechi etc., se efectuează câteva mişcări de
înghiţire;
înotul sub apă este util salvatorului la găsirea victimelor, la
realizarea prizelor şi paradelor, ca şi pentru ridicarea victimei la suprafaţă.

4.2. APLICAŢIILE PROCEDEELOR UTILITARE14

Scufundări

Scufundările se fac după o inspiraţie profundă:

de la suprafaţa apei, din plutire pe piept sau din înot, prin
rostogolire înainte, se ajunge în poziţie oblică sau verticală răsturnată; iar din
călcarea apei, corpul se rostogoleşte spre înainte şi apoi se extind picioarele la
verticală cu deplasare accelerată în jos, prin mişcări de braţe şi picioare;
de pe mal, prin săritură în picioare sau cu capul în jos, când apa
este suficient de adâncă, curată şi se poate vedea prin ea. Scufundarea în picioare
din săritură se realizează cu corpul întins şi încordat, cu braţele pe lângă corp sau
ridicate în prelungirea corpului, pentru a se evita accidentările la nivelul coloanei
sau ale articulaţiilor.
Salvamarii se pot scufunda pentru a aduce victima la suprafaţa apei folosind
tubul de salvare, care îl va ajuta să rămână la suprafaţă şi ulterior să sprijine
victima, punându-l între el şi aceasta sau sprijinind victima pe tub.

14
Adaptare după Ţurcaş C., „Curs de înot”, F.E.F.S., U.E.B., 1998, pag. 145

176
 Traversări

La traversarea unei ape se va alege procedeul de înot sau utilitar adecvat

aspectului apei.
Pentru a traversa fără nici un fel de incidente este utilă cunoaşterea cursului
de apă, natura fundului acesteia, adâncimea şi viteza, alegându-se locul cel mai
avantajos, mai sus de punctul unde urmează să se ajungă după traversare.
Persoanele mai bine pregătite, înotătorii, trebuie să-i ajute pe cei mai puţin pregătiţi.
Modul optim de traversare al unei ape fără adâncime mare dar cu o mişcare
rapidă, este în coloană unul după celălalt, la interval de un braţ, oferind sprijin unul
altuia. O apă puţin adâncă se mai poate traversa în doi. Traversarea unui curs care
se desfăşoară cu repeziciune, poate avea loc cu asistenţă din partea persoanelor care
ştiu să înoate mai bine, şi care prind o frânghie de o parte şi de cealaltă a apei.
Persoanele care traversează apa cu ajutorul frânghiei, pentru a împiedica balansul
corpului în timpul traversării, trebuie să găsească o greutate pe care să o ţină: se
poartă în spate un coleg sau se pune o încărcătură în bagajul purtat.

Transportări

La trecerea unei ape învolburate sau a cărei natură nu este cunoscută

(curenţi, vârtejuri, apă rece, gropi, obiecte scufundate, plante agăţătoare etc.) există
diferite situaţii ce trebuie luate în considerare: înotul îmbrăcat, dar nu şi încălţat,
înotul cu îmbrăcămintea scoasă şi purtată pe cap sau într-o mână, înaintarea în apă
cu ajutorul unor materiale ajutătoare sau a obiectelor de susţinere improvizate,
ajutând o persoană care nu ştie sau care nu poate să înoate, a unei persoane bolnave
sau rănite, transportul unui animal etc.
Chiar dacă nu sunt înotători ori salvamari, persoanele care participă la astfel
de situaţii trebuie să cunoască noţiunile minime din desfăşurarea optimă a
evenimentelor de această natură.
Locul de traversare se alege în funcţie de lăţimea şi de viteza curentului de
apă. În funcţie de locul unde se intenţionează să se ajungă după traversare, trecerea
trebuie să aibă loc în amonte de acesta.
În traversarea apei pentru transport, procedeele recomandate sunt brasul sau
voiniceasca, deoarece se poate orienta mai uşor spre punctul în care trebuie să
ajungă.
Se poate folosi şi procedeul over în care, cu o mână se vâsleşte iar cealaltă,
deasupra apei ţine obiectele sau persoana pe care o ajută.
Transportul de persoane se poate efectua cu ajutor:

177
 cel transportat se sprijină cu amândouă mâinile pe umerii
ajutorului (fig. 51) sau cu o singură mână, iar cealaltă vâsleşte sau se foloseşte de
un material ajutător (colac, buştean, scânduri, sticle de plastic goale etc.);

Figura 51

două persoane transportă o a treia, care execută doar mişcarea de

picioare iar cu fiecare mână se sprijină pe umerii celor care realizează transportul;
transportatul în poziţie de plută, se sprijină cu mâinile pe umerii
persoanei dinainte şi cu picioarele pe umerii celui din spate (fig. 52);

Figura 52

transportul în trei sau patru persoane se realizează prin sprijinul

fiecărui braţ şi picior al transportatului pe umerii a câte unui înotător.
Salvarea mai multor victime care sunt la distanţă mică de mal se va face pe
rând, iar dacă sunt la distanţă mai mare se va încerca aducerea lor în acelaşi timp, în
cazul în care sunt copii sau persoane uşoare.

Materiale ajutătoare

Materialele plutitoare îşi dovedesc utilitatea în transportul în apele adânci,

oferind sprijin pentru aceia care simt nevoia să le folosească singuri, având puţine
cunoştinţe de înot sau când sunt obosiţi: saltele de dormit pneumatice, mingii,
camere de bicicletă sau auto, materiale plutitoare din plastic, gonflabile, plute din
bârne, scânduri, buşteni, crăci.

178
 Este indicat ca fiecare bază de practicare a înotului să aibă în dotare
materiale ajutătoare:
în incintele piscinelor – plute, colaci, plutitoare;
la ştrandurile de pe malul lacurilor – colaci sau alte materiale plutitoare;
la ieşirile în largul lacului sau la mare, în spaţiile amenajate, se
recomandă să se aibă în dotare câte un material plutitor – minge, saltea pneumatică,
colac, vestă de salvare.
Salvamarii au în dotare tuburile de salvare, plutele de salvare, materiale
ajutătoare, plutitoare sau alte dispozitive de salvare, transport şi resuscitare.

4.3. SALVAREA DE LA ÎNEC

Salvarea reprezintă un ansamblu de măsuri destinate acordării asistenţei

necesare unei persoane accidentate de către un salvator. Prin salvare de la înec se
înţelege acţiunea de scoatere a victimei din apă şi ulterior, dacă este cazul,
acordarea primului ajutor prin acţiunea de reanimare şi aplicarea unor măsuri
terapeutice eficiente.
Eficacitatea măsurilor de salvare depinde în egală măsură de salvator, de
victimă şi de condiţiile în care s-a produs înecul. Desfăşurarea corespunzătoare a
acestor măsuri trebuie să aibă ca rezultat supravieţuirea.
Înecul este un eveniment fortuit care poate duce la deces. Înecul se
datorează asfixiei (indusă de scufundarea în apă) prin obstrucţia aparatului
respirator, provocând o sufocare apărută ca urmare a suspendării fluxului de oxigen
la plămâni şi a intensificării gradului de saturare cu dioxid de carbon a sângelui.
Starea apropiată înecului este de natură temporară şi reprezintă starea de
supravieţuire în urma asfixiei provocată de scufundarea în apă. Starea apropiată
înecului poate produce complicaţii ce pot duce până la moarte. Moartea secundară
este moartea provocată de schimbările chimice din plămâni după starea apropiată
înecului.
Starea apropiată de înec implică o situaţie periculoasă în imersie, de
severitate mare, care justifică atenţie medicală deoarece poate conduce la
îmbolnăviri sau chiar la moarte.
Complicaţii apărute în caz de înec: afecţiuni neurologice, edem pulmonar,
infecţii pulmonare, slăbirea funcţionării organelor, necroze acute tubulare, prezenţa
mioglobinei şi a hemoglobinei în urină etc.
Primele reacţii la scufundare
Scufundarea feţei în apă poate provoca reflexul de scufundare, care apare la
toate mamiferele, dar în special la mamiferele marine, ca de exemplu la balene şi

179
foci. Acest reflex pune corpul în sistem de operare prin salvarea energiei pentru a
maximiza timpul unei persoane de a sta sub apă. Efectul acestui reflex este mai
mare în apă caldă decât în apă rece, şi include trei factori:
bradicardia, o scădere a ritmului cardiac cu până la 50% la oameni;
vasoconstrucţia periferică, reducerea fluxului de sânge spre extremităţi
pentru a mări rezervele de sânge şi oxigen spre organele vitale, în special creier;
trecerea sângelui spre cavitatea toracică – pieptul, între diafragmă şi
gât, pentru a evita colapsul plămânilor sub presiunea mai mare din timpul
scufundărilor mai adânci.
Totuşi, atât persoanele conştiente, cât şi cele inconştiente pot supravieţui
mai mult fără oxigen sub apă decât în situaţii similare pe uscat.
Tratamentul aplicat înecatului se bazează pe principii comune tuturor
stărilor de asfixie supra-acute asociat cu elementele special impuse de
particularităţile cazului.
Reacţiile organismului la înec depind de gradul şi de durata sub-oxigenării.
Se succed următoarele faze:
după o perioadă de latenţă care durează câteva secunde, are loc
o reacţie de origine neurogenă a aparatului cardiorespirator, manifestată prin
tahicardie (accelerarea pulsului în repaus) şi inhibiţie reflexă a respiraţiei;
faza de compensare completă poate dura până la 90 de secunde,
timp în care nevoile de oxigen ale organismului sunt compensate;
faza de decompensare incompletă în care, datorită producerii de
adrenalină se mobilizează o nouă cantitate de sânge bogat în oxigen care vine din
viscere spre organele vitale. Acest sânge este insuficient pentru a satisface nevoile
acestor organe. Victima îşi pierde cunoştinţa, nu respiră, deşi inima continuă să
bată;
urmează starea de agonie, sincopa mixtă (la cea respiratorie se
asociază sincopa cardiacă) iar organismul se află în stadiul morţii clinice. Această
fază este precedată de accentuarea decompensării, se pierde tonusul muscular, se
relaxează sfincterele şi se dilată pupila.
Înecatul prezintă o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte tipuri de
asfixiaţi. Apa, chiar dacă pătrunde într-un strat foarte subţire în alveolele pulmonare
prin spasmul bronşic, rezultând turtirea alveolară, tulbură schimburile respiratorii în
plămâni (se opreşte oxigenul şi se elimină bioxidul de carbon rezultat din arderile
tisulare) chiar în condiţiile unei vitalităţi asigurate. Acesta este motivul pentru care
insuflaţia de aer în plămânii unui înecat trebuie să se facă cu o putere mult mai
mare decât la un om în stare normală.

180
 Dacă apa intră în căile respiratorii ale unei persoane conştiente, victima va
căuta să expectoreze pentru a scoate apa sau să o înghită, prin urmare, involuntar va
înghiţi mai multă apă. După ce apa a intrat în căile respiratorii victima conştientă
sau inconştientă va prezenta spasme ale laringelui; corzile vocale se contractă şi se
închide tubul respirator. Această acţiune previne intrarea apei în plămâni. Din cauza
acestor spasme ale laringelui, apa intră în stomac în prima fază de înecare şi doar
puţină apă intră în plămâni. Din păcate nu intră nici prea mult aer în plămâni. La
cele mai multe victime, spasmele laringelui dispar după un anumit timp de
inconştienţă şi apa poate intra în plămâni, aşa numitul înec ud. Totuşi, 10-15% din
victime menţin această închidere până la stopul cardiac, aşa numitul înec uscat,
când apa nu mai intră în plămâni. (În medicina legală apa din plămâni indică că
victima era în viaţă în timpul înecului. Absenţa apei din plămâni poate indica ori
înecul uscat ori moartea înainte de scufundare.)
Lipsa de oxigen
O victimă conştientă îşi va ţine respiraţia şi va încerca să inspire aer, adesea
rezultând în panică, incluzând mişcări rapide ale corpului. Aceasta, folosind mai
mult oxigen în fluxul de sânge, va accelera timpul de inconştienţă.
Victima îşi poate ţine respiraţia pentru o anumită perioadă de timp, dar
reflexul de respiraţie va scădea până când victima va încerca să respire din nou,
chiar când este scufundată. Reflexul respiraţiei în corpul uman este raportat nu la
cantitatea de oxigen din sânge ci la cantitatea de dioxid de carbon. În timpul apneei,
oxigenul din sânge este folosit de celule şi transformat în dioxid de carbon. Astfel,
nivelul de oxigen din sânge se micşorează şi creşte nivelul de dioxid de carbon.
Creşterea nivelului de dioxid de carbon conduce la un reflex de respiraţie din ce în
ce mai puternic, până la punctul în care victima nu îşi mai poate ţine respiraţia.
Aceasta are loc la o presiune parţială de dioxid de carbon de 55 mm Hg, dar
depinde de fiecare individ şi poate fi crescut prin antrenament. Descreşterea
nivelelor de oxigen, totuşi, conduc la leşin subit fără atenţionare, de obicei, în jurul
presiunii parţiale de 25 până la 30 mm Hg.
Scufundătorii antrenaţi îşi pot ţine respiraţia şi pot rezista reflexului de
inspiraţie până când leşină. Leşinul datorat descreşterii nivelului de oxigen se
numeşte leşin în apă puţin adâncă. Acesta are loc în special când o respiraţie rapidă
înainte de apnee scade nivelul de dioxid de carbon din sânge fără să crească nivelul
de oxigen, când sângele este de obicei saturat cu oxigen. Prin urmare, leşinul poate
avea loc fără a da atenţionări înainte ca reflexul de respiraţie să fie simţit. (Notă:
menţinerea respiraţiei în apă nu trebuie precedată de respiraţii rapide pentru a
asigura rezerva de oxigen, acţiune care întotdeauna trebuie supravegheată de o altă
persoană.)
Inconştienţa datorată lipsei de oxigen
Datorită lipsei de oxigen, victima va deveni inconştientă. O victimă
inconştientă salvată în timp ce are căile respiratorii încă închise din cauza

181
spasmelor laringelui poate să nu prezinte efecte de vătămare după accident. Şi, deşi
puţină apă a intrat în plămâni, aceasta nu va fi eliminată din plămâni înainte de
manevrele de salvare. La cele mai multe victime spasmele laringelui încetează după
ceva timp după inconştienţă, şi apa umple plămânii – are loc înecul ud.
Apa de râu conţine mai puţină sare decât sângele şi prin urmare, va fi
absorbită de fluxul de sânge prin osmoză, schimbând chimia sângelui, ceea ce
conduce la stopul cardiac în 2 – 3 minute.
Apa sărată este mult mai sărată decât sângele şi, datorită osmozei, apa va
ieşi din fluxul sanguin şi va intra în plămâni. Sângele mai gros necesită mai mult
efort din partea inimii, ducând la stop cardiac în 8 – 10 minute. Apa, indiferent dacă
este dulce sau sărată, va deteriora interiorul suprafeţei plămânilor, provocând
colapsul alveolelor şi provocând o întărire a plămânilor cu reducerea capacităţii de
a schimba aer. Aceasta poate provoca moartea chiar şi după câteva ore după
salvarea unei victime conştiente şi se numeşte înec secundar.
Înecul în apa dulce se deosebeşte ca mecanism de cel în apă sărată. Fluidul
aspirat în plămâni produce vasoconstricţie pulmonară şi hipertensiune. Apa dulce se
mişcă mai rapid în membranele capilare alveolare, în microcirculaţie. Înecarea în
apă dulce prezintă caracteristicile următoare:
pe lângă asfixie, sângele se diluează din cauza intrării apei în
aparatul respirator;
la 2 – 4 minute de la infiltrarea apei în alveole, apa trece prin
osmoză în sânge şi se produce mărirea volumului de sânge şi a presiunii pulmonare.
Hemo-diluţia (diluţia sângelui cu apă) este adesea însoţită şi de hemoliză, adică
pierderea hemoglobinei prin distrugerea globulelor roşii. Astfel, organismul care se
găseşte deja într-o criză de oxigen, mai este privat în cea mai mare parte şi de
vehiculele care îl transportă în organism.
provocarea unui grad mare de saturare cu ioni de potasiu în sânge
(hiporoaliemie), care înlesneşte „fibrilaţia ventriculară” (contracţiile inimii nu se
armonizează, reducând capacitatea de a acţiona sângele în vase).
La înecul în apă sărată în asociere cu asfixia, se formează edemul
pulmonar (se concentrează lichid în alveolele pulmonare) şi o hemo-concentraţie cu
colaps periferic (reducerea subită a presiunii arteriale prin dispariţia stării de
tensiune vasculară). Apa sărată acoperă alveolele pulmonare, îngreunând
normalizarea schimburilor respiratorii.
Cauzele care preced înecul:
înecul în cadă este comun bebeluşilor până într-un an, în lipsa
supravegherii adulţilor (în mai puţin de 5 minute);
înecul în piscinele locuinţelor are loc din cauza neamenajării
acestora cu gard care să înconjoare piscina;

182
 înecul în lacuri, râuri sau la mare poate fi provocat din cauza
alcoolului, traumelor rezultate din săriturile în apă, sau ca urmare a unor afecţiuni,
precum infartul miocardic, lipsa coordonării neuromusculare (boala Parkinson sau
alte dereglări neurologice), dereglări provocate de panică, diabet, hipoglicemie;
intrarea apei în cavitatea nasului şi în urechea externă, în care prin
modificările de presiune ale apei se transmite membranei timpanului (care separă
urechea externă de cea medie), la o adâncime cu care nu este obişnuit organismul, o
rezonanţă care se propagă spre urechea medie, şi care duce la stări de panică;
hidrocuţie – atingerea directă a apei poate produce la unele
persoane o reacţie nefavorabilă în organism, modificându-le, într-o anumită măsură,
capacitatea de a percepe senzaţiile;
conştientizarea neputinţei de a înota mai departe, atunci când
persoana s-a îndepărtat prea mult de malul apei sau de mijloacele de susţinere
plutitoare, fără a-şi aprecia corect capacităţile fizice, şi intrarea în panică, au ca
efect instalarea extenuării morale;
oboseala apărută ca urmare a efortului depus la înot poate provoca
extenuarea fizică;
încetarea bruscă, automată a funcţiilor inimii şi a respiraţiei, ca
urmare a unei crize de epilepsie;
o contracţie involuntară, prelungită şi dureroasă a unui muşchi.
Pericolele practicării sporturilor acvatice: consumul de alcool asociat cu
conducerea de ambarcaţiuni, loviri ale coloanei vertebrale şi traume la cap asociate
cu surfing-ul, schiul nautic.
În accidentele provocate de săriturile în apă sau de ambarcaţiuni pot exista
leziuni severe: fracturi craniene sau ale coloanei vertebrale, luxaţii ale articulaţiilor,
spargerea timpanului etc.
Situaţii care duc la înec
Înecul se produce când victima nu are posibilitatea de a se salva. Cele mai
multe cazuri de înec au loc când victima leşină, este extenuată şi nu poate avea
acces la aer. Aceste cazuri pot avea loc şi pentru un înotător aflat în stop cardiac în
mare, extenuat şi în comă datorită hipotermiei după ce se sparge suprafaţa lacului
îngheţat sau unei persoane care este în stare de ebrietate. O altă cauză de înec poate
fi vremea nefavorabilă, incluzând curenţii de apă precum valurile şi râurile. Înecul
poate avea loc şi în cazul unei lipse de flotabilitate, când un obiect greu poate
obstrucţiona victima să ajungă la suprafaţă. Înecul mai poate fi provocat de o altă
persoană care forţează victima să rămână sub apă, adică persoane nepregătite care
încearcă să salveze un înecat şi ajung în situaţia de a se îneca la rândul lor.

