Alexandra Galatescu

Evoluţii existenţiale şi spirituale

Ne cunoaştem şi evoluăm
învăţând din experienţa şi înţelepciunea lumii

- ediţia a doua -

Bucureşti, 2021

1
 CUPRINS
1. INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 5

SCOPUL ŞI STRUCTURA CĂRŢII ....................................................................................................................................5

ONTOLOGIA ŞI MAIEUTICA PENTRU AFLAREA ADEVĂRULUI EXISTENŢIAL ..............................................................................9
INTROSPECŢIE, AUTOEVALUARE ŞI AUTOCORECTARE PENTRU CUNOAŞTERE ŞI EVOLUŢIE PERSONALĂ.......................................11

2. PERSONALITATEA NOASTRĂ ÎN VIZIUNEA PSIHOLOGILOR ........................................................................ 15

CONCEPTE CHEIE: DEFINIŢII ŞI SCURTĂ ANALIZĂ ...........................................................................................................16

MODURI DE ABORDARE ŞI TEORII ALE PERSONALITĂŢII ..................................................................................................23
TIPURI DE PERSONALITATE ......................................................................................................................................30
FACTORII CARE NE INFLUENŢEAZĂ PERSONALITATEA .....................................................................................................34
EVOLUŢIA PERSONALITĂŢII ......................................................................................................................................36
DEVIERI DE PERSONALITATE ŞI CAUZE POSIBILE ............................................................................................................40
Tulburări de personalitate...........................................................................................................................40
Caracteristici psihologice ale unui comportament şi mental alterat ..........................................................42
Comportament antisocial............................................................................................................................43
Minciună şi manipulare. Teste pentru evaluarea lor ..................................................................................45
TESTE ŞI CHESTIONARE PENTRU EVALUAREA PERSONALITĂŢII ..........................................................................................52
Un exerciţiu simplu pentru autoevaluare ....................................................................................................52
Metode de evaluare a personalităţii ...........................................................................................................52
Coordonatele unui test medical de evaluare psihologică ...........................................................................54
Evaluarea personalităţii cu scopul obţinerii unui job ..................................................................................55
Chestionar pentru alegerea profesiei potrivite ...........................................................................................57
Chestionar orientativ pentru alegerea jobului ideal ...................................................................................58

3. DRUMUL VIEŢII ŞI AL CUNOAŞTERII ........................................................................................................... 60

TRASEUL SAU ETAPELE CUNOAŞTERII .........................................................................................................................60

TRAIECTORII ÎN EVOLUŢIA PERSONALĂ .......................................................................................................................63
COORDONATELE EVOLUŢIEI PERSONALE .....................................................................................................................68
Bagajul genetic şi punctul de plecare ..........................................................................................................68
Partenerii şi condiţiile de drum ...................................................................................................................70
Destinaţia finală şi popasurile .....................................................................................................................74
Obstacolele, abaterile sau abandonul cursei ..............................................................................................77
ASCENDENTUL NOSTRU: NE RECUNOAŞTEM ŞI NE DEZVOLTĂM APTITUDINILE NATIVE ..........................................................81
DESCENDENTUL NOSTRU: NE MINŢIM SINGURI SAU NE LĂSĂM MINŢIŢI.............................................................................84

4. NE CUNOAŞTEM PE NOI ÎNŞINE ................................................................................................................. 86

IMPORTANŢĂ PERSONALĂ, ÎNCREDERE ÎN NOI, AUTOESTIMARE CORECTĂ ..........................................................................88

Ne considerăm importanţi? ........................................................................................................................88
Ne bazăm pe noi înşine? .............................................................................................................................91
Ne supraestimăm şi suntem dezamăgiţi? ...................................................................................................94
Ne subestimăm şi ne plafonăm? .................................................................................................................96
CUM CREDEM CĂ SUNTEM? ....................................................................................................................................99
Muncă, colaborare şi adaptare la schimbare ...........................................................................................100

