Lecţia 1.

Componentele şi funcţiile unui sistem de calcul

Un sistem de calcul este o structură destinată efectuării unei serii de operații în mod automat,
pe baza unui set de instrucțiuni.
El este descris prin două subsisteme componente: hardware şi software. Partea hardware
este constituită din toate componentele electronice, care reprezintă elementele fizice ale sistemului de
calcul (carcasă, unități de stocare, tastatură, monitor, cabluri etc. – prezentate prin marcajele de la 1 la
10 în imaginea de mai jos). Software-ul constă din programele pe care sistemul de calcul le execută
pentru a prelucra date sau controla dispozitive. Software-ul include sistemul de operare și
programele de aplicații. Un sistem de calcul este deci format din resurse fizice şi logice.
resurse fizice = hardware
resurse logice = software

În anul 1940, matematicianul și informaticianul John von Neumann a stabilit care sunt cele 3
componente de bază ale unui calculator:
• dispozitive periferice de intrare/ieșire (DPI/DPE);
• unitatea centrală de prelucrare (UCP);
• memoria

Informaţia furnizată de utilizator se introduce în calculator prin dispozitivele periferice de intrare

(DPI). Acestea convertesc informaţia de la forma accesibilă omului (text, grafice, sunet) la forma
utilizată intern de calculator. Tastatura şi mouse-ul sunt principalele dispozitive de intrare ale unui
sistem de calcul. Rezultatele prelucrărilor de date sunt transmise utilizatorului prin dispozitivele
periferice de ieşire (DPE). Acestea realizează conversia reprezentării informaţiei de la forma internă
la o formă accesibilă utilizatorului. Din categoria dispozitivelor de ieşire fac parte: monitorul,
imprimanta etc. Dispozitivele de intrare și ieșire au numele generic de echipamente periferice.
Datele de intrare şi instrucţiunile programelor de executat sunt transferate în memoria
internă a sistemului de calcul. Informaţia care nu este prelucrată la un moment dat poate fi păstrată în
unităţi de memorie externă, mai lente decât memoria internă, dar cu o capacitate de stocare mai mare
(hard discuri, discuri optice etc.). Există trei componente ale memoriei interne:
memoria RAM (Random Access Memory) – este o memorie temporară, al cărei conținut se șterge la
oprirea calculatorului. În memoria RAM sunt încărcate datele în vederea prelucrării și programele
care realizează aceste prelucrări.
memoria ROM – este o memorie permanentă, care nu poate fi scrisă de utilizator și care are în primul
rând rolul de a inițializa componentele calculatorului și de a lansa sistemul de operare la pornirea
calculatorului.
memoria cache – este o memorie temporară de mare viteză, folosită pentru a memora cele mai
frecvent utilizate date.
Instrucţiunile programelor sunt transmise către unitatea de comandă şi control (UCC). Ea le
interpretează şi emite comenzi către unitatea aritmetico-logică, memorie sau dispozitivele de
intrare/ieşire. Unitatea aritmetico-logică (UAL) este capabilă sa efectueze operaţii aritmetice şi
logice cu datele preluate din memorie, loc unde va depune rezultatele prelucrării acestor date. Pentru
executarea operaţiilor, UAL dispune de o memorie proprie, de dimensiune redusă dar de viteză mare,
organizată în registre.
Unitatea de comandă şi control formează împreună cu unitatea aritmetico-logică unitatea centrală
de prelucrare (UCP=UCC+UAL), sau procesorul. Viteza UCP reprezintă numărul de instrucţiuni
pe care le poate executa unitatea centrală într-o secundă. Unitatea de măsură folosită este MIPS
(milioane de instrucţiuni pe secundă). Viteza nu este controlată de procesorul însuşi, ci de un ceas
extern, localizat pe placa de bază. Viteza procesorului este determinată de frecvenţa semnalului
acestui ceas. Această frecvenţă este exprimată uzual în GigaHertzi (GHz) şi, cu cât valoarea este mai
mare, cu atât procesorul este mai rapid.
Unitatea centrală de prelucrare, alături de memoria internă, formează unitatea centrală
(UC=UCP+MI) a unui sistem de calcul.
Cele 3 componente de bază ale calculatorului comunică printr-o cale numită magistrală de date.
Placa de bază este circuitul integrat principal dintr-un sistem de calcul. Placa de bază găzduiește
unitatea centrală de prelucrare (UCP), memoria internă, circuitele care interconectează toate
componentele. Dimensiunea și forma plăcii de bază determină și forma carcasei calculatorului.
Lecţia 2. Memoria internă. Reprezentarea datelor în memorie.

Unitatea centrală (UC) este alcătuită din unitatea centrală de prelucrare şi unitatea de
memorie internă.

Unitatea centrală de prelucrare (UCP) se află montată pe placa de bază şi este reprezentată
de microprocesor.
UCP
- Execută instrucţiunile programelor;
- Controlează operaţiile efectuate de celelalte componente ale calculatorului;
- Realizează calculele aritmetice şi operaţiile logice.