183
 În situaţii de înec se pot afla persoanele care nu ştiu să înoate dar şi
înotătorii. Se pot produce accidente în timpul practicării sporturilor nautice, în
deplasările cu ambarcaţiunile nautice sau la săriturile în apă.
Înecul poate fi provocat de fenomenele naturale, precum: valurile, curenţii,
vârtejurile sau de mediul acvatic: plantele acvatice, fundul mâlos, malurile abrupte,
dar şi de neatenţie, prin depăşirea zonelor restricţionate de geamanduri.
Cauze frecvente de incidente în zonele de ţărm: gropi sau adâncimi
necunoscute în apă, apă rece (intrarea într-o apă rece poate provoca stop cardiac),
curenţi puternici, vânt, căderi în apă, persoane care nu mai pot înota, obiecte
ascuţite în sau deasupra apei, persoane care se împing, sau persoane aflate la bordul
unor ambarcaţiuni nepotrivite apei în care se află.
Înotătorii experimentaţi se pot îneca în situaţia în care nu ţin cont de starea
lor de sănătate, sunt foarte obosiţi, consumă băuturi alcoolice sau lichide foarte reci
înainte de a intra în apă, petrec mult timp la soare şi intră în repetate rânduri în apă
rece, ori fac prea multe sărituri şi scufundări succesive.
Succesul salvării depinde de multe condiţii, cele mai importante sunt:
timpul scurs de la scufundarea corpului şi gradul de instruire al salvatorului.
Şansele de salvare scad pe măsură ce trece timpul: 95% la un minut de la
producerea înecului, 75% după 3 minute, ajungând la 25% după 6 minute şi la 3%
după 8 minute.
În cazul înecului prin extenuare fizică sau psihică înecatul se agită,
acţiunile acestuia având ca efect extenuarea, epuizarea resurselor de energie.
Ridicarea braţelor – semn ce arată că cel care se îneacă vrea să atragă atenţia
asupra sa – favorizează scufundarea în apă, micşorând diametrul transversal al
toracelui şi capacitatea de plutire.
În cazul înecului prin sincopă respiratorie (oprirea bruscă şi completă a
respiraţiei), cardiacă (dispariţia contracţiei cardiace) sau mixtă (cardiorespiratorie),
declanşată în mod reflex datorită hipersensibilizării la mediul acvatic (hidrocuţie),
victima îşi pierde conştiinţa şi se scufundă brusc fără semne de disperare, fără
strigăte, fără luptă.
Stopul cardiac şi moartea
Datorită lipsei de oxigen sau din cauza schimbărilor chimice din plămâni,
inima poate să înceteze să mai bată. Acest stop cardiac poate opri fluxul de sânge,
incluzând transportul de oxigen la creier. Stopul cardiac mai este cunoscut ca şi
moartea clinică. În acest punct mai există încă şansa de salvare. Totuşi, creierul nu
poate supravieţui mult timp fără oxigen, şi lipsa de oxigen din sânge combinată cu
stopul cardiac va conduce la deteriorarea celulelor creierului, producând deteriorări
cerebrale şi eventual moartea creierului. În medicină acesta este considerat punctul
fără întoarcere, şi victima este cu adevărat moartă. La suprafaţă, creierul va muri
după aproximativ 6 minute. Totuşi, dacă corpul este scufundat în apă rece

184
metabolismul este încetinit semnificativ. Se cunosc cazuri în care un copil a fost
scufundat în apă rece timp de 70 de minute iar un băiat de 18 ani a rezistat timp de
38 de minute sub apă.
După ce este scoasă din apă victima prezintă caracteristicile unui asfixiat, cu
respiraţie neregulată, slabă sau absentă. Pulsul periferic poate fi normal, redus sau
insesizabil.
Tegumentele sunt albe, lucioase în proporţie de 10% din cazuri, 20%
albastre – violacee, iar în restul de 70% culoarea lor se schimbă în raport cu starea
fizică.
Cianoza (culoarea violacee a pielii) este accentuată la nivelul gurii şi la
unghii, fără a exista o relaţie între puterea acesteia şi gradul de asfixie.
Lipsa mişcărilor respiratorii, percepută vizual şi auditiv, indiferent de gradul
cianozei, necesită reanimarea respiratorie. Lipsa pulsului periferic, midriaza
(deschiderea largă a pupilei) şi chiar hipotensiunea arterială impun reanimarea
cardiacă.
Reanimarea respiratorie este posibilă şi în apă, concomitent cu aducerea
înecatului la mal, chiar dacă nu se dispune de materiale ajutătoare.
Victima unui înec poate prezenta un aspect exterior diferit:
de tip alb, palid – înecatul nu a înghiţit apă;
de tip cianotic, vânăt, din cauza apei care a ajuns în stomac şi
plămâni; la nivelul gurii şi a nasului se poate forma o spumă rozacee, ce indică
apariţia edemului pulmonar (acumulare de lichid în alveolele pulmonare).
Temperatura corpului se diminuează.
Înecul se realizează ca urmare a inhibiţiei reflexe cardiovasculare,
manifestată prin încetarea respiraţiei sau prin respiraţie superficială, puls scăzut,
reducerea tensiunii arteriale – transformări care duc la încetarea funcţiei inimii,
întreruperea respiraţiei, pierderea sensibilităţii şi a mişcărilor voluntare prin
scăderea fluxului de sânge spre sistemul nervos central.
Apare o concentrare de dioxid de carbon care influenţează sistemul nervos
şi care duce la anoxie cerebrală. Respiraţia se realizează în mod haotic, ducând la
umplerea bronhiilor şi alveolelor pulmonare cu apă.
Are loc asfixia progresivă şi oprirea respiraţiei; scade tensiunea arterială,
sincopa respiratorie devine mixtă (se opreşte inima) – moartea clinică (aparentă), şi
moartea biologică (definitivă).
Temperatura apei influenţează starea înecatului. Dacă temperatura apei
este foarte scăzută, scade şi temperatura corporală, existând riscul producerii
fibrilaţiei ventriculare. Temperatura scăzută crează şi condiţii favorabile pentru
conservarea creierului în anorexie, făcând posibilă recuperarea acestuia şi după 10
minute, faţă de maximum 5 – 6 minute la anoxia cerebrală produsă în alte condiţii.

185
Pierderea de căldură pentru cei care înoată sau se află în stare de înec este deosebit
de importantă.
Salvatorul trebuie aprecieze posibilitatea executării manevrelor de
scufundare şi căutare a victimei, apucarea şi aducerea ei corectă la mal prin
imobilizare, dacă se zbate (priza asupra victimei – mişcarea de salvare prin care
victima este prinsă şi remorcată) şi prin evitarea mişcărilor de apucare pe care
victima le poate face (paradă – mişcări de apărare împotriva apucării disperate a
înecatului).
În cazul în care victima este conştientă şi ştie să înoate, poate fi ajutată de pe
marginea apei cu anumite indicaţii, cu o prăjină, frânghii sau colaci de salvare.
Succesiunea fazelor în salvarea unei persoane care se îneacă poate fi
prezentată astfel:
apropierea de victimă;
apucarea victimei şi deplasarea prin apă spre mal cu şi fără
accesoriile de salvare;
primul ajutor şi reanimarea.

4.3.1. APROPIEREA DE VICTIMĂ

Apropierea de accidentat este un moment important, de care depinde reuşita

acţiunii de salvare. Există, în general, două situaţii în care se poate găsi
accidentatul: la suprafaţa apei şi sub apă. În ambele cazuri, apropierea şi
prinderea victimei trebuie să se facă prin spate, deoarece aceasta va căuta să se
agaţe de salvator cu toată forţa, încercând să se împingă spre suprafaţa apei, în timp
ce împinge salvatorul sub apă. Victima conştientă poate intra în panică şi poate
împiedica eforturile de salvare. Pentru a evita această acţiune este indicat ca
apropierea de victima panicată să se realizeze cu un obiect de plutire, sau din spate,
răsucindu-i braţul la spate pentru a-i restricţiona mişcarea. Dacă victima împinge
salvatorul sub apă, este indicat ca acesta să se scufunde şi să se îndepărteze de
victimă, al cărei scop principal este de a veni la suprafaţă. Dacă victima este mult
mai puternică decât salvatorul pot exista situaţii în care salvatorul va trebuie să
aştepte până când victima leşină, pentru a evita riscul de înec al salvatorului. Când
apropierea nu se poate realiza din spate (apă tulbure, fără vizibilitate, răsucirea
continuă a accidentatului) salvatorul trebuie să întoarcă victima cu spatele şi, printr-
o metodă de prindere, să o scoată la suprafaţă, cu faţa deasupra apei.
Dacă accidentatul este îmbrăcat, poate fi menţinut la suprafaţă prin apucarea
de guler.
Primul pas în salvarea unei victime care se îneacă este să-i fie adusă gura şi
nasul la suprafaţa apei. Pentru asistenţă ulterioară este recomandat să se aducă
victima pe teren stabil, uscat sau într-o ambarcaţiune.
186
 După apropierea de victimă se îndepărtează obiectele grele, care nu plutesc,
ca de exemplu cureaua şi încălţămintea şi apoi victima va fi adusă la mal şi culcată
pe spate.
Dacă apropierea de uscat include marginea bazinului fără trepte sau
marginea unei bărci, trebuie folosite anumite tehnici pentru a deplasa victima peste
obstacole. În incinta bazinelor salvatorul stă în afara bazinului şi ţine victima de
mâini, cu spatele victimei sprijinit de margine. Salvatorul apoi scufundă victima în
apă rapid pentru a imprima viteză în sus corpului, ajutând la ridicarea peste
margine. La ridicarea victimei peste marginea unei ambarcaţiuni poate fi nevoie de
mai mult de o persoană. Tehnici speciale sunt de asemenea folosite pentru salvarea
cu elicopterul în mări sau din ape învolburate, deşi o salvare cu elicopterul este de
obicei însoţită de personal calificat, având cunoştinţele necesare.
După ce se ajunge pe uscat toate victimele trebuie să primească asistenţă
medicală, în special dacă au fost inconştiente sau dacă apa – chiar şi în cantităţi
mici – a intrat în plămâni. O victimă inconştientă poate avea nevoie de respiraţie
artificială sau de resuscitare cardiorespiratorie. Manevra Heimlich este necesară
numai în cazul în care au fost astupate căile respiratorii cu obiecte. Se asigură
oxigen, şi chiar intubare dacă este necesar. Poate fi nevoie de tratament pentru
hipotermie, acoperind victima cu pături până ajunge echipajul de salvare. În
acordarea primului ajutor se tratează şi alte traumatisme, în funcţie de situaţia în
care se află victima. Victimele care sunt active, treze şi intacte prezintă un procent
de 100% de supravieţuire.
Victimele înecate trebuie tratate chiar dacă au stat scufundate o perioadă
mai lungă de timp. Copiii au o bună posibilitate de supravieţuire în apă până la 3
minute sau 10 minute în apă rece (10 – 150 C).
Victima la suprafaţa apei – respiră
O salvare are loc când o persoană aflată în pericol prezintă comportamente
ce indică incapacitatea de a rămâne sau de a reveni la suprafaţa apei.
Un salvamar profesionist trebuie să realizeze diferenţa, în funcţie de
gravitate, dintre o persoană aflată în pericol şi una care aproape se îneacă.
În acest caz, se poate acorda ajutor victimei de pe uscat sau din apă, folosind
părţi ale corpului, o prăjină sau, dacă la locul accidentului este prezentă o persoană
calificată cu echipament de salvare, aceasta poate utiliza tubul de salvare. Prin
folosirea echipamentelor de salvare se uşurează recuperarea şi aducerea la mal a
victimelor înecate.
În situaţia în care victima se află la suprafaţa apei, cu faţa în jos, apropierea
se face dinspre picioare. Se aduce înecatul în poziţie verticală, printr-o acţiune
bruscă, după ce se apucă de sub axile. Dacă înecatul este cu faţa în sus, se ridică de
umeri şi se aduce în poziţie verticală.
Victima scufundată la adâncime mică

187
 Când înecatul este scufundat şi salvatorul ajunge aproape de locul în care se
află acesta (poate fi localizat după bulele de aer care ies la suprafaţă) se va efectua
scufundarea. Dacă victima nu este găsită imediat, salvatorul va reveni la suprafaţă
unde, după o inspiraţie profundă, se va scufunda din nou.
Într-o apă curată, de 4 – 5 metri adâncime, corpul victimei se poate observa
de la o depărtare de aproximativ 5 m. Dacă fundul apei este mâlos, salvatorul va
căuta să nu tulbure apa, călcând uşor
sau evitând să calce. Dacă accidentul
are loc într-o apă curgătoare,
salvatorul trebuie să meargă pe
marginea apei, în sensul curentului şi
să sară în apă la vale de cel înecat.
Trebuie să se cunoască
procedura de scufundare în apă,
folosită pentru a recupera o persoană
conştientă sau inconştientă aflată la
suprafaţă sau sub apă.
Intrarea în apă pentru salvare
se face prin săritură compactă, ţinând
labele picioarelor flexate, genunchii
îndoiţi iar coatele flexate cu
antebraţele înaintea corpului şi
palmele în jos. Dacă salvatorul are un
tub de salvare, acesta va aduce corpul
la suprafaţa apei foarte repede după
săritură. Se ţine privirea pe victimă în
timpul pregătirii de săritură.

Figura 53
În funcţie de fiecare situaţie în parte, după scufundare primul ajutor include:
respiraţia de salvare, manevra Heimlich, scoaterea din apă (fig. 53), administrarea
de oxigen, resuscitarea cardiopulmonară.
O persoană conştientă sau inconştientă poate fi doar câţiva centimetri sub
apă şi fără posibilitatea de a reveni la suprafaţă.
Victima scufundată la adâncime mare
Salvatorul se va scufunda la adâncime mare într-o apă pe care nu o cunoaşte
cu picioarele înainte, pentru a ajunge la persoana scufundată, la care nu se poate
ajunge de la suprafaţa apei, şi care trebuie condusă spre suprafaţă cu tehnici
speciale.
Înotătorii care iau parte la o salvare sau salvamarii experimentaţi trebuie să
ţină cont într-o astfel de acţiune de sensul curentului de apă iar în mare se
188
recomandă înotul pe sub coamele valurilor. Locul unde „se sparg” valurile, de
obicei spre mal, unde valurile întâlnesc bancurile cu nisip, este adesea periculos.
Ca material ajutător folosit în caz de salvare de la înec, tubul de salvare
este un tub din material plastic, având dimensiuni variate, între 110 – 140 cm. La
capetele lui este atașată o curea cu ajutorul căreia se prinde pe umăr (fig. 54 a și b).
Tubul de salvare prezintă mai multe avantaje: ajută salvamarul şi victima să
plutească, ţine gura victimei deasupra apei, facilitează transportul victimei în
siguranţă şi scade posibilitatea ca victima să se prindă de salvator în timpul salvării
acesteia (fig. 55).

a b
Figura 54

Tubul de salvare pluteşte, calitate care

îl face foarte util în aducerea persoanelor
corpolente la suprafaţa apei.

Figura 55

Se foloseşte în salvarea persoanelor prin plasarea curelei peste umeri şi înotând spre
victimă. Victima este susţinută prin apucarea tubului ori este înconjurată de acesta,
permiţând victimei să fie condusă în siguranţă spre mal.
Tubul de salvare este folosit pentru a salva o persoană sau mai multe.

189
 4.3.2. PROCEDEE DE SALVARE A VICTIMEI

A. SALVAREA CU AJUTORUL TUBULUI DE SALVARE

Se apucă victima de sub braţe prin înaintea pieptului şi se ţine ferm (fig. 56).
Cu celălalt braţ se apucă cureaua strâns, se trage în jos şi se trece în mâna
care ţine victima (fig. 57). Imediat după aceasta salvatorul împreună cu victima vor
fi traşi la suprafaţă, chiar fără a fi nevoie de efort din partea salvatorului, fără ca
acesta să folosească bătăile de picioare.
De obicei, cu încă o apucare a curelei se prinde tubul (fig. 58) pentru a-l
poziţiona între pieptul salvatorului şi spatele victimei (fig. 59).

Figura 56 Figura 57

190
 Figura 58 Figura 59

După aceasta, la suprafaţa apei salvatorul se înclină uşor pe spate pentru a

pune corpul victimei orizontal pe apă şi a-l trage spre marginea apei (fig. 60).