2
 Cum şi de ce muncim? .......................................................................................................................................... 100
Cum colaborăm într-un colectiv? .......................................................................................................................... 105
Cum ne adaptăm la schimbare? ............................................................................................................................ 106
Cum reacţionăm la competiţie? ............................................................................................................................ 109
Conducere şi comunicare ..........................................................................................................................111
Ce ne motivează să conducem şi cum conducem? ............................................................................................... 111
De ce şi de cine vrem să fim conduşi? ................................................................................................................... 114
Cum comunicăm?.................................................................................................................................................. 115
Valori morale şi voinţă ..............................................................................................................................117
Cum vorbim, ne purtăm şi judecăm? .................................................................................................................... 117
Suntem recunoscători, generoşi şi altruişti? ......................................................................................................... 120
Suntem cumpătaţi sau risipitori? .......................................................................................................................... 123
Cum reacţionăm la succes? ................................................................................................................................... 125
Ne recunoaştem viciile şi defectele? ..................................................................................................................... 126
Putem să ne schimbăm? ....................................................................................................................................... 128
Anduranţă şi control emoţional ................................................................................................................129
Cum suportăm suferinţa? ..................................................................................................................................... 129
Cum suportăm critica? .......................................................................................................................................... 130
Cum suportăm umilinţa?....................................................................................................................................... 132
Cum depăşim un eşec?.......................................................................................................................................... 133
Cum depăşim o situaţie dificilă sau neplăcută? .................................................................................................... 136
Transcendenţă ..........................................................................................................................................137
Medităm sau ne rugăm? ....................................................................................................................................... 138
Relaţia noastră cu Dumnezeu ............................................................................................................................... 139
Cum ne purtăm cu cei de altă credinţă? ............................................................................................................... 143
CUM VREM SĂ FIM VĂZUŢI? ..................................................................................................................................144
Ne temem să fim noi înşine? .....................................................................................................................144
Cum şi de ce vrem să impresionăm? .........................................................................................................146
Cum atragem sau îndepărtăm prieteni? ...................................................................................................148
CUM IUBIM?......................................................................................................................................................150
FACEM COMPROMISURI? .....................................................................................................................................153

5. NE CUNOAŞTEM DORINŢELE, MOTIVAŢIA ŞI MISIUNEA .......................................................................... 159

DĂM SEMNIFICAŢIE ŞI SENS VIEŢII NOASTRE? ............................................................................................................159

NE CORELĂM DORINŢELE CU APTITUDINILE ŞI PERSONALITATEA INTERIOARĂ? ..................................................................160
CE NE MOTIVEAZĂ DORINŢELE?..............................................................................................................................162
CATEGORII DE SCOPURI. DEVIEREA SCOPURILOR POZITIVE PRIN OBSESII NEGATIVE ............................................................163
CE NE FACE FERICIŢI? ...........................................................................................................................................165

6. CE AM PRIMIT, CE AM DAT, CU CE NE LĂUDĂM ŞI CE NE REPROŞĂM? .................................................... 169

7. PREŢUIM VIAŢA ŞI NE SCHIMBĂM OBICEIURILE ...................................................................................... 171

EVOLUŢIE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ ...................................................................................................................................171

Cunoaştem şi echilibrăm, nu reprimăm inteligenţa organismului ............................................................172
Controlăm şi prevenim, pentru a nu fi nevoiţi să tratăm ..........................................................................173
Exersăm memoria, evităm depresia şi gândim pozitiv ..............................................................................183
Ne tratăm psihicul şi inima cu umor .........................................................................................................186
Ne dezvoltăm trăsăturile pozitive şi ne atingem starea de bine ...............................................................187
Ne dezvoltăm conexiunea minte-corp.......................................................................................................187

3
 Ne acceptăm neputinţa.............................................................................................................................188
EVOLUŢIE INTELECTUALĂ ......................................................................................................................................189
Învăţăm, gândim, ne dezvoltăm discernământul......................................................................................190
Învăţăm din experienţa altora ..................................................................................................................191
Alegem mentori potriviţi ...........................................................................................................................192
Învăţăm învăţând pe alţii ..........................................................................................................................193
Ne dezvoltăm inteligenţa practică şi creativitatea ...................................................................................193
EVOLUŢIE SOCIALĂ ..............................................................................................................................................198
Nu renunţăm la principii, valori şi maniere ...............................................................................................198
Cu ce şi cu cine ne ajutăm? Ne considerăm responsabili pentru propria viaţă? .......................................199
Ne dezvoltăm abilităţile de comunicare în public .....................................................................................203
Ne dezvoltăm inteligenţa socială ..............................................................................................................207
EVOLUŢIE EMOŢIONALĂ .......................................................................................................................................208
Ne construim încrederea în noi înşine .......................................................................................................208
Ne controlăm emoţiile şi timiditatea ........................................................................................................209
Ne controlăm temerile şi înfruntăm provocările .......................................................................................210
Ne controlăm sentimentele şi pasiunile ....................................................................................................211
Ne dezvoltăm inteligenţa emoţională .......................................................................................................212
EVOLUŢIE SPIRITUALĂ ..........................................................................................................................................214
Luăm valorile creştine ca reper moral .......................................................................................................215
Depăşim momente dificile cu credinţă şi speranţă ...................................................................................218
Ne dezvoltăm inteligenţa spirituală (inteligenţa sufletului)......................................................................220