Unitatea de memorie sau memoria internă este componenta sistemului de calcul destinată
păstrării datelor şi instrucţiunilor programelor aflate îm execuție. Este plasată pe placa de bază. Este
formată dintr-un sistem de circuite integrate organizate în celule de memorie. Fiecare celulă poate
stoca un bit de informaţie (bit (binary digit), care reprezintă cea mai mică unitate de informaţie
reprezentabilă într-un calculator. Un bit poate poate avea valorile numerice 0 sau 1. Transferul de
date între memoria internă şi procesor se realizează pe grupe de câte 8 biţi. Un grup de 8 biţi se
numeşte byte (octet). Fiecărei locaţii de memorie (fiecărui octet) îi este asociată o adresă unică, prin
care poate fi identificată locaţia respectivă.
Memoria internă este caracterizată prin:
1. capacitate - exprimată în numărul total de locaţii de memorie; o memorie internă de
capacitate mare va permite folosirea unui software mai performant; unităţile de măsură pentru
capacitatea memoriei sunt multiplii byte-ului:
1 KiloByte (KB) = 2 bytes = 1024 bytes
10

1 MegaByte (MB) = 2 KB = 2 bytes

10 20

1 GigaByte (GB) = 2 MB = 2 KB = 2 bytes

10 20 30

1 TerraByte (TB) = 2 GB = 2 MB = 2 KB = 2 bytes

10 20 30 40

1 PetaByte (PB) = 2 TB = 2 GB = 2 MB = 2 KB = 2 bytes

10 20 30 40 50

1 ExaByte (EB) = 2 PB =2 TB = 2 GB = 2 MB = 2 KB = 2 bytes

10 20 30 40 50 60

2. timp de acces - reprezintă intervalul scurs din momentul în care s-a emis o cerere de acces
la memorie pentru o operaţie de citire/scriere şi momentul la care începe să se execute operaţia
respectivă; se exprimă în nanosecunde;
3. volatilitate - pierderea informaţiilor la întreruperea tensiunii de alimentare

Din punctul de vedere al volatilităţii, memoria internă este de două tipuri:

o ROM (Read Only Memory) - este o memorie nevolatilă (nu îşi pierde conţinutul la oprirea
calculatorului); nu poate fi scrisă de utilizator (este inscripţionată de producătorul circuitului
respectiv); este de capacitate redusă; este folosită pentru stocarea informaţiilor despre hardware
(tipul de hard-disc şi caracteristicile sale, data şi ora, locul de unde se încarcă sistemul de operare
etc.) şi conţine programe ce configurează diversele dispozitive hardware; programele acestea se
 încarcă la pornirea calculatorului şi ele formează BIOS-ul sistemului (Basic Input Output
System);
o RAM (Random Access Memory) - este o memorie volatilă (îşi pierde conţinutul la oprirea
calculatorului); poate fi atât citită cât şi scrisă; este folosită pentru stocarea instrucțiunilor
programelor aflate în execuție şi a datelor cu care operează ele, fiind considerată principala
memorie internă a calculatorului.
.

Memoria cache este un mecanism de stocare intern, de mare viteză. Poate fi o porţiune rezervată din
memoria internă sau un dispozitiv independent. Uneori este incorporată în arhitectura
microprocesorului. Este folosită în scopul transferului rapid de date între unitatea centrală de
prelucrare şi memoria internă.

Reprezentarea datelor în memorie

I. Reprezentarea numerelor naturale

Calculatorul nu „ştie” să prelucreze decât şiruri de date binare (numere scrise în baza 2), care
pot fi modelate fizic prin impulsuri de curent, cu două niveluri de tensiune, care corespund celor două
cifre binare 0 şi 1. Sistemul de numeraţie binar este deci cel utilizat pentru reprezentarea valorilor
numerice într-un calculator.
Conversia unui număr întreg dintr-o bază de numeraţie în alta se face divizând succesiv
numărul cu noua bază şi reţinând resturile parţiale în ordinea inversă generării lor.
De exemplu pentru conversia numărului 30 în binar se fac următoarele operaţii:
10

30 30 = 11110
10 2

15 0
71
31
11
01

Reprezentarea numerelor întregi negative - complement faţă de 2

Numerele întregi pozitive se reprezintă ca în descrierea de mai sus.
Pentru reprezentarea numerelor pozitive şi negative se alocă un bit suplimentar (cel mai
semnificativ), care indică semnul. Bitul de semn este egal cu 0 dacă numărul este pozitiv şi 1 dacă
numărul este negativ. Reprezentarea numerelor negative se obţine prin adăugarea unei unităţi la
reprezentarea în complement faţă de 1 a modulului numărului respectiv.
Metoda de transformare în complement față de 2 pleacă de la reprezentarea valorii absolute
(în modul) a numărului, se complementează toţi biţii (până aici s-a obţinut reprezentarea în
complement faţă de 1), apoi se adună 1. De exemplu:

2
Lecţia 2. Memoria internă. Reprezentarea datelor în memorie.
|-22 | → 0001 0110 (reprezentarea în binar a modulului numărului -22)
10

1110 1001 + (complement faţă de 1, obţinut prin transformarea fiecărui bit 1 în 0 şi invers) 1
-22 → 1110 1010 (reprezentarea în complement faţă de 2 pentru -22;
10

în baza 2 1+1=10, 0+1=1, 0+0=0)

14 → 0000 1110
10

|-112 | → 0111 0000 (reprezentarea în binar a numărului -112 în modul)

10

1000 1111 + (complement faţă de 1)

1
-112 → 1001 0000 (complement faţă de 2
10