Dragan Emanuel Vasile Crede Si Cerceteaza

CREDE ȘI CERCETEAZĂ!
2 EMANUEL V. DRĂGAN
soției mele, Naomi

CREDE ȘI CERCETEAZĂ 3
EMANUEL V. DRĂGAN
CREDE ȘI
CERCETEAZĂ!
REGHIN
2021
EMANUEL V. DRĂGAN
Copyright © EMANUEL V. DRĂGAN, 2021.
Toate drepturile rezervate.
ISBN: 978-973-0-33861-4
Dacă nu se prevede altfel, citatele din Scriptură sînt luate din

traducerea în limba română Dumitru Cornilescu.
POLITICĂ DE COPYRIGHT PENTRU EXEMPLARELE PRINTATE:

- ESTE PERMIS să distribui lucrările noastre numai în
formatul în care le-ai primit fără să percepi bani sau alte
beneficii.
- ESTE INTERZIS să copiezi mai mult de 5 exemplare
pentru uz personal ori pentru prieteni și rude. Dacă
alegi să printezi vreun exemplar, ține minte că este
interzisă imprimarea profesională (la tipografie sau xerox-
uri).
- ESTE INTERZIS să copiezi sau să republici citate din
lucrările oferite de Corpus Reformatorum fără indicarea
autorului, titlului operei, anului de publicare și numărul
paginii. Citarea se face cu respectarea dispozițiilor legale
în vigoare, folosind ghilimele.
- ESTE INTERZISĂ producția și/sau distribuirea de
opere derivate alte lucrărilor oferite (audio, clipuri
video, videoblog, broșuri, podcasturi), care conțin
parțial sau integral material din aceste publicații.
În cazul în care nu sînteți de acord cu politica noastră de Copyright,
sînteți obligați să returnați lucrările primite în format fizic iar în cazul
în care le-ați imprimat, aveți obligația să le distrugeți.
Corpus Reformatorum are dreptul de a acționa conform legislației în
vigoare (Legea nr. 8/1996) pentru protejarea dreptului de proprietate-
intelectuală asupra lucrărilor publicate.
Pentru mai multe detalii referitoare la politica de copyright

accesați: www.corpusreformatorum.org secțiunea Copyright.
Coperta: Asociația „Corpus Reformatorum”

CUPRINS
PREFAȚĂ............................................................................... 13
1. Introducere în ceea ce înseamnă gîndirea lumii
actuale și argumentele aparent abile ale necredincioșilor . 13
2. Despre adevărul filosofic și adevărul teologic. ...........15
3. Necesitatea existenței unui Creator ........................... 16
4. Simplitatea ca mod de expunere al argumentelor
noastre ...................................................................................17
5. Adevărul vine prin credință iar înțelegerea este
întotdeauna subsidiară acesteia ........................................... 19
6. O scurtă schiță a lucrării............................................. 20
CONCEPȚIA REFORMATĂ DESPRE MÎNTUIRE ..................... 23
1. Care este ordinea decretelor lui Dumnezeu? ............. 23
2. Care sînt cele 5 puncte ale calvinismului? ................. 24
3. Calvinismul învață că nu există voință liberă și că
oamenii sînt niște marionete/roboți? .................................. 24
4. Ce înseamnă că păcatul originar afectează viața
fiecărui om? .......................................................................... 27
5. Care este diferența dintre păcatul originar și păcatul
imputat? ................................................................................ 28
a. Păcatul originar ...................................................... 28
b. Păcatul imputat ...................................................... 28
c. Ce s-a întîmplat prin jertfa lui Christos? .............. 29
6. Ce înseamnă predestinarea? ...................................... 29
7. Dacă ne-am născut cu o natură păcătoasă de ce ne
consideră Dumnezeu răspunzători pentru păcatele noastre?
32
8. Dar dacă noi nu l-am ales pe Adam să ne fie
reprezentant, este corect lucrul acesta? .............................. 34
a. Totuși, dat fiind că Dumnezeu l-a ales pe Adam și
toate urmările ulterioare, este corect acest lucru?......... 34
9. Este posibil ca omul să reziste harului mîntuirii și să
nu vină la credință? .............................................................. 34
10. Este harul suficient pentru toți? ............................ 35

11. De ce unii îl aleg pe Christos și alții nu o fac?....... 35
12. De ce unii sînt predestinați să primească chemarea
iar alții nu? ............................................................................ 36
13. Predestinează Dumnezeu la Iad? ........................... 36
14. Cum a împietrit Dumnezeu inima lui Faraon? ..... 36
15. A fost Iuda predestinat să-L vîndă pe Domnul Isus?
37
16. Ce înseamnă faptul că Esau a fost urît? (Romani
9:13) 38
17. Atunci, Iacov a fost ales pentru că Dumnezeu a
cunoscut mai dinainte că va face voia Lui? ......................... 38
18. Dumnezeu îi predestinează pe cei despre care știe
că vor face binele? Dumnezeu predestinează bazîndu-se pe
precunoaștere? ..................................................................... 39
19. Nu se referă Romani 9 la alegerea unor națiuni? . 41
20. Alegerea depinde de credință sau credința depinde
de alegere? ............................................................................ 42
21. Este alegerea lui Dumnezeu arbitrară (la
nimereală)? ........................................................................... 42
22. Mîntuire vs. Sfințire ............................................... 43
23. Putem fi siguri de mîntuirea noastră? .................. 43
a. Cum putem fi siguri de mîntuirea noastră?.......... 43
24. Putem să ne pierdem mîntuirea? .......................... 44
25. De ce pare că mulți cad din har? ........................... 46
26. Cum rămîne cu 2 Petru capitolul 2? ...................... 46
27. Cum rămîne cu Evrei 6:4-6? – Pot credincioșii
adevărați să cadă?..................................................................51
a. Vrem să spunem că un credincios poate să cadă și
poate să nu mai fie adus iarăși la pocăință? ................... 52
28. Cum rămîne cu: „Dumnezeu dorește (voiește) ca
niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință.”? .............. 53
29. Ce este păcatul de neiertat și hula împotriva
Duhului Sfînt? ....................................................................... 55
a. Cum ar trebui să înțelegem Evrei 10:26-29? ........ 56
30. Pentru cine a fost menită jertfa lui Christos? ....... 58
a. Dar de ce spune Biblia „pentru toți” sau „pentru

lume”? .............................................................................. 59
31. Ce rost mai are evanghelizarea dacă Dumnezeu i-a
predestinat pe unii și pe ceilalți i-a neglijat? ...................... 59
DESPRE LIBERTATEA PREDESTINATĂ................................. 61
a. Introducere .................................................................. 61
b. Răspuns celor mai comune critici .............................. 62
1. Obiecția nr. 1 – Prin predestinare reiese că
Dumnezeu este autorul păcatului ................................... 62
2. Obiecția nr. 2 - Predestinarea elimină neprevăzutul
64
3. Obiecția nr. 3 - Predestinarea lui Dumnezeu
elimină libertatea umană ................................................ 65
c. Alegerea ....................................................................... 68
d. Reprobarea .................................................................. 72
e. Concluzie ..................................................................... 74
DESPRE JUSTIFICARE ........................................................... 77
a. Ce se înțelege prin justificare? ................................... 77
b. Structura justificării.................................................... 80
1. Iertarea ................................................................... 80
2. Reabilitare .............................................................. 81
3. Adopția .................................................................... 81
c. Cum sîntem justificați? ............................................... 82
d. Justificarea nu depinde de ceva înfăptuit „în noi” ..... 83
e. Neprihănirea lui Christos – temeiul justificării ......... 85
f. Cine este justificat? ..................................................... 86
g. Ce presupune credința? .............................................. 88
h. Concluzii ...................................................................... 89
UMPLERE, POST-UMPLERE ȘI CREDINCIOSUL NE-BOTEZAT
CU DUHUL SFÎNT.................................................................. 93
DESPRE UTILITATEA TUTUROR BUNURILOR ......................99
SCHIȚĂ ANALITICĂ A BISERICII DE RĂSĂRIT .................... 103
a. Sfînta Scriptură și legătura ei cu Sfînta tradiție ...... 103
b. Modalități de cunoaștere a lui Dumnezeu................ 105
c. Necesitatea absolută a Botezului pentru mîntuire și

botezul copiilor ................................................................... 107
d. Taina mirungerii ....................................................... 107
e. Cina Domnului .......................................................... 108
f. Succesiunea apostolică.............................................. 108
g. Pentru unii oameni, iadul nu este etern................... 109
CEA MAI SIMPLĂ CALE SĂ AJUNGI ÎN IAD ........................... 111
CUM FUNCȚIONEAZĂ ISPITA? .............................................117
1. Diavolul este șiret....................................................... 118
2. Diavolul vorbește ....................................................... 119
3. Diavolul profită de credința noastră slabă ................ 121
4. Diavolul face apel la memorie .................................. 122
NU IUBIȚI LUMEA ............................................................... 125
a. Dragostea pentru lume înlătură dragostea pentru
Dumnezeu ........................................................................... 125
b. Lumea și pofta ei va trece ......................................... 126
c. Dacă faci voia Tatălui, vei trăi pentru totdeauna .... 127
d. Mîntuirea prin credință și iubirea pentru Dumnezeu
128
e. O singură cale de mîntuire ....................................... 129
f. Două variante în cazul în care nu simți multă dragoste
pentru Dumnezeu ................................................................ 131
g. Dragostea pentru Dumnezeu și dragostea pentru lume
nu pot coexista .................................................................... 133
h. Lumea pe care nu trebuie să o iubim ....................... 134
i. Ce facem cu dorințele noastre? ................................ 136
ADEVĂRUL – DE LA FILOSOFIA GREACĂ LA POST-
MODERNISM ....................................................................... 139
DESPRE RUGĂCIUNE .......................................................... 149
a. Reverența................................................................... 152
b. Penitența și nevoia reală ........................................... 153
c. Renunțare la încrederea în propriile forțe ................155
d. Rugăciunea trebuie să fie plină de încredere ........... 156
e. Rugăciunea trebuie făcută în Numele lui Isus ......... 159
f. Rugăciunea publică și rugăciunea privată ............... 159
CONSECVENȚĂ, PURITATE ȘI SACRIFICIU ......................... 163

CREȘTINUL CARE ESTE TOVARĂȘ DE LUPTĂ .....................177
1. Rugăciune – nu pasivitate......................................... 179
2. Vestirea Cuvîntului – nu pasivitate .......................... 182
3. Mărturie bună – nu pasivitate .................................. 186
4. Vorbire curată și răspunsuri înțelepte – nu pasivitate
191
DESPRE POCĂINȚĂ ............................................................. 195
a. Prolegomene al pocăinței.......................................... 195
b. Etapele pocăinței ....................................................... 202
c. Păcatele pentru care nu există pocăință sau iertare 204
RĂPIREA ȘI MILENIUL – TEORIE SAU REALITATE BIBILICĂ?
............................................................................................. 211
RETROSPECTIVĂ ASUPRA IDEILOR CREȘTINE ȘI
PRECREȘTINE..................................................................... 223
SIMILITUDINI ÎNTRE CREȘTINISM ȘI RELIGIILE
ANTERIOARE..................................................................223
1. Confruntarea inițiatică – înfrîngerea somnului.. 225
2. Rugăciunea Tatăl nostru ...................................... 226
3. Euharistia și botezul............................................. 227
4. Drama Christologică și dualismul lui Pavel ........ 228
TRADIȚII PĂGÎNE SAU ERETICE REGĂSITE ÎN
CREȘTINISM................................................................... 231
1. Obiceiuri păgîne la înmormîntare ....................... 232
2. Sîngele lui Christos – Vinul și ouăle .................... 233
3. Vama la intrarea în Rai – Apostolul Petru .......... 234
4. Zei transformați în sfinți...................................... 235
5. Sanctificarea și divinizarea Mariei după modelul
zeițelor păgîne................................................................ 236
6. Colindătorii, călușarii, strigoii și zînele............... 237
7. Rusaliile ................................................................ 242
8. Corintenii și darurile spirituale ........................... 243
9. Alte tradiții ........................................................... 244
ÎNCEPUTURILE CREȘTINISMULUI – INFLUENȚE

PRECREȘTINE – SINTEZĂ.............................................. 246
PRINCIPALELE EREZII ȘI ORIENTĂRI ÎNAINTE DE
SCHISMĂ ....................................................................... 249
1. Esenienii .................................................................... 249
2. Ebioniții ..................................................................... 249
3. Gnosticii ..................................................................... 249
a. Cerinthus .............................................................. 255
b. Carpocrate ............................................................ 255
c. Basilides ................................................................ 256
d. Valentinus ............................................................. 256
e. Mani ...................................................................... 258
1. BISERICA DE RĂSĂRIT ............................................. 263
a. Arianism ............................................................... 263
b. Docetism ............................................................... 264
c. Montanism ............................................................ 265
d. Bogomilii ............................................................... 265
e. Monofizism/Eutihianism ..................................... 267
f. Apoliniarism ......................................................... 267
g. Miafizism/Henofizism/non-Calcedonieni ........... 268
h. Monarhism modalist ............................................ 268
i. Monotelitism/Diotelitism..................................... 268
j. Nestorianism ........................................................ 269
2. BISERICA DE APUS ................................................... 269
a. Donatism............................................................... 269
b. Marcionism ........................................................... 270
c. Diofizism ............................................................... 270
d. Augustin ................................................................ 271
e. Origen ................................................................... 273
f. Pelagius ................................................................. 274
g. Ambrozie............................................................... 275
h. Catharii ................................................................. 275
SCHISMA BISERICII CREȘTINE ..................................... 276
PRINCIPALELE EREZII ȘI ORIENTĂRI DUPĂ SCHISMĂ . 282
1. BISERICA DE RĂSĂRIT ............................................. 282
a. Grigore Palama ..................................................... 282
2. BISERICA DE APUS ................................................... 283

a. Gioacchino da Fiore.............................................. 283
b. Toma d’Aquino ..................................................... 285
c. Ockham ................................................................. 285
d. Meister Eckhart .................................................... 287
e. Nicolaus Cusanus .................................................288
f. Ignațiu de Loyola .................................................. 289
PRINCIPALELE EREZII ȘI ORIENTĂRI DE DUPĂ REFORMĂ
...................................................................................... 289
a. Martin Luther ....................................................... 289
b. Erasmus ................................................................ 292
c. Zwingli și anabaptiștii .......................................... 294
d. Jean Calvin ............................................................ 295
DESPRE ICOANELE, STATUILE ȘI REPREZENTĂRILE
GRAFICE ALE LUI DUMNEZEU ........................................... 297
1. Introducere în problematică – reflexie asupra
subiectului ........................................................................... 297
2. Combaterea principalelor argumente ale susținătorilor
imagisticii și reprezentării grafice a Divinității ................ 306
3. Al doilea Conciliu de la Niceea (787) și influența lui
asupra introducerii idolatriei în creștinism ...................... 322
DESPRE EXISTENȚA LUI DUMNEZEU ................................ 329
1. Introducere – pledoarie contra ateilor ..................... 329
2. Există Dumnezeu?..................................................... 332
3. Argumente care dovedesc existența lui Dumnezeu . 338
a. Argumentul moral ................................................ 339
b. Argumentul cosmologic ....................................... 342
c. Argumentul kalam ............................................... 344
d. Argumentul teleologic și argumentul istoric ...... 345
4. Penibilitatea și slăbiciunea argumentelor ateilor .... 346
5. Despre eternitatea lui Dumnezeu ............................. 352
ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU ............................................ 355
1. Dumnezeu este unic .................................................. 355
2. Dumnezeu este suveran ............................................ 356
3. Dumnezeu nu se schimbă niciodată ......................... 357

4. Dumnezeu a decretat toate lucrurile ........................ 357
5. Dumnezeu este omniscient ....................................... 358
6. Dumnezeu are preștiință .......................................... 359
7. Dumnezeu este suprem ............................................ 362
8. Dumnezeu este sfînt.................................................. 362
9. Dumnezeu este atotputernic..................................... 363
10. Dumnezeu este credincios ................................... 365
11. Dumnezeu este bun .............................................. 367
12. Dumnezeu este răbdător ...................................... 369
13. Dumnezeu este plin de har ...................................371
14. Dumnezeu este îndurător .................................... 375
15. Dumnezeu este dragoste ...................................... 378
16. Dumnezeu este mînios ......................................... 384
BIBLIOGRAFIE .................................................................... 391
PREFAȚĂ
1. Introducere în ceea ce înseamnă gîndirea lumii
actuale și argumentele aparent abile ale
necredincioșilor
„Dumnezeu nu există”. O afirmație plină de sens
pentru cei care doresc ca acest lucru să fie adevărat și
pentru cei care au nevoie de acest adevăr pentru a-și
justifica deciziile ori chiar viața. Totul se rezumă la noi,
la oameni, așa cum spune fostul preot ortodox Ion
Aion1, iar dacă este ceva ce nu putem realiza acest lucru
se datorează faptului că încă nu am descoperit în noi
dorința sau puterea de a înfăptui. Nicidecum și în niciun
fel nu depindem de relația cu o divinitate cum nu există
nici cea mai mică fărîmă de sens în orice fel de
rugăciune pe care, chipurile, o adresăm lui Dumnezeu,
toate acestea reprezentînd rezultate ale imaginației,
nevoi ontologice, așa cum spunea Emil Cioran,
1
Pseudonim al numelui real Ilie Toader.
siguranțe de care omul are nevoie într-o lume

insuportabilă. Unii, au fost mai abili în argumentația
lor, și, au afirmat că Dumnezeu, așa cum și-L închipuie
oamenii, este o născocire filosofică și, astfel, nedemn de
reverență. Totuși, aceștia au rămas suspendați în tezele
lor întrucît nu au emis o ipoteză distinctă de cea
originară, și anume că Dumnezeu nu există, ci mai
degrabă s-au plasat ambiguu și insolent în zona
medierii între ateism și teism. De regulă, măsurîndu-și
cu atenție poziția cu privire la credința în Divinitate, în
sensul că cei mai mulți nu sînt atei convinși pentru că
argumentarea poziției lor le-ar da dificultăți și atunci și-
ar conștientiza năruirea existențială, mare parte din
necredincioși au îmbrățișat agnosticismul.
Agnosticismul este într-adevăr o alternativă
preferabilă ateismului, întrucît un agnostic nu va nega
în totalitate existența lui Dumnezeu, ci va susține fie că
înțelegerea Sa de către oameni este limitată, fie că toate
cele afirmate despre Dumnezeu sînt creații filosofice ale
minții umane, ori, cel mai comun argument, plaja de
opinii despre Demiurg nu este doar greșită, ci este
imposibil de emis chiar și o singură afirmație adevărată
despre Cel care este Dumnezeu, întrucît Acesta nu S-a
revelat suficient încît să fie cunoscut. Discuția despre
creație, mîntuire sau viață veșnică se vede a fi anihilată
de această singură afirmație cu care am deschis această
lucrare, întrucît lipsa unui Dumnezeu atrage două mari
consecințe: (1) totul este la întîmplare sau (2) orice

lucru căruia El îi era cauză există prin sine sau nu mai
există.
2. Despre adevărul filosofic și adevărul teologic.
Desigur că a lupta contra curentului a fost
dintotdeauna o alegere curajoasă care a atras după sine
consecințe de tot felul, unele mai odioase decît celelalte,
însă chiar și așa, adevărul merită a fi cunoscut. Mă tem,
cum spunea Augustin, să nu ofensez pe cel care nu poate
să accepte adevărul, însă, mă tem, poate mai mult, de
cei care, în urma tăcerii mele, fiind capabili să
primească adevărul, ar rămîne în minciună, și asta
pentru că eu nu vorbesc. Ce este adevărul? a fost și este
o întrebare chinuitoare, fiind de altfel întrebarea de la
care ar trebui să pornim. Din capul locului e bine să
înțelegem că adevărul, în integralitatea sa, nu se găsește
în filosofie, pentru că aceasta este asemenea unei pături
prea mici pentru cel care doarme. Făcîndu-i-se prea frig
într-o parte, el mută pătura ca să acopere partea
respectivă și lasă astfel o altă parte descoperită.
Adevărul filosofic satisface pe unii și îi lasă goi pe alții,
pierzîndu-și astfel puterea tămăduitoare la nivel
universal. Credem că adevăr este acela care nu poate fi
acceptat de toți însă la care toți contemplă, unii
încercînd să-l dărîme, alții încercînd să-l zidească.
Filosofia oferă așa-zise adevăruri cu care toți sînt,

cel puțin conceptual și referitor la o aplicabilitate
probabilă, de acord, pe cînd teologia cunoaște,
esențialmente un singur adevăr universal și de
acceptabilitate imediată și neschimbată. Despre
teologie, la fel ca despre filosofie, s-a afirmat că „se
ivește la popoarele care au timp pentru așa ceva”2, fapt
care a creat o mare nemulțumire în rîndul filosofilor dar
și al teologilor, afirmație despre care noi credem că
încearcă o generalizare nefericită și inoportună tuturor
aspectelor tratate de cele două ramuri și, în același
timp, contrazice orice fel de civilizație care, indiferent
de nivelul de dezvoltare, a fost preocupată de
cunoașterea omului ori a naturii, punîndu-și totodată
întrebări cu privire la sensul existenței și originea lumii.
3. Necesitatea existenței unui Creator
Omul este înzestrat cu o dorință tridimensională de
cunoaștere, încercînd pe tot parcursul său să înțeleagă:
1. Cauza; 2. Natura; 3. Pe sine. Aflîndu-se în fața
realului ca un subiect, realul devine pentru om obiect și
astfel orice încercare de a-și depăși condiția proprie a
eșuat în misticism. Dacă realul depinde de eu, atunci eul
este esența obiectivului, însă dacă eul se conține în real,
atunci acesta nu este decît o formă a obiectivului3.
2
Petru P. Ionescu, Ontologia umană și cunoașterea, Ed. Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol II”, București, 1939, p. 18.
3
Idem, p. 90.
Totuși, tranșarea acestei problematici se face prin

forma spirituală a omului, formă neconținută în
obiectiv, fără de care omul nu poate fi și datorită căreia
omul percepe realul. Această formă nu poate deci să
vină din real iar nici din om, prin urmare trebuie să aibă
o cauză sau un izvor. Revenim deci la tridimensionalul
dorinței, pentru că întreaga existență umană planează
în jurul acesteia. Recunoașterea unei cauze ne situează
într-o inferioritate ontologică față de ceea ce ne-a dat
naștere și, astfel, fenomenul religios nu poate fi
îndepărtat pentru că acesta decurge din relația necesară
între Dumnezeu și om. Această relegare dintre Divin și
uman este cel mai important pas spre cunoaștere.
Inferioritatea în creație este un firesc al raportului
dintre creat și creator, astfel că motivul existenței a
Ceva nu devine o necesitate psihologică ci reiese chiar
din sentimentul fricii în fața imensității Cauzei, frică pe
care Keyserling o numește frică originară4.
4. Simplitatea ca mod de expunere al argumentelor
noastre
Cum nu se poate vorbi despre destin înainte de
îndeplinirea lui, tot astfel nu poți să înțelegi dacă nu
crezi. Atenție, nu să înțelegi ca să crezi, ci să crezi ca să
înțelegi. (Augustin: Crede ut intelligas!). Însă, „cum aș
4
Idem, p. 71.
putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele

Apostolilor 8:31), și cum aș putea să înțeleg dacă nu aș
avea ce? Căci marea revoltă a Bisericii Romano-Catolice
nu a fost fără rost: „Bijuteria clerului a ajuns jucăria
mirenilor!”5, deoarece în felul acesta orice fel de
autoritate din partea celor care erau pînă atunci
deținători aparenți ai adevărului a ajuns să poată fi pusă
la îndoială. Să revenim totuși la călăuzire. Oare n-ar
trebui aceasta să fie caracterizată de simplitate?; așa
cum spune și Apostolul Pavel: „Dacă prin limbă nu veți
da cuvînt lesne de înțeles, cum se va cunoaște ce ați
grăit?” (1 Corinteni 7:9) ori Sf. Grigore Palama: „Dacă
Mîntuitorul a vorbit astfel încît îl puteau înțelege pînă și
pescarii, cine sînt eu să vorbesc numai pentru o mînă de
aleși?”. Din acest motiv, voi încerca să îmbrac poziția
mea într-o haină cît mai accesibilă cititorului interesat
de călăuzire și de cunoașterea adevărului. Totuși, este
important a sta departe și a respinge în totalitate poziții
de genul: „Crede și nu cerceta!”. Sînt convins că cititorul
nu este la primul contact cu această afirmație, tocmai
de aceea doresc să fac clară originea acesteia odată
pentru totdeauna. Aceste cuvinte nu se găsesc în Sfînta
Scriptură, ci se pare că ele provin dintr-un text scris la
sfîrșitul secolului al II-lea d. Chr. de către filosoful grec
Celsus, pe care Origen l-a combătut pentru atacurile
5
Nicolae Vladimir Dobre, De la credință la știință și înapoi la credință, Ediția. II, Ed. Sophia,
București, 2013, p. 42.
sale împotriva creștinilor6, astfel că emană de la un ateu

ceea ce face deplorabilă preluarea acesteia de către unii
dintre slujitorii creștini. Urmează deci să credem pentru
ca să înțelegem, pentru că „dacă Dumnezeu nu ar fi dorit
să gîndim, nu ne-ar fi făcut creier.”7
5. Adevărul vine prin credință iar înțelegerea este
întotdeauna subsidiară acesteia
Cititorul prezentei lucrări trebuie să fie conștient că
adevărul are tendința de a sufoca orice eroare, pentru
că numai el se cunoaște atît pe sine cît și eroarea, pe
cînd eroarea nu se cunoaște decît pe sine8 iar atunci
cînd se vede sufocată, produce zguduire. Cercetarea în
chestiunile pe care le voi propune este de prisos nu doar
mie, dar și celor guvernați de sete după înțelegere. Țin
să precizez însă că a cunoaște nu înseamnă a înțelege,
ci a cunoaște înseamnă a crede chiar și ceea ce nu
înțelegi, astfel că în unele situații cunoștința nu se
rezumă la argumente, ci la credință. Dostoievski spunea
că „dacă mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe
patul de moarte fiind, că nu Christos este adevărul, că
adevărul este altul și dacă demonstrația ar fi
incontestabilă și covîrșitoare, n-aș sta nicio clipă la
6
Filocalia lui Origen apud Nicolae Vladimir Dobre, De la credință la știință și înapoi la credință,
Ediția. II, Ed. Sophia, București, 2013, p. 41.
7
Roger Bacon.
8
Spinoza.
îndoială: aș alege să rămîn cu Christos, nu cu

adevărul!”9
Adevărul nu se leagă întotdeauna de înțelegere, ci de
cele mai multe ori a deține adevărul înseamnă a crede.
De aceea și: a crede pentru a înțelege, pentru că unele
lucruri pot fi înțelese numai prin credință, neputînd fi
împărtășite cu alții ori explicate în argumentații.
Credința este ceea ce îl înnobilează pe om, pentru că în
lipsa acesteia, diferența dintre fiarele sălbatice și acesta
nu ar exista. Credința vine din înțelepciune, iar credința
se manifestă, originar în tridimensionalul dorinței iar
subsidiar în cotidianul vieții.
6. O scurtă schiță a lucrării
Pe parcursul lucrării voi analiza existența lui
Dumnezeu și aspecte despre persoana Sa, mîntuirea,
originea răului, precum și altele adiacente acestora.
Totuși, la fel cum spunea și Jean Calvin, „printre adepții
speculațiilor goale pentru care într-adevăr nimic nu este
plăcut decît dacă este nou, mărturiile Scripturii sînt de
puțin folos”10; doresc să precizez de la început că
întregul meu discurs își va găsi temeiul principal în
Scriptură, pentru că ea este singurul izvor al adevărului
9
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobîndi apud Nicolae Vladimir Dobre, De la credință la știință
și înapoi la credință, Ediția. II, Ed. Sophia, București, 2013, p. 25.
10
Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Vol. I, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2003, p. 283.
cu privire la piramida dorinței și unicul îndreptar,

întrucît este exsuflată direct de Dumnezeu.
Deschid astfel drumul spre cunoaștere punînd o
întrebare care a mai fost adresată: „De ce există ceva,
mai degrabă decît nimic?”11 și, spun eu, dacă acest ceva
este cert, înseamnă că există un motiv, pentru că în lipsa
acestuia totul ar fi în zadar.
Emanuel V. DRĂGAN,
25 martie 2019
11
Gottfried Wilhelm von Leibniz.
1
CONCEPȚIA
REFORMATĂ DESPRE
MÎNTUIRE
1. Care este ordinea decretelor lui Dumnezeu?
a. Decretul prin care creează lumea
b. Decretul prin care permite căderea
c. Decretul prin care îi alege pe unii și îi neglijează
pe alții
d. Decretul prin care oferă mîntuire aleșilor
e. Decretul prin care îi cheamă pe cei aleși la
mîntuire
Deși alegerea este din veșnicie (Efeseni 1:4) și de

dinainte de întemeierea lumii, ea este privită de
Dumnezeu în lumina căderii. Ea nu se bazează pe o
suveranitate abstractă a lui Dumnezeu.
Dumnezeu a permis căderea, El nu a impus-o.

2. Care sînt cele 5 puncte ale calvinismului?
a. Depravarea radicală
b. Alegerea necondiționată și suverană
c. Ispășire definitivă și limitată
d. Har eficient
e. Păstrarea sfinților
3. Calvinismul învață că nu există voință liberă
și că oamenii sînt niște marionete/roboți?
În niciun caz.
Cînd vorbim despre voința liberă trebuie să privim
la definiția pe care oamenii o dau acesteia. Ei consideră
că voința liberă este „capacitatea de a lua decizii fără
vreo prejudecată, înclinație sau dispoziție anterioară.”.
Problema cu această definiție este că e greșită.
Toate deciziile pe care le ia un om se bazează pe
dorințe, motivații, impulsuri mai puternice decît altele.
De exemplu, atunci cînd ți-e foame, vei lua decizia, în
mod liber, să mănînci, dar nu pentru că această este
„fără vreo prejudecată, înclinație sau dispoziție
anterioară”, ci pentru că ți-e foame! Vedeți dar că
definiția clasică suferă probleme.
Dacă deciziile omului ar fi neutre, adică nu s-ar baza
pe înclinații anterioare, atunci omul n-ar alege nimic.
N-ar avea de ce să aleagă. Să reținem: omul alege ce

dorește, în funcție de motivații, impulsuri și dorințe.
În ceea ce privește omul, trebuie să distingem între
două caracteristici ale acestuia:
- Capacitatea naturală – capacitatea de a merge,
de a mînca, de a vorbi (omul nu are capacitatea
naturală a păsărilor: de a zbura)
- Capacitatea morală – capacitatea de a lua
decizii bazate pe dorințe, impulsuri mai
puternice decît altele și motivații.
Vom defini corect, așadar, voința liberă a omului ca
fiind: „capacitatea naturală de a lua decizii în funcție de
dorințele și motivațiile noastre (în funcție de ceea ce ne
autodetermină să luăm decizii)”.
Prin căderea în păcat, omul și-a pierdut capacitatea
morală de a face bine. Cum spune Augustin: „omul are
o voință liberă fără libertate”, pentru că libertatea este
privită în mod deplin în sensul libertății de a-l dori pe
Dumnezeu.
Prin cădere, omul și-a pierdut capacitatea de a face
binele spiritual, și este mort în păcat.
- 1 Ioan 1:8: Dacă zicem că nu avem păcat, ne
înșelăm singuri și adevărul nu este în noi;
- Romani 3:23: Căci toți au păcătuit și sînt lipsiți

de slava lui Dumnezeu;
- Coloseni 2:13: erați morți în greșelile voastre și
în fire voastră pămîntească;
- Efeseni 2:1: Voi erați morți în greșelile și în
păcatele voastre;
- Isaia 53:6: Noi rătăceam cu toții ca niște oi,
fiecare își vedea de drumul lui;
- Geneza 3:5: toate întocmirile gîndurilor din
inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre
rău;
- Tit 3:3: Căci și noi eram altădată fără minte,
neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte
și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă,
vrednici să fim urîți și urîndu-ne unii pe alții;
- Romani 3:12: Nu este niciunul care să facă
binele, niciunul măcar.
Alegerile pe care le face omul căzut în păcat, omul
depravat radical, sînt alegeri libere și determinate de
impulsul puternic, dorința și motivația păcătoasă care
se află în el.
Prin regenerarea minții, Duhul Sfînt ne dă o minte
nouă, motivații noi, dorințe noi, impulsuri noi, și atunci
omul născut din nou alege, folosindu-și voința, lucrurile
bune. Dar, vedeți, Cel ce regenerează și schimbă
aceste dorințe este Duhul Sfînt. Regenerarea nu este
rezultatul credinței omului. Credința vine în urma

regenerării minții.
Pentru aceste motive, omul este responsabil pentru
acțiunile sale, deoarece ele sînt făcute din voință, și nu
Dumnezeu este autorul răului.
4. Ce înseamnă că păcatul originar afectează
viața fiecărui om?
Păcatul originar în viața fiecărui om nu se referă la
primul păcat, cel al Evei și al lui Adam. Păcatul originar
este consecința primului păcat. Consecința primului
păcat este pierderea capacității morale de a face binele
spiritual. Această capacitate este redată celor în care
Duhul Sfînt lucrează naștere din nou.
Altfel spus, consecința păcatului originar este „a nu
putea să nu păcătuiești” sau „incapabil de a nu păcătui”.
A fi incapabil de a nu păcătui este consecința
păcatului originar. Prin naștere din nou, consecința
păcatului originar este ștearsă, astfel omul este: capabil
să păcătuiască, capabil să nu păcătuiască la fel ca
înainte de cădere, dar nu devine fără de păcat la fel cum
a fost Adam.
Înainte de După cădere După Starea

cădere mîntuire glorificată
Capabil să Capabil să Capabil să -

păcătuiască păcătuiască păcătuiască
Capabil să nu - Capabil să nu Capabil să nu

păcătuiască păcătuiască păcătuiască
- Incapabil de a - -
nu păcătui
- - - Incapabil de a
păcătui
5. Care este diferența dintre păcatul originar și

păcatul imputat?
a. Păcatul originar
Păcatul originar înseamnă că fiecare om intră în
lumea aceasta avînd o natură radical coruptă. Omul este
incapabil să facă binele spiritual. Noi nu sîntem păcătoși
pentru că păcătuim, noi păcătuim fiindcă sîntem
păcătoși. Noi ne naștem avînd o natură păcătoasă.
b. Păcatul imputat
Păcatul imputat are legătură cu faptul că vina lui
Adam nu i-a fost creditată numai lui Adam, ci întregii
umanități (Romani 5:15, 18, 19). Asta nu înseamnă că
noi sîntem personal vinovați pentru păcatul lui Adam,
ci înseamnă că păcatul lui ne-a fost creditat ca și cum ar
fi fost păcatul nostru – datorită faptului că Adam a

reprezentat rasa umană în Eden. Astfel, orice om, cu
excepția lui Christos, care s-a născut, este considerat a
fi păcătuit în Adam, fiind vinovat de păcat la fel ca
Adam. Poate ne gîndim că am fi luat altă decizie în locul
lui Adam, dar, trebuie să ne amintim că Dumnezeu l-a
ales pe Adam, și El a ales și a creat totul „foarte bun”
(Geneza 1:31).
c. Ce s-a întîmplat prin jertfa lui Christos?
Ca efect al ascultării perfecte a lui Christos,
perfecțiunea Sa ne-a fost imputată la fel cum ne-a fost
imputat păcatul lui Adam. Singurul remediu pentru
păcatul originar (natura decăzută) și păcatul imputat,
este jertfa lui Christos. Duhul Sfînt lucrează regenerare,
îndepărtînd păcatul originar, iar neprihănirea lui
Christos – dreptatea Lui – perfecțiunea Lui – înlătură
păcatul lui Adam prin aceea că ne este imputată
perfecțiunea Fiului în locul păcatului lui Adam.
6. Ce înseamnă predestinarea?
Dumnezeu a hotărît să-i salveze pe unii membrii ai
rasei umane și să lase restul rasei umane să piară.
Dumnezeu a făcut această alegere. El a ales unele
persoane pentru a fi mîntuite și a beneficia de viață
veșnică, iar pe celelalte le-a trecut cu vederea, lăsîndu-
le să aibă parte de consecințele păcatelor lor în chinul

veșnic din Iad.
Dumnezeu este autorul a tot ceea ce există. El a creat
lumea și universul. Tot ceea ce există aparține Lui.
Faptul că El deține totul, Îi dă dreptul să facă tot ceea ce
dorește prin Voia lui Sfîntă.
A spune că Dumnezeu predestinează tot ceea ce
se întîmplă înseamnă pur și simplu a spune că
Dumnezeu este suveran peste toată creația Lui.
Dumnezeu nu permite ca un lucru să se întîmple fără
voia Lui, altfel, acel lucru are mai multă putere decît
Dumnezeu.
Dumnezeu nu trebuie să se îngrijoreze cu privire la
ceea ce se întîmplă. El este suveran și controlează toate
lucrurile.
Dacă respingem suveranitatea, atunci îmbrățișăm
ateismul.
Dumnezeu nu face rău și nici nu încalcă libertatea
omului. Toate acestea sînt sub suveranitatea lui
Dumnezeu și se îmbină perfect.
Cînd ne gîndim la Dumnezeul suveran, ne gîndim la
4 opțiuni ale Sale:
a. Dumnezeu putea decide ca nimeni să nu fie
mîntuit;
b. Dumnezeu putea asigura tuturor oportunitatea

să fie mîntuiți;
c. Dumnezeu putea interveni direct și putea să
asigure mîntuirea tuturor oamenilor;
d. Dumnezeu putea interveni direct și să asigure
mîntuirea unor oameni.
a și c sînt concepții universale pe care creștinii le
resping. Discuția este între b și d. Creștinismul reformat
răspunde prin varianta d. Noi credem că Dumnezeu
face mai mult pentru rasa umană decăzută prin
opțiunea d decît prin opțiunea b. Dacă Dumnezeu ar
acorda oportunitatea, ce ar putea un om cu capacitate
morală decăzută să aleagă? Oportunitatea ar fi atunci
falsă. Toți oamenii ar alege răul, ceea ce deja fac. Prin
varianta d, Dumnezeu, în suveranitatea Lui, alege să
salveze, pentru că așa este plăcut Voii Sale (Efeseni 1).
Dumnezeu nu trebuie să ceară permisiunea omului
pentru a face ceea ce dorește.
De ce Dumnezeu nu-i alege pe unii oameni? Nu
știu. Dumnezeu nu este obligat să mîntuiască pe nimeni.
Biblia insistă că Dumnezeu poate să aibă milă de oricine
dorește (Romani 9).
Unii ar putea să spună că acest lucru nu este
corect – Dar ce este corect? Ceea ce ar fi corect ar fi ca
Dumnezeu să ne lase în păcatul nostru, să fim morți.
Faptul că Dumnezeu salvează pe unii pentru că așa vrea

El de ce nu este atunci corect? Dumnezeu acordă numai
două lucruri:
a. milă – celor aleși
b. dreptate – celor care se află în propriile lor
păcate făcute liber.
Nu există simetrie. El unora le dă milă, altora
dreptate. Niciunul nu e victimă a nedreptății.
Atunci cînd faci milostenie, cînd dai bani la 2 din 5
săraci, de ce nu le dai și celorlalți 3? Milostenia este
necondiționată, ai dat celor 2 pentru că ai vrut. Ceilalți?
Nu ai vrut. Să nu spunem că noi toți sîntem săraci, și nu
doar săraci, dar morți în propriile noastre păcate
făcute în mod liber. Și, atunci, că Dumnezeu acordă
milă celor 2 din 5, de ce este nedrept? Este
extraordinar! Este mila lui Dumnezeu!
7. Dacă ne-am născut cu o natură păcătoasă de
ce ne consideră Dumnezeu răspunzători
pentru păcatele noastre?
Starea noastră nu poate fi neutră. Nu ne putem
naște buni și să ne stricăm pe parcurs. De vreme ce toți
oamenii păcătuiesc, atunci și noi ne-am născut într-o
stare coruptă. Dacă acest lucru n-ar fi adevărat, atunci
înseamnă că există pe undeva 1, 2, 10 oameni care sînt
perfecți. Noi știm că aceștia nu există.
Natura coruptă ni s-a transmis. Dacă lucrul acesta

n-ar fi adevărat, atunci jertfa lui Christos n-ar mai fi fost
necesară. Cel puțin 1, 2, 10 oameni ar fi fost perfecți
pentru Dumnezeu. Totuși, noi vedem că Isus vine într-
o lume moartă în păcat. În totalitate!
De ce ne consideră Dumnezeu răspunzători pentru
păcatele noastre dacă ne-am născut avînd o natură
păcătoasă? Pentru că Adam a jucat un rol
reprezentativ pentru omenire în Eden. Prin testul pe
care Dumnezeu i l-a dat lui Adam, Dumnezeu a testat
întreaga creație. Atunci cînd Adam a păcătuit, el a
păcătuit pentru noi, în numele creației (rasei umane):
- Romani 5:12: De aceea, după cum printr-un
singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat
a intrat moartea, și astfel moartea a trecut
asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au
păcătuit.
- Romani 5:18: Astfel dar, după cum printr-o
singură greșeală a venit o osîndă care a lovit pe
toți oamenii (...).
Este corect și exact faptul că noi am fost reprezentați
prin Adam în calitate de om. Am fi făcut exact același
lucru pe care l-a făcut și el. Dumnezeu a testat rasa
umană. Dumnezeu a testat de ceea ce este capabil omul,
nu Adam.
8. Dar dacă noi nu l-am ales pe Adam să ne fie

reprezentant, este corect lucrul acesta?
Alegînd tu un alt reprezentant, ai garanția că ai fi
schimbat ceva? Nu e vorba de Adam, e vorba de om ca
ființă.
În Eden, Cel care ne-a ales reprezentantul a fost
Dumnezeu, iar reprezentantul ales de Dumnezeu a fost
perfect (și fără păcat). Nu se putea și nici nu se poate
alege altul. Alegerile lui Dumnezeu sînt întotdeauna
bune – nu pot spune că alegerile lui Dumnezeu sînt rele
(El este infailibil).
a. Totuși, dat fiind că Dumnezeu l-a ales pe Adam
și toate urmările ulterioare, este corect acest
lucru?
Dar, este ceva incorect sau nelegiuit în Dumnezeu?
Toate aceste întrebări „este corect?”, „este
Dumnezeu drept?” scot în evidență că sîntem decăzuți
și că avem o gîndire blestemată – deci, am fost
reprezentați perfect în Adam.
9. Este posibil ca omul să reziste harului
mîntuirii și să nu vină la credință?
Harul este rezistibil în sensul că am avea capacitatea
de a ne împotrivi lui, dar este irezistibil (adică eficient)
în sensul în care el își realizează scopul independent de
noi. Dumnezeu pune în inima omului dorință după El,

iar cei care vin la Domnul Îl doresc – ei se grăbesc la
Isus.
Omul nu poate să se împotrivească harului pentru
că prin regenerare, Dumnezeu schimbă mintea,
dorințele motivațiile, impulsurile, și atunci, omul, în
mod liber vine la Christos.
10. Este harul suficient pentru toți?
La ce folosește un astfel de har dacă este oferit unui
mort spiritual?
Dacă este suficient, de ce nu este și eficient pentru
toți? Nu toți au primit aceeași măsură de har? Este vreo
discriminare?
Harul este eficient numai pentru cei aleși.
11. De ce unii îl aleg pe Christos și alții nu o fac?
Cu siguranță nu-L aleg pentru că sînt mai
neprihăniți decît ceilalți. Biblia ne spune asta (Efeseni
2:9).
Cu siguranță nu pentru că au recunoscut nevoia lor
disperată de El (alții de ce nu au făcut-o?).
Modul în care răspundem la această întrebare arată
cît de mult credem că mîntuirea noastră se bazează pe
har sau pe meritul și năzuința noastră.
Cel născut din nou nu-L va respinge niciodată pe

Christos în mod definitiv și total, pentru că harul este
eficient.
De ce unii îl aleg și alții nu? Datorită harului.
12. De ce unii sînt predestinați să primească
chemarea iar alții nu?
Decizia ultimă în ceea ce privește mîntuirea îi
aparține lui Dumnezeu, iar nu omului. Ea depinde de El,
nu de noi.
13. Predestinează Dumnezeu la Iad?
Aceasta este una dintre acuzele aduse concepției
reformate și biblice despre mîntuire de către cei
ignoranți. Haideți să privim la decretele lui Dumnezeu:
a. Decrete pozitive – predestinare la viață
b. Decrete negative – neglijare, trecere cu
vederea.
Dumnezeu nu lucrează necredință în cei nealeși. El
îi neglijează, în sensul în care îi lasă în păcatele lor
(Romani 1:24, 26). De ce îi lasă? Vezi răspunsul la 11 și
12.
14. Cum a împietrit Dumnezeu inima lui Faraon?
Dumnezeu nu a împietrit inima lui Faraon în mod
activ, adică prin a lucra necredință în inima lui.
Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon prin lăsarea

ei în voia sa blestemată și în necredința deja existentă.
Trebuie aici să vorbim despre harul comun. Harul
comun este cel de care se bucură toți oamenii (ploaie,
dreptate socială, mîncare, limitarea răului de
Dumnezeu prin alți oameni). Pentru a împietri inimile,
Dumnezeu îndepărtează limitările – El dă libertate
totală – iar omul își urmează calea lui păcătoasă, adică
voia lui păcătoasă.
Faraon avea libertate totală, fără limite, și atunci și-
a urmat voia inimii lui. Dumnezeu a retras harul comun
al limitării, împietrind astfel inima lui Faraon. Nu e ca
și cum ea nu era deja împietrită (inima oricărui
necredincios este împietrită – dacă nu era împietrită
atunci Faraon ar fi crezut în Dumnezeu).
15. A fost Iuda predestinat să-L vîndă pe Domnul
Isus?
Iuda nu a fost o victimă pură și inocentă a
manipulării divine a destinelor. El nu a fost un om
neprihănit care a fost obligat de o forță supranaturală
să-l vîndă pe Christos. Iuda este descris ca fiind un om
rău, și este numit „fiu al pierzării”.
Motivul pentru care Iuda l-a trădat pe Isus, a fost
pentru că el chiar dorea cei 30 de arginți. Iuda avea
dorințe rele în inima lui, și a fost dispus să-L vîndă pe

Isus.
Toate acestea, însă, s-au supus suveranității lui
Dumnezeu, așa cum spuneam la punctul 6.
Există așadar:
a. Suveranitate
b. Autonomie
a. Libertate
Suveranitatea nu anulează libertatea. Ea face doar

imposibilă autonomia.
16. Ce înseamnă faptul că Esau a fost urît?
(Romani 9:13)
Ura despre care vorbește apostolul Pavel nu este o
atitudine de răutate. Mai degrabă, este vorba despre o
„ură sfîntă” (Psalmul 119:22). Această ură implică
refuzul unui favor, adică favorul iubirii lui Dumnezeu.
Dumnezeu își întoarce fața (urăște răul lor) de la cei
pe care nu-i iubește, iar ei primesc dreptate.
17. Atunci, Iacov a fost ales pentru că Dumnezeu
a cunoscut mai dinainte că va face voia Lui?
Căci măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă,
și nu făcuseră nici bine nici rău – ca să rămînă în
picioare hotărîrea mai dinainte (în original:
predestinarea) a lui Dumnezeu prin care se făcea o

alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă. –
Romani 9:11
Cred că acest verset răspunde întrebării foarte bine.
18. Dumnezeu îi predestinează pe cei despre care
știe că vor face binele? Dumnezeu
predestinează bazîndu-se pe precunoaștere?
Concepția despre precunoaștere este o concepție
care neagă doctrina bibilică despre alegere. Ea este o
concepție eronată. Pornim de la textul din Romani
9:29-30:
Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte
(preștiință), i-a și hotărît mai dinainte (în original:
predestinat) să fie asemenea Fiului Său, pentru ca El să
fie cel întîi-născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe
care i-a hotărît mai dinainte (în original: predestinat),
i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit
neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-
a și proslăvit.
Tot ceea ce spune textul este că Dumnezeu îi
predestinează pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte.
Observați ordinea: precunoaștere – predestinare –
chemare – justificare – glorificare.
Preștiința lui Dumnezeu este legată de predestinare.

Aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte sînt și cei pe
care i-a hotărît mai dinainte. Aceia, sînt toți. Toți cei
aleși.
Cei care susțin concepția precunoașterii spun că
aceia sînt doar unii. Dar dacă ar fi unii, atunci versetul
ar trebui să sune cam așa:
Căci pe unii pe care i-a cunoscut mai dinainte
(preștiință), i-a și hotărît mai dinainte (în original:
predestinat) (...) Și pe unii pe care i-a hotărît mai
dinainte (în original: predestinat), i-a și chemat; și pe
unii pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe
unii pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.
Acest mod de interpretare, folosind unii, ne duce la
o monstruozitate teologică. Ar însemna că unii din cei
predestinați vor auzi Evanghelia (nu toți) și că doar unii
din cei justificați vor fi mîntuiți (nu toți). Dacă tu crezi
în Christos Isus, cei care susțin concepția despre
precunoaștere, interpretînd astfel Biblia, afirmă că s-ar
putea să nu fi printre acei unii și atunci să fi crezut... în
van. Ce minciună! Ce monstruozitate! Toate pentru că
nu vor să accepte suveranitatea lui Dumnezeu așa cum
o prezintă Biblia.
Iarăși, concepția despre precunoaștere suferă și de
problema următoare: Dacă predestinarea se bazează
pe precunoaștere, atunci cum se face că doar unii din
cei predestinați sînt aleși? Asta ar pretinde ca

Dumnezeu să-i predestineze pe unii care nu sînt aleși.
Dacă unii din cei predestinați sînt predestinați fără să
fie printre acei unii care sînt chemați, atunci cum ar
putea ei răspunde unei chemări pe care nu au primit-o
niciodată, de vreme ce au fost doar printre acei unii
predestinați dar nu și printre unii chemați? Cineva va
obiecta și va spune: toți acești unii sînt de fapt aceiași.
Dar ce ne facem cu ceea ce spune chiar versetul (așa
cum îl înțeleg ei): căci pe unii i-a și predestinat (...) și
pe unii pe care i-a predestinat. Iată că avem două
grupuri de oameni: unii predestinați, și al doilea grup,
unii din unii predestinați.
Această concepție despre precunoaștere nu merită o
analiză mai largă. Cine poate înțelege cele spuse mai
sus, înțelege că cei ce susțin aceste lucruri nu știu
despre ce vorbesc și resping suveranitatea lui
Dumnezeu.
În concepția reformată despre predestinare,
alegerea lui Dumnezeu precedă alegerea omului. Noi îl
alegem fiindcă El ne-a ales mai întîi.
19. Nu se referă Romani 9 la alegerea unor
națiuni?
Trebuie să fiți de acord cu mine că națiunile sînt și
ele compuse din oameni, din persoane. Nu toți Israeliții
au fost mîntuiți. Persoanele au fost mîntuite, nu tot

poporul. Pavel extinde chiar discuția la neamuri
(Romani 9:24), așa că cei care cred că susțin că Romani
9 se referă la o națiune trebuie să înțeleagă că mîntuirea
este personală, nu națională.
20. Alegerea depinde de credință sau credința
depinde de alegere?
Mîntuirea depinde de alegerea lui Dumnezeu.
Credința noastră depinde de alegere. Noi credem pentru
că am fost aleși, nu sîntem aleși pentru că am crezut.
Dacă am fi aleși pentru că am crezut, mîntuirea nu
ar mai fi prin har, ci prin meritul faptului credinței
noastre.
Desigur, după nașterea din nou, omul crede,
capacitatea lui morală este regenerată și atunci el crede
cu putere, și prin credință este justificat, dar chiar și
această credință este un dar.
21. Este alegerea lui Dumnezeu arbitrară (la
nimereală)?
A fi arbitrar înseamnă a fi fără motiv, a fi la
nimereală.
Romani 9:29-30 ne spune că Dumnezeu ne
cunoaște mai dinainte. Alegerea lui nu este fără motiv.
Ea este după plăcerea cea bună a Voii Sale.
22. Mîntuire vs. Sfințire

Mîntuirea este monergistică – este în totalitate
actul acțiunilor lui Dumnezeu – de la precunoaștere –
predestinare – chemare – pocăință – credință –
justificare – înfiere.
Sfințirea este sinergistică – omul născut din nou
este responsabilizat să se sfințească pentru Dumnezeul
care l-a mîntuit.
23. Putem fi siguri de mîntuirea noastră?
Dacă siguranța mîntuirii noastre se bazează pe o
încredere în noi înșine sau pe meritul nostru personal,
atunci acea siguranță este un act de aroganță.
Siguranța mîntuirii este posibilă prin promisiunile
lui Dumnezeu. Mi se pare arogant să nu o cauți.
Lipsa siguranței constituie un obstacol periculos
pentru creșterea spirituală. Siguranța vine prin
încrederea noastră în Dumnezeul care face aceste
promisiuni.
a. Cum putem fi siguri de mîntuirea noastră?
Ar trebui să vedem roade vizibile ale convertirii
noastre, o schimbare reală a comportamentului nostru,
o dovadă exterioară puternică a harului.
Siguranță adevărată Siguranță falsă
Umilință sinceră Mîndrie
Sfințirea vieții Obrăznicie leneșă
Autoexaminare corectă Evită autoevaluarea
Dorință aprinsă după Nu dorește cu toată ființa

Dumnezeu părtășia cu Dumnezeu
24. Putem să ne pierdem mîntuirea?

Mulți confundă pierderea temporară a siguranței
(din cauza unui păcat grav) cu pierderea mîntuirii.
Pierderea temporară a siguranței nu înseamnă
pierderea mîntuirii. Niciun păcat nu poate distruge
harul mîntuirii. El este al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
poate fi distrus.
Odată în har, pentru totdeauna în har. Dacă „îl
pierzi”, nu l-ai avut niciodată!
Sfinții sînt păstrați în starea de har:
- Filipeni 1:6: Sînt încredințat (în original: sînt
sigur) că Acela care a început în voi această bună
lucrare, o va isprăvi pînă în ziua lui Isus Christos.
- 1 Petru 1:5: Voi sînteți păziți de puterea lui
Dumnezeu, prin credință, pentru mîntuirea gata
să fie descoperită în vremurile de apoi.
- Romani 8:38-39: Căci sînt bine încredințat (în

original: sînt sigur) că nici moartea, nici viața,
nici îngerii, nici stăpînirile, nici puterile, nici
lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici
înălțimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu
vor putea fi în stare să ne despartă de dragostea
lui Dumnezeu, care este în Isus Christos, Domnul
nostru.
Temeiul pentru încrederea noastră este puterea lui
Dumnezeu de a păstra.
Păstrarea în har este o lucrare Trinitară:
a. Tatăl ține credinciosul
b. Fiul mijlocește pentru credincios
c. Duhul locuiește în credincios
Noi credem că cei aleși vor persevera datorită
Marelui Preot, Avocatului și Mijlocitorului nostru
Isus Christos.
Dacă Dumnezeu ne poate păstra în cer fără să ne
distrugă voința liberă, atunci o poate face și pe
pămînt.
Faptul că perseverăm, se datorează lui Dumnezeu.
El lucrează în interiorul nostru. Decretele lui Dumnezeu
sînt neschimbabile. Niciun ales nu se poate pierde total
și definitiv! El va fi restaurat înapoi de unde a căzut.
25. De ce pare că mulți cad din har?