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................. 223

4
 1. Introducere
Tot ceea ce suntem este rezultatul a ce am gândit. Mintea este totul. Devenim ceea ce gândim. Fii
vigilent: fereşte-ţi mintea de gânduri negative (Buddha, profet indian)
Cine nu preţuieşte viaţa nu o merită. Viaţa bine folosită e lungă (Leonardo da Vinci, pictor
italian)
Cel care preţuieşte sinceritatea şi iubeşte studiul îşi va îmbunătăţi toată viaţa. Cei care studiază
poartă mereu fericirea în ei înşişi. Perfecţionarea inteligenţei se face prin educaţie. Să nu studiezi la
tinereţe înseamnă să ajungi incapabil la maturitate şi nu poţi să slujeşti drept exemplu la bătrâneţe.
Ignoranţa este noaptea minţii, dar o noapte fără lună şi stele. Să studiezi fără să reflectezi, este o
pierdere de timp. Să reflectezi fără să studiezi este dezastruos. De la Fiul Cerului până la ultimul om,
toţi trebuie, în mod egal, să îşi perfecţioneze propria persoană (Confucius, filosof chinez)

Scopul şi structura cărţii

Privim adesea lumea ca pe un ocean învolburat pe lângă care noi, abia văzuţi, mergem pe
cărarea îngustă şi abruptă a vieţii noastre spre vârful de unde să putem privi cu detaşare
imensitatea oceanului. Depinde de noi dacă părăsim cărarea şi ne aruncăm în ocean, dacă reuşim
să ieşim la mal şi să ne continuăm drumul, dacă ne îndreptăm spre o Golgotă sau spre un vârf
însorit. ―Depinde de noi‖ ar trebui să fie mantra pe care să o repetăm permanent, atât în
momentele fericite, cât şi în cele nefericite. Pentru că depinde de noi dacă ne păstrăm sănătatea şi
fericirea sau ne adâncim în suferinţă şi nefericire. ―Tu, omule, eşti propriul tău plăsmuitor şi
sculptor‖ (Giovanni Pico della Mirandola, filosof italian).
Acesta este mesajul principal al cărţii: că suntem stăpâni pe viaţă noastră, că singuri o putem
face mai luminoasă sau mai întunecată, mai bună sau mai rea, după cum ne lăsăm călăuziţi de
stele veşnic luminoase sau de stele căzătoare. Să avem în minte faptul că nici cel mai mare
duşman nu ne poate face mai mult rău decât ne putem face singuri. Şi nici cel mai bun prieten nu
ne poate ajuta mai mult decât ne putem ajuta singuri. Confucius ne spunea că ―omul superior
caută ajutorul în el însuşi, omul inferior caută ajutorul la alţii‖.
Putem fi proprii noştri analişti, evaluatori şi corectori. Scopul principal al cărţii este să ne
ajute să devenim proprii noştri analişti, evaluatori şi corectori, înainte de decizii şi evenimente
importante din viaţă. Biograful grec Diogenes Laertius spunea că atunci când filosoful grec
Thales din Milet a fost întrebat ce este dificil a spus ―Să te cunoşti pe tine însuţi‖ şi ce este uşor
―Să dai sfaturi altuia‖. Cartea de faţă reuneşte idei şi sfaturi ale unor psihologi, medici, filosofi,
oameni de cultură, din antichitate până în prezent, fără pretenţia de a acoperi toate aspectele care
ne-ar fi utile pentru a ne cunoaşte şi a evita propriile greşeli, ―Nu putem învăţa oamenii totul, dar
îi putem ajuta să îl descopere în ei înşişi‖ (Galileo Galilei, fizician italian)
Analiza personalităţii şi existenţei noastre (în Capitolele 2 şi 3) este urmată de îndemnuri şi
sfaturi pentru autocunoaştere şi introspecţie existenţială şi spirituală (în Capitolele 4 şi 5),
precum pentru evoluţie continuă, prin autoevaluare şi autocorectare (în Capitolele 6 şi 7).
Bibliografia cărţii reuneşte lucrări de referinţă în aproape toate subiectele abordate.
În continuare, sunt motivate succint principalele mesaje şi îndemnuri ale cărţii.
Introspecţie şi autocunoaştere. Toţi avem păreri despre viaţă, din experienţa noastră sau a
celor din jur, din lecturi sau filme sau din spusele altora. Deşi am vrea, nu toţi putem schimba
lumea, dar toţi îi putem da ce avem mai bun. Dar, ştim ce avem mai bun, ce dorim să facem cu
viaţa noastră şi ce ar trebui să schimbăm în noi şi în jurul nostru? Sau suntem în situaţia celui
care ―vrea să cunoască sistemul lumii întregi, dar nu se cunoaşte pe sine însuşi‖ (Charles
Perrault, scriitor francez)?