Figura 60

191
 Victima la suprafaţa apei – respiră
Prinderea din faţă este folosită pentru o persoană aflată în pericol la
suprafaţa apei, care respiră, este liniştită şi este orientată cu faţa spre salvator. Poate
fi efectuată când victima este la suprafaţă sau în apă adâncă. Salvatorul poate folosi
tubul de salvare, care se împinge sub apă şi sub braţele victimei.
Dacă în timpul apropierii victima apucă salvatorul, acesta va executa
manevre de eschivare: după apucarea din faţă se loveşte uşor victima pentru a o
linişti şi apoi se îndepărtează puţin de ea. Salvatorul va pune tubul de salvare între
el şi victimă.
Dacă se pierde tubul se foloseşte tehnica de împingere. Se inspiră adânc, se
bagă bărbia în piept şi se scufundă. Salvatorul se îndepărtează de victimă,
recuperează tubul, îl poziţionează între el şi victimă şi apoi se reapropie de victimă
sau solicită ajutor.
Apucarea din spate poate fi efectuată în apă adâncă sau mai puţin adâncă
şi este folosită când victima este la suprafaţă, respiră, este orientată cu spatele spre
salvator sau atunci când este agitată.
Corpul victimei trebuie ţinut centrat iar mişcarea de picioare a salvatorului
trebuie să fie continuă după contactul cu victima. În cazul în care salvatorul are un
tub de salvare, îl va ţine aproape de corp, sub axile, ţinând braţele în jurul umerilor
sau a pieptului înecatului.
Salvarea cu doi salvatori este folosită când victima este la suprafaţă,
respiră, şi este prea activă pentru a se descurca doar un singur salvator cu ea. Cei
doi salvatori combină tehnicile de apucare din faţă cu apucarea din spate. Când se
execută această manevră:
• se ţine tubul de salvare între victimă şi salvator,
• se poziţionează victima între cei doi salvatori,
• salvatorii comunică între ei, unul prinde victima din spate iar celălalt
împinge tubul de salvare spre pieptul victimei,
• salvatorul din spate prinde tubul de salvare înaintea victimei şi îl trage spre
pieptul victimei.
Victima la suprafaţa apei – nu respiră
În acest caz salvatorul trebuie:
• să cunoască importanţa izolării lui de substanţele care provin de la victimă;
în timpul resuscitării trebuie considerate toate substanţele ca potenţial infecţioase şi
urmate precauţiile izolării de acestea. Salvatorul trebuie să fie conştient de
posibilitatea infectării cu agenţii patogeni din sânge: un virus sau altă boală care
este purtată sau transmisă prin intermediul sângelui sau a fluidelor corpului (de
exemplu: HBV, un virus transportat de sânge care cauzează hepatita B, o boală

192
incurabilă ce afectează ficatul sau HIV, virus care se află în sânge şi provoacă
SIDA – Sindromul Dobândit al Deficienţei Imunitare);
• să-şi adapteze apucarea din spate la o victimă care nu respiră pentru a
începe respiraţia de salvare (când căile respiratorii sunt obstrucţionate se foloseşte
manevra Heimlich);
• să ştie cum să acorde primul ajutor victimei care nu respiră – căile
respiratorii trebuie să fie deschise;
• să îndepărteze în siguranţă şi rapid din apă o persoană care nu respiră;
• să reevalueze condiţia victimei după scoaterea din apă, dacă este necesar,
oferind îngrijire suplimentară.
Salvamarii care au în echipamentul din dotare un tub de salvare vor
poziţiona victima cu faţa în sus, pentru a i se administra insuflările de salvare şi
dacă este necesar, se va executa manevra Heimlich.
Scopul executării manevrei Heimlich în apă este de a elibera căile
respiratorii. Se fac cel puţin 5 presiuni abdominale iar pentru aceasta se mişcă
victima într-o poziţie verticală în apă. Apoi se repoziţionează victima la orizontală
pe tubul de salvare. Se scoate victima din apă foarte repede şi în siguranţă, folosind
o plută la spate, pentru suport. Se foloseşte această tehnică numai cu o victimă care
nu prezintă răniri ale coloanei vertebrale. Dacă victima poate fi scoasă repede din
apă nu se va pierde timp prin începerea acordării primului ajutor în apă.
Victima scufundată la adâncime mică
Salvatorul în salvarea unei persoane conştiente:
• se opreşte din înot înaintea sau în lateral de victimă;
• ţine cu o mână tubul de salvare şi recuperează victima cu cealaltă mână,
apucând-o de braţ sau de mână şi îi asigură suportul pe tubul de salvare, trăgând-o
la suprafaţă;
• menţine controlul tubului de salvare şi al victimei;
• îşi menţine poziţia stabilă pe apă.
Greşeli:
nu se ţine victima în centrul tubului de salvare,
nu se scufundă capul pentru a căuta victima,
se pierde prea mult timp încercând să apuce victima,
nu se controlează tubul de salvare,
se trage victima, dar nu se poziţionează tubul,
îşi aduce braţul în jurul victimei prea repede (victima trebuie să fie calmă
înainte de a executa această manevră).
Salvarea unei persoane inconştiente:

193
 • se realizează aceleaşi operaţiuni ca pentru o victimă conştientă, însă
incluzând insuflări de salvare sau manevra Heimlich, dacă este necesar,
• se menţine controlul tubului de salvare şi al victimei,
• se poziţionează victima cu faţa în sus,
• se aduce apoi într-o poziţie verticală şi se ţine faţa victimei afară din apă,
• salvatorul urmează protocolul victimei inconştiente pentru o salvare formată
dintr-un salvator sau doi: manevra Heimlich, insuflări de salvare, scoaterea din apă,
resuscitarea.
Dacă victima nu respiră în mod spontan, se poziţionează pentru ca
salvatorul să poată executa insuflările.
Se execută manevra Heimlich când căile respiratorii sunt obstrucţionate.
Greşeli:
nu se ţine tubul de salvare centrat,
nu se scufundă capul pentru a căuta victima,
se pierde prea mult timp încercând să se apuce victima,
nu se controlează tubul de salvare,
se trage victima, dar nu se împinge tubul de salvare sub victimă,
nu se aduce victima în poziţie verticală,
faţa victimei nu iese clar la suprafaţă.
Victima scufundată la adâncime mare
Salvarea din apă adâncă a unei persoane conştiente sau inconştiente,
prezintă aceeaşi metodologie ca la salvarea din apă mică: respiraţia de salvare,
manevra Heimlich, scoaterea din apă, administrarea oxigenului suplimentar,
resuscitarea cardiopulmonară.
Obiectivele salvării din apă adâncă a unei persoane conştiente sunt aducerea
victimei la suprafaţă, aşezarea tubului de salvare înaintea victimei şi menţinerea
controlului tubului de salvare şi al victimei în timp ce se deplasează spre un punct
de ieşire din apă.
Obiectivele unei salvări din apă adâncă a unei persoane inconştiente sunt
aceleaşi ca în cazul salvării unei persoane conştiente, cu deosebirea că trebuie
menţinute căile respiratorii deschise, executând respiraţia de salvare dacă este
necesar.
Scoaterea din apă de către două persoane specializate a unui înecat care
nu respiră, nu prezintă lovituri la nivelul coloanei vertebrale şi căruia i s-a făcut
resuscitarea încă din apă, presupune următoarele acţiuni:
• pentru a înlătura o victimă dintr-un bazin salvatorul se deplasează cu
victima la marginea bazinului unde un alt salvator o aşteaptă; salvatorul aflat pe

194
margine pregăteşte o plută pentru a fi introdusă în apă în mod vertical (şi îşi pune
mănuşile) (fig. 61),

Figura 61

• se îndepărtează tubul de salvare

de sub victimă,
• tot echipamentul de resuscitare
trebuie pregătit pentru folosire, imediat
ce victima este scoasă din apă,
• când primul salvator se apropie de
plută cu victima este dată ultima
insuflare, masca de resuscitare este pusă
pe marginea bazinului şi salvamarul se
aşează lângă victimă,
• se ridică braţul victimei pentru ca
al doilea salvator să-l poată apuca,
• în timp ce se protejează capul
victimei şi ţinând faţa acesteia afară din
apă, victima este întoarsă cu faţa spre
marginea bazinului; primul salvator
plasează pluta pe peretele bazinului, în
timp ce al doilea salvator ţine încrucişate
încheieturile victimei pentru ca aceasta să
vină cu spatele pe plută (fig. 62),
Figura 62

195
 • se poziţionează corect victima pe plută, fiind sprijinită de cei doi salvatori,
• victima este întoarsă pe plută prin desfacerea braţelor şi trasă pe uscat la
semnalul celui de al doilea salvator, care trage pluta şi victima pe marginea
bazinului (fig. 63),
• nu se va încerca ridicarea plutei, ea va aluneca pe marginea bazinului (fig.
64),
• dacă victima este o persoană solidă sau distanţa dintre linia apei şi marginea
bazinului este mare, se aplică cureaua de la tubul de salvare pe pieptul victimei şi
sub subţioare înainte de a îndepărta victima din apă,
• se îndepărtează pluta de marginea bazinului şi se aşează victima,
• se oferă îngrijire adecvată, potrivit evaluării stării de sănătate a victimei.

Figura 63 Figura 64

196
 Greşeli:
salvatorii uită să-şi pună mănuşile sau folosesc alt echipament
personal de protecţie,
salvatorul de pe margine nu bagă pluta suficient de adânc în apă,
salvatorul de pe margine nu îngenunchiază sau nu se întinde; are mai
mult control asupra plutei dacă îngenunchiază,
salvatorul de pe margine nu plasează echipamentul de resuscitare în
poziţie pentru folosire imediată când victima este îndepărtată din apă,
salvatorul din apă care face insuflările nu schimbă poziţia în lateral
de victimă; aceasta îl pune între victimă şi plută,
salvatorul din apă nu ridică braţul victimei la nivelul salvatorului de
pe margine,
salvatorul din apă alunecă sau împinge tubul de salvare pe partea
necorespunzătoare a victimei iar cureaua de la tubul de salvare se prinde între
victimă şi plută,
salvatorul din apă nu foloseşte tubul de salvare pentru suport,
victima nu este poziţionată corespunzător pe plută,
salvatorul aflat pe marginea bazinului trage braţul victimei, când
forţa trebuie să fie aplicată pe plută iar braţul este ţinut pentru a controla victima,
salvatorii nu comunică,
pluta nu este scoasă afară
din apă prin alunecare,
salvatorul nu iese din apă
să ajute la tragerea victimei afară din
apă,
se pune prea mult accent
pe viteză şi nu pe tehnică şi siguranţă.
Această deprindere trebuie exersată încet
la început.
Pluta este confecţionată din
material plastic şi se găseşte în diferite
dimensiuni şi forme (fig. 65). Figura 65

B. SALVAREA FĂRĂ AJUTORUL TUBULUI DE SALVARE

Se cunosc mai multe prize, în funcţie de regiunea corporală pe care se
aplică:
priza de cap (fig. 66) – este cea mai simplă, dacă victima nu se
agită (este liniştită, nu intră în panică sau este inconştientă), este uşoară şi bine
197
poziţionată pe apă. Este folosită apucarea strânsă pentru a prinde victima din spate,
cu victima şi salvatorul înotând pe spate, iar salvatorul folosind mişcarea de
picioare bras. Victima cooperantă se apucă de cap cu ambele mâini de sub bărbie
(policele orientat în sus) şi de obraji, astfel încât gura şi nasul să iasă din apă.
Salvatorul se află în spatele înecatului, cu faţa în sus şi cu picioarele sub corpul
victimei, folosind mişcarea de picioare bras sau craul. În situaţia în care victima se
scufundă, se va împinge în sus, cu un genunchi, pentru a o readuce în poziţia de
plutire.

Figura 66

priza sub axilă (fig. 67) – se aplică în cazul în care victima se

zbate, fiind pe spate cu faţa afară din apă. Salvatorul îşi va trece braţul drept peste
pieptul victimei până sub axila stângă, apucând şi imobilizând braţul stâng. În acest
mod salvatorul va putea vâsli cu mâna liberă şi cu picioare craul sau bras.

Figura 67

Variantă: victima şi salvatorul în poziţia descrisă mai sus, dar salvatorul îşi
trece braţul stâng pe sub axila dreaptă a victimei şi apucă victima prin spate de
antebraţul stâng (fig. 68). Astfel, ambele braţe ale victimei sunt imobilizate.

198
 Figura 68

priza sub ambele axile – salvatorul apucă victima cu ambele

mâini de sub axile, înotând pe spate cu mişcări de picioare craul sau bras. Înecatul
se află pe spate, cu capul scufundat dar cu gura la suprafaţă (fig. 69).

Figura 69

Mai există şi opţiunea de a împinge o victimă cooperantă pe spate, cu

salvatorul înotând pe piept şi împingând picioarele victimei; sau atât victima cât şi
salvatorul sunt în plutire pe piept, cu victima ţinându-se de umerii salvatorului (cum
am prezentat mai sus, la transportări). Acest transport prezintă avantajul că
salvatorul poate folosi ambele mâini şi picioare pentru a înota bras, dar dacă
victima se ridică deasupra apei, salvatorul poate fi împins în jos. Această procedură
este adesea utilizată pentru a recupera înotătorii obosiţi.
Dacă victima poartă un material plutitor care îi stabilizează poziţia cu faţa în
sus, de exemplu o vestă de salvare sau un sistem de scufundare, este necesară
numai o mână a salvatorului pentru a trage victima. Iar mâna cealaltă poate fi
folosită la vâslirea pentru înaintare sau poate ajuta în resuscitarea din timpul
înotului, folosind un tub de oxigen. Trebuie acordate îngrijiri speciale victimelor
care prezintă lovituri la coloana vertebrală iar pentru salvare trebuie folosită o plută
199
specială pentru afecţiuni la coloana vertebrală. În apă, resuscitarea
cardiorespiratorie este dificilă, şi scopul este de a aduce victima pe teren stabil
repede şi apoi de a începe resuscitarea cardiorespiratorie.
Dacă victima este foarte agitată este greu pentru salvator să aplice una dintre
metodele de mai sus şi nu va reuşi să o conducă. Pierzându-şi calmul şi orientarea,
victima se agaţă disperat de salvator, apucându-l şi trăgându-l sub apă. În această
situaţie, cea mai indicată manevră este scufundarea salvatorului împreună cu
victima, urmând apoi a se elibera prin schimbarea prizei.
• Dacă victima apucă salvatorul din faţă, acesta se va sprijini cu o mână în
faţa victimei, apăsând cu forţă nasul şi bărbia, apucându-l în acelaşi timp cu cealaltă
mână de spate şi trăgându-l spre el (fig. 70).

• În cazul în care priza victimei persistă, i se va aplica o lovitură cu

genunchiul în burtă (fig. 71). Dacă îi sunt prinse încheieturile mâinilor, salvatorul
va scăpa prin zvâcnirea energică a braţelor înainte, în sus şi în jos, răsucindu-le în
acelaşi timp spre degetul mare al mâinii victimei (fig. 72).

Figura 70 Figura 71 Figura 72

∙ Dacă victima prinde salvatorul din spate, se recomandă următoarele

acţiuni:
∼ se prinde cu mâna stângă cotul stâng al victimei iar cu mâna dreaptă prinde
încheietura mâinii stângi;
∼ se împinge cotul prins în sus, iar cu mâna stângă se trage antebraţul drept al
victimei în jos;
200
 ∼ se răsuceşte braţul până când antebraţul ajunge sub omoplatul victimei,
poziţie convenabilă pentru priza de salvare (fig. 73).

Figura 73

∙ Dacă victima îşi încolăceşte braţele de gâtul salvatorului, acesta îi

răsuceşte capul la maximum spre stânga şi îl împinge pe spate, apucând în acelaşi
timp cu mâna stângă cotul drept al victimei; apoi îi răsuceşte braţul drept până când
i se poate apuca capul din spate pentru a putea fi transportat (fig. 74).

Fig. 74

201
 ∙ Când salvatorul este apucat de mijloc prin faţă, fără să-i fie imobilizate
braţele, el se întinde pe apă înotând bras pe spate, cu victima la suprafaţă (fig. 75).
Când apucarea victimei scade, îi aplică una dintre prizele de salvare.

Figura 75

După ce înecatul a fost imobilizat şi apucat cu una din prizele prezentate,

salvatorul va înota cu el spre malul cel mai apropiat sau spre o barcă. Când există
posibilitatea de a merge pe fundul apei, victima va fi trasă pe apă pe spate, cu faţa
în sus.

4.3.3. PRIMUL AJUTOR ŞI REANIMAREA

Imediat ce victima este afară din apă, se verifică respiraţia.

Dacă nu respiră, se fac insuflări şi se verifică semnele vitale. Dacă nu există
puls, se începe resuscitarea cardiopulmonară. Dacă insuflările nu pătrund, se
repoziţionează capul şi se încearcă din nou. Dacă în continuare nu se reuşeşte, se
execută manevra Heimlich (sau compresiuni pe piept).
Readucerea la viaţă a unui înecat se realizează prin reanimare respiratorie şi
cardiacă. Urgenţa măsurilor, dictată de gradul tulburărilor funcţionale vitale,
impune intervenţia rapidă (până în 6 minute de la începerea tulburărilor grave
provocate de înec).
Lipsa de oxigen la creier poate conduce la deteriorarea acestuia în mod
ireversibil, de aceea respiraţia de salvare trebuie începută rapid la o victimă care nu
respiră.
Reanimarea prin mijloace speciale are ca obiective:
 oxigenarea organismului;
 susţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale;
 menţinerea funcţiilor restabilite.

202
 Dacă cel salvat nu şi-a pierdut cunoştinţa trebuie dezbrăcat, şters de apă şi
îmbrăcat cu haine călduroase. Dacă înecatul şi-a pierdut cunoştinţa se iau primele
măsuri, simple, eficace şi efectuate cât se poate de repede pentru readucerea la viaţă
până la venirea unui medic. Dacă victima începe să respire se continuă suportul de
oxigen, se menţine corpul cald şi se monitorizează până când ajunge personalul
medical.
Reuşita salvării depinde de rapiditatea acordării primului ajutor. Deoarece
marile funcţiuni vitale (respiraţia, circulaţia) sunt tulburate, pot duce la apariţia
morţii. Acţiunea de salvare poate fi îndeplinită de un salvator de profesie, de un
medic sau de orice înotător care cunoaşte toate aspectele importante ale reanimării.
Scoaterea înecatului din apă va fi succedată de dezbrăcarea, curăţarea gurii şi a
căilor respiratorii superioare de secreţii, ierburi, alge etc. Această operaţie se poate
realiza cu ajutorul degetelor învelite într-o batistă curată sau cu un aspirator special.
Victima va fi aşezată cu faţa în jos, cu capul în hiperextensie. Evacuarea apei din
stomac când victima este culcată pe spate prezintă pericolul de aspiraţie a
conţinutului gastric şi de infecţii pulmonare.
Există două proceduri corecte pentru deschiderea căilor respiratorii ale
victimei: capul aplecat şi bărbia ridicată sau împingerea maxilarului fără a apleca
capul.
În figura 76 este prezentată manevra pentru menţinerea căilor respiratorii
deschise într-o poziţie corectă.

Fig. 76

Figura 77 arată deschiderea căilor respiratorii superioare în funcţie de

poziţia corectă şi incorectă a capului şi a gâtului.
Se împinge înainte cu policele maxilarul inferior pentru a împiedica
înghiţirea limbii şi astuparea căilor respiratorii.
După efectuarea acestei manevre se poate realiza respiraţia artificială, prin
care se menţine ventilaţia corpului.

203
 Comunicarea aeriană dintre atmosferă şi plămâni se realizează prin căile
aeriene superioare: fosele nazale, faringe, laringe, trahee. Fosele nazale comunică
prin nişte pori cu cavităţile din oasele craniului, numite sinusuri. Pătrunderea unor
microorganisme în interiorul lor poate provoca inflamarea mucoasei care le
căptuşeşte (sinuzită). La nivelul faringelui are loc încrucişarea căii aeriene cu calea
digestivă. Aerul poate urma şi calea bucală pentru a ajunge în faringe. Atunci când
fosele nazale sunt „înfundate” din cauza unor impurităţi, se respiră şi pe gură.