Așa cum am spus, aleșii pot să cadă în păcate grave,
dar nu vor cădea complet și definitiv. Ei vor fi restaurați
de Dumnezeu. Să ne uităm la o ilustrație: chiar dacă un
copil lasă mîna tatălui său, tatăl îl prinde de mînă, îl
prinde de braț, și îl ia mai departe.
Cei care par că au căzut din har, n-au fost niciodată
în har:
Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai
noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas
cu noi; ci au ieșit ca să se arate că nu toți sînt dintre ai
noștri. – 1 Ioan 2:19
Cei care ajung „neconvertiți” n-au fost niciodată
convertiți cu adevărat. Au avut o formă de schimbare a
comportamentului, dar niciodată n-au fost locuiți cu
adevărat de Duhul Sfînt. Dacă ar fi fost, ar fi intrat sub
incidența păstrării în har despre care am vorbit.
26. Cum rămîne cu 2 Petru capitolul 2?
Cei despre care vorbește Petru n-au fost convertiți
cu adevărat niciodată, altfel nu s-ar fi întors ca niște
cîini și ca niște scroafe (2 Petru 2:22).
Cunoașterea la care se face referire în v. 20 din 2
Petru 2: „după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin
cunoașterea Domnului și Mîntuitorului nostru Isus
Christos, se încurcă iarăși (…) și în v. 21: „să nu fi

cunoscut calea neprihănirii, decît ca după ce au
cunoscut-o (…) nu este diferită deloc de cunoașterea pe
care o au demonii despre Isus Christos.
Pasajul ne vorbește de învățători falși care au scăpat
de întinarea lumii și apoi se reîntorc în ea, ajungînd
într-o stare mai rea decît înainte de a cunoaște „calea
neprihănirii”. De fapt, Petru spune că ar fi fost mai bine
pentru ei să nu fi cunoscut vreodată calea aceasta,
pentru că revenind la vechile moduri de viață de după
„cunoașterea” Evangheliei, ei și-au sporit condamnarea,
făcîndu-se mai vrednici de distrugere decît erau în
prealabil.
Acum, noi credem că dacă acești învățători falși s-au
întors de la calea neprihănirii, ei nu au fost niciodată
locuiți de Duhul Sfînt. Trebuie să ne amintim că
mîntuirea adevărată nu eșuează niciodată.
Interpretarea apostaziei nu poate să se raporteze
numai la o singură carte din Sfînta Scriptură.
Dumnezeu nu ne-a dat numai o carte pentru a clarifica
tot ceea ce a avut de ne transmis, El ne-a dat mai multe.
Prin urmare, este necesar să interpretăm întotdeauna
fiecare pasaj biblic în lumina întregului canon.
Chiar și atunci cînd canonul Bibliei a fost alcătuit,
aceasta a fost una dintre regulile de bază: să nu existe
contradicții. Noi credem că nu există nicio contradicție

între pasajul din 2 Petru 2 și restul Noului Testament
care ne învață că cei mîntuiți nu pot să cadă din harul
mîntuirii. Petru știa foarte bine că învățătorii mincinoși
nu erau locuiți de Duhul Sfînt. Învățătura sa despre
faptul că mîntuirea credinciosului este nepieritoare și
este păstrată de Însuși Dumnezeu (Voi sînteți păziți de
puterea Lui Dumnezeu, prin credință, pentru mîntuirea
gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” – 1 Petru
1:5) este răsunătoare. Prin aceste cuvinte, Petru
mărturisește prin Duhul Sfînt că toți cei cu o credință
adevărată, credință pe care o pot avea numai cei
mîntuiți, vor persevera în alegerea ce s-a manifestat în
dreptul lor.
Întregul canon al Noului Testament ne arată clar că
cei care se fac vinovați de păcatul apostaziei pot, cel
puțin pentru o perioadă de timp, să dea semne că s-au
convertit. (ex.: pilda semănătorului – Matei 13:1-9)
Pentru cei care se fac vinovați de apostazie, această
cunoaștere a lui Christos nu a implicat niciodată o
încredere mîntuitoare în Domnul Isus (Ioan 6:22-71).
Deoarece apostații au văzut lumina Evangheliei, calea
neprihănirii, și au respins-o, Petru ne amintește că
pedeapsa lor și condamnarea lor va fi mai grea decît
dacă nu ar fi cunoscut niciodată Evanghelia (2 Petru
2:21).
Prin capitolul 2 din 2 Petru, apostolul vrea să

ilustreze posibilitatea reală ca, învățînd despre Christos,
unii oameni să înceapă în viața creștină, și, prin toate
aparențele exterioare să pară că au scăpat de
spurcăciunile lumii.
Trebuie să privim la 2 aspecte:
Cu cît știi mai multe despre Christos și despre calea
neprihănirii, cu atît mai severă este judecata. Mai bine
e să nu fi cunoscut vreodată calea, spune Petru în v. 21.
Acest lucru păstrează învățătura lui Isus din Matei
11:21-22 atunci cînd apelează la cetățile Tir și Sidon. Cu
cît ai mai multe dovezi despre realitatea lui Christos, cu
atît judecata va fi mai aspră. Același lucru îl spune și
Luca 12:47, 48.
Petru nu învață că aleșii pot să-și piardă mîntuirea.
Cu siguranță, el învață că membrii bisericii pot fi
pierduți și că oamenii care fac mărturisiri exterioare de
credință și chiar încep să-și curețe viața de nelegiuire se
pot îndepărta de Christos și pot să se piardă. Dar,
versetul 22 ne explică într-un proverb faptul că nu ar
trebui să fim surprinși excesiv de acest lucru: și cîinii se
întorc în mod caracteristic la voma lor, și, oricît de
curată ar fi o scroafă la exterior, ea tot la mocirlă se va
întoarce. Cu alte cuvinte, cei care părăsesc calea
dreptății, cei care nu se mai întorc niciodată, arată pur
și simplu că natura lor interioară nu a fost niciodată

schimbată. Întreg Noul Testament mărturisește că nu
există mîntuire în afară de credința perseverentă, iar
credința este un har, iar harul nu este prin fapte.
Această cădere nu poate avea loc niciodată în ceea
ce-i privește pe aleșii lui Dumnezeu. Dacă acest lucru ar
fi adevărat, atunci versetul 10 din capitolul 1 n-ar mai
avea sens: „căutați cu atît mai mult să vă întăriți
chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul
acesta, nu veți aluneca niciodată.” (1 Petru 1:10). Ideea
acestui verset este că aleșii nu vor cădea niciodată, ci ei
vor intra în Împărăția veșnică a Domnului și
Mîntuitorului nostru Isus Christos. Prin urmare, ar
trebui să fim serioși în întărirea alegerii noastre prin
sfințire.
2 Petru 2 a fost scris tocmai pentru a ne ajuta să
facem asta. Scopul este de a ne ajuta să ne confirmăm
alegerea, avertizîndu-ne să nu-l negăm pe Mîntuitorul
care ne-a răscumpărat, să ne întărim în a rezista contra
ispitelor de mîndrie spirituală, să ne ferim de dragostea
de bani și toate urmările ei distructive și să ne ferim de
imoralitatea sexuală. Nu este genul de capitol care să ne
placă să-l citim, dar fiecare cuvînt este profitabil. Dacă
ne crește seriozitatea în confirmarea alegerii
manifestate în dreptul nostru, atunci Petru și-a atins
scopul.
27. Cum rămîne cu Evrei 6:4-6? – Pot credincioșii

adevărați să cadă?
Cine sînt cei care generează nevoia ca autorul să
spună aceste cuvinte? Ei sînt iudaizatorii, cei cu care
Pavel s-a confruntat în multe ocazii, adică acei iudei
care doreau să amestece calea lui Christos cu ritualurile
Mozaice. „Învățătura despre botezuri”, după cum apare
în traducerea VDC12, este de fapt „învățătura despre
spălări”, referindu-se la spălările prevăzute de Legea lui
Moise. Este clar faptul că cei care generează necesitatea
acestor rînduri sînt iudaizatorii.
Acum, cine sînt cei avertizați? Avem 3 variante
posibile:
a. Credincioșii
b. Necredincioșii din biserică
c. Necredincioșii din afara bisericii
Necredincioșii din afara bisericii nu pot fi avuți în
vedere aici pentru că ei nu au de unde să cadă.
Necredincioșii din biserică nu pot fi avuți în vedere aici
pentru că nici ei nu au de unde să cadă. Aici sînt avuți
în vedere credincioșii. De ce? Versetul 6 ne arată lucrul
acesta: „au căzut”, „înnoiți iarăși la pocăință”. Doar
despre un credincios se pot spune lucrurile acestea.
12
Varianta Dumitru Cornilescu
a. Vrem să spunem că un credincios poate să cadă

și poate să nu mai fie adus iarăși la pocăință?
Nu.
Autorul folosește aici un procedeu retoric:
argumentul ad hominem. Oricine poate căuta și poate
afla ce înseamnă lucrul acesta. Dar ce înseamnă aici?
Autorul adoptă poziția oponentului și trage apoi
concluzii logice din acea poziție. Poziția oponentului nu
trebuie să fie corectă, acest lucru este de esența
argumentului ad hominem.
Concluzia trasă de autor este următoarea:
iudaizatorii distrug orice speranță de mîntuire. Cu ce o
ajută pe o persoană, dacă Îl are pe Christos, să mai
revină la legămîntul lui Moise? Nu ar nega astfel
lucrarea încheiată de Isus Christos?
Cheia de înțelegere a textului este în versetul 9:
Măcar că vorbim astfel, prea iubiților, totuși de la voi
așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mîntuirea.
Autorul atrage aici atenția asupra faptului că
vorbește într-un mod neobișnuit doar ca să tragă un
semnal de alarmă. El îi avertizează pe credincioși de
pericolul căderii, dar în același timp, măcar că vorbește
astfel, încheind deci folosirea argumentului ad
hominem, ceea ce vede în prea iubiți este mîntuirea.
28. Cum rămîne cu: „Dumnezeu dorește (voiește)

ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la
pocăință.”?
Este necesar să privim la voia lui Dumnezeu. Ea
poate fi de 3 tipuri:
a. Voie suverană – sigură, absolută – atunci cînd a
creat lumea.
b. Voie preceptivă – este voia Lui să ținem
poruncile pe care le dă El.
c. Voie-dispoziție – ceea ce îi face plăcere lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu-și găsește plăcerea în
pieire, în rău.
Acum, să analizăm versetul:
a. Dacă spunem că este vorba de voie suverană,
atunci cînd Dumnezeu voiește ca nimeni să nu
piară rezultatul este: nimeni nu va pieri. Știm
că lucrurile nu stau așa. Sînt oameni care mor în
păcat. Nu este vorba deci despre voia
suverană.
b. Dacă spunem că este vorba despre voia
preceptivă, atunci pentru că El iubește ca
poruncile Lui să fie ținute, voiește ca niciunul să
nu piară, adică nimeni să nu încalce poruncile
Sale. Vedem că oamenii încalcă poruncile lui. Nu
este vorba deci despre voia preceptivă.
c. Cînd vorbim despre voia-dispoziție, adică ceea

ce îi face plăcere lui Dumnezeu, este suficient de
clar că Dumnezeu nu-și găsește plăcerea în
pieire. El nu-și găsește plăcerea în rău. Nu se
poate bucura de rău. Aceasta este voia despre
care vorbim în acest verset.
Deci, trebuie să înțelegem acest verset astfel: Lui
Dumnezeu nu-i face plăcere pieirea acelora.
Totuși, haideți să citim tot versetul:
Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum
cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi, și
dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la
pocăință.
La cine se referă niciunul și mai apoi toți? La voi. Și
cui scrie Petru? Credincioșilor creștini. Textul
mărturisește același lucru pe care îl mărturisește și
Romani 8: pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-
a și predestinat. Dumnezeu „nu întîrzie în împlinirea
făgăduinței Lui”. Dumnezeu îi cunoaște pe cei aleși, îi
cunoaște pe acești voi, care sînt cei aleși, și El nu dorește
ca ei să piară, ci să vină la pocăință. Și nu vor pieri, căci
Domnul nu întîrzie în făgăduințele Sale.
Oricum am lua-o, acest verset nu vorbește despre o
potențială mîntuire a tuturor oamenilor.
29. Ce este păcatul de neiertat și hula împotriva

Duhului Sfînt?
Isus definește acest păcat ca blasfemie împotriva
Duhului Sfînt. Blasfemia este un păcat verbal. Să
citim:
De aceea vă spun: Orice păcat și orice hulă vor fi iertate
oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfînt nu va fi
iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi
iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu
va fi iertat (...) – Matei 12:31-32
Păcatul de neiertat nu este nici adulterul, nici crima,
nici necredința totală și finală a unei persoane. Păcatul
de neiertat este hula împotriva Duhului Sfînt.
Contextul se leagă de faptul că fariseii îl acuzau pe
Isus că vindecă bolnavii folosind puterea lui Satan, iar
avertismentul lui Isus vine ca o concluzie a acestor
acuze.
Îl vedem pe Isus făcînd distincție între:
a. a vorbi împotriva Fiului omului
b. a vorbi împotriva Duhului Sfînt
Isus face lucrul acesta pentru că la momentul la care
le vorbește fariseilor, ei nu aveau cunoștința deplină
despre El (adică despre Fiul) – El nu se manifestase pe
deplin, adică și prin Înviere și Înălțare. Chiar Isus
spune, atunci cînd moare pe cruce, „iartă-i căci nu știu

ce fac”.
Odată cu Înălțarea și Cincizecimea, vedem că
această distincție dispare (Evrei 10:26-29). După
manifestarea pe deplin a lui Isus Christos, oricine
vorbește împotriva Fiului o face și împotriva Duhului.
a. Cum ar trebui să înțelegem Evrei 10:26-29?
Să citim:
Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit
cunoștința adevărului, nu mai rămîne nicio jertfă
pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății
și văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiți. Cine
a călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe
mărturia a doi sau trei martori. Cu cît mai aspră
pedeapsă credeți că va lua cel ce va călca în picioare pe
Fiul lui Dumnezeu, va pîngări sîngele legămîntului cu
care a fost sfințit, și va batjocori pe Duhul harului?
Dacă a călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a
pîngări sîngele legămîntului și a batjocori pe Duhul
harului ar fi păcate comune, atunci niciun om nu poate
fi mîntuit. Nu există nicio iertare pentru oameni. Sînt
unii care susțin asta, da, dar datorită ignoranței lor. Cu
toții ne facem vinovați de păcat înaintea lui Dumnezeu,
iar mîntuirea noastră este în totalitate lucrarea Duhului
lui Dumnezeu, dar autorul vorbește aici despre o altă

categorie de păcate. O categorie gravă de păcate.
Autorul vorbește aici tocmai despre păcatul de
neiertat, adică blasfemia împotriva lui Christos și
împotriva Duhului Sfînt. Acest lucru duce la călcarea în
picioare, la pîngărire și la batjocură – spunînd că Isus
este un drac.
Acum, poate că va fi cineva care va recunoaște că a
vorbit împotriva lui Dumnezeu astfel de lucruri înainte
de nașterea din nou. Înseamnă că nu a primit iertare?
Eu cred că autorul face aici o distincție foarte clară.
Autorul vorbește despre a avea o cunoștință intelectuală
despre adevărata identitate a lui Isus (lucru pe care l-au
avut și fariseii despre Duhul Sfînt și puterea vizibilă a
acestuia prin intermediul vindecărilor la care au fost
martori) și totuși a mărturisi că Isus este un drac, ori a
ridica blasfemie împotriva Lui.
S-ar putea ca unii să nu aibă cunoștința intelectuală
completă despre adevărata identitate a lui Christos, și
atunci să nu săvîrșească acest păcat, hula, ci numai un
păcat pentru care există iertare.
Acest păcat poate fi săvîrșit fie de draci, fie de
oamenii cu totul degenerați.
Acest păcat nu poate fi săvîrșit de cei aleși, datorită

harului și a Duhului care nu se poate tăgădui singur.
Duhul nu poate să hulească împotriva Lui Însuși. Iar
noi știm că Duhul se află în cei aleși.
Pasajul din Evrei 10:26-29 nu se referă la iertarea
păcatelor pe care le săvîrșim. Cu toții păcătuim, cu voia,
cu intenție. Dacă s-ar referi la acestea, nimeni nu ar
putea fi mîntuit.
Acest pasaj se referă la păcatul grav: hula împotriva
Duhului Sfînt.
30. Pentru cine a fost menită jertfa lui Christos?
Ispășirea a fost precisă. Intenția lui Christos a fost
în legătură cu unu număr limitat de oameni, numiți în
Scriptură „cei aleși” sau „oile Lui”. Chiar și Isus a fost
numit „Isus” pentru că a venit să salveze pe poporului
Lui de la păcat (Matei 1:21).
Să citim:
Și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din
tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi. (Ioan
6:39)
Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru
aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sînt ai Tăi. (Ioan
17:9)
Ispășirea lui Christos presupune:
a. Ispășire – îndepărtarea păcatelor noastre;

b. Împăcare – plata pentru păcat – substituția –
Christos care moare în locul nostru.
Dacă Isus ar fi murit pentru toți oamenii, atunci i-a
și ispășit pe toți, și atunci toți oamenii ar fi mîntuiți.
Jertfa lui Christos a fost precisă: răscumpărarea
celor aleși.
a. Dar de ce spune Biblia „pentru toți” sau „pentru
lume”?
Lumea pentru care a murit Christos nu poate
însemna întreaga familie umană, pentru că dacă am
spune așa, toți oamenii ar fi ispășiți și împăcați.
Atunci cînd Biblia vorbește despre toți sau despre
lume, ea se referă la universalitatea celor aleși din
rîndul tuturor neamurilor lumii (nu doar evrei, ci și
neamuri).
31. Ce rost mai are evanghelizarea dacă
Dumnezeu i-a predestinat pe unii și pe ceilalți
i-a neglijat?
Evanghelizarea este datoria noastră. Domnul Isus a
poruncit-o.
Evanghelizarea este un privilegiu. Dumnezeu ne

permite să participăm la măreața lucrare de
răscumpărare.
Dumnezeu nu doar că îi predestinează pe unii în
scopul mîntuirii, ci predestinează și mijloacele în acest
scop.
Reformații au fost foarte activi în ceea ce privește
evanghelizarea (de aceea nu înțelegem obiecția): vezi
Edwards, Whitefield, Marea Trezire.
Prin predicare noi facem chemarea exterioară, dar
numai Dumnezeu are puterea de a face chemarea
interioară.
2
DESPRE LIBERTATEA
PREDESTINATĂ
a. Introducere
Scriptura vorbește în mod clar despre predestinare
ca despre o realitate și despre alegere ca fiind cel mai
evident aspect al mîntuirii oamenilor. Dumnezeu este,
așa cum spune Efeseni 1:11, Cel care lucrează toate
lucrurile după sfatul Voii Sale și nimic din ceea ce se
întîmplă nu se întîmplă în afara planului Său din
veșnicie. Orice lucru care se săvîrșește în lumea aceasta,
orice faptă, orice eveniment, toate sînt incluse în planul
și în hotărîrea lui Dumnezeu. Chiar și acțiunile
păcătoase ale oamenilor, toate se încadrează în planul
lui Dumnezeu. Trădarea Domnului nostru Christos a
fost hotărîtă de știința mai dinainte a lui Dumnezeu
(Faptele Apostolilor 2:23) dar în același timp Petru le
spune iudeilor „VOI L-ați omorît prin mîna celor
fărădelege”. Principiul acesta al suveranității și a

lucrurilor care se întîmplă într-o ordine precisă și
dinainte stabilită este încurajator și important pentru
credinciosul creștin. În felul acesta, el nu va privi spre
istorie ca avînd un curs lipsit de direcție ori ciclic, ci mai
degrabă va privi cursul ei ca fiind cataclismic sau
teleologic. Istoria are un scop precis, iar timpul curge
neîncetat spre împlinirea acestuia. Toate evenimentele
istoriei se întîmplă conform planului lui Dumnezeu.
b. Răspuns celor mai comune critici
Toate aceste realități dovedite de Scriptură au
născut din nefericire de-a lungul istoriei discuții și
dezbateri, mai mult sau mai puțin teologice, însă
majoritatea dintre ele avîndu-și sorgintea în sisteme
filosofice iar cele mai „revelatoare” dintre acestea
bazîndu-se numai pe logica simplă și deterministă. Deși
lista lor ar fi greu de expus într-un timp scurt, mă voi
opri doar asupra a trei dintre ele, care reprezintă cele
mai importante obiecții aduse realității predestinării și
alegerii.
1. Obiecția nr. 1 – Prin predestinare reiese că
Dumnezeu este autorul păcatului
Dumnezeu nu este autorul păcatului, ci Dumnezeu a
hotărît mai dinainte păcatul. Recunoscînd că tot ceea ce
se întîmplă se încadrează în planul mai dinainte stabilit
al Lui, atunci și păcatul, întîmplîndu-se, face, deci, parte
din planul Său. Pentru că din punct de vedere teologic

istoria are un scop, Dumnezeu a hotărît mai dinainte
toate lucrurile într-o ordine controlată și limitată.
Dumnezeu nu este autorul păcatului, El nu
făptuiește păcatul, nu aprobă păcatul, nu recomandă
păcatul, nu obligă pe cineva să păcătuiască și nu
îndeamnă pe cineva să săvîrșească păcat. Atunci, ce este
păcatul și ce legătură există între scopul lui Dumnezeu
și acesta? 1 Ioan 3:4 ne spune că păcatul este fărădelege.
Păcatul nu are logică, nici scop, nici finalitate. Păcatul
vine în afara legii și este sfîrșitul ei. Cînd ne întrebăm
„De ce există păcat?” „Cum a apărut păcatul?” nu facem
decît să presupunem că el are o logică și atunci există o
necesitate pentru care el există. Realitatea, însă, este că
păcatul este prăbușirea logicii. Nu există nicio cale prin
care să cunoaștem felul în care au putut Adam și Eva să
fie ispitiți să păcătuiască și nici modul în care Lucifer a
căzut din starea de glorie. Cunoaștem absurditatea
păcatului și lipsa logicii sale chiar și la nivel individual.
El apare întotdeauna ca fiind inexplicabil și lipsit de
justificare în viețile noastre. Ne trezim că am păcătuit
fără să înțelegem cum și de ce. Păcatul este lipsit de
logică.
Mai mult, cum se face că cei care sînt o creație nouă
și în care locuiește Duhul lui Dumnezeu pot să
păcătuiască? Noi nu putem suspenda temporar uniunea

și sălășluirea Duhului numai ca să păcătuim după care
apăsăm butonul „RESUME” și Dumnezeu reintră în noi.
Noi păcătuim deși sîntem în Christos, iar acest fapt
reprezintă absurditatea, lipsa de logică și anormalitatea
supremă a păcatului.
2. Obiecția nr. 2 - Predestinarea elimină
neprevăzutul
Cei ce obiectează cu privire la doctrina despre
predestinare susțin că dacă aceasta ar fi adevărată
atunci nimic din ceea ce se întîmplă nu mai este la
întîmplare, și ceea ce noi oamenii numim „noroc” ori
„șansă” ar dispărea. Le răspund acestora spunîndu-le că
predestinarea nu înlătură libertatea sau neprevăzutul
cauzelor secundare. Atunci cînd vorbesc de
„neprevăzut” nu mă refer că lucrurile nu sînt prevăzute
de Dumnezeu sau nu sînt acoperite în planul Său, ci ceea
ce vreau să spun este că ele sînt neprevăzute pentru noi
oamenii. Ca oameni nu vom putea niciodată să știm
toate lucrurile care se întîmplă, chiar și dacă ele sînt
toate predestinate de Dumnezeu. Pentru noi, ele vor
apărea întotdeauna ca noi și neprevăzute, însă, în
realitate, ele au fost prevăzute de Dumnezeu și rînduite
de El.
3. Obiecția nr. 3 - Predestinarea lui Dumnezeu

elimină libertatea umană
Una dintre cele mai comune greșeli ale calviniștilor
de „o noapte” ori a cercetătorilor sceptici care au citit
puține rînduri sau prost alcătuite broșuri despre
calvinism ca teologie, este că li se creează impresia că
Dumnezeu subjugă libertatea omului, care libertate ar
constitui esența unei ființe raționale. Cele mai
importante critici ale acestora sînt: „Oamenii devin
roboți ai lui Dumnezeu”, „Se poate dragoste cu forța?”
„Ce fel de iubire este aceea la care omul este obligat să
participe?” și altele, însă îngrijorarea lor se învîrte de
cele mai multe ori, și este firesc unei logici simple, în
jurul acestor afirmații.
Prin predestinare, Dumnezeu nu înlătură și nici nu
elimină libertatea umană. Prin predestinare, Dumnezeu
nu ne absolvă de responsabilitate pentru acțiunile
noastre personale. Spre exemplu, Iuda L-a vîndut pe
Domnul Isus Christos, și a făcut aceste lucruri pentru că
ele erau stabilite mai dinainte de planul și scopul lui
Dumnezeu cu Fiul Său. În același timp, Dumnezeu a
hotărît și că Iuda îl va trăda pe Isus în mod liber, că el
va alege să o facă și că el va dori să o facă fără să fie
constrîns în vreun fel. Predestinarea lui Iuda nu
înseamnă că planul lui Dumnezeu a intervenit și l-a
împins pe Iuda spre această faptă, nu înseamnă că Iuda

a simțit o necesitate din a-L vinde pe Domnul Isus
Christos, ci, mai exact, Dumnezeu a hotărît mai dinainte
ca, fără constrîngere sau coerciție, Iuda să săvîrșească
vînzarea și trădarea liber, prin sfatul minții sale și cu
toată forța morală a propriei sale personalități.
Predestinarea ar trebui înțeleasă ca fiind aceea că
Dumnezeu hotărăște orice lucru care se va întîmpla
vreodată în așa fel încît libertatea cauzelor secundare să
nu fie înlăturată ci mai degrabă să fie întărită.
Predestinarea, deci, nu distruge libertatea omului.
Dumnezeu este cel care a hotărît mai dinainte
libertatea, și, de fapt, predestinarea este cea pe care se
întemeiază libertatea. Altfel spus, nimic nu îi poate lua
omului libertatea, care este de altfel necesară pentru
responsabilitatea sa, pentru că Dumnezeu a hotărît mai
dinainte libertatea oamenilor la momentul luării
deciziei morale. Dumnezeu predestinează acțiunile
omului, însă El le predestinează ca acțiuni libere și ca
lucruri pe care ei le fac prin voința lor personală.
De-a lungul istoriei s-a făcut o confuzie mare în ceea
ce privește determinismul și doctrina predestinării
regăsită în Scriptură. Determinismul este o teorie
filosofică pe cînd predestinarea este o doctrină Biblică.
Conform determinismului, orice eveniment are o cauză
care face evenimentul în sine inevitabil și sigur fără
posibilitate de greșeală. Alegerile umane ar fi

determinate de istoria noastră, ereditatea noastră, de
compoziția noastră genetică, de mediul înconjurător, de
educație, toate acestea influențînd comportamentul
uman, astfel că indivizii sînt doar în mică măsură
răspunzători pentru conduita lor. NU acesta este modul
în care ar trebui înțeleasă, în schimb, doctrina despre
predestinare! Predestinarea este o realitate teologică ce
spune că Dumnezeu a hotărît mai dinainte orice
urmează să se întîmple, fără ca evenimentele respective
să aibă vreo cauză în cadrul istoriei. Dacă în cazul
determinismului tot ceea ce se întîmplă are justificare
în istorie, în cazul predestinării, singura justificare a
evenimentelor este Dumnezeu, iar El este în afara
istoriei.
Astfel, predestinarea nu distruge libertatea omului,
de fapt, ea este cea care o întemeiază. Atunci cînd
înțelegem aceste lucruri putem afirma cu tărie: sînt
liber pentru că Dumnezeu a predestinat libertatea mea.
Nu sînt jucăria emoțiilor, presiunii, circumstanțelor sau
factorilor medicali (determinism aplicat). Sînt liber, iar
propriile mele decizii, sînt cauza răspunzătoare ultimă
și cauza responsabilă a propriilor mele decizii pentru că
Dumnezeu mi-a predestinat libertatea. Răspunsul
afirmativ al omului în ceea ce privește chemarea făcută
de Dumnezeu la mîntuire este deci un răspuns
predestinat și întărit prin alegere, pe care omul îl dă

liber și nu dintr-o necesitate. Modul în care
predestinarea și libertatea omului se îmbină este o
taină.
Acum, odată înlăturate cîteva dintre criticile cele
mai importante legate de această doctrină glorioasă, nu
îmi rămîne decît să vorbesc pe scurt despre alegere și
reprobare, în modul în care ele sînt arătate în Scriptură,
iar nu după interpretarea pe care o dă un anumit sistem
teologic sau altul.
c. Alegerea
În 1 Petru 1:2, apostolul oferă o definiție clară a
acestei doctrine: „Aleși după știința mai dinainte a lui
Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Christos, prin
sfințirea lucrată de Duhul, spre ascultarea și stropirea
cu sîngele lui Isus Christos”. Cuvîntul „aleși” înseamnă
„selectați”, „puși deoparte”. Atunci cînd mergi în piața
auto să cumperi o mașină, alegi una dintre ele, astfel că
toate celelalte devin ne-alese.
Alegerea presupune aceea că Dumnezeu și-a
manifestat afecțiunea și dragostea Lui asupra anumitor
bărbați și femei, iar această decizie nu poate fi
închistată istoric ci este veșnică și neschimbată. Aici,
oponenții Scripturii ne atacă cu afirmații de genul
„Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mîntuiți”
„Dumnezeu iubește păcătosul” „Dumnezeu nu dorește
moartea păcătosului”, unele dintre ele fiind pasaje

Scripturale scoase din context iar altele simple refulări
ale unei logici firești. Este posibil ca Dumnezeu să
dorească ceva ce este practic imposibil (mîntuirea
tuturor păcătoșilor)? Ce fel de Dumnezeu ar fi acela care
ar dori ceva ce nu se poate înfăptui? Cine a spus că
Dumnezeu nu iubește păcătosul? Căci atunci cînd
vorbim despre dragostea lui Dumnezeu trebuie să avem
în vedere dragostea generală și dragostea specială.
Dragostea specială asigură aleșilor nu numai
binecuvîntările harului general oferit tuturor
oamenilor, ci ceva mai mult. Persoanele alese sînt scrise
în cartea vieții Mielului (Apocalipsa 21:27) și întipărite
pe palmele mîinii lui Dumnezeu (Isaia 49:16).
Dragostea specială din spatele alegerii este selectivă,
specifică și individuală. „El m-a iubit și S-a dat pe Sine
Însuși pentru mine.” (Galateni 2:20). „Sînt sărac și
lipsit dar Domnul se gîndește la mine” (Psalmul 40:17).
Dincolo de dragostea generală a lui Dumnezeu pentru
întreaga omenire există o dragoste specială care se
manifestă prin alegere. Unii vor întreba: cum se
manifestă atunci dragostea generală a lui Dumnezeu?
Cred că nu mi-ar ajunge „toate cărțile din lume” ca să
răspund acestei întrebări. Privește numai în jurul tău și
vezi binecuvîntările prețioase pe care Dumnezeu le dă
tuturor oamenilor: soarele, ploaia, luna, beneficiile
artei, literaturii, belșugul de pace, rodnicia mondială,

relațiile de căsnicie, prietenie umană, dragoste și ajutor
reciproc. Pentru aleși, însă, există ceva mai mult, pentru
că Dumnezeu are pentru ei ceva nemaipomenit. Ei sînt
aleși „ca să fie înfiați prin Isus Christos pentru El Însuși”
(Efeseni 1:5). Chiar se poate pune întrebarea dacă
Dumnezeu Îl iubește pe Fiul Său mai mult decît îi
iubește pe cei aleși, de vreme ce Dumnezeu L-a dat pe
Fiul Său pentru ei (Ioan 3:16). Aleșii sînt, de asemenea,
făcuți părtași ai naturii divine (2 Petru 1:4, Ioan 17:24,
1 Ioan 3:2).
A fi ales presupune că Dumnezeu ne-a iubit mai
întîi, și că El este Cel care inițiază și creează viața
spirituală în noi prin predestinare. Este adevărat, noi
participăm la mîntuire prin credință și pocăință
(aspecte de esența libertății despre care am vorbit
anterior – o libertate predestinată), însă cum am putea
noi să credem și să ne pocăim de vreme ce în noi înșine
nu există capacitatea pentru a face aceste lucruri? În
mod natural, ontologic, în noi nu există nicio dorință
pentru Christos, nicio apreciere a Lui. Noi nu-L dorim,
nu-L suportăm, nu putem să nu ne împotrivim Lui pînă
cînd Dumnezeu Însuși nu intervine și ne dăruiește
credința care este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8),
acea voință și înfăptuire despre care vorbește Scriptura
(Filipeni 2:13). Cînd Dumnezeu îi alege pe cei aleși
aceștia sînt morți spiritual și ei sînt născuți din nou de

Dumnezeu prin impulsul harului.
Alegerea presupune de asemenea că Dumnezeu se
preocupă de sfințirea noastră, căci atunci cînd
Dumnezeu alege El nu abandonează. Petru spune clar
„prin sfințirea Duhului”, dar mai clar spune Pavel „aleși
pentru sfințenie” (Efeseni 1:4). Unul dintre
argumentele cele mai ostile al celor care neagă această
doctrină Biblică este cel conform căruia doctrina despre
predestinare ar încuraja antinomianismul, adică trăirea
nepăsătoare, lipsa de sfințenie și imoralitatea. La urma
urmei, spun ei, dacă ești ales, ești mîntuit, deci poți să
faci ce vrei, nu contează cum îți trăiești viața. De vreme
ce Dumnezeu te-a ales, vei fi în toate circumstanțele
posibile mîntuit. Da, este adevărat, acest argument este
ușor de invocat în termenii unei logici mizere. Totuși, el
este o absurditate la nivelul experienței, pentru că
alegerea lui Dumnezeu operează pentru mîntuire și
pentru sfințenie. Sîntem aleși nu pentru a fi în stare să
trăim așa cum ne place nouă. Angajamentul primordial
pe care și-L ia chiar Dumnezeu prin dragostea specială
pe care o arată în alegere este să ne conformeze chipului
Fiului Său (Romani 8:29). În fața tuturor acestor
lucruri nu putem spune: „Sînt ales dar am să trăiesc ca
un drac”. Dumnezeu ne-a hotărît mai dinainte fapte
bune ca să umblăm în ele (Efeseni 2:10). Christos și-a
iubit Biserica și s-a dat pe Sine Însuși pentru ea ca s-o

sfințească și s-o curețe prin spălarea cu apă prin Cuvînt
(Efeseni 5:25-26) – toate aceste lucruri ne împing spre
o altă concluzie decît cea la care ajung oponenții absurzi
ai Scripturii.
d. Reprobarea
De vreme ce am analizat alegerea, este necesar să ne
oprim și asupra reprobării, căci ea pare să vină ca opus
al alegerii. Despre cei aleși știm că ei sînt aleși pentru
mîntuire, pe cînd despre restul, Scriptura ne spune că
„Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să
facă lucruri neîngăduite” (Romani 1:28). Altfel spus,
restul omenirii, Dumnezeu a găsit potrivit să o lase
deoparte și să o judece pentru păcatul ei. Reprobarea
include deci două elemente: cel suveran (omiterea – să
o lase) și cel judiciar (condamnarea– pentru păcatul ei).
Omiterea este felul în care Dumnezeu, în mod
suveran, trece cu harul Său pe lîngă cei nealeși. El nu-i
găsește perfecți, ci păcătoși, și trecînd pe lîngă ei, îi lasă
păcătoși. Domnul Isus s-a referit la acest lucru atunci
cînd a spus „Îți mulțumesc Ție, o Tată, Domn al cerului
și al pămîntului, că ai ascuns aceste lucruri de cei
înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor”
(Matei 11:25). Reprobarea presupune deci
nedescoperire, neluminare și nechemare.
Condamnarea este totalmente judiciară. Oamenii

sînt rînduiți la ocară și mînie pentru păcatele lor, nu
pentru că nu sînt aleși, ci pentru că sînt păcătoși.
Elementul judiciar se limitează la ceea ce omul este și la
faptele care se rețin în sarcina lui. Fiind păcătos, omul
merită judecata, iar sentința nu poate fi decît
reprobatorie. Dumnezeu nu va condamna niciodată
vreun nepăcătos. Niciun nepăcătos nu va merge
vreodată în Iad. Dumnezeu este Judecătorul cel drept și
imparțial, iar dacă o persoană va avea scuze solide,
explicații și justificări precum și circumstanțe
atenuante, El le va asculta pe toate, fiindcă El face ce
este drept și nu va rîndui pe cineva la ocară și mînie
decît dacă el sau ea este păcătos. Totuși, va exista
vreunul care să poată să invoce scuze înaintea lui
Dumnezeu de vreme ce este de esența păcătosului aceea
că știe că este păcătos? Dumnezeu nu găsește nicio
plăcere în moartea celor răi sau nelegiuiți, după cum
nici judecătorul secular nu găsește plăcere în
condamnarea inculpatului. El o face doar pentru că este
drept și necesar să fie făcut așa.
Pentru că subiectul este inevitabil, voi vorbi și
despre dubla-predestinare, însă foarte pe scurt și din
punct de vedere critic. Am rezerve legate de faptul că
această „doctrină” s-ar regăsi pe paginile Scripturii în
felul în care unii hiper-calviniști o formulează. Mi se
pare mai degrabă că ea deformează perspectiva unitară

a Bibliei. Decretul alegerii lui Dumnezeu produce un
efect, pe cînd „decretul omiterii” nu. Scriptura vorbește
despre o chemare eficace la sfințenie și credință în
Christos, nu la o chemare eficace la necredință și
împotrivire. Harul lui Dumnezeu lucrează
transformarea și sfințenia. Decretul omiterii nu îi face
pe oameni necredincioși, ci îi găsește necredincioși.
Dumnezeu nu este autorul necredinței celor
necredincioși, așa cum este autorul credinței celor
credincioși. Cele două decrete sînt asimetrice și deci nu
se poate vorbi despre o „dublă” predestinare.
e. Concluzie
Există multe lucruri care s-ar putea spune despre
această doctrină și de asemenea multe întrebări și
obiecții care s-ar putea aduce în discuție. Spre exemplu:
Cum împaci predestinarea cu responsabilitatea omului?
sau Cum împaci alegerea și reprobarea cu oferta
Evangheliei? Nu există nicio soluție teologică la
această problemă. Ce e de făcut? Credem doctrinele:
predestinarea, responsabilitatea, libertatea umană –
dar nu încercăm să le împăcăm, căci nu știm cum să o
facem. Ni le însușim în mod independent, și în ceea ce
privește predicarea îl oferim pe Christos, fără părtinire,
oricărei făpturi căci aceasta este porunca marii
trimiteri. Aceste adevăruri nu ar trebui să acapareze
teologia mai mult decît orice altă dogmă sau doctrină

Biblică. Cred că echilibrul și buna măsură este ceea ce
ar trebui să caracterizeze predicarea oricărei doctrine.
Prea mult accent pe soteriologie a constituit strigătul de
război al sectelor și al viitorilor eretici. Este o doctrină
prea prețioasă pentru a o terfeli prin dezbateri
interminabile și schisme nejustificate. Scriptura
vorbește despre ea, vorbim și noi, o credem și așteptăm
ca Dumnezeu, în veacul care vine, să ne descopere ceea
ce mintea noastră nu a putut înțelege aici.
3
DESPRE JUSTIFICARE
Martin Luther: „Dacă doctrina justificării se pierde,
întreaga doctrină creștină se pierde (...) dacă pierdem
doctrina justificării, pierdem pur și simplu totul.”
a. Ce se înțelege prin justificare?
Înainte de a discuta despre justificare în lumina
Noului Testament este imperios necesar să privim la
semnificația pe care acesta o acordă cuvîntului
„justificare”. Latina a tradus cuvîntul dikaioo prin
iustificare, lăsînd o foarte mică marjă de eroare înspre
a cădea în capcana traducerii prin „a face neprihănit”.
De fapt, această din urmă traducere a și fost îmbrățișată
de Biserica de Apus, biserica Catolică.
Conform catolicismului, justificarea presupune o
înnoire a naturii umane, o transformare ontologică și
existențială a omului în bine. Justificare presupune în
această accepțiune că natura, caracterul și ființa omului
sînt schimbate prin înlăturarea depravării și insuflarea,

infuzarea sau stropirea unei neprihăniri asupra omului.
Cum se realizează lucrul acesta? Prin sacramente.
Biserica de Apus acordă o mare importanță
sacramentelor întrucît le consideră făcătoare de
neprihănire. Prin botez sîntem făcuți neprihăniți, prin
euharistie sîntem menținuți și hrăniți în neprihănire,
iar prin celelalte sacramente, îndeosebi prin penitență
sîntem păstrați în această stare, alimentînd-o mereu. O
neprihănire obținută prin sacramente. Iertarea ajunge
să depindă de aceste lucruri și astfel nu sîntem iertați
decît datorită neprihănirii pe care o avem. Iertați
datorită harului infuzat în noi înșine de neprihănirea
obținută prin sacramente.
Acum, este foarte periculos să alunecăm pe panta
catolicismului, care de altfel este atît de tentantă încît
multe biserici evanghelice se îndreaptă spre ea. O
justificare prin fapte este deseori punctul de plecare a
multor adunări evanghelice. Totuși, ce se întîmplă
atunci cînd deși ai îndeplinit toate preceptele bisericii,
te-ai împărtășit și în ciuda tuturor sacramentelor tu știi
că ești nelegiuit și păcătos? De ce nu funcționează
întotdeauna infuzarea harului? Aici cred că se naște
problema.
Eu cred că justificarea nu este ontologică, așa cum
spune Biserica de Apus. Eu cred și voi dovedi că
justificarea este în totalitate judiciară. Să trecem în

sfera juridică.
Hotărîrea definitivă condamnă. Instanța pronunță
această hotărîre cu autoritate de lucru judecat și cu
putere de adevăr legal. Două elemente esențiale ale
puterii pe care această decizie o are. Justificarea
funcționează pe aceeași rațiune. Hotărîrea
judecătorească de justificare se bucură de aceleași
elemente: putere de adevăr legal și autoritate de lucru
judecat. O hotărîre judecătorească nu-ți schimbă
caracterul, nu schimbă ce fel de persoană ești, nu
afectează nicio împrejurare ontologică. Hotărîrea nu
face decît să stabilească care este relația ta cu legea.
Statutul tău legal este dat de hotărîrea judecătorească.
Nu devii mai neprihănit dacă ești achitat, nici dacă ești
condamnat. Pur și simplu hotărîrea stabilește ce calitate
ai tu în raport cu norma juridică. Revenind, hotărîrea
judecătorească de justificare scrie în dreptul tău
NEVINOVAT și Dumnezeu nu te mai condamnă. Dacă
El nu te mai condamnă, nici tu nu ar mai trebui să te
condamni. Nicio hotărîre judecătorească nu face un om
mai bun sau mai rău. Pur și simplu declară vinovăția
sau nevinovăția. Prin justificare, Dumnezeu declară
omul curat. Statutul nostru de oameni vinovați și
osîndiți se schimbă în acel de oameni absolviți de vină
și îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu. Să nu confundăm
însă justificarea cu sfințirea, căci s-ar putea ca unii să

se întrebe cum este posibil ca o persoană să fie declarată
NEVINOATĂ prin justificare și totuși să păcătuiască.
Sfințirea ne face în mod gradual sfinți. Justificarea nu
așteaptă lucrul acesta. Încă pe cînd noi sîntem păcătoși
Dumnezeu ne declară NEVINOVAȚI.
b. Structura justificării
1. Iertarea
În primul rînd hotărîrea de justificare implică
iertare. Iertarea presupune că Dumnezeu nu mai ia în
considerare niciunul din păcatele noastre. Pentru ele nu
mai există niciun fel de condamnare, indiferent de
numărul lor, intensitatea lor și durata lor. Totul este
iertat datorită hotărîrii de justificare! Acest lucru este
important de înțeles deoarece deși justificați, unii
oameni nu se pot ierta pe ei înșiși. Dacă Dumnezeu ne
iartă, noi trebuie să ne iertăm pe noi înșine! Dacă
Dumnezeu a aruncat păcatele noastre în adîncul mării,
atunci cine este cel care are tendința mereu să le scoată
de acolo? Cu siguranță nu Dumnezeu. Atunci? Cu
siguranță tu. Trebuie să te ierți! Conștiința nu are
niciun drept ca în rîndul celor justificați să meargă să
„pescuiască” păcatele din marea unde le-a aruncat
Dumnezeu.
2. Reabilitare
Prin hotărîrea de justificare, Dumnezeu ne declară
neprihăniți. Ce înseamnă lucrul acesta? Din punct de
vedere judiciar sîntem perfecți. Există totuși o
diferență între sistemul judiciar uman și înțelegerea lui
Dumnezeu. Din punct de vedere al sistemului judiciar
uman, s-ar putea ca prin grațiere, condamnarea unei
persoane să fie înlăturată. Totuși, deși nu mai trebuie
să execute pedeapsa, acea persoană poartă încă asupra
ei condamnarea. Din punct de vedere divin lucrurile nu
stau în felul acesta. Justificarea lui Dumnezeu nu
afectează numai situația noastră juridică, ci însăși
verdictul. Totul dispare. Este ca și cum n-am fi fost
vreodată condamnați. Sîntem NEVINOVAȚI. Nu este
nici vorba despre o suspendare a executării pedepsei, ca
în cazul în care greșim Dumnezeu să ne cheme și să ne
aplice pedeapsa pe care trebuia să ne-o aplice de la bun
început. Nu! Cazierul nostru divin este șters. În el scrie
foarte clar NEVINOVAT.
3. Adopția
Justificarea presupune adopție. În dreptul comun,
copilul care este adoptat dobîndește toate drepturile pe
care le are un copil neadoptat: nume, dreptul la
întreținere, etc. Toate acestea sînt conferite prin
documentele de adopție. Aceste lucruri, însă, nu
schimbă caracterul lui. El rămîne același om. Starea lui

se schimbă. Situația lui juridică se schimbă din orfan în
fiu. Același lucru este valabil și în ceea ce priește adopția
răscumpărătoare a lui Dumnezeu. Păcătosul primește o
inimă nouă, un duh nou, iar de acolo începe un proces
măreț de înnoire. În esență, totuși, caracterul rămîne
același. Este aceeași persoană, dar cu o stare nouă. Un
duh nou și o inimă nouă. Prin adopție devenim copii
legali ai lui Dumnezeu.
c. Cum sîntem justificați?
O întrebare cît se poate de pertinentă: Cum sîntem
justificați? Majoritatea sistemelor religioase, și din
păcate și din ce în ce mai des și sistemele evanghelice,
susțin că sîntem justificați prin faptul că sîntem buni.
Vom numi această greșeală auto-justificare. În punctul
ei cel mai de jos, Biserica catolică susținea că oamenii
sînt justificați prin plata unor sume de bani, iar în cel
mai înalt punct susținea că sînt justificați prin
sacramente, milostenie și fapte bune. O auto-justificare.
Este nevoie să faci ceva pentru a fi justificat. Totuși, ce
poți să faci, juridic vorbind, înaintea lui Dumnezeu ca El
să-ți dea hotărîrea justificatoare? Nimic! Acesta este
răspunsul. Cu greu însă vom găsi oameni care să nu
creadă că noi sîntem justificați prin aceea că facem fapte
bune. Nu facem decît să trădăm că ne vine greu să
credem că Dumnezeu poate să justifice păcătoșii cei
mai nelegiuiți. Cel grațiat nu este un om bun. Cel

grațiat prin hotărîrea judecătorească a lui Dumnezeu de
NEVINOVĂȚIE este un om nelegiuit. Nelegiuit chiar în
momentul în care primește acea hotărîre. Hotărîrea îi
schimbă starea, îl face perfect. Nu el trebuie să fie
perfect ca să primească hotărîrea. O diferență esențială!
Apostolul Pavel spune în Romani 3:20 că: „Nimeni nu va
fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii,
deoarece prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului”.
Legea nu aduce nimic altceva decît condamnarea în
sine. Legea, faptele legii, nu pot aduce niciodată
NEVINOVĂȚIA. Aceasta este dată de Dumnezeu celor
care au nevoie să fie declarați NEVINOVAȚI.
Niciun fel de ritual religios nu poate să aducă
justificare. Botezul nu justifică, euharistia nu justifică.
Cel botezat poate să fie condamnat, la fel ca și cel
nebotezat. Cel nebotezat poate fi împăcat cu Dumnezeu,
la fel și cel botezat. Sacramentele nu justifică.
Justificarea este dată de hotărîrea lui Dumnezeu.
d. Justificarea nu depinde de ceva înfăptuit „în
noi”
Nimic înfăptuit în noi sau de noi nu poate să aducă
justificarea. Această distincție se îndreaptă din nou
înspre Biserica romano-catolică care susține că există
un oarecare har infuzat de sacramente, fapte și
milostenie. Cu alte cuvinte, o justificare în noi prin

mijloace săvîrșite de noi. O astfel de interpretare nu face
decît să nască întrebări și frămîntări în rîndul
credincioșilor. Chiar și bisericile Evanghelice au
alunecat pe panta aceasta și susțin o formă de justificare
prin experiența spirituală. Nu ai experiențe, nu ești
justificat. În esență este vorba despre aceeași veche
problemă: auto-justificarea. Datorită acestui fapt
păcătoșii nu pot avea pacea. Căci dacă justificarea
depinde de ceva ce fac ei, atunci nemaifăcînd acele
lucruri își pierd starea, aceea de NEVINOVAȚI. Dacă nu
te mai rogi cum ai făcut-o, dacă nu mai citești cum ai
făcut-o, dacă nu mai slujești cum ai făcut-o, atunci acel
ceva din tine în care stătea justificarea a dispărut iar tu
nu mai ești justificat. Greșit! Noi sîntem justificați prin
credință iar NU datorită credinței. Mereu prin
credință! Dar, despre ce credință este vorba? Credința
noastră? Căci dacă ar fi să fie vorba despre aceasta, cred
că este un fundament foarte slab pentru justificare.
Dacă este a noastră, ea ține de noi, și ca orice alt lucru
care ține de noi are zile bune și zile rele, crește și scade,
este slabă sau este puternică, uneori este chiar invizibilă
sau se îndoiește extrem de puternic. Valoarea credinței
noastre în justificare nu este valoarea pe care mulți au
înțeles-o: Crede și vei fi mîntuit, crede și vei fi justificat.
S-ar putea ca acum să cred, și mîine să nu mai cred. Mi-
am pierdut eu justificarea sau mîntuirea? Adevărata
valoarea a credinței justificatoare este în faptul că ea ne

unește cu Christos și ne face părtași ai neprihănirii
pe care El o are.
e. Neprihănirea lui Christos – temeiul
justificării
Pe ce temei justifică Dumnezeu un păcătos? Dacă nu
prin fapte, dacă nu prin credința noastră oscilantă, dacă
nu prin faptul că ținem obiceiuri sau participăm la
sacramente, ce motive are Dumnezeu să ne justifice?
Dumnezeu ne justifică datorită neprihănirii lui
Christos! Acesta este singurul motiv complet, perfect și
total. Temeiul justificării noastre se află în întregime
în afara noastră! Acesta a existat chiar înainte ca noi
să ne naștem. Christos Isus Domnul nostru a ascultat în
mod pasiv îndurînd blestemul cuvenit pentru păcat și a
ascultat în mod activ împlinind toată neprihănirea și
oferindu-i lui Dumnezeu o slujbă magnifică! El a păzit
legămîntul în locul nostru! Toată neprihănirea pe care
El o are este a noastră. Toate păcatele noastre nu ne mai
sînt imputate. Ele nu mai sînt în contul nostru. În contul
nostru a intrat tot ceea ce a făcut El. În ochii
Judecătorului Suprem noi avem aceeași evaluare și
prețuire ca a lui Christos. Sîntem la fel de neprihăniți
precum El este! Această neprihănire este perfectă,
dreaptă și desăvîrșită. Cînd credința noastră slăbește,
cînd rugăciunile noastre dispar, cînd harul nu mai este

înflăcărat sau cînd îl dezamăgim pe Dumnezeu și pe noi
înșine prin păcatele noastre, această neprihănire a
noastră rămîne aceeași! Păcatele noastre, nemernicia
noastră și mizeria noastră nu poate să distrugă
neprihănirea noastră în Christos!
f. Cine este justificat?
În primul rînd cel justificat este un om nelegiuit. El
nu este unul care prin devoțiune, prin sacramente,
penitență sau spovedanie și-a zidit un mare tezaur sau
un castel de neprihănire. Nu! Nu este nici unul care a
avut experiențe religioase fantastice. Cel justificat este
cel care vine la Christos lipsit de evlavie. Mizerabil. El
este în cea mai de jos stare a lui atunci cînd este
justificat. Dumnezeu nu așteaptă pînă cînd ne lăsăm
de păcatele noastre ca să ne justifice. El nu așteaptă
ca noi să ne zbatem să le învingem. Noi nu putem să
le învingem. El ne justifică tocmai atunci cînd
sîntem în mijlocul nelegiuirii!
Principiul este același: putem fi în același timp ființe
umane păcătoase și ființe umane justificate. Știu, ai și
respins această teză. Din fașă, fără a-i acorda o șansă.
Căci mintea umană nu poate concepe așa ceva. Rațiunea
își spune: Trebuie să fie ori una ori alta. Nu se poate
amîndouă. Tocmai din acest motiv Noul Testament
spune că omul justificat este chiar omul care știe că
atunci cînd vrea să facă binele, răul este lipit de el.

(Romani 7:21 – Găsesc dar în mine legea aceasta: cînd
vreau să fac binele, răul este lipit de mine). Dacă vom
aștepta toată viața pînă cînd ne vom rezolva problemele,
nu vom avea niciodată pace. Noi avem nevoie de pacea
lui Dumnezeu cînd încă sîntem nelegiuiți, nu cu capetele
sus, ci cu inimile zdrobite și pline de durere. Ceea ce
necesită credință, ceea ce este de fapt elementul
credinței umane în justificare este să ne abandonăm
pe noi înșine în mila Lui pe cînd sîntem încă păcătoși
și răi.
În al doilea rînd, persoana justificată de Dumnezeu
este o persoană în Christos. Nu este în el însuși prin ceea
ce a făcut bun în el. Ci este în Christos. Acest adevăr
poate fi transformat de unii și interpretat astfel: dacă
sînt în Christos, pot să fac ce vreau, sînt justificat deja.
Foarte greșit! Unul care este în Christos nu poate gîndi
în felul acesta! Uitați-vă doar la El, la felul Lui de
viețuire, la atitudinile și pornirile pe care Le-a avut. Nu
sînt compatibile cu atitudinea unora ca aceștia. Ei se
numesc antinomieni, și transformă acest adevăr
magnific al justificării într-un pretext pentru o conduită
iresponsabilă.
Nimeni nu este justificat decît dacă se află în
Christos! Nimeni nu poate fi în Christos și să fie doar
justificat. Uniunea aceasta miraculoasă care ne justifică

ne și transformă, ne schimbă mințile, ne dă un duh nou
și o inimă după voia lui Dumnezeu. Devenim făpturi noi,
ca transformare instantanee, și, progresiv, ca
transformare de durată, ne dezvoltă pe tot parcursul
vieții în timp ce sămînța divină aduce roadă iar noi
creștem în maturitate alături de Christos (sfințenia).
Păcătosul justificat nu poate spune: Pot să fac orice-
mi place pentru că sînt justificat, căci el nu poate trăi
astfel de cuvinte. Căci nu mai trăiește el, ci Christos este
cel care trăiește în el.
g. Ce presupune credința?
Credința presupune două elemente importante:
convingerea și încrederea (fiducia).
1. Convingerea se bazează pe consimțămîntul
intelectual, angajamentul rațional al minții.
Credem Evanghelia, sîntem convinși de ea.
Dumnezeu ne dă această cunoștință a adevărului
și numai datorită lui sîntem capabili să o avem.
Credința aduce cu ea emoții, decizii și
conștientizare de adevăr. Toate aceste aspecte
sînt acte ale gîndirii și ale rațiunii. Aici se naște
credința, la nivelul minții, prin consimțămîntul
pe care omul nu i-l mai poate refuza lui
Dumnezeu odată cercetat cu adevărat.
2. Credința presupune pe lîngă convingere și

încredere. În sensul acesta credința este și un
angajament al credinciosului cu Dumnezeu.
Trebuie să fim atenți la curentele seculare, care
încearcă (1) să subestimeze rațiunea (anti-
intelectualism, anti-dogmatism) și (2)
propovăduiesc teoria conform căreia religia se
găsește în emoții. Aceste lucruri sînt greșite din
fașă. Credința adevărată necesită cele două
elemente: consimțămînt și convingere.
Credința trebuie să înceapă de la nivelul minții, însă
trebuie să devină o încredere personală în Dumnezeu și
în Christos Isus. Fides, sau credința, este întotdeauna
alături de fiducia, sau încredințarea. O convingere atît
de puternică a minții noastre, căci este dată tocmai de
Duhul Sfînt, nu poate să ducă decît într-o încredere
personală în Cel ce este Dumnezeu. Credința este
îndreptată spre Cuvîntul lui Dumnezeu și spre Lucrarea
lui Isus Christos.
h. Concluzii
Sîntem justificați doar prin credință! Iar doar
credința înseamnă doar Christos. El a înfăptuit totul, El
este totul, El ne justifică! Sîntem presați de lume, de
biserică, de unii și de alții să acceptăm compromisuri:
1. Credință + botez
2. Credință + euharistie
3. Credință + penitență
4. Credință + milostenie
5. Credință + experiențe spirituale puternice
6. Credință + viață de rugăciune zguduitoare
Trebuie să respingem toate aceste adăugiri! Sola
fide! Numai prin credință!
Credinciosul justificat nu poate să cadă niciodată din
starea de justificare! Unii vor spune: Atunci păcatele pe
care le săvîrșesc după convertire nu contează absolut
deloc? Ba da! Și contează foarte mult. Dumnezeu va
continua să ne ierte, dar asta nu înseamnă că El trece cu
vederea greșelile noastre. El ne va exprima
nemulțumirea lui părintească. Acest lucru este foarte
diferit de nemulțumirea lui judiciară. Am înțeles că din
punct de vedere judiciar sîntem justificați, deci
Dumnezeu nu ne va mai trimite în chinul Iadului, dar
își va face simțită nemulțumirea de Tată. O relație
tensionată cu Dumnezeu nu este ușor de îndurat! Și unii
știu foarte bine acest lucru. Un conflict între păcătosul
justificat și Dumnezeu transformă credinciosul în ceva
lipsit de viață, ceva fără putere și cu o energie spirituală
inexistentă. Iată nemulțumirea părintească a lui
Dumnezeu manifestată prin consecințe. Un
necredincios poate păcătui cu libertate. Păcătosul
justificat nu poate, iar odată ce pierde comuniunea
cu Dumnezeu el înfruntă un drum greu de

reîntoarcere. Trebuie să-l înfrunte! Este justificat!
Dumnezeu l-a justificat, și Dumnezeu îl întoarce înapoi!
Nu poate face ce vrea el, ceva nu-l lasă, ceva îl ține, ceva
îl împinge înapoi! Este Dumnezeu! Nu există iertare
ieftină. Iertarea doare, dar în final omul se va întoarce
la Dumnezeu!
În contextul tuturor acestor lucruri, justificarea este
poate cea mai impresionantă lucrare săvîrșită de Sfînta
Treime binecuvîntată în veci.
4
UMPLERE, POST-
UMPLERE ȘI
CREDINCIOSUL NE-
BOTEZAT CU DUHUL
SFÎNT
Mișcarea carismatică are ca principiu central faptul
că nu toți creștinii experimentează botezul cu Duhul sau
umplerea Duhului; iar acest botez nu are loc de obicei
în momentul convertirii credinciosului. Este, cred ei, o
post-convertire sau o a doua experiență acordată de
Dumnezeu numai unora dintre copiii Lui. Cu alte
cuvinte, și mult mai în sinteză, acești credincioși susțin
că: poți fi credincios și să nu fi fost încă umplut cu Duhul
Sfînt; poți să fi născut din nou, poți fi mîntuit și poți fi
unit cu Christos și totuși să-ți lipsească experiența

botezului cu Duhul.
Astfel de credincioși greșesc profund. Căci oamenii
care n-au primit Duhul, nu sînt creștini deloc. De ce?
Pentru că mîntuirea nu poate fi trunchiată. Pavel spune
în 1 Corinteni 12:23: „Noi toți am fost botezați de un
singur Duh, într-un singur trup”. Limbajul de aici este
suficient de clar.
Pe aceeași pantă dar cu alte valențe a căzut și biserica
romano-catolică. Aceasta afirmă că pe lîngă credință
este nevoie de alte lucruri. La fel și biserica de răsărit.
Reforma a zis: NU! Doar prin credință sîntem justificați,
înfiați și sfințiți. Numai prin credință și prin nașterea
din nou avem Duhul Sfînt. Această învățătură modernă
vine și spune: Nu, doar prin credință nu ai Duhul Sfînt.
Îl ai într-o oarecare măsură, însă nu în mod deplin.
Trebuie să-l cauți în mod deplin, iar noi te putem ajuta.
Este fundamental greșit!
În felul acesta însăși principiul sola fide, adică
NUMAI CREDINȚA este denaturat și violat. Galateni
3:2 ne spune clar că primim Duhul lui Dumnezeu prin
auzirea credinței. Cum mi se spune mie că nu poate
credința să-mi asigure Duhul încă de la început? Este
mîntuirea mea parțială atunci? Observați eroarea
acestor credincioși.
De asemenea, doctrina carismatică a botezului cu

Duhul Sfînt lovește în noțiunea uniunii cu Christos.
Dacă privim în Efeseni 1 vedem cum Pavel folosește în
mod repetat expresia „în Christos”. Avem totul în El:
înfierea, predestinarea (v. 5), răscumpărarea și iertarea
(v. 7). În El avem toate binecuvîntările spirituale (v. 3).
Cum să îndrăznim să spunem că sîntem în El dar ne
lipsește Duhul lui Dumnezeu în măsură deplină?
Mișcarea carismatică este în esență perfecționistă
fiindcă dorește mereu mai mult decît credința, mai mult
decît Christos și mai mult decît ceea ce s-a oferit la
cruce. Nu se mulțumește cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu.
Nu pot să fac nimic altceva decît să fiu în Christos.
Nu trebuie să fac nimic altceva decît să am credință. Nu
poate fi nimic peste și mai presus de sîngele lui Christos
care să asigure botezul Duhului. Nu pot face nimic, cum
ar fi să stăruiesc sau să mă lepăd de păcate cunoscute,
să repet cuvinte și propoziții, să capitulez pe genunchi
în timp ce în jurul meu cineva se roagă sau cîntă.
Diavolul vine și spune: „Te-ai predat tu, însă te-ai predat
tu chiar pe deplin?” DA! Aceasta este credința, și ea este
suficientă. Nu este nevoie de nimic mai mult pentru ca
Duhul Sfînt să facă parte din mine.
Vedeți, Pavel spune în Efeseni 5:18: „Fiți plini de
Duh!”. Acesta este un imperativ universal
credincioșilor. Timpul folosit în limba greacă este

prezentul continuu, ceea ce înseamnă că aceasta nu este
o experiență la un moment dat. Ceea ce spune de fapt
Pavel este: „Continuați să fiți umpluți!”, căci ați fost
umpluți. Nu există acel moment 0, momentul 0 ulterior
credinței. Acest concept este străin apostolilor și este
străin chiar și Bisericii primare și multor secole de
creștinism. Tot ceea ce avem este în credință. Totul prin
credință. Nimic în afara ei. Nimic prin muzică, nimic
prin alte persoane care pretind puteri, nimic prin ore
tîrzii, nimic prin repetarea unor cuvinte. Nimic din
toate acestea. SOLA FIDE! NUMAI CREDINȚA ESTE
SUFICIENTĂ!
Acum, în toate cazurile, Duhul Sfînt dăruiește
control. Duhul Sfînt se vede în modestia noastră, în
goana noastră după bani, după bunuri și după ceea ce
este nou și frumos. Duhul Sfînt se vede în tendințele
noastre, în ușurătatea cu care tratăm viața în general.
Duhul Sfînt se vede în mașina pe care o ai, în casa în
care locuiești în felul, în care te uiți la bani și în
disperarea ta de a știi mereu încotro merg/vin banii.
Duhul Sfînt va fi vizibil în sfera moralei și a eticii. Duhul
Sfînt va fi vizibil în relațiile noastre, unii cu alții, părinți
cu copii, copii cu părinți și prieteni cu alții. Duhul Sfînt
va fi vizibil din nou în felul în care ne creștem copiii și
chiar în felul în care ne creștem și ne educăm pe noi.
Primul în care poți să vezi eșecul metodelor și

credințelor tale ești chiar tu. Ce n-a dat rod în tine nu
va da rod în nimeni. Nimeni nu poate să pretindă
experiențe și post-umpleri cînd ceea ce-i lipsește este
chiar unica și singura umplere despre care ne vorbește
Scriptura: umplerea din momentul credinței și nașterii
din nou.
5
DESPRE UTILITATEA
TUTUROR
BUNURILOR
Văd necesară alocuțiunea aceasta întrucît constat cu
dezgust cît de ușor este pentru cei care s-au obișnuit să
arunce cu venin să cadă pradă propriei lor înșelări
atunci cînd vine vorba despre viața celor virtuoși și
credincioși. Ei îndrăznesc să judece toate ca și cum ei
înșiși ar duce o viață fără de greșeală și, mai mult, să
judece pe cei care prin abstinență sau înjugare la
umilință, reușesc uneori să se bucure și în carnea care
ne-a fost dată de Dumnezeu pentru traiul temporar pe
acest pămînt. Ei își deschid gurile ca și cum prin viețile
lor, nedemne nici de analizat în cîteva cuvinte, ar fi în
măsură să delimiteze binele de rău și lucrurile permise
de cele interzise. Referitor la cei care duc prin puterea
pietății o viață desăvîrșită în mijlocul abstinenței și
stricteții absolute, nu pot să spun mai mult decît: Ferice

de ei; însă este oare o îngrădire a libertății soluția în
toate cazurile? Căci mintea unor astfel de oameni
admite utilizarea lucrurilor materiale numai atunci cînd
situația o cere, reducînd astfel toate lucrurile numai la
puterea necesității. Nu voi spune nici că este bine, nici
că este rău, însă voi afirma că toate darurile pe care
Dumnezeu ni Le-a dat, și anume întreaga lume
înconjurătoare, poate fi folosită de noi atîta timp cît își
păstrează rolul pentru care a fost creată, astfel, aceste
bunuri nu vor fi niciodată greșit direcționate dacă le
vom folosi pentru binele nostru iar nu pentru
distrugerea noastră. Dacă ne gîndim pentru ce scop a
creat Dumnezeu mîncarea, realizăm că El nu a vrut doar
să ne păzească de moartea care ar interveni în lipsa ei,
ci și de a ne desfăta și de a ne da o voie bună, excesul
fiind, desigur, cel care ar denatura acest scop. În același
sens, și vinul a fost oferit de Dumnezeu pentru că
„înveselește inima omului (...)” (Psalmul 104:15), prin
urmare folosirea sa strict pentru scopul prevăzut de
Creatorul său nu constituie o nelegiuire. Ceea ce este
important pentru noi (iar nu pentru acuzatorii care nu
fac decît să-și găsească satisfacția în pietrele pe care le
aruncă înspre cei care înțeleg cu inima deschisă cele
spuse pînă acum) este să ne folosim de lucrurile lumii
acesteia astfel încît parcă nici nu ne-am folosi de ele iar
îndreptîndu-le spre scopul lor originar, nu vom simți
decît ceea ce a vrut Creatorul să simțim. Mai mult, toate

cele ce ne înconjoară au fost create cu o utilitate de
Dumnezeu pentru ca noi să-I recunoaștem meritul
Divin în tot cea ce vede ochiul și astfel să-I aducem
mulțumiri pentru bunătatea și grija pe care ne-o arată.
Dar atunci cînd intervine excesul și uitarea scopului
stabilit de Creator, unde este mulțumirea și unde este
pietatea la care am fost chemați?
Dorim prin cele spuse să închidem gura tuturor celor
care îndrăznesc să ispitească prin felurite argumente
copiii lui Dumnezeu astfel încît să pară niște deținuți
închiși în închisoarea creștinătății. Așa cum Cato spune:
„Există mai multă preocupare de felul în care ne
îmbrăcăm, dar multă nepăsare în ce privește virtutea”,
le spunem și noi ca, mai întîi, să se îngrijească de
sfințenia lor proprie, pentru că mulți din cei ce pledează
astfel împotriva noastră se numesc creștini, însă dacă
ar fi, atunci ar pleda împotriva lor, iar pentru că acest
lucru ar fi absurd, nu putem să spunem decît că
argumentele lor se ruinează în ele însele.
6
SCHIȚĂ ANALITICĂ A
BISERICII DE
RĂSĂRIT13
a. Sfînta Scriptură și legătura ei cu Sfînta
tradiție
- Dialogul viu al Bisericii cu Christos se poartă în
mod principal prin Sfînta Scriptură și prin Sfînta
Tradiție.
- Scriptura este una din formele prin care
cuvintele lui Christos se păstrează nu numai în
cuvintele rostite odinioară de Christos ci și în
cuvintele pe care El ni le adresează continuu.
- Tradiția e însăși Biserica drept formă a eficienței
nemicșorate a lui Christos, prin Duhul Sfînt, sau
13
Capitolul de față nu reprezintă convingeri personale ci mai degrabă o trecere în revistă a
doctrinelor principale ale Bisericii de Răsărit cu scopul utilizării lor într-o prelegere, discuție ori
dezbatere.
a Revelației împlinite în El de-a lungul

veacurilor.
- Tradiția actualizează acest dinamism al
Scripturii fără să-l altereze, fiind ea însăși o
aplicare și o aprofundare continuă a
conținutului ei.
- Conținutul Tradiției apostolice nu e în esență
decît conținutul Scripturii aplicat vieții omenești
sau trecut în aceasta prin Biserică. Biserica ține
deci Scriptura, aplicată prin Tradiție, mereu
nouă și totuși mereu aceeași.
o Despre Turnul Babel – adunînd toate
părerile ca pe niște cărămizi se apucaseră
să zidească, asemenea unui turn,
necredința politeistă. Din această
pricină, pe drept cuvînt Dumnezeu, care
risipește unitatea conglăsuirii păcătoase
a oamenilor rătăciți, se numește aici pe
Sine la plural, după dispoziția lor care era
împărțită și împrăștiată în nesfîrșite
păreri.
- Tradiția are două sensuri:
o Totalitatea modalităților de trecere a lui
Christos în viața umană sub forma
Bisericii și a tuturor lucrărilor Lui de
sfințire și propovăduire
o Transmiterea acestor modalități de la

generație de la generație
- Numai prin Tradiție conținutul Scripturii devine
mereu, actual, eficient, dinamic în toată
integralitatea lui, în cursul generațiilor din
istorie.
- Ea completează Scriptura, fără ea, Scriptura, sau
Revelația nu-și actualizează toată eficiența ei,
sau eficiența ei continuă. Fără ea nu se poate
pătrunde și trăi tot conținutul Scripturii.
b. Modalități de cunoaștere a lui Dumnezeu
- Există o cunoaștere a lui Dumnezeu rațională
sau catafatică și una apofatică sau negrăită. Cea
din urmă e superioară celei dintîi, completînd-o
pe aceasta. Prin niciuna din ele nu se cunoaște
însă Dumnezeu în ființa Lui. Prin cea dintîi Îl
cunoaștem pe Dumnezeu numai în calitate de
cauză creatoare și susținătoare a lumii, pe cînd
prin cea de-a doua avem un fel de experiență
directă a prezenței Lui tainice, care depășește
simpla cunoaștere a Lui în calitate de cauză,
învestit cu unele atribute asemănătoare celor ale
lumii.
- Chiar dacă ceea ce spune ea despre Dumnezeu
nu e cu totul adecvat, ea nu spune ceva contrar
lui Dumnezeu. Ceea ce spune ea trebuie să fie

numai adîncit prin cunoașterea apofatică.
- Dumnezeu nu e identic cu nici una din ceea ce
numim însușiri ale Lui, nici cu infinitatea, nici
cu eternitatea, nici cu simplitatea. El e mai
presus decît acestea. Ele nu sînt nici esența lui
Dumnezeu, nici Persoanele în care subzistă
ființa Lui în mod integral, ci sînt în jurul ființei
lui Dumnezeu.
- Îndumnezeirea sau divinizarea („divinizarea
se poate referi, de asemenea, la apoteoză, lit.
„zeificare”) este un proces de transformare al
cărui scop este asemănarea sau unirea cu
Dumnezeu, așa cum învață Biserica Ortodoxă și
Bisericile catolice de rit oriental. Ca proces de
transformare, îndumnezeirea este rezultatul
catharsis-ului (purificarea minții și a corpului)
și a contemplării mistice (theoria, „iluminarea”
cu „viziunea” lui Dumnezeu). Potrivit învățăturii
creștinismului răsăritean, îndumnezeirea este
scopul esențial al vieții umane. Ea este
considerată realizabilă doar printr-o sinergie
(sau cooperare) între activitatea umană și
energiile necreate ale lui Dumnezeu.
c. Necesitatea absolută a Botezului pentru