5
 Să ne cunoaştem personalitatea, dorinţele, misiunea şi partenerii înainte de multe experienţe
personale nereuşite şi greşeli, unele ireparabile, este probabil un îndemn provocator şi foarte
dificil pentru cei mai mulţi dintre noi. Deşi încercăm să păstrăm aparenţele, nimeni nu poate
spune că are o viaţă perfectă în toate aspectele (fizic, profesional, familial, intelectual, social,
spiritual). Mai devreme sau mai târziu, uneori prea târziu, ne întrebăm: Cât de bine mă cunosc,
ce fel de om sunt şi cu ce mă deosebesc de alţii? Ce am făcut bine sau rău în viaţă şi de ce acum
regret multe din ce am făcut sau am spus? Unde am greşit şi cum aş fi putut evita greşelile? De
ce am ales profesia nepotrivită sau partenerul nepotrivit? De ce m-am despărţit de cineva drag?
Şi multe alte întrebări la care în anumite situaţii suntem nevoiţi să răspundem, dar de cele mai
multe ori le ignorăm.
Răspunsul la întrebările de mai sus îl găsim într-un tip special de învăţătură, prin care să
învăţăm să trăim. Educaţia noastră ―se preocupă din ce în ce mai puţin de transmiterea unei
ştiinţe a regulilor vieţii, în beneficiul unei ştiinţe a formării deprinderilor. Ea urmăreşte să ne
permită să facem faţă mai mult provocărilor exterioare ale existenţei, decât celor interioare‖
(Lenoir, 2012). Cartea de faţă este o picătură în imensitatea acestei învăţături pe care o primim
din experienţa şi înţelepciunea universală de peste două milenii.
Lipsa de preocupare a multora dintre noi pentru autocunoaştere şi pentru cunoaşterea celor cu
care relaţionăm, pentru învăţare permanentă şi pentru activităţi extraprofesionale ne face să
vedem mulţi tineri debusolaţi, care nu ştiu exact ce vor să facă cu viaţa lor până la vârste când ar
fi trebuit să se decidă deja. Sau, vedem pensionari care nu ştiu ce să facă cu timpul lor.
Autocunoaşterea şi cunoaşterea celor din jur ne ajută să luăm decizii corecte; învăţarea
permanentă ne ţine mintea trează şi ne creşte încrederea în noi deoarece ―cunoaşterea este
putere‖ (Francis Bacon, filosof englez); iar preocupările şi pasiunile extraprofesionale ne
diversifică şi ne completează existenţa. Nu toţi suntem meniţi să fim intelectuali, dar toţi suntem
îndemnaţi să fim educaţi. Scriitorul american Charles Silberman ne aminteşte adevărul
viitorului: ―Ziua de mâine are nevoie nu de mase de intelectuali, ci de mase de oameni educaţi –
oameni învăţaţi să simtă şi să acţioneze, nu numai să gândească‖. Iar ―învăţarea nu epuizează
niciodată mintea‖ (Leonardo da Vinci, pictor italian); dimpotrivă, psihologii ne spun că este
singura cale de a ne o menţine trează până la adânci bătrâneţi.
Cartea propune realizarea unei radiografii personale, existenţială şi spirituală, prin
introspecţie şi autoevaluare şi include sugestii pentru analiza şi îmbunătăţirea evoluţiei personale.
Radiografia personală ne-o construim din imagini aparent separate, obţinute prin întrebări
existenţiale al căror răspuns ne conturează aspecte relevante asupra personalităţii şi vieţii noastre.
Nu insistăm şi nu detaliem în această carte aceste aspecte, deşi fiecare în parte poate face
obiectul unei cărţi. Dar referim lucrări de specialitate, relevante pentru fiecare subiect şi aspect
abordat, lucrări care pot fi consultate de cei interesaţi de anumite aspecte ale vieţii.
―Întrebarea‖ ne călăuzeşte spre adevărul care ne va elibera de îndoială, de neîncredere şi
teamă. Prin întrebări, cartea pune degetul pe rănile noastre existenţiale şi spirituale şi depinde de
noi dacă le adâncim sau încercăm să le vindecăm; dacă încercăm să cunoaştem şi să eliminăm
cauzele; dacă încercăm doar să ne justificăm sau dorim să ne schimbăm.
Întrebările prin care ne compunem radiografia personală sunt întrebări pe care mulţi le avem,
conştient sau nu, dar în tumultul şi viteza vieţii cotidiene, puţini avem timp să medităm asupra
lor, să le răspundem şi să privim viaţa în toată complexitatea ei. Nici spre sfârşitul vieţii nu
putem spune că ne cunoaştem bine, iar dacă totuşi ne recunoaştem anumite trăsături, nu reuşim
să le evaluăm complet şi obiectiv şi mai ales să le controlăm.