M – maxilarul inferior
împins de police
1 – fose nazale
2 – corp străin
3 – limba
4 – epiglota
5 – laringe
6 – faringe
7 – vălul palatin
8 – esofag
9 – trahee

Figura 77

Faringele este în formă de pâlnie cu gura larg deschisă spre fundul cavităţii
bucale şi spre fosele nazale. Datorită acestei dispoziţii materiile solide şi lichide
trec din gură în faringe. De aici, ele trec mai departe în esofag. Ar fi posibil ca ele
să apuce şi drumul spre plămâni, însă în mod normal acest pericol este evitat, prin
acoperirea laringelui cu epliglota.
Mandibula va fi trasă în jos, limba imobilizată, iar pentru a menţine gura
deschisă se va pune o bucăţică de lemn între dinţi. Poziţionarea corectă a capului
victimei va elibera obstrucţionările limbii. Apoi se va scoate apa din plămâni şi din
stomac. Această procedură se poate realiza prin una dintre metodele următoare:
se prinde victima de picioare (cu faţa spre picioarele salvatorului)
şi salvatorul se învârte cu ea pe loc;
salvatorul stă pe un genunchi, ţinând victima înainte în culcat cu
faţa în jos şi trunchiul uşor ridicat; în această poziţie se scutură şi se apasă uşor pe
toracele victimei;
se pun gambele victimei pe umerii salvatorului, astfel încât capul
şi trunchiul să atârne sprijinite pe spatele salvatorului. Salvatorul păşeşte cu 60 – 80
de paşi pe minut.

204
 După eliberarea căilor respiratorii şi scoaterea apei din plămâni şi stomac se
continuă cu respiraţia artificială, care are scopul de a se substitui respiraţiei
spontane, de înlocuire a mişcărilor respiratorii ale victimei, pentru a menţine astfel
ventilaţia corpului.
Reanimarea şi primul ajutor se pot acorda prin mijloace improvizate sau cu
instrumente adecvate, la locul accidentului sau în locaţii medicale.
Metodele de respiraţie artificială se prezintă în 2 grupe:
cu acţiune externă – care lărgeşte şi micşorează cutia toracică
pentru a favoriza pătrunderea aerului în plămâni şi evacuarea lui;
cu acţiune internă – prin coloana de aer (oxigen) se insuflă direct
în trahee şi bronhii, eventual cu ajutorul unor aparate speciale.
Procedeele de respiraţie artificială sunt:
 externe clasice manuale – Silvester, Schäffer, Holger – Nielsen, Emerson
etc;
 interne: respiraţie gură la gură sau la nas, respiraţia cu aparate de insuflat.

METODA SILVESTER

Victima este culcată pe spate, cu omoplaţii uşor ridicaţi. Salvatorul se

aşează pe genunchi la capul înecatului pentru a efectua manevrele de respiraţie
artificială.
Inspiraţia se realizează prinzând victima de articulaţia mâinilor, salvatorul
executând o mişcare semicirculară de extensie, până când braţele ajung în
prelungirea trunchiului înecatului (fig. 78). În acest mod se dilată cutia toracică şi
aerul pătrunde în plămâni.

Figura 78 Figura 79

205
 Figura 80

Expiraţia se efectuează prin aducerea braţelor îndoite pe torace, salvatorul

apasă cu corpul său pe toracele înecatului, permiţând astfel evacuarea aerului din
plămâni (fig. 79). Ritmul optim este de 8 – 10 mişcări de respiraţie pe minut.
Nu trebuie efectuate aceste mişcări ţinând înecatul în poziţie şezând cu
capul flectat înainte sau ridicându-i trunchiul în timpul flectării braţelor pe torace
(fig. 80).

METODA SHÄFFER

Victima este culcată cu faţa în jos, cu capul răsucit spre stânga şi braţele
întinse sus. Cel care execută respiraţia se plasează deasupra victimei, cuprinzând
între genunchi şoldurile acestuia.
Din această poziţie se execută expiraţia, care se obţine prin comprimarea
toracelui în aşa fel încât, vârful omoplatului să fie cuprins între degetul mare şi
arătător. Prin această manevră se exercită presiune pe toracele înecatului şi are loc
expiraţia (fig. 81).
Inspiraţia are loc prin revenirea salvatorului cu corpul în poziţie verticală şi
ridicând uşor, relaxat, mâinile de pe toracele victimei (fig. 82); toracele revine
spontan în poziţia iniţială datorită flexibilităţii sale. Frecvenţa acţiunilor este de 12
– 13 mişcări pe minut.
Este indicat ca expiraţia să fie mai lungă, timpii 1, 2, 3 pentru expiraţie şi
timpii 4, 5 pentru inspiraţie.
Figura 83 prezintă modul în care nu trebuie executată respiraţia Scäffer.

206
Figura 81

Figura 82

Figura 83

207
 METODA HOLGER – NIELSEN

Victima este culcată cu faţa în jos, cu capul răsucit într-o parte, braţele în
lateral pe sol, îndoite din articulaţia cotului. Salvatorul stă la capul înecatului
sprijinit pe un genunchi şi pe talpa celuilalt picior (fig. 84).
Metoda se realizează în patru timpi, doi activi şi doi pasivi.

Figura 84

Expiraţia se realizează prin apăsarea bazei toracelui (fig. 85 a) cu mâinile

(metoda Schäffer – însă dinspre capul înecatului), iar inspiraţia este facilitată prin
apucarea braţelor de cot şi ridicarea lor (fig. 85 b).
Tracţiunea exercitată prin extensia coloanei şi lărgirea spaţiilor intercostale
măreşte diametrele toracice. Prin desprinderea toracelui de la sol se poate realiza şi
coborârea diafragmului, mărind amplitudinea inspiraţiei.

a b
Figura 85
208
 Frecvenţa acţiunilor este de 10 – 14 pe minut (1, 2 expiraţie, 3 – 5 inspiraţie
şi 6 aşezarea braţelor pe sol) (fig. 86).

Figura 86

Metoda aceasta poate fi efectuată de 2 persoane, una pentru inspiraţie,

cealaltă pentru expiraţie (persoana care realizează mişcările de respiraţie va sta în
poziţia prezentată în metoda Schäffer).

4.3.4. RESUSCITAREA RESPIRAŢIEI FĂRĂ ŞI CU AJUTORUL

INSTRUMENTELOR

A. INSUFLAREA AERULUI ÎN PLĂMÂNII ÎNECATULUI

Prin insuflarea aerului în plămâni se restabileşte respiraţia; metoda poate fi
folosită direct sau cu ajutorul aparatelor.
Înecatul este culcat pe spate cu capul
întors într-o parte sau culcat pe partea stângă
pentru a permite evacuarea secreţiilor.
Dacă nu se suspectează de răniri la
coloana vertebrală, victima inconştientă se
aşează în poziţie pe spate, de preferinţă pe un
plan dur, pentru a menţine respiraţia.
Se folosesc mijloacele personale de
protecţie în timpul resuscitării deoarece
victimele adesea vomită, expunând salvatorul
la potenţiale infecţii şi boli. Pentru protecţie se
foloseşte o batistă sau un tifon între gura
victimei şi înecat. Figura 87

209
 Salvatorul se poziţionează la capul victimei, îi pune capul şi gâtul în
hiperextensie, împinge mandibula înainte şi efectuează insuflaţiile (fig. 87).
Insuflarea gură la gură sau gură la nas este metoda cea mai simplă.
Metoda permite ca în 15 secunde să se producă normalizarea gazelor din
sânge. Se indică ca la început să se insufle un volum mai mare de aer, indiferent de
ritm.
Deoarece înecatul prezintă o asfixiere de tip special, pentru ca schimburile
gazoase să aibă loc la nivelul plămânilor, este necesară o insuflare cu o presiune de
trei ori mai mare comparativ cu situaţiile urgente de altă natură.

B. TEHNICA RESPIRAŢIEI GURĂ LA GURĂ

Se suflă în gura victimei până la destinderea toracelui după o inspiraţie
puternică, strângând în acelaşi timp nasul cu degetele. Expiraţia se face pasiv.
Periodicitatea manevrei este de 10 – 20 insuflări pe minut, până la
restabilirea funcţiilor respiratorii (uneori chiar mai mult de o oră) sau până la
apariţia semnelor de moarte definitivă.
Respiraţia în apă gură la gură cu masca de resuscitare se realizează
astfel:
• se trage victima pe tubul de salvare;
• se apleacă capul victimei pe spate pentru a deschide căile respiratorii, gura
victimei se va deschide, protejând-o pentru a nu intra în apă;
• se scutură masca de apă şi valva;
• se pune masca peste gura şi nasul victimei şi se asigură că valva este pusă
direct peste gură;
• se pun palmele peste mască, peste pomeţii victimei. Degetele mari trebuie
să fie orientate spre bărbie şi cât mai aproape de gâtul măştii. Se pun degetele index
în spatele unghiurilor maxilarelor, pe ambele părţi ale capului victimei, aproape de
baza urechilor. Se aplică ferm o presiune egală, pentru a ţine masca pe loc şi etanş;
• se face o inspiraţie adâncă, se pune gura în jurul valvei măştii şi încet, se fac
insuflări;
• se continuă deplasarea spre marginea apei, în timp ce se continuă să se
efectueze insuflările;
• un al doilea salvamar poate ajuta înotând pe lângă victimă şi trăgând sau
împingând victima.
Greşeli frecvente, care pot afecta executarea corectă a manevrei:
nu se poziţionează corect tubul de salvare,
tubul de salvare este prea înalt sau prea jos pe spate. Capul victimei
trebuie să stea înapoi în apă într-o cădere naturală. Aceasta va ajuta deschiderea
căilor respiratorii;
210
 lăsarea feţei victimei să cadă în apă;
nu se scutură apa de pe mască şi valvă înainte de a se pune pe faţa
victimei;
nu se poziţionează valva măştii direct pe gura victimei;
se încolăcesc degetele pe bărbia victimei, în loc să se așeze în spatele
unghiurilor fălcilor aproape de baza urechilor. Poziţionarea incorectă a degetelor va
închide gura victimei;
nu se ţine masca în siguranţă şi nu se menţine etanşarea fermă a acesteia
cu gura;
salvatorul nu se apropie suficient pentru a pune gura pe valva măştii;
se apasă în jos pe faţa victimei când se încearcă să se sufle în mască iar
faţa victimei se scufundă sub apă;
se suflă prea tare în mască, când respiraţiile trebuie să fie încete şi egale;
nu se menţine ritmul corect de insuflări în timp ce se înoată spre marginea
bazinului.

C. TEHNICA RESPIRAŢIEI GURĂ LA NAS

Această metodă este recomandată în cazul în care victima are convulsii
deoarece aceasta nu-l poate muşca pe salvator, iar aerul insuflat nu pătrunde în
stomac ca la insuflaţia gură la gură. Salvatorul ridică mandibula înecatului,
astupându-i gura şi insuflă aer pe nas.
La copii se pot efectua inspiraţiile gură la gură şi gură la nas în acelaşi timp,
într-un ritm rapid, cu un volum mai mic al aerului insuflat.

D. RESUSCITAREA RESPIRAŢIEI CU AJUTORUL

INSTRUMENTELOR
Instrumentele necesare în conducerea aerului spre căile respiratorii ale
victimei în timpul efortului de resuscitare sunt:
masca de resuscitare,
masca-valvă cu balon,
aparatul de aspiraţie manuală.
În acţiunea de resuscitare se urmăreşte:
• deschiderea căilor respiratorii,
• modalitatea de folosire a măştii de resuscitare,
• execuţia resuscitării cu doi salvatori, folosind masca cu supapă şi balon,
• eliberarea căilor respiratorii folosind un instrument manual de aspiraţie.
Masca de resuscitare permite ventilarea persoanei care nu mai respiră, prin
acoperirea gurii şi a nasului cu o mască transparentă din material plastic şi suflând
printr-un orificiu aflat în partea de sus a instrumentului (fig. 88).

211
 Volumul de oxigen administrat la fiecare insuflare este determinat prin
urmărirea ridicării pieptului victimei.
Problema cea mai comună asociată cu folosirea unei astfel de măşti este
incapacitatea de a furniza suficient volum de oxigen.
Complicaţiile cele mai frecvente care apar în urma folosirii măştii de
resuscitare sunt incapacitatea de a deschide căile respiratorii şi plasarea mâinii
incorect.
Prin folosirea valvei cu o singură ieşire a măştii de resuscitare se reduce
riscul de expunere la infecţii.
Masca – valvă cu balon (fig. 89) este un dispozitiv ce permite salvamarului
să ventileze o persoană care nu mai respiră, fără a trebui să respire prin intermediul
măştii de resuscitare.
Pentru a executa în mod eficient această manevră de resuscitare cu masca –
valvă sunt necesari doi salvatori.
Un salvator poziţionează masca-valvă-balon în acelaşi mod ca şi masca de
resuscitare iar doilea presează balonul. Amândoi salvatorii trebuie să verifice
pieptul victimei dacă se ridică şi coboară.

Figura 89

Lipsa ridicării pieptului poate fi rezultatul poziţionării necorespunzătoare a

căilor respiratorii.
Cel mai mare avantaj al folosirii acestui instrument este posibilitatea de a
furniza aproape 100% din cantitatea de oxigen care trebuie să ajungă la victimă.

212
 Mecanismul manual de aspirare este un instrument folosit la îndepărtarea
fluidelor din gura victimei în timpul
resuscitării (fig. 90).
Una dintre situaţiile cele mai
dificile în timpul resuscitării este
când victima vomită din cauza
materialelor ajunse în plămâni.
Instrumentul manual de
aspiraţie nu trebuie folosit la copii.
Obstrucţia anatomică a limbii
este problema cea mai comună, cu
care se confruntă salvatorii la o
persoană inconştientă. Figura 90
Deschiderea căilor respiratorii
1. La deschiderea căilor respiratorii se mişcă limba spre înainte pentru a
preveni blocarea trecerii aerului. Pentru a deschide căile respiratorii se apleacă
capul înapoi şi se ridică bărbia (fig. 91):
• se pune o mână pe fruntea victimei şi se apleacă capul înapoi,
• în acelaşi timp, se pun două degete sub maxilarul victimei şi se ridică
bărbia.
Greşeli:
nu se menţine mâna pe frunte,
nu se apleacă capul pe spate suficient,
se plasează degetele pe obraz,
se închide gura prin apăsarea maxilarului în loc de a-l ridica.
2. Dacă se suspectează că există vătămări la nivelul coloanei vertebrale, se
deschid căile respiratorii folosind tehnica de împingere a maxilarului:
• salvatorul se poziţionează într-un unghi de 450 între capul şi umărul victimei
(fig. 92),
• cu degetele mari orientate spre bărbia victimei, se pun mâinile pe fiecare
parte a capului,
• se împing fălcile înainte prin agăţarea cu indexul sau cu degetele din mijloc
partea din spate a unghiului maxilarului victimei şi împingând în sus.
• se realizează o contra presiune cu degetele mari pe pomeţi.
Greşeli:
se împinge maxilarul înapoi în loc de a se ridica,
aplecarea capului în spate.

213
 Figura 91 Figura 92

Folosirea măştii de resuscitare

Folosirea măştii de resuscitare asigură o barieră între salvator şi victimă
când se realizează respiraţia. Când se foloseşte o mască de resuscitare:
• se verifică masca înainte de a fi folosită,
• salvatorul se poziţionează deasupra capului victimei,
• se poziţionează masca deasupra feţei victimei,
• se pun palmele complet pe mască şi pe pomeţii victimei. Se orientează
degetele mari spre bărbia victimei şi cât mai aproape de gâtul măştii,
• se pun degetele index în spatele unghiului maxilarului victimei pe ambele
părţi ale capului,
• se deschid căile respiratorii ale victimei prin ridicarea maxilarului victimei
şi aplecând capul pe spate,
• dacă se observă că victima prezintă o lovitură la cap sau la coloana
vertebrală, se deschid căile respiratorii prin folosirea manevrei de împingere a
maxilarului; nu se apleacă capul victimei pe spate,
• pentru a ventila victima, se trage aer adânc în piept şi se suflă în mască,
punând gura în jurul orificiului de deschidere al valvei pe mască,
• se va urmări ridicarea şi coborârea pieptului victimei în timp ce se insuflă,

214
 • se ventilează victima folosind aer, suficient pentru a ridica plămânii
victimei.
Greşeli:
imposibilitatea de a menţine căile respiratorii deschise,
incapacitatea de a ţine strâns contactul gurii cu masca,
se aplică prea multă contra presiune, nu se permite fălcii să fie
ridicată înainte,
plasarea incorectă a mâinii.
Folosirea măştii-valvă-balon
O astfel de mască permite salvamarului să ventileze victima fără a insufla în
aceasta. Când se foloseşte această mască:
• un salvator se aşează în genunchi lângă capul victimei, aplicând masca ca şi
când ar fi o mască de resuscitare,
• un al doilea salvator strânge balonul complet pentru a ventila victima,
• se urmăreşte ridicarea şi coborârea pieptului.
Greşeli:
nu se face o bună etanşeizare a măştii,
incapacitate de a menţine căile respiratorii deschise,
se strânge balonul prea tare.
Folosirea dispozitivului manual de aspiraţie
Un dispozitiv manual de aspirare poate ajuta salvatorul să îndepărteze orice
materie străină din gura victimei. Când se foloseşte o unitate manuală de aspirare:
• se asigură deschiderea corespunzătoare a căilor respiratorii,
• se asigură existenţa unui cartuş nefolosit,
• se înlătură capacul de protecţie din vârful cateterului de aspiraţie,
• se depărtează dinţii victimei,
• cu cealaltă mână se introduce cateterul în colţul gurii victimei, spre fundul
gâtului,
• se introduce cateterul numai la baza limbii,
• se apasă mânerul de aspirare şi se ţine până când se opreşte aspiraţia,
• se repetă apăsarea manuală cât este necesar,
• aspiraţia nu trebuie să depăşească 10 secunde,
• după întrebuinţare cartuşul se aruncă.
Greşeli:
se înfundă orificiul de la filtrul dispozitivului de aspiraţie,
cartuşul se umple la capacitate maximă.
215
4.3.5. RESUSCITAREA CARDIOPULMONARĂ ŞI OBSTRUCŢIA CĂILOR
RESPIRATORII

Resuscitarea cardiopulmonară este o combinaţie de presiuni ce se exercită

asupra pieptului şi insuflarea aerului, administrate unei persoane care nu mai respiră
şi care nu are puls.
În această manevră se realizează o estimare iniţială, iar în funcţie de vârsta
victimei, adult, copil sau nou născut, se execută resuscitarea cardiopulmonară.
Se înlătură obiectul străin care obstrucţionează căile respiratorii ale victimei,
indiferent dacă aceasta este conştientă sau inconştientă.
Presiunea exercitată asupra abdomenului are rolul, prin împingerea în sus pe
abdomen, de a îndepărta corpul străin care obstrucţionează şi de a deschide căile
respiratorii; cunoscută şi ca manevra Heimlich.
Obstrucţia căilor respiratorii cu un obiect străin reprezintă blocarea căilor
respiratorii cu mâncare, băuturi sau alte obiecte care împiedică victima să respire.
Resuscitarea cardiopulmonară ajută la menţinerea circulaţiei în sânge a
oxigenului spre creier, până la sosirea suporturilor avansate de viaţă.