mîntuire și botezul copiilor
- Botezul produce, prin unirea cu Christos,
desființarea păcatului originar al despărțirii de
Dumnezeu.
- Viața veșnică cu Christos nu o putem primi fără
Botez și fără să murim și noi prin Botez.
- E drept că pruncii nu pot oferi lui Christos
mărturisirea credinței lor ca deschidere a ființei
lor pentru sălășluirea lui Christos în ea dar e o
chestiune de timp, ca ceea ce e sădit în ei și se
află virtual în ei să se manifeste mai tîrziu și în
mod actual.
- EL poate fi botezat astfel pentru credința familiei
pe care și-o va însuși în mod neîndoielnic.
- Prin toate cele ce i se comunică copilului, familia
creștină urmărește să-l apere de tot felul de
pericole.
d. Taina mirungerii
- După ungerea cu Sfîntul Mir, preotul înconjoară
de trei ori analogul, cu cel botezat și miruit,
cîntînd: Cîți în Christos v-ați botezat, în Christos
v-ați și îmbrăcat.
- Mirungerea este Cincizecimea personală a

omului, intrarea lui în viața Duhului Sfînt, adică
în viața adevărată a Bisericii. În această Taină, el
e consacrat ca om deplin. Căci a aparține
Împărăției lui Dumnezeu înseamnă numaidecît
a fi om întreg și deplin în maturitatea lui.
- Prin Mirungere începe epifania sau arătarea lui
Christos în comportamentul omului botezat sau
a luminii Duhului lui Christos asupra ființei lui,
arătîndu-l ca un chip activ al lui Christos și ca un
locaș viu al Lui, întrucît îl ajută să actualizeze
chipul Lui imprimat virtual în el.
- De-abia după primirea Mirungerii, cel botezat se
numește creștin.
e. Cina Domnului
- Este prin excelență Taina unității Bisericii.
- În Cina Domnului este prezent fizic trupul și
sîngele Domnului sub chipul pîinii și vinului.
- Taina are caracter de jertfă.
- În Cina Domnului, Christos se aduce ca jertfă
Tatălui ca om, dar nu în mod juridic, ci El ne
deschide prin aceasta calea spre Tatăl.
f. Succesiunea apostolică
- Transmiterea aceluiași har de la episcopi la
episcopi începînd de la Apostoli, odată cu
transmiterea puterii și obligației de a păzi

aceeași învățătură și aceleași norme ale Tainelor
și ale păstoririi.
- Prin succesiunea apostolică se asigură păstrarea
integrală a învățăturii apostolice, adică nu
numai în forma ei fixată în Noul Testament, ci și
în forma ei explicită, numită Sfînta Tradiție
- Biserica Ortodoxă nu recunoaște ca valide
hirotoniile altor Biserici care au alterat această
învățătură.
- Episcopul trebuie să fie necăsătorit.
- Pentru preoți și diaconi, nunta este oprită numai
după hirotonie.
g. Pentru unii oameni, iadul nu este etern
- Biserica ortodoxă crede în învățătura conform
căreia oamenii pot fi scoși din iad în răstimpul
dintre judecata particulară și cea universală. Cei
ce se duc în iadul de după judecata particulară
cu o anumită credință, deci fără o atitudine total
contrară comuniunii cu Dumnezeu, vor putea
ajunge în situația ca virtualitatea capacității de
comuniune prezentă în ei să fie actualizată. Deci
acest iad implică două posibilități: posibilitatea
de a fi etern pentru unii și neetern pentru alții.
- Cei care nu vor putea ieși din iad pînă la judecata

universală nu vor mai putea ieși în veci din iad.
- Fiecare suflet, chiar și cel rău, ajunge după
moarte de două sau de trei ori în fața lui
Dumnezeu: în ziua a treia, a noua și a
patruzecea, cînd i se dă sentința. Pînă în ziua a
treia străbate vămile între a treia și a noua,
cercetează raiul, între a noua și a patruzecea,
iadul. În a patruzecea zi Mîntuitorul decide locul
lui în rai sau în iad.
- Sfîntul Simeon Noul Teolog zice că orice om care
are harul lui Christos este speriat, la plecarea
sufletului lui din trup, că nu va vedea pe
Christos, căci deși L-au avut pe Christos în sine
în viața pămîntească, nu L-a putut avea întreg.
7
CEA MAI SIMPLĂ
CALE SĂ AJUNGI ÎN
IAD
Prima metodă să îți asiguri locul în iad este să fi
îngrozitor de îngrijorat despre toate lucrurile din
prezent, și peste asta să intervină și unele probleme
urgente. Nu trebuie să faci închisoare și nici să dai foc
orașului. Trebuie doar ca simplu și inocent să continui
să crezi că te poți gîndi la eternitatea ta și mîine. Nu
chiar acum. Poate săptămîna viitoare, poate după ce îți
rezolvi unele lucruri, sau poate după ce ești convins că
ți-ai trăit suficient viața. Amînarea spirituală, deși face
rău persoanei tale, este cea mai lipicioasă metodă din
ultimele decenii. Cea mai simplă cale către iad, și cea
care te tulbură cel mai puțin.
Umple camera cu șoareci – probabil te întrebi, cum

ar putea un om să uite de Dumnezeu și chiar să își
neglijeze ori să-și uite propriul lui suflet? Ei bine, la fel
cum un soldat american a întrebat la un moment dat:
Cum putem ascunde un rinocer care se află în mijlocul
unei camere? și cineva i-a răspuns: Umple camera cu
milioane de șoareci. Ce înseamnă asta? te întrebi
probabil. Diversiuni, minciuni, asta înseamnă. Cea mai
simplă cale să arzi în focul iadului pentru totdeauna este
să eliberezi șoarecii: să fi obsedat de carieră,
videoclipuri pe YouTube, seriale pe Netflix, zile pe
Snapchat, like-uri pe Facebook, followeri pe Instagram,
petreceri, alcool, vase murdare, copii, vacanțe de vis,
treburi casnice, întotdeauna cîte ceva ce te distrage de
la lupta cu Inamicul tău: Satan!
Ca să ajungi în iad, trebuie să-ți creezi acel suflet
super obosit și supra-cofeinizat care nu poate suporta
inactivitatea. Atunci cînd ai puțin timp liber, să nu te
poți odihni, să simți nevoia ca ceva să te robească. Un
suflet care nu găsește odihnă citind o carte. Oameni de
genul nici măcar nu citesc, sau cel puțin folosesc scuze
pe care și le formulează ca să nu-și vadă șoarecii din
viața lor și spun: Mie nu-mi place să citesc. Astfel de
oameni nu s-au uitat niciodată pe geam seara și să
găsească liniște în cerul înstelat sau în lumina lunii. Ei
erau pe telefoanele lor, conectați cu Satan. Astfel de
spirite anevoioase nu pot participa la rugăciune cu
inima prezentă, ei sînt legați de răspunsurile altora de

pe telefoanele lor, de problemele cu mașina, de copiii
care plîng. Foarte simplu, Satan oferă rezolvări ușoare
la viața religioasă pe care nu o vrei. El tot timpul îți va
da ceva de făcut. Asta este rezolvarea lui. Tot timpul vei
avea ceva de făcut, orice, chiar orice, numai să nu ai o
clipă de tăcere, o clipă cu tine, o clipă cu Dumnezeu.
Cînd ai stat ultima dată să te gîndești la viața ta? Dar nu
într-un moment în care din propria nemernicie ai ajuns
să suferi. Cînd ai fost liniștit, în pace, și pur și simplu să
te bucuri de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine în
natură? Niciodată. Îți spun eu. Mereu ți-a fost mintea la
altceva, ești un om chinuit. Iată cea mai simplă cale să
ajungi în iad.
Amînă toate lucrurile pentru mîine – sau cum îi
mai spun eu: doctrina sfințeniei de mîine. Omul care
vrea cu siguranță ca întregul corp și toată carnea să
puroieze și să ardă în focul iadului este omul care ia
decizii sfinte dar nu pentru azi, ci pentru mîine. Ridici
mîna, cînți puternic, spui: da-uri pline de emoții, rîzi și
îi mulțumești Domnului, dar nu pentru azi, ci pentru
mîine. O pocăință amînată întotdeauna pentru ziua de
mîine. Problema e că un astfel de om se apreciază
pentru ceea ce nu este și trăiește cu falsa impresie că
este bine. Se înșală. Ce bine o să mai ardă ochii și părul
lui în fundul Iadului. Astfel de oameni fac planuri
mărețe pentru mîine prin care își scuză neglijența de

azi: e tîrziu, sînt obosit, nu mă simt în stare, am făcut
suficiente astăzi. E genul de om pe care îl întîlnim și în
Scriptură și care spune: „Da Doamne, dar mai întîi lasă-
mă (...)” să fac cutare lucru și cutare lucru, și după aceea
dacă voi mai avea energia necesară, voi face și lucruri
pentru tine. Și niciodată nu au energia necesară, și
întotdeauna plănuiesc ziua de mîine. Și știți ce se
întîmplă mîine? Același lucru. Nimic pentru Domnul.
Iată cu ce este pavat drumul spre borcanele de sînge pe
care le vor bea astfel de oameni în timp ce picioarele și
mîinile le vor fi tăiate cu cruzime de însăși Satan.
Fi un drăguț cu oamenii și apreciază-te mereu –
felicită-te că nu ești bețiv. Nu? Se putea și mai rău.
Felicită-te că nu ești curvar, nu? Se putea și mai rău.
Ești curvar? Schimbi băieți și fete la săptămînă?
Felicită-te măcar că nu te-ai culcat cu ei. Asta vrea Satan
să-ți spună și asta-ți spune. Un astfel de om este ca un
îndulcitor, înlocuitor de zahăr. Își face treaba, e dulce,
dar nu-i chiar zahăr. E bine și așa. Se îngrașă ca un porc
pentru ziua tăierii gîtului lui în iad. Nu-i fierbinte, dar
nici rece, e călduț. Se încălzește la focul iluziilor pe care
nu le va realiza niciodată. Așa-i că oamenii te cunosc ca
fiind un om bun? De treabă? Slujitor sau foarte
cumsecade? Asta te mulțumește cu tine. Vrei să-ți spun
ce ești? Un escroc și un șarlatan, iar Iadul este destinația
ta finală. Continuînd să-ți spui că orice-ai face tot ești
mai bun ca unul sau altul, sau tot nu ai făcut lucrul acela
în varianta sa cea mai gravă, nu faci decît să alergi, nu
să mergi, să alergi pe drumul către sulița ce-ți va
penetra stomacul în Iadul de foc. Acolo unde mațele tale
vor curge în farfuriile demonilor iar tu vei fi obligat să
le mănînci și să le scuipi le nesfîrșit. De fapt așa ai făcut
și pe pămînt. Ești obișnuit. Unde ai scuipat, acolo ai lins,
și te-ai întors mereu la lucrurile pe care ai zis că nu le
mai faci niciodată. Nu-ți va fi greu să lingi sîngele
propriilor tale răni în Iad. Ai experiență.
Știi ce trebuie să faci ca să nu ajungi în Iad. Iar dacă
nu știi, ia legătura cu mine. Te rog nu merge acolo. Știu
că alergi într-acolo, dar nu vreau să ajungi acolo. Ți-aș
fura covorul de sub picioare. Vei închide această carte și
vei continua să faci același lucru. Nu-mi rămîne decît un
singur lucru: să-ți spun că cel responsabil vei fi tu, și că
nu te-așteaptă decît chin, viol, durere, sînge, tăieturi,
vînătăi, urlete, strigăte și miros de mortăciune pe care-
l vei inspira pentru totdeauna. Dacă îți place, îți urez:
Drum rău!
8
CUM FUNCȚIONEAZĂ
ISPITA?
Șarpele era mai șiret decît toate fiarele cîmpului pe
care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare
a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mîncați din toți
pomii din grădină?” – Geneza 3:1
Cu toții sîntem ispitiți și cădem. De multe ori cădem
în păcate pe care am promis că nu le vom mai face. De
cele mai multe ori sîntem dezamăgiți de noi înșine și ne
întrebăm: „Oare este vreo problemă cu mine de cad în
același păcat deși mă străduiesc mereu să nu cad în el?”.
Păcatul este o problemă reală în viața unui credincios
creștin. Păcatul vine prin ispită, și păcatul se opune
sfințeniei noastre. Ca oameni născuți din nou, scopul
nostru ar trebui să fie sfințirea caracterului și a
persoanei noastre. Păcatul distruge progresul în
sfințire, și ne trimite întotdeauna la început.
Dezamăgirea pe care o simțim datorită păcatului, și o

simțim datorită Duhului Sfînt care se întristează și care
este în cei născuți din nou, ne trimite la început. E ca și
atunci cînd vrei să construiești un turn din cărți de joc
și ajungi în vîrf și tot turnul se dărîmă. Trebuie să o iei
de la început. Nu ai pierdut cărțile. Doar că ele sînt pe
jos. Trebuie să le ridici și să începi din nou. Acesta este
efectul păcatului asupra vieții noastre de credință. Ce a
determinat neascultarea părinților noștri în Eden? Dacă
ei au fost ispitiți în starea aceea perfectă în care se aflau,
atunci metoda Diavolului trebuie să fie aceeași, mai ales
că noi nu mai sîntem perfecți, ci ne naștem păcătoși.
1. Diavolul este șiret
În grădina Eden, Diavolul s-a manifestat ca un șarpe.
Mi se pare, dacă îmi permiteți, foarte reușită această
încarnare, întrucît șarpele este un animal viclean, un
animal șiret care urmărește să-și ucidă victima repede
și sigur. Textul ne spune că șiretenia Diavolului este
superioară oricărei alteia. Prin „mai șiret”, Duhul ne
spune că s-ar putea să existe multe viclenii în lume, dar
Diavolul le întrece pe toate.
Ce înseamnă că Diavolul este șiret? Înseamnă că el
știe cum să pună problema în viața noastră. Deși nu ne
cunoaște viitorul, el ne cunoaște trecutul și prezentul.
El știe cum funcționăm noi. Ne cunoaște slăbiciunile,
știe ciudățeniile noastre, și, foarte important, a testat în
dreptul nostru, de-a lungul timpului, multe metode de

a ne face să păcătuim. El știe care metode pot să dea
rod. Atunci cînd păcătuim, atunci cînd cădem în orice
păcat, o facem pentru că Diavolul este șiret. Ne-a arătat
partea bună, frumoasă și plăcută a lucrurilor, dar ne-a
ascuns partea care nu se vede, dar care se arată după ce
se stinge plăcerea și bucuria. Diavolul este înșelător. El
nu poate să înșele decît prin minciună. Iar Isus ne
spune: „este tatăl minciunii”. Atunci cînd sîntem ispitiți
și păcătuim sîntem mințiți. Cui îi place să fie mințit?
Nimănui. Și totuși ne lăsăm mințiți de Diavolul de atît
de multe ori.
2. Diavolul vorbește
Diavolul nu vorbește audibil așa cum a făcut-o în
Eden, dar el își exercită influența prin modalități
similare. Atunci cînd sîntem ispitiți, mintea noastră nu
mai este clară, gîndurile noastre ne îndeamnă să facem
ceva ce nu am face „în mod normal”, și acest „în mod
normal” înseamnă pentru noi situația cînd înțelegem
păcatul. Atunci cînd sîntem ispitiți parcă nu mai
înțelegem păcatul. Sîntem dispuși să zicem, deși „în
mod normal” nu am face-o: „Încă odată/mai de data
asta/trebuie să o fac, nu pot altfel”. Ideea este că
Diavolul profită de 2 lucruri:
1. Că sîntem păcătoși prin naștere;
2. Că ne știe slăbiciunile.
Noi nu păcătuim din motive neutre, aleatorii,
neclare, abstracte. Noi păcătuim pentru că vrem.
Problema se află în voința noastră. Înainte de nașterea
din nou, capacitatea noastră morală, aptitudinea de a
lua decizii prin voință, este radical decăzută. Sîntem răi,
iar deciziile noastre sînt rele. Înainte de nașterea din
nou este cu neputință să nu păcătuim. După nașterea
din nou, Duhul Sfînt ne dă capacitatea de a voii bine.
Capacitatea noastră morală se transformă și putem fie
să nu păcătuim, fie să păcătuim. Acum, noi știm că
deciziile pe care le luăm nu le luăm în mod abstract.
Mănînc pentru că mi-e foame. Mă spăl pentru că sînt
murdar. Repar ceva pentru că s-a stricat. Voința mea ia
decizii pentru că este influențată de dorințe, impulsuri,
motivații interioare. Aici lucrează Satan. Deși, ca
oameni mîntuiți, sîntem născuți din nou, și deci avem
aceeași capacitate pe care au avut-o părinții noștri în
Eden (să păcătuim, să nu păcătuim), reușim uneori să
ne ferim de păcat, dar amprenta naturii noastre își face
simțită prezența în aceea că păcătuim. Diavolul
influențează motivele și dorințele noastre. Noi păcătuim
pentru că Diavolul ne induce ideea că: „nu e așa grav”
sau „va fi bine, știi că a mai fost și ți-ai revenit”. Chiar
dacă nu-l auzim cu urechile, Diavolul ne vorbește
lucrurile acestea prin gîndurile noastre atunci cînd ne
ispitește. De aceea păcătuim.
3. Diavolul profită de credința noastră slabă

Diavolul nu va veni să spună: „Dumnezeu a zis că
lucrul acesta nu este un păcat, fă-l liniștit, nu vei păți
nimic. ”. Nu. El vine și spune: „Oare?”. „Oare chiar e
păcat? Să fim serioși, poate chiar nu e. Tu-ți amintești
să fie?”. Un credincios creștin ar trebui să răspundă: Da!
Chiar e! Lasă-mă! Ideea e că de multe ori răspundem
așa, dar fără să mai spunem „Lasă-mă”. Vedem că și Eva
îi spune șarpelui că da, chiar a zis Dumnezeu, dar ea
repetă ceva mecanic, ea nu se gîndește că dacă
Dumnezeu a zis, atunci așa trebuie făcut. Atunci cînd
sîntem ispitiți, știm că sîntem ispitiți. Problema cu noi
este că ne lăsăm ispitiți. Voit. Da. Pentru că motivațiile
și intențiile noastre păcătoase sînt atunci mai puternice
decît motivațiile și intențiile noastre sfinte. Este această
luptă între a face ceea ce nu vreau să fac, luptă despre
care vorbește Pavel în Romani. Noi răspundem ispitei
cu: Da, a zis Dumnezeu. Da, știu că a zis Dumnezeu și
apoi spunem dar, pentru că ceea ce vine după dar, este
ceea ce ne convinge Satan să spunem după dar. Și de
multe ori sînt motive puerile: nu e așa grav sau o să fie
bine sau ai mai făcut-o și, ai pățit ceva?
Lucrul acesta se întîmplă datorită slabei noastre
credințe. Cei care reușesc să învingă ispita pentru
anumite păcate în timp ce alții nu reușesc să o facă în
legătură cu aceleași păcate, sînt cei care au o credință

mai puternică. Aici mă refer la sfințirea caracterului lor.
Putem învinge ispita printr-o credință mai mare, mai
puternică, iar sfințirea este și datoria noastră.
4. Diavolul face apel la memorie
Diavolul nu doar că spune „Oare” ci el spune și „cu
adevărat”. Ce înseamnă asta? Atunci cînd sîntem
ispitiți, nu prea ne dăm timp să cercetăm. De regulă
luăm decizii foarte repete, desigur, apoi le regretăm.
Metoda folosită de diavol este: „Ok, știi că a zis
Dumnezeu, dar oare nu era altfel? Sincer nu-mi amintesc
să-ți zic, dar cred că era altfel, nu se poate să fie cum
crezi tu. Oare apare păcatul curviei în Scriptură? Sau
apare doar cel al preacurviei. Stai, ce e aia preacurvie?
Nu contează, hai... trebuie să iei o decizie. Ia-o”. Așa
lucrează Satan. El seamănă îndoială și profită de
necunoștința noastră sau slaba noastră credință.
Să ne propunem:
- Să călcăm pe urmele Domnului Isus Christos
astfel încît dorințele, motivațiile și impulsurile
noastre să le imite pe ale Lui;
- Să citim și să știm Cuvîntul Domnului pentru ca
Diavolul să nu mai poată să profite de lacunele
pe care le avem;
- Să ne sfințim caracterul nostru prin studiu,
trăire practică și apropiere de Dumnezeu.
Să ne rugăm ca:
- Dumnezeu să ne dea înțelepciune să vedem
minciunile lui Satan și să nu-l mai lăsăm să ne
mintă;
- Dumnezeu să ne dea ajutor în sfințirea
caracterului nostru.
9
NU IUBIȚI LUMEA
(15) Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă
iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.
(16) Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești,
pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci
din lume. (17) Și lumea și pofta ei trec, dar cine face
voia lui Dumnezeu rămâne în veac. – 1 Ioan 2:15-17
Textul începe cu o poruncă – este singura poruncă
din text și, prin urmare, probabil că este și punctul
principal al acestuia. Versetul 15a: „Nu iubiți lumea, nici
lucrurile din lume.”. Orice altceva din text este un
argument sau ceva ce să ne facă să înțelegem motivul
pentru care nu ar trebui să iubim lumea.
a. Dragostea pentru lume înlătură dragostea
pentru Dumnezeu
Primul stimulent pe care ni-l dă Ioan este că „dacă
iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”.
Cu alte cuvinte, motivul pentru care nu ar trebui să

iubești lumea este că nu poți să iubești atît lumea cît și
pe Dumnezeu în același timp. Iubirea pentru lume
înlătura dragostea pentru Dumnezeu, iar dragostea
pentru Dumnezeu împinge afară dragostea pentru
lume.
După cum a spus și Mîntuitorul: „Nimeni nu poate
sluji la doi stăpîni; căci sau va urî pe unul și îl va iubi pe
celălalt, ori va sluji pe unul și îl va disprețui pe celălalt.
Nu poți sluji și lui Dumnezeu și banilor” (Matei 6:24).
Așadar, nu iubi lumea, pentru că asta te-ar pune în
aceeași oală cu cei care îl urăsc pe Dumnezeu, indiferent
dacă mă crezi sau nu. „Dacă iubește cineva lumea,
dragostea Tatălui nu este în el.”. Acesta este primul
motiv pe care Ioan ni-l dă pentru a nu iubi lumea.
Apoi, versetul 16 vine în sprijinul versetului 15.
Motivul pentru care dragostea pentru lume împinge
afară dragostea pentru Dumnezeu este că „tot ce este în
lume, pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, nu
este de la Tatăl ci din lume”.. Cu alte cuvinte, este doar
o vorbă goală să spui că îl iubești pe Dumnezeu dacă
iubești ceea ce nu este de la Dumnezeu.
b. Lumea și pofta ei va trece
În primul rînd, versetul 17 spune: „și lumea și pofta
ei trec”. Nimeni nu cumpără acțiuni la o companie care
va da faliment. Nimeni nu-și construiește casa într-o
navă care se scufundă. Nici o persoană normală nu ar

pune comori acolo unde viermii și rugina ar distruge-o
sau unde hoții ar putea intra și ar putea să o fure, nu-i
așa? Și asta nu e tot: nu numai că lumea va trece, dar și
poftele ei. Dacă împărtășești dorințele lumii, vei muri.
Nu îți vei pierde doar comoara, ci îți vei pierde chiar
viața. Dacă iubești lumea, aceasta va trece și te va lua cu
ea. „Lumea și poftele ei trec”.
c. Dacă faci voia Tatălui, vei trăi pentru
totdeauna
În al doilea rînd, în partea a doua a v. 17, Ioan spune:
„dar cine face voia lui Dumnezeu rămîne în veac”.
Opusul iubirii lumii este nu numai să îl iubești pe Tatăl
(v. 15), ci și să faci voia Tatălui (v. 17). Și această
conexiune nu este greu de înțeles. Isus a spus: „Dacă mă
iubești, vei păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Ioan a
spus în 1 Ioan 5:3: „Căci aceasta este dragostea lui
Dumnezeu, să păzim poruncile Lui”. Deci a-L iubi pe
Tatăl cum spune în v. 15 și a face voia lui Dumnezeu în
v. 17 nu sînt lucruri separate.
Dacă îl iubești pe Dumnezeu, vei iubi ceea ce vrea El.
Este o vorbă absolut goală să spui că Îl iubești pe
Dumnezeu, dar să nu iubești ceea ce iubește Dumnezeu.
Așa că Ioan spune cu alte cuvinte în v. 17: „Dacă iubești
lumea, vei pieri odată cu lumea, dar dacă nu iubești
lumea, ci îl iubești pe Dumnezeu, vei face voia Lui și vei

trăi cu El pentru totdeauna.”
În rezumat, textul conține o poruncă și trei
argumente sau stimulente. Porunca este: „nu iubiți
lumea sau lucrurile din lume”. Primul stimulent este că:
dacă iubești lumea, nu-l iubești pe Dumnezeu. Al doilea
stimulent este că, dacă iubești lumea, vei pieri odată cu
lumea. Iar al treilea stimulent este că dacă îl iubești pe
Dumnezeu în loc să iubești lumea, vei trăi cu Dumnezeu
pentru totdeauna.
d. Mîntuirea prin credință și iubirea pentru
Dumnezeu
Am fost bine învățați că sîntem mîntuiți prin
credință. „Crede în Domnul Isus și vei fi mîntuit!”
(Faptele Apostolilor 16:31). Dar nu am fost învățați la
fel de bine ce este credința mîntuitoare. De exemplu, cît
de des discutăm despre relația dintre încrederea în
Christos și iubirea lui Christos? Poți avea încredere în
El ca mîntuitor și să nu-L iubești? Evident, Ioan nu
crede una ca asta, pentru că problema textului este dacă
îl iubești pe Dumnezeu sau iubești lumea, iar rezultatul
este că dacă mori cu lumea nu ai viață veșnică în
Dumnezeu. Dar Ioan știe că viața veșnică vine prin
credință. Ioan spune în 5:13: „Vă scriu aceste lucruri
celor care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu, ca să
știți că aveți viața veșnică”. Deci viața veșnică depinde
de a crede în Christos. Dar ce este această „credință”?

Chiar Ioan ne va spune. Cînd spune că nu iubirea lumii
ci iubirea de Dumnezeu ne conduce la viața veșnică,
aflăm că această credință mîntuitoare și dragostea
pentru Dumnezeu sînt inseparabile. Ambele sînt calea
către viața veșnică pentru că de fapt sînt una și aceeași
cale.
În Ioan 5:42-44 Isus îi confruntă pe conducătorii
evrei care nu cred în El cu următoarele cuvinte: „Dar
știu că nu aveți în voi dragoste de Dumnezeu. Eu am
venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți, dacă va
veni un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.
Cum puteți crede voi, care umblați după slava pe care
v-o dați unii altora și nu căutați slava care vine de la
singurul Dumnezeu?”. Cu alte cuvinte, motivul pentru
care unii nu Îl primesc sau nu cred în Isus este că nu-L
iubesc pe Dumnezeu. Ei iubesc lumea – slava oamenilor
– nu slava lui Dumnezeu. Deci, Isus i-a învățat pe
apostolii săi că, acolo unde nu există dragoste pentru
Dumnezeu, nu poate exista credința mîntuitoare (Ioan
3:18-19).
e. O singură cale de mîntuire
Cînd a scris scrisoarea, Ioan a luat „dragostea pentru
Dumnezeu” și „a avea încredere în Christos” și le-a tratat
ca pe o singură cale de mîntuire. Privește cum face acest
lucru în 5:3-4: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în

păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sînt grele.”
Cu alte cuvinte, dragostea noastră pentru Dumnezeu
este cea care depășește obstacolele neascultării și face
din poruncile lui Dumnezeu o bucurie mai degrabă decît
o povară. „Iacov a slujit șapte ani pentru Rahela și i s-au
părut doar cîteva zile din pricina iubirii pe care i-o
purta” (Geneza 29:20). Iubirea pentru Dumnezeu face
din slujba Sa o bucurie și învinge forțele neascultării.
Dar apoi uită-te la versetul 4. Aici spune același
lucru, dar vorbește despre credință în loc de iubire.
Credința este cea care învinge lumea - credința este cea
care învinge neascultarea și face ca poruncile lui
Dumnezeu să fie mai degrabă o bucurie decât o povară.
Ce vom spune, deci, cu privire la dragostea pentru
Dumnezeu și credința în Christos? Calea biruinței care
biruiește lumea și duce la viața veșnică este calea unică
a credinței către Christos și a iubirii pentru Dumnezeu.
Credința mîntuitoare face parte din dragostea față de
Dumnezeu și dragostea față de Dumnezeu face parte din
credința mântuitoare. Nu există două căi spre cer.
Există o cale îngustă - calea credinței care îl iubește pe
Dumnezeu și calea iubirii care are încredere în
Dumnezeu.
f. Două variante în cazul în care nu simți multă

dragoste pentru Dumnezeu
Poate că în timp ce citesc, unii dintre voi se gîndesc:
Dar nu simt prea multă dragoste pentru Dumnezeu chiar
acum.”. Există două variante posibile:
1. Nu ești născut din nou
Una este posibilitatea că nu te-ai născut din nou.
Este posibil să fi creștin cultural sau creștin ereditar.
Este posibil să fi dezvoltat modele de vorbire și
comportament religios, deoarece este avantajos din
punct de vedere social sau pentru că părinții sau colegii
tăi au vorbit și au acționat în acest fel. Dar este posibil
să nu fi experimentat niciodată o schimbare profundă
în natura ta prin puterea Duhului Sfînt.
Așadar, s-ar putea ca această convertire să nu ți se
fi întâmplat niciodată și religia ta să fie într-o formă
exterioară și nu o experiență interioară a iubirii pentru
Dumnezeu. Pavel tratează aceste lucruri în 2 Timotei 3:
1–5.
Cu alte cuvinte, ne putem aștepta că vor fi numeroși
oameni religioși care nu știu nimic despre nașterea din
nou și despre iubirea sinceră autentică pentru
Dumnezeu.
Dacă te afli printre acești oameni, ar trebui să te

îndrepți cu inima către Christos și să-L cauți cu
stăruință în Cuvântul Său. Petru a spus că ne naștem
din nou prin Cuvântul viu și permanent al lui Dumnezeu
(1 Petru 1:23). Deci, dacă dorești să te naști din nou, ar
trebui să citești Cuvântul lui Dumnezeu. Ar trebui să
strigi către Christos pentru că numai El îți deschide
ochii pentru a-L cunoaște pe Tatăl (Matei 11:27). Ar
trebui să-L rogi pe Dumnezeu să-ți scoată inima de
piatră și să-ți dea o inimă de carne, pentru a-L putea
iubi pe Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul
(Deuteronom 30: 6).
Ar trebui să părăsești toate păcatele cunoscute și să
te dai tuturor mijloacelor harului până când lumina
răsare în inima ta și Christos va străluci atât de puternic
în puterea și dragostea Sa încât va fi irezistibil de
atrăgător și vei cădea în închinare și iubire înaintea Lui.
Nu renunța la căutare până nu vei fi născut într-o viață
nouă. „Mă veți căuta și mă veți găsi când mă veți căuta
din toată inima” (Ieremia 29:13).
2. Dragostea ta a slăbit și s-a răcit
Cealaltă posibilitate este că într-adevăr te-ai născut
din nou, dar dragostea ta pentru Dumnezeu a devenit
pur și simplu rece și slabă. Ai gustat ce înseamnă să ai
o inimă pentru Dumnezeu, îți poți aminti cum odată ai
simțit că a-l cunoaște pe Dumnezeu era mai bun decât
orice ar putea oferi lumea. Dar în acest moment fitilul

mocnește și trestia este uscată.
Rețeta pentru boala ta nu este mult diferită de cea
pentru căutarea unei nașteri noi. Același Duh care naște
viață hrănește și viața, același cuvânt care aprinde focul
iubirii poate reaprinde și iubirea. Același Christos care
te-a scos odată din întuneric în lumina Lui minunată (1
Petru 2:9) îți poate lua lunga noapte întunecată a
sufletului tău. Așadar, cedează-te Duhului Sfânt.
Scufundă-te în Cuvântul lui Dumnezeu. Strigă către
Christos pentru o nouă viziune a gloriei harului Său. Nu
te mulțumi cu răceala. Urmărește o nouă pasiune
pentru Christos.
Și în oricare dintre aceste grupuri în care te afli - sau
dacă ești aici plini de dragoste față de Dumnezeu în timp
ce citești - lasă îndemnurile rămase din acest text să te
încurajeze să consideri totul ca un gunoi în comparație
cu valoarea extraordinară a cunoașterii lui Christos
(Filipeni 3:8).
g. Dragostea pentru Dumnezeu și dragostea
pentru lume nu pot coexista
Conform 1 Ioan 2:15, dacă dragostea ta pentru
Dumnezeu este rece acum, este pentru că dragostea
pentru lume a început să-ți stăpânească inima și să-ți
sufoce dragostea pentru Dumnezeu. Iubirea lumii și
dragostea Tatălui nu pot coexista. Și fiecare inimă

iubește ceva. Esența naturii noastre este dorința. Nu
este nimeni în această lume care să nu vrea ceva. În
centrul inimii noastre se află un izvor al dorului. Dar
asta este o imagine ciudată, nu-i așa?
Un dor este o poftă - o dorință; o dorință - o nevoie.
Dar acestea nu sunt foarte bine descrise ca un izvor. Un
izvor de nevoi este o contradicție în termeni. Izvoarele
se ridică; au nevoie să fie aspirate. Un dor este mai
degrabă ca o scurgere, sau un vid. În centrul inimii
noastre este o scurgere aspirată, ca în partea de jos a
unei piscine. Avem sete la nesfârșit. Dar nu putem
aspira apă și aer în același timp.
Dacă încercați să vă satisfaceți dorința aspirând
aerul lumii, nu veți putea bea apa cerului. Și, în cele din
urmă, inima ta va arde pentru că ai fost făcut să
pompezi apa lui Dumnezeu, nu aerul lumii.
h. Lumea pe care nu trebuie să o iubim
Dar acum, ce este această „lume” pe care nu trebuie
să o iubim? Versetul 16 spune că este caracterizată de
trei lucruri: „pofta cărnii, pofta ochilor și lăudăroșenia
vieții”. Cuvântul pentru „viață” nu se referă la starea de
a fi viu, ci mai degrabă la lucrurile din lume care fac
viața posibilă. De exemplu, în 3:17 este tradus „bunuri”.
„Oricine are bunurile acestei lumi și își vede fratele în
nevoie, totuși își închide inima împotriva lui, cum
rămâne dragostea lui Dumnezeu în el?” Isus folosește

cuvântul din Marcu 12:44 când spune că săraca văduvă
din templu „a pus tot ce avea, toată viața ei”.
Deci, expresia „lăudăroșenia vieții” înseamnă
mândrie în ceea ce ai, în lucrurile pe care le ai. Acum
putem vedea cum se raportează cele trei descrieri ale
lumii. Primele două - pofta cărnii și pofta ochilor - se
referă la dorințele pentru ceea ce nu avem. Iar al treilea
- lăudăroșenia vieții - se referă la mândria în ceea ce
avem. Lumea este condusă de aceste două lucruri:
pasiunea pentru plăcere și mândria în posesiuni. Iar
pasiunea pentru plăcere este descrisă în două moduri,
deoarece există două clase mari de plăcere - fizică și
estetică. Există pofta cărnii - plăcerile trupești; și pofta
ochilor - plăceri estetice și intelectuale. Ioan nu este
naiv.
Există pofta de mașini de lux și pofta de pizza. Există
pofta de hard rock și pofta de festivaluri. Există pofta de
pierdut timpul și pofta de ascultat muzică. Există pofta
de filme porno și multe alte pofte.
1 Ioan se încheie cu această poruncă sunătoare:
„Copilașilor, păziți-vă de idoli!”.
Orice din această lume care nu este Dumnezeu
vă poate jefui inima de dragostea lui Dumnezeu. Orice
lucru care nu este Dumnezeu ne poate îndepărta inima
de Dumnezeu. Dacă nu îl ai, îți poate umple cu pasiunea

de a-l obține. Dacă îl primești, te poate umple de
mândrie că l-ai primit.
Și împotriva poftei cărnii și a poftei ochilor
psalmistul spune: „Pe cine am în cer decât pe tine? Și nu
este nimic pe pământ pe care să-l doresc în afară de tine
”(Psalmul 73:25). Prin urmare, să nu dorim altceva
decât pe Dumnezeu, să nu posedăm nimic în afară de
Dumnezeu, să nu-l urmărim decât pe Dumnezeu.
i. Ce facem cu dorințele noastre?
Dar cineva se va întreba: „Nu ar trebui să doresc
cina? Nu ar trebui să-mi doresc un loc de muncă? Nu ar
trebui să-mi doresc un soț? Nu ar trebui să-l doresc pe
copilul din pântecul meu? Nu ar trebui să-mi doresc un
corp sănătos sau o noapte de odihnă bună sau soarele
dimineții sau o carte grozavă sau o seară cu prietenii? "
Și răspunsul este nu - dacă nu este o dorință pentru
Dumnezeu! Vrei cina pentru că Îl dorești pe
Dumnezeu? Vrei un loc de muncă pentru că în el îl vei
descoperi pe Dumnezeu și îl vei iubi pe Dumnezeu?
Tânjești după soț pentru că ți-e foame de Dumnezeu și
speri să-l vezi și să-l iubești în partenerul tău? Îți dorești
copilul și corpul sănătos și odihna nopții bune și soarele
dimineții și cartea și seara cu prietenii pentru numele
lui Dumnezeu? Ai un ochi pentru Dumnezeu în tot ceea
ce îți dorești? (Vezi Coloseni 3:17; 1 Corinteni 10:31.)
Sfântul Augustin a capturat inima textului nostru

când s-a rugat Tatălui și a spus: „Te iubește prea puțin,
cel care iubește împreună cu Tine ceva ce nu iubește de
dragul Tău”.
Prin urmare, nu iubi lumea sau lucrurile din lume.
Dacă cineva iubește lumea, dragostea Tatălui nu este în
el. Dar dacă dragostea Tatălui este în tine, dacă îl iubești
pe Dumnezeu din toată inima, atunci fiecare cameră în
care vei intra va fi un templu al iubirii față de
Dumnezeu, toată lucrarea ta va fi un sacrificiu al iubirii
față de Dumnezeu, fiecare masă va fi un banchet de
dragoste cu Dumnezeu, fiecare cântec va fi o deschidere
a iubirii față de Dumnezeu.
Și dacă există vreo dorință a cărnii sau vreo dorință
a ochilor care nu este și o dorință pentru Dumnezeu,
atunci o vom scoate din viața noastră, astfel încât să
putem spune cu Ioan și cu psalmistul: Pe cine am în cer,
în afară de tine, și pe pământ nu este nimic pe care să-l
doresc în afară de tine.
10
ADEVĂRUL – DE LA
FILOSOFIA GREACĂ
LA POST-MODERNISM
Dacă proclam cît pot de tare și de limpede fiecare
părticică din adevărul lui Dumnezeu, afară de acel
lucru mărunt pe care lumea și diavolul îl atacă în
momentul acela, eu nu-L mărturisesc pe Christos, oricît
de mare ar fi îndrăzneala cu care Îl proclam pe
Christos. Acolo unde se duce lupta, acolo se dovedește
loialitatea oșteanului; și a fi hotărît și statornic în toate
lucrurile, afară de cîmpul de luptă, nu înseamnă altceva
decît fugă, lașitate și rușine, dacă acolo oșteanul dă
înapoi. – Martin Luther
Spuneam într-o carte cum filosofia este asemeni unei
pături: cînd ți-e frig într-o parte o tragi înspre acolo dar
descoperi o altă parte, iar acest joc înaintează la
nesfîrșit. Filosofia, care pune în dezbatere multe

probleme, de la existența sufletului, la orînduirea
socială și chiar la existența existenței în definitiv,
pornește de fapt de la o singură întrebare. Întrebarea lui
Pilat: „Ce este adevărul?”
De la începutul filosofiei grecești, și practic din
momentul în care oamenii au luat în serios această
întrebare, s-au încercat numeroase răspunsuri. Inițial,
filosofii au luat adevărul ca fiind o axiomă a naturii, și
au dezbătut subiecte pornind de la un adevăr universal
recunoscut.
Socrate, Platon și Aristotel au scos la iveală o
problemă. O frămîntare reală: „Ce este de fapt
adevărul?” De unde știu, practic, ce este adevărat? Cum
pot spune despre ceva că este bun sau rău? Drept sau
nedrept? Frumos sau urît? Care e norma sau teza
adevărată de la care pornesc? Soluția lor a fost una
naturalistă, astfel că s-au ocupat mult de explicarea
modului în care adevărul ne este comunicat prin natură
minții omenești.
După mai multe sute de ani, René Decartes și John
Locke reiau aceeași întrebare în contextul modului prin
care dobîndim cunoașterea. Cum dobîndim
cunoașterea?
Decartes susținea că adevărul este cunoscut prin
rațiunea umană pornind de la niște axiome naturale pe
care omul le acceptă ca atare și pe această temelie

fiecare persoană clădește structuri de cunoaștere.
Locke, în schimb, susținea că omul se naște gol, în el
nu există axiome și nici în natură. Omul dobîndește
cunoașterea numai prin simțuri.
Concepția lui Decartes se numește raționalism iar a
lui Locke empirism.
Totuși, acestea n-au fost acceptate ca normă, iar
Immanuel Kant a încercat o simbioză a celor două,
stabilind proporții atît ca urmare a rațiunii cît și ca
urmare a experienței în ceea ce privește modul în care
omul află ce este adevărul.
Hegel n-a fost de acord cu Kant și a susținut că
adevărul și realitatea nu sînt o constantă. Ele se
schimbă odată cu înaintarea în timp. Ce a fost adevărat
acum 2000 de ani poate să nu mai fie adevărat acum, și
ce a fost drept acum 50 de ani s-ar putea ca acum să fie
nedrept. Acesta este iraționalismul promovat de Hegel.
Intelectualii necreștini, sau chiar oamenii de rînd, au
început să abandoneze căutarea adevărului, iar odată cu
secolul XIX drumul spre modernism s-a deschis. Dacă
înainte filosofia încerca să explice adevărul fără
Dumnezeu, acum filosofia voia să-L explice pe
Dumnezeu fără adevăr. Pornind de la ideea de
spiritualitate, ceva foarte la modă în zilele noastre,

fiecare persoană era lăsată să își creeze propriul
dumnezeu, să fie propriul ei dumnezeu. Un astfel de
dumnezeu nu prezintă niciun pericol pentru voința
păcătoasă a omului. Despre acest lucru vorbește și Ioan
cînd spune în capitolul 3:19: „Oamenii au iubit mai mult
întunericul decît lumina, pentru că faptele lor erau rele”.
Oamenii resping adevărul din motive morale iar nu
intelectuale. Păcătoșii își iubesc păcatul, așa că fug de
lumină și îi tăgăduiesc existența deoarece le place starea
de păcat.
Modernismul a fost caracterizat prin metoda
științifică. De la Darwin la marxism, lupta după
cuceririle spațiale inexistente în definitiv,
„descoperirile” în știință, utopismul, comunismul și
nazismul, toate au pornit de la o singură idee
raționalistă: omul este singurul arbitru ultim care este
chemat să decidă cu privire la ceea ce este adevărat.
Modernismul a respins supranaturalul și a încercat să
explice totul prin știință. Totuși, moderniștii nu au
respins existența unui adevăr, ci au explicat adevărul
prin metodologii complicate, științifice și utilizînd
raționalismul. În teologie modernismul s-a concretizat
în liberalism, deși liberalismul tinde înspre post-
modernism.
Modernismul și-a primit pedeapsa, dispărînd de pe

scena omenirii odată cu căderea comunismului și
apariția scepticismului în metoda științifică. Teoria
conspirației, incertitudinea, scepticismul și nihilismul
au înlocuit adevărul științific al modernismului și au dat
naștere la ceea ce trăim în zilele noastre (2020): post-
modernismul. Post-modernismul reprezintă tendința
de a respinge adevărul și orice posibilitate de
cunoaștere validă a unui lucru. Post-modernismul
susține că nimic din ceea ce există nu poate fi cunoscut
în mod obiectiv. Subiectivismul omului face imposibilă
cunoașterea adevărului, căci adevărul este obiectiv.
Obiectivitatea este o iluzie. Dat fiind că adevărul este
subiectiv, orice persoană are dreptul la adevărul ei.
Acesta este post-modernismul, și știu că nu ne este
străin, căci trăim tocmai în perioada în care acest curent
de gîndire se manifestă. Principalele instrumente de
care se folosește lumea și gîndirea post-modernă sînt:
relativismul, subiectivismul, negarea axiomelor,
negarea dogmelor, chestionarea la infinit, scepticismul,
misterul paradoxului și incertitudinea în legătură cu
toate lucrurile.
Omul post-modern respinge orice formă de
certitudine cu privire la orice lucru. Post-modernismul
este relativism, și atunci adevărul post-modern devine
flexibil și subiectiv. Fiecare persoană, în unicitatea ei,
poate să dețină un adevăr. Ce avem de fapt aici este o

încercare zadarnică de a elimina moralitatea și
sentimentul de vinovăție din viața omului. Post-
modernismul este tertipul cel mai actual a lui Satan prin
care vrea să-i dea omului siguranța asupra faptelor
mizerabile pe care le săvîrșește. Minciuna folosită de
Satan este că nimic nu e sigur și că pînă la urmă fiecare
individ în parte poate să decidă pentru el ce este bine și
ce este rău.
Trebuie să respingem raționalismul fără a elimina
raționalitatea! Căci raționalitatea nu este condamnată
nicăieri în Scriptură. Credința nu este irațională, ci ea
este rațională, și folosind logica și judecata limpede
ajungem să înțelegem lucrurile Sfinte. Scriptura
întrebuințează adesea procedee logice precum analiza,
silogismul, argumentul dacă-atunci, etc. Aceasta este
logica standard.
Post-modernismul refuză judecata logică pentru că o
judecată-logică este o idee formulată în mod logic prin
care se afirmă sau se neagă ceva și este exprimată în așa
fel încît acel ceva este adevărat sau fals. Post-
modernismul nu poate suporta acest lucru pentru că o
judecată logică presupune claritate și o atitudine
tranșantă. Noul curent nu acceptă claritatea, ci mai
degrabă ambiguitatea și incertitudinea. Nimeni nu
trebuie să dea socoteală nimănui: aceasta este
propaganda post-modernă. Tu ești propriul tău șef! Vi

cînd vrei, pleci cînd vrei. Faci ce vrei! Ești un mic
dumnezeu.
Scriptura ne învață că o credință autentică în
Christos presupune dragoste față de persoana Sa și
dorință de a te supune autorității Sale. Inima, voința și
intelectul omului consimt toate în actul credinței. A
respinge conținutul logic al Evangheliei înseamnă a
renunța la credința mîntuitoare.
Pericolele post-modernismului au intrat și în
biserică. Predicarea nu mai este văzută bine, căci ea
exprimă certitudini, adevăruri, axiome Divine. Ea este
înlocuită cu „dialogul”, căci ea permite opinii diferite și
adevăruri multiple. Bisericile seculare renunță la
păstori și îi înlocuiesc cu pastori sau naratori, care doar
exprimă păreri pe care oamenii pot sau nu să și le
însușească. „E bine și cum crezi tu”, „pînă la urmă toți
credem în același Dumnezeu”, „doctrina bat-o vina”,
„trebuie să căutăm unitate chiar dacă avem păreri
diferite”. Acestea sînt numai unele dintre scuzele pe
care le folosesc ei. Post-modernismul face ravagii în
bisericile noastre.
Scriptura nu ne dă o cunoaștere exhaustivă, dar
lucrurile revelate în mod clar prin intermediul ei sînt
certe! „Și noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care
vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaște lucrurile pe

care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni
2:12). Duhul lui Dumnezeu ne dă cunoașterea, deci ea
există, căci adevărul este Dumnezeu.
Nu ne putem permite să rămînem nepăsători într-o
vreme atît de primejdioasă pentru Biserica lui Christos.
Este de datoria noastră să păstrăm învățătura curată și
nepoluată cu gîndirismul lumii. Certitudinea oferită de
Duhul Sfînt nu trebuie poluată cu post-modernismul
lumii acesteia. Cea mai proastă strategie de predicare a
Evangheliei este amestecarea Cuvîntului Sfînt și
infailibil cu relativismul lumii. Noi trebuie să stăm tari
împotriva spiritului epocii acesteia și să vorbim cu
claritate și autoritate. Post-modernismul nu este decît
scepticism dus la extremă. Este o răzvrătire obraznică
împotriva lui Dumnezeu!
Dacă vreți să înțelegeți de ce oamenii iau deciziile pe
care le iau, de ce se raportează la viață, la bine, la
frumusețe și la dreptate în felul în care o fac trebuie să
înțelegeți mai întîi ce curent de gîndire adoptă.
Majoritatea nu-l adoptă voit, ci prin auzire, prin
imitare, dar în definitiv și-l însușesc.
După mii de ani, toți filosofii au eșuat în a explica
adevărul și originea cunoașterii omului independent de
Dumnezeu. Toate curentele neagă adevărul pentru că
adevărul este Dumnezeu.
Este imposibil să înțelegi ce înseamnă adevărul fără

să-L recunoști pe Dumnezeu drept punctul de plecare
necesar!
Adevărul este exprimarea de Sine a lui Dumnezeu!
Adevărul este teologic, nu filosofic. Separat de
Dumnezeu, adevărul nu valorează nimic!
11
DESPRE RUGĂCIUNE
(10) Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat
în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise
înspre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se
ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai
înainte. (Daniel 6:10)
(39) Apoi a mers puțin mai înainte, a căzut cu fața la
pământ și S-a rugat , zicând: „Tată , dacă este cu
putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși
nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26:39)
Uitîndu-ne la ființa umană și la cît de lipsit de salvare
este omul fără intervenția lui Dumnezeu putem înțelege
un singur simplu lucru: orice fel de resursă de care omul
are nevoie se găsește oriunde altundeva dar nu în lumea
aceasta. Resursa de care are omul mîntuit nevoie este
Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate să intervină în viața
omului în absența unei reale relații personale a omului
cu El. A-l cunoaște pe Dumnezeu ca stăpînul și

administratorul tuturor lucrurilor bune – care ne invită
să I le cerem – și totuși a nu merge la El și a nu I le cere
este la fel de nefolositor pentru noi ca și faptul că i s-ar
dezvălui cuiva locul unei comori ascunse în pămînt și
acesta continuă să o ignore.
Rugăciunea este o modalitate prin care să beneficiem
de bogățiile puse deoparte pentru noi de Tatăl Ceresc,
iar principalele motive care alimentează această
realitate sînt următoarele:
1. Se cuvine să ne rugăm lui pentru că în acest fel
recunoaștem faptul că tot ceea ce primim vine
de la El și în niciun fel nu ne putem considera
stăpîni pe viețile și realizările noastre.
Spre exemplu, dacă ne uităm în viața lui Ilie (1
Împărați 18:42) vedem că acesta îi cere lui Dumnezeu
ploaie deși știa că Dumnezeu oricum o va da. Astfel este
de datoria omului să se roage lui Dumnezeu chiar dacă
s-ar putea ca uneori să considere faptul de a mai
deschide odată ochii dimineața cînd se trezește ca fiind
un lucru normal și uzual și mult prea absurd pentru a-i
mulțumi Creatorului. Prin rugăciune, omul vede dacă
are credință în grija lui Dumnezeu ori dacă dormitează
sau lenevește.
2. Prin rugăciune, inimile noastre sînt cuprinse de
o dorință înflăcărată și arzătoare de a-L căuta,
iubi și sluji pe Dumnezeu, obișnuindu-ne să

fugim la El în orice nevoie, ca la o ancoră sfîntă.
3. Rugîndu-ne, învățăm să nu lăsăm în inimile
noastre absolut nicio dorință de care ne-ar fi
rușine înaintea lui Dumnezeu, ci prin
comunicare cu Mîntuitorul nostru aducem
înaintea Lui fiecare aspect al vieții noastre. Dacă
rugîndu-ne primim din partea lui Dumnezeu
ceea ce am adus cu reverență și după voia Sa
înaintea Lui, vom fi recunoscători cu toată inima
noastră și plini de mulțumire ne vom reaminti
că tot ceea ce avem vine din mîna Lui. (Psalmul
145:15-16 – „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine,
și Tu le dai hrana la vreme. Îți deschizi mâna și
saturi după dorință tot ce are viață.”)
4. Obținînd prin rugăciune ceea ce i-am cerut lui
Dumnezeu vom fi mai conștienți de faptul că El
este întotdeauna cu privirea ațintită asupra
noastră iar atunci cînd cerem ceva după voia Lui,
El ne ascultă și ne răspunde.
5. Știind că numai prin rugăciune am obținut
anumite lucruri vom fi determinați să medităm
cu mai multă pasiune la bunătatea Sa și la modul
inefabil în care lucrează El.
Avînd așadar aceste cinci motive suficiente pentru a
înțelege că rugăciunea nu ar trebui să fie numai un
obicei lipsit de însemnătate și importanță ci un mod de

viață al credinciosului creștin, urmează să privim
împreună la cîteva reguli ale rugăciunii corecte și după
voia lui Dumnezeu:
a. Reverența
Reverența presupune acea conștientizare a naturii
umane și a statutului de ființă pămîntească înaintea
Dumnezeului Creator. Cu alte cuvinte, omul trebuie să
se raporteze la Dumnezeu ca la Un Stăpîn, Tată,
Mîntuitor, Rege și va obține această stare numai prin
eliberarea minții de îngrijorările și gîndurile carnale
prin care poate fi îndepărtată sau distrasă aceasta de o
contemplare corectă și curată a lui Dumnezeu.
Psalmul 24:1: „Al Domnului este pământul cu tot ce
este pe el, lumea și cei ce o locuiesc! ”
Tatăl trebuie tratat cu respect și reverență, astfel,
înaintea lui Dumnezeu nu putem să venim în orice fel,
spre exemplu, nu putem să venim numai cu jumătate
din mintea noastră ori să venim în mod indisciplinat.
Oricine se angajează în rugăciune ar trebui să-și
concentreze în ea toate capacitățile și eforturile sale
și să nu se lase distras de gînduri rătăcitoare care de
prea multe ori se nasc tocmai atunci cînd omul vrea să
se apropie în rugăciune de Creator.
Cine nu este suficient de cufundat în rugăciune și

cine nu strigă către Dumnezeu cu o așa înverșunare
încît în mintea lui să nu se furișeze gînduri irelevante
fiind astfel întrerupt pe parcursul rugăciunii, acela nu
se apropie cu reverență de Dumnezeu. Nu te poți gîndi
în mod corect și complet la două lucruri în același timp,
astfel că reverența este principalul aspect al vieții de
rugăciune.
Singurele persoane, astfel, care se pregătesc
corespunzător de rugăciune sînt acelea care, fiind atît
de mișcate de maiestatea lui Dumnezeu, își eliberează
mintea de orice fel de îngrijorare și orice sentiment
pămîntesc. Una dintre modalitățile de exteriorizare ale
acestei reverențe sînt mîinile pe care un credincios care
se roagă ar trebui să le ridice către Dumnezeu pentru că
astfel ne putem aminti cît de departe sîntem cu trupul
de Dumnezeu și cît de aproape putem fi cu gîndul de
cerurile Sale Sfinte.
Psalmul 25:1: „La Tine , Doamne, îmi înalț
sufletul.”
b. Penitența și nevoia reală
Penitența reprezintă umilința cu care omul trebuie
să se apropie de Dumnezeu considerîndu-se insuficient
în propria ființă și cugetînd cu seriozitate la nevoia reală
a tuturor lucrurilor pe care le cere prin rugăciune.
Există mulți care intonează rugăciuni din obișnuință, ca

și cum consideră că astfel s-ar achita de o datorie
înaintea lui Dumnezeu. Totuși, admit și consider că
rugăciunile acestora deși, unele, sînt ascultate, nu sînt
după voia lui Dumnezeu. Credincioșii creștini ar trebui
să se ferească să ceară lui Dumnezeu lucruri trecătoare
și despre care chiar ei știu că nu au nevoie o lungă
perioadă de timp, cu alte cuvinte, credincioșii nu ar
trebui să ceară lui Dumnezeu lucruri de care nu sînt
siguri și se îndoiesc că le doresc. Christos îndeamnă la
o rugăciune cu credință și cu îndrăzneală astfel că nu
ne putem îndoi de ceea ce cerem atunci cînd ne rugăm.
(1 Ioan 5:14: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că,
dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.”). Există
suficiente locuri în Scriptură în care vedem rugăciunile
celor răi ignorate, tocmai fiindcă erau înălțate fie
ritualic fie fără a exista nevoia reală a lucrurilor cerute.
Ioan 9:31: „Știm că Dumnezeu n-ascultă pe
păcătoși, ci, dacă este cineva temător de Dumnezeu și
face voia Lui, pe acela îl ascultă.”
Proverbe 28:9: „Dacă cineva își întoarce urechea ca
să n-asculte legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă.”
Isaia 1:15: „Când vă întindeți mâinile, Îmi întorc
ochii de la voi și, oricât de mult v-ați ruga, n-ascult, căci
mâinile vă sunt pline de sânge !”
Proverbe 15:8: „Jertfa celor răi este o scârbă

înaintea Domnului, dar rugăciunea celor fără prihană Îi
este plăcută.”
Rugăciunea corectă presupune pocăință și numai
închinătorii sinceri sînt ascultați. Cine se roagă, ar
trebui ca pe lîngă reverență să fie mai întîi dezgustat de
propriile sale fapte rele și așa să se apropie, într-o
atitudine de pocăință, de Sfînta Treime Mîntuitoare.
c. Renunțare la încrederea în propriile forțe
Nimeni nu poate să vină înaintea lui Dumnezeu fără
să renunțe și să considere propriile forțe ca fiind
inexistente. Nimeni nu poate să stea pe genunchi
înaintea Creatorului considerînd că ar putea foarte bine
să rezolve lucrurile și singur. Rugăciunea presupune
relație personală, umilință, reverență, și necesitate.
Astfel, oricine vine înaintea lui Dumnezeu trebuie să
abandoneze orice fel de gînd al propriei glorii, să
părăsească orice noțiune a propriului merit și să lase
deoparte siguranța de sine.
Începutul și chiar pregătirea unei rugăciuni ar
trebui să constea în cererea de iertare combinată cu o
mărturisire umilă și sinceră a vinovăției. Nimeni nu
trebuie să spere, oricît de sfînt ar fi, că va obține ceva
de la Dumnezeu pînă ce nu este împăcat fără plată
cu El. (1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este
credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne

curățească de orice nelegiuire.”) Este important nu doar
să ne mărturisim păcatele cele mai recente ci și cele,
poate, date uitării și la care nu vrem întotdeauna să ne
gîndim. David, mărturisind păcatul săvîrșit cu Batșeba,
merge cu gîndul chiar pînă la perioada în care se afla în
pîntecul mamei sale – loc unde a fost infestat de păcat
(Psalmul 51:5: „Iată că sînt născut în nelegiuire, și în
păcat m-a zămislit mama mea. ), iar nu pentru a încerca
să-și justifice vina păcatului pe baza naturii sale
corupte, ci pentru a-și contabiliza păcatele încă de la
începutul ființării sale. Unul dintre cele mai interesante
aspecte ale rugăciunilor marilor profeți este că mai întîi
aceștia încercau să-L împace pe Dumnezeu prin
mărturisirea păcatelor și abia apoi îndrăzneau să ceară
vreun lucru sau să pretindă vreo binecuvîntare.
Renunțarea la propriile forțe și recunoașterea
păcătoșeniei în fiecare aspect al vieții nu poate fi
însoțită de o proprie îndreptățire înaintea lui
Dumnezeu. Atunci cînd omul se apropie în rugăciune de
Creator nu poate ca în același timp să-și mărturisească
păcatele și tot atunci să se laude înaintea lui Dumnezeu
cu sfințenia și perfecțiunea lui ca om.
d. Rugăciunea trebuie să fie plină de încredere
Nu poți să ceri cuiva de mîncare fără să fi convins că
îți este foame. Tot așa, nu poți să te rogi lui Dumnezeu
fără să fi convins că vei obține ceea ce îi ceri atunci cînd