6
 Sunt incluse în cartea de faţă teste şi chestionare care ne ajută să cunoaştem diferite aspecte
ale personalităţii noastre şi să ne alegem profesia, anturajul şi viaţa potrivită pentru noi. Cartea se
doreşte a fi şi un stimulent pentru a ne descoperi curajul şi înţelepciunea de a ne autoanaliza cu
obiectivitate şi sinceritate, voinţă şi răbdare, de a ne schimba şi de a-i schimba pe alţii, de a ne
împăca cu noi înşine.
Evoluţie personală. ―Noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi‖ (Shakespeare, scriitor
englez). Ştim de unde pornim, dar nu ştim întotdeauna încotro ne îndreptăm. Toţi ne dorim ca
viaţa noastră să fie un drum continuu ascendent, cu un ultim popas liniştit şi fericit. Drumul vieţii
noastre este într-o continuă evoluţie şi transformare, iar capătul lui este luminos atunci când
putem spune că am dat ce am avut mai bun, că ne-am valorificat aptitudinile şi calităţile până la
atingerea potenţialului nostru maxim.
―Cărarea pe care mergi să fie netedă şi toate căile tale să fie hotărâte, nu te abate nici la
dreapta, nici la stânga şi fereşte-te de rău‖ (Proverbe 4, 26-27). Toţi parcurgem drumul vieţii,,dar
puţini pot spune că a fost drept şi uşor şi că am putut respecta îndemnurile de mai sus. Pentru
cei mai mulţi dintre noi, drumul vieţii este plin cu răscruci, eşecuri în găsirea destinaţiei corecte,
cu abateri sau întoarceri, cu parteneri de drum care ne influenţează în bine sau în rău şi apoi ne
părăsesc, cu popasuri fericite sau nu, cu condiţii de drum mai mult sau mai puţin favorabile, cu
decepţii şi bucurii.
Opiniile şi teoriile psihologilor cu privire la personalitatea umană, din prima parte a cărţii, ne
ajută să ne cunoaştem personalitatea şi să ne înţelegem comportamentul. Ne pregătesc pentru
partea a doua, care ne invită la reflecţia asupra evoluţiei personale, asupra personalităţii noastre
şi a celor din jur, asupra dorinţelor şi misiunii noastre în viaţă, argumentând importanţa
cunoaşterii lor, cât mai devreme şi mai temeinic şi punând accentul pe educaţie şi evoluţie
permanentă, bazată pe cunoaştere şi valori morale.
Învăţăm din experienţa şi înţelepciunea lumii. Nu avem o hartă completă sau un GPS
pentru viaţă care să ne asigure atingerea destinaţiei corecte pe drumul cel mai uşor şi drept. Dar,
din fericire, există mulţi oameni care doresc să împărtăşească din experienţa lor de viaţă, în
primul rând tinerilor fără experienţă, dar şi adulţilor care încă îşi caută drumul şi menirea în
viaţă. Prin sinteze ale gândurilor lor, cum se doreşte a fi şi volumul de faţă, putem învăţa din
experienţa altora, preîntâmpinând astfel o parte din propriile noastre eşecuri şi experienţe
dureroase. ―Experienţa personală este o şcoală costisitoare. Oamenii puţin inteligenţi învaţă
numai la şcoala aceasta, pe când înţelepţii se folosesc mai mult de experienţa altora‖ (Benjamin
Franklin, om politic american).
În cartea de faţă, înţelepciunea şi învăţăturile din cultura universală şi din cărţile sfinte
sprijină opiniile şi sugestiile psihologilor şi medicilor, sintetizate de-a lungul cărţii, pentru că ―la
bătrâni se găseşte înţelepciunea şi într-o viaţă lungă e priceperea‖ (Iov 12:12). În acord cu
tematica fiecărei secţiuni, sunt incluse cugetări ale unor personalităţi din cultura română şi
universală, din psihologie, filosofie, istorie şi religie, precum şi maxime şi proverbe din folclorul
românesc şi internaţional, extrase din lucrările şi site-urile incluse în bibliografia cărţii.
O nouă carte pentru dezvoltare personală? În România, au apărut multe cărţi de
dezvoltare personală sau psihologie practică care abordează şi detaliază câte un subiect important
pentru viaţa noastră, despre cum să ne dezvoltăm inteligenţa, să avem succes în viaţă şi în
afaceri, să ne îmbunătăţim sănătatea sau imaginea, să comunicăm, să fim fericiţi, să ne creştem
copiii, etc. Sunt în mare parte cărţi accesibile cititorului de toate vârstele şi profesiile, din care cu
siguranţă avem ce învăţa, dacă am avea interes, timp şi răbdare să le citim pe toate.
Cartea de faţă se deosebeşte de cărţile amintite mai sus prin următoarele:

7
 - ne aduce în atenţie, într-un singur volum, mai multe subiecte importante pentru viaţa şi
evoluţia noastră asupra cărora ne invită să reflectăm, dar şi să cunoaştem opinii ale
experţilor privind posibile răspunsuri la multe din întrebările noastre existenţiale;
- tratează toate etapele unei evoluţii ascendente (autocunoaştere, autoevaluare şi
autocorectare) şi toate aspectele ei importante (evoluţia fizică, psihică, intelectuală,
socială, emoţională şi spirituală);
- include o parte teoretică (opinii generale ale psihologilor asupra personalităţii umane)
care ne introduce în lumea fascinantă şi încă misterioasă a psihologiei şi ne ajută în
autocunoaştere; dar, şi o parte practică (teste, chestionare şi sfaturi practice ale
psihologilor, medicilor şi ale unor personalităţi universale) care ne ajută în autoevaluare
şi autocorectare, în înfruntarea provocărilor zilnice şi în evoluţia personală. Cele mai
multe cărţi de psihologie sunt fie doar teoretice, dedicate cititorilor specializaţi sau în curs
de specializare în psihologie, fie doar practice, dedicate publicului larg.
- este scrisă în stilul unei lucrări de cercetare, nu într-un stil literar, mai accesibil. Cu toate
acestea este accesibilă tuturor celor care doresc să se cunoască şi să evolueze, pentru că
nu foloseşte noţiuni care depăşesc capacitatea de înţelegere a unui nespecialist în
psihologie.
- reuneşte atât aspecte existenţiale, cât şi spirituale ale vieţii şi personalităţii noastre.
Acestea din urmă ne ajută la curăţirea şi reînoirea gândurilor şi a sufletului. În cele mai
multe cărţi de dezvoltare personală, problemele şi evoluţia spirituală sunt ignorate sau
sunt tratate separat, pentru un anumit tip de cititori. În această carte, aspectele spirituale
completează natural analiza existenţei noastre, pentru că sunt parte intrinsecă a ei, fie că
suntem conştienţi sau nu.
- opiniile autoarei sunt susţinute şi completate cu opinii ale experţilor în subiectele
abordate. Contribuţia principală a autoarei este propunerea unor subiecte relevante şi
selectarea unor sfaturi şi învăţături utile pentru toate categoriile de vârstă, dar în mod
deosebit pentru tinerii aflaţi la început de viaţă şi de carieră.
Structura cărţii. Cartea este compusă din şapte capitole şi o bibliografie. Opiniile expuse în
aceste capitole sunt susţinute de psihologi şi medici sau de experienţele, gândurile şi învăţăturile
personalităţilor lumii.
Capitolul 1 (Introducere) include scopul şi structura cărţii, precum şi o analiză sumară a
principalelor instrumente utilizate pentru aflarea adevărului existenţial (ontologia şi maieutica) şi
pentru cunoaştere şi evoluţie personală (introspecţia, autoevaluarea şi autocorectarea). Aceste
instrumente nu sunt evidenţiate explicit în carte, dar principiile lor stau la baza analizei existenţei
din Capitolul 3 (analiză generală) şi din Capitolele 4 şi 5 (introspecţie şi analiză personală), în
testele şi chestionarele pentru cunoaşterea personalităţii din Capitolul 2, în Capitolul 6
(autoevaluarea), şi în Capitolul 7 (autocorectarea).
Capitolul 2 (Personalitatea noastră în viziunea psihologilor) ne orientează spre ce ar trebui
să observăm la noi înşine şi la cei din jur, pentru a găsi explicaţii la aspectele pe care le
recunoaştem în propria personalitate sau în a celor cu care venim în contact. Acest capitol
sintetizează principalele opinii ale psihologilor privind personalitatea umană prin identificarea şi
o scurtă analiză a conceptelor de bază, a teoriilor şi a modurilor de abordare a personalităţii, a
tipurilor de personalitate şi a factorilor care ne influenţează personalitatea, a câtorva teorii
privind evoluţia personalităţii, a tipurilor de devieri ale personalităţii şi a cauzelor lor posibile.
Sunt incluse şi câteva teste şi chestionare pentru evaluarea personalităţii şi orientare profesională.