A. RESUSCITAREA CARDIOPULMONARĂ (adulţi, copii, bebeluşi)

Masajul cardiac devine manevra cea mai eficace în tratamentul de urgenţă
pentru susţinerea şi restabilirea funcţiilor inimii. El se impune în orice sincopă
cardiacă, dând rezultate bune numai în cazul când este asigurată oxigenarea
sângelui.
Se realizează o evaluare iniţială a stării victimei înainte de începerea
manevrelor de resucitare. Dacă victima respiră înseamnă că are puls, iar dacă nu
răspunde, se culcă pe spate, i se deschid căile respiratorii şi se verifică respiraţia
(fig. 93).
Imediat ce se determină că victima nu reacţionează în nici un fel, se deschid
căile respiratorii. Unei persoane care nu respiră i se fac două insuflări încete (1,5
secunde până la 2 secunde) şi se verifică pulsul la artera carotidă timp de 10
secunde (fig. 94). Dacă aerul nu are acces, se repoziţionează capul şi se încearcă să
se ventileze din nou. Dacă în continuare aerul nu pătrunde pe căile respiratorii,
înseamnă că acestea sunt obstrucţionate. În cazul în care aerul pătrunde, se verifică
semnele vitale, inclusiv pulsul, respiraţia, tusea sau mişcarea.
Dacă victima nu respiră dar are puls, se începe respiraţia de resuscitare
folosind masca de resuscitare sau masca-valvă cu balon. Dacă victima are puls, se
începe resuscitarea cardiopulmonară.
Resuscitarea cardiacă reprezintă reluarea contracţiilor inimii oprite, urmată
de supravieţuirea normală.

216
 Figura 93 Figura 94

Sincopa cardiacă (stop cardiac sau oprirea inimii) reprezintă dispariţia, de

obicei bruscă şi în principiu reversibilă, a oricărei contracţii cardiace.
Oprirea bruscă a circulaţiei se produce în trei modalităţi cu acelaşi efect:
 stopul cardiac (oprirea propriu – zisă a contracţiilor inimii);
 fibrilaţia ventriculară (contracţii dezordonate ale inimii);
 starea de cord ineficace (inima prezintă contracţii, dar insuficiente
pentru a asigura propulsia fluxului sanguin.
Masajul cardiac este manevra prin care se realizează umplerea şi golirea
ritmică a cavităţilor inimii cu sânge, creându-se artificial o pompă aspiratoare –
respingătoare care înlocuieşte o perioadă de timp funcţionarea deficitară a inimii.
Masajul cardiac trebuie coordonat cu timpii respiraţiei artificiale adică,
presiunile pe torace se execută numai în expiraţie.
Masajul cardiac extern se realizează prin presiuni ritmice orientate dinainte
înapoi, efectuate puternic, scurt, cu podul palmei pe stern (fig. 95). Se pune mâna
deasupra osului xifoid şi podul palmei celeilalte mâini aproape de degetele de pe
stern. Cu braţele întinse, se apasă pieptul 4 până la 5 cm.
Mişcările se efectuează suficient de energic, fără a fi însă brutale, pentru a
nu produce traumatisme. Prin circulaţia pe care o crează fereşte creierul şi inima de
anoxie.

217
 Apariţia pulsului periferic şi a tensiunii arteriale, micşorarea dilataţiei
pupilei şi a cianozei feţei sunt semne de
eficacitate a manevrei.
La adulţi se efectuează 15 presiuni în
aproximativ 10 secunde urmate de două
insuflări sau un ciclu de resuscitare
cardiopulmonară. Se efectuează 4 cicluri
(aproximativ 1 minut) de resuscitare
cardiopulmonară şi apoi se caută semnele
vitale.
Dacă nu există puls se începe
resuscitarea cardiopulmonară prin presiunea
pieptului. Dacă victima nu respiră dar prezintă
alte semne vitale, se continuă asistenţa cu
insuflări. Dacă nu prezintă nici un semn, se
continuă resuscitarea cardiopulmonară şi se
verifică pulsul o dată la câteva minute. Figura 95
Ritmul mişcărilor de masaj cardiac este de aproximativ 70 – 90 de presiuni
pe minut. Dacă nu există semne vitale, se continuă resuscitarea cardiopulmonară.
Efectuarea acestor acţiuni este critică, pentru a evita problemele în îndeplinirea
resuscitării cardiopulmonare.
Dacă victima este conştientă, tuşeşte şi face eforturi de a îndepărta un
obiect, înseamnă că are căile respiratorii parţial obstrucţionate. Se încurajează
victima să tuşească cu forţă, până când se eliberează sau până nu va mai putea să
tuşească sau să respire.
Unei persoane conştiente care are căile respiratorii complet obstrucţionate,
nu poate tuşi, respira sau vorbi, i se aplică manevra Heimlich, pentru a îndepărta
obiectul.
Dacă victima nu respiră şi este inconştientă iar insuflaţiile nu au efect, se
repoziţionează capul şi se încearcă respiraţia de salvare încă o dată. Dacă în
continuare nu se realizează respiraţia se fac împingeri abdominale (manevra
Heimlich), se introduce degetul în gură pentru a scoate impurităţile şi se încearcă să
se ventileze până când obiectul este îndepărtat sau se poate introduce aer.
Dacă sunt disponibili doi salvamari în acordarea manevrelor de resuscitare
cardiopulmonară se va îmbunătăţi eficacitatea acestora şi se va reduce oboseala.
Când se face resuscitarea cardiopulmonară cu doi salvamari, unul va efectua
presiunile iar celălalt va efectua insuflările.
Se renunţă la reanimare când apar semne sigure de moarte definitivă.
Când se realizează resuscitarea cardiopulmonară la copii între 1 şi 8 ani,
presiunile se vor face cu o mână şi la acelaşi interval ca şi pentru un adult.

218
 Figura 96

Presiunea pieptului unui copil se realizează la 2,5 – 4 cm, cu ciclurile de 5

presiuni şi o respiraţie. Se verifică din nou circulaţia sângelui la aproximativ 1
minut.
Pentru a executa resuscitarea cardiopulmonară executată la copii cu vârste
cuprinse între 1 şi 8 ani (fig. 96):
• se evaluează situaţia,
• dacă este este nevoie de resuscitare cardiopulmonară, se găseşte reperul pe
piept,
• se pune podul palmei pe centrul pieptului deasupra osului xifoid,
• se presează pieptul folosind podul palmei,
• cealaltă mână se ţine pe fruntea copilului,
• se fac presiuni asupra pieptului de 2,5 – 4 cm,
• presiunea pieptului se face la un ritm de ventilaţie de 5 compresiuni şi 1
respiraţie,
• pentru un copil, după fiecare set de 5 presiuni se face o respiraţie folosind
masca de resuscitare sau masca-valvă-balon şi menţinând o etanşare corectă a
acesteia.
Dacă victima este un sugar (victime cuprinse între naştere şi 1 an) se
verifică pulsul la artera brahială pe interiorul braţului.
Pentru un bebeluş inconştient sau conştient, dar care se sufocă, se bate de 5
ori în spate şi de 5 ori se presează pieptul pentru a înlătura obiectul care
obstrucţionează căile respiratorii. Se introduce un deget în gură dacă se vede
obiectul şi se încearcă să se ventileze până când acesta este dislocat sau se pot
realiza insuflări.
219
 Pentru a executa resuscitarea
cardiopulmonară la un nou născut se
plasează degetul mijlociu şi inelarul
în diagonală pe piept (fig. 97).
Se efectuează 5 presiuni şi o
insuflare la un ritm de cel puţin 100
de presiuni pe minut. Se foloseşte
cealaltă mână pentru a ţine deschise
căile respiratorii ale sugarului,
aplecând uşor capul înapoi (fig. 98).
Se execută resuscitarea
cardiopulmonară timp de 1 minut sau
aproximativ 20 de cicluri şi se
verifică circulaţia. Dacă în
continuare nu există nici un semn
vital, se continuă resuscitarea
cardiopulmonară. Figura 97
Pentru a executa resuscitarea:
• se execută o evaluare iniţială,
• se verifică pulsul la bebeluş pe interiorul braţului, la artera brahială,
• dacă este nevoie de resuscitare
cardiopulmonară se caută reperul pe
piept,
• se trage o linie imaginară pe
pieptul bebeluşului cu degetul index,
• se ridică indexul şi se apasă
pieptul 1,5 – 2,5 cm,
• o metodă alternativă este
tehnica cu două degete, cu mâinile
peste piept,
• se fac 5 presiuni şi 10 insuflări,
având suficientă pauză pentru a se
asigura că aerul pătrunde pe căile
respiratorii,

Figura 98

• raportul presiune – respiraţie este de 5 presiuni la o insuflare; ritmul

presiunii este de cel puţin 100 pe minut,

220
 • după un minut de resuscitare cardiopulmonară (aproximativ 20 de cicluri) se
verifică circulaţia,
• dacă în continuare nu există nici un semn vital, se continuă resuscitarea
cardiopulmonară.
Doi salvamari în resuscitarea cardiopulmonară
1. Execuţia resuscitării cardiopulmonare cu doi salvamari când aceştia ajung
în acelaşi timp la locul accidentului:
• un salvamar verifică respiraţia şi semnele vitale,
• al doilea începe presiunea pieptului dacă victima nu prezintă semne vitale,
• primul salvamar foloseşte masca de resuscitare sau masca-valvă-balon,
• cei doi folosesc resuscitarea cardiopulmonară în cicluri de 15 presiuni şi
două insuflări, la un ritm de aproximativ 100 de presiuni pe minut,
• după un minut se verifică pulsul; dacă în continuare nu există semne de
viață, se continuă resuscitarea cardiopulmonară,
• dacă unul dintre salvamari oboseşte, se pot schimba locurile.
2. Execuţia resuscitării cardiopulmonare cu doi salvamari când al doilea
ajunge la locul accidentului în timp ce primul este în desfăşurare:
• cel care ajunge ultimul verifică dacă sistemele de urgenţă sunt activate,
• la terminarea unui ciclu de resuscitare cardiopulmonară, primul salvamar
verifică semnele vitale în timp ce al doilea se pregăteşte pentru presiunea pieptului,
• dacă nu există semne vitale, cei doi execută resuscitarea cardiopulmonară.
Între salvamari trebuie să existe comunicare permanată, inclusiv atunci când
îşi schimbă poziţiile.

B. OBSTRUCŢIONAREA CĂILOR RESPIRATORII

1. Acordarea primului ajutor unui adult sau unui copil conştient, care are
căile respiratorii complet obstrucţionate:
• se întreabă victima dacă se sufocă,
• dacă aceasta nu poate să răspundă, se informează victima asupra a ceea ce
urmează să se facă,
• se stă în spatele victimei şi se înconjoară talia cu mâinile,
• se pune un pumn pe abdomenul victimei deasupra ombilicului şi se apucă
degetul mare cu cealaltă mână,
• se execută împingeri abdominale (manevra Heimlick) pentru a disloca
obiectul (împingerile abdominale sunt mişcări rapide, care împing abdomenul în
interior şi în sus pe diafragmă),
• coatele se ţin în afară pentru a nu strânge victima,

221
 • se continuă aceste împingeri până când obiectul este îndepărtat sau victima
îşi pierde cunoştinţa.
2. În cazul unui adult sau copil inconştient, cu căile respiratorii complet
obstrucţionate:
• se realizează o evaluare iniţială,
• dacă victima nu respiră se începe respiraţia de salvare, iar dacă insuflările
nu au efect sau se simte o rezistenţă, se repoziţionează capul victimei şi se încearcă
din nou insuflările,
• dacă în continuare aerul insuflat nu intră, căile respiratorii sunt probabil
obstrucţionate,
• salvatorul se aşează peste genunchii victimei,
• se aşează mâinile deasupra ombilicului, sub osul xifoid,
• se execută până la 5 împingeri abdominale folosind podul palmei unei mâini
iar cealaltă deasupra (pentru mai mult suport se încrucişează degetele),
• se revine la cap şi se deschide gura, apucând partea de jos a maxilarului cu
degetul mare şi cu indexul, şi se priveşte după obiect,
• dacă se vede obiectul, se introduce indexul celeilalte mâini în interiorul
gâtului; folosind acţiunea de agăţare, se încearcă îndepărtarea obiectului,
• se efectuează insuflările, iar dacă acestea nu pătrund, se repoziţionează
capul,
• dacă în continuare nu au efect, se repetă paşii începând cu împingerile
abdominale.
3. Asistenţa acordată unui bebeluş conştient cu obstrucţionare completă a
căilor respiratorii:
• dacă un bebeluş nu poate plânge sau tuşi şi devine albastru, este posibil ca
acesta să se înece,
• se răsuceşte bebeluşul cu faţa în jos, pe antebraţul salvatorului; se pune
antebraţul pe coapsă,
• cu podul palmei celeilalte mâini se aplică 5 lovituri între omoplaţi,
• se întoarce bebeluşul şi se fac 5 împingeri pe piept,
• se continuă împingerile pe piept şi loviturile pe spate până când obiectul
este dislocat sau bebeluşul devine inconştient.
4. Asistenţa acordată unui bebeluş inconştient cu căile respiratorii complet
obstrucţionate pesupune:
• realizarea unei evaluări iniţiale,
• dacă nu se pot face insuflări deoarece căile respiratorii sunt blocate sau
salvatorul simte o rezistenţă, se repoziţionează capul bebeluşului şi se încearcă
ventilarea,

222
 • dacă în continuare insuflările nu pătrund, căile respiratorii sunt
obstrucţionate,
• se răsuceşte bebeluşul cu faţa în jos, pe antebraţul salvatorului; se pune
antebraţul pe coapsă,
• se apasă până la 5 ori pe spate între omoplaţi,
• se întoarce bebeluşul pe celălalt braţ prin ţinerea lui între braţe,
• se susţine bebeluşul pe spate şi se pun două degete pe stern,
• se fac 5 presiuni,
• se priveşte în gura copilului; se introduce degetul dacă se vede obiectul,
• se încearcă să se ventileze bebeluşul; dacă insuflările nu intră se
repoziţionează capul şi se încearcă din nou,
• dacă în continuare nu există acces, se repetă bătăile în spate, împingerile pe
piept şi se introduce degetul în gură pentru a scoate obiectul, dacă acesta este
vizibil.

4.4. ROLUL SALVAMARULUI ÎN BAZELE DE AGREMENT

ŞI ÎN ZONELE ACVATICE DESCHISE

4.4.1. CUNOAŞTEREA ATRIBUŢIUNILOR SALVAMARULUI

Salvamarii, prin pregătirea lor, trebuie să cunoască importanţa atenţiei cu

care se supraveghează zona de care fiecare este răspunzător. Ei trebuie să cunoască
diferitele moduri în care se manifestă persoanele aflate în pericol şi care aproape se
îneacă, diferitele tipuri de înec şi fazele procesului de înec.
Rolul salvamarului este de a anticipa situaţiile potenţial riscante.
În pregătirea salvamarilor se impun reguli de protecţie, pe lângă cunoaşterea
aspectelor legate de înec:
recunoaşterea unei situaţii în care o persoană este în pericol şi ajungerea la
ea în timpul cel mai scurt pentru a începe acordarea primului ajutor;
una dintre cele mai importante calităţi ale salvamarului este străduinţa de a-
şi ţine constant atenţia pe aria de responsabilitate;
înecul uscat: rezultat al contactului apei cu epiglota, provocând închiderea
acesteia deasupra căilor nazale, cauzând sufocarea;
înecul ud: are loc când epiglota se relaxează din cauza lipsei de oxigen şi
deschide căile respiratorii, permiţând apei să intre în plămâni;
rotaţia: eliberarea sau plecarea unui salvamar spre o altă locaţie sau în
pauză. O rotaţie are loc când un salvamar înlocuieşte un altul. Este important ca
salvamarul să realizeze rotaţiile fără să lase bazinul sau ţărmul de care este
responsabil, nesupravegheat;

223
 supravegherea: mişcarea capului sau a privirii în mod regulat în timpul
urmăririi zonei;
zona: o zonă specifică de responsabilitate desemnată fiecărui post de
salvamar sau poziţie.
O persoană care se îneacă va trece prin câteva faze:
va fi surprinsă – va recunoaşte că este în pericol;
involuntar îşi va ţine respiraţia – apa va intra în gură, producând închiderea
epiglotei;
inconştienţă: înecatul nu se va mişca, cu posibilitatea să nu respire;
convulsii hipoxice – înecatul pare să aibă convulsii;
moarte clinică – inima înecatului se opreşte.
Salvamarul trebuie să recunoască tipurile de înec: liniştit, uscat, ud.
Există de asemenea, anumite situaţii pe care salvamarul trebuie să le
recunoască ca potenţiale incidente:
un grup de persoane, creându-se situaţii în care se ajunge la stări de pericol;
ca locaţii, anumite zone din piscină în care incidentele sunt mai probabil să
se întâmple;
anumite momente în care incidentele au loc.