știi că te rogi după voia Lui. Dar, cum știm că ne rugăm
după voia lui Dumnezeu? Ce implică voia lui
Dumnezeu? Christos spune că „voia Tatălui meu este ca
oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viața veșnică;
și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40). Voia lui
Dumnezeu este deci strîns legată de relația cu Christos
și credința în El ca Mîntuitor și Domn al vieții. Credința
în Christos presupune luptă împotriva păcatului și un
progres continuu de sfințire prin care să ne asemănăm
tot mai mult cu Domnul nostru. Cine se roagă după voia
lui Dumnezeu este cel ce își alege motivele de rugăciune
trecîndu-le prin filtrul relației cu Christos, necesității
lucrurilor în viața de credință și sfințire dar și cel care
se gîndește pur și simplu: Dacă Christos ar fi fost în
locul meu, ar fi cerut aceste lucruri? Tot așa, cel ce
crede că nu are suficientă înțelepciune să se roage după
voia lui Dumnezeu, este sfătuit de Iacov astfel: „Dacă
vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de
la Dumnezeu, care dă tuturor cu mînă largă și fără
mustrare, și ea îi va fi dată. Dar, s-o ceară cu credință,
fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoiește
seamănă cu valul mării tulburat și împins de vînt încoace
și încolo.” (Iacov 1:5-6). Pînă la urmă, chiar și
înțelepciunea trebuie cerută cu credință, fiindcă Isus
este cel ce impune această condiție atunci cînd spune că
„orice lucru veți cere cînd vă rugați, să credeți că l-ați și

primit și-l veți avea” (Marcu 11:24). Ce fel de rugăciune
ar fi aceasta: „O Doamne, nu știu sigur dacă vrei să
mă asculți, dar pentru că sînt presat de neliniște, fug
la Tine, ca, dacă sînt vrednic, să mă ajuți”? Nu așa s-
au rugat sfinții lui Dumnezeu în Scriptură și nu așa ne
îndeamnă Christos și apostolii să ne rugăm. Apostolul
ne îndeamnă în Epistola către Evrei să „ne apropiem...
cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm....
har.” (Evrei 4:16), iar psalmistul recunoaște umil
„Dimineața eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine și
aștept” (Psalmul 5:3). Psalmistul nu spune că lasă
lucrurile la decizia Tatălui, ci că așteaptă cu credința că
ceea ce s-a rugat va și primi întocmai.
Dumnezeu, ascultă, totuși, și rugăciunile ce nu sînt
adresate cu credință, fiindcă Dumnezeu demonstrează
în felul acesta cît de îndurător este cu astfel de oameni
(Psalmul 107:4-6: „Ei pribegeau prin pustie, umblau pe
căi neumblate, și nu găseau nicio cetate, unde să poată
locui. Sufereau de foame și de sete; le tînjea sufletul în
ei. Atunci, în strîmtorarea lor, au strigat către Domnul,
și El i-a izbăvit din necazurile lor.”). În alt loc, El se
îndură de rugăciunea lui Ahab, un păgîn necredincios (1
Împărați 21:29: „Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea
Mea? Pentru că s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce
nenorocirea în timpul vieții lui; ci în timpul vieții fiului
său voi aduce nenorocirea casei lui!”) pentru ca să
demonstreze prin aceasta cît de ușor poate fi El abordat

de către oameni atunci cînd vin cu o smerenie sinceră a
inimii ca să Îl împace. Totuși, fiindcă noi cunoaștem
modul în care Dumnezeu așteaptă închinarea din
partea noastră, acest lucru ne incriminează și nu
poate să ne scuze.
e. Rugăciunea trebuie făcută în Numele lui Isus
Christos Însuși ne poruncește să ne adresăm lui
Dumnezeu în Numele Lui și astfel să căpătăm
făgăduința că vom obține ceea ce cerem în Numele Său.
„Pînă acum, spune El, n-ați cerut nimic în Numele Meu:
cereți și veți căpăta” (Ioan 16:24); „În ziua aceea veți
cere în Numele Meu” (Ioan 16:26) și „orice veți cere...
voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul” (Ioan
14:13). Christos este singurul mediator între Dumnezeu
și om, astfel că rugăciunile celor credincioși nu ar trebui
să fie îndreptate către sfinți sau alte persoane umane
interpuse, ci numai prin intermediul singurului Fiu al
lui Dumnezeu.
f. Rugăciunea publică și rugăciunea privată
Prin faptul că ne rugăm, noi aducem dorințele
noastre înaintea lui Dumnezeu și în același timp ar
trebui să căutăm acele lucruri care duc la extinderea
gloriei Sale și a proslăvirii Numelui Său. Prin faptul că
aducem mulțumiri prin rugăciunile noastre, noi
celebrăm lauda cuvenită binefacerilor Sale față de noi și

pe care le punem pe seama generozității Sale de care ne
face parte.
Rugăciunea publică nu poate fi înălțată cu aceeași
pasiune cu care înălțăm rugăciunea privată, iar Christos
ne îndeamnă să ne ferim de pericolul principal al acestei
rugăciuni, acela de a repeta la nesfîrșit cuvinte numai
pentru a poza bine înaintea celor care ascultă (Matei
6:7: „Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca
păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de
vorbe, vor fi ascultați”.). Rugăciunea publică trebuie
rostită cu aceeași reverență, pietate și credință cum este
rostită rugăciunea privată, însă fiecare dintre noi
trebuie să își aleagă lucrurile pe care le cere lui
Dumnezeu în mod public, toate acestea pentru ca să nu
încalce porunca lui Christos. Credincioșii creștini
trebuie să înțeleagă faptul că rugăciunea nu este un mod
de a ne etala sfințenia înaintea oamenilor, cuvintele pe
care le rostim nu trebuie spuse cu gîndul că sînt auzite
de ceilalți, ci momentul rugăciunii publice trebuie să fie
la fel de serios ca acela al rugăciunii private. Cu alte
cuvinte, atunci cînd credinciosul creștin se roagă în
adunare, inima lui trebuie în același fel să fie îndreptată
spre Dumnezeu la fel cum ar fi îndreptată dacă s-ar ruga
într-un cadru privat în camera sa.
Rugăciunea are loc în inimă, iar rugăciunea publică

trebuie să însoțească numai acele lucruri pentru care
credincioșii se roagă în mod constant și concret, cum ar
fi: rugăciunea pentru vindecarea unor bolnavi,
rugăciunea pentru biserica locală și universală precum
și orice alte motive cu caracter general. Este adevărat,
rugăciunea publică poate fi și specifică, dar pericolul de
care trebuie să se ferească credinciosul creștin este
acela de a adresa rugăciunea persoanei prezente în
adunare iar nu lui Dumnezeu. Altfel spus, credinciosul
creștin trebuie să conștientizeze încă odată și să-și
reamintească că rugăciunea ce va fi ascultată este
numai aceea ce se îndreaptă către Dumnezeu iar nu spre
oameni.
Așadar, rugăciunea trebuie înălțată către Dumnezeu
după toate principiile enumerate mai sus, cu o inimă
sinceră, plină de reverență, cu pietate și nevoie reală, cu
credință, în numele lui Christos și fără falsitate.
Credinciosul creștin care nu se roagă nu are o relație cu
Dumnezeu și astfel credința sa în Christos este moartă.
Cei ce în adunare nu se roagă este clar și sigur că nu au
o viață de rugăciune privată și văd rugăciunea ca fiind
o obligație iar nu o modalitate de a striga către
Dumnezeu Creatorul, Mîntuitorul și Stăpînul tuturor
lucrurilor. Dacă sfinții nu s-ar fi rugat, atunci n-am fi
auzit niciodată despre ei, căci nimic din ceea ce au făcut
cu ajutorul lui Dumnezeu nu ar fi existat. Noi, fiindcă

sîntem îndemnați să fim sfinți în Christos, dacă nu ne
rugăm, nici Dumnezeu nu se va îndura de noi. Căci
Dumnezeu nu poate să fie numai un refugiu în vremuri
de necaz, cum nici un tatăl nu este alături de copilul său
numai atunci cînd are probleme. Dacă Dumnezeu este
Tatăl nostru, atunci vom avea o relație în rugăciune cu
Dumnezeu. Dacă Satan este tatăl nostru, atunci
rugăciunea nu ni se va părea mai mult decît o pierdere
de vreme, o obligație sau un timp plictisitor în care
trebuie să stăm ridicați în picioare și să ascultăm
problemele adunării. Dacă Satan este tatăl nostru,
rugăciunea privată nu va exista în viața noastră,
credința în Christos va fi fost numai o chestiune de
moment, iar sufletele noastre vor fi la marginea
prăpastiei.
Să înțelegem așadar importanța rugăciunii și să
cădem cu umilință și smerenie, înaintea celui ce ține
toate lucrurile în mîinile Sale.
12
CONSECVENȚĂ,
PURITATE ȘI
SACRIFICIU
Filipeni 2:12-30
Trăiesc uneori încercări grave datorită unora care au
luat viața de credință mult prea ușor, și au încărcat-o cu
detalii, cu porunci, cu obiceiuri și cu lucruri care trebuie
obligatoriu făcute pentru a obține mîntuirea și grația
bisericii. Unii ca ei, și nu sînt puțini, cred că mîntuirea
se obține prin lege, prin fapte, prin a face, și a face mult
și pînă la extenuare. Dacă te oprești din a face,
mîntuirea se pierde, și Dumnezeu pleacă din inima ta.
Nu vă lăsați duși în astfel de capcane. Căci Dumnezeu
lucrează în noi, și voința și înfăptuirea, căci nimic din
ceea ce fac pentru El nu-mi aparține, ci El îmi dă
puterea, motivația, dorința și setea după faptele pe care
le fac. Eu le fac pentru că sînt recunoscător, dar cu

adevărat le fac pentru că El lucrează prin mine. Așa că,
vă rog, să ne deschidem ochii și să înțelegem că nu
faptele, nu lucrurile, cît facem și cum facem, face ca noi
să cîștigăm mîntuirea, ci harul lui Dumnezeu.
Textul de la care pornim atinge trei puncte
importante, și ne vom uita la acestea pe rînd.
1. Dumnezeu ne cheamă să lucrăm afară ceea ce
El lucrează înăuntru;
2. Să trăim ca lumini în lumea aceasta;
3. Să umblăm după foloasele lui Christos și ale
fraților noștri, iar nu împotriva acestora;
1. Dumnezeu ne cheamă să lucrăm afară ceea ce

El lucrează înăuntru
Sîntem conștienți că nimic din ceea ce avem nu
avem prin noi înșine, și faptul că Dumnezeu a cercetat
sufletele noastre se datorează alegerii Sale divine.
Uitați-vă numai la cei care sînt încă robiți de păcat, și
cît de greu sînt ei chinuiți. Uitați-vă doar la cei din
bisericile noastre care deși participă la adunările
frățești, sînt încă ținuți puternic în lanțurile celui rău.
Ce neputincioasă este firea pămîntească! Cît de mic este
omul înaintea tuturor puterilor veacului acestuia! Și noi
nu ne putem lăuda cu nimic, căci nu sîntem într-o
situație mai brează. Căci păcatul ne ispitește și pe noi,
această anomalie, această fărădelege ne dărîmă adesea,

iar cercetarea Duhului Sfînt ne mustră conștiințele și
pune în noi părere de rău, pune în noi dorință de
pocăință, pune în noi regret iar fețele noastre plîng, căci
știm că încă odată am păcătuit și am căzut pradă ispitei.
Dar Dumnezeu nu ne leapădă, căci El ne-a justificat, El
ne-a făcut neprihăniți nu pentru faptele noastre, nu
pentru că noi credem că unele dintre faptele noastre
sînt bune și atunci trebuie ca Dumnezeu să ne dea
mîntuirea, ci Dumnezeu ne-a mîntuit tocmai datorită
răutății noastre. De ce? Păi cine este mai recunoscător:
un copil sărac care primește un colț de pîine sau un copil
bogat care primește același colț de pîine? Noi eram acei
copii săraci, iar Dumnezeu ne-a dat pîinea, pîinea vieții
și apa vie, la care noi nu puteam avea acces. Noi eram
săraci, însă El ne-a dat acestea pentru bogăția sufletului.
De aceea frați și surori tot ceea ce sîntem noi depinde
de Dumnezeu, și noi sîntem lucrarea mîinilor Lui, fiind
săpați pe El prin voința Sa unilaterală. Pavel spune aici:
(13) Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă
dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.
Apostolul vorbește despre cei născuți din nou,
vorbește despre cei mîntuiți în sîngele lui Christos.
Acest Christos cu care ne-am obișnuit și pe care Îl
considerăm atît de al nostru, dar nu pentru că am fi
recunoscători, ci pentru că așa ne-am obișnuit. „Îl am

pe Christos” spune unul, deși viața lui nu ne face să ne
gîndim decît că este total al Satanei. Acest Christos a
suferit, și gîndiți-vă doar atunci cînd vă doare capul, vă
este înfundat nasul, tușiți sau vă doare ficatul, fierea,
stomacul, cît de neplăcute sînt toate durerile acestea.
Dar atunci cînd treceți printr-o operație. Este plăcut?
Gîndiți-vă că Domnul nostru Isus Christos a suferit
toate durerile, a murit chiar în chinuri groaznice. Eu
sînt eliberat prin moartea Lui, și pot să strig „Tată”
atunci cînd mă rog, lucru pe care evreii nu-l puteau face.
Eu pot, și pot pentru că Dumnezeu l-a ales din veșnicie
pe Isus pentru lucrarea aceasta. El a făcut o lucrare în
Fiul Său, iar Fiul Său n-a spus nu, Fiul Său s-a întrupat,
și-a asumat natura noastră, dezbrăcîndu-se pe Sine
Însuși, și a luat chip de rob, făcîndu-Se asemenea
oamenilor.
Dumnezeu Fiul și-a asumat ascultarea pînă la capăt!
Iată lucrarea pe care o face Dumnezeu în noi. Dumnezeu
este Acela care lucrează în voi. Și nu doar atît! Căci este
vorba și despre lucrarea de sfințenie. Căci odată înălțat
la ceruri, Christos este sfînt în veac, și dacă El este sfînt,
prin înfiere în Trupul Său sîntem și noi sfinți! Ce lucrare
minunată! Și dacă trupul lui a înviat datorită Duhului,
iar dacă Duhul este în noi, atunci și trupurile noastre
vor învia. Iată lucrarea minunată a lui Dumnezeu în
credincioșii mîntuiți! Toate le face Dumnezeu nu pentru
meritele noastre, nu pentru starea noastră, ci „după

plăcerea Lui”, cum după aceeași plăcere pune în noi
dorința și înfăptuirea.
Dar despre ce dorință și despre ce înfăptuire este
vorba aici? Oare nu vrea apostolul Pavel să spună că
dorința de a-L urma pe Dumnezeu vine chiar din partea
lui Dumnezeu? Fără îndoială! Căci am văzut ce dorințe
avem noi în natura noastră păcătoasă. Numai rău,
numai nelegiuire, numai fărădelege, dar Dumnezeu ne
dă o altă voință, ne pune în inimă alte dorințe, alte
tendințe, alte practici. Cele vechi se duc și toate se fac
noi. Înfăptuirea este indisolubil legată de voință, dar
Dumnezeu are grijă de amîndouă în ceea ce îi privește
pe credincioșii creștini. O minte nouă este urmată de
tendințe noi. O minte curată va produce fapte curate.
Acestea toate de la Dumnezeu. În versetul 12 apostolul
îi îndeamnă pe credincioșii din Filipi dar și pe noi:
(...) să ne ducem pînă la capăt mîntuirea noastră cu frică
și cutremur.
Dar ce înseamnă oare lucrul acesta? Că mîntuirea
depinde dacă eu o duc sau nu pînă la capăt? Că ea
depinde de ceea ce fac eu, iar atunci cînd nu mai fac îmi
pot pierde mîntuirea? Asta ne învață unii despre care
am vorbit în introducere. Dar slavă lui Dumnezeu că se
înșală! Căci mîntuirea n-o putem noi pierde după cum
nici n-am putut-o cîștiga! De la cine avem mîntuirea?

De la Dumnezeu! Nu sîntem noi oare acei copii săraci și
neajutorați, morți în păcate? Ba da! Dumnezeu ne-a dat
pîinea vieții și apa vie, și-atunci cine poate să-mi spună
că eu le mai pierd cînd le am de la Cel ce este neschimbat
și absolut consecvent? Dar ce vrea atunci Pavel să spună
aici prin „duceți pînă la capăt mîntuirea”? Cînd folosește
cuvîntul „mîntuire” el vrea să spună ca noi să
continuăm în mod progresiv, consecvent și plini de zel
pe calea credinței pentru a experimenta întreg arsenalul
de binecuvîntări ale acesteia. Frica despre care
apostolul vorbește aici nu este frica de a-mi pierde
mîntuirea, ci frica de a-L supăra pe Dumnezeul care mi-
a dat mîntuirea. Cutremurul este ceea ce simt atunci
cînd păcătuiesc iar sufletul meu este zbuciumat, este
tîrît și este biciuit de cercetarea Duhului! Mîntuirea
mea, această viață de credință, trebuie s-o duc pînă la
capăt. Deci trebuie să lupt, trebuie să înving firea
pămîntească, trebuie să rup orice fel de legături ale celui
rău care doresc mereu și mereu să mă lege și trebuie să
strig către Dumnezeu: Tată!, căci de la cine îmi va veni
ajutorul? Uitați-vă la Domnul Isus Christos, la chinul
prin care a trecut în grădina Ghetsimani. Cînd fiind atît
de singur, atît de apăsat în calitatea Sa de Om, a ajuns
să se îndoiască de însăși venirea Sa. El, Omul Isus
Christos, s-a îndoit că trebuie să bea paharul pentru
salvarea mea. Și-a pierdut El slava? În niciun caz, căci
și-a dus mîntuirea, și-a dus ceea ce a primit, slujba din

partea lui Dumnezeu, pînă la capăt, și a suferit moartea,
și nu orice fel de moarte, ci moartea pe cruce! Acesta
este Domnul nostru, iar noi credincioșii trebuie să Îl
imităm, să-L imităm pe Domnul Christos și să
perseverăm în viața de credință. El nu ne va lăsa, și nici
nu ne-a lăsat vreodată. Suișurile și coborîșurile noastre
nu fac decît să stea mărturie împotriva naturii noastre
neputincioase. Dacă sîntem mîntuiți, mereu ne vom
întoarce pe piedestal, căci Acesta este Dumnezeul
nostru, un Dumnezeu care nu leapădă!
2. Să trăim ca lumini în lumea aceasta
Ne-am înțeles starea, am înțeles care este scopul
nostru pe acest pămînt. Să luptăm lupta cea bună a
credinței, să o ducem pînă la capăt cu ascultare, cu frică
și cu cutremur. Dar apostolul Pavel se teme că aceste
îndemnuri s-ar putea transforma în ceva foarte teoretic,
foarte doctrinar, și atunci procedează la explicarea
părții practice.
(14) Faceți toate lucrurile fără cîrtiri și fără șovăieli.
Această poruncă vine și ne lovește în cel mai sensibil
loc: cîrtirea. Cu toții cîrtim și comentăm atunci cînd nu
ne convine un lucru. Chiar și cînd vine vorba de a veni
la adunare sau de a ne ruga pentru cineva sau chiar unii
pentru alții. Dacă în timp ce a-și predica, în fața mea
cineva s-ar uita pe Facebook la un videoclip sau ar scrie

mesaje pe un telefon mobil, în timp ce noi toți încercăm
să ne zidim prin Cuvîntul lui Dumnezeu, iar eu aș
spune: „Hei, tu, oprește-te, concentrează-te împreună cu
noi”, nu-i așa că acea persoană ar cîrti? Poate chiar s-ar
ridica și ar pleca. Nu mă puteți contrazice. Sîntem atît
de obișnuiți să comentăm, să ne exprimăm neplăcerile,
încît nu putem să facem niciun lucru fără să cîrtim.
Pavel nu vorbește aici numai despre lucrurile sfinte,
cele în legătură cu Dumnezeu. Pentru Pavel toate
lucrurile au legătură cu Dumnezeu. Chiar și dacă bei apă
sau mănînci un măr. Toate sînt datorită și pentru
Dumnezeu. Căci „din El, prin El și pentru El sînt toate
lucrurile”. Apostolul se referă aici la toate lucrurile pe
care le facem. Acum, s-ar putea să fim uneori puși în
situația de a face lucruri pe care nu le putem face din
motive obiective: nu avem competența necesară,
constituie prea mult raportat la ceea ce pot eu (spre
exemplu nu pot să ridic 100kg dintr-o dată), nu cred în
ceea ce sînt pus să fac, și alte lucruri. Ce ar trebui să fac?
În niciun caz să procedezi la efectuarea acestor lucruri
cîrtind. Depărtează-te de oameni care te pun în astfel de
situații. Dacă în viața ta, în jurul tău există oameni care
întotdeauna sînt un prilej de păcătuire, prin faptul că
analizezi, judeci, comentezi, cîrtești, ești nemulțumit,
nu-ți rămîne decît, după ce te uiți cu băgare de seamă la
tine și înțelegi că nu din tine pornesc acele lucruri ci ei
sînt motivul, să te depărtezi de ei. Numai în felul acesta

vei putea să faci toate lucrurile fără comentarii și fără
să cîrtești. De ce este necesar să faci curățenie în viața
ta? Pentru ca tu însuți să fii curat.
(15) ca să fiți fără prihană și curați, copii ai lui
Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos și
stricat, în care străluciți ca niște lumini în lume.
Practic, dacă voi elimina din viața mea lucrurile care
mă fac să cîrtesc, îmi voi curăța viața, și voi fi liber,
exact așa cum a gîndit Christos ca eu să fiu prin aceea
că m-a mîntuit. Dacă eu pun asupra mea lanțuri, de
dragul cuiva, constrîns de împrejurări sau din lipsă de
alte variante, nu fac decît să sufoc ceea ce Christos a
vrut să-mi dea prin mîntuirea Sa. Mai îmi duc eu
mîntuirea cu consecvență dacă fac lucrul acesta? Nu! Cu
siguranță nu! Ca să pot fi „fără vină” cum spune Pavel,
trebuie să înlătur lucrurile ce mă fac vinovat. Lucrurile
care mă fac să cîrtesc, să nu fiu cum ar trebui să fiu.
Numai așa voi putea străluci în mijlocul acestei lumi,
numai așa voi putea fi nevinovat într-o lume de
vinovați. Altfel, voi fi vinovatul fără vină, căci alții mă
îndeamnă să cîrtesc.
Lumea va încerca mereu să ne subjuge, mereu și
mereu, căci face parte din datum-ul acesteia, dar lupta
în credință învinge totul. Da, poate sună clișeic sau am
auzit de atît de multe ori că trebuie să luptăm încît ni se

pare foarte plictisitor, dar dacă nu o vom face cu
adevărat atunci nu ne va rămîne decît să fim învinși.
Definitiv! Pavel și-a asumat această luptă și ne provoacă
și pe noi. Nu doar că ne provoacă, dar ne și obligă, ca
dacă vrem să fim creștini, trebuie să luptăm. Numai
luptînd pînă la capăt ne vom putea bucura de răsplata
care ne așteaptă, iar răsplata care ne așteaptă nu doar
că este mare, ci este veșnică.
3. Să umblăm după foloasele lui Christos și ale
fraților noștri, iar nu împotrivă
(21) Ce-i drept, toți umblă după foloasele lor, și nu după
ale lui Isus Christos.
(30) Căci pentru lucrul lui Christos a fost el aproape de
moarte, și și-a pus viața în joc, ca să împlinească ce
lipsea slujbei voastre pentru mine.
Vedem aici două atitudini foarte cunoscute. În
primul rînd oamenii care umblă numai după foloasele
lor, și nu după ale lui Christos iar în al doilea rînd acei
care umblă după foloasele altor credincioși de dragul lui
Isus Christos. Vom vorbi despre amîndouă.
Acei care umblă după foloasele lor și nu după ale lui
Christos se împart de asemenea în două categorii:
a. Cei din lume
Aceștia sînt necredincioșii care își urmăresc

întotdeauna propriul buzunar, propriul interes, propria
familie sau persoană. Unii ca ei nu pun nici măcar în
discuție existența vreunui Dumnezeu, ori dacă se
gîndesc la El, de dragul libertății pe care și-au dat-o,
ucid de îndată adevărul că ar exista un Dumnezeu care
îi judecă. Nu vom vorbi despre aceștia.
b. Cei din biserică
Mult mai mult mă interesează să vorbim despre
aceștia. Căci ei sînt credincioși, sînt membrii ai
adunărilor noastre, dar se comportă ca și cum ar fi
membri ai adunărilor lor, ai adunării familiei lor sau
alte cazuri. Biserica pe care o păstoresc nu se numește
„Biserica lui Christos” ci „Biserica lui Emanuel Drăgan”,
lucrarea pe care o fac nu mai este „lucrarea lui
Dumnezeu” ci este „lucrarea mea”, deciziile pe care le
iau nu le mai iau cu frații ci le iau pentru că „Dumnezeu
mi-a vorbit mie”, și așa mai departe. Sînt convins că ne
sînt cunoscuți aceștia. Poate vă întrebați: „bine, dar ce
legătură are cu folosul?” Una foarte strînsă, vă voi
răspunde eu. Căci dacă lucrurile se învîrt întotdeauna în
jurul meu, eu sînt cauza, eu sînt motivul, eu sînt
rezultatul și eu sînt premiul, atunci despre ce folos
vorbim? Oare nu unul personal? Exact! Și dacă folosul
este personal, atunci n-are dreptate Pavel cînd spune:
toți umblă după foloasele lor, și nu după ale lui Isus

Christos? Căci oameni ca aceștia nu se întrec în
modestie și în umilință, o umilință de felul celei pe care
a practicat-o Christos, om fiind, ci oameni ca aceștia,
credincioși, de altfel, se întrec în proprietăți, în bunuri,
în condiții și relații. Pavel scrie împotriva acestora. El îi
numește „toți” nu pentru că toți ar fi la fel, ci pentru că
sînt atît de mulți aceștia încît este atît de greu să găsești
unul care nu-și urmărește folosul.
Dar dă Pavel un exemplu foarte bun aici. Căci îl
aduce în discuție pe Epafrodit, pe care îl numește frate,
tovarăș de lucru, tovarăș de luptă, trimis, slujitor pentru
nevoie mele, adică pentru nevoile lui Pavel, adică pentru
nevoile altuia! Nu pentru ale lui! Acest Epafrodit nu se
bucură de o recomandare de genul: frate, prezbiter,
lider, numit, conducător de oameni, ci ceva diferit.
Starea de sănătate a lui Epafrodit nu a fost una bună,
dar credincioșia lui și a lui Pavel și a tuturor celor care
s-au rugat pentru el astfel încît Dumnezeu să aibă milă
îl fac pe acest om să fie un om de prețuit.
(29) Primiți-l deci în Domnul, cu toată bucuria; și
prețuiți pe astfel de oameni.
Oameni (1) de prețuit, și oameni (2) de disprețuit.
Aceștia sînt cei cu care ne confruntăm.
Viața de credință n-a fost niciodată mai grea ca
acum, căci lumea aceasta nu doar că a ajuns la marginea
prăpastiei, dar asemeni unui covor, ne trage și pe noi

alături de ea. Noi stăm pe acest covor și sîntem trași cu
bisericile noastre, cu membrii noștri, cu viețile noastre
să cădem iremediabil în fundul prăpastiei. Să nu
renunțăm! Să nu renunțăm chiar dacă păcătuim, și
datorită păcatului să fim mai atenți, mai vigilenți și mai
motivați să nu renunțăm! Dacă renunțăm nu facem
decît să nu ducem la capăt mîntuirea noastră, dar eu
sînt încredințat că pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales,
El nu-i va lăsa să renunțe! Niciodată!
13
CREȘTINUL CARE
ESTE TOVARĂȘ DE
LUPTĂ
Coloseni 4:2-18
Pasajul acesta ne obligă să privim la lucrarea de
predicare și slujire pe care a făcut-o Pavel alături de
ceilalți frați din vremea bisericii primare. Vedem că
Pavel nu se sfiește ca la sfîrșitul unei Epistole de
învățătură să țină la amintirea tuturor celor care l-au
susținut și l-au ajutat în lucrarea pe care a făcut-o. Pe
lîngă instrucțiunile pe care li le dă, Pavel le mulțumește
pentru toată slujba pe care au făcut-o de dragul lui
Christos.
Ne vom uita așadar la 4 dintre lucrurile pe care Pavel
le-a regăsit în acești slujitori ai Evangheliei și pe care
Dumnezeu le vrea de la noi. Să nu uităm că lucrarea de
propovăduire nu a încetat, Evanghelia nu a ajuns încă

în casele tuturor oamenilor. Pasivitatea noastră va fi
judecată înaintea lui Dumnezeu. Ignoranța noastră va fi
măsurată și va conta la judecată. Trebuie să avem grijă
să nu ne culcăm pe o ureche și să credem că sînt
suficienți misionari, predicatori sau învățători care
predică și spun altora despre Dumnezeu. Niciodată nu
este suficient. Mandatul din Matei 28:19: „Duceți-vă și
faceți ucenici din toate neamurile” nu se adresează
numai unui grup de oameni: predicatorii, păstorii,
tinerii, etc. El se adresează bisericii, tuturor
credincioșilor creștini. Credinciosul creștin și-a înțeles
menirea corect atunci cînd evanghelizează la rîndul lui,
pentru că înțelege că și el a crezut tot printr-o
propovăduire a Cuvîntului. Este datoria oricărui creștin
față de Dumnezeu să continue mai departe această
slujire și să iasă din pasivitate. Fiecare membru al
bisericii se poate implica în această lucrare: bărbat sau
femeie, după rînduiala Scripturii. A spune oamenilor
despre Dumnezeu, Biblie, Isus Christos, nu presupunem
doar să le predici. De multe ori vorbim cu oamenii
lucruri lumești și facem un slalom perfect numai ca să
nu ajungem la mesajul credinței creștine. Nu dorim să
supărăm pe nimeni, dar nu facem decît să-i lăsăm să
meargă spre Iad, în timp ce le arătăm un zîmbet, doar
ca să fie bine. Augustin spunea: „Aș vrea să spun
adevărul, dar mă tem ca unii oameni să nu poată să-L
primească și să fie jigniți de El, dar, în același timp, mă

gîndesc că dacă ar fi putut să-L primească și nu li l-am
spus, s-au pierdut pe veci.” Haideți să nu facem acest
compromis, și să ieșim din pasivitate. În lucrarea
Domnului este nevoie nu numai de predicare, ci și de
rugăciune, mărturie bună, vorbire curată, relații curate,
răspunsuri înțelepte. Priviți doar la Christos. Atunci
cînd nu predica, se ruga, cînd nu se ruga, vorbea pur și
simplu, cînd nu vorbea, trăia în lumea aceea, dar nimeni
nu a putut să-i reproșeze nimic.
Și astăzi, Dumnezeu ne cheamă să ieșim din
pasivitate, iar Pavel vorbește despre 4 caracteristici ale
creștinului ca tovarăș de slujbă:
1. Rugăciune – nu pasivitate
Apostolul spune aici:
Stăruiți în rugăciune, vegheați în ea cu mulțumiri. –
Coloseni 4:2
Duhul Domnului ne poruncește să însoțim
propovăduirea noastră cu rugăciunea. Rugăciunea
arată mai mult decît orice încrederea pe care o acordăm
Cuvintelor lui Dumnezeu, aceea că El îi ascultă pe cei ce
îi cer lucruri cu credință. Nu există o formă mai înaltă
de dependență decît aceea de a ne pune încrederea în El
și de a-i declara aceste lucruri prin cuvintele noastre.
Nu noi vom convinge oamenii de păcatele lor, ci a

Duhului este această lucrare, dar El se folosește de noi
ca de niște agenți umani prin care își duce la îndeplinire
acest scop măreț de a-i răscumpăra pe cei aleși în
Christos. Scriptura ne cheamă să fim sare iar nu zahăr.
Nu prin înțelepciunea vorbirii umane vom cîștiga pe
oameni la Christos, ci prin predicare și rugăciune, iar
rugăciunea are un rol fundamental. Ea trebuie să fie
plină de pasiune, iar nu doar o rugăciune expediată pe
moment și lipsită de patos. Ascult de multe ori rugăciuni
atît de lipsite de încărcătură spirituală: „Doamne ajută-
mă să fac voia ta și îți mulțumesc pentru această zi de
viață. Amin!” și mă întreb, oare n-avem ce să-i spunem
mai mult lui Dumnezeu? De cele mai multe ori nici nu
aud rugăciuni în biserică, și mă întreb: acum, nu avem
nimic să-i spunem lui Dumnezeu? Cînd nu te rogi, nu
înseamnă că ai emoții sau că te temi să nu greșești și să
rîdă vreun copil în credință de tine, ci înseamnă că viața
ta cu Domnul nu e în regulă. Atunci cînd nu te rogi, este
ca și atunci cînd ești într-un conflict deschis cu cineva și
nu îi vorbești. Nu îi vorbești pentru că nu vrei să auzi de
acea persoană, nu vrei să o vezi. Te ascunzi pentru că
acel conflict te roade și nu-ți dă pace. Cînd nu te rogi,
ești în conflict deschis cu Dumnezeu, și oricît încerci să
ascunzi lucrul acesta este clar ca apa de izvor.
Rugăciunea este semnul dependenței de Dumnezeu.
Absența ei înseamnă pasivitate și distanță între om și
Dumnezeu. Ateul nu se roagă. Cel care rostește

blasfemii la adresa lui Dumnezeu nu se roagă. Nebunii
în păcatul lor nu se roagă. Și tu te numești copil de
Dumnezeu dar ești caracterizat de același lucru: nu te
rogi? Pavel recunoaște puterea rugăciunii și spune
vegheați în ea, adică dedicați-vă ei, concentrați-vă pe ea,
nu o tratați cu pasivitate sau banalitate. Iată ce poate să
facă rugăciunea:
(...) ca Dumnezeu să ne deschidă o ușă pentru Cuvînt,
ca să putem vesti taina lui Christos pentru care iată,
mă găsesc în lanțuri - Coloseni 4:3
Pavel nu stătea pe o canapea de piele întoarsă, cu
sunet de lemne trosnind în șemineu și muzică de
Crăciun în fundal, și cu un pix Parker cu peniță de aur
să scrie aceste cuvinte, așa, că trebuie scrise și trebuie
făcute: fraților, rugați-vă, că așa trebuie. Nu, în niciun
caz! Am devenit atît de comozi cu rugăciunea, iar lucrul
acesta nu este în beneficiul nostru spiritual. Generația
mea nu mai știe ce înseamnă să insiști în rugăciune
pentru un lucru, o persoană, pentru pocăința unei
persoane. Să te rogi cu lacrimi și să vezi rezultatul
rugăciunilor tale în fața ochilor tăi prin suveranitatea
lui Dumnezeu și hotărîrea Lui veșnică! De-ar înțelege
oamenii, și mai ales credincioșii creștini puterea
rugăciunii! Pavel se afla în lanțuri, și cerea puterea
rugăciunii nu pentru eliberarea lui, căci chiar și în

închisoare el a propovăduit și a găsit pămînt fertil
pentru Domnul, ci pentru uși, tot mai multe uși deschise
în scopul predicării tainei, adică lucrării minunate și
ascunse omenirii pînă atunci: lucrarea de mîntuire.
2. Vestirea Cuvîntului – nu pasivitate
Creștinul ca tovarăș de luptă pe calea răspîndirii
Evangheliei în lume trebuie să fie un vestitor al
Cuvîntului. Singurele daruri ale Duhului Sfînt care
operează astăzi sînt cele de slujire, iar slujirea poate lua
multe forme. Vestirea, predicarea, nu este prima pe o
scară ierarhică a darurilor, dar este cea mai eficientă în
prezentarea mesajului Evangheliei către cei
necredincioși. Pavel spune aici despre Evanghelie:
ca s-o fac cunoscut cum trebuie să vorbesc despre ea. –
Coloseni 4:4
Felul în care se raportează apostolul la Evanghelie nu
este subiectiv, ci mai degrabă obiectiv. El nu spune: „voi
predica Evanghelia așa cum o înțeleg eu” ci mai degrabă,
așa cum trebuie să vorbesc despre ea. Adevărul lui
Dumnezeu nu este adevărul pe care pot sau vreau eu să-
l accept, ci este adevărul Lui, iar eu nu am niciun drept
să intervin în vreun fel și să reduc sau să adaug la acest
adevăr. Uitați-vă doar la unele biserici din zilele
noastre. Pentru că s-au concentrat mai mult pe ceea ce
izbește ochiul, cum spune Scriptura, au abandonat ceea
ce izbește sufletul. În loc să fie sare pentru lume s-au

transformat într-un zahăr care oricum n-are niciun rol.
Lumea e plină de zahăr. Oricît ar încerca unii să
adapteze mesajul Evangheliei generației mele, oricît au
încercat să-l adapteze generației tale, Duhul lui
Dumnezeu, dacă veți observa cu atenție, și-a scos mereu
oameni la suprafață, oameni care în esență au fost la fel.
Niciunul dintre marii oameni ai credinței n-au adoptat
ideologia generației din care au făcut parte. Toți au fost
considerați înguști, ciudați, dar eu cred că acest
calificativ: îngust este mai degrabă un compliment
credinciosului decît o jignire. Poate că oi fi eu îngust,
dar cu siguranță sînt mai larg decît Dumnezeu. Și
dacă cel îngust este mai larg decît Dumnezeu, cei
largi cum sînt?
Cuvîntul Domnului trebuie predicat așa cum este el
lăsat. Nu trebuie adăugat, dacă o cer împrejurările, și
nu trebuie tăiat, chiar dacă ar cere-o împrejurările. Aici
nu avem de a face cu o simplă carte, cum cred unii, ci
cu voia revelată a lui Dumnezeu. Revelația voii s-a
încheiat, iat-o! Biblia! Nimic peste Biblie. Ceea ce este
peste Biblie este împotriva ei. Doi păstori vorbeau odată
în contradictoriu și unul îi spune celuilalt: „Noi amîndoi
îl slujim pe Dumnezeu, tu în felul tău, Eu în felul Lui”.
Ca tovarăși de luptă pe calea Evangheliei trebuie să
slujim în felul Lui, nu în felul nostru. Să nu ne trezim,
mai ales cei care avem cuvînt în adunare, că vom fi

lucrat ani de zile la predici, mesaje, schițe, iar ele să
însemne nimic pentru Dumnezeu fiindcă nu au fost din
Cuvînt ci din imaginație, alte cărți sau, mai nou,
videoclipuri confuze de pe YouTube. Pregătirea oricărui
mesaj, oricărei predici, nu poate fi lăsată la libera
imaginație. Nu poți să începi să vorbești din Evanghelie
și să mizezi pe faptul că știi și că Duhul îți va descoperi
pur și simplu ce să spui. Este o jignire la adresa lui
Dumnezeu să te apropii atît de trivial de Cuvîntul lui și
să mai și pretinzi că Duhul îți vorbește. Ce îți va vorbi
va fi imaginația ta, iar imaginația ta este rea și
păcătoasă, nicidecum revelatoare și minunată, așa cum
este Cuvîntul cel sfînt. Vei vorbi despre mașini, pești,
animale, evenimente, dar nicidecum despre Scriptură.
Și cei mai slabi dintre credincioși vor spune: „Ce predică
minunată, ce frumos a vorbit Domnul. Cum ne-a deschis
El inimile în dimineața/după-masa/seara aceasta”. Și
acești oameni se află într-o mare eroare! Căci Duhul
Sfînt convinge de păcat, nu gîdilă firea. Duhul Sfînt
scoate la suprafață, așa cum se separă apa de ulei,
păcatul de voia lui Dumnezeu. Duhul nu caută calitate
oratorică, retorică, ilustrații pompoase ori rîsetele
oamenilor. De ce se numesc oare lacrimile pocăinței? Și
noi, credincioșii, sîntem datori să ne pocăim în fiecare
zi. Nu pledez acum pentru o viață creștină trăită în
obscuritate, cu fața sluțită și plînsă mai mereu. Nu, în
niciun caz. Ci ceea ce vrea să vă spun este că orice mesaj,

orice predică, care nu îndeamnă la pocăință, care nu ne
prezintă starea noastră în raport cu ceea ce vrea
Dumnezeu de la noi, orice predică ce ne bine-dispune în
starea noastră păcătoasă și care ne repetă mereu și
mereu: „Ești bun, în tine vei găsi puterea, tu ești
suficient”, nu este din partea Duhului, nici din partea lui
Dumnezeu, orice ar spune cineva, ci de la diavolul.
Cînd ne deschidem gurile să spunem altora despre
Dumnezeu, și aici nu doar cei care predicăm, ci chiar și
ceilalți, cînd în diferite împrejurări avem ocazia să stăm
de vorbă cu oameni, surorile, frații, noi tinerii, să avem
grijă ce le spunem. Cum vom putea avea grijă dacă n-
am studiat Cuvîntul lui Dumnezeu? Scriptura este
suficientă pentru om, așa că să le predicăm Scriptura, și
să nu o substituim imaginației și dorințelor noastre de
spectaculos, nou și frumos. Pavel se găsea în lanțuri
nu pentru că le-a zîmbit oamenilor și le-a spus ceea
ce voiau să audă, ci pentru că le-a spus ceea ce ei n-
au vrut să audă, n-au putut să audă, și asta pentru
că prin cuvintele lui le-au fost puse în față păcatele
și nelegiuirea. Să facem și noi așa, cu blîndețe, răbdare,
iar Duhul Sfînt promite că va lucra credința în cei aleși
în Christos.
3. Mărturie bună – nu pasivitate

Pe lîngă lucrarea de prezentare a Evangheliei celor
necredincioși, poate cel mai important aspect care
însoțește această lucrare este mărturia. Oriunde vreți
dumneavoastră, în orice domeniu, mărturia contează.
Nu vei merge la un medic despre care ai auzit că a uitat
un pansament în interiorul unei persoane și aceea a
avut de suferit. Oricît de bun ar fi, oricîți ani ar trece de
la incident, chiar dacă nu s-a întîmplat din nou, probabil
că nu vei merge. Așa sîntem noi oamenii. Nimeni nu va
angaja un avocat despre care a auzit că a pierdut multe
procese. Nimeni nu va cumpăra un medicament despre
care știe că i-a făcut cuiva rău și nu s-a simțit bine.
Nimeni nu va cumpăra o anumită mașină dacă altcineva
îi spune că este o mașină problematică. Nimeni nu-și va
face cont la o bancă despre care a auzit că practică niște
comisioane foarte mari. Lista poate continua, dar
mesajul e același. Contează foarte mult mărturia pe care
o avem înaintea oamenilor, ce vorbesc oamenii despre
noi, ce au să ne reproșeze oamenii.
Cu siguranță, nu vom fi lipsiți de jigniri și reproșuri.
Dar cele false, se acoperă cu mărturia noastră cea bună.
Dacă cineva spune despre pocăiții baptiști că sînt niște
oameni răi și profitori, dă un zvon fals, da? Ce putem
face noi? Dacă ar fi să răspundem tuturor acuzelor
mincinoase, dacă ar fi să-i mulțumim pe toți, cu
siguranță am reuși, la un moment dat, dar vom vedea

că mulțumindu-i pe oameni nu L-am mulțumit pe
Dumnezeu. Dacă ar fi să răspundem tuturor jignirilor,
atunci nu ne-ar ajunge viața să facem și altceva în afară
de asta. Poate că cineva ar vrea să se convingă, și ne-ar
cunoaște. Atunci ar înțelege că nu sîntem nici răi și nici
profitori. Și iată cum o mărturie mincinoasă despre noi
dispare. Pentru că persoana care s-a convins va spune
și mai departe, și mai departe. Dar ce s-ar întîmpla
atunci cînd mărturia noastră ar fi cu adevărat rea?
Atunci nu se mai poate schimba nimic înaintea multor
oameni. Dezamăgirea primează, din nefericire, chiar
dacă ulterior oamenii se schimbă. Nu vreau să vorbesc
la acest punct despre mărturiile mincinoase pe care
oamenii le formulează din gelozie sau mîndrie, ci la
mărturia rea pe care o dăm noi necredincioșilor, și
datorită căreia îi îndepărtăm pe oameni de Dumnezeu.
Apostolul spune:
Purtați-vă cu înțelepciune față de cei de afară;
răscumpărați vremea. – Coloseni 4:5
Această purtare cu înțelepciune nu este de natura
unei înțelepciuni umane. Ci înțelepciunea asta merge
mînă în mînă cu propovăduirea Evangheliei. Avînd o
purtare înțeleaptă, deci o mărturie bună față de cei din
afară, sau chiar față de frații și surorile din biserică,
vom face să înainteze Evanghelia printre necredincioși

și vom face să se dezvolte spiritual adunarea printre cei
credincioși. Dacă mărturia noastră înaintea oamenilor
este de: profitori, țepari, oportuniști – de unde vine
banul acolo mergem, ca trăind în lux – și în sensul
acesta ne afișăm cu mașini scumpe, bunuri scumpe,
bijuterii scumpe, haine numai de firmă, case scumpe,
apartamente mobilate la niște prețuri inimaginabile, cu
glume proaste – unele glume chiar despre creștinism,
creștini, Evanghelie, glume prin care oamenii nu arată
cît de amuzanți sînt, ci cît de proști și nebuni sînt.
Dovada clară că fără cercetarea Duhului Sfînt rămînem
niște oameni mizerabili. Va spune cineva acum: Și
atunci să nu mai rîdem? Eu n-am spus să nu mai rîdeți,
ci am spus să nu rîdeți de Dumnezeu, căci îi luați în
deșert Numele, și nici de lucrarea Lui, căci pretindeți că
ați fost mîntuiți de El. Vă întreb, un om cu o astfel de
mărturie, cum va predica Evanghelia și cum vor fi
cercetați prin intermediul cuvintelor pe care le spune el
de Duhul Sfînt, cei necredincioși? Căci astfel de oameni
împiedică mai mult decît ajută înaintarea mesajului
Evangheliei. Și cîți necredincioși dezamăgiți există
astăzi, dezamăgiți de ceea ce au văzut în unii care s-au
numit creștini, predicatori sau păstori. Și, nu vor fi
scuzați oricum pentru starea lor de păcat, dar o mai
mare pedeapsă vor primi cei care au facilitat necredința
lor printr-o mărturie rea. Scriptura rostește un VAI față
de cei care duc oamenii la pieire și le închid ochii să-L

vadă pe Dumnezeu. Totuși, mărturia rea nu produce
efecte numai în rîndul celor necredincioși. Mărturia rea
a unui predicator sau păstor face ca adunarea să
privească cu silă mesajul lui, să privească cu plictiseală
sau chiar să lipsească atunci cînd el are cuvînt în
biserică. Aceasta este comuniunea sfinților despre care
vorbește Scriptura? Unii aleg să plece dintr-o anumită
biserică numai pentru că s-au scîrbit de mărturia rea și
falsitatea altora. Iată că și unitatea este afectată. Toate
din cauza mărturiei. Nu contează ce spui, cît de
corectă a fost predica ta, dacă mărturia ta spune cu
totul altceva.
Să ne uităm și la Dima. În v. 14 Pavel spune:
Luca, doctorul prea iubit, și Dima, vă trimit sănătate. –
Coloseni 4:14
Dima – un slujitor al Cuvîntului lui Dumnezeu. Unul
care a fost demn să fie amintit aici de Pavel în această
listă cu oameni care meritau, dacă vreți, lauda, pentru
lucrarea pe care o făceau. Dar, acest Dima, n-a fost decît
unul dintre mulți care există astăzi: cu rîvnă, dar fără
pricepere, urmărindu-și mai mult interesul propriu,
cochetînd cu lumea, și care în final a fost dovedit ca
nefiind din rîndul celor aleși. 2 Timotei reia amintirea
acestui om și spune:
Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a

părăsit și a plecat la Tesalonic. – 2 Timotei 4:10
Iată dezamăgirea lui Pavel. Iată dezamăgirea unei
mărturii pierdute, a unui tovarăș de luptă care s-a
dovedit inutil în final. Credeți că faptul că Dima a plecat
nu a constituit o mărturie negativă pentru lucrare și
biserica de atunci? Dacă vreunul dintre cei pe care
biserica i-a botezat, poate pripit, se întoarce în lume,
trăiește în curvie, necurăție, vicii, oare nu este acela o
mărturie rea pentru biserică însăși? La fel a fost și
Dima. Cu Dumnezeu nu ne jucăm, căci dacă ne
permitem, să nu ne mirăm că vom arde în Iad.
Sînt mulți care spun astăzi: „Dumnezeu e nedrept,
Dumnezeu e nedrept!” Fals. Arătați-mi un singur om
inocent și perfect și care să nu-l fi cunoscut pe
Dumnezeu și să fi mers în Iad, și atunci voi spune că
Dumnezeu este nedrept. Dar nimeni nu poate fi
inocent și perfect, și atunci Dumnezeu nu face decît să-
și arate dreptatea. Mărturia noastră poate schimba
totul, mărturia noastră face totul, de fapt, chiar și în
absența predicării sau propovăduirii. Poate nu ești
dintre cei care pot să vorbească sau pot să rețină multe
lucruri, dar cu siguranță ești printre cei care pot avea o
mărturie curată.
Nu ești chemat să te ascunzi într-o peșteră dacă știi
că nu poți avea o mărturie. Nu pasivitate așteaptă
Dumnezeu, ci o trăire publică și privată curată. Cred că

asta face mai mult decît orice.
4. Vorbire curată și răspunsuri înțelepte – nu
pasivitate
Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu
sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia. –
Coloseni 4:6
Cred că ceea ce ne cere Duhul Sfînt aici prin
intermediul apostolului Pavel este de fapt cel mai
complicat lucru dintre toate. S-ar putea să excelăm în
rugăciune, în cunoașterea Cuvîntului și în toate celelalte
virtuți ale unui creștin autentic, dar vorbirea noastră să
nu fie încă finisată suficient. Aici nu mă refer la
capacitatea noastră de a rosti discursuri, aptitudini
oratorice sau retorice, să știi să vorbești în public sau
altele de felul acesta. Cînd mă gîndesc la ce spune Pavel
aici: vorbirea voastră, și cînd zice voastră se adresează
direct creștinilor, mă gîndesc la toate cuvintele pe care
le rostim de cînd ne trezim și pînă ne culcăm. Limba
poate fi foarte greu ținută în frîu, și de multe ori
cuvintele spuse în anumite stări, sînt regretate mult
timp. Pavel ne îndeamnă aici să dregem cuvintele
noastre cu sare. Cu alte cuvinte, să le sărăm, adică să le
purificăm, să le dăm gustul adevărat. O mîncare
nesărată nu are niciun gust. O mîncare foarte dulce este
grețoasă. Pavel nu spune să avem doar vorbe dulci, doar

vorbe de bine, ci vorbe sărate. Sarea face diferența, nu
este ipocrită, nu este vulgară, nu este falsă, nu este
mincinoasă. În contextul acesta, Pavel ne cheamă la o
emancipare spirituală, la o dezvoltare spirituală. Nu
comunicăm altfel cu oamenii. Foarte rar comunicăm
prin scris, și atunci cînd o facem, nu spunem lucruri
importante, așa cum se făcea în vechime prin scrisori.
Astăzi vorbim, și vorbim mult: la telefon, pe internet,
față în față. Folosim cuvinte, ne deschidem gura. Sîntem
atenționați să avem grijă la cuvintele pe care le rostim.
În primul rînd pentru că din ele vom fi judecați, în al
doilea rînd pentru că ne putem păta mărturia, în al
treilea rînd pentru că dacă ne numim creștini ele
trebuie să scoată în evidență caracterul nostru evlavios.
Nu e un lucru ușor, mai ales într-o lume atît de
agitată, o lume atît de dezordonată, în care din neant
apar motive de nemulțumire, de ceartă, de tulburare, și
atunci cuvintele noastre parcă nu mai sînt controlate de
noi. Trebuie, cred eu, în primul rînd să ne găsim pacea
în Dumnezeu, în toate împrejurările. Noi folosim
cuvinte în legătură cu împrejurări. Nu vorbim pur și
simplu. Vorbim subiecte, teme, probleme. Dacă temele,
problemele și subiectele le abandonăm în mîna
Domnului, dacă pacea ne-o găsim în El, vom folosi
cuvinte cuviincioase în legătură cu orice. Aici Pavel
spune: ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia. În
viață nu vom avea de a face numai cu oameni creștini și

de bună credință. Unii ne vor înșela, alții ne vor minții,
unii ne vor face rău și alții vor încerca să ne prindă cu
vorba ca să ne facă să greșim. Fiecăruia se poate referi
și la orice situație. A vorbi cuviincios, dres cu sare – și
aici putem să ne uităm la Domnul Isus care a trecut
poate prin toate împrejurările vieții – presupune să ne
ținem în frîu limba întotdeauna și să nu spunem ceva ce
ar putea să-L supere pe Dumnezeu. Vor exista situații și
oameni care ne vor împinge la limita răbdării, poate
vom fi copleșiți de nemulțumire justificată, poate vom
avea dreptate în unele împrejurări și totuși vom vedea
că ni se face nedreptate, vom primi acuze pe nedrept,
oamenii se vor ridica împotriva noastră și deși știm că
sîntem nevinovați, trebuie să nu spunem nimic
nefolositor, să nu ripostăm cu injurii, insulte, bîrfe,
răspunsuri obraznice, ci cu un cuvînt de pace,
înțelepciune, un cuvînt care să stingă discuția. Cel
care cedează primul a cîștigat mai mult. Ce folos cîștigul
care calcă pe cadavre? Ce folos cîștigul care distruge
relații, unele chiar de familie? Mai bine pierzi tu azi în
fața cuiva decît să pierzi toată viața aceluia.
Să nu fugim de cuvinte, ci să învățăm să le folosim
așa cum au făcut Isus și apostolii. Poate veți întreba:
„Dar cum au făcut-o ei?” Citiți-le epistolele, citiți
Evanghelia. Este plină de cuvinte, de cum au răspuns ei
oamenilor în multe împrejurări. Să-i imităm și să nu ne

lăsăm conduși de limba despre care Iacov spune:
Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea
este acela dintre mădularele noastre care întinează tot
trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul
gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare,
de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost
îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n-o
poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna,
este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm
pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe
oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui
Dumnezeu. – Iacov 3:6-9
Rămîn, așadar, acestea 4:
1. Rugăciunea
2. Vestirea Cuvîntului
3. Mărturia bună
4. Vorbirea curată
Dumnezeu nu ne cheamă la pasivitate, nu ne
cheamă să ne vedem de treburile noastre, pentru că
oricum sînt suficienți oameni care le fac acestea.
Pasivitatea unora scoate în evidență starea lor spirituală
precară. Un adevărat credincios le are pe acestea, chiar
dacă nu la modul perfect și deplin, însă nu încetează în
fiecare zi să încerce, să se roage și să-și dea toate
silințele să fie deplin în toate 4.
14
DESPRE POCĂINȚĂ
(10) În adevăr, cînd întristarea este după voia lui
Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mîntuire, și
de care cineva nu se căiește niciodată; pe cînd
întristarea lumii aduce moartea. (11) Căci uite, tocmai
întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu,
ce frămîntare a trezit în voi! Și ce cuvinte de
dezvinovățire! Ce mînie! Ce frică! Ce dorință aprinsă!
Ce rîvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți
curați în privința aceasta. – 2 Corinteni 7:10-11
a. Prolegomene al pocăinței
Atunci cînd prin Duhul Sfînt vorbim despre
mîntuire și despre planul pe care Dumnezeu l-a încheiat
cu Sine Însuși cînd a hotărît să-Și salveze o seminție
aparte de la moartea eternă, vorbim în același timp și
despre pocăință. Pocăința, prin ea însăși, nu doar că
urmează constant credinței, ci de asemenea se naște din
ea. Pocăința deci vine în urma credinței, iar dreptatea

pe care o dobîndim prin credință nu este a noastră, ci
este a Duhului pe care Christos l-a trimis în lume spre
iluminarea și salvarea oamenilor. Cuvîntul ebraic
pentru „pocăință” este derivat din convertire sau
întoarcere, iar termenul grecesc (metanoia) provine din
echivalentul modificării gîndirii sau a intenției cu
care înfăptuiești un lucru. Pocăința presupune a te
depărta de tine însuți, a te întoarce spre Dumnezeu
și a lăsa la o parte vechea ta gîndire în timp ce
îmbraci o alta nouă și curată. Cu alte cuvinte, pocăința
este orientarea autentică a vieții noastre spre
Dumnezeu, o întoarcere care se naște dintr-o teamă
curată și sîrguincioasă de El și constă în mortificarea
trupului nostru și a omului nostru cel vechi și vivificarea
făcută de Duhul. Atunci cînd afirmăm că pocăința
înseamnă „orientarea vieții spre Dumnezeu”, acest lucru
presupune o transformare nu doar la nivelul faptelor
noastre, ci chiar înlăuntrul sufletului. Faptele nu pot
prin ele însele să aducă mîntuirea sau să o mențină, iar
pocăința nu trebuie să fie doar în ceea ce privește
acțiunile noastre, căci moralitatea nu echivalează cu
pocăința cum nici caritatea între oameni nu presupune
că o persoană este de drept mîntuită prin faptele sale.
În Ieremia, profetul atenționează poporul Israel că
inima este principalul loc unde trebuie să aibă loc
pocăința, iar iertarea și umilința înaintea lui Dumnezeu
nu va fi primită de Acesta dacă răutatea nu este

eliminată complet din intențiile sufletului.
Israele, de te vei întoarce, dacă te vei întoarce la
Mine, zice Domnul (...) tăiați-vă împrejur pentru
Domnul, tăiați-vă împrejur inimile - Ieremia 4:1a, 4a.
Iacov ne atenționează că niciun om nu poate să se
aștepte la binecuvîntări din partea lui Dumnezeu dacă
este nehotărît și nestatornic în căile sale, fiindcă un
astfel de om nu este plăcut lui Dumnezeu și în același
timp nu s-a întors în totalitate de la a face pofta firii și
faptele Satanei.
(7) Un astfel de om să nu se aștepte să primească
ceva de la Domnul. (8) căci este un om nehotărît și
nestatornic în toate căile sale. – Iacov 1:7-8
A scoate afară din inimile noastre răutatea și
nelegiuirea presupune ca înainte de toate să ne fie silă
și să urîm din tot sufletul faptele noastre păcătoase
și în acest fel să ne întristăm din cauza lor și să
implorăm iertare. Apostolul Pavel ne spune în 2
Corinteni că atunci cînd întristarea este după voia lui
Dumnezeu, aduce pocăință care duce la mîntuire – 2
Corinteni 7:10
Totuși, nu orice fel de întristare este spre pocăință,

fiindcă tot Apostolul ne spune în același verset că
întristarea lumii aduce moartea.
Această ură pe care trebuie să o simțim pentru
faptele noastre nelegiuite presupune să avem repulsie
față de păcat, iar această repulsie, chiar dacă este o
stare de întristare, prin această măsură aspră,
Dumnezeu ne mîntuiește sufletele și ne oferă fericirea
mîntuirii și eliberarea prin har.
Mortificarea trupului și vivificarea oferită de Duhul,
așa cum spuneam în introducere, presupune faptul că
prin credință și pocăință, credinciosul se dezbracă de
trupul firesc și păcătos
(16) Spălați-vă deci și curățiți-vă! Luați dinaintea
ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să
mai faceți răul! (17) Învățați să faceți binele, căutați
dreptatea (...) – Isaia 1:16-17
și se înnoiește cu un nou duh al minții pe care îl
primim din partea Duhului Sfînt.
(22) (...) să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se
strică după poftele înșelătoare; (23) și să vă înnoiți în
duhul minții voastre, (24) și să vă îmbrăcați în omul
cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o
neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul. –
Efeseni 4:22-23
Această restaurare a sufletului și a inimii nu are loc

într-o clipă după credință, nici măcar într-o zi, o lună
un an sau cinci ani, ci pocăința este un progres continuu
și de cele mai multe ori lent prin care Dumnezeu
înlătură din aleșii săi corupția cărnii și îi purifică fără
vină, consacrîndu-i pentru Sine ca pe niște temple.
Pocăința zilnică înnoiește gîndirea în întregime în
vederea purități autentice la care credincioșii sînt
chemați. Bătălia pocăinței nu se termină în timpul
vieții, ci singurul lucru care pune capăt acestei datorii a
credinciosului este moartea, fiindcă moartea încetează
viața iar sufletele celor mîntuiți ajung să-l cunoască pe
Tatăl lor. Este important să progresăm în mărturisirea
păcatelor înaintea lui Dumnezeu în rugăciunile noastre
și să ne pocăim de orice fel de nelegiuire, fiindcă, în
omul regenerat rămîne întotdeauna o zgură mocnită a
răului din care în permanență se nasc dorințe care îl
ademenesc și îl îndeamnă să păcătuiască. Dumnezeu
cunoaște acest lucru și tocmai de aceea ne îndeamnă la
pocăință pentru ca să nu uităm că la El avem scăparea
și iertarea pentru orice fel de nelegiuire a vieților
noastre. Niciun om mîntuit nu va înceta să
păcătuiască, iar simplul gînd păcătos, fără să fie
urmat de vreo acțiune în acel sens, este prin sine
însuși un păcat și o nelegiuire, astfel, chiar dacă am
putea să ne controlăm acțiunile, gîndurile ar putea
să rămînă singurele care să ne incrimineze și care să

ne dovedească că nu putem să trăim fără să
păcătuim. Toate acestea, însă, nu vor dispărea decît în
momentul în care vom fi în veșnicie cu Sfînta Treime
binecuvîntată, loc unde păcatul nu va mai avea putere
și noi, sfinții, vom trăi alături de Cel ce a biruit moartea,
pe Satan și pe îngerii săi.
Se poate însă naște următoarea întrebare: Dacă toți
păcătuim oricum, de unde știm care dintre frații și
surorile noastre sînt mîntuiți de Dumnezeu? Apostolul
Pavel ne face prin Christos o promisiune spunînd
despre Biserică faptul că întocmai cum
(25) Christos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru
ea (26) ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin
botezul cu apă prin Cuvînt, (27) ca să înfățișeze
înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără
zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă și fără
prihană. – Efeseni 5:25-27
Dumnezeu, deci, fiindcă se ține de cuvînt în
promisiunile Sale, va curăța biserica de orice fel de pată
iar în sensul acesta trebuie să înțelegem că cei mîntuiți,
deși vor păcătui datorită naturii umane, aceștia nu
vor mai fi stăpîniți și robiți de păcat. Duhul Sfînt
oferă o putere prin care credincioșii pot dobîndi
biruința și pot ieși victorioși din ispită. Păcatul, așadar,
nu-și pierde existența, ci domnia, care domnie este
abolită prin credința în Isus Christos și pocăință. Aceste

urme ale păcatului pe care nu le putem elimina din viața
noastră nu ne vor mai fi imputate de Dumnezeu, căci
odată mîntuiți prin har, prin darul și grația lui
Dumnezeu, această mîntuire nu se poate pierde, astfel
că păcatul ce locuiește în noi și care adesea își face
manifestată prezența ar trebui să ne facă mai mult să
conștientizăm că sîntem salvați și înfiați numai prin
îndurarea lui Dumnezeu și, eliberați de vina păcatului
prin pocăință putem sta înaintea Creatorului cu
îndrăzneală și mulțumire eternă.
Tot Apostolul Pavel ne îndeamnă în Romani ca
păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor
și să nu mai ascultăm de poftele lui – Romani 6:12
El nu spune să nu fie ci să nu mai domnească.
Trebuie să fim conștienți că atît timp cît vom trăi
păcatul va exista în viețile noastre însă lupta noastră
prin pocăință trebuie să fie împotriva acceptării
dorinței de a păcătui. Iacov ne învață că dorința după ce
a conceput, dă naștere păcatului – Iacov 1:15
Chemarea credincioșilor ce se pocăiesc de greșelile
și pornirile nelegiuite ale păcatului este să lupte
împotriva dorinței și să nu accepte sub nicio formă
îndemnul firii de a păcătui.
b. Etapele pocăinței
Fiindcă Dumnezeu este un Tată perseverent și
funcționează planificat, cunoscînd dinainte cursul
istoriei lumii și orice fel de aspect al vieții noastre, El
ne-a lăsat, prin bunăvoința Sa Divină, în mod
sistematic, un îndreptar folositor în scopul pocăinței.
Inspirat fiind de Duhul Sfînt, apostolul amintește așa-
zisele etape ale pocăinței în pasajul pe care l-am citit la
început. Acestea sînt în număr de 7 după cum urmează:
1. Sîrguința
Sîrguința, sau strădania ori rîvna, presupune
dedicarea totală în sensul mărturisirii păcatelor dar și
perseverarea în credință și înfrînare de la orice fel de
slujire sau dorință păcătoasă.
2. Vigilența
Întristarea de care Apostolul Pavel vorbește naște
vigilența,
În adevăr, cînd întristarea este după voia lui
Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mîntuire – 2
Corinteni 7:10
căci acela care este atins de un sentiment viu al
nemulțumirii de sine din pricina faptului că a păcătuit
împotriva Dumnezeului său devine în același timp
răbdător și atent ca să poată scăpa din cursele
Diavolului, ca să se poată apăra mai bine împotriva

răutăților lui și ca să nu se mai abată ulterior de la
călăuzirea Duhului Sfînt.
3. Îndreptățirea
Presupune purificarea întemeiată pe solicitarea
iertării și mărturisirea păcatelor. Credinciosul creștin
poate să vină cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu și
să solicite îndurare fiind convins că o va obține de
îndată fiindcă prin jertfa lui Christos noi sîntem
îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu să avem o astfel de
atitudine atunci cînd vine vorba despre pocăință.
4. Indignarea
Întristarea și repulsia față de păcat naște indignare,
fiindcă în felul acesta credinciosului i se face greață de
păcat și de pofta firii și, gemînd înlăuntrul său
împotriva lui însuși, se mînie pe Satan și își dedică toată
puterea luptei împotriva dorințelor carnale și care
deturnează mintea de la sfînta voie a lui Dumnezeu.
5. Teama
Pe lîngă toate celelalte, teama este foarte
importantă în atitudinea de pocăință fiindcă, înțelegînd
consecința păcatului său în lipsa pocăinței,
credinciosului îi este adusă în vedere severitatea
înspăimîntătoare a mîniei lui Dumnezeu față de cei
păcătoși. În astfel de momente, credinciosul trebuie să

fie tulburat de o neliniște extraordinară care ne învață
umilința și vegherea. Vigilența de care am vorbit se
naște din această teamă a credinciosului de consecința
și promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o păcătoșilor.
6. Năzuința
Prin năzuință, ne referim la răbdarea în împlinirea
datoriei noastre și acea disponibilitate de a asculta și
care ar trebui să ne determine în mod deosebit să
recunoaștem păcatele noastre.
7. Zelul
Presupune adorarea lui Dumnezeu și recunoașterea
neputinței înaintea lui atunci cînd ne punem
următoarele întrebări: „Ce am făcut?” „Unde m-aș fi
prăbușit dacă îndurarea lui Dumnezeu nu m-ar fi
sprijinit?”.
c. Păcatele pentru care nu există pocăință sau
iertare
Așa cum ne învață Scriptura, prin pocăință se obține
iertare de păcate, însă nu toate păcatele sînt incluse
de Dumnezeu între acelea de care El are milă să le
uite. Este important să înțelegem că nu pocăința este
cauza mîntuirii, ci credința, astfel că pocăința nu este
decît un exercițiu necesar în viața credinciosului pentru
ca acesta să nu uite starea din care Dumnezeu prin
îndurare l-a scos și l-a ridicat. Apostolul ne învață în

Evrei acestea atunci cînd spune:
(28) căci dacă păcătuim cu voia, după ce am primit
cunoștința adevărului, nu mai rămîne nicio jertfă
pentru păcate, (27) ci doar o așteptarea înfricoșată a
judecății și văpaia unui foc, care va mistui pe cei
răzvrătiți. – Evrei 10:26-27
În acest sens, cei ce vor păcătui cu voia și batjocoresc
mila și îndurarea lui Dumnezeu de a-i scoate din
mizeria lumii acesteia, întorcîndu-se voit în
nelegiuirile din care El i-a eliberat, pocăința acestora va
fi fără efect, pentru că pentru acești oameni tot ceea ce
rămîne este așteptarea înfricoșată a judecății. Pe de altă
parte, Mîntuitorul Christos ne învață foarte clar atunci
cînd vorbește despre păcatul împotriva Duhului Sfînt.
(32) Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi
iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu
va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. –
Matei 12:32
Aici, Christos vrea să spună că păcătuiesc
împotriva Duhului Sfînt cei care, cu rea intenție, se
împotrivesc adevărului lui Dumnezeu, deși sînt atinși în
așa măsură de strălucirea Sa, încît nu se pot scuza.
Numai o astfel de împotrivire constituie un astfel de
păcat. Cu alte cuvinte, cei care, convinși că ceea ce
batjocoresc este Cuvîntul lui Dumnezeu, nu

încetează totuși să-l nege, despre aceștia se spune că
hulesc împotriva Duhului, deoarece se împotrivesc
iluminării, care este lucrarea Duhului Sfînt. Este
important în același timp să înțelegem esența pe care
Christos dorește să ne-o transmită aici. Nu toți cei care
hulesc împotriva Duhului Sfînt nu vor mai putea fi
iertați. Chiar Pavel este unul dintre cei care a negat
existența lui Dumnezeu și i-a prigonit pe credincioșii
creștini, însă a comis lucrurile acestea din necredință și
neștiință.
(13) Măcar că mai înainte eram un hulitor, un
prigonitor și batjocoritor. Dar am căpătat îndurare,
pentru că lucram din neștiință, în necredință. – 1
Timotei 1:13.
Păcatul de neiertat împotriva Duhului Sfînt este acela
al celor care, fiind convinși și crezînd că Dumnezeu și
lucrarea Sa este autentică și există, totuși, își permit să
batjocorească lucrarea Duhului, existența miraculoasă a
Sa precum și orice fel de manifestare miraculoasă a
puterii lui Dumnezeu. Mesajul pe care autorul epistolei
către Evrei dorește să îl transmită este acela că cei care
cred că se pot juca oricînd vor cu religia creștină,
alegînd cînd să creadă și cînd nu, cînd să se închine și
cînd să batjocorească, nu sînt sortiți vieții veșnice ci
pierii și focului iadului. Nu putem să ne jucăm cu
lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, căci El este un

Dumnezeu gelos, drept și sever, astfel că atunci cînd
avem impresia că noi îl alegem pe Dumnezeu atunci
cînd vrem și ne lepădăm de El atunci cînd nu ne mai
trebuie nu sîntem decît niște fii sau fiice ale lui Satan.
Un credincios nu va putea să aibă niciodată o astfel de
gîndire, însă, dat fiind că trăim vremurile din urmă, iar
în Biserica lui Christos se strecoară în ultimul timp
mulți simpatizanți și partizani doar ai credinței
creștine, este important să cunoaștem aceste lucruri.
Nu botezul mîntuiește, cum nici împărtășirea din Cina
Domnului, ci credința pe care o căpătăm prin grația lui
Dumnezeu urmată de pocăința care întreține viața
credinciosului spre sfințire. Dacă avem impresia că fiind
botezați ne-am absolvit de vinovăția morții și în felul
acesta am căpătat viața veșnică, păcălindu-L într-un fel
sau altul pe Dumnezeu, nu sîntem decît niște nenorociți
și demni de moartea veșnică. Dumnezeu există, El este
drept și își va pedepsi creaturile nelegiuite și pe care le
are în controlul Său deplin. Cei ce scuipă numele lui
Dumnezeu sînt cei pe care Dumnezeu i-a făcut spre
ocară și spre arătarea judecății Sale drepte și
nepătrunse astfel că nu există niciunul care să-L
hulească pe Dumnezeu în timpul săptămînii și să fie
sfînt duminica și care totuși să fie mîntuit. Poate că
unora li se va părea prea dur și străin de îndurarea lui
Dumnezeu faptul ca cineva care caută refugiu invocînd

îndurarea lui Dumnezeu să fie lipsit în întregime de
iertare. Acestei obiecții i se poate răspunde foarte ușor,
căci autorul Epistolei către Evrei nu afirmă că iertarea
le este refuzată dacă se întorc la Domnul, ci contestă cu
vehemență faptul că ei vor putea să mai ajungă vreodată
la pocăință, fiindcă mintea lor va fi atît de întunecată de
păcat încît nu se vor mai putea întoarce niciodată cu
sinceritate la Dumnezeu. Afirmații de genul mă voi
pocăi la bătrînețe sau mă voi pocăi după ce îmi voi fi trăit
viața ori mă voi pocăi cînd vreau eu, deși sînt rostite cu
gura omului, ele sînt cuvintele directe ale lui Satan care
locuiește în acești oameni. Căci pocăința nu aduce
mîntuire, ci credința, așa că omul deși poate alege
momentul în care să-și ceară iertare pentru păcate,
acest lucru nu cîștigă în mod obligatoriu mîntuirea.
Fiindcă iertarea nu este ceva ce ține în exclusivitate
de relația cu Dumnezeu, căci și în viața de zi cu zi greșim
față de cei din jurul nostru și le implorăm iertarea,
aceasta nu este întotdeauna acceptată de aceștia. În
același fel și Dumnezeu, prin judecata lui dreaptă
orbește veșnic astfel de nelegiuiți din pricina nesimțirii
și nevredniciei lor. Ipocriții sînt uneori cruțați de
Dumnezeu, la fel cum Ahab a fost cruțat iar nelegiuirea
nu a venit peste el în timpul vieții lui ci în timpul fiului
său, dar, blestemul stabilit de Dumnezeu va veni la un
moment dat și va arde acești oameni dați pierzării.
Pocăința este sfîntă, la fel ca toate celelalte lucruri

sfinte ale lui Dumnezeu, și este de datoria noastră să
tratăm aceste lucruri cu un deplin respect astfel încît
Dumnezeu să ne facă parte de iertare și să căpătăm
îndurare înainte Celui ce poate să șteargă orice fel de
mizerie a vieții noastre.
Fă-mă Sfîntă Treime să înțeleg nimicnicia naturii
mele păcătoase și mila, harul și îndurarea pe care Tu ai
arătat-o față de mine atunci cînd mi-ai deschis ochii și
mi-ai luminat inima și sufletul meu. Fii lăudat în veci de
veci Cel ce ești drept, sever, îndurător, iertător și iubitor
de oameni!
15
RĂPIREA ȘI MILENIUL
– TEORIE SAU
REALITATE BIBILICĂ?
Majoritatea credincioșilor de astăzi cred cu tărie că
va exista la un moment dat o succesiune de evenimente
după cum urmează:
(1) ruperea celor 7 peceți;
(2) răpirea miresei (biserica);
(3) căsătoria Mielului;
(4) Suflarea celor 7 trompete;
(5) Golirea celor 7 potire;
(6) A doua venire a Domnului Isus;
(7) Mileniul;
(8) Judecata cea mare;
(9) abia în final: Eternitatea.