8
 Capitolul 3 (Drumul vieţii şi al cunoaşterii) realizează o radiografie generală a vieţii, cu
aspecte generale şi puncte sensibile, cu orientări şi sugestii de analiză şi îmbunătăţire a existenţei
şi evoluţiei umane. Drumul vieţii sugerează faptul că nimic nu este static în viaţa noastră, că totul
este într-o continuă evoluţie şi transformare, nu doar fizică, ci şi intelectuală, socială, emoţională
şi spirituală. Sunt analizate succint etapele vieţii, caracteristicile generale şi câteva probleme
specifice pentru fiecare din cele cinci tipuri de evoluţii (fizică şi psihică, intelectuală, socială,
emoţională şi spirituală). Apoi, sunt analizate pe scurt principalele coordonate care stau la baza
succesului sau eşecului nostru într-una sau mai multe evoluţii: bagajul genetic (calităţile native);
punctul de plecare, pentru majoritatea evoluţiilor fiind în copilărie; partenerii de drum; condiţiile
de drum; destinaţia finală; popasurile; obstacolele; abaterile din drum şi posibile întoarceri;
decizia de abandonare a vieţii. Ultimele două secţiuni ale acestui capitol evidenţiază două
aspecte esenţiale în evoluţia noastră, care poate fi ascendentă (dacă ne cunoaştem şi ne
dezvoltăm aptitudinile native) sau descendentă (dacă ne minţim singuri sau ne lăsăm minţiţi).
Capitolul 4 (Ne cunoaştem pe noi înşine) este prima etapă de introspecţie şi o radiografie, în
primul rând, a personalităţii noastre interioare (încrederea în noi, iubirea, spiritul şi mintea
deschise, valorile şi principiile morale pe care le practicăm, controlul emoţional); dar şi o
radiografie a personalităţii noastre exterioare (comportamentul şi atitudinile în societate, aspectul
exterior şi relaţiile sociale pe care le întreţinem). Capitolul include întrebări de conduită
existenţială şi spirituală, precum şi posibile răspunsuri la aceste întrebări şi sfaturi ale unor
psihologi sau ale unor personalităţi universale.
Capitolul 5 (Ne cunoaştem dorinţele, motivaţia şi misiunea) este a doua etapă a introspecţiei
prin care suntem îndemnaţi să ne stabilim şi să ne motivăm dorinţele astfel încât să dăm un sens şi o
semnificaţie pozitivă vieţii noastre; să ne corelăm dorinţele cu aptitudinile şi personalitatea
interioară; să dorim doar ceea ce ne face fericiţi; şi, să nu deviem de la dorinţele noastre prin
obsesii negative. Şi acest capitol este completat cu gânduri ale unor personalităţi universale
privind viaţa şi dorinţele noastre.
Capitolul 6 (Ce am primit, ce am dat, cu ce ne lăudăm şi ce ne reproşăm) ne îndeamnă spre
o autoevaluare în diferite momente din viaţă, când încă mai putem corecta ceva. Suntem
îndemnaţi să ne recunoaştem cu sinceritate şi obiectivitate împlinirile şi eşecurile şi să le
depăşim. Ni se recomandă, ca punct de pornire, un set de criterii şi un scurt chestionar pentru
autoevaluare. Găsim şi în acest capitol gânduri ale unor personalităţi privind împlinirile şi
eşecurile din viaţă.
Capitolul 7 (Preţuim viaţa şi ne schimbăm obiceiurile) include sugestii, direcţii şi metode
propuse de psihologi şi de medici, precum şi gânduri ale unor personalităţi universale pentru
îmbunătăţire şi schimbare, dacă este necesar, a obiceiurilor noastre nutriţionale, educaţionale,
emoţionale, sociale şi spirituale. Suntem învăţaţi să ne dezvoltăm şi să ne folosim inteligenţa
multiplă şi discernământul; să facem alegeri potrivite; să ne îmbunătăţim şi să ne echilibrăm
relaţiile personale; să ne găsim suportul sufletesc pentru a ieşi din crizele existenţiale.
Bibliografia enumeră cărţile şi site-urile din care s-au extras opiniile personalităţilor referite
în carte. Eterogenitatea subiectelor abordate se reflectă în tematica diversă din bibliografie.

Ontologia şi maieutica pentru aflarea adevărului existenţial

A trăi este o ştiinţă, chiar dacă puţini sunt dispuşi să o înveţe. Se bazează pe adevărul din noi şi
din univers, pe relaţia dintre om şi univers (Dumitru Dulcan, neurolog român)
După cum o dovedesc toate studiile asupra existenţei, psihologia este implicată în toate
etapele existenţei umane şi în toate tipurile de evoluţii (fizică şi psihică, intelectuală, socială,