4.4.2. MODUL DE REACŢIE AL SALVAMARULUI

Reacţia salvamarului în situaţii periculoase, în caz de accident, trebuie să fie

promptă. El trebuie să cunoască scopul sistemului de acţionare în caz de urgenţă,
metodele de comunicare cu ceilalţi colegi, dar şi conceptul de echipă de salvare.
Trebuie, de asemenea, să identifice diferenţele dintre o asistenţă şi o salvare, să
recunoască importanţa salvării fără contact fizic şi folosirea tubului de salvare, aflat
în dotarea fiecărui salvamar.
Salvamarul trebuie să cunoască termenii şi ceea ce reprezintă aceştia în
munca lui.
Asistenţa reprezintă ajutorul acordat unei persoane în timp ce se continuă
menţinerea supravegherii zonei repartizate salvamarului.
Planul acţiunii de urgenţă: un plan scris pentru fiecare bază sportivă sau
locaţie în care el acţionează ca salvamar şi tipul de urgenţă, care conturează pas cu
pas procedurile şi responsabilităţile de urmat în caz de urgenţă. Este un plan scris
care explică ce reprezintă sistemul acţiunii de urgenţă specific bazei respective, şi
va fi conturat în mod special pentru locaţia respectivă.
Sistemul acţionării de urgenţă: coordonarea oamenilor, cu echipamentul şi
planurile necesare în timpul urgenţei. Acesta include personalul acvatic, răspunsul

224
echipelor din sistemul medical de urgenţă, spectatorii şi personalul suplimentar.
Este un lanţ de evenimente aplicat în conducerea unei situaţii de urgenţă în mod cât
mai eficient posibil, în măsura posibilităţilor.
Sistemul medical de urgenţă: sistemul care va aduce personalul pregătit la
o urgenţă, când se va suna la numărul local de urgenţe medicale.
Risc: când un salvamar îşi părăseşte postul pentru a ajuta o persoană, fără a
mai putea să-şi supravegheze zona care îi este repartizată.
Salvamarul trebuie să fie apt să comunice cu persoanele, cu alţi salvamari şi
cu administratorii. Trebuie să se familiarizeze cu variate forme de comunicare,
incluzând, dar nu limitându-se la semnalele cu mâna sau cu fluierul.
Salvamarul face parte dintr-o echipă. În orice moment el poate avea nevoie
de asistenţă din partea altui salvamar. Toţi membrii echipei trebuie să-şi cunoască
responsabilităţile în timpul unei urgenţe.
Salvamarul poate fi chemat să ajute o persoană aflată în pericol prin
folosirea unei asistenţe sau a unei salvări.
• Într-o asistenţă se ajută o persoană de pe marginea bazinului ori din apă,
timp în care salvamarul trebuie să fie capabil de a menţine supravegherea zonei
care îi este destinată.
• O salvare este ajutorul acordat unei persoane când nu se poate menţine
supravegherea în zona alocată salvamarului şi în orice situaţie este activat sistemul
de acţiune de urgenţă.
Echipamentul de salvare oferă ajutor în plutire pe parcursul salvării şi poate
fi folosit pentru protecţia personală.
Tubul de salvare reduce pericolul salvamarului în timpul unei încercări de
salvare. Se pune cureaua peste umăr, în diagonală pe piept şi se asigură că tubul de
salvare nu se va agăţa de nimic în timpul mişcărilor pe uscat sau în apă.
Metode de comunicare:
1. Comunicare prin semnale cu mâna: se stabilesc semnalele şi, prin
identificare, se urmează acţiunile care trebuie luate.
2. Comunicare prin fluier: după identificarea sunetului se descriu acţiunile care
trebuie urmate.
Regulament şi responsabilităţi:
Salvamarii trebuie să discute responsabilităţile membrilor echipei
pentru fiecare dintre situaţiile care pot apărea:
• o persoană se loveşte la cap în timp ce încearcă să sară în bazin;
• o persoană a căzut şi s-a lovit în vestiar;
• observarea unui copil aflat în pericol în zona destinată colegului.

225
 Se vor stabili reguli:
În timp ce un salvamar execută o salvare, răspunzător pentru zona
acestuia va fi salvamarul din partea lui stângă.
Folosirea semnalelor:
• un fluierat scurt – se câştigă atenţia unui înotător,
• se ridică pumnul – salvamarul are nevoie de ajutor,
• două fluierături lungi – urgenţă maximă,
• braţele încrucişate – oprirea echipelor medicale,
• atingerea capului – urmăreşte zona mea,
• un fluier lung – salvare în desfăşurare,
• se indică cu degetul – se dă direcţie,
• degetul mare în sus – activitatea se reîncepe.
Lângă telefon trebuie afişat numărul de telefon al salvării, pompierilor,
poliţiei.
Cunoaşterea diferenţei dintre o asistenţă şi o salvare: o asistenţă are loc
când se ajută o persoană, menţinând regula de protecţie a zonei ficăruia; o salvare
are loc când se părăseşte postul pentru a ajuta o persoană iar regula de protecţie nu
poate fi menţinută.
Când se acordă o asistenţă sau o salvare este important să se asigure prin
comunicare că victima este în siguranţă.
Tubul de salvare este piesă de echipament obligatorie pentru piscinele
cu valuri.

4.4.3. SISTEMUL SUPLIMENTAR DE OXIGEN

Fiecare salvamar trebuie să cunoască importanţa activării imediate a

sistemului de acţiune în caz de urgenţă şi a sistemului medical de urgenţă.
Cunoaşterea beneficiilor folosirii resurselor de oxigen suplimentare în
timpul eforturilor de resuscitare şi a modului de folosire a unui sistem automat de
eliberare de oxigen care ajută în eforturile de resuscitare sunt noţiuni fundamentale
în pregătirea unui salvamar.
Salvamarul trebuie să cunoască măsurile de siguranţă necesare când se
foloseşte sistemul de oxigen şi să facă diferenţa dintre un sistem automat şi unul
manual de oxigen. Aceasta implică şi măsurile de activare şi dezactivare ale unui
sistem automat de furnizare de oxigen, precum şi asigurarea unei îngrijiri de bază şi
de menţinere a sistemelor de oxigen.

226
 Sistemul suplimentar de oxigen reprezintă sistemul care asigură cantitatea
suplimentară de oxigen necesară unei persoane care are dificultăţi în respiraţie sau
nu respiră.
Salvamarii sunt pregătiţi să folosească oxigenul suplimentar pentru
resuscitare şi în alte urgenţe medicale, când a fost chemat personalul sistemului
medical de urgenţă.
În situaţii la limita înecului, când victima este în disconfort şi i s-a oprit
respiraţia, poate exista suficient oxigen în plămâni şi un flux de sânge pentru a
menţine existenţa pentru încă circa 4 – 6 minute.
Când victima începe să manifeste efectele înecului, situaţia poate fi
controlată prin creşterea cantităţii de oxigen.
Furnizând mai mult oxigen în timpul resuscitării cardiopulmonare se poate
îmbunătăţi oxigenarea creierului şi a inimii, şi preveni moartea acestor organe
critice.
Un flux continuu de oxigen este recomandat în resuscitarea victimelor care
nu mai respiră.
Oxigenul suplimentar poate creşte şansa de supravieţuire în caz de urgenţă
respiratorie sau cardiacă.
În situaţii la limita înecului trebuie furnizat oxigen suplimentar în procesul
de resuscitare, cât mai curând posibil.

4.4.4. DESFĂŞURAREA SALVĂRII ÎN CAZUL LOVIRII COLOANEI

VERTEBRALE

Intâi se identifică situaţia care a avut ca rezultat lovirea coloanei vertebrale

în locurile acvatice. Se identificarea semnele şi simptomele lovirii coloanei
vertebrale şi, în cazul în care este suspectată afectarea coloanei, se stabilizează
capul şi gâtul.
În acest caz se foloseşte o plută sau o scândură pentru a scoate din apă
persoana lovită.
Plută de salvare: o planşă rigidă cu curea şi stabilizator, care
minimalizează mişcările inutile ale capului şi gâtului.
Scoaterea din apă: scoaterea în siguranţă din apă a victimei.
Loviri ale coloanei: loviri ale coloanei vertebrale sau corzii spinale ca
rezultat al unei lovituri la cap, gât sau spate. Pot produce paralizie sau moarte.
Coloana vertebrală: serie de vertebre care se întinde de la craniu până la
vârful coccisului.

227
 Coardă vertebrală: o coardă de ţesut nervos care poartă mesajele de la
creier în restul corpului. Trece prin şi este protejat de vertebre.
Vertebre: oase de formă circulară sau neregulată care formează coloana
vertebrală.
Apucarea în menghină și apăsarea în spate: tehnici de salvare folosite
pentru a preveni lovirea în continuare a unei persoane care este suspectată că a
suferit loviri la coloana vertebrală. Prima este folosită pentru victima aflată cu faţa
în apă sau cu faţa afară din apă iar a doua este folosită când victima este în picioare
sau așezată.
Într-un mediu acvatic rănirile coloanei vertebrale pot avea loc în diferite
modalităţi, incluzând: lovituri directe ale coloanei, intrări în apă mică cu capul
înainte, căderi de la înălţime etc.
Salvamarii trebuie să recunoască simptomele care indică posibilitatea unei
loviri la coloană şi să ştie cum să manevreze o persoană care prezintă astfel de
leziuni. Semne comune: deformări, contuzii sau tăieturi; nivel de conştienţă
modificat; stări de vomă; sânge sau fluide ieşind din nas sau urechi. Simptome care
pot sugera o lovire a coloanei vertebrale includ: durere, cu sau fără mişcare;
amorţeală, agitaţie sau paralizie; slăbiciune.
Paşii cei mai importanţi în manipularea unei victime cu posibile răni ale
coloanei vertebrale sunt stabilizarea capului şi a gâtului şi minimalizarea mişcării
corpului acesteia prin apucarea în menghină, tehnica folosită în apă.
Apucarea în menghină poate fi folosită pentru o persoană care respiră sau
care nu respiră, conştientă sau inconştientă, în apă adâncă sau puţin adâncă, care
este scufundată sau aflată la suprafaţă.
Obiectivele apucării în menghină sunt:
• se oferă stabilizare şi suport capului şi gâtului, apăsând braţele victimei lângă
cap,
• se poziţionează victima cu faţa în sus.
Se aplică apucarea în menghină şi se verifică respiraţia. Al doilea salvamar
verifică pulsul.
Dacă o victimă nu respiră şi/sau nu are puls, aceasta este scoasă imediat din
apă pe plută. Al doilea salvamar preia strângerea în menghină şi o menţine în timp
ce victima este mutată pe uscat. Respiraţia de salvare sau resuscitarea
cardiopulmonară trebuie să înceapă imediat.
Dacă victima respiră, se asigură victima pe o plută lungă, în pregătirea
pentru scoaterea din apă.
Când se pune victima pe plută, trebuie să se aibă în vedere:
• comunicarea cu alt salvamar şi cu victima,

228
 • diminuarea mişcărilor inutile ale victimei,
• manevrarea victimei cu atenţie pentru a evita alte lovituri,
• protejarea victimei de hipotermie, chiar în perioadele calde ale anului.
Apucarea în menghină
1. Pentru a executa apucarea în menghină la o persoană care pluteşte cu faţa
în sus, în apă puţin adâncă, salvamarul:
• fluieră şi semnalizează pentru ajutor,
• se apropie de victimă cu atenţie,
• se poziţionează lângă victimă, privind în aceeaşi direcţie,
• apucă braţele deasupra coatelor,
• pune mâna dreaptă pe braţul drept şi mâna stângă pe braţul stâng,
• mişcă uşor braţele victimei în sus, în lateral de cap şi apasă braţele ferm pe
urechi,
• aplică o presiune fermă pe ambele braţe pentru a pune capul în poziţie fixă.
Greşeli:
nu se prinde corect braţul victimei,
poziţionare incorectă a braţelor pe cap – trebuie să fie deasupra urechilor,
prinderea braţelor prea aproape de umăr; aceasta pune presiune pe muşchiul
umărului şi nu pe cap.
2. Pentru a executa apucarea în menghină la o victimă aflată cu faţa în jos, în
apă puţin adâncă:
• după ce se fluieră şi se semnalează pentru ajutor se face apropierea de
victimă,
• se stă lângă victimă şi se foloseşte apucarea în menghină pentru a o pune în
poziţie cu faţa în sus,
• se pune mâna dreaptă pe braţul stâng al victimei şi mâna stângă pe braţul
drept,
• se mişcă uşor braţele victimei în sus, în lateral de cap şi se apasă braţele
ferm pe urechi,
• se aplică o presiune fermă pe ambele braţe pentru a asigura capul,
• se întoarce victima spre salvamar: dacă există spaţiu înaintea victimei,
salvamarul se poate deplasa înainte, în timp ce se răsuceşte victima – aceasta va
provoca o uşoară ridicare a picioarelor, uşurând rostogolirea,
• în timp ce se rostogoleşte victima, salvamarul coboară în apă pentru a nu
ridica victima în timpul rulării,
• când victima este cu faţa în sus, se verifică dacă aceasta este conştientă şi
respiră.

229
 Greşeli:
se ajunge sub victimă pentru a îi apuca braţele,
se începe întoarcerea înainte ca presiunea să fie aplicată la cap,
rularea victimei în direcţie greşită,
salvamarul nu coboară în apă în timp ce rostogoleşte victima,
se ridică victima în timp ce o întoarce.
3. Pentru a executa apucarea în menghină folosind tubul de salvare la o
victimă care este cu faţa în sus, în apă adâncă:
• se fluieră şi se semnalează după ajutor.
• se apropie cu grijă de victimă.
• se înoată lângă victimă,
• se ţine tubul de salvare sub braţe,
• se aplică apucarea de menghină,
• se pune mâna dreaptă pe braţul drept al victimei şi mâna stângă pe braţul
stâng,
• dacă victima este cu faţa în jos, se rulează în poziţie cu faţa în sus; tubul de
salvare va susţine salvamarul şi victima. Se menţine presiune fermă pe braţe şi se
mişcă pluta.
Greşeli:
nu se menţine controlul tubului de salvare şi se începe rularea înainte de a
aplica presiunea la cap.
4. Pentru a executa apucarea în menghină unei o persoane scufundate:
• se fluieră şi se semnalează pentru ajutor,
• cu grijă se deplasează într-o poziţie de-a lungul şi chiar deasupra victimei,
• se eliberează tubul de salvare şi apoi salvamarul se scufundă după victimă,
• se aplică apucarea în menghină,
• se înoată înainte, menţinând presiune fermă pe braţe; se ţine capul fixat între
braţe,
• se ridică victima de braţe, iar în apă adâncă se ridică până la un unghi de
450,
• se rulează victima. În apă puţin adâncă se aduce victima la suprafaţă, apoi se
roteşte cu faţa în sus. În apă adâncă, victima se poate roti înainte de a ajunge la
suprafaţă.
Greşeli:
apropierea de victimă într-un unghi prea mare,
se ajunge în unghi prea ascuţit; deplasare înainte la început şi apoi începe
înotul la suprafaţă,

230
 nu se menţine presiune pe cap în timpul întoarcerii.
Doi salvamari cu pluta
Pentru a executa această tehnică:
• salvamarul din apă manevrează victima, aducând-o la marginea bazinului,
• salvamarul de pe margine poziţionează pluta şi orientează salvamarul din
apă pentru a pune victima pe plută, capul acesteia fiind pe centrul plutei,
• salvamarul de pe uscat îşi asumă controlul capului victimei prin apucarea de
sub braţe şi apăsând antebraţele pe cap,
• salvamarul din apă eliberează braţele victimei şi verifică starea acesteia,
• dacă nu respiră sau nu are puls este scoasă imediat din apă, reducând la
minim mişcările,
• salvamarul din apă asigură victima pe plută în ordinea următoare: piept,
şolduri, coapse, gambe, cap,
• pentru a asigura capul, salvamarul din apă foloseşte o tehnică de apăsare din
spate, ţinând obrajii victimei cu o mână şi sub plută cu cealaltă,
• salvamarul de pe uscat aplică imobilizatorul pentru cap,
• pentru a scoate victima din apă salvamarul din apă se deplasează spre partea
dinspre picioare şi o coboară,
• salvamarul de pe uscat ridică partea de sus a plutei pe uscat, pentru ca şi
partea opusă să ajungă pe uscat,
• salvamarul de pe uscat trage, în timp ce salvamarul din apă împinge.
Această combinaţie permite plutei să alunece uşor pe uscat,
• se îndepărtează pluta 20 de cm de marginea bazinului.
Greşeli:
salvamarul de pe margine nu poziţionează pluta corect în apă,
salvamarul din apă nu controlează pluta,
nu se ţine victima centrată pe plută,
nu se menţine presiunea pe cap.
Conducerea salvării în situaţia loviturilor la nivelul coloanei vertebrale
cu victima stând sau în poziţie şezând
O persoană poate păşi şi manifesta simptome ale loviturilor la gât. Pentru a
stabiliza o persoană care stă în picioare sau se găseşte în poziţie şezând, se foloseşte
tehnica cunoscută ca apăsarea din spate.
Pentru a executa apăsarea din spate:
• se stă în lateral de victimă,
• se pune antebraţul pe coloana victimei şi mâna pe cap la spate,

231
 • se pune celălalt antebraţ în faţa victimei, în linie cu sternul şi se aşează
degetul mare şi indexul pe obrajii victimei,
• se aplică presiune cu antebraţele pe pieptul victimei şi pe spate,
• se ţine capul nemişcat,
• dacă victima leşină sau oboseşte, se aşează cu grijă sau se pune în poziţie
orizontală.

4.4.5. SALVAMARII ŞI ATITUDINEA FAŢĂ DE RISC

Salvamarii trebuie să fie conştienţi că există riscuri de siguranţă şi de

îmbolnăviri în activitatea lor dar, în acelaşi timp, trebuie să cunoască şi modalităţile
de reducere a acestora.
Fiecare salvamar trebuie să identifice strategiile de conducere a impactului
emoţional implicat în desfăşurarea incidentelor de înec.
Cunoaşterea conceptului de responsabilitate legală şi de îngrijire standard
sunt de asemenea, aspecte importante.
Îngrijirea standard: reflectă deprinderile şi cunoştinţele aşteptate de
ceilalţi, care lucrează ca salvamari în poziţii similare.
Salvarea de la înec poate afecta viaţa salvamarilor în multe feluri. Este
important să fie conştienţi asupra riscurilor şi cum se acţionează în aceste cazuri.
Riscurile frecvente care apar şi pot să influenţeze starea de sănătate sunt:
• boli legate de căldură şi deshidratare,
• boli ale ochilor,
• îmbătrânirea pielii,
• expunere la agenţii patogeni purtaţi de sânge,
• răniri sau înec,
• arsuri chimice sau inhalaţii,
• şocuri electrice.
Salvamarul se expune la riscul de a asista la evenimente traumatice, precum
recuperarea unei victime scufundate.
Efectele emoţionale provenite din experienţa traumatică nu pot fi eliminate,
însă am prezentat câteva sugestii pentru a ajuta la minimalizarea acestora:
• se întocmesc rapoarte complete despre incident,
• se exersează continuu în apă manevrele de salvare,
• se reflectează asupra incidentului şi se subliniază în mintea salvamarului tot
ce s-a făcut corect şi bine,

232
 • se uită incidentul,
• salvamarul trebuie să-şi susţină membrii echipei,
• salvamarii trebuie să se antreneze în mod individual deoarece această
pregătire îi ajută să se descurce cu stresul incidentelor.
Ca salvamar preocupat de riscurile responsabilităţii, trebuie:
• să-şi asume răspunderea siguranţei persoanelor pe care le are în zona de care
este responsabil,
• să-şi asume responsabilitatea acordării imediate de ajutor, în standarde
rezonabile,
• să înveţe să-şi menţină un nivel ridicat al pregătirii fizice şi teoretice,
• să ia în consideraţie consecinţele contestaţiilor şi impactul asupra viitorului
său, ca salvamar,
• să acţioneze cu maturitate, chiar când se confruntă cu persoane de aceeaşi
vârstă,
• să accepte un potenţial risc la siguranţa personală.
Pentru fiecare dintre afecţiunile datorate acestei activităţi se găsesc metode
de diminuare a efectelor:
• deshidratare – se bea suficientă apă, se stă la umbră de câte ori este posibil,
se răcoreşte deseori, se mănâncă puţin, cu meniuri uşoare;
• deteriorarea pielii – se îndepărtează costumul de baie după perioada de
supraveghere şi se foloseşte cremă cu hidratare corespunzătoare;
• afecţiuni ale ochilor – purtarea ochelarilor pentru a evita razele ultraviolete.
Cea mai bună modalitate de a se feri de inconveniente ulterioare oricărei
acţiuni de salvare este continua atenţie, nivelul ridicat de conştiinciozitate, eficienţă
şi pricepere.