Desigur, toate acestea sună pompos, arată spre un
viitor impresionant în care vom juca rolul unor
luptători și vom învinge mereu și mereu alături de
Mîntuitorul nostru. Totuși, vorbește Scriptura cu
adevărat despre aceste lucruri și le prezintă ca pe niște
realități concrete și care se vor petrece la un moment
dat? Cartea Apocalipsa este plină de imagini, de
metafore și de înțelesuri ascunse ochiului neantrenat,
și, nici măcar cei care susțin aceste 9 puncte nu sînt
consecvenți cu ei înșiși întrucît omit multe alte lucruri
pe care Apocalipsa le spune. De vreme ce interpretează
literal, de ce nu propovăduiesc fiecare rînd al
Apocalipsei? Pentru același motiv pentru care știu și ei
că Apocalipsa nu ne-a fost lăsată nouă pentru a o
interpreta literar, pentru a măsura metri cubi de aur ori
lățimea străzilor cerului. Despre acele lucruri nu știe
nimeni, ci numai Dumnezeu. Tendința credincioșilor
creștini este paradoxală: ei îmbrățișează întotdeauna
explicațiile cele mai pompoase considerîndu-le simple
și le neagă pe cele lipsite de foc, tăieri de capete, văi de
sînge, etc, considerîndu-le plictisitoare.
Răpirea și mileniul sînt o teorie dominantă în
bisericile zilelor noastre. Răpirea presupune o venire
secretă și foarte aproape de noi în care urmașii
Domnului Christos vor fi mutați în cer în mod miraculos
iar evreii vor trece printr-un necaz de 7 ani, un necaz de

proporții imense, toate datorîndu-se faptului că l-au
răstignit pe Isus Christos14. Ne întrebăm, care este
fundamentul Biblic al acestei teorii? Ne va fi greu să
găsim vreunul, în afara unor versete scoase din context
și folosite cu preconcepții. Niciunul dintre susținătorii
acestei poziții nu pot să explice venirea Domnului fără
acele cîteva versete pe care le interpretează în mod
greșit literar, pe cînd, Scriptura ne vorbește peste tot
despre cum va arăta a doua venire a Domnului Isus, și
chiar așa, prin versetele pe care le folosesc eronat, ea
poate fi explicată unitar odată cu restul Scripturii care
nu vorbește nici despre răpire iar nici despre mileniu.
Cu alte cuvinte, singura temeinicie a teoriei lor sînt
acele versete, pe care le cunoaștem, în absența lor
fiindu-le imposibil să ne explice aceleași lucruri din
cuvintele Domnului Isus. Tocmai pentru că nu vom găsi
un temei Biblic pentru această teorie, ne vom uita la
modul în care s-a conturat din punct de vedere istoric.
Pînă în secolul XIX, o astfel de poziție a fost
inexistentă, dar, laolaltă cu alte teorii, în speță teoria
evoluționistă, teoria dispensaționalistă s-a conturat în
acest secol. În anul 1831, John Nelson Darby, un preot
14
Concepția despre răpire, poate, desigur, datorită imaginației oamenilor, să îmbrace și alte
variante pe care nu mi-am propus să le analizez în această lucrare.
confuz, a părăsit Biserica Anglicană și s-a alăturat unui

grup numit Frații din Plymouth. Darby, asemeni lui
Darwin, s-a folosit de o întorsătură speculativă a
Scripturii și a dat naștere teoriei răpirii și mileniului.
Darby susținea că Dumnezeu are două popoare – evreii
și neamurile – cu care are două planuri diferite și două
destine diferite. Dintre aceste popoare, numai evreii vor
trece prin necazul cel mare, pe cînd neamurile vor fi
luate de pe pămînt în timpul unei vieți secrete, cu șapte
ani înainte de a doua venire a lui Christos. Din păcate,
teoria ereticului Darby a devenit norma în creștinism
iar nu excepția, iar tot mai mulți credincioși cad în
eroarea de a o propovădui și de a o ridica la rang de
dogmă. Chiar și Frații din Plymouth au considerat-o
fără temei biblic. Adevărul este că nu există niciun
pasaj în Scriptură care să ne vorbească despre o
venire în taină a lui Christos pentru a-i învia pe
creștini și a-i răpi timp de 7 ani într-un extaz ceresc!
Chiar din Cuvintele Domnului Isus putem să respingem
o astfel de erezie:
„Vine ceasul, cînd toți cei din morminte vor auzi glasul
Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor
învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia
pentru judecată.” (Ioan 5:28-20; Matei 25:31; Luca
12:35-48)
În mod clar Isus vorbește despre un moment din

viitor cînd cei nelegiuiți dar și cei neprihăniți vor învia
și vor fi judecați împreună. Ideea potrivit căreia
credincioșii vor fi răpiți în secret nu are fundament
exegetic și nici măcar nu se află în Cuvintele Domnului
Isus nu doar din locul acesta ci din toate Evangheliile.
Nu veți găsi niciunde în Scriptură un necaz de șapte ani
în viitor în care majoritatea evreilor vor muri. Dați-mi
voie să vă explic de ce Darby a pus la cale o astfel de
teorie, căci ea este în mod evident originală, dar
nicidecum nu este creația lui. Darby s-a folosit de
evenimente istorice pentru a pune la cale o eschatologie
imaginară care astăzi a înșelat atîtea milioane de
credincioși.
Evreii au avut parte de necazuri. De fapt, cine poate
să uite de necazul de 7 ani pe care l-au suferit sub regele
Antioh IV Epifane? Evident, majoritatea susținătorilor
răpirii n-au auzit niciodată de un astfel de rege, dar asta
nu mă miră. Totuși, aceștia nu se simt mustrați nici
măcar puțin, și afirmă în continuare teorii pe care nu le
pot explica decît cu 2-3 versete din Scriptură, și acelea
căutate folosind search în aplicația Biblia...
În 167 î. Chr., la trei ani după asasinarea lui Onias al
III-lea, s-a abătut asupra Ierusalimului un sacrilegiu
extraordinar. Forțele armate ale lui Antioh au atacat
fortăreața Templului, au oprit jertfa necurmată și au

instaurat urîciunea pustiirii în Locașul Preasfînt. Antioh
a jefuit vistieria Templului, a dedicat sanctuarul în
cinstea lui Zeus din Olimp și a jertfit un porc pe altar.
Cu toate că evreii au acceptat în masă semnul fiarei
greco-siriene (iată semnul despre care unii spun că ar fi
666 sau codul de bare ori cipul din mînă sau frunte ori,
mai nou, vaccinul anti-COVID1915), cei care se încredeau
în Dumnezeu nu au făcut-o. Pînă acum observăm clar
că Apocalipsa, așa cum o cunoaștem noi, reia
evenimente istorice ca să explice evenimente viitoare.
Apocalipsa nu ia evenimente istorice pentru a ne spune
că se vor repeta în viitor, ci se folosește de lucruri
cunoscute destinatarilor scrisorii pentru a explica
lucruri viitoare, lucruri care i s-au arătat lui Ioan și pe
care nu le-ar fi putut explica altfel pentru că erau de
neînțeles. Revenind, deși păreau că nu au nicio șansă să
se împotrivească acestui simbol al cruzimii, unul dintre
ei, adică Iuda Macabeul, a purtat lupte împotriva puterii
siriene. În cele din urmă a reușit să recucerească
Muntele templului, a curățat sanctuarul, și în anul 164
î. Chr., la 14 decembrie, adică la 7 ani de la uciderea lui
Onias și la 3 ani după pîngărirea Templului, acesta a
fost rededicat iar jertfa necurmată a fost restaurată.
Acestea sînt evenimente istorice clare și cunoscute
15
Vaccin pe care îl resping datorită provenienței ingredientelor sale (celule reproduse din celule
ale unor fetuși avortați).
evreilor. Sărbătoarea Hanukkah comemorează aceste

lucruri, deci se pot verifica.
Acum, două secole mai tîrziu, în timpul Domnului
Isus, chiar El privește în trecut la „urîciunea pustiirii”
(Matei 24:15), pentru a-i avertiza pe ucenicii Lui că
urma să aibă loc un alt necaz de 7 ani. Acum, Darby și
susținătorii lui de astăzi susțin eronat că este vorba de
Necazul cel mare. Totuși, să privim din nou istoria. Anul
63, Templul este distrus și pustiit de păgînii romani.
Sîngele care a pustiit altarul nu a fost cel al unor porci
necurați, ci al fariseilor necredincioși. Sfînta Sfintelor
nu a fost numai desacralizată, ci a fost complet distrusă.
La data de 30 august, la exact 7 ani (adică în anul 70) de
la începutul acestui necaz, Templul a fost incendiat iar
Ierusalimul ras de pe fața pămîntului pînă la 26
septembrie. Isus a profețit lucrurile acestea cînd le-a
spus și mai apoi a concluzionat: „Adevărat vă spun că
toate acestea vor veni peste neamul acesta.” (Matei
23:36).
Aceste două necazuri sînt cele pe care Darby și-a
construit teoria cu privire la răpire și mileniu. Repet, nu
există niciun temei biblic pentru o astfel de
interpretare. Este necesar să facem următoarele
remarci:
1. Nu există nicio bază biblică pentru a crede în

a doua șansă a mîntuirii după a doua venire a
lui Christos – Christos este suficient de clar: toți
cei care i-au fost dați de Tatăl vor învia în ziua
de apoi (Ioan 6:37-40), iar Pavel reia aceleași
lucruri (Romani 8:18-25). Prin urmare, putem
fi siguri că nimeni nu va fi mîntuit în timpul unei
epoci de 1000 de ani după a doua venire a lui
Christos. Ideea că trupurile noastre sînt
răscumpărate la răpire, pămîntul este eliberat
de degradare 1000 de ani după cei 7 ani de
Necaz, nu sînt nimic mai mult decît teorii fără
fundament Biblic. La a doua venire, mireasa lui
Christos, biserica, va fi desăvîrșită! Nimeni
altcineva nu va mai putea fi mîntuit.
2. A sugera că evreii trebuie să-și îndeplinească

destinul național ca o entitate separată, după
răpirea credincioșilor, este o blasfemie
împotriva lui Isus, în care s-au împlinit toate
promisiunile făcute lui Avraam – această
rămășiță nu este aleasă pe baza rasei, să
înțelegem odată pentru totdeauna dacă ne place
să ne numim creștini, ci pe baza relației sale cu
Răscumpărătorul înviat. Îmbrăcați în Christos,
bărbați, femei și copii de orice vîrstă, și „de orice
limbă, din orice norod și din orice neam”
(Apocalipsa 5:9), alcătuiesc o singură

comunitate a legămîntului, atît de frumos
simbolizată în cartea Romani prin măslinul
altoit.
3. Speranța slavei nu este o răpire dinaintea

necazului – ci promisiunea învierii, prin care
urmașii Mielului vor fi totdeauna cu Domnul,
aceasta este speranța noastră.
Pe de altă parte și pe scurt, să vorbim despre mileniu.
Nenumărați credincioși, de fapt toți cei care susțin
eronat teoria despre răpire a lui Darby (căci nu este
decît o teorie a unui om iar nu o învățătură a Duhului),
cred de asemenea că urmașii lui Christos au parte de
viață-după-viață în etapa intermediară, apoi, viață după
viața-după-viață în epoca de aur de o mie de ani și în
sfîrșit o stare eternă în care nu va mai exista păcat.
Astfel de credincioși cred greșit că vor avea trupuri
înviate și slăvite pentru a experimenta din nou o lume
căzută, timp de 1000 de ani. Vă rog, să privim la
Domnul Christos. Deși a vorbit în repetate rînduri
despre învierea morților în timpul vieții Sale de pe
pămînt, El nu a lăsat niciun indiciu referitor la o epocă
de aur de 1000 de ani. Ba mai mult, El spune clar,
anulînd orice fel de teorie cu privire la mileniu sau
răpire: „Nu vă mirați de lucrul acesta, pentru că vine
ceasul cînd toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și
vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia
pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru
judecată.” (Ioan 5:28). Nimic din Scriptură și din
Cuvintele Cuvîntului lui Dumnezeu nu ne sugerează că
aceia care au murit în Christos se vor întoarce pe o
planetă populată de pămînteni căzuți. Despre pămîntul
și cerul cel nou Scriptura vorbește clar și spune că
„nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în
spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea
vieții Mielului” (Apocalipsa 21:27), ca să nu mai
spunem că deși aderă la interpretări SF legate de
Învierea morților, omit „cartea vieții Mielului” și
consideră doctrina alegerii și a predestinării ca fiind o
erezie născocită de un oarecare Martin Luther sau Jean
Calvin.
A crede într-un astfel de mileniu și a susține că ne
vom întoarce pe pămînt alături de mulțimi de oameni
plini de ură și care vor fi ca nisipul mării și vor mărșălui
pe toată fața pămîntului împotriva Mîntuitorului și a
sfinților (Apocalipsa 20:8-9) este absolut îngrozitor.
Cu toate că acest gen de super-senzaționalism este
vîndut bine în bisericile noastre, nu există nimic în
Scriptură care să îl susțină. Ce e cu mia de ani atunci?
La fel ca în alte locuri:
- Dumnezeu a mărit numărul israeliților de o mie

de ori – Deuteronom 1:11
- Dumnezeu păstrează legămîntul cu israeliții
timp de o mie de generații – Deuteronom 7:9
- Dumnezeu deține vitele de pe o mie de dealuri –
Psalmul 50:10
- Este mai bine să petreci o zi în curțile casei
Domnului decît o mie în altă parte – Psalmul
84:10
- Cel mai mic din Sion se va face o mie și cel mai
neînsemnat, un neam puternic – Isaia 60:22
- Chiar dacă aș cîntări în mîna mea o mie de siclii
de argint, n-aș pune mîna pe fiul împăratului – 2
Samuel 18:12
ideea reală este pur și simplu următoarea: „O mie”,
ca număr întreg, este invariabil la figurat! Ideea
Apocalipsei literare este următoarea: Dumnezeu îi va
permite Fiarei să își mențină domnia terorii timp de
zece zile (o perioadă scurtă) – iar apoi îi va răzbuna pe
cei decapitați, îngăduindu-le să împărățească împreună
cu Christos timp de o mie de ani (prin comparație, o
perioadă mai lungă).
Mîntuitorul nu ne-a învățat despre o epocă de o mie
de ani în viitor. Ea are loc acum, prin domnia Domnului
nostru Isus Christos, iar Scriptura accentuează clar
realitatea în care cei morți în Christos se vor întoarce

într-un cer nou și pămînt nou, de unde Satan, păcatul
și răutatea vor fi îndepărtate.
16
RETROSPECTIVĂ
ASUPRA IDEILOR
CREȘTINE ȘI
PRECREȘTINE
SIMILITUDINI ÎNTRE CREȘTINISM ȘI RELIGIILE
ANTERIOARE
Creștinismul nu fost prima religie concentrată în
jurul remedierii relației rupte cu Dumnezeu. Același
lucru îl putem spune și despre iudaism și revelarea lui
‫( יהוה‬Dumnezeu) către Avraam. Momentul în care
Dumnezeul adevărat se face cunoscut lumii se
dovedește a fi un moment încărcat de semnificație
istorico-religioasă pentru numeroase popoare. În orient
dar și în occidentul cunoscut lumii, oamenii au încercat,
cum continuă și astăzi, să înțeleagă de unde provin și
încotro se îndreaptă. Necesitatea ontologică a existenței

unui Creator s-a relevat de la sine, astfel că sistemele
religioase alături de dogmele lor sînt de o importanță
majoră în ceea ce privește influența lor în viitor.
Creștinismul apare tîrizu în istoria religiilor iar mare
parte din cei convertiți la credința adevărată proveneau
din culte păgîne și din popoare barbare. Alături de
sinceritatea lor față de Christos Isus și Dumnezeu,
aceștia au luat împreună cu ei teze și principii
influențate de vechile credințe. Toate acestea,
concentrate în fenomenul creștinismului, s-au dovedit a
fi de cele mai multe ori vătămătoare adevărului Biblic.
Nu-mi propun să critic, în schimb, niciuna dintre aceste
erezii, ci le voi expune doar ideile principale. Totuși,
printre altele, voi analiza și acele sisteme ce au adus o
interpretare Biblică a religiei creștine. Acest eseu în
întregul său și în învățătura propusă se va identifica
aparte de toate aceste orientări creștine găsindu-și, așa
cum e normal, izvorul în cîteva dintre acestea și
respingîndu-le vehement pe celelalte.
Criticii cei mai importanți ai veridicității și
autenticității Scripturii se folosesc de o serie de
subterfugii, într-adevăr captivante și interesante, prin
care încearcă să dovedească faptul că nu există nimic
original în fenomenul creștin și că ceea ce stă la baza
așa-zisului „adevăr Divin” nu este decît o simbioză
nereușită între numeroasele religii și credințe păgîne.
În sprijinul acestor afirmații, aceștia scot în evidență

cîteva dintre miturile ori practicile cu o îndelungată
tradiție în istoria religiilor. Îmi propun să analizez
numai cîteva dintre aceste argumente și, totodată, să
ofer un răspuns pe măsură asupra criticilor lor.
1. Confruntarea inițiatică – înfrîngerea somnului
După Ghilgameș, a înfrînge somnul și a rămîne treaz
constituie cea mai dură confruntare inițiatică fiindcă ea
urmărește transmutarea condiției profane și obținerea
imortalității. Criticii creștinismului se folosesc de
această teză atunci cînd compară evenimentul din
grădina Ghetsimani, cînd Christos le cere ucenicilor să
vegheze în rugăciune alături de El și să nu doarmă. Deși
limitată la cîteva ore, înfrîngerea somnului se dovedește
mai presus de puterile ucenicilor. Totuși, sînt ignorate
cîteva aspecte legate de context. În speță, Christos nu
urmărește o inițiere a ucenicilor, fiindcă aceștia
fuseseră deja aleși de cel puțin cîțiva ani. Tot astfel,
judecînd contextual, Christos îi cheamă pe ucenici la o
solidaritate în rugăciune întrucît El se afla într-un
moment de restriște, în umanitatea sa, simțind nevoia
aproprierii de Dumnezeu, dat fiind că moartea Sa era
iminentă. Compararea practicii inițiatice relatate de
Ghilgameș cu evenimentul real din grădina Ghetsimani
este astfel nefondată.
2. Rugăciunea Tatăl nostru

Asemănarea rugăciunii „Tatăl nostru” cu
rugăciunea Kaddisch a vechii sinagogi este clară. „Tatăl
nostru, pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi, iartă-ne nouă păcatele noastre, izbăvește-ne de
Cel Rău, Dumnezeu să-și ridice Împărăția Sa în timpul
vieții și a zilelor tale (Vie împărăția Ta)” sînt numai
cîteva dintre asemănările evidente. Totuși, critica
acestui fapt urmărește lipsa de originalitate a rugăciunii
pe care Christos le-a poruncit ucenicilor să o rostească.
Pornind de la acestea, se văd necesare niște remarci.
Christos încurajează (Matei 6:5-6) la o rugăciune
sinceră și lipsită de fățărnicie, care rugăciune evită
aceste pericole dacă este rostită într-un cadru retras:
„Ci tu, cînd te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa, și
roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău,
care vede în ascuns, își va răsplăti.” (Matei 6:6). Mai
departe, Christos îi învață ca atunci cînd se roagă să nu
„bolborosească aceleași vorbe ca păgînii”. În raport cu
poporul Israel, celelalte popoare erau toate văzute ca
fiind păgîne, astfel, Christos le recomandă o rugăciune
ce s-a dezvoltat în cadrul tradiției iudaice. Nu există
niciun loc în Scriptură în care Christos să-și asume
originalitatea ori „drepturile de autor” asupra
rugăciunii Domnești, ci El răspunde solicitării
ucenicilor: „Doamne, învață-ne să ne rugăm cum a
învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11:1). Spunînd că
Mîntuitorul este lipsit de originalitate atunci cînd reia o

rugăciune parțial cunoscută este greșit, întrucît El arată
modalitatea și locul în care trebuie rostită pentru a nu
fi fățarnică și nesinceră. Folosindu-se de mijloace deja
existente în cultura iudaică, Christos nu face decît să se
apropie de cei din jurul Lui, integrîndu-se în cultura
vremii.
3. Euharistia și botezul
Practica mesei euharistice își are originile în agapele
culturale practicate în antichitatea mediteraneană, în
special în religiile de mistere. Rolul acesteia era
consacrarea, și prin urmare, mîntuirea participanților
prin comuniunea cu o divinitate de structură
misteriosofică. Spunînd că prin euharistie, Biserica nu
face decît să reitereze o veche tradiție păgînă este tot
atît de greșit și comparabil cum e a spune că a te aduna
într-un loc de închinare și de slăvire a lui Dumnezeu
este o reiterare a practicilor păgîne de adunare și
închinare în peșteri sau temple. Evidența acestor
practici de-a lungul istoriei religiilor nu mai trebuie
scoasă în evidență ca fiind ceva împotriva
creștinismului. Popoarele s-au apropiat de multe ori de
Dumnezeul adevărat prin practicile lor însă niciodată
nu L-au cunoscut suficient de mult. Faptul că Dumnezeu
arată acum cît de aproape erau aceste popoare păgîne
de El, relevînd practici similare (dar atenție, de această

dată adevărate și poruncite) nu trebuie înțeles ca o
influență a acestor practici păgîne asupra
creștinismului. Christos instituie euharistia și îi
poruncește perpetuitatea. Botezul, comparat de critici
cu scenariul ritualic al unui simbolism acvatic urmat de
moartea și învierea prin cufundare urmează din nou
aceeași logică a revelării lui Dumnezeu. Deși au încercat
pe parcursul istoriei să ajungă la El, popoarele n-au
practicat decît frînturi din adevăratele rînduieli
poruncite de Christos și continuate astăzi de
credincioși.
4. Drama Christologică și dualismul lui Pavel
Attis, Krishna, Dionys și Mithra au o istorie similară
celei atribuite Mîntuitorului Christos, în sensul în care
toate aceste personaje mitice amintite s-au născut pe
data de 25 decembrie16 dintr-o fecioară, au avut ucenici,
au pătimit, au murit și au înviat după trei zile iar în final
s-au înălțat la cer de unde s-au și pogorît inițial. O serie
de critici mult mai abili sînt de părere că Mîntuitorul
nici măcar nu a existat vreodată, și că întreaga Sa
lucrare este opera creștinilor cum ar fi Pavel, Apollo sau
Clement. Este adevărat, mitologiile arhaice cunosc mai
multe tipuri de ființe supranaturale ce coboară pe
16
Nu cred că Mîntuitorul Isus Christos s-a născut la data de 25 decembrie însă motivul alegerii
acestei date este unul istoric și cu caracter păgîn întrucît la această dată se naște soarele.
pămînt „ca să-i instruiască sau să-i mîntuiască pe

oameni și se întorc apoi în Cer.”17 Astfel de concepții sînt
cunoscute în teologia hindusă (avatar) și budistă
(bodhisattvi). Țin să precizez însă că Mîntuitorul nu s-a
născut la data de 25 decembrie, data nașterii Sale
fiindu-ne necunoscută. Motivul comemorării ei la
această dată va fi criticat în cele urmează ca fiind o
practică păgînă și asociată de regulă cu Sol Invictus,
introdus de romani pentru salvarea Imperiului.
Nașterea din fecioară, ucenicia, moartea și învierea dar
și revenirea în slavă sînt motive de largă circulație
tocmai pentru imposibilitatea tuturor acestora pentru
oameni, astfel că de cele mai multe ori toate acestea au
fost puse în sarcina zeilor inexistenți. În ceea ce îl
privește pe Christos, fiindcă în planul de mîntuire al
Tatălui erau incluse și neamurile, acesta era împlinirea
tuturor profețiilor dar și tuturor încercărilor de a-l găsi
pe Dumnezeu. Apostolul Pavel este foarte clar atunci
cînd spune că „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu
L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu i-au mulțumit; ci s-
au dedat la gînduri deșarte, și inima lor fără pricepere s-
a întunecat”. Prin aceste încercări (Attis, Dionys etc.)
popoarele păgîne nu au făcut decît să contribuie la
propria lor acuzație, anume aceea de a-L cunoaște pe
17
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, VoI. II, Ed. II, Ed. Științifică, București,
1991, p. 321.
Dumnezeu (a ajunge la practici similare cu cele pe care

Dumnezeu la va porunci prin Christos) dar a nu-L
proslăvi. Christos este cel ce vine atît ca Mesia dar și ca
împlinitor al tuturor speculaților religioase făcute de-a
lungul veacurilor, iar nu ca o creație a cîtorva filosofi
erudiți.
Cît privește dualismul de care este acuzat apostolul
Pavel, teză pe care o să o întîlnim în rîndul gnosticilor,
dar nu ca dualism ci sub formă tridimensională, critica
este și de această dată nefondată. În speță, vorbind
despre un om mort în păcat și un om mîntuit și liber,
Pavel nu se identifică cu ideea gnostică a celor trei
categorii de oameni18, ci apostolul vorbește despre două
stări în care se poate afla omul: mort spiritual sau viu
spiritual. Morți spirituali sînt cei ce nu-l cunosc pe
Dumnezeu iar vii sînt aceia ce l-au găsit, îi slujesc și au
primit mîntuirea, adică salvarea, din partea Lui.
Concepția, așadar, dualistă asupra sufletului omului
este fondată apostolic și confirmată christologic prin
cuvintele Mîntuitorului: „Adevărat, adevărat îți spun că,
dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea
Împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3)
18
Vezi analiza acestora în sub-capitolul „Gnosticii”.
TRADIȚII PĂGÎNE SAU ERETICE REGĂSITE ÎN

CREȘTINISM
Necesitatea integrării păgînilor în creștinism a dus
la o serie de compromisuri săvîrșite de cele două
Biserici, Orientală și Occidentală. Astfel, de-a lungul
timpului s-au strecurat printre adevărurile Biblice
tradiții gnostice și păgîne ce au denaturat ceea ce
înseamnă sărbătoarea sau obiceiul creștin și au dus la
un sincretism complex între diferite religii ale lumii.
Problema pe care o pune această mixtiune este
importantă. Creștinismul devine astfel o centrifugă a
religiilor lumii iar Dumnezeu se identifică cu toate
Divinitățile contemplate și slujite de om de-a lungul
istoriei. Obiceiurile devin universale iar orice fel de
credință este acceptată atîta timp cît numele lui
Dumnezeu este lăudat. Trebuie să înțelegem că
Dumnezeu nu s-a revelat lumii acesteia ca înlocuitor sau
ca întreg al tuturor celorlalți dumnezei, ci El s-a arătat
ca singurul Dumnezeu demn de laudă, astfel că orice fel
de sincretism sau influență păgînă, odată ce a fost
identificată, trebuie înlăturată din viața de credință.
Integrarea moștenirii religioase precreștine s-a
dezvoltat prin două tendințe paralele și complementare:
prima tendință se manifestă prin asimilarea și
revalorizarea simbolismelor și scenariilor mitologice de
origine biblică, orientală sau păgînă; iar a doua tendință
se străduiește să universalizeze creștinismul cu ajutorul

filosofiei grecești, mai ales al filosofiei neoplatoniciene.
1. Obiceiuri păgîne la înmormîntare
Un obicei întîlnit adesea în Biserica Orientală este
acela de a înmormînta tinerii ce nu s-au căsătorit în
haine de nuntă. Astfel, tînăra nemăritată va fi îngropată
fiind îmbrăcată în rochie albă iar tînărul neînsurat va fi
îngropat fiind îmbrăcat în costum de mire. În spatele
acestui obicei aparent original stau tradiții de mii de
ani. Comunitatea Kogi din India obișnuia să facă un
lucru similar. Tînăra nemăritată era înmormîntată
alături de o cochilie de melc ce îl simbolizează pe soțul
pe care ar fi putut să îl aibă dacă nu murea. Dacă acest
obicei nu era respectat, atunci cînd va fi ajuns pe lumea
cealaltă, tînăra ar fi cerut un soț, iar un tînăr neînsurat
din popor ar fi murit. Punînd cochilia de melc în
mormînt, tînăra era îngropată ca fiind măritată. Acest
obicei a fost preluat în creștinism și dezvoltat altfel, însă
esența este aceeași. Fiindcă cealaltă persoană era sortită
celei moarte, aceasta va muri dacă cea moartă nu a fost
îngropată ca fiind căsătorită deja.
Ospețele de la înmormîntare sînt o altă practică
păgînă des întîlnită în ambele Biserici. Pentru păgîni,
masa din ziua îngropării, dar și masa de ziua aniversării
mortului în fiecare an, reprezintă ospățul eschatologic
ce va avea loc pe lumea cealaltă. Argumentele
creștinismului se concentrează în jurul aceleiași

susțineri.
2. Sîngele lui Christos – Vinul și ouăle
Conform unei teme arhaice preluate din păgînism,
Christos ar fi fost răstignit în Centrul lumii, acolo unde
a fost creat și înmormîntat Adam, sîngele lui curgînd pe
creștetul lui Adam, botezîndu-l și răscumpărîndu-l de
păcatul originar19. Crucea (Arborele vieții), devine astfel
izvorul tainelor simbolizate prin uleiul de măsline, grîu,
vița de vie și toate celelalte plante de leac. Baza
precreștină a acestui obicei este complexă: din sîngele
și trupul unui zeu sau al unei ființe primordiale
torturate cresc plante miraculoase. Chiar poezia
populară românească preia această temă păgînă și o
„încreștinează”:
Carnea josu cădea
Pe unde pica
Grîu bun se făcea.
Cuiele bătea
Sîngele-i curgea
Pe unde picura
19
O altă orientare de origine iudaică afirmă că sub mormîntul lui Christos s-ar fi aflat ascuns în
pămînt Chivotul Legămîntului peste care ar fi curs sîngele lui Christos ca o jertfă pe Capacul
Ispășirii.
Vin bun se făcea

Din coastă i-au curs
Sînge și apă
Din sînge și apă
Viță de vie
Din viță de vie
Poamă
Din poamă
Vin
Sîngele Domnului pentru creștini.
O altă tradiție spune că Maria, mama Domnului
Isus, ar fi venit cu un coșuleț plin cu ouă și le-ar fi pus
la baza crucii Domnului Christos iar sîngele ce ar fi curs
pe ouă le-ar fi înroșit. Obiceiul vopsirii ouălor se
păstrează și în zilele noastre, însă originea sa este
păgînă. Crucea este văzută ca fiind tămăduitoare prin
faptul că pe ea moare un zeu, iar tot ceea ce iese din acea
cruce sau curge pe acea cruce este sfînt.
3. Vama la intrarea în Rai – Apostolul Petru
Obiceiul păgîn de a înmormînta oamenii punîndu-le
în mînă o anumită sumă de bani pentru a plăti o așa-
zisă vamă dincolo de viață provine din mandeism și
maniheism. Totuși, originea acestei tradiții este
probabil sumeriană și joacă un rol important în
mitologia morții și ritualului funerar al Europei

Orientale. Scrierile sumeriene vorbesc despre așa-zise
vămi care sînt situate în fiecare dintre cele șapte ceruri
și despre vameșii care inspectează „marfa” sufletului.
Dacă această „marfă” este inexistentă, se percep bani în
schimbul accederii în Rai. Pentru români, este vorba de
„drumul mortului” și de Apostolul Petru care așteaptă
credinciosul la fiecare Vamă ce se află de-a lungul celor
șapte văzduhuri20.
4. Zei transformați în sfinți
Majoritatea zeilor păgîni au fost transformați în
sfinți de-a lungul evului mediu timpuriu. Eroi mitologici
ai popoarelor antice au devenit astfel păzitori ai
Evangheliei sau luptători pentru Christos. Nenumărați
eroi și zei omorîtori de dragoni, din Grecia, Irlanda,
Portugalia și chiar pînă în Ural au devenit cu toții același
sfînt: Sfîntul Gheorghe, cum Demeter, zeitatea venerată
la Eleusis în Grecia a devenit Sfîntul Dimitrie, patronul
agriculturii. Zeii furtunii și ai apelor au fost cu toții
asimilați de Sfîntul Ilie iar cultele păgîne ce venerau
femei ca zeități au primit spre venerare pe Sf. Maria.
20
Mitologie păgînă întîlnită și în cîntări românești: „Sus la poarta Raiului (...)”
5. Sanctificarea și divinizarea Mariei după modelul

zeițelor păgîne
Cultul fecioarei Maria a fost dezvoltat puternic de
Biserica Occidentală iar mai apoi, cu o oarecare
întîrziere și de Biserica Orientală care nu s-a lăsat mai
prejos în laude, titulaturi și ritualuri de închinare. Dacă
Bărbatul salvator era reprezentat de Christos, prin
convertirea păgînilor provenind din religii puternic
feministe, s-a văzut necesară crearea unei semi-
Divinități femeie în persoana Mariei, mama lui Isus.
Importanța Mariei a fost derivată din maternitatea sa,
ea fiind Deipara21. Pentru prima dată cînd a fost folosit
acest termen, undeva în secolul al III-lea, utilizarea sa a
fost eretică și este atribuită monofiziților. Mai tîrziu,
Deipara a fost înlocuit cu Theotokos22. Către anul 1000,
la Conciliul de la Efes, a fost proclamată Mama-Fecioară
și dogma fecioriei perpetue a Mariei, dar și faptul că
Maria a fost concepută fără păcat. Ideile păgîne
implicate în această teză sînt evidente: perfecțiunea
Mamei care îl naște pe Zeul Salvator și menținerea
nealterată a stării perfecte peste veacuri. Ideile asiatice
și mediteraneene, ca parthenogeneza23 se pot regăsi
atunci cînd se face referire la Maria, teologia marială
reprezentînd unul dintre cele mai vechi și semnificative
21
Cea care îl naște pe Dumnezeu – născătoare de Dumnezeu.
22
Mama lui Dumnezeu
23
Facultatea de autofecundare.
omagii aduse din preistorie misterului religios al femeii.

În Occident, Maria va fi identificată cu Înțelepciunea
Divină, pe cînd în Orient, se va dezvolta, alături de
teologia fecioarei Theotokos, doctrina Înțelepciunii
celeste, Sophia, în care se va desface figura feminină a
Sfîntului Duh.
6. Colindătorii, călușarii, strigoii și zînele
Termenul românesc și slav de „colinde” derivă din
calandae januarii. Timp de multe secole, autoritățile
eclesiastice au încercat să interzică folosirea acestui
termen fiindcă obiceiurile relevate prin colinde erau de
sorginte păgînă și mult precreștine. Sinodul de la
Constantinopol din anul 692 reitera interdicția folosirii
termenului în mod foarte aspru, dar, cu timpul, multe
colinde au fost „încreștinate”, în sensul în care
personaje din religiile păgîne au fost înlocuite cu sfinți,
nașterea celebrată nu mai era aceea a zeilor ci a lui
Christos etc.
Colindatul era un ritual foarte bine pus la punct încă
din păgînism, iar tradițiile acestea necreștine sînt
păstrate și astăzi în unele zone ale Europei de Est.
Ritualul se desfășoară de obicei începînd cu 24
decembrie24 pînă în dimineața zilei următoare.

Anterior, un grup de șase pînă la treizeci de tineri
(colindători) aleg un vătaf care cunoaște obiceiurile
tradiționale, și, vreme de patruzeci sau optsprezece zile,
ei se adună de patru sau cinci ori pe săptămînă într-o
casă anumită ca să primească instrucția necesară. În
seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în haine noi și
împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai
întîi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat.
Chiuie pe străzi, cîntă din trompete și bat darabana
pentru ca larma făcută să alunge zeitățile rele și să-i
vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cîntă prima
colindă în fereastră și, după ce au primit învoirea celor
ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul. Tradiția
spune că tinerii aduc sănătate, bogăție, reprezentate de
o rămurică de brad pus într-un vas plin cu mere și pere
mici.25 E important încă de la început să știm faptul că
succesiunea de evenimente relatată mai sus n-a luat
naștere în cadrul creștinismului, ci a fost adusă în
creștinism, fiecare pas și fiecare obicei păgîn prezentat
fiind practicat astăzi cu sfințenie în bisericile orientale
dar și evanghelice. Unele colinde cîntate reflectă
creștinismul cosmic, specific popoarelor sud-est
24
Fiindcă ziua de 25 decembrie era ziua tuturor zeilor Soare – ziua de naștere a lui Christos a
fost fixată pe 25 decembrie tot ca urmare a unui sincretism între păgînism și foarte puțin din
creștinism.
25
Mircea Eliade, Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, VoI. III, Ed. II, Ed.
Științifică, București, 1991, p. 220.
europene, întîlnindu-ne cu referiri la Facerea Lumii, dar

fără legătură cu învățăturile biblice. Conform unor
colinde, Dumnezeu sau Isus au făcut Lumea în trei zile,
dar, văzînd că Pămîntul era prea mare ca să poată
acoperi Cerul, Isus a aruncat trei inele care s-au făcut
îngeri și aceștia au făcut munții26. Unele cîntece îl
reprezintă pe Dumnezeu ca un cioban cîntînd din fluier,
cu o mare turmă de oi păstorită de sfîntul Petru. Oricum
ar fi, toate aceste obiceiuri și majoritatea cîntecelor
considerate tradiționale sînt împrumutate din
păgînism, iar creștinul care înțelege acestea ar trebui să
se lepede de îndată de practicarea acestor ritualuri.
O altă parte importantă a tradiției păgîne orientale o
alcătuiesc călușarii. Instruirea lor se face timp de două
sau trei săptămîni într-o pădure sau într-un loc izolat.
După ce au fost acceptați de vătaful cetei, călușarii se
adună, într-un loc tainic, în ajunul Rusaliilor și cu
mîinile pe steagul lor, ei jură să păzească rînduielile și
obiceiurile grupului, să se aibă ca frații, să fie caști în
următoarele nouă (sau douăsprezece sau paisprezece)
zile, să nu vorbească nimănui despre ceea ce văd sau
aud și să se supună vătafului. Cînd jură, călușarii cer
ocrotirea Împărătesei Zînelor, Irodiada, își ridică
ciomegele în aer, de teamă ca nu cumva ielele să abată
26
Ibidem.
boala asupra lor. Potrivit autorului lucrării Descriptio

Moldaviae, „călușarii vorbesc cu glasuri femeiești și își
acoperă fața cu o pînză de in ca să nu fie recunoscuți; ei
știu mai bine de o sută de dansuri diferite, unele atît de
extraordinare, încît dansatorii aproape nu ating
pămîntul, de parcă ar zbura: călușarii dorm numai în
biserici ca să nu fie chinuiți de zîne.”27
Nicio poruncă creștină iar niciun obicei atestat
apostolic nu poate fi regăsit în aceste ritualuri, totuși,
Biserica a ales să tolereze practicile călușărești, chiar
dacă inițial, călușarilor nu le mai era permis să participe
la euharistie pentru o perioadă de pînă la trei ani.
Totuși, cele mai importante lucruri se întîmplă în
ultima zi. Grupul se întoarce în sat iar patru călușari
personifică, în mod grotesc, anumite personaje
cunoscute: Popa, Turcul, Doctorul și Femeia. Fiecare
încearcă să întrețină relații sexuale cu Femeia și
pantomima este de multe ori destul de licențioasă. În
final, unul dintre actori este omorît și înviat iar Femeia
rămîne însărcinată. Este de înțeles de ce biserica s-a
lepădat mai întîi de aceste tradiții diavolești, însă nu
este de înțeles și nu este justificat faptul că biserica a
27
Idem, p. 222
îmbrățișat toleranța acestora. Păgînismul cîștigă din

nou în lupta universalității creștinismului28.
Conform tradiției, strigoii se nasc cu căiță iar atunci
cînd ajung maturi se folosesc de aceasta pentru a deveni
invizibili. Despre ei se spune că sînt înzestrați cu puteri
supranaturale, de pildă, că pot să se joace fără teamă cu
lupii și cu urșii și că pot să intre în casele cu ușile
închise. Activitatea lor este de regulă rea și
vrăjitorească: provoacă boli oamenilor și vitelor, leagă
și pocesc oamenii, provoacă seceta și aduc piaza rea. Ei
pot să se transforme în cîini, pisici, lupi, cai, porci,
broaște și alte animale. Apar în special în nopțile de
Sfîntul Gheorghe și Sfîntul Andrei. Cînd se întorc acasă,
ei se dau de trei ori peste cap și redevin oameni. Atunci
cînd mor, sufletul lor încalecă pe cai, mături sau
butoaie. Rugăciunile pentru eliberarea de blestemul
strigoilor sînt practicate în unele biserici orientale, iar
efectul rugăciunilor acestora este evident în van. Nici
măcar un element creștin nu poate fi întîlnit în aceste
tradiții viclene, biserica făcîndu-se vinovată de
complicitate la perpetuarea acestor mituri neadevărate.
Zînele reprezintă un alt element de tradiție
românească. Etimologic, cuvîntul zînă provine din
28
Deși chemarea creștinismului este universală, adică vizează neamurile lumii, acest lucru a
fost interpretat în mod greșit, în creștinism introducîndu-se obiceiuri din toate popoarele
creștinate.
limba dacilor. Zeița Diana era adorată de către daci care

îi spuneau dziana iar mai apoi cuvîntul păstrat a rămas
zînă. Despre ele se spune că sînt nemiloase, este
imprudent să le rostești numele, de regulă li se spune
Svintele, Ocrotitoarele, Rusaliile ori simplu Ele. Atunci
cînd se arată, zînele sînt niște fete tinere, atrăgătoare,
fascinante, îmbrăcate în alb și cu sînii goi. De cele mai
multe ori se arată noaptea fiind înaripate și zburînd
prin văzduh. De regulă le place să cînte și să joace iar
acolo unde ele au dansat iarba este roșie ca focul. Un alt
grup de zîne numite Sînzienele sînt considerate ca fiind
zîne binevoitoare, total opuse în comportament de
primul grup de zîne. Majoritatea practicilor ce implică
femei, oameni morți și farmece sînt în legătură directă
fie cu ajunul Rusaliilor, fie cu Rusaliile, fapt ce nu poate
decît să ridice semne de întrebare cu privire atît la
terminologia sărbătorii pe care creștinii o consideră ca
fiind pogorîrea Duhului Sfînt cît și cu privire la
practicile ce reprezintă cu adevărat Rusaliile.
7. Rusaliile
În creștinism, Rusaliile se sărbătoresc la cincizeci de
zile după Paști atunci cînd este comemorată pogorîrea
Duhului Sfînt. Pentru evrei, după aceste cincizeci de zile
se sărbătorea Sărbătoarea Cincizecimii. Totuși, cuvîntul
folosit de creștini astăzi, rusalii are o istorie deloc
creștină ci în totalitate păgînă. Etimologic vorbind,
cuvîntul rusalii provine din latinescul rosalia sau

rosaria ce pentru romani reprezintă un festival al
trandafirilor. Festivalul sărbătoarea și adora morții prin
împodobirea mormintelor lor cu flori ce simbolizau
renașterea, memoria sau învierea. În unele zone,
banchetul funerar ce dura pînă la nouă zile, se lăsa cu
orgii sexuale provocate de femei tinere, frumoase,
capricioase și răzbunătoare. Folosirea acestui cuvînt în
creștinism denotă achiesarea la păgînism, iar orice om
care cunoaște ce înseamnă cu adevărat rusaliile trebuie
să lepede imediat acest termen din vocabularul său.
8. Corintenii și darurile spirituale
Astăzi, darurile spirituale precum glosolalia,
vindecarea sau alte charisme spectaculoase sînt văzute
de unele confesiuni creștine ca fiind parte integrantă
din creștinism bazîndu-se pe lectura Epistolei către
Corinteni. Totuși, acești credincioși nu cunosc faptul că
în Corint, influența păgînismului grecesc dar și
imaturitatea credincioșilor a dus la o imensă confuzie.
Pavel scrie corintenilor cu un duh de împăcare dar și de
mustrare, fiind ironic și condamnînd pornirile
corintenilor. În fond, ceea ce doreau corintenii să obțină
și ceea ce pretind unele confesiuni că au astăzi, era
enthousiasmos. Prin charismă, grecii spuneau că se
poate dobîndi darul vindecării, al săvîrșirii de miracole,
al vorbirii în limbi înțelese numai de zei și darul de a

tălmăci aceste limbi. Fiind îmbătați de extaze, orgii și
alte practici păgîne, corintenii credeau că dobîndiseră
Duhul și libertatea de a face tot ceea ce pînă acum le
fusese interzis (1 Corinteni 6:12, 15-16). Fenomenul
acesta păgîn este foarte întîlnit în religiile indiene și
gnostice, dar și în islamism. Pretențiile pe care astăzi le
invocă unele confesiuni creștine trebuie reduse la
tăcere. Creștinismul nu înseamnă enthousiasmos iar
nici extaze păgîne. Pavel este suficient de clar în critica
sa, iar, indiferent de cîți astfel de șerpi veninoși ar veni
și și-ar aroga competențe și puteri, Scriptura și
creștinismul singur rămîne singura sursă de inspirație.
Dumnezeu trebuie contemplat prin intelect iar nu
prin beatitudine.
9. Alte tradiții
În final, printre multe practici păgîne considerate
astăzi creștine, se mai găsește și ideea că cei ce s-au
retras în solitudine29, anume călugării, sînt niște
adevărați sfinți suficient de puternici să poruncească
diavolilor și să înduplece voința lui Dumnezeu prin
rugăciune. Atunci cînd se roagă, călugărul se întoarce
cu fața spre Răsărit, acolo unde se aflase Edenul. Fiindcă
evlavia lor creștea și era puternică, tradiția spune
29
Practica izolării de lume pentru dobîndirea de forțe pe care cei ce au rămas în ea nu le pot
atinge este atestată istoric în numeroase religii mistice.
despre unii călugări că erau ascultați de animale

sălbatice, un prim sindrom al restaurării vieții
paradisiace, acela de a stăpîni fiarele.
O altă parte a creștinismului, influențați de ascetism
și de severitate, au ales să se mîntuiască singuri de
păcate și formau un grup de oameni condus de către un
maestru cu care se plimbau prin orașe cîntînd imnuri
de laudă lui Dumnezeu și formînd mai multe coruri.
Atunci cînd ajungeau la biserică, suspinînd și plîngînd,
penitenții îl invocau pe Dumnezeu, pe Christos și
Fecioara și începeau să se biciuiască cu o asemenea
violență încît trupul lor devenea o masă umflată de
carne vînătă30.
Tradițiile ar fi numeroase, iar expunerea acestora
nu doar că ar fi o muncă asiduă, ci mai mult, ar fi o
hidoșenie. Astfel, noi, creștinii care ne-am înțeles
chemarea, am înțeles influența filosofiei și a religiilor
păgîne în creștinism, avem datoria de a ne lepăda de
toate aceste învățături păcătoase, și să ne întoarcem
privirile către Scriptură, singurul îndreptar demn de
crezare.
30
Mircea Eliade, op.cit., VoI. III, p. 204.
ÎNCEPUTURILE CREȘTINISMULUI – INFLUENȚE

PRECREȘTINE – SINTEZĂ
Propovăduind un singur Dumnezeu și o singură
credință, creștinismul era văzut ca fiind o ofensă asupra
tradițiilor romanice, acelea de a venera mai mulți
dumnezei responsabili de diferite aspecte ale lumii și
vieții. Mai apoi, odată cu introducerea obligativității
sărbătoririi cultului imperial, undeva la începutul
secolului al II-lea, creștinii au fost prigoniți nu numai
pentru că refuzau zeitățile romane dar și pentru că nu
recunoșteau în împăratul Romei pe trimisul lui
Dumnezeu sau Fiul acestuia31. Totuși, religia romană n-
a avut același succes pe care îl aveau religiile ce
propovăduiau un singur dumnezeu, ori, romanii,
colonizînd mare parte a Europei, doreau să impună
aceeași religie tuturor popoarelor. Găsiți în dificultate
de a impune politeismul, romanii au căutat să
împrumute religii monoteiste, cum ar fi cultele din
Egipt și Asia mică ce se bucurau de o uimitoare
popularitate. Astfel, împăratul Commodus (185-192) se
inițiase în misterele lui Isis, și ale lui Mithra iar
Caracalla (211-217) încurajase cultul zeului solar sirian,
Sol Invictus32. Această din urmă zeitate va juca un rol
deosebit de marcant în scurta istorie a păgînului
31
În excesul lor de orgoliu, împărații romani și-au luat diferite titluri, unele mai fastuoase ca
altele.
32
Echivalentul zeului Ra al egiptenilor. Sol Invictus se traduce prin – soare de necucerit.
monoteism roman. Preluînd mare parte din obiceiurile

egiptene referitoare la ziua soarelui, romanii realizează
că monoteismul este singurul ce poate să asigure
unitatea Imperiului. Astfel, Aurelian (270-275)
apreciase importanța unei teologii solare de structură
monoteistă în scopul definitivei integrări religioase a
tuturor popoarelor colonizate. Data aniversară a lui
Dens Sol Invictus a fost stabilită la 25 decembrie, ziua
nașterii tuturor zeităților solare orientale precum
Mithra, Krishna, Isis, Ra, Attis etc. O minte ageră și
atentă poate înțelege acum de ce creștinii au fost
influențați să sărbătorească nașterea lui Christos la data
de 25 decembrie. Folosindu-se de această matriță și
intrînd în legalitate la sfîrșitul domniei împăratului
Galeriu, dar după cum relatează istoria, în cursul
domniei lui Constantin, credincioșii s-au mulat pe
convingerea monoteistă a lui Sol Invictus, înlocuind
numai elementele teologice. Am putea să condamnăm o
astfel de atitudine, însă datorită acesteia creștinismul a
ajuns să fie propovăduit, și, avînd posibilitatea să
privim retrospectiv în istorie, putem acum să înlăturăm
toate aspectele preluate din păgînismul vremii aceleia.
Chiar și după adoptarea lui Sol Invictus ca dumnezeu
roman, acest lucru nu a însemnat recunoașterea
monoteismului pe plan universal. În anul 202, Septimiu
Sever publică primul decret anticreștin, interzicînd
prozelitimsul. Mai tîrizu, în 250, Decius obligă, printr-

un edict, pe toți cetățenii să aducă jertfe zeului
Imperiului.
În ceea ce îl privește pe Constantin (307-337), acesta
era un adept al zeului Sol Invictus, introdus de Aurelian
ca speranță a salvării Imperiului roman. Promovînd o
divinitate și o religie universală, romanii înțeleg să se
folosească nu numai de puterea fizică, ci și de puterea
minții pentru a supune aceste popoare care astfel își
puteau găsi liniștea spirituală într-un dumnezeu în care
puteau să creadă fiindcă era construit pe același
fundament pe care luaseră naștere dumnezeii lor.
Văzînd în Sol Invictus temelia Imperiului Său,
Constantin va reprezenta Soarele pe o sumedenie de
monumente construite în timpul domniei sale, precum
și pe monede. Acesta considera soarele drept simbolul
cel mai desăvîrșit al lui Dumnezeu. Întîlnindu-se cu
creștinismul, religie ce propovăduia un singur
Dumnezeu și ce își propunea evanghelizarea păgînilor,
Constantin achiesează la această mișcare și declară
tolerat creștinismul în anul 313. Imediat după
convertirea sa, Constantin a contribuit la încreștinarea
oficială a Imperiului, toate simbolurile reprezentînd
soarele și alte zeități dispărînd de pe monede, cel mai
tîrziu pînă în anul 323. Conform ultimilor apologeți
(Lactanțiu și Eusebiu din Cezareea), creștinismul s-a
dovedit ca fiind singura nădejde de salvare a Imperiului
roman, fapt dovedit și pe 28 februarie 380 cînd a fost

declarat unică religie a Imperiului.
PRINCIPALELE EREZII ȘI ORIENTĂRI ÎNAINTE DE
SCHISMĂ
1. Esenienii
Considerîndu-se poporul Legămîntului la fel ca și
creștinii, esenienii erau în așteptarea unui profet
eschatologic (care venise deja pentru creștini – Ioan
Botezătorul) și a doi Mesia: Mesia-Preotul (care avea să-
i sanctifice) și Mesia-Regele care va conduce poporul
Israel împotriva păgînilor, război pe care Dumnezeu
însuși îl va încheia triumfal.
2. Ebioniții
Ebioniții au fost o mișcare creștin-iudaică ce s-a
dezvoltat în primele secole ale creștinismului.
Propovăduirea lor este cunoscută pentru faptul că, deși
îl recunoșteau pe Isus ca fiind Mesia, respingeau
Divinitatea Lui și nașterea Sa din fecioară. Ebioniții
insistau că este necesară practicarea ritualurilor
poruncite de Dumnezeu prin Lege și acceptau numai
Evanghelia după Matei începînd cu capitolul trei.
3. Gnosticii
Încă de la început, comunitatea creștină presupunea
trei trepte: începătorii, înaintații și desăvîrșiții: „Noi
care sîntem tari, sîntem datori să răbdăm slăbiciunile

celor slabi (...)” (Romani 15:1), „Cît despre mine,
fraților, nu v-am putut vorbi ca unor oameni
duhovnicești, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni
lumești, ca unor prunci în Christos. V-am hrănit cu
lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteați suferi; și nici
acum chiar nu le puteți suferi.” (1 Corinteni 3:1-2). Pe
acest fond, gnosticismul și-a făcut simțită prezența.
Potrivit lui Origen, apostolii și evangheliștii au ținut
ascunsă dezlegarea pe care o dădea Christos majorității
parabolelor sale. Pe de altă parte, Clement din
Alexandria susține că maeștrii lui au păstrat adevărata
tradiție a învățăturilor venite direct de la apostolii
Petru, Iacov, Ioan și Pavel, învățături transmise din tată
în fiu și ajunse la acesta prin grația lui Dumnezeu
(Stromata 1, 1, 11, 3). Cît despre învățături, se pare că e
vorba despre niște doctrine ținute ascunse unui număr
anumit de adepți ce aveau datoria de a le transmite oral
însă cu condiția ca acestea să nu fie dezvăluite public.
Toate aceste așa-zise învățături reprezintă tradiția
gnostică. Credincioșii gnostici ai primului veac primeau
o oarecare instrucție în ceea ce privește simbolismul
botezului, euharistiei și a Crucii, asupra Arhanghelilor
și a interpretării Apocalipsei. Toate acestea erau
împărtășite cu înaintații, inițiații delectîndu-se cu
înțelegerea coborîrii și ascensiunii lui Christos prin cele
șapte ceruri locuite de îngeri (Efeseni 4:9) precum și

cu eschatologia individuală.33
Fiind obsedați de cunoaștere, gnosticii o considerau
răscumpărătoare și mîntuitoare, calificînd credința ca
fiind o simplă stare neimportantă a sufletului, stare ce
nu joacă niciun rol în mîntuirea omului. Prin gnosă
(cunoaștere), omului i se revela o istorie secretă pînă
atunci ce consta în: originea și crearea lumii, drama
Mîntuitorului coborît din locurile cerești precum și
lucrarea Sa de răscumpărare, originile răului, victoria
lui Dumnezeu asupra păcatului, dar și victoria Sa
asupra istoriei și nimicirea Cosmosului.34 Newton a fost
un adept al acestei viziuni asupra cunoașterii întrucît,
acesta era convins că „la început, Dumnezeu a dezvăluit
cîtorva privilegiați secretele filosofiei naturale și religiei.
Această cunoaștere, după aceea, s-a pierdut; ea fiind mai
tîrziu recuperată totuși în legende și în formulări mitice,
unde a rămas ascunsă celor neinițiați. Dar azi,
cunoașterea aceasta poate fi recîștigată cu ajutorul
experienței, întru-un mod și mai riguros chiar.”35
Pentru gnostic, revelația este echivalentul însușirii
unei cunoașteri universale. „Trezindu-se” din adormire,
el descoperă că ființa sa adevărată este de origine și
33
Itinerarul mistic al sufletului după moarte.
34
Mircea Eliade, op.cit., Vol. II, pp. 339-340.
35
E. McGuire și P. M. Rattansi, Newton and the „Pipes of Pan”, pp. 108-143.
natură divină, fiind ținută captivă într-un trup

pămîntesc. Doctrina sufletului captiv în trup era, chiar
la momentul dezvoltării gnosticismului creștin, una de
mare anvergură, îmbrățișarea ei de către gnostici fiind
deloc întîmplătoare. Tot prin gnosă, creștinul află că el
locuia într-un tărîm transcendental36, dar a fost azvîrlit
în lumea aceasta și acum înaintează rapid către salvare
unde va sfîrși prin a fi eliberat din temnița trupească.
Nașterea reprezintă căderea sa în materie, pe cînd
renașterea va fi de ordin strict spiritual. În toate
acestea, gnosticismul este o veritabilă doctrină dualistă:
dualismul spirit/materie, divin/anti-divin și mitul
căderii într-un trup (asimilat cu o
închisoare)/certitudinea eliberării dobîndită grație
gnosei. Adevăratul Dumnezeu nu este Dumnezeu
Creatorul, adică ‫יהוה‬, ci creația este opera Puterilor
inferioare, ba chiar diavolești. Cosmosul este imitarea
demonică a unei lumi superioare iar creația este un
eveniment rezultat ca urmare a unui accident în
regiunile superioare sau ca urmare a unui atac victorios
al Întunericului împotriva Luminii. Fiindcă prin
dobîndirea acestei cunoașteri gnosticul înțelege că
lumea nu este opera Dumnezeului bun ci a unui
Demiurg, acesta se descoperă pe sine total înstrăinat de
propria sa cultură și îi va respinge toate instituțiile și
36
Adică: dincoace. A nu se confunda cu transcendent care semnifică dincolo.
normele. Primind această libertate obținută prin

conștientizarea nimicniciei lumii înconjurătoare,
gnosticul consideră că toate acțiunile îi aparțin și sînt
rezultatul propriei sale voințe.
Gnosticul este un ales mai dinainte, un predestinat,
făcînd parte dintr-o elită mai dinainte rînduită de Spirit.
Gnosticul face parte din clasa pneumaticilor sau
spiritualilor, singurii care vor fi mîntuiți. O altă clasă
este aceea a psihicilor, care îi cuprinde pe aceia care au
un suflet (psyche), și ca atare sînt capabili de a fi atrași
de cele de sus, dar care sînt lipsiți de spirit (pneuma). A
treia clasă, carnalii (somaticii sau hylicii) sînt total
scufundați în materie și condamnați să dispară.
Gnosticii văd în această clasificare înțelegerea pildei
semănătorului. Despre pneumatici, gnosticii spun că se
află într-un somn de care nu se pot despărți cu ușurință
pentru că acestora le place să doarmă. Ginza întreabă:
„De ce vă place atît să dormiți și să vă poticniți cu cei ce
se poticnesc?” Apocalipsa lui Ioan spune „Cel ce aude să
se trezească din somnul adînc.” Apostolul Pavel citează
în Efeseni dintr-un autor anonim atunci cînd spune
„Deșteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morți, și
Christos te va lumina.” (Efeseni 5:14). Somnul era frate
geamăn al morții (hypnos și thanatos) în Grecia și în
India. Pentru gnostic, trezirea avea o semnificație
soteriologică, însă această trezire putea fi primită

numai de către aleși.
Imediat după trezire urmează etapa următoare:
veghea împotriva somnului. Simbolismul arhaic și
universal al acestui mit era deja răspîndit sub forma
unei victorii necesare împotriva oboselii prin veghea
prelungită ce constituie o inițiere în niște experiențe
esoterice. Legenda lui Ghilgameș este cea mai
semnificativă, personajul ratînd șansa de a dobîndi
nemurirea pentru că nu izbutește să rămînă treaz. Într-
un mit nord-american de tip Orfea și Euridice, „un
bărbat izbutește să coboare în Infern, unde își
reîntîlnește soția moartă de curînd. Stăpînul Infernului
îi făgăduiește că va putea să-și ducă soția înapoi pe
pămînt dacă este în stare să vegheze toată noaptea. Dar,
de două ori, și chiar după ce dormise ziua ca să nu fie
obosit, omul nu reușește să vegheze pînă dimineața în
zori.”37 De cele mai multe ori, a nu dormi nu înseamnă
o formă de rezistență fizică, ci mai degrabă o formă de
putere spirituală, fapt pentru care realitatea
evenimentului din Ghetsimani este criticată38.
Eschatologic vorbind, gnosticii se împărțeau în trei
ramuri. Dat fiind că parousia39 întîrzia, s-a speculat că
parousia este iminentă și că va avea loc în generația
37
Mircea Eliade, op.cit., Vol. II, p. 350.
38
Critică dovedit nefondată anterior.
39
Adică „a doua venire a lui Christos”.
apostolilor (1). Alții, împingeau parousia într-un viitor

mai îndepărtat (2), oferind o justificare plauzibilă: este
perioada lăsată bisericii pentru a înfăptui lucrarea de
propovăduire. Ceilalți considerau că parousia a avut
deja loc (3), deoarece crucificarea și învierea lui Isus
constituie adevăratul eveniment final (eschaton).
a. Cerinthus
Cerinthus (50-100 d. Chr) a fost contemporan cu
apostolul Ioan (Irineu, III, 3, 4) și era un iudeu-creștin.
Propovăduirea lui se concentrează în jurul ideii conform
căreia lumea fost creată de un demiurg care îl ignora
pe adevăratul Dumnezeu (veritabilă expresie a
gnosticismului). Conform lui, Isus este fiul lui Iosif și al
Mariei iar la botez, Christos, Fiul lui Dumnezeu a
coborît asupra lui sub forma unui porumbel și i l-a
revelat pe Dumnezeu cel adevărat. Înainte de patimi,
Cerinthus susține că Logosul s-a reînălțat lîngă
Dumnezeu, iar cel ce a murit pe cruce a fost omul Isus.
b. Carpocrate
Trăind la puțin timp după Cerinthus, Carpocrate reia
aceeași idee și propovăduiește că Isus este fiul lui Iosif,
dar o putere Divină L-a sanctificat. Conform lui, cel care
reușește să primească această putere devine egalul lui
Isus (cu alte cuvinte, cel peste care se coboară Logosul
ce a intrat în omul Isus – concepție dezvoltată de
Cerinthus – vezi mai sus) și este capabil să împlinească

aceleași miracole.
c. Basilides
Propovăduind între anii 117-138, Basilides pretinde
că și-a însușit Evanghelia și propovăduirea adevărată în
mod direct de la apostolul Matei. Irineu scrie despre
Basilides și îl descrie ca fiind dualist și adeptul unui
panteism evoluționist. Fiind gnostic, acesta susținea că
mîntuirea vine prin cunoaștere iar nu prin credință
(situîndu-se încă de la început împotriva adevărului
Scripturii). Cunoașterea sau gnosa, era pentru Basilides
o revelație esoterică a divinității lui Christos, credința
reprezentînd o facultate a sufletului de a considera
prezente lucruri invizibile. Cunoașterea vine însoțită de
experiența mitică, iar această experiență aduce
mîntuirea, fiindcă este ceva palpabil. La fel ca și
Cerinthus, Basilides considera că Iahve nu e decît unul
dintre îngerii creatori ai lumii, deși încearcă să-i domnie
și să-i supună pe toți ceilalți. După el, Dumnezeul
Vechiului Testament este un înger.
d. Valentinus
Născut în Egipt și educat la Alexandria, Valentinus
și-a concentrat propovăduirea între anii 135-160. Fiind
al doilea cel mai cunoscut eretic după Mani, Valentin
propovăduia că Primul Principiu absolut și
transcendent este invizibil și incomprehensibil. Acest
Prim Principiu (sau Prima Cauză a tuturor lucrurilor) s-

a unit cu soția sa Gîndirea (Ennoia) și a zămislit
cincisprezece perechi de coni ce formează Pleorma
(plinătatea). Ultimul dintre coni, Sophia, fiind orbită de
dorința de a-l cunoaște pe Tatăl (Primul Principiu),
provoacă o criză ce rezultă în apariția Răului și
patimilor. Fiind alungați din Pleorma, Sophia și creațiile
aberante pe care le prilejuise dau naștere unei
înțelepciuni inferioare. Sus, o nouă pereche este creată:
Christos și perechea sa feminină, Sfîntul Duh. Fiind
restaurată la starea inițială, Pleorma îl naște pe
Mîntuitorul numit Isus. Coborînd în tărîmurile de jos,
Mîntuitorul compune materia invizibilă cu elemente
materiale provenind de la Înțelepciunea inferioară.
Folosindu-se de elemente psihice îl creează pe Demiurg
(Dumnezeul Genezei)40 Acesta din urmă ignoră
existența unei lumi superioare și se consideră singurul
Dumnezeu41. Demiurgul creează lumea materială și
alcătuiește, însuflețind cu respirația sa, două categorii
de oameni: hylicii și psihicii. Elementele spirituale
provenind de la Sophia superioară intră, fără știrea lui,
în respirația sa și dau naștere clasei pneumaticilor42.
Spre a mîntui aceste particule închise în materie,
40
Credința în Demiurg este un laitmotiv al gnosticilor așa cum am observat deja.
41
Aici, Valentinus se referă probabil la pasajele Vechi Testamentale în care ‫ יהוה‬spune despre El
că este singurul Dumnezeu și că nu este altul ca El.
42
Aceștia sînt, așa cum am văzut, singurii care se pot apropia de Divinitate.
Christos coboară pe pămînt și, fără să se întrupeze în

sensul adevărat al cuvîntului, dă revelația cunoașterii
mîntuitoare. Astfel, treziți prin gnosă (cunoaștere),
pneumaticii, și numai ei, se vor putea înălța către Tatăl
(Primul Principiu). Conform lui Valentinus,
răscumpărarea ultimului dintre pneumatici va fi
însoțită de nimicirea lumii, fiindcă Tatăl își va fi atins
atunci scopul, anume răscumpărarea celor treziți prin
cunoaștere.43
e. Mani
Influența lui Mani în scrierile augustiniene și cele de
după reformă a fost mai mult decît evidentă, întrucît
acesta, chiar declarat eretic, reușește să emită o teză ce
a fost pe placul autorilor mîntuirii prin credință și prin
predestinare. Conform lui, prin simplul fapt că trăiește
pe pămînt, omul suferă și este pradă Răului. Tot ceea ce
îi stă în puteri omului să facă este rău iar în el nu se află
nimic bine. Eliberarea de această robie a răului are loc
numai prin cunoaștere (gnosă), care cunoaștere are
caracter soteriologic. Reluînd teze gnostice, Mani
susține că universul este dominat de rău și nu poate fi
opera unui Dumnezeu transcendent și bun. Creatorul
acestei lumi ce se descompune prin propria-i existență
este dușmanul Dumnezeului bun: Dumnezeul Vechiului
Testament. Prin gnosă, omul se întoarce la starea lui
43
Mircea Eliade, op.cit.,Vol. II, pp. 346-347.
anterioară, precosmică, la fel cum condiția patetică a

omului presupune o situație primordială beatifică.
Calificînd actuala creație ca fiind de natură demonică,
Mani alcătuiește o complexă istorie a nașterii lumii.
După el, la începutul lumii (în timpul anterior), cele
două naturi (sau substanțe), Lumina și
Întunericul/Binele și Răul/Dumnezeu și Materia
coexistau despărțite de o graniță. În nord domnea
Părintele Măreției (echivalentul Dumnezeului
creștinilor) iar la sud Prințul Întunericului (echivalentul
lui Satan). Mișcarea dezordonată a Materiei îl împinge
pe Prințul Întunericului mai aproape de granița de nord
a regatului său. Prin mișcare dezordonată, Mani reia
una dintre ideile de bază ale gnosticismului, considerînd
că lumea a apărut din cauza unui incident în regiunile
cerești. Zărind splendoarea lui Dumnezeu, Satan se
aprinde de dorința de a o cuceri și de a lua locul
Părintelui Măreției. Simțindu-se amenințat, Tatăl se
hotărăște să respingă amenințarea dușmanului și
evocă, adică proiectează în afară de sine, pe Mama
vieții, care la rîndul ei proiectează o nouă ipostază: omul
primordial. Avînd cinci fii, care sînt sufletul său, o
armură formată din cinci straturi de lumină, Omul
primordial coboară la granița dintre Bine și Rău. În
încercarea sa de a înfrunta întunericul, acesta cade în
bătălie iar fii săi sînt devorați de Demoni (Arhoniți).
Momentul înfrîngerii marchează începutul amestecului

cosmic. Totuși, victoria lui Dumnezeu este iminentă,
întrucît, acum, Întunericul (Materia) posedă o părticică
din lumină, adică parte a sufletului divin, iar Tatăl,
pregătindu-i eliberarea, își asigură victoria definitivă
împotriva Răului. În cea de-a doua creație, Tatăl evocă
Spiritul Viu, care, coborînd în Întuneric, îl prinde de
mînă pe Omul primordial și îl înalță către Patria sa
cerească. Procedînd la o a treia evocare, Tatăl
proiectează prin emanație un „Al Treilea Trimis” care
organizează Cosmosul ca un fel de fîntînă de captat și
de eliberat particulele de Lumină rămase nesalvate.
Conform lui Mani, în primele cincisprezece zile ale luni,
particulele urcă pînă în lună, care ajunge lună plină, iar
în următoarele cincisprezece zile, Lumina se mută din
lună în soare, și în cele din urmă în Patria cerească.
Totuși, rămîn particulele ce fuseseră înghițite de
Demoni. Cea din urmă entitate, Trimisul, se arată
atunci demonilor masculi sub forma unei fecioare goale,
strălucitoare, în timp ce demonilor femele li se
descoperă sub forma unui tînăr gol44. Fiind mînați de
poftă, arhoniții masculi își răspîndesc sămînța, și, odată
cu ea, lumina pe care o înghițiseră. Căzînd pe pămînt,
sămînța lor dă naștere la toate soiurile de vegetale. În
ceea ce le privește pe diavolii femelă, acestea au rămas
44
Interpretare sordidă demonică a naturii androgine a Solului ceresc.
însărcinate și nasc înainte de vreme, la vederea

frumosului tînăr gol. Avortonii lor, aruncați pe pămînt,
mănîncă muguri de arbori, asimilîndu-și astfel lumina
conținută de aceștia. Simțindu-se biruită de tactica celui
de-al Treilea Trimis, Materia personificată în
Concupiscență, hotărăște să facă o închisoare mai
sigură în jurul particulelor de lumină ce erau captive
încă. Doi demoni, unul mascul și celălalt femelă, îi
devorează pe toți avortonii pentru a reînghiți toată
lumina și apoi se împerechează. Astfel, sînt zămisliți
Adam și Eva45. Ca urmare a acestui proces de naștere,
lumea păstrează stigmatele unei origini demonice:
trupul amintește de forma animală a arhoniților, pofta
ce îl îmboldește pe om să se împerecheze și să se
reproducă la rîndul său, adică să mențină un timp
nesfîrșit, în captivitate, sufletul luminos pe care
zămislirea repetată îl transmite din corp în corp. Totuși,
fiindcă cea mai mare cantitate de lumină se află acum
în Adam, el și cu toți urmașii lui devin obiectul principal
al răscumpărării Divine. Reluînd idei gnostice, Mani
apreciază că eliberarea comportă trei stadii: trezirea,
revelarea științei salvatoare și anamnesis-ul. Pînă la
sfîrșitul istoriei lumii, o parte din Lumină, sufletul
divin, se va strădui să se trezească și, în cele din urmă,
45
Henri Charles Peuch apreciază istorisirea lui Mani ca relatînd nașterea lumii ca urmare a unei
serii de respingătoare fapte de canibalism și sexualitate.
să elibereze cealaltă parte întemnițată în trupul

oamenilor, animalelor și în toate speciile vegetale. După
Mani, copacii conțin o mare cantitate de suflet divin și
au slujit de cruce lui Christos. Maniheanul Faustus
spunea: „Isus. Viața și Mîntuirea oamenilor, se află în
orice lemn.”46.
Conform lui Mani, chiar dacă particulele de Lumină
sînt continuu transportate spre Paradisul Celest de
corăbiile Lunii și ale Soarelui, răscumpărarea finală este
întîrziată de toți aceia care nu evită procreația. Lumina,
fiind concentrată în spermă, se perpetuează prin
naștere și astfel cei ce aduc pe lume prunci nu fac decît
să prelungească captivitatea particulelor de Lumină.
Existența umană nu reprezintă decît stigmatul unei
înfrîngeri divine. Dacă Omul Primordial ar fi învins de
la început, nici Cosmosul, nici viața iar nici Adam și Eva
nu ar fi existat vreodată. Cosmogonia reprezintă un
ultim gest disperat al lui Dumnezeu de a salva o parte
din Sine-însuși, după cum crearea omului este un gest
disperat al Materiei de a menține captive particulele de
lumină. Omul devine astfel centrul și miza dramei, căci
omul poartă în el o părticică din sufletul divin47.
Dumnezeu nu este obligatoriu interesat de om și de
problemele lui, ci de suflet, care este de origine divină
46
Mircea Eliade, op.cit., VoI. II, pp. 355-358.
47
După Mani, această scînteie divină se află în spermă, teză reluată din arhaismul indo-iranian
– semen civile.
și precede apariția seminției umane. Dumnezeu nu face

decît să încerce să Se salveze pe Sine Însuși48. Fiind de
natură demonică, trupul trebuie tratat cu ascetismul cel
mai riguros. În esență, doctrina maniheană se poate
rezuma în două formule: cele două principii și cele trei
momente. Cel ce voia să intre în religie trebuia să știe
că există două principii de naturi absolut deosebite:
Lumina și Întunericul. Momentele erau: cel anterior –
cînd lumea nu venise încă întru ființă și cînd Lumina
era despărțită de Întuneric; momentul median
intermediar – după ce Întunericul a asaltat tărîmurile
Luminii; și momentul posterior – cînd cele două
principii se vor despărți din nou.
1. BISERICA DE RĂSĂRIT
a. Arianism
Conform arianismului, Isus Christos este Fiul lui
Dumnezeu, dar nu a existat dintotdeauna ci a luat
naștere la un moment dat. După Arius, Isus este o
creație distinctă de Tatăl și îi este subordonată în
totalitate. Fiul este Dumnezeu dar Dumnezeu nu este
Fiul. Arius a trăit între anii 256-336 și a fost un
prezbiter al Alexandriei Egiptului. Arius nu recunoștea
48
Reluare a mitului Salvatorului Salvat – Trimis în lume, Fiul Divinității trebuie să salveze
lumea de la starea la care a ajuns. Ajungînd printre oameni, Fiul se pierde și cade într-un somn
din care va fi trezit de către un al doilea Trimis al Tatălui, care Trimis îi amintește Fiului motivul
pentru care a s-a pogorît în lume.
Trinitatea ci susținea că Dumnezeu nu are niciun alt

ipostas, despre Duhul sfînt afirmînd că este o putere a
lui Dumnezeu iar nu o altă persoană. Arius și credințele
sale au fost declarate eretice și respinse la Primul
conciliu de la Niceea în anul 325. Totuși, ideile sale nu
au dispărut definitiv ci au fost preluate de unitarieni,
adventiști49 și de martorii lui Iehova.
b. Docetism
Autorul acestui curent a fost patriarhul Antiohiei,
Serapion (197-203), ce a descoperit originile ce au stat
la baza ereziei sale în Evanghelia după Petru și mai apoi
în Evanghelia după Ioan, atunci cînd acest din urmă
evanghelist spune: „cuvîntul s-a făcut trup și a locuit
printre noi” (Ioan 1). Esența acestei erezii constă în
faptul că trupul lui Isus nu a avut o existență istorică,
carnală, ci, mai degrabă, Isus a semănat a om dar nu a
fost niciodată altceva în afară de duh. Faptul că a arătat
ca un om a fost numai o iluzie, fiindcă era necesar ca să
se reveleze în vreun fel oamenilor.50
49
Adventiștii cred într-un singur Dumnezeu adevărat ce și-a trimis Fiul pe pămînt să moară
pentru păcatele noastre. Dumnezeu Tatăl este o ființă separată de Fiul său Isus. Duhul sfînt este
o putere a lui Dumnezeu, dar nu este separată prin conștiința ei. Adventiștii resping teologia
ortodoxă a Trinității anume că cele trei ipostasuri (Fiul, Tatăl, Duhul) sînt Unul și același
Dumnezeu, Tatăl este în același timp Fiul, Fiul este în același timp Duhul iar Duhul este în același
timp Tatăl sau Fiul. Conform lor, Tatăl și Fiul se diferențiază prin conștiință.
50
Katharii, așa cum vom vedea, se vor lăsa influențați de această erezie.
c. Montanism
Montanismul a luat naștere în secolul II sub
conducerea lui Montanus care propovăduia că perioada
istorică a Duhului Sfînt a început după înălțarea lui Isus
Christos. Această perioadă și activitate a Paracletului
consta în redresarea și disciplinarea bisericii. Fiecare
credincios trebuia să practice zilnic ascetismul,
abstinența, postul și mărturisirea păcatelor. Idealul
credinciosului era martiriul, montanismul încuraja
separarea bisericii de lume, încuraja profețiile și preoția
femeilor. Mișcarea a dispărut în secolul VI dar multe din
învățăturile pe care le propovăduia au fost preluate în
dogmatica creștină a vremilor noastre.
d. Bogomilii
Mișcarea bogomililor apare în Bulgaria undeva în
anul 930. Creatorul ei este un preot de țară, Bogomil
(cel iubit de Dumnezeu) despre care nu se știe nimic în
afară de numele său. Propovăduirea lui s-a axat pe
sărăcie, umilință, pocăință și rugăciune. Dezvoltînd o
viziune gnostică, Bogomil considera că lumea aceasta e
rea și că a fost zămislită de Satanail (fratele lui Christos
și fiul lui Dumnezeu). Dumnezeul Vechiului Testament
nu este adevăratul Dumnezeu ci Satan a creat lumea
văzută51. Tainele, icoanele și ceremoniile bisericii

ortodoxe sînt considerate deșarte deoarece sînt lucrarea
diavolului. Crucea este detestată, pentru că pe Cruce a
fost răstignit și omorît Christos. Singura rugăciune
acceptată de bogomili era rugăciunea Domnească, ce
trebuia rostită de patru ori pe zi și de patru ori în cursul
nopții. Bogomilii posteau excesiv, nu beau vin și
respingeau căsătoria.
În rîndul bogomililor a intervenit schisma. Cei ce
susțineau autonomia lui Satan peste lume s-au grupat
în jurul unei biserici de la Dragovița, pe cînd cei care îl
socoteau pe Satan un fiu decăzut al lui Dumnezeu își
păstrează numele de bulgari. Dragovițanii proclamau
un dualism absolut iar bulgarii un dualism moderat. În
apocrifa „Adam și Eva”, bogomilii introduc episodul
unui contract semnat între Adam și Satan, după care,
Pămîntul fiind făurit de acesta din urmă, Adam și
urmașii lui îi aparțin lui Satan pînă la venirea lui Isus
Christos. O altă grupare de bogomili propovăduia că
Dumnezeu a creat Lumea dar mai apoi a lăsat
desăvîrșirea operei sale în sarcina unei Ființe
supranaturale sau a unui Demiurg, dezinteresîndu-se
astfel de soarta lumii.
51
Ideile gnostice au fost reluate și încă sînt reluate la nivel dogmatic pentru capacitatea lor de a
explica neexplicabilul.
În Bulgaria, bogomilismul a devenit religie oficială în

prima jumătate a secolului al XIII-lea, iar în Bosnia el
devine religie de stat sub banul Kulin (1180-1214)52.
Totuși, istoria acestora încetează în secolul al XIV-lea
cînd după cucerirea otomană din Bulgaria și Bosnia
(1391) majoritatea bogomililor se convertesc la
islamism.
e. Monofizism/Eutihianism
Monofizismul a fost propovăduit de Eutihie, un
călugăr din Constantinopol care susținea că Isus
Christos nu are decît o singură fire, cea divină, trupul
omenesc asumîndu-și-l numai în mod aparent.
Monofiziții susțineau că firea umană luată de Isus la
întruparea în Maria a fost absorbită de firea Sa Divină,
prima dispărînd asemenea unui picur de apă într-un
ocean. Totuși, unii monofiziți susțin și că, prin
întrupare, firea omenească a lui Christos a fost
divinizată.
f. Apoliniarism
A fost dezvoltat de Apollo din Laodicea și
propovăduia că Isus a avut un corp uman dar o minte
divină în locul unui suflet uman. Cu alte cuvinte,
apoliniariștii susțineau faptul că Isus a fost un om fără
52
suflet dar în loc de acesta avea o minte divină. Această

doctrină a fost declarată eretică în anul 381.
g. Miafizism/Henofizism/non-Calcedonieni
Propovăduit de Chiril din Alexandria, miafizismul
sau henofizismul este doctrina îmbrățișată de Biserica
Ortodoxă Orientală începînd cu anul 1142. Această
doctrină învață că în persoana lui Isus Christos, natura
divină și natura umană sînt unite într-o singură natură
(physis), cele două fiind unite fără separație, fără
amestec, neconfundîndu-se și nealterîndu-se.
h. Monarhism modalist
Monarhismul este în primul rînd o doctrină ce
respinge Trinitatea și consideră că există un singur
Dumnezeu ce se manifestă în trei persoane. În
momentul în care Fiul se manifestă, Tatăl și Duhul Sfînt
nu există, la fel și cu celelalte două manifestări.
Monarhiștii mai susțineau și că de vreme ce Dumnezeu
este duh, Sfîntul Duh nu trebuie înțeles ca o entitate
separată ci ca o putere sau acțiunea lui Dumnezeu.
i. Monotelitism/Diotelitism
Propovăduit în Armenia și Siria anului 629, susținea
că Isus Christos are două naturi dar o singură voință. Pe
de altă parte, diotelitismul, ce s-a dezvoltat relativ în
aceeași perioadă susținea că Isus Christos are două
naturi și două voințe. Concepția Diotelitistă este
favorabilă calcedonienilor (diofiziștilor) care susțin că

există două naturi, una divină și una umană în singura
persoană a lui Christos și că cele două naturi au voință
proprie sau o proprie o modalitate de operare în aceeași
persoană.
j. Nestorianism
Propovăduirea nestoriană susține unirea ipostatică
între cele două naturi, umană și divină, a lui Christos,
unire ce mai degrabă s-a făcut prin voință decît prin
persoană. Nestorianismul mai este cunoscut și sub
numele de diofizism radical. Definiția Christologică a
acestei propovăduiri este următoarea: „Isus Christos,
care nu este identic cu Fiul dar este unit în mod personal
cu Fiul care locuiește în El, este o ipostază și o singură
natură: umană.”
2. BISERICA DE APUS
a. Donatism
Curentul donatist ia naștere la începutul secolului IV
și propovăduiește faptul că preoțimea creștină trebuie
să fie fără greșeală pentru ca slujirea, rugăciunea și
sacramentele să-și producă efectul. Augustin este unul
dintre cei ce critică aspru această erezie spunînd că
validitatea sacramentelor este proprietatea preoțimii ca
instituție fiind independentă de caracterul individual al
fiecărui preot. Cu alte cuvinte, Augustin susține faptul

că sacramentele nu sînt legate de comportamentul
moral al preotului, ci, fiindcă sînt semne poruncite de
Dumnezeu, acestea își produc efectele indiferent de
moralitatea persoanei care le administrează.
b. Marcionism
Propovăduit de Marcion la jumătatea secolului al II-
lea, marcionismul se baza pe următoarele teze: (1)
Dumnezeu nu s-a revelat niciodată pînă la momentul
cînd l-a trimis pe Isus, Dumnezeu Vechiului Testament
este un Demiurg (concepție gnostică), (2) Isus nu a fost
Mesia promis poporului Israel ci o entitate spirituală
trimisă de Divinitate, (3) Vechiul Testament este invalid
și nedemn de crezare.
Marcion este primul din istoria creștinismului care
alcătuiește un canon al Scripturii în care include: o
Evanghelie care constă în zece secțiuni copiate din
Evanghelia după Luca și zece epistole pauline.
Majoritatea dintre scrierile marcioniste s-au pierdut,
mai ales după ce mișcarea a fost declarată eretică în
anul 208.
c. Diofizism
Diofizismul se dezvoltă contrar opiniei miafizismului
oriental și susține că cele două naturi ale lui Christos,
divină și umană, există în persoana lui Isus Christos.53

Concepția diofizistă mai este cunoscută și ca fiind
orientarea christologică calcedoniană.
d. Augustin
Augustin se naște în anul 354 la Thagaste și este unul
dintre cei mai importanți teologi ai creștinismului.
Adept al maniheismului, Augustin reia în cadrul
teologiei sale creștine (după lepădarea de învățăturile
gnostice) cîteva idei maniheiste despre natura cea rea a
omului ca urmare a păcatului originar transmis mai
departe prin sexualitate. Fiind influențat de filosofie,
Augustin dezvoltă două păreri cu privire la om. Atunci
cînd vorbește ca filosof el vede în om un suflet ce se
slujește de trup, dar atunci cînd vorbește ca un creștin,
Augustin are grijă să amintească faptul că omul este
unitatea sufletului cu trupul. Definiția lui Platon îl va
influența însă foarte mult în cadrul teologiei pe care o
dezvoltă. Fiind cel care a descoperit și dezvoltat primul
doctrina predestinării, Augustin o definește ca fiind
„organizarea de către Dumnezeu a lucrărilor lui viitoare
și care nu poate fi nici înșelată nici schimbată”. Conform
lui, Dumnezeu a organizat lumea după un plan din
eternitate, plan irevocabil și imposibil de schimbat de
53
Contrar orientalilor care susțineau că cele două naturi formează o a treia natură care subzistă
în persoana lui Isus Christos.
către om. Dumnezeu pedepsește pentru a-și arăta mînia

și a-și demonstra puterea. Arena unde se desface planul
lui Dumnezeu este istoria universală. Unii oameni
primesc viața veșnică, alții damnarea veșnică54.
Conform lui Augustin, copii nebotezați primesc
damnarea veșnică dacă mor înaintea săvîrșirii
sacramentului botezului55. Pentru Augustin, dubla
predestinare este incomprehensibilă, omul neputînd
pătrunde plenitudinea planului lui Dumnezeu. Pentru
că se transmite pe cale sexuală, păcatul originar este
universal și inevitabil ca însăși viața56. În opinia lui,
biserica se compune dintr-un număr fix de sfinți
predestinați încă dinainte de facerea Lumii.
Predestinarea augustiniană compromitea
universalismul creștin, potrivit căruia Dumnezeu
dorește salvarea tuturor oamenilor. Tocmai de aceea,
doctrina preștiinței evita obiecții pe care le ridica teoria
augustiniană a predestinării, însă, preștiința a fost
dovedită eretică atît de Martin Luther cît și de Jean
Calvin.
Critica ce i se poate aduce lui Augustin este legată de
păcatul originar și urmările lui. Pentru răul făcut de om
astăzi este tot omul actual responsabil? Nu este mai
degrabă vorba despre o natură rea, pervertită, ce i-a fost
54
Despre dubla predestinare a se vedea Jean Calvin – Institutio Christianae Religionis.
55
Augustin reia unele din învățăturile lui Ambrozie și ale lui Ciprian conform cărora botezul
șterge păcatul originar al copiilor.
56
Pelagius va dezvolta un alt punct de vedere: ce nu este voluntar, este neimputabil.
transmisă de greșeala în care au căzut primii oameni?

Augustin susține că omenirea a luat în carne însăși
obiceiul păcatului. Această afirmație poate fi
considerată o concepție materialistă a eredității greșelii,
concepție fizică și deterministă. Nu biologicul apasă
asupra omului, iar în noul-născut nu se poate afla
înscris păcatul, fiindcă țesuturile și psihicul nu sînt încă
dezvoltate. Mai degrabă, copilul va primi ereditatea
păcatului prin educația de mai tîrziu, prin formele
mentale și schemele morale pe care le va adopta. Mai
mult, cum s-a putut contamina sufletul de păcatul
originar care stă la rădăcina păcatelor actuale fără să fi
existat în Dumnezeu nedreptatea de a-l expune pe om
păcatului?
e. Origen
Urmărind un discurs ce avea să dea naștere
pelagianismului, Origen crede că sufletul nu și-a pierdut
libertatea de a alege între bine și rău ca urmare a
păcatului originar. Fiind atotștiutor, Dumnezeu
cunoaște dinainte actele liberului nostru arbitru57. Deși
moartea și trupul constituie o pedeapsă, el este în
același timp mijlocul prin care Dumnezeu se revelează
pe Sine sprijinind sufletul în înălțarea sa. Prin mîntuire,
57
Teza preștiinței lui Dumnezeu va fi aspru și în mod corect criticată de Jean Calvin și de Martin
Luther.
Origen înțelege reîntoarcerea omului la desăvîrșirea

originară, o apokatastasis (restaurarea tuturor
lucrurilor) ce va fi însă superioară aceleia de la
începuturi pentru că ea va fi invulnerabilă și deci
definitivă58.
f. Pelagius
Înaintemergător al arminianismului și a credinței în
existența libertății de voință a omului în problema
soteriologică, Pelagius se dovedește a avea o orientare
gnostică cu privire la independența conștiinței umane.
După el, practicînd virtutea și asceza, orice creștin este
în stare să atingă desăvîrșirea și sfințenia. Fiindcă omul
s-a făcut responsabil singur de încălcarea poruncii din
Eden, numai el este răspunzător pentru păcatele sale,
astfel că omul a avut și are capacitatea de a face atît răul
cît și binele. „Liberul arbitru” sau libertatea de voință
promovată de Pelagius va fi mai apoi reluată de
Erasmus în disputele cu Martin Luther. Conform lui
Pelagius, „Dacă păcatul e înnăscut, el este involuntar,
dacă e voluntar, atunci nu este înnăscut.”59 El punctează
și susține că scopul botezării copiilor nu este să spele de
păcatul originar (fiindcă omul este singurul care alege
58
Preluînd concepția gnostică, Origen vede mîntuirea ca fiind o doctrină a reîntoarcerii într-o
stare primordială, teză împrumutată de gnostici din neoplatonism. Creștinismul în schimb
promovează o doctrină a recreării, iar nu a reîntoarcerii (nașterea din nou, lepădarea omului
vechi și înnoirea în Christos).
59
Mircea Eliade, op. cit., VoI. III, p. 52.
să facă răul sau binele) ci mai degrabă pentru a-l

consacra pe nou-născut întru Christos.
g. Ambrozie
Fiind influențat de maniheism, Ambrozie remarcă o
relație cauzală între, pe de o parte, zămislirea din
fecioară a lui Isus și, pe de altă parte, ideea că păcatul
originar se transmite prin împreunare sexuală. De fapt,
perpetuarea ca mijloc de transmitere a păcatului
originar este susținută atît de Augustin60 cît și, mai apoi,
de Jean Calvin. Ciprian, urmărind aceeași teză, susținea
că botezul copiilor era necesar tocmai pentru că ștergea
păcatul originar, opinie total contrară lui Pelagius care
afirma că omul este cel ce păcătuiește voluntar și că
nimic din ceea ce înseamnă rău nu vine odată cu
nașterea unui copil.
h. Catharii
Fiind de fapt bogomilii bisericii de apus, katharii
considerau că nu Dumnezeu a creat lumea vizibilă, că
materia este impură, botezul, euharistia și mărturisirea
păcatelor sînt inutile dar și că Sfîntul Duh, coborînd
peste creștetul credinciosului prin punerea mîinilor, îl
purifică pe acesta și îl sfințește. Pentru kathari, Iadul
este inexistent, la fel ca și Purgatoriul. Întreaga lume
60
Influențat la rîndul lui de maniheism, cult din care a și făcut parte o bună perioadă de timp
înainte de a fi creștin.
este domeniul lui Satan, el fiind cel care a creat-o ca să

poată întemnița spiritul în materie61. Dumnezeul
Vechiului Testament era identificat cu Satan, Christos
fiind trimisul Dumnezeului adevărat ce urmărește a-i
învăța pe oameni calea mîntuirii și de a-i regenera spre
starea primordială. Fiind trimisul divin, Christos este
duh iar numai în aparență trup62. Influențați în mod
puternic de gnosticism și maniheism, katharii își urau
viața și considerau că idealul lor era dispariția
umanității prin sinucidere, astfel oprindu-se
perpetuarea păcatului original în fiecare copil nou-
născut. De altfel, katharii respingeau căsătoria și
refuzau să aibă copii, preferînd în schimb desfrîul.63
Ritualul de inițiere printre kathari presupunea
renunțarea din partea catehumenului la Biserica Romei
și la crucea pe care preotul catolic i-a trasat-o pe frunte
la botez.
SCHISMA BISERICII CREȘTINE
Dezvoltîndu-se în două părți diferite ale lumii,
răsărit și apus, biserica creștină universală a fost
influențată fie de credințele păgînilor ce se converteau
la creștinism fie de obiceiurile pe care zona și locul le
avea. Dacă la început biserica convenise să se
organizeze și să respingă ereziile prin Concilii, deciziile
61
Întîlnim și de această dată influența gnosticismului în doctrinele creștinismului.
62
Influența docetismului se face simțită în mod clar.
63
Mircea Eliade, op. cit., VoI. III, p. 183.
pe plan local s-au luat prin Sinoade care au început să

aibă un caracter tot mai nuanțat, diferențele de
organizare, slujire și doctrină făcîndu-se simțite tot mai
mult. Biserica de Răsărit era prin excelență o adunare
mistică și în mare parte esoterică, avînd o închinare
paradoxală64 și centrată pe îndumnezeire. În schimb,
Biserica de Apus a fost puternic influențată de filosofia
milenară și a dezvoltat o dogmatică înclinată spre logică
și sisteme raționale.
Primele diferențe între cele două Biserici65 au
început să apară din secolul al IV-lea. În răsărit, a fost
întemeiat rangul de patriarh, ierarhie ce era superioară
episcopilor și mitropoliților. Prin Sinodul de la
Constantinopol (381), Biserica Bizantină se declară
alcătuită din patru jurisdicții regionale, fiecare avînd
propriul scaun patriarhal. Liturghia a fost un alt
element care a dat un avînt specific Bisericii de Răsărit.
Fastul ei hieratic66 și splendoarea sa artistică se
desfășura ca un mister rezervat inițiaților despre care
Dionisie (Pseudo-)Areopagitul spune: „Ia seama să nu
dezvălui în mod sacrileg taina, sfîntă între toate tainele.
Fii cu băgare de seamă și cinstește misterul
64
Spre exemplu, prezența martirului deopotrivă în Cer și în mormînt dar și într-o părticică din
trupul său ce era venerată și se credea că poate aduce vindecare sau poate face minuni
(moaștele).
65
Astăzi cunoscute sub numele de Biserica Ortodoxă și Biserica Romană Catolică.
66
Formă de scriere cursivă și care se folosea adesea pe monumentele funerare pentru a rezista
„etern”.
dumnezeiesc.”67 Iconostasul a fost poate una dintre

principalele inovații în Biserica Bizantină, perdelele sale
fiind lăsate în anumite clipe ale liturghiei iar în secolele
următoare, acesta se va despărți de tot de naos.
Arhitectura Bisericii Răsăritene simboliza cele patru
direcții cardinale. Interiorul ei este cosmosul, altarul
dinspre răsărit este Raiul. Ușile altarului se numesc
„ușile Raiului”, iar în săptămîna Paștilor una dintre
aceste uși rămîne deschisă pe tot timpul slujbei, acest
obicei fiind explicat în Canonul pascal astfel: „Christos
s-a sculat din mormînt și ne-a deschis poarta Raiului.”
Apusul reprezintă pentru bizantini tărîmul negurilor, al
întristării și al morții, cu alte cuvinte, lăcașul etern al
celor adormiți care așteaptă învierea trupurilor și
judecata de pe urmă. Centrul bisericii reprezintă
pămîntul, care, în concepția lui Cosmas Indikopleustes
este dreptunghiular și mărginit de patru ziduri care îi
susțin bolta. Astfel, cele patru părți ale interiorului
bisericii simbolizează punctele cardinale. Conform
bizantinilor, ca imagine a Universului, Biserica
Bizantină întruchipează și sfințește Cosmosul prin
existența ei. Misticismul dezvoltat în Biserica de Răsărit
este indubitabil și va juca un rol decisiv în separarea de
Biserica de Apus. Doctrina centrală a bizantinilor este
aceea de îndumnezeire (theosis) a omului și aceasta este
67
de o mare originalitate, chiar dacă se sprijină pe

scrierile Apostolului Pavel și pe Evanghelia după Ioan.
Așa cum vom vedea, această doctrină va fi preluată de
Grigore Palama care va da naștere isihasmului, mișcare
considerată eretică de marea majoritate a
occidentalilor. Biserica Bizantină creează, separat de
Biserica Occidentală un nou sacrament: Mirungerea.
Conform bizantinilor, Mirungerea reprezintă pecetea
darului Sfîntului Duh ce trebuie să urmeze îndată după
botezul credinciosului, creștinul devenind astfel
purtător de Spirit iar nu numai de suflet68. Mirungerea
este poate cel mai veritabil sacrament ce are ca scop
îndumnezeirea omului, adică punerea în aplicare a
doctrinei theosis aparținînd Bisericii de Răsărit.
În Vest, Biserica Romană s-a dezvoltat diferit, la anul
1000 acceptîndu-se credința în prezența morților
printre cei vii, adică o supraviețuire nevăzută, cu puțin,
doar, diferită de existența lor trupească. Cultul fecioarei
Maria dar și venerarea Crucii ca fiind semnul umanității
lui Christos sînt tradiții de mare anvergură în Vest.
Căsătoria preoților este interzisă iar euharistia
întrebuințează azime, pe cînd în Răsărit căsătoria
preoților era permisă iar euharistia întrebuințează pîini
dospite. Inițiative ale Romei displac Bisericii Bizantine,
68
Trihotomia se va dezvolta în cadrul Bisericii Orientale datorită acestui sacrament.
spre exemplu, atunci cînd în secolul al VI-lea papa

proclamă supremația Bisericii Romane asupra puterii
temporale sau cînd, la anul 800, ratifică încoronarea lui
Carol cel mare, deși acest drept aparținuse întotdeauna
împăratului bizantin. Deși foarte mult evocată ca fiind
principala cauză a schismei bisericii creștine, problema
filioque nu a jucat un rol atît de important precum se
crede. Așa cum am văzut, dogmatica celor două biserici
s-a dezvoltat aproape independent, astfel că ruptura era
iminentă chiar și în absența problematicii purcederii
Duhului Sfînt. Prima consemnare publică a lui filioque
datează de la Conciliul al II-lea din Toledo ce a fost
convocat în anul 589 pentru a confirma trecerea regelui
Recaredo de la arianism la catolicism. Fiind o doctrină
creată pentru a respinge arianismul, cred că nu s-ar fi
luat niciodată în discuție izvorul Duhului Sfînt dacă
arianismul nu s-ar fi născut ca propovăduire. Biserica
Apuseană consideră Sfîntul Duh ca fiind garant al
unității Divine pe cînd bizantinii subliniază că
Dumnezeu Tatăl este izvorul principiului și cauza
Trinității. Cu alte cuvinte, răsăritenii văd în Trinitate o
ierarhie pornind de la Tatăl pe cînd apusenii văd în
Trinitate o egalitate între ipostasuri. Problemele cu care
s-a confruntat Biserica Apuseană au fost multiple,
acestea contribuind totodată la schisma de la 1054.
Deschizînd Conciliul al V-lea de la Latran, Inocențiu al
III-lea vorbește despre episcopii care se dedau plăcerilor
cărnii, fără învățătură spirituală, lipsiți de rîvnă

pastorală, incapabili să proclame cuvîntul lui Dumnezeu
și să cîrmuiască poporul. Numeroși preoți se căsătoreau
ori trăiau în concubinaj în văzul credincioșilor. Alții își
deschideau cîrciumi pentru a se putea întreține pe ei și
familia lor. Fiindcă trebuiau să-și remunereze patronii,
preoții au ajuns să taxeze serviciile religioase
suplimentare: căsătoriile, botezurile și slujbele pentru
morți. În 1229, prin Sinodul de la Touluse se interzice
predarea Bibliei în limba latină sau în limba
vernaculară, singurele texte tolerate și acceptate erau
Breviarul, Psalmii și Cartea Orelor Fecioarei, toate
acestea în latină. De altfel, accesul restrîns la Cuvîntul
lui Dumnezeu era o problemă și în răsărit. De teama
apariției ereziilor, bizantinii au interzis Biblia laicilor,
singura modalitate de a cunoaște Scriptura fiind prin
intermediul preoților sau călugărilor.
Ireparabilul nu s-a produs la anul 1054 ci abia în
1204, cînd armatele cruciadei a IV-a atacă și jefuiesc
Constantinopolul. Este un ultim gest disperat al
Bisericii de Apus de a se afirma pe plan eclesiastic.
Apusenii au sfărmat icoanele bizantinilor și le-au
aruncat moaștele la gunoi. Cronicarul Nicetas Choniates
amintește că „o prostituată cînta cîntece obscene așezată
pe tronul patriarhal. Musulmanii nu ne-au violat soțiile,
nu i-au aruncat pe locuitorii noștri în mizerie, nu i-au
despuiat ca să-i plimbe goi pe străzi, nu i-au făcut să

moară de foame și nu i-au aruncat în foc. Așa s-au purtat
însă cu noi aceste popoare creștine, care își fac cruce în
numele Domnului și care au aceeași religie cu noi.”69
Apusenii au dat astfel dovadă de un barbarism
nemaiîntîlnit în rîndul credincioșilor pînă atunci,
dovedindu-se încă odată că dorința romană de a domina
și universalismul ce s-a încercat a fi propovăduit în
occident nu a fost lepădat dintre scopurile romanilor și
nici nu va fi vreodată. De atunci, bisericile nu s-au mai
împăcat niciodată, ridicarea excomunicării reciproce de
către Patriarhul Athenagoras I și Papa Paul al VI-lea în
anul 1964 fiind doar un gest pur ecumenic și lipsit de
importanță.
PRINCIPALELE EREZII ȘI ORIENTĂRI DUPĂ

SCHISMĂ
1. BISERICA DE RĂSĂRIT
a. Grigore Palama
Fiind, prin excelență, o biserică ce își propunea
îndumnezeirea omului și apropierea pînă la identificare
a credinciosului cu Christos, Biserica de răsărit a dat loc
nașterii unor erezii de genul isihaștilor. Grigore Palama
este cunoscut ca fiind cel ce a definitivat teologia acestor
69
călugări care practicau rugăciunea inimii sau

rugăciunea lui Isus. Scurtul text70 trebuia repetat fără
încetare, meditat și interiorizat. Urmărind o experiență
extatică, isihaștii au fost acuzați de erezie de către
Varlaam, fiind calificați ca fiind messalieni71. Isihaștii
pretindeau că îl văd pe Dumnezeu Însuși, ori, vederea
directă a lui Dumnezeu cu ochii trupului nu este cu
putință, fapt ce reiese chiar din cuvintele Tatălui.
Mergînd mai departe în erezia lor, isihaștii susțineau că
lumina manifestată pe muntele Schimbării la Față nu
provenea din partea lui Isus ci, aceasta trebuie înțeleasă
în sens metaforic. Ucenicii ar fi devenit atunci apostoli
și ar fi dobîndit, prin grația Divină, facultatea de a-l
vedea pe Isus așa cum este, orbitor în Lumina Sa,
identificîndu-se totodată cu El.
2. BISERICA DE APUS
a. Gioacchino da Fiore
Născut în 1135 în Calabria, imediat după schisma
bisericii creștine, Gioacchino da Fiore considera că două
numere – 2 și 3 – domină și caracterizează epocile în
istoria universală: cele două Testamente, cele două
seminții alese de Dumnezeu (evreii și păgînii) și cele trei
persoane ale Treimii. Cea dintîi epocă (sau status, așa
70
Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.
71
Messalienii aveau ca scop unirea extatică cu trupul de lumină a lui Christos.
cum obișnuia să îi spună) este caracterizată de Vechiul

Testament și a fost dominată de Dumnezeu Tatăl.
Religia ei se caracterizează prin teama pe care o inspiră
autoritatea supremă a Legii. Cea de-a doua epocă este
marcată de prezența Fiului, astfel că Noul Testament și
Biserica împlinesc acest al doilea status. Nota specifică
religiei în această epocă este credința. Această epocă va
dura 42 de generații de circa 30 de ani fiecare (la fel
cum, după Matei 1:1-17 s-au scurs 42 de generații între
Avraam și Isus Christos). Calculînd, Giocchino
stabilește că cea de-a doua epocă se va încheia în zorii
anului 1260, urmînd ca mai apoi să înceapă cea de-a
treia, dominată de Sfîntul Duh, atunci cînd viața
religioasă va cunoaște plenitudinea, dragostea, bucuria
și libertatea spirituală. Totuși, instaurarea celui de-al
treilea status va marca domnia de trei ani și jumătate a
lui Antichrist iar credincioșii vor avea de înfruntat în
cele din urmă și cele mai groaznice încercări. Salvatorul
acestui scenariu va fi un papă sfînt care, împreună cu
viri spirituales – două cete de credincioși, cea a
predicatorilor și cea a solitarilor contemplativi – vor
rezista atacului. Dacă prima epocă a fost dominată de
bărbați căsătoriți, a doua de preoți, a treia va fi călăuzită
de călugări spirituali. Cea de-a treia epocă va lua sfîrșit
în anul 2520.
b. Toma d’Aquino
În sinteză, Toma d’Aquino considera că existența lui
Dumnezeu devine evidentă omului imediat ce acesta își
dă osteneala să reflecteze asupra lumii așa cum o
cunoaște. Observînd creația și contemplînd la faptul că
este imposibil ca totul să fie întîmplător, omul ajunge să
îl conștientizeze pe Dumnezeu. După el, omul a fost
creat să se bucure de cunoașterea deplină a lui
Dumnezeu, dar, ca urmare a păcatului originar, el nu
mai poate să atingă această cunoaștere fără ajutorul
harului mîntuitor. Credința vine ca urmare a harului,
permițîndu-i omului să primească cunoașterea de
Dumnezeu și lui Dumnezeu. Teologia tomistă a fost
proclamată în secolul al XIX-lea teologie oficială a
Bisericii romane.
c. Ockham
Ockham a fost deseori interpretat greșit, tezelor lui
fiindu-le atribuit un caracter eretic, însă, așa cum
criticii remarcă, teologia lui putea fi înțeleasă numai de
către o minte liberă de preconcepții dogmatice și
deschisă în folosirea logicii și rațiunii. După Ockham,
Dumnezeu este absolut liber și omnipotent, El poate
face totul, inclusiv să se contrazică pe Sine Însuși.
Dumnezeu poate astfel să mîntuiască un răufăcător și
să piardă un sfînt. Fiindcă omul îl percepe pe Dumnezeu
folosindu-se de sisteme logice și încearcă să-l încadreze

în jurul moralității sale, pierde în acest fel esența
limbajului ceresc. Deși Scriptura ne învață că
Dumnezeu și-a asumat natura umană, Ockham susține
că El ar fi putut tot atît de bine să se manifeste sub
formă de o piatră. Gîndirea teologică universală nu este
de condamnat, fiindcă, peste tot în religiile arhaice și
tradiționale, pietre, arbori și izvoare erau adorate ca
fiind divinități, însă, închinătorii nu se închinau
materiei ci forțelor supranaturale care se întrupează în
aceste obiecte. În felul acesta, încercînd să-l reducem pe
Dumnezeu la ceva lesne de înțeles, considerăm că El s-
ar fi putut pogorî din cer numai ca om, Ockham
susținînd că, în libertatea lui Dumnezeu, nu forma
contează ci prezența spirituală regăsită în formă.
Soteriologic vorbind, Ockham considera că rațiunea și
conștiința sînt daruri ale lui Dumnezeu ce nu au fost
anulate de păcatul originar și, prin urmare, cel care face
binele potrivit tendinței morale naturale primește harul
ca recompensă. Această convingere nu implică
pelagianismul, fiindcă Ockham era de acord că numai
Dumnezeu este acela care vrea mîntuirea omului și care
alege, după cum vrea, să remunereze binele făcut liber
cu har.
d. Meister Eckhart
Avînd o logică aproape similară cu cea a lui Ockham,
Eckhart sesizează un dualism în Divinitate. Prin
„Dumnezeu”, el îl desemnează pe Dumnezeu
Atotfăcătorul, iar ca să indice esența divină, el folosește
termenul de „deitate”. După el, deitatea este principiul
și matricea lui Dumnezeu. Dumnezeu acționează, iar nu
deitatea. Aceasta din urmă nu are pentru ce și de ce
acționa. Dumnezeu și deitatea se deosebesc prin acțiune
și nonacțiune. Dezvoltînd teologia negativă a lui
Dionisie (Pseudo-)Aeropagitul, Eckhart susține că
Dumnezeu este fără nume, căci nimeni nu poate afirma
sau înțelege ceva despre El. Dacă spunem: Dumnezeu
este bun; acest lucru nu este adevărat, omul este bun.
Dumnezeu nu este bun. Dacă spunem: Dumnezeu este
înțelept; acest lucru nu este adevărat, omul este mai
înțelept decît Dumnezeu. Conform lui, El este o ființă
deasupra ființei și o negație supra-esențială. Unirea cu
Dumnezeu este reprezentată printr-o picătură de apă
ce, căzînd în ocean, se identifică cu acesta, dar oceanul
nu se identifică cu picătura de apă. Sufletul devine divin
dar Dumnezeu nu devine suflet. Eckhart nu încetează să
elogieze detașarea ca fiind singura practică religioasă
necesară pentru a-l regăsi pe Dumnezeu. Omul
primește mîntuirea în măsura în care își descoperă
ființa proprie72, însă ființa proprie este intangibilă

înainte de a-l cunoaște pe Dumnezeu, izvorul oricărei
ființe. Eckhart considera stările de beatitudine ca fiind
nefolositoare (experiențe religioase, emoționale),
singura unire validă cu Dumnezeu fiind cea intelectuală,
dobîndită prin contemplație.
e. Nicolaus Cusanus
Fiind cunoscut pentru o teză prea puțin înțeleasă,
Nicolaus Cusanus a fost considerat de mulți credincioși
ca fiind eretic. Acesta susținea că „în calitate de Creator,
Dumnezeu este Unu și Treime, dar ca infinitate, El nu
este nici Unu, nici Treime, nici orice altceva. Căci numele
atribuite lui Dumnezeu sînt derivate din creaturile sale;
în El însuși, Dumnezeu este inefabil și mai presus de tot
ce se poate spune ori numi.”73 Cu alte cuvinte, Cusanus
urmărește aceeași logică a lui Ockham, susținînd că lui
Dumnezeu nu poate să-i fie atribuită o calitate în
limitele căreia să fie restrîns, astfel că a spune despre
Dumnezeu că e Unul sau că e Trei într-unul nu
reprezintă de fapt adevărata sa ființă, ci, așa cum spune
Ockham, limitele rațiunii și ale imaginației nu pot să
cuprindă limbajul și logica cerească.
72
Ockham susținea contrariul: omul îl cunoaște pe Dumnezeu și primește mîntuirea în măsura
în care îl descoperă pe Acesta în lucrurile din jurul său.
73
Mircea Eliade, op. cit.,, VoI. III, p. 209.
f. Ignațiu de Loyola
Doctrina lui Ignațiu de Loyola, fondatorul iezuiților,
s-ar putea rezuma astfel: supunerea absolută față de
Dumnezeu (dar și față de reprezentantul Său pe pămînt:
suveranul Pontif) precum și față de generalul suprem al
Companiei militare. Ignațiu era convins că rugăciunile
și meditațiile pot să modifice condiția umană iar
facultatea de discernere care rezultă din ele fac parte
dintr-un efort al omului de a se converti și de a se
perfecționa pe sine. După el, faptele bune, mai ales
acțiunile de într-ajutorare a acelor în nevoie, sînt bine
plăcute lui Dumnezeu.
PRINCIPALELE EREZII ȘI ORIENTĂRI DE DUPĂ
REFORMĂ
a. Martin Luther
Reforma Bisericii Romane s-a conturat la început
din interior, mai apoi prin separare iar în final prin
ieșire din mijlocul a ceea ce spuneau reformatorii că sînt
erezii de lepădat. Cel mai important dintre reformatori
a fost Martin Luther care, citind și adîncind o
sumedenie de lucrări teologice, primește o oarecare
influență din partea lui William Ockham. Cînd în 1513
sau în 1514 descoperă adevăratul sens al expresiei
„dreptatea lui Dumnezeu” care, după el, este actul prin
care credinciosul primește, grație credinței sale,
dreptatea dobîndită prin jertfa lui Christos, și meditînd

la Epistola către Romani, Luther înțelege
imposibilitatea omului de a dobîndi justificarea prin
propriile fapte. Reluînd ideologia augustiniană, Luther
atacă doctrina conform căreia rațiunea și conștiința nu
au fost anulate de păcatul originar și doctrina conform
căreia omul face binele potrivit tendinței morale
naturale și primește așadar harul drept recompensă.
După el, prin propria sa natură, voința omenească nu
este liberă să facă binele, iar după căderea în păcatul
originar nu se mai poate vorbi de liber arbitru, ceea ce
domină omul de atunci încoace fiind egocentrismul
absolut și urmarea furioasă a propriei satisfacții. Luther
recunoaște că nu este vorba întotdeauna de acțiuni
imorale, omul caută uneori și ceea ce este bun și nobil
atunci cînd practică religia și încearcă să se apropie de
Dumnezeu, dar, aceste acțiuni sînt culpabile pentru că
ele izvorăsc din aceeași egolatrie pe care Luther o
consideră modelul fundamental al oricărei activități
umane în afara harului.
În aprilie 1518 el trimite o scrisoare papei Leon al X-
lea în care își propovăduiește doctrina dar este chemat
la Roma să se dezvinovățească. Confruntarea are loc la
Augsburg în octombrie 1518 în fața cardinalului
Cajettan, dar Martin Luther refuză să retracteze. În
1519, Luther contestă principiul primatului papal,
susținînd că papa însuși trebuie să se supună autorității
Scripturii. Fiind amenințat cu excomunicarea în două

luni dacă nu retractează, Luther azvîrle în mod public
un exemplar al bulei papale în foc și publică patru cărți
ce se numără printre cele mai strălucite texte ale operei
sale teologice. În lucrarea „Către nobilimea creștină a
națiunii germane” Luther respinge supremația papei
asupra conciliilor, deosebirile dintre clerici și laici și
monopolul clerului în studiul Scripturii. După el, toți
creștinii sînt preoți grație botezului. Luther accepta
numai trei sacramente: botezul, euharistia și
spovedania, dar mai tîrziu renunță la aceasta din urmă.
Luther era de părere că imnurile cîntate în cursul
slujbei sînt foarte importante, de altfel, a și compus
cîteva astfel de cîntări ce s-au păstrat pînă în zilele
noastre. Ca urmare a interpretării liturghiei, Luther
considera că în cadrul ei se află prezența reală a lui
Christos, izbucnind astfel o dispută cu reformatorul
elvețian Zwingli care accepta numai o prezență
simbolică. Criticînd Etica lui Aristotel conform căreia
virtuțile morale se dobîndesc prin educație dar și
faimoasa armonie dintre rațiune și credință despre care
spunea că este imposibilă întrucît rațiunea nu are nimic
comun cu domeniul credinței, Luther îi considera păgîni
pe toți aceia care îndrăznesc să-i critice teologia. Într-o
scrisoare din 1522 el spunea: „Nu dau voie ca doctrina
mea să fie judecată de nimeni, nici chiar de îngeri. Cel
care nu primește doctrina mea nu poate să se

mîntuiască.”74 Se poate observa tipologia omului care
nu îndrăznește să se îndoiască de alegerea sa divină și
de misiunea sa profetică. Luther nu poate tolera o altă
interpretare în afară de aceea că Dumnezeu-Tatăl, în
libertatea Sa absolută, judecă, osîndește și mîntuiește
după propria-i decizie.
b. Erasmus
Trăind în aceeași perioadă cu Martin Luther,
Erasmus a fost unul dintre principalii critici ai teologiei
lutherane. Dorind să reformeze biserica catolică, totuși,
Erasmus a refuzat să participe la zdrobirea comunității,
ura războiul, violența verbală și intoleranța religioasă.
Reforma propovăduită pașnic de către Erasmus se
concentra în jurul indulgențelor, indignității preoților,
cardinalilor, a impostării călugărilor, metodei scolastice
și obscurantismului teologilor. După el, cel mai mare
profit pe care creștinismul l-ar avea ar fi dacă și-ar
asimila cultura clasică.
În momentul în care convingerile lui Luther au fost
declarate eretice de către Biserica Romană, Erasmus a
ripostat și a susținut că o eroare nu este în mod necesar
o erezie, și a cerut teologilor catolici să răspundă
punctat interpretărilor lui Luther, nu să le condamne de
74
Mircea Eliade, op.cit., VoI. III, p. 237
la început. Fiindcă proclama dialogul și toleranța,