4.4.6. RĂNIRI ŞI URGENŢE MEDICALE

Salvamarii trebuie să-şi cunoască rolurile în timp ce un salvamar răspunde

la o acţiune de salvare.
De asemenea, trebuie să ştie cum se evaluează o persoană bolnavă sau rănită
şi cum recunoaşte simptomele şi cauzele de urgenţe care pot fi întâlnite în mediul
acvatic, şi cum se oferă ajutor pentru aceste urgenţe până când ajunge personalul
sistemului medical de urgenţă.
Amputaţie: despărţirea completă a unei părţi a corpului.
Şoc anafilactic: reacţie alergică severă a organismului la un agent chimic
sau toxic.

233
 Obiect pătruns: corp străin care a pătruns pielea.
Leşin: are loc când fluxul de oxigen spre creier este întrerupt temporar.
Urgenţe legate de căldură (hipertermia): o situaţie care rezultă din
petrecerea a prea mult timp într-un mediu cald fără a se consuma fluide pentru a
menţine echilibrul corpului.
Estimare iniţială: primii paşi în procesul de evaluare desemnat să identifice
şi să trateze condiţiile care constituie o ameninţare imediată asupra vieţii.
Examen fizic: prezintă condiţiile sau problemele care necesită tratament, în
situaţia în care nu există o ameninţare imediată asupra vieţii.
Atac de apoplexie: schimbări involuntare severe sau slabe la nivelul
activităţii celulelor creierului, datorată unei masive încărcături electrice rezultând în
spasme bruşte, violente.
Şoc: circulaţie inadecvată a sângelui oxigenat în ţesuturile corpului; răspuns
al întregului organism, depăşit de posibilităţile sale de adaptare şi compensare,
cauzată de un stress de durată şi intensitate nefastă venită din mediul extern. Se
dereglează în primul rând sistemul norvos central.
Evaluarea
Salvamarul profesionist trebuie să aibe capacitatea de a determina rapid
când se activează sistemul de acţionare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă, şi
care este tipul de îngrijire ce trebuie oferit până când ajunge personalul medical de
urgenţă.
Oferirea primului ajutor este partea cea mai importantă din această profesie.
Responsabilităţile includ capacitatea de a:
• recunoaşte şi răspunde la urgenţele acvatice,
• salva în siguranţă şi într-un mod corespunzător o persoană,
• acorda îngrijiri corecte de urgenţă până când vine personalul medical,
• lucra ca o echipă în situaţii de urgenţă,
• oferi, la apariţia personalului profesional medical, informaţiile esenţiale.
Modul în care se realizează evaluarea reprezintă noţiunile de bază pentru
toate tehnicile de prim ajutor şi de resuscitare cardiopulmonară.
Evaluarea este împărţită în două: evaluarea iniţială şi examenul fizic
localizat.
Componentele evaluării iniţiale includ:
• formarea unei impresii generale,
• se verifică dacă zona este sigură,
• luarea precauţiilor de izolare de substanţele străine,

234
 • determinarea nivelului de conştienţă al victimei, folosind următoarea scală:
A – Alertă, şi răspuns în mod adecvat
V – Verbal, răspuns numai la stimuli verbali puternici
D – Durere, răspuns numai la stimuli dureroşi
N – Nu reacţionează în nici un fel
Dacă victima nu poate comunica se verifică căile respiratorii, respiraţia şi
circulaţia.
Dacă se găseşte o sângerare abundentă în timpul evaluării iniţiale se aplică
presiune peste rană.
După terminarea evaluării iniţiale şi asigurării condiţiilor de supravieţuire,
se trece la examenul fizic, începând de la cap şi terminând la degetele de la
picioare. Se urmăresc punctele de durere, sensibile şi rănile evidente.
În timpul evaluării se comunică constant cu victima şi se încearcă să se
identifice mecanismul rănirii. Se pune victima să descrie orice durere sau lovire şi
se întreabă dacă prezintă alte afecţiuni în corp.
Rănirile la cap şi la coloana vertebrală
Simptomele rănirilor la cap şi la coloana vertebrală includ:
• durere, zone sensibile sau deformări,
• paralizie,
• nivel schimbat de conştienţă,
• sângerări din urechi şi din nas.
Tratamentul de urgenţă pentru rănile la cap şi la coloana vertebrală include
menţinerea stării victimei iar simultan, se previne mişcarea.
Urgenţe legate de căldură
Simptomele de hipertermie includ:
• crampe musculare,
• ameţeală, greaţă/vărsături,
• oboseală, piele fierbinte şi uscată sau udă,
• durere severă de cap, confuzie mentală şi crize,
• senzaţie acută de sete,
• puls rapid.
Tratamentul de urgenţă pentru astfel de situaţii:
• victima trebuie să se oprească din orice activitate extenuantă,
• se îndepărtează din căldură,

235
 • dacă victima nu are nici o reacţie se îndepărtează hainele în timp ce se
menţine cât mai mult posibil intimitatea acesteia, se răceşte corpul victimei rapid şi
se monitorizează respiraţia şi pulsul,
• dacă victima este conştientă şi nu îi este greaţă va bea la fiecare 15 minute
aproximativ 150 ml de apă.
Răniri la nivelul sistemului muscular şi osos
Simptome de afecţiuni ale sistemului osos şi muscular includ:
• durere, umflături şi/sau deformări,
• imposibilitate de mişcare cu partea respectivă,
• capetele osoase expuse.
Tratament de urgenţă pentru răniri ale sistemului osos şi muscular:
• imobilizarea zonei afectate folosind atele sau dispozitive similare,
• imobilizarea zonei respective în poziţia în care a fost găsită,
• aplicarea gheţii deasupra zonei afectate de câte ori este posibil,
• ridicarea zonei afectate.
Răniri ale ţesutului moale
Simptome de răniri ale ţesutului moale includ:
• răni interne sau externe,
• sângerarea internă poate cauza contuzii şi umflături,
• sângerare externă: dacă sângele ţâşneşte înseamnă că iese din arteră –
trebuie controlat imediat.
Tratament de urgenţă în cazul rănirilor ţesutului moale:
• se asigură precauţiile de izolare faţă de substanţele corpului,
• dacă victima sângerează se aplică cu presiune un tampon de tifon sau din alt
material curat peste rană şi se ridică rana dacă nu există fractură,
• dacă sângerarea continuă se aplică tifon suplimentar, îndepărtând primul
tampon,
• se activează sistemul acţiunii de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă dacă
sângerarea continuă,
• dacă victima are un obiect pătruns în corp se lasă acolo şi se stabilizează
obiectul până când ajunge personalul medical de urgenţă,
• dacă victima are o rană a ţesutului moale cu o parte amputată:
se aplică presiune direct pe rană pentru a controla orice sângerare,
se înfăşoară partea amputată într-un tifon curat, umezit,
se pune partea amputată într-o pungă de plastic şi se sigilează,
se pune punga în gheaţă şi se dă echipei medicale de urgenţă,

236
 • dacă victimei îi curge sânge din nas, aceasta va sta jos şi se va înclina
înainte. Va strânge nările la rădăcina nasului, aplicând presiune timp de circa 5
minute. Dacă sângerarea nu este controlată se activează sistemul medical de urgenţă
şi sistemul de acţionare de urgenţă.
Răni provocate de arsuri
Simptome ale arsurilor:
• arsura superficială are loc la nivelul primului strat de piele, de obicei pielea
devenind roşie şi prezentând uşoare umflături,
• arsura care afectează mai profund straturile de piele duce la formarea
băşicilor,
• arsura care afectează toate straturile de piele, incluzând muşchii şi oasele,
poate fi colorată, provocând o durere de intensitate mică sau deloc (dacă
terminaţiile nervoase sunt afectate).
Pentru a îngriji o rană provocată de arsură, se procedează astfel:
• se răcoreşte arsura cu apă,
• se îndepărtează bijuteriile sau hainele rapid,
• se acoperă arsura cu materiale sterile, uscate,
• se activează sistemul de acţionare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă.
În cazul unei arsuri chimice, se asigură zona pentru a nu veni în contact cu
materiile chimice. Indiferent dacă chimicalele sunt ude sau uscate, se stropesc cu
apă.
Dacă victima a suferit o arsură electrică, trebuie să se asigure că sursa de
energie a fost oprită înainte ca salvamarul să se apropie de ea. Aceste arsuri se
tratează ca arsuri puternice. Se monitorizează respiraţia victimei şi pulsul şi se
apelează sistemul de activare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă.
Pentru victime care nu au puls în urma unui fulger, se începe resuscitarea
cardiopulmonară imediat. Dacă este disponibil un defibrilator automat extern, se
aplică victimei cât mai curând posibil.
Leşin
Simptome de leşin:
• greaţă,
• slăbiciune, friguri,
• durere abdominală,
• ameţeală sau durere de cap.
Tratamentul de urgenţă pentru leşin:
• dacă victima simte că leşină, se va culca pe o suprafaţă plană,

237
 • se vor ridica picioarele aproximativ 30 de cm pentru a mări fluxul de sânge
spre cap,
• dacă victima vomită, se poziționează pe o parte şi se foloseşte absorbţia
manuală când este nevoie,
• se lărgesc hainele strânse pe corp şi se activează sistemul medical de
urgenţă şi sistemul de acţionare de urgenţă.
Atac de apoplexie
O persoană poate avea crize dintr-un număr variat de motive şi poate să nu
prezinte nici un semn de prevenire sau simptome înainte de criză.
În îngrijirea unei persoane care are crize de apoplexie, punctele următoare
sunt foarte importante:
• nu se forţează nimic în gura victimei în timpul crizei,
• nu se încearcă să se constrângă o persoană care are crize de apoplexie,
• nu se dă niciodată unei persoane cu astfel de crize nimic de băut sau de
mâncat,
• se monitorizează căile respiratorii ale victimei şi respiraţia; dacă victima
începe să vomite, salvamarul se aşează în lateral de aceasta,
• se activează sistemul de acţionare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă.
Şoc
Simptome de şoc:
• dificultăţi în respiraţie, dezorientare,
• greaţă şi vărsături, sete acută,
• răceală, paloare, piele umedă, slăbiciune.
Tratament de urgenţă pentru şoc:
• se activează sistemul de activare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă,
• se face un examen amănunţit,
• se menţine temperatura normală a corpului,
• dacă este posibil se ridică picioarele victimei aproximativ 30 de cm,
• se asigură un flux mare de oxigen, dacă există, şi aspiraţia căilor respiratorii,
după cum este nevoie.
Şoc anafilactic
Simptome ale şocului anafilactic:
• respiraţia grea, senzaţie de apăsare în piept,
• umflări masive, umflări ale căilor respiratorii,
• slăbiciune, puls rapid,

238
 • albăstrire în jurul gurii şi buzelor,
• urticarie uşoară, mâncărime şi arsuri la nivelul pielii.
Tratamentul de urgenţă pentru şocul anafilactic:
• evaluarea imediată,
• activarea sistemului de acţionare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă,
• dacă reacţia alergică provine de la o înţepătură de albină trebuie îndepărtată
insecta fără scărpinare,
• dacă victima are medicaţie pentru reacţiile alergice, va fi ajutată să i se
administreze,
• asigurarea aportului de oxigen în situaţia când există probleme de respiraţie,
dacă este accesibil.
Urgenţe diabetice
Simptomele urgenţelor diabetice includ:
• diminuarea nivelului de conştienţă,
• puls rapid şi respiraţie,
• transpiraţie,
• slăbiciune, foame,
• somnolenţă, confuzie,
• senzaţie acută de sete, respiraţie cu miros de fructe.
Tratament de urgenţă în urgenţele diabetice:
• dacă persoana diabetică este conştientă i se va administra hrană cu conţinut
zaharos, precum suc de fructe sau o bucată de zahăr,
• se activează sistemul de acţionare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă,
• dacă o persoană diabetică este inconştientă se pune în poziţie orizontală şi se
urmăreşte până când ajunge personalul medical.
Atac cerebral
Simptome de atac cerebral:
• paralizii parţiale pe o parte a corpului,
• vorbire anormală,
• durere bruscă şi puternică de cap.
Tratament de urgenţă pentru atac cerebral:
• se culcă victima în poziţie orizontală,
• se administrează un flux ridicat de oxigen dacă este disponibil.
Astm
Simptome ale astmului:
239
 • dificultate în respiraţie, respiraţie rapidă, superficială,
• fluierături sau respiraţii grele,
• tuse spasmotică, oboseală, anxietate,
• crampe musculare.
Tratament de urgenţă:
• se activează sistemul de acţionare de urgenţă şi sistemul medical de urgenţă,
• se ajută persoana să ia o poziţie dreaptă sau uşor înclinată înainte,
• se ajută victima să-şi folosească medicaţia prescrisă (inhalator),
• se furnizează oxigen, salvamarul fiind pregătit să ajute cu ventilaţiile.
Urgenţe în caz de otrăvire
Simptomele de otrăvire variază potrivit substanţei implicate, şi poate
include:
• vărsături, diaree,
• pierderea cunoştinţei,
• durere abdominală,
• arsuri în gură,
• dificultate în respiraţie,
• atac.
În situaţii de otrăvire nu se face nimic, se oferă informaţiile necesare
personalului medical când acesta ajunge la faţa accidentului.

4.4.7. RESPONSABILITĂŢI SUPLIMENTARE

Un salvamar calificat care activează pe marginea bazinelor de înot, în

ştranduri sau în alte zone acvatice trebuie să cunoască modalităţile de a aplica şi
menţine relaţii bune cu participanţii la aceste activităţi.
Trebuie să cunoască strategiile de control ale unui grup de persoane.
În executarea îndatoririlor suplimentare, dar nu numai pentru acestea, este
important să se menţină un nivel ridicat de pregătire.
Controlul grupului: conducerea şi oferirea de instrucţiuni unui grup larg de
oameni şi menținerea comportamentului acestora într-o manieră disciplinată.
Îndatoriri adiţionale: îndatoriri suplimentare la responsabilităţile
principale ale salvamarului care preîntâmpină înecul.

240
 Reguli
Aplicarea regulilor este adesea dificilă din cauză că persoanele vin în
spaţiile acvatice pentru a se distra.
Ca salvamar profesionist, este de responsabilitatea acestuia să cunoască
regulamentele unităţii din care face parte, să adere la acestea şi să le aplice cu
consecvenţă.
Există câteva componente de care trebuie să fie conştient, pentru a aplica cu
succes aceste reguli:
• înţelegerea atentă a scopului fiecărei reguli pentru a o explica celorlalţi,
• îndeplinirea regulilor uniform şi consecvent,
• folosirea unei apropieri pozitive,
• cunoaşterea locului în care sunt afişate regulile,
• la orice situaţie pe care nu o poate controla se adresează superiorilor.
Controlul grupului
În timpul unei urgenţe poate fi necesar să se controleze un număr mare de
invitaţi în mod simultan.
Poate fi necesar în anumite momente să se evacueze zona pentru ca
personalul medical de urgenţă să ajungă la persoana rănită.
În conducerea unui grup trebuie păstrat calmul, comunicând comenzile tare
şi clar, iar indicaţiile trebuie să fie precise şi simple şi se va vorbi cu autoritate.
Înregistrări şi rapoarte
Printre responsabilităţile unui salvamar se numără şi completarea
rapoartelor şi menţinerea înregistrărilor. Raportul incidentelor sunt cele mai
importante documente. Fiecare salvare impune o documentaţie atentă.
Alte îndatoriri
Ca salvamar poate fi necesar să se execute îndatoriri legate de perioadele
când nu este responsabil de persoanele aflate în bazinul de înot.
Salvamarul profesionist trebuie să se menţină la cel mai bun nivel de
pregătire deoarece depinde de acesta să se asigure că observaţia, riscul şi
deprinderile de îngrijire de urgenţă sunt întotdeauna la nivelul cel mai înalt
dezvoltate.

4.4.8. DEFIBRILAREA EXTERNĂ AUTOMATĂ

Defibrilarea în cazuri de urgenţă pe marginea bazinelor este o operaţiune

deosebit de valoroasă în lanţul acţiunilor întreprinse pentru supravieţuire.