Erasmus a fost acuzat, mai întîi de Luther, apoi de
Roma, de neutralism și de lipsă de curaj, acuzație de
care Erasmus se dezbracă în 1523 cînd cedează
presiunilor Romei și acceptă să îl critice pe Luther. Prin
„De libero arbitro” publicat în septembrie 1524,
Erasmus se concentrează asupra afirmației lui Luther
că liberul arbitru nu este în fond decît o ficțiune75. La 31
august 1523, Erasmus îi scrie lui Ulrich Zwingli
spunînd: „Eu cred că am predat aproape tot ceea ce
propovăduiește Luther76, dar nu cu atîta violență, și m-
am abținut întotdeauna de la unele paradoxuri și
enigme.”
Poziția lui Erasmus este clară: „Prin liber arbitru
putem înțelege o putere a voinței umane prin care un
om se îndreaptă către acele lucruri care duc la
mîntuirea veșnică sau poate să le refuze.”77 Erasmus
susține că libertatea alegerii dintre bine și rău este
condiția sine qua nom a libertății umane și dacă voința
nu este liberă păcatul nu poate fi imputat. Păcatul
involuntar nu există. După el, dacă omul nu ar fi liber
75
Luther scrisese: „M-am exprimat rău cînd am spus că voința, înainte de a dobîndi grația este
numai un nume gol. Ar fi trebuit mai degrabă să spun fără niciun ocol că voința liberă este de
fapt o ficțiune sau un nume fără realitate, întrucît nu stă în puterea omului să îndeplinească
binele sau răul. Totul se întîmplă dintr-o necesitate absolută.”
76
În realitate, Erasmus a propovăduit exact opusul.
77
Concepția lui Erasmus este prin excelență o concepție pelagiană.
să aleagă, Dumnezeu ar fi răspunzător atît de faptele

rele cît și de cele bune.
c. Zwingli și anabaptiștii
Zwingli este adesea cunoscut pentru disputa pe care
a avut-o cu Martin Luther în ceea ce privește euharistia
dar și pentru prigonirea mișcării anabaptiste. Referitor
la euharistie, Zwingli insistă asupra prezenței spirituale
a lui Christos în inima credinciosului care primește
împărtășania. Fără credință, euharistia nu are nicio
valoare. Formula „Acesta este trupul meu” era înțeleasă
de Zwingli în sens simbolic ca o comemorare a
sacrificiului lui Christos ce întărește credința în
răscumpărare. Luther considera în sens contrar că
euharistia nu este un simplu simbol ci este un semn și o
pecete (alături de celelalte sacramente) a promisiunilor
mîntuitoare ale lui Dumnezeu care își întărește vestirea
Evangheliei în mod vizibil prin sacramente, garantînd
faptul că prin jertfa lui Christos putem fi siguri de
iertarea păcatelor.
Cea mai dură confruntare a fost aceea cu Conrad
Grebel, întemeietorul mișcării anabaptiste. După
Grebel, botezul copiilor este invalid, iar acest sacrament
putea fi aplicat numai adulților, mai precis, celor ce au
ales liber să urmeze calea lui Christos. Toți cei ce se
converteau la această mișcare trebuiau astfel să fie
rebotezați fiindcă acela era momentul în care își
mărturiseau în mod conștient și public credința. Prima

rebotezare de acest fel a fost efectuată în 21 ianuarie
1528, în martie autoritățile eclesiastice declarînd
gruparea eretică, patru anabaptiști pierzîndu-și viața.
Grebel este arestat în 1526 și moare un an mai tîrziu.
Numărul anabaptiștilor uciși între 1525 – 1618 pentru
reforma instituită este cuprins între 850 – 6000. Ei erau
arși, decapitați sau înecați.
d. Jean Calvin
În anul 1539 a publicat o ediție din Institutio
Christianae Religionis iar în anul 1540 un comentariu la
Epistola către Romani, alături de multe alte lucrări în
ani diferiți. Preluînd idei atît de la Martin Luther cît și
în proporții covîrșitoare de la Augustin, Calvin
compilează toate aceste convingeri și scrie una dintre
primele teologii sistematice reformate. Căsătorit cu
văduva unui anabaptist, Calvin fuge la Geneva în anul
1541 unde va rămîne pînă la moartea sa din mai 1564.
Aici, în siguranță față de Biserica Romană, Calvin își va
definitiva lucrarea dar și alte comentarii la cărțile
Vechiului și Noului Testament, un număr mare de
tratate și opuscule în legătură cu diverse aspecte ale
reformei. Definitivarea teologiei sale sistematice în anul
1559 va da naștere unei noi biserici cunoscută astăzi sub
numele de biserica reformată. Totuși, în pofida
reformelor aduse pe plan dogmatic, la fel ca mulți dintre

reformatori78, Jean Calvin a fost un teolog violent și acid
în ceea ce privește criticii săi. Cel mai bun exemplu este
executarea în 1553 a lui Michel Servetus la care Calvin a
participat în mod direct. Servetus era un medic spaniol
competent dar un teolog amator. Critica pe care i-a
adus-o lui Calvin a fost largă dar Servetus este cunoscut
în istorie pentru scrierile sale împotriva Trinității
Sfinte.
Teologia calvinistă se concentra în jurul
următoarelor susțineri: omul se naște total corupt și
continuă să fie păcătos, alegerea lui Dumnezeu asupra
omului este necondiționată, faptele bune ajung să fie
acceptate numai prin harul divin pe care Dumnezeu îl
acordă celor predestinați la mîntuire, Christos a murit
numai pentru cei aleși, ceilalți fiind predestinați la
damnare veșnică, harul este irezistibil față de cei aleși,
în sensul în care ei nu pot să respingă chemarea lui
Dumnezeu iar cei predestinați la mîntuire nu mai pot să
cadă din această stare.
78
De altfel, și Luther afirma că „Voi fi fără milă față de vrăjitoare, le voi arde!”
17
DESPRE ICOANELE,
STATUILE ȘI
REPREZENTĂRILE
GRAFICE ALE LUI
DUMNEZEU
1. Introducere în problematică – reflexie asupra
subiectului
Icoana și statuia sînt mijlocul prin care omul îl vede
pe Dumnezeu, îi aduce laudă și îl contemplă.
Probabil cea mai superficială concluzie la care ar
putea să ajungă un ignorant secular. De ce superficială?
Datorită faptului că dorința de a vedea Divinitatea nu
este una de actualitate ci este o dorință care rezidă chiar
în apropierea Bisericii Primare, ca o expresie a

influenței mitologiei romane și grecești, a căror zeități
erau toate reprezentate de statui sau picturi. Este de
altfel dorința perversă pe care a avut-o și poporul Israel
în pustie atunci cînd i-au cerut lui Aaron să toarne un
vițel de aur pentru ca să i se adreseze cu cuvintele: „Iată
Dumnezeul care te-a scos din țara Egiptului.” Vedem
așadar că dorința de a privi face parte din caracterul
comun al omului, indiferent de perioada în care acesta
trăiește. Totuși, cînd analizăm aceste lucruri ne lovim
de următorul aspect: omul poate să își imagineze, și de
fapt și-a imaginat atîtea secole, o viață întreagă fără să
vadă o fotografie sau o pictură a celor din familie, însă
nu a putut niciodată, începînd chiar din vremurile în
care picturile reprezentau un lux, să înțeleagă și să
accepte o Divinitate fără să aibă o vagă idee despre cum
arată Aceasta. Este cert faptul că omul nu poate să
accepte un conducător dacă nu l-a văzut vreodată, iar în
concepția multor credincioși, Dumnezeu este un Stăpîn
(nu un Tată) iar ei niște sclavi (nu niște fii). În vechime,
conducătorul unei oști trebuia neapărat să aibă un chip
impunător și un fizic care să trezească curaj în rîndul
ostașilor, așa cum citim și despre Saul că era frumos la
chip și astfel trezea în mințile privitorilor un sentiment
care îi îndemna la respect și dorință de slujire pînă la
moarte. Ca o concluzie scurtă la cele amintite,
Dumnezeu are nevoie de o reprezentare pentru a fi
Conducător, pentru a avea certitudinea că este real și

pentru a știi cui să ne adresăm. Dar oare să fie așa? Este
nevoie cu adevărat de o reprezentare grafică a lui
Dumnezeu numai pentru că omul poate cu greu să
poarte un dialog cu ceva nevăzut? Ce vom spune în
cazul acesta despre nevăzători? Nu sînt credincioși
autentici pentru că nu privesc imaginea Divinității
atunci cînd se roagă sau cînd I se adresează? Aceste
argumente sucombă în ele însele așa cum vom vedea în
cele ce urmează. Totuși, poate fi gloria lui Dumnezeu
cuprinsă într-o bucată de lemn, de piatră sau prin
intermediul unor picturi de prea puține ori reușite?
Gloria lui Dumnezeu este în acest fel coruptă printr-o
nelegiuită falsitate care rezultă din atașarea unei forme
oarecare Divinității (Exod 20:4). De fapt, Dumnezeu a
cunoscut că omul va fi ispitit să Îl reducă la o simplă
reprezentare și atunci a incriminat fapta de „a face chip
cioplit”: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a
lucrurilor care sînt sus în ceruri sau jos pe pămînt sau
în apele mai de jos decît pămîntul.” Chiar Moise este cel
care a primit aceste porunci pentru a le aduce la
cunoștință poporului Israel și chiar el este cel care le
pune în vedere să-și amintească „ceea ce v-a spus
Domnul în Valea Horeb”, faptul că ei au auzit un glas,
nu au văzut un trup, și, foarte important, să se păzească
„ca nu cumva, înșelîndu-se, să își facă vreo asemănare.”
(Deuteronom 3:15, 4:12, 15, 16). Așadar, această

nelegiuire nu este o noutate, afirmație pe care o
dovedim cu texte din Sfînta Scriptură care stau
mărturie unor aceleași probleme.
În același timp, cunoaștem că poruncile lui
Dumnezeu sînt tratate în zilele noastre cu un grad de
indiferență debordant, și atunci ne vedem nevoiți ca în
argumentarea noastră să apelăm și la aspecte
elementare de logică pentru a veni în ajutorul celor mai
slabi și care nu înțeleg că adevărul nu se află în
silogisme și sofisme ci în rîndurile Sfintei Scripturi.
Dacă mărturisim faptul că sîntem descendenții lui
Dumnezeu, atunci mărturisim faptul că sîntem niște
ființe vii, iar nu bucăți de lemn sau de aur, de argint sau
de bronz ori picturi ambulante. Nu trebuie, așadar, să
credem că Divinitatea este asemenea aurului, argintului
sau pietrei, pentru că toate acestea sînt la îndemîna
noastră, fiind date pentru alte întrebuințări, însă noi nu
ne sîntem la îndemînă, fiindcă sîntem creația lui
Dumnezeu. Dacă avem un Creator viu care a creat ex
nihilo de tot ceea ce se vede, atunci noi nu sîntem
îndreptățiți să Îl creăm la rîndul nostru pe Cel ce ne-a
creat, fiindcă toate acestea nu ar fi decît o ofensă adusă
Celui care nu a avut nevoie de niciun material pentru a
ne crea, pe cînd noi ne folosim de creația Sa pentru a-L
recrea pe El. Augustin face o remarcă relevantă în
discuția noastră atunci cînd afirmă că „ei închid pe zeii
sfinți, nemuritori și inviolabili în materia cea mai josnică

și mai ignobilă, și le atribuie înfățișarea oamenilor și a
fiarelor sălbatice; unii îi înfățișează cu sexe confuze și cu
trupuri disproporționale, numindu-i divinități; însă
dacă aceștia ar primi suflare și ne-ar confrunta, i-am
considera niște monștrii.”79 Cît adevăr în cele spuse de
Augustin! De cîte ori nu am privit „picturi ale celor
sfinte” gîndindu-ne că ceea ce vedem se aseamănă mai
degrabă unor animale decît unor oameni, și de cîte ori
nu ne-am speriat de unele reprezentări ale Divinității
perfecte? Este posibil acest lucru în contextul în care
Dumnezeu este un Dumnezeu glorios și care ne-a creat
după asemănarea Sa perfectă?
Susțin în același timp că și îndrăzneala în a
reprezenta Divinitatea este o nelegiuire inimaginabilă,
pentru că în felul acesta ne-am ridica chiar și împotriva
lui Avraam, cel căruia i-a vorbit direct Dumnezeu dar
care nu L-a văzut pe Acesta și împotriva lui Moise căruia
Dumnezeu i S-a descoperit (Exod 33:11) și nici chiar
prin rugăciuni nu i-a fost îngăduit să privească fața lui
Dumnezeu, ci a primit doar răspunsul că „omul nu poate
suporta o strălucire atît de mare” (Exod 33:20).
Pericolul în care cădem cînd vrem să Îl vedem pe
Dumnezeu este că dorim să contemplăm Divinitatea
79
Cetatea lui Dumnezeu VI. X.
reducîndu-o la o imagine, în loc să înțelegem faptul că

„modalitatea cea mai bună de a contempla Divinitatea
este înălțarea minții mai presus de Ea, prin
admirație.”80. Admirația nu presupune încorsetare, ci
presupune eliberare de granițele pe care ni le-am putea
crea fără a fi necesar, granițe pe care Dumnezeu le-a
interzis expres tocmai fiindcă limitează puterea de
contemplare a ceea ce înseamnă El și suprimă admirația
pe care ar trebui să o datorăm Lui. Și fiindcă filosofia nu
a fost numai în ultimele secole batjocoritoare, Horațiu
afirmă într-o satiră următoarele: „Am fost cîndva o
tulpină plăpîndă de copac, o bucată de lemn prisos, însă
muncitorul, neștiind dacă să facă sau nu o unealtă, a
preferat să fiu un Dumnezeu.”81 Cît este de neînsemnat
a ajuns credinciosul idolatru încît să fie ironizat de un
filosof ateu pentru motivul adoptării unor practici
identice celor păgîne. Și cît e de mare eroarea în care se
află acesta crezînd că Dumnezeu care este
incomensurabil și incomprehensibil, poate fi redus la o
măsură de cîțiva centimetrii sau metrii. Totuși, toate
aceste lucruri monstruoase par a fi naturale pentru
oameni și acceptate ca fiind învățături apostolice și cu
care Dumnezeu este perfect de acord.
80
Jean Calvin, op. cit., p. 203.
81
Horațiu, Satire I, viii. 1-3 (ediția LCL, pag. 96 și urm.). Cf. Lactanțiu, Institutele divine II. iv 1
(CSEL 19. 107; tr. ANF VII. 44).
Cred că sînt complet nebuni cei care din aceeași

bucată de lemn se încălzesc, aprind focul ca să frigă
carnea sau ca să coacă pîinea, iar apoi tot din aceeași
bucată de lemn făuresc un Dumnezeu în fața căruia se
pleacă aducîndu-i adorare (Isaia 44:12-17), iar atunci
cînd spun aceeași nu mă refer la aceeași bucată de
lemn, ci la materialul în sine, adică lemnul. Cunoaștem
subterfugiile acestor adoratori care arată faptul că prin
prosternare nu se închină bucății de lemn ci gîndul le
este către Cel reprezentat prin aceasta, însă ne vom
ocupa de aceste false susțineri într-un alt subpunct.
Dacă acești susținători păgîni ar fi deschis vreodată
Cuvîntul cel Sfînt și ar fi luat aminte la numeroasele
pasaje care condamnă astfel de practici, dintre care
amintim Ieremia 10:8 care afirmă că „lemnul este o
doctrină a deșertăciunii” și Habacuc 2:18 care ne învață
că „un chip turnat este un învățător al minciunii”, atunci
ar fi înțeles că tot ceea ce învață prin dogmele lor false
și alunecoase este în întregime inutil și fals. Chiar și
bunul simț al logicii ne spune că toți aceia ale căror
imagini sînt vizibile au fost odată muritori82 și atunci de
unde atîta nerușinare în a-L reprezenta pe Dumnezeul
Creator și veșnic într-un mod în care numai cei creați și
muritori au fost reprezentați? Majoritatea oponenților
noștri apelează la Augustin și la înaintașii bisericii
82
Lactanțiu, Institutele divine apud Jean Calvin, op. cit., p. 206.
pentru a argumenta tezele lor lipsite de conținut, însă

chiar și aceștia, fiindcă lucrările lor stau mărturie și vor
sta atîta timp cît sînt păstrate intacte, afirmă aceleași
lucruri pe care le susținem și noi: „Este un păcat să
înalți un chip al lui Dumnezeu într-un templu creștin.”83.
Tot acești păgîni îmbrăcați în haine de creștini afirmă
că practica icoanelor sau a statuilor care să reprezinte
sfinți și Divinitatea în biserică este un obicei preluat
prin „Sfînta” tradiție și că toate acestea au fost stabilite
prin canoane încă dintr-o perioadă apropiată Bisericii
primare. În sensul acesta invocăm Canonul 36 din
Conciliul de la Elvira (cca. 305) care spune că „Se
decretează să nu existe nicio pictură în biserici, ca ceea
ce este închinat sau adorat să nu fie zugrăvit pe pereți.”84
Desigur, astfel de concilii sînt calificate ca fiind
„nerecunoscute” de către confesiunile care inclusiv în
zilele noastre se închină și aduc adorare unor picturi
care sînt rezultatul unilateral al imaginației omului.
Omul va avea întotdeauna tendința de a disprețui
ceea ce vede cu ochii și întotdeauna va prețui ceea ce
găsește în inima sa ori în imaginația sa. Astfel, acela
care a introdus pentru întîia dată reprezentarea
Divinității în Biserică „a îndepărtat teama și a adăugat
83
Augustin, Credința și Crezul, VII. 14
84
https://archive.org/stream/synodofelvirachr00dale/synodofelvirachr00dale_djvu.txt
accesat la 22 iulie 2019, ora 22:09.
eroarea”85 Teama de Divinitate a fost suprimată atunci

cînd pentru prima dată omul a putut „să O vadă”, chiar
dacă știa, atunci, că ceea ce vede nu este decît o creație
imperfectă. Eroarea în care au căzut credincioșii a fost
diminuarea sau lipsa în totalitate a temerii față de
Dumnezeu, pentru că, acum, Divinitatea putea fi văzută,
la colț de stradă, în casele tuturor, iar atunci cînd pe o
statuie care îl reprezintă pe Dumnezeu plouă și ninge,
atunci și respectul pe care îl datorezi Lui scade
considerabil în ochii tăi. Aceasta a fost de fapt și marea
iluzie în care au căzut oamenii, anume aceea că
Dumnezeu este acolo, reprezentat prin lemn sau fier,
lăsînd la o parte admirația despre care vorbeam mai
înainte și contemplarea Sa ca fiind incomensurabil și,
astfel, imposibil de reprezentat atît de josnic. În acest
fel, nebunia omului a ajuns să-l îndemne să îl
disprețuiască pe Dumnezeu, motive pe care le regăsim
chiar și în lucrările unor respectați autori români care
vorbesc despre un „Hristos care își tremură jalnic trupul
de tinichea ruginită pe lemnul mîncat de carii și înnegrit
de vremuri”86 sau despre „Hristosul de tinichea, cu fața
poleită de o rază întîrziată, parcă îi mîngîia, zuruindu-și
ușor trupul în adierea înserării de toamnă”87, toate
85
Augustin, Cetatea lui Dumnezeu IV, ix, xxxi – Augustin citează aici dintr-o lucrare a lui Varro
care astăzi nu mai există.
86
Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Eminescu, București, 1970, p. 9.
87
Ibidem, p. 430.
acestea fiind rezultatul unei prea mai ușurătăți cu care

Divinitatea și sacrul este tratat. Ca o concluzie la acest
subpunct introductiv, considerăm că „oricine dorește să
fie învățat corect, trebuie să învețe ceea ce ar trebui să
știe despre Dumnezeu dintr-o altă sursă decît
imaginile.”88
2. Combaterea principalelor argumente ale
susținătorilor imagisticii și reprezentării
grafice a Divinității
Unul dintre cele mai întîlnite argumente pe care
susținătorii păgânismului prin reprezentări grafice îl
invocă este cel aparținând papei Grigore I cel Mare,
chiar dacă nu știu lucrul acesta. La sfîrșitul secolului VII,
Grigore I spunea că imaginile sînt cărțile celor
needucați și susținea ideea conform căreia accesul la
Dumnezeu nu ar trebui să fie rezervat strict la oamenii
cu carte, dat fiind că Dumnezeu nu este părtinitor, ci
prin imagini, Vestea Bună ar ajunge la toată lumea.
Probabil că aceasta ar fi o aplicare practică a ceea ce
spune apostolul Pavel într-o scrisoare de-a sa, și anume
rîvnă fără pricepere, fiindcă, într-adevăr, analizînd
obiectiv intenția papei, ar trebui să fim nebuni să
spunem că aceasta nu este bună, însă, așa cum ne-au
obișnuit catolicii prin teologia lor dogmatică, aceasta își
menține perfecțiunea și caracterul adevărat pînă atunci
88
cînd ajunge să fie practicată, moment în care dispare

orice fel de intenție inițial nevinovată. Dacă Divinitatea
pictată sau sculptată ar trebui să vestească Evanghelia,
ne întrebăm și noi în ce măsură pot aceste obiecte să
vorbească? Sau adevăratul sens al afirmației papei este
acela că reprezentările stau mărturie oamenilor pentru
ceea ce s-a întîmplat în istoria mîntuirii? Dar atunci
bisericile prin ele însele ce sînt? Nu sînt o mărturie a
unei credințe care există și este practicată de
credincioși? Liturghia sfîntă nu este prin ea însăși
mărturie a unei continuități în slujirea lui Dumnezeu?
Ba da, spun aceștia, însă cei fără carte nu le pot percepe
corect pe acestea și atunci este nevoie de imagini pentru
ca ei să înțeleagă evenimente precum ar fi: răstignirea,
minunile lui Christos, învierea, înălțarea etc; iar prin
această înțelegere să poată crede și prin credință să fie
mîntuiți. Calvin făcea o remarcă în urmă cu cîteva
secole referitor la modul în care pot fi considerate
aceste reprezentări cărți ale celor needucați și afirma că
„bordelurile își prezintă prostituatele îmbrăcate mult
mai decent și mai modest decît își prezintă bisericile
aceste obiecte pe care doresc să le impună ca
reprezentări ale unor fecioare. Așadar, cel puțin să-și
prezinte idolii într-o manieră mai decentă, ca să poată
să pretindă cu mai multă modestie – dar pe nedrept – că
aceștia sînt cărți al unei sfințenii anumite.”89 Sîntem în

imposibilitate, cel puțin în țara noastră, să calificăm
afirmația lui Calvin ca fiind adevărată întrucît în spațiul
ortodox răsăritean s-a insistat mult pe o decență și un
stoicism în pictură astfel că de cele mai multe ori sfinții
sînt reprezentați ca fiind niște ființe sluțite, îmbătrînite,
excesiv de serioase și prefigurînd o simbolistică pe care
cu siguranță nu ar fi înțeles-o niciodată cei care sînt
reprezentați astfel. Se impune așadar analiza
iconografiei apusene în comparație cu iconografia
răsăriteană. Pentru că nu dorim să insistăm foarte mult
asupra acestui subiect ne vom limita la a prezenta două
icoane care îl reprezintă pe Christos iar în urma
succintei analize pe care o vom face vom încerca să
tragem cîteva concluzii în ceea ce privește veridicitatea
reprezentării, influențele artistice și imperfecțiunile ce
nu pot fi puse în sarcina unei Divinități.
89
Ibidem.
Alăturat este reprezentată o icoană pictată în stil

răsăritean. Făcînd abstracție de Persoana pe care
pretinde că o reprezintă vom face o analiză obiectivă a
picturii. În primul rînd,
ne aflăm în fața unei
persoane sluțite, așa
cum spuneam adineaori,
cu degete foarte subțiri și
lungi (fapt rareori
întîlnit în realitate), cu o
privire fixă și serioasă,
fără vreo expresie facială
determinată, ținînd în
mînă o carte despre care
are putem intui că este
Evanghelia (scrieri la
care de-altfel Christos nu avea acces încă pentru că
acestea nu fuseseră scrise). Vestimentația este puternic
influențată de modestie, ca de altfel întreaga pictură
care inspiră simplitate, dar omite să transmită iubire și
perfecțiune. Atîta timp cît ceea ce se vede în imagine
poate fi imitat pe pămînt de către om, înseamnă că ceea
ce se vede nu reprezintă Divinitatea ci un alt om.
Divinitatea nu poate fi reprezentată fiindcă aceasta este
perfectă, dar pictura în discuție nu este nicidecum
perfectă. A se vedea în aceste sens partea din dreapta a
feței care este ușor disproporțională raportat la cea din

stînga. Ajungem la concluzia că în ceea ce privește
icoana de mai sus, felul în care ne este prezentat
Christos nu transmite principalele caracteristici ale
Divinității: perfecțiune și iubire.
Alăturat este reprezentă o icoană apuseană a
Domnului Isus Christos, pictură cu evidente diferențe
față de stilul răsăritean. Aici, persoana pictată este
reprezentată avînd ochii albaștrii (o diferență față de
reprezentarea
răsăriteană care
nu-și propune să
atingă acest
aspect,
limitîndu-se la a
prezenta ochii
ca fiind negrii),
mîinile în așa fel
încît să stea
mărturie a
crucificării prin
care a trecut (aspect care în răsărit lipsește, mîinile
personajului anterior fiind intacte) și avînd pictate pe
haina albă ce o poartă o cruce și o inimă. Acum,
analizînd obiectiv ceea ce vedem, sînt convins că oricine
poate ajunge la concluzia că ceea ce vedem este absurd.
Într-adevăr, pretențiile lor sînt acelea că cel reprezentat
este Christos, însă cu privire la această afirmație avem

importante rezerve.
Să luăm acum situația în care aceste două icoane s-
ar afla în două biserici alăturate, cu credincioși diferiți
care se închină lor crezînd că uitîndu-se la aceste
reprezentări îl văd pe Christos. Spuneți-mi care dintre
ei îl vede cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu? Un răspuns
onest ar fi: niciunul; fiindcă numai faptul că Isus a fost
israelit schimbă întreaga problematică. Culoarea pielii
lui Christos nu a fost nicidecum albă, iar în ceea ce
privește acest aspect răsăritenii au punctat bine prin
pictură, însă așa cum am arătat, nici în ceea ce îi
privește nu se poate spune că se apropie de realitate.
Sîntem împinși așadar către o concluzie firească și
anume că: ambele icoane sînt failibile. Acestea nu fac
decît să reprezinte niște persoane imaginare și care
fiind asociate cu Fiul lui Dumnezeu nu pot să producă
decît încurcătură în rîndul celor needucați.
Dacă două persoane fără carte sînt puse, separat, în
fața acestor două icoane, atunci cînd se vor întîlni își vor
fi format deja credințe diametral opuse iar conflictele
nu vor înceta să apară, pe cînd, acest lucru nu ține de
creștinism și de ceea ce Dumnezeu dorește cu adevărat
de la om. În ceea ce privește predicarea Cuvîntului,
Christos nu i-a mandatat pe ucenici ca într-o parte a
lumii să prezinte lucrurile într-un fel iar în cealaltă să

le prezinte în mod diferit. Credința creștină nu trebuie
adaptată la concepții filosofice și la curente artistice,
însă, așa cum am văzut, acest lucru a fost ignorat de
oameni. Sînt convins că dacă biserica și-ar fi făcut
treaba, atunci nu ar fi existat niciun om needucat, însă
argumentul oamenilor needucați nu mai este valabil în
zilele noastre. Nu cred că putem să calificăm perioada
în care trăim ca fiind o perioadă în care numărul celor
needucați este majoritar, și atunci, concluzia simplă ar
fi că aceste reprezentări ar trebui să dispară, întrucît
motivul pentru care au fost introduse este desuet, însă
acest lucru nu se întîmplă, ci, din contră, iconografia
seculară este la apogeul ei istoric. Acum, reprezentările
sînt peste tot, iar oamenii se întrec în dogma icoanei mai
mult decît în predicarea Cuvîntului, împărtășania sau
practicarea botezului și Cinei Domnului. Observăm
așadar că astăzi, nu puțini sînt cei care nu se pot
descurca fără astfel de „cărți”, pe care de altfel le
venerează și le consideră îndreptar al credinței creștine,
avînd ochii aplecați spre idoli în loc să-i aibă aplecați
spre Cuvînt. Fiind deposedați de doctrina care îi poate
instrui cu adevărat, credincioșii au devenit închinători
la idoli, pretinzînd că sînt învățați de aceștia binele și
răul în timp ce slujitorii cărora le revine această misiune
sînt muți și bucuroși că nu trebuie să aducă niciun fel
de explicații.
Apostolul Pavel spune în Galateni 3:1 că „Christos

este înfățișat înaintea ochilor noștri răstignit”, dat fiind
că prin El avem iertarea păcatelor, mîntuirea și viața
veșnică, iar acest lucru n-ar mai fi impus ridicarea
sutelor de cruci de lemn, de piatră sau de aur dacă
oamenii ar fi fost învățați cu răbdare și credincioșie
faptul că Isus a murit pe cruce ca să poarte blestemul
nostru (Galateni 3:13), ca să ispășească păcatele
noastre prin jertfa sîngelui său (Evrei 10:10), ca să ne
spele cu sîngele Lui (Apocalipsa 1:15) și, cu alte cuvinte,
ca să ne împace cu Dumnezeu Tatăl (Romani 5:10)90.
În felul acesta, oamenii au fost îndepărtați de la
adevăratul sens al morții lui Christos, fiindu-le
prezentată crucea ca fiind ceva de adorat în timp ce
aceasta nu este decît locul unde blestemul întregii
omeniri a curs prin sîngele Mîntuitorului.
Acum, pentru ca idolatrii pe care încercăm să-i
combatem să nu se ridice împotriva noastră calificînd
întregul discurs ca fiind o ficțiune oportunistă, vom
apela la Sfînta Scriptură, așa cum am făcut și pînă acum,
arătîndu-le că idolatria a fost condamnată de Dumnezeu
încă din cele mai vechi timpuri. Înțeleptul Solomon
arată că inventatorii idolilor au fost aceia care i-au
venerat pe morți, închinîndu-se astfel memoriei lor
90
(Proverbe 14:15-16). Nu cred că acest lucru este ceva

nou astăzi, zile în care acești credincioși se închină
memoriei sfinților, cînd aceleași Scripturi pe care
pretind că le citesc și le învață condamnă acest lucru în
mod explicit. Mintea omului este plină de o infinită
mîndrie și nerușinare atunci cînd îndrăznește să creadă
că poate să îl reprezinte pe Dumnezeu după propria
imaginație și atunci cînd după o lungă perioadă în care
se trudește a-L reprezenta, ajunge să creadă că
imperfecțiunea imaginației sale este cu adevărat
Dumnezeu și astfel demnă de laudă. Idolatrii sînt de
regulă persoane care nu cred că Dumnezeu este cu ei
decît atunci cînd își arată fizic prezența (a se vedea
insistența unora la a vedea minuni sau reprezentări cît
mai pompoase). Le spun acestora că se află în aceeași
situație în care s-a aflat și poporul Israel atunci cînd a
strigat „Oare este cu adevărat Dumnezeu în mijlocul
nostru?” Criza prin care au trecut a fost o criză a
imposibilității de a da crezare a ceea nu se poate vedea:
„Noi nu știm, spuneau ei, ce s-a întîmplat cu acel Moise;
să ne facem zei care să poată merge înaintea noastră”
(Exod 32:1). Cu siguranță că poporul Israel știa că
Dumnezeu este Cel care a mers înaintea lor încă de la
ieșirea din Egipt, însă nu puteau să-L accepte ca fiind cu
ei decît văzîndu-L cu ochii de carne iar în felul acesta
credința lor s-ar fi statornicit.
Dumnezeu a interzis explicit orice fel de

reprezentare a Sa, întrucît atunci cînd oamenii cred că
îl pot vedea pe El prin imagini, ei I se închină prin ele și
atunci puterea lui Dumnezeu este strîns legată de forma
sau de pictura în care ei Îl contemplă. La fel cum o
fotografie nu relevă mai mult decît poate vedea ochiul
nostru, atunci nici pictura nu ar putea să arate mai mult
decît este cu adevărat Dumnezeu, însă este posibil oare
ca Cel care a creat tot ceea ce se vede să fie reprezentat
prin ceva care la rîndul său se vede? Ajungem așadar la
concluzia că idolii acestor persoane nu îl reprezintă pe
Dumnezeu, și atunci Dumnezeu nu mai este adorat, așa
cum susțin ei, ci idolul singur este cel care fură slava lui
Dumnezeu „lipsindu-L” pe El de aceasta.
Un alt argument pe care acești credincioși îl invocă
este acela că imaginile nu sînt privite ca dumnezei, însă,
îi întreb atunci, de ce mai sînt privite? Nici evreii nu au
fost atît de idioți să creadă că uitîndu-se la vițelul de aur
pe care l-au făurit din propriile lor bunuri se uită cu
adevărat la Cel care i-a eliberat de sub robia lui Faraon.
Atunci cînd Aaron a spus că acela este Dumnezeul care
i-a eliberat din țara Egiptului, ei L-au acceptat din toată
inima (Exod 32:4, 8) vrînd să spună că doreau să-L
păstreze pe acel Dumnezeu eliberator, cu condiția de a-
L putea vedea în permanență în forma unui vițel!
Înțelegem așadar că nici din cele mai vechi timpuri
oamenii nu au fost atît de nebuni încît să creadă cu

adevărat că ceea ce privesc este Dumnezeu imuabil, însă
mulți dintre idolatrii seculari cred tocmai acest lucru,
anume că icoana sau statuia îl reprezintă pe Dumnezeu
așa cum este El. Totuși, deși poporul Israel schimba
imaginea Dumnezeului după cum găseau ocazia, în
mintea lor era vorba despre un același Dumnezeu,
limitat însă la o reprezentare pur imaginativă și
păcătoasă. Au existat așadar mai multe imagini
pentru același zeu, totuși, nu atîția zei pe cît era
mulțimea imaginilor91.
Augustin, cel pe care idolatrii îl citează ca fiind
părintele credinței lor susține că în vremea lui,
închinătorii la statui și icoane afirmau că ei nu se
închină acelui obiect vizibil, ci unei prezențe care se află
în mod invizibil în acel obiect.92 Tot ei afirmau că nu se
închină chipului și nici spiritului, ci că prin intermediul
imaginii fizice își concentrează privirile asupra
simbolului lucrului pe care ar trebui să îl adore.93 Aceste
subterfugii sînt folosite și de închinătorii zilelor noastre,
însă aceștia se contrazic flagrant tocmai prin propriile
lor afirmații. Dacă nu contează imaginea ci prezența
care se află în ea, atunci de ce se pleacă ei în fața acestor
lucruri și atunci cînd se roagă se întorc către ele, le
91
Idem, p. 210.
92
Idem, pp. 210-211.
93
Ibidem.
sărută, ca și cum acele imagini ar fi niște urechi ale lui

Dumnezeu? Sau poate fi o prezență sărutată? Ceea ce
spune Augustin este adevărat, anume că ”nimeni nu se
roagă și nu se închină privind o astfel de imagine fără ca
să fie afectată în așa măsură încît să creadă că este auzit
de ea sau să spere că ceea ce dorește îi va fi dat.”94 În
felul acesta prezența despre care ne spun ei este
suprimată de dorința ca ceea ce omul vede să fie cu
adevărat acolo, astfel că închinătorii ajung să fie pe
deplin convinși de faptul că pictura are cu adevărat ochi,
poate să plîngă, are urechi și gură și vorbește în mod
direct cu ei. Absurditatea acestor lucruri a pornit de la
o simplă intenție: reprezentările să fie cărțile celor
needucați; însă sîntem convinși că în raportare cu o
carte niciunul dintre noi nu i se roagă și niciunul dintre
noi nu începe să sărute filele ei în dorința de a fi mai
aproape de textul pe care îl citește. Inconsecvența de
care au dat dovadă idolatrii de-a lungul timpului este
ceea ce ne face să credem că intenția inițială a fost o
viclenie prin care nu au urmărit decît să-și slujească
propriilor lor pofte pe care de-altfel nu mai puteau să le
stăpînească dat fiind că oamenii îi considerau sfinți.
Iconografia seculară dă dovadă de o existență
paradoxală și cel puțin absurdă atunci cînd imaginile
94
Augustin, Psalmi, Ps. 113. Ii. 4-6.
care îl reprezintă, chipurile, pe Dumnezeu sînt atît de

diverse încît unele sînt trecute cu vederea ca și cum ar
fi simple picturi lipsite de importanță iar unele sînt
venerate și adorate în mod excesiv. Inconsecvența se
naște atunci cînd închinătorii se ostenesc în „pelerinaje
sfinte” pentru a adora aceeași icoană pe care o au în
casele lor dar pe care o tratează cu dispreț și ignoranță.
Cum poate aceeași icoană să facă minuni dacă este într-
un loc, de pildă atunci cînd este într-o mănăstire, și să
fie în totalitate lipsită de orice „putere” atunci cînd se
află în casele lor? Înseamnă oare că Dumnezeu este
selectiv în manifestarea puterii Lui printre cei
credincioși? Sau poate dumnezeul existent acasă nu e
același cu cel din biserică? Dar atunci cine este acela
reprezentat în casele lor și cum facem diferența între un
dumnezeu oarecare și Dumnezeul adevărat? Întreaga
situație este cît se poate de penibilă și nu cred că
necesită o analiză exhaustivă. Fiindcă se încred mai
mult în picturile și statuile lor, acceptă mai degrabă să
fie privați și lipsiți de Dumnezeul adevărat, decît să se
afle chiar și cîteva zile departe de niște picturi lipsite de
orice fel de sfințenie.
Idolatria le-a legat într-atît de mult mințile încît
Dumnezeu nu există decît atunci cînd poate fi văzut prin
idoli, în lipsa lor Acesta fiind lipsit de orice fel de
semnificație. Cei mai abili dintre ei se grăbesc să afirme
că nu îi numesc „dumnezeii lor”, însă istoria ne face să
ne îndoim de astfel de susțineri. Profeții n-au încetat

niciodată să-i acuze pe idolatrii de adulter cu lemnul și
piatra (Ieremia 2:27; Ezechiel 6:4; Isaia 40:19-20;
Habacuc 2:18-19; Deuteronom 32:37), deși
închinătorii respectivi nu făceau decît lucrurile pe care
le fac în zilele noastre cei care vor să fie considerați
creștini, și anume să îl venereze pe Dumnezeu în firea
lor sub forma lemnului și a pietrei.95
Ei se consideră nevinovați atunci cînd îi slujesc doar
pe idoli, dar nu li se și închină. „Slujirea” înseamnă, de
fapt, același lucru cu „închinarea” pentru că nu poți să
spui că slujești unui lucru sfînt dacă nu i te și închini.
Slujirea Divinității presupune umilință, iar umilința
este începutul către slujire. „Slujirea” (în mod corect:
λατρεία) nu înseamnă printre greci decît echivalentul în
limba română a verbului „a te închina”, astfel că
absurditatea la care ajung acești idolatrii este uluitoare.
Teza conform căreia: „slujesc imaginilor dar fără să le
acorde închinare” se traduce de fapt astfel: „ne
închinăm imaginilor dar fără să le acordăm închinare”.
Ce poate fi mai jalnic? Dacă pînă acum am arătat că nu
este corect să Îl reprezentăm pe Dumnezeu printr-o
imagine, cu atît mai puțin ne va fi îngăduit să ne
închinăm ei. Căci subterfugiul de care se folosesc este
95
diferența dintre δουλεία și λατρεία, însă dacă δουλεία

înseamnă „atitudine de sclavie” în limba greacă, cum se
poate afirma că sclavia nu presupune închinare și
umilință? Astfel, spunînd că prin sclavie nu aduc și
închinare aceștia lansează un atac logicii și rațiunii
umane, fără a considera și alte implicații pe care le naște
această absurditate. Aceștia își susțin în continuare
argumentele spunînd că păstrează „în întregime pentru
Dumnezeu ceea ce I se cuvine Lui, deoarece Îi rezervă
numai Lui „latreia”.” Cu alte cuvinte, ei acordă onoarea
(cultus) numai lui Dumnezeu dar acceptă să slujească
(servitum) și sfinților. Căci λατρεία este echivalentul
latinesc al lui cultus iar δουλεία al lui servitum. Așa cum
am arătat, nu cred că există nimeni care să se îndoiască
de faptul că a sluji este mai mult decît a cinsti, iar de
multe ori ne aflăm în situația în care ne este mai greu
să slujim pe cel pe care trebuie să îl cinstim. Susținătorii
absurzi ai acestei argumentații ajung așadar să acorde
sfinților ceva mai semnificativ decît lui Dumnezeu astfel
că Dumnezeu trebuie să se „mulțumească” numai cu
cinstea. Îi vom combate în continuare chiar cu cuvintele
Domnului Christos care, atunci cînd a fost ispitit de
Satan în pustie, se apără astfel: „Este scris – Domnului,
Dumnezeului tău să te închini și numai lui să-I slujești –
” (Matei 4:10). Cuvîntul folosit de autorul evangheliei
după Matei pentru „închinare” nu este nicidecum
δουλεία, căci Satan nu a pretins pentru sine decît o
închinare cu reverență (προσκυνήσῃς) iar nu δουλεία.

Mai mult, atunci cînd Christos spune că numai lui
Dumnezeu trebuie să îi slujim, nu este folosit cuvântul
δουλεία ci se folosește λατρεύσεις, astfel că orice
susțineri pe care le înaintează acești idolatrii se văd
lipsite de sens.
Fiindcă argumentele lor se vor a fi formulate în jurul
autorității bisericii antice și în lumina scrierilor
Sfinților Părinți, mă voi ocupa și de aceste susțineri
nefondate. Haideți să ne aducem aminte că peste cinci
sute de ani după moartea apostolilor, timp în care
înflorea atît creștinismul cît și doctrina, acestea fiind
mai pure și mai viguroase, mare parte din biserici au
fost lipsite de imagini.96 Momentul introducerii
acestora a fost momentul în care atît slujirea cît și
dogmatica și puritatea creștinismului au degenerat,
astfel că nu putem să asociem această idolatrie decît cu
o cădere pe toate planurile a creștinismului. Vom fi atît
de absurzi încît să credem că vreme de cinci sute de ani
credincioșii au lipsit biserica de ceva „atît de
important”, anume, au lipsit biserica de icoane? Dacă ar
fi considerat că este util și binevenit, acest lucru s-ar fi
introdus încă de la început, însă pentru că au considerat
acest lucru ca fiind ceva periculos, au respins idolatria
96
Idem, p. 213-214.
în mod rațional, avînd cunoștință de tendința de a fi

introdusă, iar nu din ignoranță sau neglijență. Augustin,
unul dintre cei mai citați doctrinari ai creștinismului
afirmă că „atunci cînd aceste imagini sînt puse în locuri
de măreție și cinste, astfel încît sînt frecventate de cei
care se roagă și de cei care jertfesc, prin însăși
asemănarea cu membrele și simțurile vii – deși sînt
lipsite atît de simțire cît și de viață – ele afectează mințile
infirme, astfel încît par să trăiască și să respire.”97 Ne
sînt străine astfel de constatări? Icoane care plîng,
apariții în nori aurii și statui care s-au mișcat sînt numai
cîteva dintre afirmațiile idolatrilor seculari, afirmații
care nu îi erau străine lui Augustin care le considera ca
fiind nu mai mult decît rezultatul unor minți infirme.
3. Al doilea Conciliu de la Niceea (787) și
influența lui asupra introducerii idolatriei în
creștinism
Am preferat să rezerv ultimului subpunct al
prezentului capitol analiza Conciliului care s-a ținut la
Niceea în anul 787, care Conciliu a jucat un rol
semnificativ în considerarea idolatriei creștine ca fiind
ceva venit și provenit de la apostoli și de la Dumnezeu.
Acest Conciliu s-a ținut în urmă cu mai bine de 1200 de
ani la porunca și sub îndrumarea împărătesei Irina98
97
Augustin, Scrisori, cii (MPL 33.377; TR. Fc 18. 161).
98
Irina a domnit ca împărăteasă a Imperiului de Răsărit între anii 780-802.
care a decretat în nebunia ei că nu doar trebuie să existe

imagini în biserici, ci și că ele trebuie să fie adorate99.
Argumentele care s-au adus în cadrul acestui Conciliu
în scopul introducerii icoanelor în biserică sînt dintre
cele mai jalnice iar despre oamenii care le-au susținut
și votat acolo nu pot să spun decît că au fost mai degrabă
sub influența lui Satan decît reprezentanți ai
creștinismului și slujitori ai lui Dumnezeu. Voi reda în
continuare principalele argumente pe care episcopii
participanți au înțeles să le aducă în favoarea
idolatriei100:
• „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său”

(Geneza 1:27) – iar pe baza acestui verset s-
a tras concluzia că trebuie să avem icoane;
• Același episcop consideră că icoanele ne-ar fi
fost recomandate prin următorul verset:
„Arată-mi fața ta, pentru că este frumoasă”
(Cîntarea Cîntărilor 2:14);
• „Nimeni nu prinde o lumină ca să o pună sub
o baniță” (Matei 5:15) – iar pe baza acestui
verset s-a considerat că icoanele ar trebui
așezate pe altare;
99
„Îngenuncherea cu venerație înaintea imaginilor este acceptată, dar adorarea lor efectivă este
interzisă ca fiind potrivită numai naturii Divine”.
100
Jean Calvin, op. cit., p. 215-216.
• „O, Doamne, lumina feței Tale a fost

întipărită asupra noastră” (Psalmul 4:7) –
susținîndu-se pe baza acestui verset că
privirea ne este folositoare;
• Așa cum patriarhii au folosit sacrificiile
păgînilor, tot așa icoanele sfinților ar trebui,
pentru creștini, să ia locul idolilor păgînilor;
• „După cum am auzit, tot astfel am și văzut”
(1 Ioan 1:1) – iar pe baza acestui verset s-a
tras concluzia că oamenii Îl cunosc pe
Dumnezeu nu doar prin auzirea Cuvîntului
Său, ci și prin contemplarea icoanelor;
• „Minunat este Dumnezeu în sfinții Săi”
(Psalmul 67:36) corelat cu „Sfinților care
sînt pe pămînt” (Psalmul 15:3);
• „Adorarea așternutului picioarelor Lui”
(Psalmul 98:5);
• „Toți bogații poporului se vor închina
înaintea feței Tale” (Psalmul 44:13);
• Teodosie – episcop de Mira – confirmă
adorarea icoanelor cu ajutorul viselor
arhidiaconului său.
Aceste argumente nu doar că sînt o blasfemie
înaintea lui Dumnezeu ci și o bătaie de joc față de
credincioșii autentici care studiază Scriptura și care
cunosc faptul că, de pildă, în Cîntarea Cîntărilor nu se
face referire la idolatrie ci la o poveste de iubire între
doi îndrăgostiți. Folosindu-se de versete scoase din

context precum și de niște vise, considerîndu-le pe
acestea din urmă ca fiind niște oracole cerești, ereticii
aceștia reușesc să introducă astfel icoana și statuia în
biserică robind mințile celor fără carte și care își pun
întreaga încredere în acești „episcopi slujitori ai lui
Dumnezeu”, episcopi care în realitate au fost niște
escroci ce și-au urmărit profitului propriu și interesului
imperial. Și fiindcă ereziile decretate atunci nu au fost
suficiente, unii dintre ei, de pildă Teodosie (episcop de
Amorium) rostește anatema împotriva tuturor celor
care resping icoanele și nu doresc ca ele să fie adorate.
Un altul susține că toate nefericirile Greciei și ale
Răsăritului sînt datorate lipsei icoanelor101 (anulînd
astfel profețiile pe care Daniel le face în cartea sa).
Atunci ce putem să mai spunem despre profeții,
apostolii și martirii care nu au cunoscut niciodată ceea
ce înseamnă icoana sau statuia în creștinism? Ce
pedeapsă merită aceștia? Un alt episcop susținea că
„dacă icoana împăratului este cinstită cu arome și
tămîie, cu atît mai mult datorăm această onoare
icoanelor și sfinților”102 Constanțius, episcopul
Constanței Ciprului, afirma cu ardoare că se închină cu
reverență în fața icoanelor și susținea că le va acorda
101
Idem, p. 217.
102
Ibidem.
aceeași onoare și cinste care I se cuvine și Trinității

dătătoare de viață.103 O astfel de afirmație anulează
chiar subterfugiul pe care l-am demonstrat ca fiind
venit de la cel rău, anume distincția între cultus și
servitum. Iată ce poate să facă o prea mare rîvnă fără
pricepere. Tot acest episcop anatemizează pe oricine
refuză să facă același lucru. Un altul, Ioan (legatul
răsăritenilor), fiind animat de un zel chiar și mai mare
a afirmat că ar fi mai bine să se tolereze în cetate toate
bordelurile decît să se desființeze închinarea înaintea
icoanelor.104 Tot acolo s-a hotărît că samaritenii sînt
mai răi decît toți ereticii, însă dușmanii icoanelor sînt
mai răi chiar și decît aceștia.105 Unde este acum
diferența între latreia și douleia cu care obișnuiesc
aceștia să se laude și să Îl înșele pe Dumnezeu și pe
oameni? Căci acest Conciliu dă la fel de mult icoanelor
cît și Dumnezeului Celui viu, pe cînd acest lucru este cu
adevărat venit din partea celui rău.
Orice susținător al reprezentării Divinității și
sfinților în biserică este de fapt raliat acestor argumente
pe care le-am dovedit ca fiind lipsite de logică,
împotriva Scripturii și în întregime pline de blasfemie.
Niciun adorator al icoanelor sau al statuilor nu poate să-
și argumenteze astăzi poziția într-un alt mod fiindcă, în
103
Ibidem.
104
Ibidem.
105
Ibidem
orice problemă dedusă dezbaterii, primează contextul

istoric în care s-a dezvoltat o idee astfel că idolatrii
seculari nu vor putea să șteargă niciodată nimicnicia
acestor argumente aduse la Niceea precum și
afirmațiilor de mai apoi ale episcopilor. Doctrina
închinării în fața icoanelor și statuilor este o doctrină
păcătoasă, blasfematoare și lipsită de sens, căci ne
aflăm în fața unui Dumnezeu pe care nici chiar Avraam
sau Moise nu l-au putut vedea cu ochii pămîntești, dar
despre care se îndrăznește să se spună că poate fi
reprezentat cu ușurință.
Formulez așadar concluzia mea:
Datorită faptului că Dumnezeu este Creator al
tuturor celor văzute și celor nevăzute, dat fiind că
este imuabil și perfect, avînd în vedere faptul că
sîntem creația Sa, nu Îl putem vedea în trupul acesta
de carne. Fiindcă nu îl putem vedea și pentru că ceva
nevăzut nu poate fi reprezentat, orice fel de
reprezentare a Sa este falsă, mincinoasă și
împotriva relației dintre Creator și creatură.
Porunca primită din partea lui Dumnezeu în sensul
nereprezentării Sale ar trebui să primeze oricăror
dorințe umane fiindcă în caz contrar omul s-ar
vedea ridicat împotriva lui Dumnezeu.
18
DESPRE EXISTENȚA
LUI DUMNEZEU
1. Introducere – pledoarie contra ateilor
Există și au existat dintotdeauna acești șerpi
veninoși care nu fac decît să otrăvească adevărul lăsat
prin puterea Scripturii astfel încît să poată duce o viață
destrăbălată și lipsită de orice fel de mustrare. Chiar și
așa, conștiința sădită în ei de Dumnezeu îi macină și îi
împinge spre disperare atunci cînd își înțeleg condiția
atît de josnică și se pierd în propriile lor explicații
pentru a mai gusta încă o firimitură din deșertăciunea
vieții lor mizere. Despre aceste creaturi nu doresc să
vorbesc pe larg ci doresc numai să le răspund, cu
Adevărul, argumentelor lor jalnice și periculoase pentru
ca privind mereu înspre Sfînta Treime, Dumnezeul
adevărat și atemporal, să putem să ne ferim de orice
otravă pe care ar putea să o sădească în inimile noastre
cu o dibăcie atît de fină. Observăm în Sfînta Scriptură

că demonii înșiși „cred, și se înfioară” atunci cînd
infailibilitatea și puterea adevărului Dumnezeiesc îi
pălește. Nu-mi rămîne decît să spun că această sectă a
ateilor este inferioară demonilor, iar despre mizeriile pe
care aceștia le spun nu voi dori decît să amintesc pe
scurt acum, căci le vom dovedi că se înșală în cele ce
urmează. „Cum să renunți la atîția zei pentru unul
singur?”106 spun ei, căci fie că nu-i recunosc nici pe aceia
mulți fie că nu cred că vreunul ar exista.
Ateii scot în evidență că doctrina creștină nu este
demnă de crezare întrucît se auto-complică, fiind astfel
doar o teorie filosofică imposibilă, deoarece implică atît
de multe lucruri pe care nu le înțelegem și nu le putem
cuprinde. În acest caz, nouă (creștinilor), nu ne rămîne
decît să tindem, spun ei, să credem că ar fi adevărate.
Tot astfel, aceștia consideră că certitudinea credinței
este caracterizată de debilitate mintală întrucît atunci
cînd Îl asociem pe Dumnezeu cu răul, doctrina creștină
sucombă. „Cum a permis Dumnezeu ca oamenii să
meargă în iad fără ca măcar să aibă vreo șansă de
salvare?”, întreabă ei cu obrăznicie. Acești calomniatori
nu fac decît să latre și să nu înțeleagă că, în mijlocul
aroganței lor și în toată încrederea pe care o au în
intelect, Dumnezeu nu se poate face cunoscut în
106
Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Ed. Humanitas, 2017, p. 36.
totalitate omului. Dacă Dumnezeu ar fi accesibil

înțelegerii minții noastre, atunci am fi ca El, iar între
noi nu ar fi nicio diferență de substanță. Un Dumnezeu
care este ca mine, nu poate să-mi fie Dumnezeu, prin
urmare una dintre condițiile pentru ca eu să fiu o
creatură este aceea de a fi inferior Creatorului, iar
această inferioritate explică de ce nu pot să cuprind
toate aspectele care Îl caracterizează. În iluzia
autosatisfacerii prin rațiune și intelect, omul crede că
numai înțelegînd un anumit aspect, îi poate acorda
acestuia veridicitate și se poate încrede în el. Atîta timp
cît ateismul va fi ușor de înțeles, nu voi putea să-l
cred, pentru că a fi ateu, înseamnă a crede în nimic,
și chiar nimicul acesta nu este nimic pentru că dacă
ar fi, nu aș putea să vorbesc despre el. Să cred în ceva
ce înțeleg în totalitate, mă face să nu sper înspre o viață
veșnică și mă îndeamnă să trăiesc viața aceasta ca și
cum ar fi aceea, pe cînd să cred în ceva ce nu înțeleg în
totalitate nu-mi oferă decît o expresie a credinței,
întrucît însuși Christos spune: „Ferice de cei ce n-au
văzut, și au crezut”. Credința se întemeiază astfel pe
ceva nevăzut dar despre care știu că există, nu pentru
că înțeleg și cunosc acel Ceva în totalitate, ci pentru că
Dumnezeu mi-a lăsat destule dovezi pentru a-L
considera pe El ca fiind un Creator existent, dovezi care
se regăsesc chiar în această neînțelegere și
necuprindere care ne guvernează mințile cînd vrem să

explicăm aspecte pe care pornirea firii este împinsă să
le lămurească. Dacă nu ar fi fost așa, nu aș fi fost creștin,
însă pentru că este așa, îmi recunosc natura mea creată
și contemplu spre veșnicia alături de Creator.
2. Există Dumnezeu?
Atunci cînd vorbim despre Dumnezeu, nu trebuie să
ne raportăm la El ca la o persoană oarecare, căci El nu
este un corp material, ci este format dintr-un număr
infinit de lucruri, căci El nu are natură fizică și nici nu
are părți. Cînd vorbim despre atributele lui Dumnezeu,
că El este sfînt, necreat, auto-existent, atotputernic,
atotprezent și altele, nu vorbim despre ele din punct de
vedere cantitativ, ci calitativ, astfel că infinitatea lui
Dumnezeu nu este nicidecum cantitativă. Cea mai
pertinentă întrebare la începutul studiului nostru este
aceasta: Poate să existe „homo sapiens sapiens” în
absența unor valori morale obiective? Noi spunem că nu,
și nu numai noi, dar și Russel, care nu găsește niciun
motiv să creadă că ar putea să existe moralitate
obiectivă în absența lui Dumnezeu și moralitatea de
turmă elaborată de om să poată fi considerată obiectivă.
Și, dacă acestea nu există, dacă nu există o normă legală
morală care să guverneze lumea, după cum spun acești
amatori pe care încercăm să îi reducem la tăcere, atunci
ce este așa de special la ființele umane? Că s-au născut
dintr-un fir de praf acum miliarde de ani, cînd nimeni

nu știa cum arată lumea și cînd nici măcar nu existau
ființe vii? Ce sens mai are existența omului cînd tot ceea
ce urmează în sarcina lui este să piară individual sau
colectiv într-un răstimp relativ scurt în comparație cu
cel care a trecut, spun ei, de la momentul Big Bang, cînd
întreaga lume a fost creată accidental? Conform
concepției acestor șerpi veninoși, am putea foarte
simplu să spunem că violul este o faptă care deși nu e
foarte avantajoasă din punct de vedere social, nu există
absolut nimic care să demonstreze că violul este cu
adevărat rău. Prin urmare, nu ar fi nimic rău dacă noi
am viola pe cineva. Căci ei nu înțeleg, că nu există bine
și rău absolut fără Dumnezeu care să se impună
asupra conștiințelor noastre printr-o lege morală
obiectivă107. Și-acum, uitați-vă în jurul vostru, mai este
violul atît de „tabu” precum era odată? N-a devenit oare
violul adaptat prin felurite practici BDSM, care, au fost
aduse în legalitate de aceste broaște pline de răutate și
lipsite de moralitate? Căci chiar faptele lor arată că mai
degrabă urmăresc să-și slujească poftelor lor decît să fie
interesați să afle cu adevărat modul în care Dumnezeu
a gîndit funcționalitatea lumii acesteia. Căci cu privire
107
Norman Geisler, Paul Hofman, De ce sunt creștin?, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2015, p. 108.
la legea morală formulăm următorul silogism care îi

distruge pe aceștia:
(1) Dacă Dumnezeu nu există, nu există valori
morale obiective.
(2) Există valori morale obiective
(3) Prin urmare, Dumnezeu există.
Căci este lesne de înțeles modul în care ei văd lumea,
căci lor nu le pasă decît să aibă dreptate pentru a-și
justifica comportamentul lor mizerabil, însă noi
urmărim un scop suprem, acela de a arăta că existența
lui Dumnezeu nu se dovedește, ci se trăiește108. Căci
cea mai curată și autentică percepție a lui Dumnezeu
astăzi, nu este numai argumentația cu care i-am redus
la tăcere pe acești atei amatori, ci aceea că lucrarea lui
Dumnezeu este cel mai bine percepută prin minuni, căci
minunile arată că materia și logica lor stricată este
lipsită de folos atîta timp cît există intervenție Divină,
care intervenție nu poate fi nicidecum explicată109.
Deci, dacă pot să socotesc o concluzie ca fiind
corectă prin aceea că derivă dintr-o premisă corectă și
numai din afirmații despre care știu că sînt adevărate,
atunci și inversul este valabil. Căci ei trăiesc tocmai în
bula acestui revers, căci concluzia lor derivă dintr-o
premisă falsă și din afirmații despre care am arătat că
108
Francois Brune, Miracole și minuni, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008, p. 17.
109
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, și facerea mîinilor Lui o vestește tăria” – Psalmul 18:1
nu pot fi considerate adevărate căci sînt contrazise chiar

de logica lor, de cuvintele lor și de lume așa cum o
vedem și atunci nu pot să consider concluzia lor decît ca
fiind falsă. C. S. Lewis spunea: „Cred în Dumnezeu așa
cum cred în soare, nu pentru că îl pot privi, ci pentru că
datorită lui toate lucrurile se pot vedea”. Căci de tot ceea
ce avem nevoie ne-a fost revelat încă de la început, dar
dorința perversă a acestor oameni este să îl privească în
ochi pe Dumnezeu, și o vor face, atunci cînd la judecată
vor da socoteală pentru modul în care și-au trăit viața,
și, vai de ei, căci I-au negat existența chiar și înțelegînd
că nu se poate ca materia să facă unele lucruri. Căci noi
cugetăm la Creatorul nostru, exact așa cum cuget la
creatorul chitarei sau la cîntărețul ce cîntă atunci cînd
aud sunetele grandioase pe care le scoate. Căci chiar
dacă nu-l văd, eu știu că el există, fiindcă altfel nu aș
auzi acele sunete extraordinare. În același fel, noi știm
că Dumnezeu există prin aceea că ne deschidem ochii,
privim în jur și le vedem pe toate. Ce dovadă așteaptă
oamenii aceștia, cînd chiar existența lumii este dovada
supremă? Căci Logosul a sădit în conștiința omului
facultatea cunoașterii lui Dumnezeu prin raționalizarea
creației110, dar nu prin rațiunea propriei minți, căci
propria minte nu-l poate concepe pe Dumnezeu în
absența iluminării Duhului Sfînt. Și, dacă cineva va
110
Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, București, 2005, p. 89.
încerca să caute motivul pentru care Dumnezeu le-a

adus pe toate în existență, nu va izbuti, căci prin
cunoașterea naturală toate lucrurile par absurde, dar,
dacă îl va considera pe Dumnezeu ca o Ființă bună,
atotputernică, adevărată, înțeleaptă și dreaptă, le va
găsi pe toate din creație ca fiind lucioase, netede și
corecte, căci supunerea distruge răzvrătirea. Iar această
supunere nu este una cu privire la care să putem alege,
căci supunerea creaturii față de Creator este o supunere
ontologică, o supunere care dovedește încă o dată că
valorile morale obiective există, fiindcă există Cel care a
pus bazele și a construit pe ele.
Acum, te întrebi poate: Cum îl voi putea găsi pe
Dumnezeu? Căci înțeleg că El există dar nu pot să îl
găsesc și nu știu unde să Îl caut. Îți spun: tu nu vei putea
să-L găsești pe El decît dacă mai întîi te dezguști de tine
însuși și înainte să consideri că tot ceea ce îți aduce
bucurie în lumea aceasta este un gunoi în comparație cu
bucuria pe care ți-o va da cunoașterea lui Dumnezeu.
Atîta vreme cît te consideri pe tine suficient, atîta timp
cît crezi că ești perfect așa cum ești, Dumnezeu nu ți se
poate descoperi, căci El va veni să zdrobească eul tău,
va veni să distrugă lanțurile ce ți-au legat mintea. Și-
atunci cînd va pătrunde în mintea ta, îți vei da seama
imediat de faptul că tu ești lucrarea mîinilor Lui, și ai
fost destinat să trăiești aici pe pămînt, și dacă El a
permis asta, atunci orice faci trebuie să îi atribui Lui, să
faci pentru El, de dragul Lui, pentru tot restul vieții tale!
Unii dintre voi vă veți ascunde sub masca ignoranței, și
veți lătra tare că Dumnezeu nu există, dar n-ați fi primii
din istorie care doar lătrați și atît. Căci și Caligula îi
disprețuia pe zei și striga împotriva lor, dar sărea din
patul său atunci cînd tuna, și se ascundea sub el. Căci
unde este curajul vostru atunci cînd sînteți puși față în
față cu Cel care vă acuză? Dumnezeu a sădit în fiecare
om două aspecte care să-i dovedească că El există:
sămînța religiei și distincția dintre bine și rău. Căci, iată,
această distincție arată clar că El există, și este necesar
ca El să existe, fiindcă, în sens contrar, nimic nu e bun
și nimic nu e rău. Orice ateu sau necredincios, deși
neagă existența lui Dumnezeu, vrînd-nevrînd, are și el
o bănuială cu privire la lucrul în care nu dorește să
creadă, iar atunci cînd se găsește în suferință, sămînța
religiei își face simțită prezența în el. Cîți nu s-au
schimbat în felul acesta? Știți prea bine! Reține, dragul
meu: Dumnezeu nu este un spectru sau o fantasmă
pe care să o poți transforma după mofturile tale!
Căci Dumnezeu este neschimbat, iar cel ce se schimbă
ești tu, și-mi doresc ca tu să te schimbi și să-ți recunoști
mizeria, căci ce poți să spui despre viața ta atunci cînd
o analizezi obiectiv?
3. Argumente care dovedesc existența lui

Dumnezeu
Întreaga lume funcționează după niște reguli a căror
existență nu o putem nega, reguli despre care cei mulți
spun că sînt rezultatul evoluției și procesului de selecție
al naturii. Cu alte cuvinte, cine rezistă lumii acesteia
trăiește iar cine nu, dispare. Legile fizicii, în mod
special, s-au conturat pe parcursul istoriei omenirii, de
la crearea universului prin Big Bang și pînă acum,
nefiind nevoie ca cineva să le creeze ci fiind necesar
doar să fie descoperite de către oameni. În acest context,
ce nevoie mai avem de Dumnezeu? Ce poate un
dumnezeu să aducă unei lumi care s-a descoperit
singură și care și-a croit drumul prin istorie folosind
inerția propriei energii? Ori, dacă există un Dumnezeu,
atunci înseamnă că toate acestea îi sînt supuse Lui și El
este Cel care le-a creat. Albert Einstein spunea că
„știința fără religie este șchioapă, iar religia fără știință
este oarbă”111. În contextul acesta, nu-mi propun să neg
meritele științei în descoperirea lucrării lui Dumnezeu
dar nu pot să afirm că știința poate singură să descopere
sensul lumii și al cosmosului. Cu alte cuvinte, contrar
opiniei fizicianului, religia poate să existe fără știință,
fiindcă aspectul credinței acoperă lipsa dovedirii, pe
cînd știința nu poate să existe fără religie, pentru că în
111
Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, București, 2010, p. 308.
această din urmă situație știința nu trebuie să

reprezinte decît un mod prin care să fie explicate
lucrările lui Dumnezeu iar nu un mod în care să fie
explicate acestea fără de El.
a. Argumentul moral
În favoarea existenței lui Dumnezeu s-ar putea
aduce o sumedenie de argumente însă poate că cel mai
important este cel al valorilor morale obiective.
Apostolul Pavel lansează acest argument în Romani
1:19-20 atunci cînd spune că „fiindcă ce se poate
cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci
le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însușirile
nevăzute ale Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, cînd
te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.
Așa că nu se pot dezvinovăți.” Este important să știm că
Dumnezeu nu este ceva palpabil în Propria existență,
nefiind format dintr-un conglomerat de părți reunite
într-un loc. Atunci cînd spunem despre El că este infinit
ne referim că este infinit calitativ iar nu cantitativ,
întrunind în acest fel toate caracteristicile ce i le
atribuim: absolut sfînt, necreat, auto-existent112,
atotputernic, atotprezent, etc. Totuși, pornind de la teza
conform căreia Dumnezeu nu există, și neținînd seama
de cele spuse anterior, putem oare să afirmăm că există
112
Există independent de orice altă ființă sau cauză.
valori morale obiective? Să lămurim mai întîi ce

înseamnă acest concept. Valorile morale pot să fie
clasificate în subiective și obiective. Cele subiective sînt
acele valori ce emană din convingeri proprii și care de
cele mai multe ori au sens numai pentru un număr
restrîns de persoane. Spre exemplu, o persoană poate
să considere moral faptul de a nu scoate niciun cuvînt
timp de o săptămînă în fiecare lună. Pentru acea
persoană, acest fapt este un lucru moral, deci un bine,
însă această valoare este pur subiectivă, pentru ceilalți
oameni fiind absurdă și inutilă. Valorile morale
obiective reprezintă contrariul. Acestea sînt
reprezentate de adevăruri recunoscute de aproape toate
persoanele, cum ar fi: nu este moral să ucizi, este bine
să îi ajuți pe cei în nevoie, etc. Acestea din urmă sînt
acceptate de majoritatea persoanelor ca fiind un bine
obiectiv, neputînd fi asociate cu o persoană care să le fi
dat viață. Cu alte cuvinte, valorile morale obiective
există în fiecare persoană independent de
subiectivitatea acestora, fiind sădite acolo independent
de voința lor. Totuși, dacă nu ne facem responsabili de
existența acestora, cine le-a sădit în mintea noastră? Pot
să existe valori morale obiective fără ca Dumnezeu să
existe? Să ne folosim de un silogism, căci acei ce susțin
că Dumnezeu nu există iubesc silogismele:
(1) Există o lege morală absolută

(2) Toate legile morale absolute trebuie să aibă
un legiuitor moral absolut
(3) Prin urmare, există un legiuitor moral
absolut
sau, pentru că poate li se va părea mult prea frivol
argumentul nostru, ne vom folosi de un alt silogism,
unul care să fie pe placul lor, după înțelegerea lor
sofisticată:
(1) Nu putem știi ce este nedreptatea dacă nu
știm ce este dreptatea
(2) Nu putem măsura progresul societății dacă
nu există un standard din afara societății
după care să îl măsurăm
(3) Dacă nu există o lege morală obiectivă, atunci
poate apărea un dezacord moral real.
(4) Faptul că noi știm că Maica Tereza a fost mai
bună decît Adolf Hitler dă la iveală un
standard obiectiv în virtutea căruia facem
comparația.
Să reținem, dar, că legea lăuntrică, obiectivă, despre
care am vorbit pînă acum, se află săpată în inimile
noastre, astfel că tot ce se află pe cele două table pe care
stăteau cele 10 porunci, este scris în inimile noastre,
căci nu este necesar să înveți că nu e bine să ucizi pe
cineva, căci chiar conștiința ta te mustră și te

atenționează în felul acesta. Dacă nu ar exista
Dumnezeu, cel care să fi săpat aceste lucruri în noi,
atunci acestea nu ar exista, dar fiindcă ele există,
Dumnezeu se dovedește existent.
b. Argumentul cosmologic
Folosindu-ne de ceea ce se poate observa cu ochiul
liber, de stele, de lună, de soare și de tot ceea ce
Dumnezeu a creat și se poate vedea pe cerul zilei ori pe
cerul nopții, formulăm următoarele premise și
următoarea concluzie:
(1) Orice lucru care a avut un început, a avut o
cauză
Gîndește-te, nu există nimic care să existe în lumea
noastră, și aici mă refer la lucruri create de mîna
umană, care să nu fi avut un început, adică să nu fi avut
un Creator care să fie responsabil de existența acelui
lucru. De ce am ignora acest principiu, dacă vreți, de
bun simț, cu privire la întreaga lume care se arată de
miliarde de ori mai complexă decît cea mai complexă
lucrare a mîinii și a minții umane?
(2) Universul a avut un început
Este fără îndoială că universul a avut un început,
indiferent ce fel de poziție ar adopta cineva. Noi toți
recunoaștem că lumea aceasta a început la un moment
dat în timp, însă ceea ce încercăm noi să relevăm este

că nu totul se întîmplă aleatoriu, fără rost, ci totul este
planificat și are un Creator.
(3) Prin urmare, universul a avut o cauză
Nici nu putem trage altă concluzie, căci rezultă
foarte clar din aceea că a avut un început, orice început
se datorează unei cauze, și atunci chiar și universul care
are început, trebuie să aibă o cauză, iar această cauză
nu poate să fie o explozie imaginară, căci care, atunci,
este cauza exploziei? În mod evident, nu Dumnezeu este
cauza acestui tertip prin care spun ei că a apărut lumea,
ci Dumnezeu este cauza lumii însăși, căci prin Cuvîntul
lui s-a făcut totul, iar nu printr-o explozie. Acesta este
argumentul cosmologic orizontal.
Argumentul cosmologic vertical pornește de la o
ființă contingentă care există în prezent. Întrucît
nonexistența ei este posibilă, ea are nevoie de ceva care
să explice faptul că ea există mai degrabă decît să nu
existe. Adică, dacă, să presupunem, că omul ar putea să
nu existe, atunci este nevoie de un motiv pentru care el
există mai degrabă decît să nu existe. Totuși, această
ființă contingentă nu-și poate baza existența pe alte
ființe contingente, căci și acestea au nevoie de o cauză
pentru existența lor, deci intră și ele în cercul de mai
sus. Ca atare, este nevoie de măcar o ființă
necontingentă (adică necesară existenței celor

contingente) care există ca o cauză a tuturor celor
contingente existente. Căci dacă ar exista numai ființe
necontingente, și acestea ar putea foarte bine să nu
existe, atunci nonexistența ar fi cauza existenței, ceea ce
este totalmente absurd. Din nimic nu apare nimic113.
c. Argumentul kalam
Acest argument expune o teză foarte simplă și
cuprinzătoare prin ea însăși, deci nu necesită explicații
suplimentare. Căci nu poate exista un număr infinit de
momente înainte de ziua de azi, deoarece un infinit nu
poate fi traversat niciodată, iar dacă ar exista un infinit
de momente înainte de ziua de azi, atunci ziua de azi nu
ar fi sosit niciodată, dar a făcut-o, deci există un început,
iar cauza începutului trebuie să fie în afara spațiului
finit, căci spațiul finit și care nu există nu poate să
creeze ceva ce există, astfel că existența lui Dumnezeu
este necesară ca totul să existe și ca tu și noi să citim
astăzi aceste rînduri.
(1) Ființele umane sînt ființe schimbătoare
(2) Orice ființă care este schimbătoare trece de la
potențialitate la actualitate
(3) Potențialitatea nu se poate actualiza singură,
deci nu poate să treacă la actualitate
113
Norman Geisler, Paul Hofman, De ce sunt creștin?, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2015, p. 132.
(4) Este necesară existența unui actualizator

care nu este niciodată actualizat și care
actualizează existența tuturor celorlalte
lucruri care există.
Cu alte cuvinte, există o Cauză superioară și
supranaturală a tuturor lucrurilor, o Cauză care nu se
actualizează și care a adus la viață și menține viața.
Dacă n-ar exista Ea, atunci ar însemna că întreg
universul spațiu-temporal a luat ființă din nimic și s-ar
preschimba în nimic, iar, dacă ar fi să fie așa, ar fi
trebuit să o facă de mult, iar noi n-am mai fi apucat ziua
aceasta, dar există o Cauză care ține toate în viață, iar
această Cauză nu poate să nu existe. Căci pe lîngă faptul
că există un Inițiator a toate lucrurile, El le și menține
în ființă căci fără El n-ar putea să continue să existe
nimic. Dacă Dumnezeu și-ar retrage Cuvîntul dat atunci
cînd a făcut lumea, existența noastră a tuturor ar înceta
într-o clipită.
d. Argumentul teleologic și argumentul istoric
Argumentul teleologic pornește de la idei pe care le-
am formulat deja prin intermediul argumentelor
anterioare, însă ceea ce afirmă acesta este că în lume se
poate vedea clar și fără niciun dubiu amprenta unui
Creator și această amprentă nu poate să fie contestată,
căci Acest Proiectant trebuie să fie mai presus de
întreaga lume pentru ca întreaga creație să fie atît de

fascinantă. Căci niciun om n-a putut nici măcar să se
apropie de imensitatea frumuseții pe care creația o
poartă în ea însăși. Și-atunci, formulat de Wiliam Paley,
acest argument afirmă:
(1) Fiecare ceas are un ceasornicar
(2) Lumea este mai complexă decît un ceas
(3) Lumea trebuie să fi avut un Creator114
Vorbind despre ceasuri, care ar fi șansele ca un ceas
mecanic izbit de pămînt și zdrobit să mai poată fi adus
la forma lui inițială fără nicio intervenție din partea
vreunei ființe? În același fel, întreaga explozie despre
care aceștia ne vorbesc, se vede în imposibilitatea de a
se argumenta și a se dovedi pe ea însăși, căci este o
absurditate să crezi că din haos, fără intervenție, se
poate crea ordine.
4. Penibilitatea și slăbiciunea argumentelor
ateilor
Haideți să lămurim și una dintre problemele care
deja s-a creat, chiar dacă această carte încă nu a văzut
lumina tiparului. Căci simt că cei ce vor citi aceste
rînduri își vor spune în sinea lor: Atei, atei și iar atei. De
ce vorbești întotdeauna despre ei, ca și cum ei ar fi
dușmanii cei mai mari ai lumii acesteia? Voi răspunde
114
Norman Geisler, Paul Hofman, De ce sunt creștin?, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2015, pp.
134-135.
așadar acestei întrebări arătînd că aceștia nici măcar nu

sînt atei, ci mai degrabă respingători în cunoștință de
cauză a lui Dumnezeu. Căci Psalmul 14 începe astfel:
„Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu”.
Psalmistul nu îl numește aici pe om nebun pentru că ar
zice sau ar crede că nu există Dumnezeu, ci mai degrabă
pentru că își spune în sinea lui că nu există Dumnezeu,
deși în adîncul sufletului știe adevărul, anume că
Dumnezeu există. Acești atei, așa cum i-am numit pînă
acum, dar pe care am să îi numesc necredincioși, nu au
o atitudine de necredință în Dumnezeu, ci mai degrabă
de respingere, astfel că sînt respingători, și datorită
acestui lucru: necredincioși. Tocmai acesta este motivul
pentru care nu e ușor să porți o discuție cu un ateu,
fiindcă el nu este niciodată onest cu ceea ce simte și cu
ceea ce crede în suflet. Tu vei vedea în ochii lui sclipirea
cunoștinței, cum prin cuvintele tale ai aprins în el focul
ce arde ideile sale și îl relevă pe Dumnezeu, dar imediat
ce se întîmplă una ca asta, el se întoarce din nou la
părerile lui, de care nu vrea să se lase. Absurditatea unui
astfel de comportament duce chiar pînă acolo încît ateul
ar putea să afirme că există o lege morală, obiectivă sau
nu, în timp ce îl neagă pe Dumnezeu. Căci ceea ce face
prin aceasta este că afirmă despre unul dintre
lucrurile pe care nu poate să nu le știe, că este
adevărat, ca să facă astfel mai acceptabilă negarea
altuia dintre lucrurile pe care nu poate să nu le știe.

Înțelegeți oare întunericul în care se pierd acești
necredincioși? Căci lupta pe care Satan o dă în ei îi
împinge atît de mult către contradicție încît un simplu
copilaș și-ar da seama de imensitatea prostiei la care
mințile lor sînt supuse de influența cea rea. Convertirea
unui necredincios la credința creștină nu necesită, așa
cum credem noi, argumente peste argumente și
demonstrații peste demonstrații, chiar și dacă acestea
există pentru a întări spusele noastre, ci mai degrabă un
apel la onestitate cu sine însuși. Necredinciosul trebuie
să accepte să fie onest cu propria sa persoană și numai
în felul acesta va înțelege nimicnicia propriilor credințe,
pe nedrept numite așa. Căci un astfel de om, cunoaște
lucrurile lui Dumnezeu, dar le neagă pentru că nu este
sincer cu el însuși, și, deci, dacă ar fi, atunci n-ar mai fi
nevoie să i se explice lucrurile pe care le știa dar pe care
le ascundea în minciuna pe care și-o tot repeta.
Ei ne acuză pe noi că ne înșelăm singuri, că de fapt
noi sîntem cei care ne mințim și ne inducem anumite
credințe, asta fiindcă ne temem de un oarecare adevăr
inventat de oamenii de știință. Dar, ce ar fi să examinăm
sistemul de credință al fiecăruia în parte, și să vedem
care dintre noi se minte de fapt? Cel ce încearcă să
dobîndească adevărul sau cei care încearcă să îl eludeze
prin diferite tertipuri? Căci pe necredincioși nu îi
interesează adevărul, ci propria lor persoană, propriile
lor pofte și propria lor viață, pe cînd pe noi, cei

credincioși, ne interesează Adevărul care este Isus
Christos și pe care îl slujim pentru că este principiul și
cauza primă și ultimă a tuturor lucrurilor. Căci ateismul
este de două feluri: teoretic și practic. În teorie, ei sînt
convinși că Dumnezeu nu există prin multitudinea de
teze pe care și le tot repetă, dar în practică, trăiesc ca și
cum ar știi că El există. Uitați-vă numai la situațiile
limită din viața lor!
Este dificil chiar și numai să spui „nu există
Dumnezeu”. Căci a spune aceasta înseamnă de fapt a
spune ceva despre Dumnezeu, adică, înseamnă că, dacă
există un Dumnezeu, El nu poate fi cunoscut, dar, oare,
în felul acesta, n-am spus noi ceva despre Dumnezeu și
deci El nu este chiar atît de necunoscut? Dar, au existat
unii șerpi vicleni care au spus că despre Dumnezeu se
poate afirma un singur lucru, că nimic nu poate fi
cunoscut despre El. Aceștia sînt agnosticii care poluează
mințile celor tineri din zilele noastre. Din păcate, nici
măcar această poziție nu poate fi susținută foarte mult
timp, căci faptul că nu îl cunoaștem pe Dumnezeu, cu
excepția aceasta, pe care ei o învederează, nu justifică
de ce aceasta ar fi singura excepție cu privire la El. Cum
putem noi să știm că orice dumnezeu posibil ar avea
numai o asemenea natură, încît nimic altceva să nu fie
cunoscut despre El? În baza a ce reducem cunoașterea
lui Dumnezeu numai la această teză? Căci teza se

invalidează singură, un agnostic ar trebui să cunoască o
mulțime de lucruri despre Dumnezeu pentru a ști că nu
ar putea ști nimic altceva despre El. Căci nu poți să spui
despre ceva că este numai un punct, atîta timp cît nu ai
analizat și nu ai observat dacă nu cumva este și o
virgulă. Atîta timp cît nu ai analizat în detaliu, nu poți
face nicio afirmație. Dar, dacă analizezi, atunci poți, și
spui: da, este un punct, și nu este nicidecum și niciodată
o virgulă. Dar, dacă ei spun că despre Dumnezeu nu
poate fi nicidecum cunoscut, înseamnă că recunosc că
s-ar putea cerceta ceva despre El și atunci arată că Îl
cunosc și Îl consideră existent! Ce absurditate! Căci,
agnosticului, Dumnezeu i-a pus la dispoziția toate
modalitățile prin care se face cunoscut, iar mare parte
din acestea se găsesc în Sfînta Scriptură, în
portretizarea Biblică a unui Dumnezeu real și a unui
Dumnezeu care este aproape de oameni. Înțelegeți
acum termenul de „ateu practic”? Se comportă ca și cum
ar ști că există Dumnezeu, căci pentru el, Dumnezeu
chiar există. În teologia unui astfel de om, Tatăl ceresc
este asemenea multor tați din vremurile noastre:
lipsește, nu-i pasă sau este neputincios, dar există.
Argumentele lor sucombă.
Chiar principiul cauzalității îi contrazice pe acești
necredincioși. Căci dacă recunosc în jurul meu că tot ce
există are o cauză, și tot ceea ce s-a întîmplat, s-a
întîmplat pentru că altceva s-a întîmplat și tot așa,

atunci liberul meu arbitru nu există, căci eu exist, și
ceea ce mi se întîmplă, mi se întîmplă, pentru că altceva
s-a întîmplat, și asta de la începutul lumii. Dacă soarta
mă guvernează, atunci ce contează dacă această
cauzalitate ar fi de ordin probabilist sau determinist?
Căci rezultatul comportamentului meu este același, fac
ceea ce Creatorul vrea să fac, căci El a creat lumea și El
e prima cauză. Iată numai cîteva dintre tezele care
chinuie mințile unor necredincioși. Căci ei încearcă să
îmbine teoriile lor serbede cu adevărul revelat în
Scriptură, și nu ajung decît la alte teze, mai neadevărate
decît cele de la care au pornit. Filosofia unui
necredincios este asemenea unei pături prea mici
pentru cel care doarme. Făcîndu-i-se frig într-o parte,
el mută pătura ca să acopere partea respectivă, dar lasă
astfel descoperită o altă parte. Un necredincios nu se
poate încălzi niciodată pe toate părțile. Dacă reduce
totul la materie, ignoră intelectul, iar dacă reduce totul
la intelect, lasă voința în frig și dacă reduce totul la
voință, lasă materia pe dinafară. Acești necredincioși,
cum arată și Pavel, nu sînt neștiutori cu privire la
Dumnezeu, ci ei Îl înăbușe în inima lor, schimbînd
adevărul cu o minciună și închinîndu-se și slujind mai
degrabă creaturii decît Creatorului și atribuind
adevărul, ordinii create în detrimentul puterii creatoare
(Romani 1). Descoperind că sînt făcuți după chipul lui

Dumnezeu, se închină mai degrabă chipului decît lui
Dumnezeu. Căci prin negura prin care călătoresc nu pot
decît să ajungă să se închine propriilor lor persoane,
încercînd în felul acesta să Îl anihileze pe Dumnezeu,
dar anihilînd Creatorul, anihilează și creatura, adică pe
ei înșiși.
5. Despre eternitatea lui Dumnezeu
Înainte ca să se fi născut munții şi înainte ca să se fi
făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti
Dumnezeu! (Psalmul 90:2)
Iată ce mare e Dumnezeu! Dar noi nu-L putem
pricepe, numărul anilor Lui nimeni nu l-a pătruns. (Iov
36:26)
Isus le-a răspuns: – Adevărat, adevărat vă spun că, mai
înainte să se fi născut Avraam, Eu sunt. (Ioan 8:58)
Faptul că Dumnezeu este etern, deci nu are nici
început iar nici sfîrșit poate fi atît dovedit cît și dedus.
Dedus, prin aceea că El a creat toate lucrurile și că El
Însuși este un Duh imaterial. Înainte ca Dumnezeu să fi
făcut universul nu exista nicio formă de materie, dar,
ulterior, toate lucrurile au venit în existență (Geneza
1:1; Ioan 1:3; 1 Corinteni 8:6; Coloseni 1:16; Evrei
1:2). Studiul fizicii ne arată că timpul, materia și spațiul
trebuie să apară toate în același timp căci dacă nu există
materie nu poate exista nici timp sau spațiu115. Rezultă

deci că înainte ca Dumnezeu să creeze universul nu a
existat nici timp, cel puțin nu în sensul unei succesiuni
de evenimente ori momente. De aceea, atunci cînd
Dumnezeu a creat spațiul și materia, El a creat și timpul,
căci în acel moment timpul a cunoscut începutul și deci
nașterea succesiunii de evenimente pînă în prezent.
Căci înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care
a trecut, şi ca o strajă din noapte. (Psalmul 90:4)
Chiar și dacă ne-ar fi dat să putem să trăim 1000 de
ani, evenimentele petrecute la începutul acestor ani ne-
ar apărea ca fiind aproape necunoscute, căci memoria
umană are limitele ei, însă, Dumnezeu, care nu are
limite și care este etern, poate să își aducă aminte
detaliile evenimentelor dintr-o mie de ani cel puțin la
fel de clar cum ne putem noi aduce aminte evenimentele
petrecute ieri. Aceeași afirmație este făcută și de
apostolul Petru:
Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani
sînt ca o zi. (2 Petru 3:8)
A doua jumătate a afirmației a fost deja făcută în
Psalmul 90, dar prima jumătate introduce o altă
problemă și o teză care a favorizat interpretări eronate
115
Wayne Grudem, op. cit., p. 175-176.
de-a lungul istoriei: „o zi este ca o mie de ani”. Asta

înseamnă că orice zi pare să dureze din perspectiva lui
Dumnezeu timp de „o mie de ani”, ca și cum acea zi nu
s-ar sfîrși niciodată, ea fiind într-o curgere infinită.
Pentru că „o mie de ani” este o expresie figurativă a unui
timp îndelungat și de neimaginat (poate fi considerat și
ca întreaga istorie), din acest verset trebuie să deducem
că fiecare zi care curge este cu siguranță prezentă
pentru vecie în conștiința lui Dumnezeu, cunoscînd
detaliile ei în profunzime.
Acei care neagă eternitatea lui Dumnezeu în afara
timpului recunosc la un moment dat faptul că
Dumnezeu există etern dar în interiorul timpului. Acest
lucru este imposibil, căci această poziție pretinde că
timpul nu are început (căci Dumnezeu nu are început)
și astfel el se întinde la infinit în trecut. Într-o atare
situație, dacă trecutul este, noi nu am fi putut niciodată
să fi ajuns pînă în acest moment – un infinit real nu
poate să existe. Vom defini așadar eternitatea lui
Dumnezeu astfel:
Dumnezeu nu are început, nu are sfîrșit și nu există
niciun fel de succesiune de evenimente în ființa Sa. El
vede timpul la fel de clar cum îl vedem și noi și totuși
poate să privească atît în trecut cît și în viitor cunoscînd
toate lucrurile. Dumnezeu acționează în timp și vede
evenimentele după cursul lor temporal dar nu este legat
de acest curs.
19
ATRIBUTELE LUI
DUMNEZEU
Această analiză nu este nicidecum exhaustivă,
dar cred că este necesar să ne oprim cel puțin la cîteva
dintre atributele lui Dumnezeu așa cum s-au revelat ele
în Scriptură de-a lungul istoriei omenirii și cum se mai
revelează și astăzi. Am scris acest capitol fiind inspirat
de lucrarea calvinistului Arthur W. Pink care are același
nume.
1. Dumnezeu este unic
Dumnezeu este unic în existența Lui. El nu a fost
obligat de nimeni să creeze ceva, El este suficient în
propria Lui persoană, El nu are nevoie de nicio laudă
din partea noastră ca să i se mărească gloria Sa infinită
și nemărginită. El este perfect fericit în Sine Însuși fără
a avea nevoie de vreo altă ființă. El nu poate fi cunoscut
în adevărata Lui ființă de nimeni în mod absolut pentru

că El nu poate fi conceput de rațiunea umană. Totuși,
cei cărora Dumnezeu li se descoperă pot să-L cunoască
așa cum este prezentat în Scriptură.
2. Dumnezeu este suveran
Dumnezeu își exercită supremația lui prin
suveranitate.
„Hotărîrile Mele vor rămîne în picioare, și Îmi voi aduce
la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:10).
„Dumnezeu nostru este în cer, El face tot ce vrea”
(Psalmul 115:3).
„Știu că Tu poți totul, și că nimic nu poate sta
împotriva gîndurilor Tale” (Iov 42:2).
„Domnul face tot ce vrea în ceruri și pe pămînt”
(Psalmul 135:6).
„Din El, prin El și pentru El sînt toate lucrurile”
(Romani 11:36)
Responsabilitatea omului se bazează pe
suveranitatea divină și este produsul suveranității
divine.
3. Dumnezeu nu se schimbă niciodată

Dumnezeu a fost, este și va rămîne mereu același. El
nu se schimbă nici în ființă, nici în atribute și nici în
hotărîri. Vorbim așadar despre faptul că:
1. Dumnezeu nu se schimbă în esența Lui - El
rămîne mereu același Dumnezeu. „Eu sînt
Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6).
2. Dumnezeu nu se schimbă în atributele Sale -
ele vor rămîne întotdeauna aceleași.
3. Dumnezeu nu se schimbă în hotărîrile Sale -
hotărîrile Lui nu sînt influențate de oameni și de
nicio ființă - hotărîrile Lui nu sînt influențate de
ceea ce fac ființele.
Planul lui Dumnezeu este neschimbat! Este de esența
unei ființe create să fie schimbătoare, dar Dumnezeu nu
este schimbător.
4. Dumnezeu a decretat toate lucrurile
Decretele lui Dumnezeu se referă la planul sau
hotărîrile Lui cu privire la toate lucrurile trecute,
prezente și viitoare. Orice lucru care s-a întîmplat, se
întîmplă și se va întîmpla pentru că Dumnezeu L-a
inclus în planul Său. Dumnezeu nu este autorul
păcatului printr-o creație directă, ci doar prin
permisiune decretivă.
Decretele sînt caracterizate astfel:

1. Decretele sînt veșnice - ele sînt din veșnicie;
2. Decretele sînt înțelepte - niciun lucru din cele
pe care Le-a decretat Dumnezeu nu este greșit;
3. Decretele lui Dumnezeu sînt libere - atunci
cînd a decretat, Dumnezeu a fost singur, El nu a
fost constîns și nici influențat de nimeni. El a
fost liber să decreteze un lucru sau altul;
4. Decretele lui Dumnezeu sînt absolute și
necondiționate - Dumnezeu a decretat lucruri
care se vor întîmpla întocmai fără schimbare. El
a hotărît ca un lucru să se întîmple și a hotărît și
mijloacele ca acel lucru să se întîmple.
Dacă negăm decretele lui Dumnezeu afirmăm că
toate lucrurile se întîmplă datorită șansei sau sorții -
lucru greșit.
5. Dumnezeu este omniscient
Dumnezeu cunoaște toate lucrurile care s-au
întîmplat, se întîmplă și se vor întîmpla. El ne cunoaște
chiar și rugăciunile: „înainte ca să Mă cheme, le voi
răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta”
(Isaia 65:24)
Dumnezeu a plănuit orice lucru care s-a întîmplat, se

întîmplă și se va întîmpla, și ceea ce a plănuit El va avea
loc în mod inevitabil.
Cunoștința lui Dumnezeu nu se bazează pe faptul că
lucrurile există sau vor exista, ci se bazează pe faptul că
El a decretat ca ele să existe. Isus a fost Mielul
înjunghiat „dat în mîinile voastre, după sfatul hotărît
și după știința mai dinainte a lui Dumnezeu”
(Faptele Apostolilor 2:23).
Întreaga mea viață stă deschisă înaintea ochilor Lui,
de la început. El a văzut mai dinainte fiecare cădere a
mea, fiecare păcat al meu, fiecare alunecare a mea de la
credință, și totuși, cu toate acestea, El Și-a îndreptat
hotărît inima asupra mea. O, cum ar trebui ca această
conștientizare să mă facă să mă plec de uimire și să-I
aduc închinare. - Arthur W. Pink.
6. Dumnezeu are preștiință
Este necesar să înțelegem corect atributul preștiinței.
Sînt unii care susțin în mod eronat faptul că
Dumnezeu îi mîntuiește pe unii datorită faptului că el a
văzut mai dinainte că acei oameni vor crede. Acest lucru
este cu totul greșit deoarece:
1. o astfel de abordare respinge adevărul

depravării totale pentru că afirmă că s-ar afla
ceva bun în anumiți oameni
2. o astfel de abordare neagă independența Lui
Dumnezeu pentru că face ca decretele Lui să
depindă de ceea ce El a găsit în ființele umane.
Scriptura ne învață că Dumnezeu i-a predestinat pe
unii pentru ca ei să fie beneficiarii favorii Sale, dîndu-le
harul credinței. Alegerea o face Dumnezeu, nu noi, iar
credința noastră nu este rezultatul alegerii, ci efectul ei.
Termenul „preștiință” nu este folosit niciodată în
Scriptură pentru a desemna evenimente sau acțiuni.
Acest termen este folosit întotdeauna în legătură cu
persoane. Dumnezeu „cunoaște mai dinainte” anumite
persoane.
Avem 3 locuri în toată Scriptura unde apare
preștiința lui Dumnezeu:
1. „pe Omul acesta, dat în mîinile voastre, după
sfatul hotărît și după știința mai dinainte a lui
Dumnezeu, voi L-ați răstignit și L-ați omorît prin
mîna celor fărădelege” (Faptele Apostolilor
2:23) - apostolul vorbește despre preștiința lui
Dumnezeu în ceea ce privește Persoana
crucificată (Isus Christos)
2. „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte,

i-a și hotărît mai dinainte să fie asemenea
chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întîi
născut dintre mai mulți frați. Și pe aceia pe care
i-a hotărît mai dinainte, i-a și chemat, și pe aceia
pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți, și pe
aceia pe care i-a socotit neprihăniți i-a și
proslăvit” (Romani 8:29-30). - Nu este vorba
despre ceva ce a cunoscut mai dinainte, ci
despre cei pe care i-a cunoscut mai dinainte.
3. „aleși după știința mai dinainte a lui Dumnezeu
Tatăl” (1 Petru 1:2) - aici din nou se face referire
la persoane.
Deci, a ales Dumnezeu oameni pentru că a prevăzut
în preștiința lui acțiunile unor oameni? Nu. Ci El i-a ales
pentru că i-a cunoscut mai dinainte, și pe toți cei pe
care i-a cunoscut, El i-a ales.
Dumnezeu cunoaște tot ceea ce va fi, pentru că El
a decretat tot ceea ce va fi.
A spune că Dumnezeu alege pe cineva pentru că El a
văzut ceva în om înseamnă a inversa ordinea Scripturii.
El îi cunoaște mai dinainte pe oameni pentru că El a
decretat mai dinainte ca oamenii să fie astfel.
7. Dumnezeu este suprem

Dumnezeu are planuri față de care niciun om și nicio
ființă sau nicio împrejurare nu se pot împotrivi. Ele vor
fi toate duse la îndeplinire.
„Din El, prin El și pentru El sînt toate lucrurile”
(Romani 11:36)
8. Dumnezeu este sfînt
„Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi
Numele Tău? Căci numai Tu ești Sfînt” (Apocalipsa
15:4).
„Dumnezeu este lumină, și în El nu este întuneric.” (1
Ioan 1:5).
„Cîntați-I Domnului, voi cei iubiți de El, măriți prin
laudele voastre Numele lui cel Sfînt.” (Psalmul 30:4).
Tot ceea ce face Dumnezeu este sfînt și perfect bun.
Dumnezeu și-a manifestat sfințenia și perfecțiunea
Lui în Lege și în poruncile Sale. Poruncile Sale interzic
păcatul pentru că El este sfînt și de aceea îl urăște.
Datorită sfințeniei Sale, El trebuie și să pedepsească
păcatul. Deși Îi iartă pe păcătoși, El nu iartă păcatul.
Chiar și păcătosul nu este iertat pentru ceva bun ce s-ar
afla în El, ci datorită meritului Domnului Isus Christos
care a murit în locul păcătosului pentru păcat.
Chiar și cele mai bune fapte ale omului nu înseamnă

nimic înaintea Lui Dumnezeu pentru ca prin ele omul
să-și cîștige salvarea. Dacă Dumnezeu ar socoti ca
neprihănit ceva ce face o creatură decăzută ca omul,
atunci și-ar nega propria sfințenie, iar acest lucru nu
este posibil.
Neprihănirea noastră a fost cîștigată de Fiul lui
Dumnezeu, Isus Christos, care nu a avut păcat și a cărui
sfințenie este atribuită celor născuți din nou care sînt
astfel priviți de Dumnezeu în lumina Fiului Său.
Pentru că Dumnezeu este sfînt, și noi ar trebui să
urmărim să ne sfințim în viețile noastre de oameni
mîntuiți exclusiv prin voia Lui, alegerea Lui și harul Lui.
„Fiți sfinți, căci Eu sînt sfînt.” (1 Petru 1:16)
9. Dumnezeu este atotputernic
Dumnezeu este atotputernic și infinit de înțelept. El
face tot ceea ce dorește în conformitate cu înțelepciunea
Sa divină.
„Cerul și pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece.” (Matei 24:35).
„Domnul a tunat în ceruri, Cel Preaînalt a făcut să-I
răsune glasul, cu grindină și cărbuni de foc. A aruncat
săgeți și i-a risipit pe vrăjmașii mei, a înmulțit
loviturile trăsnetului și i-a pus pe fugă. Atunci s-a
văzut albia apelor, și s-au descoperit temeliile lumii, la

mustrarea ta, Doamne, la vuietul suflării nărilor Tale.”
(Psalmul 18:13-15).
„Toți locuitorii pămîntului sînt o nimica înaintea Lui;
El face ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii
pămîntului, și nimeni nu poate să stea împotriva mîniei
Lui, nici să-I zică - Ce faci?” (Daniel 4:35).
Puterea pe care o Dumnezeu aparține în mod inerent
(interior) Ființei Lui. El nu depinde de nimeni și nici nu
este constrîns de nimeni. El poate acționa după cum
dorește și poate să facă tot ceea ce vrea cu creația Lui.
Tuturor celor care neagă acest atribut El le spune:
„Unde erai tu cînd am întemeiat pămîntul? Spune, dacă
ai pricepere. Cine i-a hotărît măsurile, știi? Sau cine a
întins frînghia de măsurat peste el? Pe ce sînt sprijinite
temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul
unghiului?” (Iov 38:4-6).
Dumnezeu este atît de puternic încît modul în care îl
vedem noi manifestîndu-Se este numai umbra a ceea ce
El ar putea să facă în puterea Lui fără de margini.
„Ale Tale sînt cerurile și pămîntul, Tu ai întemeiat
lumea și tot ce cuprinde ea. Tu ai făcut miazănoaptea și
miazăziua” (Psalmul 89:11-12).
„Căci El zice, și se face; poruncește, și ce poruncește, ia

ființă.” (Psalmul 33:9).
„Iar Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să
facă nespus mai mult decît cerem sau gîndim noi, a Lui
să fie slava în Biserică și în Christos Isus, din neam în
neam, în vecii vecilor! Amin!” (Efeseni 3:20-21).
10. Dumnezeu este credincios
Dumnezeu este credincios în toate lucrurile pe care
le face.
„Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul
Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios.”
(Deuteronom 7:9).
Dacă Dumnezeu nu ar fi credincios, atunci El nu ar fi
Dumnezeu.
„Dacă sîntem necredincioși, totuși El rămîne credincios,
căci nu Se poate tăgădui singur.” (2 Timotei 2:13).
„Doamne, Dumnezeul oștirilor, cine este puternic ca
Tine, Doamne! Și credincioșia Ta Te înconjoară.”
(Psalmul 89:8).
„Bunătățile Domnului nu s-au sfîrșit, îndurările Lui nu
sînt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și
credincioșia Ta este atît de mare!” (Plîngerile lui
Ieremia 3:22-23).
Tot ceea ce spune El, aceea se împlinește.

Credincioșia Lui trebuie să ne mîngîie în încercare,
pentru că atunci cînd înțelegem că nimic nu se întîmplă
fără El, atunci orice ni s-ar întîmpla, să nu uităm că
Dumnezeu este credincios!
„Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după
aceea.” (Ioan 13:7).
Dumnezeu nu ne-a promis că vom avea parte numai
de lucruri bune și că nu vom avea nicio problemă în
această viață pămîntească. Totuși, El ne-a asigurat că Își
va ține promisiunile pe care ni le-a făcut în calitate de
copii ai Lui.
„Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia
cu Fiul Său Isus Christos, Domnul nostru.” (1
Corinteni 1:9).
Dumnezeu este credincios în promisiunile pe care le
face, dar este credincios și în disciplinarea noastră.
Orice mustrare și orice încercare a credinței noastre
trebuie să ne facă să recunoaștem că merităm totul din
partea Lui și să Îi mulțumim chiar și pentru aceste
lucruri.
„Știu Doamne, că judecățile tale sînt drepte: din
credincioșie m-ai smerit.” (Psalmul 119:75).
Necazurile și suferințele credincioșilor sînt parte a

credincioșiei lui Dumnezeu.
„Atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua și
nelegiuirile cu lovituri; dar nu-Mi voi îndepărta deloc
bunătatea de la ei și nu-Mi voi face credincioșia de
minciună.” (Psalmul 89:32-33).
Faptul că ne disciplinează uneori constituie expresia
dragostei și credincioșiei Sale.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu credincios, iar
Pavel se sprijină pe această credincioșie atunci cînd
spune „știu în cine am crezut. Și sînt încredințat că El
are putere să păzească tot ce I-am (în original: Mi-a)
încredințat pînă în ziua aceea” (2 Timotei 1:12).
11. Dumnezeu este bun
Dumnezeu este absolut bun, și nimic din ceea ce este
și face El nu este rău. Nu există greșeală în ființa Lui și
nici în actele săvîrșite de El.
„Bunătatea lui Dumnezeu ține în veci.” (Psalmul 52:1).
Dumnezeu nu doar că este bun, El este bunătatea în
Sine. Pentru că El este bunătatea, atunci standardul
după care trebuie să judecăm toate lucrurile este
Dumnezeu. Atunci cînd spunem despre un lucru că este
bun sau rău, trebuie să ne raportăm la Dumnezeu ca
fiind binele iar la orice altceva ca fiind rău. Ceea ce este
în acord cu Persoana lui Dumnezeu este bun, orice

altceva este rău.
Dumnezeu nu este bun pentru că altceva sau
altcineva este bun. El este bun indiferent de oricine și
de orice. Nimic din ceea ce face Dumnezeu (decretele
Sale, poruncile Sale, harul Său) nu este rău, nepărtinitor
și nedrept. Totul este bun.
Vedem în Geneza faptul că însăși creația a fost
perfect bună înainte de cădere:
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcute, și iată că erau
foarte bune.” (Geneza 1:31).
În ciuda tuturor relelor pe care le fac ființele umane,
Dumnezeu rămîne neafectat în bunătatea Lui.
„Bunătatea Domnului umple pămîntul.” (Psalmul
33:5).
„Domnul este bun față de toți și îndurările Lui se întind
peste lucrările Lui.” (Psalmul 145:9).
Atunci cînd spune că bunătatea Domnului umple
pămîntul sau că El este bun cu toți ne referim la faptul
că El dă tuturor oamenilor de pretutindeni viața,
îmbrăcămintea, alături de toate resursele necesare să
trăiască: soarele, ploaia, ziua, noaptea, etc.
Bunătatea lui Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială
pentru că omul este rău. Nu putem spune ca filosofii
păgîni: lumea este rea pentru că Dumnezeu este rău.

Dacă omul păcătuiește împotriva Lui Dumnezeu și
nesocotește poruncile Sale, cine altcineva poate fi de
vină dacă nu chiar omul?
Dumnezeu Și-a dovedit bunătatea supremă în planul
Lui de mîntuire. Deși protopărinții noștri au nesocotit
porunca de a nu mînca din pomul cunoștinței binelui și
răului, totuși Dumnezeu Și-a trimis Fiul, pe Isus
Christos, pentru a-Și răscumpăra aleșii.
„O, de L-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea
Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor.”
(Psalmul 107:8).
Răspunsul nostru față de bunătatea lui Dumnezeu
trebuie să fie recunoștința.
12. Dumnezeu este răbdător
Dumnezeu este răbdător cu toată creația Lui.
Răbdarea izvorăște din bunătatea Lui. Trebuie să facem
distincție între îndurare și răbdare:
• îndurarea - Dumnezeu se uită la om și îl vede
mizerabil;
• răbdare - Dumnezeu se uită la om și îl vede
criminal.
Atunci cînd Dumnezeu este îndurător, El are milă de

creatură. Atunci cînd Dumnezeu este răbdător, El
suportă păcatul pînă la un moment dat.
„Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie.”
(Naum 1:3).
Datorită faptului că Dumnezeu este răbdător, El
suportă toată răutatea lumii acesteia și nu o distruge
într-o clipită. El suportă toate aceste lucruri pentru un
scop:
„Și ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Și
arate mînia și să-Și descopere puterea, a suferit cu
multă răbdare niște vase ale mîniei, făcute pentru
pieire.” (Romani 9:22).
Dacă Dumnezeu ar fi distrus aceste vase, care sînt
oamenii nelegiuiți, într-o clipită, atunci această
atitudine nu ar fi arătat puterea Sa de a se autocontrola.
Răbdarea Lui este prezentată în mod extraordinar prin
amînarea pedepsirii celor răi.
„Dumnezeul răbdării.” (Romani 15:5). El este numit
astfel și pentru că așteaptă de la noi să fim la rîndul
nostru răbdători.
„Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și
preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare,
cu bunătate, cu smerenie, cu blîndețe, cu îndelungă
răbdare.” (Coloseni 3:12)
Atunci cînd sîntem tentați să renunțăm la a mai

suporta un lucru sau pe cineva, să ne amintim de
răbdarea pe care a manifestat-o Dumnezeu față de
nelegiuirea noastră.
Ne putem întreba de multe ori de ce Dumnezeu nu
mai deschide pămîntul ca să-i înghită pe cei răi, așa cum
a făcut în vechime, sau de ce Dumnezeu nu-i mai lovește
pe cei care iau în deșert Numele Lui așa cum au făcut
Anania și Safira. Toate acestea datorită răbdării Sale. El
a făcut aceste „vase ale mîniei” pentru pieire, și de aceea
le suportă cu răbdare.
Să ne asemănăm așadar cu Dumnezeul nostru atunci
cînd vine vorba și de răbdare. „Voi fiți desăvîrșiți, după
cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrșit.” (Matei
5:48).
13. Dumnezeu este plin de har
Harul lui Dumnezeu nu este menționat nicăieri în
Scriptură în legătură cu toată întreaga omenire. Harul
este menționat numai în legătură cu aleșii Săi. Tocmai
de aceea, există o diferență între milă și har.
Harul este sursa mîntuirii noastre în Domnul Isus
Christos. Harul este darul nemeritat, favoarea
extraordinară și liberă pe care Dumnezeu o face aleșilor
nevrednici prin ei înșiși să o aibă. Harul este complet
nemeritat, deci nu este determinat de niciun lucru care

s-ar afla în persoanele care au parte de el. Harul nu
poate fi cumpărat de nimeni și nici dat la schimb.
Dacă harul s-ar putea obține prin ceva anume, prin
fapte sau bani, atunci n-ar mai fi har. Este de esența
harului să fie gratuit și nemeritat.
„Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte;
altminteri harul n-ar mai fi har.” (Romani 11:6).
„Căci prin har ați fost mîntuiți, prin credință. Și aceasta
nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin
fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9).
Putem caracteriza harul astfel:
1. Harul este veșnic
„El ne-a mîntuit și ne-a dat o chemare sfîntă, nu pentru
faptele noastre, ci după hotărîrea Lui și după harul care
ne-a fost dat în Christos Isus, înainte de veșnicii.” (2
Timotei 1:9).
2. Harul este total liber
„sînt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său.”
(Romani 3:24).
3. Harul este suveran - Asta pentru că emană de
la un Dumnezeu care este suveran.
Mîntuirea noastră are loc prin intermediul harului.

Ea nu poate fi pretinsă de nimeni și nici nu poate fi
obținută în vreun fel de oameni.
Dumnezeu nu refuză pe niciunul care vine la El,
potrivit cu rînduiala Lui, și Îl caută cu toată inima și cu
tot sufletul Lui. Totuși, chiar și această atitudine de, ne
învață Scriptura, este darul lui Dumnezeu.
Atunci cînd spunem că mîntuirea este prin har,
afirmăm negarea eului, negarea capacității sau
acceptului omului. Omul este golit de această
neprihănire de sine care vine din partea Celui rău.
Harul se vede prin alegerea unor oameni în detrimentul
altora.
1. Dumnezeu Îl alege pe Avraam în detrimentul
oricăror alți oameni și îl face prietenul Său;
2. Dumnezeu alege poporul Israel chiar dacă era un
popor neînsemnat și mic;
3. Dumnezeu Îi alege pe vameși și păcătoși în
detrimentul fariseilor religioși pentru că așa a
fost plăcut Lui;
4. Dumnezeu Îl alege pe Pavel deși era un ucigător
de creștini.
Observăm cel mai bine caracterul extraordinar al

harului atunci cînd privim la cei care au beneficiat și
beneficiază de El.
Darul nemeritat a fost manifestat pe deplin în Fiul lui
Dumnezeu. „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și
adevărul au venit prin Isus Christos.” (Ioan 1:17).
„Dar cu darul fără plată nu este ca și cu greșeala; căci
dacă prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți
cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu
și darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur
Om, adică în Isus Christos, s-a dat din belșug celor
mulți.... Dacă deci, prin greșeala unuia singur, moartea
a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce
primesc, în toată plinătatea, harul și darul neprihănirii,
vor domni în viață prin Acel unul singur, care este Isus
Christos!... pentru ca, după cum păcatul a stăpînit dînd
moartea, tot așa și harul să stăpînească dînd
neprihănirea, ca să dea viața veșnică, prin Isus
Christos, Domnul nostru.” (Romani 5:15, 17, 21).
Cum auzim de harul lui Dumnezeu? Prin Evanghelia
Lui minunată. Acestă Evanghelie care pentru evreu a
fost și este o piatră de poticnire, iar pentru grecul și
filosoful contemporan este o nebunie. În har nu există
absolut nimic din ce să îi placă mîndriei omului.
Evanghelia afirmă starea noastră decăzută și disperată.
Nimic bun nu se găsește în noi. Singurul lucru pe care îl

merităm este moartea și Iadul. Și, totuși, există har!
Toți cei care vor continua în păcatul lor nu sînt
forțați de Dumnezeu să facă lucrul acesta. Ei păcătuiesc
pentru că doresc asta și își găsesc plăcerea în
nelegiuirile lor. Poți contesta lucrul acesta? Uită-te la
păcatele tale. Le faci pentru că vrei, iar motivul pentru
care le faci este în dorințele, convingerile și motivațiile
tale blestemate. Ce nerușinare să dai vina pe
Dumnezeu! Atunci de ce se plîng unii de faptul că
Dumnezeu i-a ales numai pe unii? N-are El voie să facă
ce vrea cu lumea pe care a creat-o?
Slavă Domnului pentru harul Său minunat!
14. Dumnezeu este îndurător
„Lăudați pe Domnul, căci este bun, căci în veac ține
îndurarea Lui.” (Psalmul 136:1).
„Eu mă îndur de cine vreau să Mă îndur, și am milă de
cine vreau să Am milă.” (Exod 33:19).
Îndurarea lui Dumnezeu diferă de harul lui
Dumnezeu prin aceea că ea se aplică nu doar celor aleși
dar și creației.
Îndurarea generală are legătură cu creația vizibilă:
„îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.”

(Psalmul 145:9).
Îndurarea specială a lui Dumnezeu se manifestă
față de toți oamenii. Dumnezeu îi susține în viață, le dă
sănătate și toate lucrurile de trebuință pentru a trăi.
Îndurarea suverană are legătură numai cu cei care
beneficiază de darul mîntuirii.
Acum, îndurarea specială de care beneficiază
păcătoșii este întotdeauna temporară. Dumnezeu le dă
lucrurile de care au nevoie, dar în final, această
îndurare va lua sfîrșit.
Totuși, de ce Scriptura spune „în veac ține îndurarea
Lui” (Psalmul 136:1)? Este adevărat că Dumnezeu nu
va înceta niciodată să fie îndurător, dar îndurarea Lui
are de a face și cu voia Lui și cu planul Lui. Îndurarea
lui față de cei aleși va rămîne în picioare pentru
totdeauna, căci ei vor fi cu Dumnezeu. Îndurarea Lui cu
privire la cei păcătoși va avea sfîrșit, pentru că planul
Lui Dumnezeu se concentrează în final spre veșnicie iar
nu pe acest pămînt trecător. Dat fiind că păcătoșii sînt
trecători, atunci este lesne de înțeles de ce îndurarea cu
privire la ei are sfîrșit.
Atunci cînd îi va pedepsi pe cei păcătoși, Dumnezeu
își va manifesta dreptatea față de ei. Îndurarea are de a
face cu sfințenia și dreptatea Sa, iar aceasta se

manifestă în acord cu toate celelalte atribute.
Pentru aleși, gîndul că păcatul va fi șters și că nu vor
mai exista cei răi este în sine un act de îndurare
extraordinar. Vedem acest lucru și în Psalmi:
„a aruncat pe Faraon și oștirea lui în marea Roșie, căci
în veac ține îndurarea Lui.” (Psalmul 136:15).
Cei mîntuiți care beneficiază de îndurarea suverană
sînt numiți „vase ale îndurării” (Romani 9:23) și numai
îndurarea suverană alături de har i-a adus la viață: „Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram
morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună
cu Christos (prin har sînteți mîntuiți)” (Efeseni 2:4-5).
Datorită faptului că El s-a îndurat de cei aleși
manifestînd har față de ei, aceștia sînt mîntuiți: „El ne-
a mîntuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire,
ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și
prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt.” (Tit 3:5).
„Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru
Isus Christos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a
născut din nou prin învierea lui Isus Christos din morți,
la o nădejde vie” (1 Petru 1:3).
Dumnezeu este pentru copiii Lui „Părintele

îndurărilor și Dumnezeul oricărei mîngîieri” (2
Corinteni 1:3).
15. Dumnezeu este dragoste
„Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).
Dumnezeu este dragostea însăși. El nu are dragoste.
El este dragoste.
Caracterizăm dragostea lui Dumnezeu astfel:
1. Este independentă - dragostea lui Dumnezeu
nu este influențată de nimic din creație sau din
afara ei. El și-o poate sau nu manifesta după
buna Lui plăcere, iar noi nu putem să-L luăm la
întrebări pentru deciziile pe care Le ia.
„Nu pentru că le întreceți la număr pe toate celelalte
popoare S-a alipit Domnul de voi și v-a ales, căci voi
sînteți cel mai mic dintre toate popoarele, ci pentru că
Domnul vă iubește.” (Deuteronom 7:7-8).
Dumnezeu a ales pentru că a iubit. El a ales poporul
Israel în timp ce pe celelalte popoare nu le-a ales. Poate
cineva să obiecteze asupra deciziei Sale? El face ce vrea
cu dragostea Lui.
„Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întîi.” (1 Ioan 4:19)

El nu ne iubește pentru că noi L-am iubit mai întîi.

Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit de la început.
2. Este veșnică - pentru că Dumnezeu este veșnic,
atunci și dragostea Lui este veșnică. Noi nu
putem să înțelegem aceste lucruri cu mintea
noastră limitată, dar Scriptura le afirmă cu
claritate:
„Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez
bunătatea Mea.” (Ieremia 31:3).
„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea

lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după
ce, în dragostea Lui, ne-a rînduit mai dinainte (în
original: predestinat) să fim înfiați prin Isus Christos,
după buna plăcere a voii Sale.” (Efeseni 1:4).
3. Este suverană - acest lucru pentru că
Dumnezeu este suveran. El nu are nicio obligație
față de creatură și nu iubește pentru că ar găsi
ceva bun în aceasta. El face ce Îi place, și El
iubește pe cine dorește. „Pe Iacov l-am iubit, iar
pe Esau l-am urît” (Romani 9:13) - chiar înainte
ca ei să se nască. Acum, dacă cineva ar spune că
El l-a iubit pe Iacov pentru că a văzut ceva bun
în El, acela nu înțelege preștiința Lui Dumnezeu
și atunci trebuie să se aplece asupra studiului
acelui atribut. Dacă dragostea lui Dumnezeu ar

fi fost influențată de altceva decît de voia Lui,
adică de anumite fapte pe care, să presupunem
prin absurd, că Dumnezeu a văzut că le va face o
creatură, atunci dragostea lui Dumnezeu n-ar
mai fi suverană, ci ar fi dependentă de faptele
acelea. În acest exemplu, Dumnezeu ar trebui să
iubească pentru că Îl obligă anumite fapte ale
creaturii. Ce mare minciună! Dumnezeu este
absolut liber iar dragostea Lui este absolut
suverană și depinde numai de Voia Lui!
4. Este infinită - noi nu putem să înțelegem
dragostea Lui și modul în care funcționează ea.
Noi putem doar să o simțim, într-o anumită
măsură, și să o vedem manifestată în creația și
în planul Lui pe care putem să Îl cunoaștem, dar
noi nu vom înțelege pe acest pămînt în totalitate
de ce, cum și pentru ce motiv El și-a manifestat
dragostea într-un anumit fel. Nici în ceruri nu
vom avea o înțelegere completă și totală asupra
tuturor lucrurilor, pentru că asta ar însemna să
fim noi înșine Dumnezeu, iar acest lucru este
imposibil.
5. Este neschimbată - El nu-și retrage dragostea
în mod definitiv pentru că ea nu depinde de ceea
ce face sau nu face beneficiarul ei. În El nu există
„nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov

1:17).
„fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit
pînă la capăt.” (Ioan 13:1).
6. Este sfîntă - nimic din ceea ce înseamnă
dragostea lui Dumnezeu nu este pătat de rău sau
de nedreptate. Dragostea Lui este sfîntă
indiferent de modalitatea în care se manifestă.
„Domnul îl pedepsește pe cine-l iubește, și bate cu
nuiaua pe orice fiu pe care-l primește.” (Evrei
12:6).
7. Este plină de har
„El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat
pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună
cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pîră împotriva
aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i
socotește neprihăniți! Cine-i va osîndi? Christos a
murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui
Dumnezeu, și mijlocește pentru ni! Cine ne va despărți
pe noi de dragostea lui Christos? Necazul, sau
strîmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa
de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum
este scris: „Din pricina Ta sîntem dați morții, toată
ziua; sîntem socotiți ca niște oi de tăiat”. Totuși, în
toate aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori,

prin Acela care ne-a iubit. Căci sîntem bine încredințați
că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpînirile,
nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
nici înălțimea, nici adîncimea, nici o altă făptură, nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui
Dumnezeu, care este în Isus Christos, Domnul nostru.”
(Romani 8:32-39).
„Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a
dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El nu L-a dat pe
Fiul Său pentru că cineva din lume L-a iubit, ci El L-a
dat pentru că a iubit El însuși lumea.
Dragostea lui Dumnezeu se manifestă, la fel ca harul
lui, față de cei aleși. Atunci cînd Sfînta Scriptură spune
despre Dumnezeu că este „dragoste”, atunci cei care
beneficiază de această dragoste beneficiază de
Dumnezeu. Noi știm că numai cei mîntuiți beneficiază
de Christos și Dumnezeu.
Modul în care și-a manifestat Dumnezeu dragostea
este prin intermediul Fiului Său. El l-a dat să se nască,
să pătimească, să moară, să învie și să trăiască o viață
neprihănită, pentru ca cei aleși să aibă viață și
mîntuirea.
„Căci voi ați murit, și viața noastră este ascunsă cu
Christos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3).
„spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în

Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6).
Dragostea Tatălui se manifestă față de cei aleși la fel
cum se manifestă și față de Fiul, pentru că cei aleși sînt
priviți curați datorită curăției și neprihănirii lui
Christos.
Cei aleși nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru că această
decizie pornește de la ei, sau, oricum, pentru că ar fi o
decizie, ci „Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit
pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și L-a
trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele
noastre” (1 Ioan 4:10).
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim
copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:1).
Pentru aceste motive credem și mărturisim că
dragostea lui Dumnezeu este irevocabilă. Aleșii nu se
pot pierde sau nu pot să cadă atît de jos încît să piardă
harul lui Dumnezeu. Darurile dragostei Lui sînt
independente de noi pentru că ele sînt veșnice, și atunci
mîntuirea noastră este veșnică. Cei aleși vor fi
restaurați întotdeauna din orice cădere, pentru că
Dumnezeu nu va înceta niciodată să-și facă dovedită
alegerea suverană și veșnică în dreptul acestor
persoane.
„Noi însă, frați preaiubiți de Domnul, trebuie să Îi

mulțumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de
la început Dumnezeu v-a ales pentru mîntuire, în
sfințirea Duhului și credința adevărului” (2
Tesaloniceni 2:13).
„în dragostea Lui, ne-a rînduit mai dinainte să fim
înfiați prin Isus Christos, după buna plăcere a voii
Sale.” (Efeseni 1:4-5).
La fel de sigură cum este moartea pentru o ființă
umană, în același fel este și harul manifestat în
dragostea lui Dumnezeu.
16. Dumnezeu este mînios
Cînd spunem că Dumnezeu este mînios, nu ne
referim la faptul că este întotdeauna mînios, ca un
defect pe care Îl are. Vom analiza ce înseamnă mînia lui
Dumnezeu în cele ce urmează.
Atunci cînd vorbim despre Dumnezeu ne oprim de
foarte puține ori asupra mîniei Sale. Totuși, Dumnezeu
nu Și-a ascuns niciodată acest atribut de-a lungul
istoriei omenirii. Chiar El spune:
„Să știți dar că Eu sînt Dumnezeu,și că nu este un alt
dumnezeu afară de Mine; Eu dau viață și Eu omor, Eu
rănesc și Eu tămăduiesc, și nimeni nu poate scoate pe
cineva din mîna Mea. Căci Îmi ridic mîna spre cer și zic:
Cît este de adevărat că trăiesc în veci, atît este de
adevărat că atunci cînd voi ascuți fulgerul sabiei Mele

și voi pune mîna să fac judecată, Mă voi răzbuna
împotriva potrivnicilor Mei și îi voi pedepsi pe cei ce Mă
urăsc.” (Deuteronom 32:39-41).
Mînia lui Dumnezeu nu este rea, nu este imperfectă
sau părtinitoare, pentru că atunci El ar înceta să mai fie
sfînt. Cînd vorbim despre mînia lui Dumnezeu, noi
trebuie să o privim în acord cu sfințenia, decretele și
voia Lui.
Dacă Dumnezeu nu ar fi dezgustat din cauza
păcatului și nu l-ar pedepsi datorită mîniei Lui, cum am
putea spune că El este drept și sfînt? Mînia este un
atribut necesar al lui Dumnezeu.
Acest atribut se concentrează împotriva nelegiuirii
care este prezentă în lume.
„Mînia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva
oricărei necinstiri a lui Dumnezeu (...)” (Romani 1:18).
Mînia este un atribut a lui Dumnezeu pentru că o
vedem chiar și în jurămintele Sale:
„Am jurat în mînia Mea” (Psalmul 95:11).
Dumnezeu jură pe El însuși (Geneza 22:16); pe
sfințenia Lui (Psalmul 89:35) la fel cum jură și pe
mînia Lui. Înțelegem așadar că mînia lui Dumnezeu este
la fel de importantă ca propria Lui Ființă și ca Sfințenia

Lui minunată.
Dumnezeu nu privește păcatul cu ușurătate așa cum
o facem noi, și nici nu se uită la nelegiuire pentru a-i
găsi scuze, așa cum fac ființele umane.
Frica de Dumnezeu este întotdeauna în legătură cu
mînia Lui. Omul se poate teme de El în două moduri:
1. teama de pedeapsă - cei nemîntuiți peste care
vine groaza pedepsei care îi așteaptă pentru că
L-au mîniat pe Dumnezeu.
2. teama de a nu păcătui - cei mîntuiți care se tem
chiar și să păcătuiască împotriva Tatălui lor.
Atunci cînd vorbim despre teama de pedeapsă, e ca
atunci cînd infractorul săvîrșește o faptă și așteaptă cu
groază condamnarea. Fapta este săvrîșită.
Atunci cînd vorbim despre teama de a nu păcătui, e
ca și atunci cînd un copil se teme să păcătuiască pentru
a nu-l supăra pe tatăl său. Fapta nu este săvîrșită.
De fapt, în ambele situații, oamenii se tem datorită
mîniei Lui Dumnezeu, iar mînia trebuie să ne producă
teamă, pentru că Dumnezeu nu este doar mînios, ci și
sfînt.
Atunci cînd am fost răscumpărați și mîntuiți, noi am
fost scăpați de „mînia viitoare” (1 Tesaloniceni 1:10).
Analizîndu-ți viața corect este cu neputință să nu

descoperi în ea suficiente motive pentru a-L mînia pe
Dumnezeu. Pocăiește-te! Nu uita că El este un foc
mistuitor, iar nelegiuirea nu poate să rămînă veșnic în
Fața Lui. Pentru cei mîntuiți există această mîngîiere
extraordinară în Isus Christos care ne-a eliberat de
„mînia viitoare” și i-a îndreptățit să stea înaintea lui
Dumnezeu. Pentru ceilalți, nu rămîne decît groaza
pedepsei iminente a Tatălui.
„Temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să
arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeți”
(Luca 12:5).
Soli Deo Gloria!

Dumnezeu există!
BIBLIOGRAFIE
Albert Einstein, Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas,
București, 2010.
Augustin, Cetatea lui Dumnezeu IV.
Augustin, Credința și Crezul, VII. 14.
Augustin, Psalmi, Ps. 113. Ii. 4-6.
Augustin, Scrisori, cii
Christos Yannaras, Abecedar al credinței, Ed. Bizantină,
București, 1996.
Constantin Noica, Jurnal filosofic, Ed. Humanitas,
București, 1990.
Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR,
București, 2005.
E. McGuire și P. M. Rattansi, Newton and the „Pipes of
Pan”
Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Ed. Humanitas,
București, 2017.
Filocalia lui Origen apud Nicolae Vladimir Dobre, De la
credință la știință și înapoi la credință, Ediția. II, Ed.
Sophia, București, 2013.
Francois Brune, Miracole și minuni, Editura Univers

Enciclopedic, București, 2008.
Geo Săvulescu, Lucian Blaga – filosofia prin metafore,
Ed. A.B. România, București, 2000.
Horațiu, Satire I, viii. 1-3.
Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Vol. I, Ed.
Cartea Creștină, Oradea, 2003.
Jean Calvin, Învățătura religiei creștine, Vol. II, Ed.
Lactanțiu, Institutele divine.
Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Eminescu, București, 1970.
Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase,
VoI. II, Ed. II, Ed. Științifică, București, 1991.
Mircea Eliade, Mircea Eliade, Istoria credințelor și
ideilor religioase, VoI. III, Ed. II, Ed. Științifică,
București, 1991.
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobîndi apud Nicolae
Vladimir Dobre, De la credință la știință și înapoi la
credință, Ediția. II, Ed. Sophia, București, 2013.
Nicolae Vladimir Dobre, De la credință la știință și
înapoi la credință, Ediția. II, Ed. Sophia, București, 2013.
Norman Geisler, Paul Hofman, De ce sunt creștin?, Ed.
Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Ed.

Bunavestire, Bacău, 2002.
Petru P. Ionescu, Ontologia umană și cunoașterea, Ed.
Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,
București, 1939.
Sf. Maxim Mărturisitorul în Filocalia, Vol. III, Ed.
Humanitas, București, 2017.
Wayne Grudem, Teologie sistematică - introducere în
doctrinele biblice, Ed. Făclia, Oradea, 2004.
Cartea este structurată

astfel încît să fie un
instrument folositor în
studiul epistolelor 1 Timotei,
2 Timotei și Tit, oferind
spațiu dedicat pentru notițe
alături de textul Biblic inclus
și comentarii aprofundate.
Lucrarea se adresează
tuturor celor interesați de
studiul celor mai puternice
scrieri ale lui Pavel
împotriva învățăturilor
eretice, organizarea și
funcționarea bisericii,
calificările necesare
slujitorilor și rînduiala
bisericească.
Scopul principal al acestei

lucrări este de a încuraja la
un timp cu Dumnezeu în
meditație, adică într-o
apropiere mai deosebită
decît aceea pe care o
descoperim în citirea
Scripturii sau în rugăciune.
Prin meditație strîngem cu
adevărat cuvintele lui
Dumnezeu în inima noastră
și ne identificăm în sufletul
nostru cu ele, exercițiu
necesar oricărui credincios
creștin.
Tiraj: 20 de exemplare
*septembrie 2021*

Dragan Emanuel Vasile Crede Si Cerceteaza

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragan Emanuel Vasile Crede Si Cerceteaza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CREDE ȘI CERCETEAZĂ!

soției mele, Naomi

Dacă nu se prevede altfel, citatele din Scriptură sînt luate din

POLITICĂ DE COPYRIGHT PENTRU EXEMPLARELE PRINTATE:

Pentru mai multe detalii referitoare la politica de copyright

Coperta: Asociația „Corpus Reformatorum”

10. Este harul suficient pentru toți? ............................ 35

a. Dar de ce spune Biblia „pentru toți” sau „pentru

c. Necesitatea absolută a Botezului pentru mîntuire și

CONSECVENȚĂ, PURITATE ȘI SACRIFICIU ......................... 163

ÎNCEPUTURILE CREȘTINISMULUI – INFLUENȚE

2. BISERICA DE APUS ................................................... 283

3. Dumnezeu nu se schimbă niciodată ......................... 357

siguranțe de care omul are nevoie într-o lume

consecințe: (1) totul este la întîmplare sau (2) orice

Filosofia oferă așa-zise adevăruri cu care toți sînt,

Totuși, tranșarea acestei problematici se face prin

putea să înțeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele

sale împotriva creștinilor6, astfel că emană de la un ateu

îndoială: aș alege să rămîn cu Christos, nu cu

cu privire la piramida dorinței și unicul îndreptar,

Deși alegerea este din veșnicie (Efeseni 1:4) și de

Dumnezeu a permis căderea, El nu a impus-o.

N-ar avea de ce să aleagă. Să reținem: omul alege ce

- Romani 3:23: Căci toți au păcătuit și sînt lipsiți

rezultatul credinței omului. Credința vine în urma

Înainte de După cădere După Starea

Capabil să Capabil să Capabil să -

Capabil să nu - Capabil să nu Capabil să nu

5. Care este diferența dintre păcatul originar și

fi fost păcatul nostru – datorită faptului că Adam a

le să aibă parte de consecințele păcatelor lor în chinul

b. Dumnezeu putea asigura tuturor oportunitatea

Faptul că Dumnezeu salvează pe unii pentru că așa vrea

Natura coruptă ni s-a transmis. Dacă lucrul acesta

8. Dar dacă noi nu l-am ales pe Adam să ne fie

noi. Dumnezeu pune în inima omului dorință după El,

Cel născut din nou nu-L va respinge niciodată pe

Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon prin lăsarea

dorințe rele în inima lui, și a fost dispus să-L vîndă pe

Suveranitatea nu anulează libertatea. Ea face doar

predestinarea) a lui Dumnezeu prin care se făcea o

Preștiința lui Dumnezeu este legată de predestinare.

cei predestinați sînt aleși? Asta ar pretinde ca

au fost mîntuiți. Persoanele au fost mîntuite, nu tot

22. Mîntuire vs. Sfințire

Siguranță adevărată Siguranță falsă

Umilință sinceră Mîndrie

Sfințirea vieții Obrăznicie leneșă

Autoexaminare corectă Evită autoevaluarea

Dorință aprinsă după Nu dorește cu toată ființa

24. Putem să ne pierdem mîntuirea?

- Romani 8:38-39: Căci sînt bine încredințat (în

25. De ce pare că mulți cad din har?

Christos, se încurcă iarăși (…) și în v. 21: „să nu fi

contradicții. Noi credem că nu există nicio contradicție

Prin capitolul 2 din 2 Petru, apostolul vrea să

și simplu că natura lor interioară nu a fost niciodată

27. Cum rămîne cu Evrei 6:4-6? – Pot credincioșii

a. Vrem să spunem că un credincios poate să cadă

28. Cum rămîne cu: „Dumnezeu dorește (voiește)

c. Cînd vorbim despre voia-dispoziție, adică ceea

29. Ce este păcatul de neiertat și hula împotriva