241
 Defibrilator automat extern: un dispozitiv care poate în mod automat
interpreta ritmul inimii şi care stimulează transmiterea şocului.
Defibrilaţie: şoc electric spre inimă, dat pentru ca aceasta să revină la
ritmul normal.
Defibrilaţie timpurie: a treia legătură în lanţul acţiunilor întreprinse pentru
restabilirea funcţiilor inimii, indică folosirea la timp a defibrilatorului automat
extern, crescând cu mult şansele de supravieţuire după oprirea cordului.
Fibrilaţie ventriculată: ritm electric anormal al inimii; inima nu este
capabilă să pompeze sânge.
Tahicardie paroxistică: accelerarea pulsului (peste 80 de bătăi pe minut) în
stare de repaus.
Tahicardie ventriculară: ritm anormal al inimii; bate prea repede.
Rolul defibrilaţiei timpurii
Şansa unei persoane de a supravieţui unui stop cardiac este în mod
spectaculos îmbunătăţită prin intermediul defibrilaţiei timpurii şi prin resuscitarea
cardiopulmonară. Cu fiecare minut care se întârzie, şansa unei resuscitări de succes
este redusă cu 10%.
Lanţul fazelor de resuscitare este realizat din patru legături: acces timpuriu
la victimă, resuscitare cardiopulmonară, defibrilaţie timpurie şi acces rapid la
aparatele de resuscitare cardiacă.
Funcţia inimii
Inima este un organ cu patru camere: 2 în partea dreaptă şi 2 în cea stângă.
Deficitul de oxigen din sânge intră în partea dreaptă a inimii şi este pompat
spre plămâni, unde produsele reziduale sunt îndepărtate şi este primit oxigenul.
Acest sânge bogat în oxigen se întoarce în partea stângă a inimii şi este pompat în
corp.
Sistemul electric al inimii controlează ritmul inimii şi cantitatea de lucru pe
care inima o realizează. Impulsurile electrice normale îşi au originea în nodulul
atrial din atriu şi se deplasează spre ventricule.
Câteodată sistemul electric de defectează, rezultând într-un ritm al inimii
care constituie o ameninţare asupra vieţii, cunoscută ca fibrilaţie ventriculară.
Contracţiile necoordonate ale inimii, fără eficacitate hemodinamică (de pompare a
sângelui în corp), este un fenomen care se produce uneori la înecatul în apă dulce.
Acest ritm anormal produce o activitate electrică haotică, care este cauza cea mai
comună a unui stop cardiac apărut brusc la adulţi.
O altă cauză este tahicardia ventriculară, în care inima bate prea repede
pentru a pompa sânge în mod eficient.
Defibrilatorul automat extern
242
 Eliberarea unui şoc electric cunoscută ca defibrilaţie, determină un ritm
anormal, permiţând inimii să revină la normal.
Defibrilatorul automat extern are rolul de a analiza ritmul inimii; el
eliberează şocul electric (defibrilaţie) care va transforma activitatea electrică
anormală a inimii înapoi în activitate normală.
Salvamarul trebuie să fie familiarizat cu echipamentul bazei sportive.
Procedurile de bază pentru orice dispozitiv sunt aceleaşi: după ce se bagă în priză se
aplică paletele electrice, se începe analiza ritmului, după care se eliberează un şoc.
Defibrilaţia cu un defibrilator automat extern este administrată sub
autoritatea unui medic, care va stabili sau coordona protocolul care trebuie folosit,
precum şi calitatea controlului.
Protocoalele defibrilaţiei cu un defibrilator automat extern pot varia uşor, de
la o zonă la alta; totuşi, toate persoanele pe care se foloseşte defibrilatorul trebuie să
întâlnească următoarele criterii:
• să nu aibă mai puţin de 8 ani,
• să nu fie conştientă,
• să nu respire,
• să nu prezinte semne de circulaţie (puls, mişcare, tuse, respiraţie).
Un defibrilator automat extern trebuie menţinut corespunzător. Zilnic,
sarcinile de menţinere includ:
• verificarea stării de funcţionare,
• toate componentele anexă să fie disponibile şi nu expirate,
• se va consulta manualul utilizatorului periodic, şi după fiecare folosire,
sarcinile de întreţinere,
• se vor verifica documentele de menţinere.
Situaţii speciale
Copii şi bebeluşi
• Defibrilatorul automat extern nu poate fi folosit pe victime mai mici de 8
ani.
Plasture de medicaţie
• Dacă victima poartă plasture de medicaţie, acesta se îndepărtează şi se
şterge pielea înainte de a ataşa defibrilatorul.
Pacemakers
• Se va evita plasarea paletelor peste sau aproape de pacemaker deoarece se
absoarbe sau se reflectă o anumită cantitate de energie, reducând şansa unei
defibrilaţii optime.

243
 Defibrilatorii care se pot implanta.
• Anumite persoane pot avea un defibrilator mic automat plasat în corp.
Precum la pacemakers-uri, se va evita plasarea peste sau aproape de aceste obiecte
a paletelor electrice, deoarece pot absorbi sau reflecta o anumită energie, care va
micşora şansa unei defibrilaţii corespunzătoare.
Folosirea unui defibrilator extern automat
Pentru a folosi un astfel de defibrilator se vor urma paşii:
• Se îndepărtează victima complet din apă, aproximativ 30 de centimetri de
marginea bazinului, pe o suprafaţă relativ uscată.
• Se face evaluarea iniţială. Se iau precauţiile evitării contactului cu orice fel
de substanţă provenită din corpul victimei. Se verifică respiraţia şi circulaţia (puls,
mişcare, tuse). Dacă victima nu prezintă semne vitale, se începe resuscitarea
cardiopulmonară până când se pregăteşte defibrilatorul automat extern.
• Dacă este posibil, se pune victima pe o plută pentru a se asigura că nu stă
culcată pe o suprafaţă udă.
• Se usucă pieptul victimei.
• Se porneşte aparatul.
• Se deschide pachetul care conţine paletele electrice de defibrilaţie şi acestea
se pun pe victimă. O paletă se pune pe partea superioară dreaptă sub claviculă şi
cealaltă mai jos, pe partea stângă a pieptului.
• Se pune în priză capătul liber al cablului în defibrilator (unele unităţi îl au
deja ataşat).
• Se eliberează zona şi se asigură că nimeni nu atinge victima.
• Se analizează ritmul.
• Dacă este indicat un şoc, se va da o comandă promptă.
• Se va apăsa butonul de şoc.
• Dup ce este dat şocul, se analizează din nou ritmul cardiac. Dacă se
recomandă încă un şoc, se va repeta procedura.
• După trei şocuri consecutive se verifică pulsul. Dacă nu există puls, se
începe resuscitarea cardiopulmonară timp de 1 minut şi apoi se analizează din nou.
Greşeli:
nu se verifică absenţa respiraţiei şi a pulsului,
se uită de începerea resuscitării cardiopulmonare până când se
pregăteşte defibrilatorul,
nu se opreşte resuscitarea imediat ce este pregătit defibrilatorul,
nu se şterge pieptul pentru a nu fi ud înainte de a aplica paletele
defibrilatorului,
nu se verifică pulsul după al treilea şoc,

244
 nu se verifică pulsul după ce se anunţă că nu se mai face nici un
şoc,
nu se verifică respiraţia după ce a revenit pulsul spontan.

4.4.9. SALVAMARI PE COASTA MĂRII

Tehnicile de supraveghere ale ţărmului mării diferă de cele de la piscină.

Sistemul steagului: o metodă de alertare a înotătorilor la curenţii de apă şi
la condiţiile vremii.
Pluta de salvare: un dispozitiv de salvare pentru salvamarii din apele
deschise.
Înotul de căutare: căutarea unei persoane scufundate în apă adâncă.
Căutarea mergând în linie: căutarea unei persoane scufundate în apă puţin
adâncă, suficient pentru a merge în ea dar prea întunecată pentru a se vedea fundul.
Amenajările din spaţiile deschise cu apă precum lacurile, staţiunile, taberele
şi alte regiuni prezintă provocării care în mod normal nu se găsesc la bazinele de
înot.
Amenajările pe malul apelor vor avea unul sau doi supraveghetori şi, ca la
piscină, responsabilităţile vor fi definite prin sistemul de control al fiecărei baze.
Una dintre responsabilităţi este de a patrula zona din apă. Fiecare zonă va
avea anumite reguli şi reglementări diferite.
Când se patrulează zona, salvamarul trebuie să se asigure că limitele sunt
clar definite şi evidente pentru conducătorii de ambarcaţiuni.
Unul dintre cele mai comune sisteme de atenţionări pentru a alerta
persoanele din apă despre condiţiile apei şi vremii este sistemul steagului:
• steag verde: plaja este deschisă şi condiţiile meteorologice sunt sigure
pentru înot,
• steag galben: înotătorii trebuie să fie precauţi din cauza schimbărilor vremii,
• steag roşu: nu se înoată, zona este închisă din cauza apei periculoase şi a
condiţiilor meteorologice.
Ca salvamar în zone și ape deschise, se va ţine seama de:
• schimbarea temperaturii apei şi a condiţiilor meteorologice,
• schimbarea vizibilităţii apei în timpul diferitelor ore ale zilei,
• starea fundului apei (denivelări, mișcări ale dunelor),
• plante sălbatice şi paraziţi,
• deşeuri şi factori poluanţi.

245
 Când se operează o salvare în zone deschise salvamarul poate dispune de alt
echipament de salvare, faţă de cel din bazine, precum:
• plute de salvare diferite,
• echipament de prim ajutor portabil,
• mască, labe şi tub de alimentare cu aer,
• echipament de scufundări,
• ochelari acvatici,
• magafon şi staţii radio,
• telefon,
• bărci şi ambarcaţiuni personale.
Răspunsul de urgenţă şi sistemul de acţionare de urgenţă la amenajările de
lângă ape pot fi diferite, în funcţie de dimensiunea şi forma locului, numărului de
salvamari şi personalului de serviciu, de echipamentul disponibil şi de relaţia cu
personalul medical de urgenţă.
Pot exista situaţii în care o persoană dispărută poate fi scufundată. Când
apare această situaţie, există două metode de căutare folosite în apă:
• Tubul de alimentare cu aer pentru înot este folosit când se suspectează că
victima este scufundată adânc sub apă. Acest tip de căutare este coordonat cu o
echipă de salvare prin execuţia scufundărilor şi apoi regruparea la suprafaţă pentru
a repeta procesul.
• Căutarea mergând în linie este folosită în apă puţin adâncă. Această căutare
presupune poziţionarea tuturor salvamarilor într-o linie, ţinându-se de mâini. Linia
trebuie să se mişte înainte în acelaşi timp, în direcţia conducătorului. Membrii liniei
conduc căutarea prin călcare înainte cu mişcarea picioarelor prin tragere şi nu prin
ridicare.
Tehnici suplimentare de căutare pot fi de asemenea utilizate, de exemplu, o
plasă folosită de câţiva salvamari care este trasă pe fundul apei pentru a localiza
victima.
• Ca salvamar în zone deschise poate fi necesar să fie familiarizat cu
deprinderea de a folosi anumite echipamente precum folosirea unei bărci sau a unei
plute de salvare. Salvamarul trebuie să fie competent în întrebuințarea oricărui
echipament adecvat pentru amenajările respective.

246
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce procedee de înot aplicativ există?

2. Cum se realizează înotul pe o parte?
3. În câte feluri se poate transporta o persoană?
4. Cum trebuie să acționeze salvatorul la apropierea de victimă?
5. Cum trebuie să acționeze salvatorul după scoaterea victimei din apă?
6. Cum se face reanimarea prin metodele de respiraţie artificială externe
clasice manuale?
7. Care sunt instrumentele necesare în conducerea aerului spre căile
respiratorii ale victimei în timpul efortului de resuscitare.
8. Cum se realizează resuscitarea cardiopulmonară la un nou născut?
9. Cum efectuează doi salvamari resuscitarea cardiopulmonară la un adult?
10. Care sunt demersurile și echipamentul unui salvamar în ape deschise?
11. Cum recunoaşte un salvamar simptomele şi cauzele de urgenţe care pot fi
întâlnite în mediul acvatic?

247
 BIBLIOGRAFIE

Avramoff E., Probleme de fiziologie a antrenamentului, Ed. I.E.F.S., 1980

Bota C., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Ed. M.T.S., Bucureşti, 1993
Cirlă L., Grecu A., Ramurile nataţiei, Ed. Bren, Bucureşti, 2003
Counsilman J. E., The science of swimming, Ed. Counsilmanco Inc.
Bloomington, Indiana, 1977
Corneliu C., Cerchez M., Munteanu T., Înotul pe înţelesul tuturor, Ed.
Stadion, 1972
Creţuleşteanu Gh., Jivan I., Cirlă L., Înot – curs de bază, A.N.E.F.S., Bucureşti,
1992
Danga I., Teoria antrenamentului sportiv la înot, I.E.F.S., Bucureşti, 1979
Demeter A., Fiziologia sporturilor, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972
Demeter A., Avramoff E., Răceanu T., Fiziologia şi biochimia educaţiei fizice
şi sportului, I.E.F.S., Bucureşti, 1979
Drăgan I., Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti, 1994
Drăgan I., Practica medicinii sportive, Ed. Medicală, Bucureşti, 1988
Drăgan I., Medicină sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002
Drăgan I., Mladin O., Duvan-Hagi S., Nemţeanu C., Învăţaţi înotul, Ed. Uniunii
de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1966
Duvan S., Drăgan I., Salvarea şi reanimarea respiratorie şi cardiacă în înec,
Ed. Medicală, Bucureşti, 1975
Fekete J., Petru M., Călin M., Înot Tehnică Învăţare – Perfecţionare, Ed.
Duran’s, 2002
Gerhard L., Înotul pentru copii, Ed. Stadion, Bucureşti, 1974
Harre D., Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Stadion, Bucureşti, 1973
Hines E., Fitness swimming, Human Kinetics Publishers, Champaign, Illinois,
1999
Levin G., Înotul pentru copii, Ed. Stadion, Bucureşti, 1974
Marinescu G., Creţuleşteanu Gh., Înot – curs specializare, A.N.E.F.S.,
Bucureşti, 1995
Marinescu G., Jivan I., Îndrumar metodic de înot, Ed. I.E.F.S., Bucureşti, 1990
Marinescu G., Ţurcaş C., Înot – Curs, Ed. U.E.B.,1995

248
 Maglischo E. W., Swimming faster (traducere), Sportul de performanţă, 308 –
310, Bucureşti, 1990
Maglischo E. W., Swimming even faster, Ed. Mayfield Publication Company,
California, 1993, material publicat de F.R.N.P.M., Bucureşti, 1993
Mureşan E., Curs de înot, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996
Olaru M., Înot – manual metodic, Ed. Stadion, Bucureşti, 1982
Olaru M., Să nu ne temem de apă, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1988
Papilian V., Anatomia omului, vol. II, revizuită şi adăugită de Albu Ion, Ed.
All, Bucureşti, 1998
Ţurcaş C., Curs de înot, Ed. UEB, Bucureşti, 1998
Ţurcaş C., Înotul şi jocuri în apă, Ed. Sport – Turism, Bucureşti, 1975
Zelinschi S., Ţurcaş C., Îndrumar practico – metodic pentru înot şi sporturi
nautice, Ed. U.E.B., Bucureşti, 1993
Wittenberger H., Înotul şi săriturile în apă, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972
Cartea Federaţiei Române de Nataţie şi Pentatlon Modern, tipărit la
Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport, Bucureşti, 2002
Free – Wikipedia, the free encyclopedia
Înot, Institutul Naţional de Cercetare pentru Sport, Bucureşti, 2002

249
 CUPRINS
Cuvânt înainte
Introducere
CAPITOLUL I
PARTICULARITĂŢI GENERALE ALE ÎNOTULUI ...................................... 9
1.1. Efectele înotului asupra organismului ....................................................... 10
1.1.1. Influenţa înotului asupra inimii şi a circulaţiei sanguine .................. 11
1.1.2. Influenţa înotului asupra respiraţiei .................................................. 14
1.1.3. Influenţa înotului asupra atitudinii corpului ..................................... 17
1.1.4. Alte modificări produse în organism sub influenţa înotului ............. 18
1.1.5. Călirea organismului ......................................................................... 21
1.1.6. Mijloc de tratament în diferite afecţiuni ........................................... 23
1.2. Igiena şi aspectul recreativ al înotului ....................................................... 26
1.3. Scurtă istorie a înotului .............................................................................. 28
1.3.1. Istoricul înotului în România ......................................................... 31

CAPITOLUL II
ÎNOTUL COMPETIŢIONAL ............................................................................ 37
2.1. Noţiuni elementare despre principiile hidrodinamice în înot .................... 37
2.2. Tehnica procedeelor de înot ...................................................................... 43
2.2.1. Elemente tehnice de bază .............................................................. 43
2.2.2. Procedeul craul .............................................................................. 50
2.2.3. Procedeul spate .............................................................................. 72
2.2.4. Procedeul bras ................................................................................ 91
2.2.5. Procedeul fluture ............................................................................ 99
2.3. Metodica învăţării şi perfecţionării procedeelor de înot .......................... 110
2.3.1. Metodica învăţării elementelor tehnice de bază .......................... 116
2.3.2. Metodica învăţării procedeului craul ........................................... 118
2.3.3. Metodica învăţării procedeului spate ........................................... 130
2.3.4. Metodica învăţării procedeului bras ............................................ 137
2.3.5. Metodica învăţării procedeului fluture ........................................ 144
2.4. Cicluri de lecţii pentru învăţarea procedeelor tehnice de înot ................. 147
2.4.1. Ciclu de lecţii pentru învăţarea a două procedee tehnice de înot:
craul şi spate ............................................................................. 150

250
 2.4.2. Ciclu de lecţii pentru învăţarea procedeului tehnic de înot bras . 155

CAPITOLUL III
ÎNVĂŢAREA ÎNOTULUI PRIN JOC ............................................................. 161
3.1. Jocuri de adaptare cu apa ......................................................................... 161
3.2. Jocuri de scufundare şi respiraţie ............................................................. 165
3.3. Jocuri de plutire şi alunecare ................................................................... 168
3.4. Jocuri pentru învăţarea săriturii ............................................................... 171

CAPITOLUL IV
PROCEDEELE DE ÎNOT APLICATIV – UTILITARE ŞI SALVAREA DE
LA ÎNEC .............................................................................................................. 173
4.1. Procedeele utilitar – aplicative ................................................................ 174
4.2. Aplicaţiile procedeelor utilitare ............................................................... 176
4.3. Salvarea de la înec ................................................................................... 179
4.3.1. Apropierea de victimă ................................................................. 186
4.3.2. Procedee de salvare a victimei ..................................................... 190
4.3.3. Primul ajutor şi reanimarea .......................................................... 202
4.3.4. Resuscitarea respiraţiei fără şi cu ajutorul instrumentelor ……... 209
4.3.5. Resuscitarea cardiopulmonară şi obstrucţia căilor respiratorii … 216
4.4. Rolul salvamarului în bazele de agrement şi în zonele acvatice deschise
…………………………………………………………………………………... 223
4.4.1. Cunoaşterea atribuţiunilor salvamarului ...................................... 223
4.4.2. Modul de reacţie al salvamarului ................................................ 224
4.4.3. Sistemul suplimentar de oxigen ................................................... 226
4.4.4. Desfăşurarea salvării în cazul lovirii coloanei vertebrale ............ 227
4.4.5. Salvamarii şi atitudinea faţă de risc ............................................. 232
4.4.6. Răniri şi urgenţe medicale ........................................................... 233
4.4.7. Responsabilităţi suplimentare ...................................................... 240
4.4.8. Defibrilarea externă automată ..................................................... 241
4.4.9. Salvamari pe coasta mării ............................................................ 245

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 248

CUPRINS

251