9
emoţională şi spirituală). Este deci firesc să interacţioneze cu multe alte discipline: filosofia,
lingvistica, antropologia, neuroştiinţa, inteligenţa artificială. Metodele propuse şi utilizate
implicit în acest volum pentru a ajuta cititorul să ajungă la adevărul sinelui existenţial şi spiritual
sunt ontologia şi maieutica, ambele subramuri ale filosofiei.
Existenţa umană, a naturii şi a universului a fost o preocupare a gânditorilor încă din
antichitate. În filosofie, studiul existenţei ocupă un capitol aparte, identificat începând cu secolul
17 prin denumirea de ―ontologie‖ (gr. ontos=fiinţă, logos=studiu), care se ocupă cu natura şi
structura realităţii. Acest domeniu filosofic are la bază şi este inspirat din metafizica
aristoteliană, care studiază existenţa şi multitudinea de reprezentări ale fiinţei, precum şi cauzele
şi principiile care stau la baza existenţei (Stanford Encyclopedia of Philosophy, 2016),
(Jacquette, 2002).
Ca teorie a ―ce există‖, ontologia filosofică studiază tipurile şi structurile de obiecte,
proprietăţi, evenimente, procese şi relaţii ce există sau pot exista într-un domeniu al realităţii.
Ontologia este văzută ca o ―clasificare a entităţilor” din toate sferele existenţei. Taxonomiile
care rezultă trebuie să includă: entitităţile (fizice sau mentale, statice sau dinamice) necesare
pentru o descriere completă şi pentru explicarea a ce se întâmplă într-un anumit domeniu şi,
extrapolând, în univers; relaţiile statice sau dinamice dintre entităţi; proprietăţile entităţilor. Dar
şi să accepte completarea lor cu: reprezentări ale modului de evoluţie şi schimbare a entităţilor,
relaţiilor şi proprietăţilor; şi cu reprezentări ale cauzalităţii şi scopului lor.
În sprijinul acestei teorii, sunt şi cuvintele filosofului chinez Confucius: ―Clasificarea
lucrurilor (examinându-le şi comparându-le) duce la depăşirea limitelor şi la aprofundarea
cunoaşterii. Când sunt clasificate lucrurile, vine Cunoaşterea. Când vine Cunoaşterea, imaginile
din minte, ideile, devin reale, concrete‖.
Ontologiile au devenit subiect de intense dezbateri în filosofie. O altă interpretare a
ontologiei este aceea în care, în loc să se obţină ontologia prin întrebări asupra ―existenţei ca
atare‖, se propune să se obţină prin întrebări asupra ―accesului la existenţă‖. Astfel că, întrebarea
―ce există?‖ ar putea fi transformată în ―ce există pentru noi?‖ (Bryant, 2011). Această ultimă
interpretare este mai potrivită cu scopul acestei cărţi.
Altă dezbatere se referă la tipurile de entităţi universale care ar trebui analizate: ce categorii
pot fi incluse, dacă evenimentele, proprietăţile, relaţiile, procesele, faptele, conceptele abstracte
sau derivate, propoziţiile pot fi incluse în ontologie (Loux, 2006). Cartea de faţă se va concentra
asupra existenţei umane, fără a ignora însă realitatea din mediul înconjurător. Pe lângă entităţi
(văzute ca fundamentele şi stâlpii existenţei), se vor analiza şi calităţile umane, relaţiile
interumane, evoluţia şi transformarea unei persoane şi, nu în ultimul rând, scopul şi factorii care
ajută evoluţia şi transformarea umană. Evoluţia şi transformarea sunt urmărite în etapele
cronologice ale existenţei (copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe), nedelimitate
explicit în structura cărţii.
Tot din filosofie ne-am inspirat şi privind modul de analiză a existenţei umane. Practic, se
propune o autoanaliză a cititorului care, similară maieuticii filosofului grec Socrate (arta de a
obţine adevărul prin întrebări şi răspunsuri) (Peterson, 2011), pune cititorul în situaţia de a
răspunde la trei întrebări de bază (cine sunt, ce vreau şi ce fac) şi la subîntrebări adiacente.
Socrate a utilizat metoda întrebărilor pentru a ajunge la adevăruri existenţiale, pentru a-şi
cunoaşte interlocutorii şi a-i obliga să se cunoască pe ei înşişi. Acesta din urmă este principalul
scop al întrebărilor şi problemelor analizate în această carte. Socrate ne spune: ―Adevarata
înţelepciune ne vine atunci când ne dăm seama cât de puţin cunoaştem despre viaţă, despre noi
înşine şi despre lumea din jurul nostru. O viață fără întrebări existențiale este o viață irosită‖.

10
 Nu detaliem cele două domenii ale filosofiei pentru că, după cum ne spune un dicton latin,
―mai întâi să trăim şi apoi să filosofăm‖, îndemnându-ne să nu neglijăm propria existenţă şi să
filosofăm doar în măsura în care ne ajută să o îmbunătăţim.

Introspecţie, autoevaluare şi autocorectare pentru cunoaştere şi evoluţie personală

Viziunile tale devin clare numai când poţi privi în propria ta inimă. Cine priveşte în exterior,
visează; cine priveşte în interior, se trezeşte (Carl Jung, psiholog elveţian)
Important este să nu te opreşti din a-ţi pune întrebări (Albert Einstein, fizician elveţian)
Adevărata călătorie a descoperirii înseamnă nu a căuta țărmuri noi, ci a vedea cu ochi noi
(Marcel Proust, scriitor francez)
De multe ori ne întrebăm ce ne ajută mai mult, să privim spre noi sau să privim doar înspre
exteriorul nostru? Psihologii, filosofii şi teologii ne îndeamnă să privim spre noi pentru a reuşi şi
a evolua corect în viaţă. Oamenii de ştiinţă şi de afaceri, dar şi părinţii şi profesorii, ne îndeamnă
să privim în jurul nostru, să sesizăm oportunităţile şi să ne adaptăm rapid la orice schimbare. De
fapt, ambele îndemnuri sunt de urmat, în diferite etape ale vieţii.
Dacă nu privim spre noi în copilărie, adolescenţă şi prima tinereţe, ratăm şansa de a ne
autoevalua corect, de a îi evalua corect pe cei din jur, de a ne alege drumul corect în viaţă şi
partenerii potriviţi, de a gândi şi discerne între bine şi rău. Dacă metodele de introspecţie
(autoobservare, cunoaştere a propriei personalităţi şi a propriilor procese mentale), precum şi
comportamentul uman şi concluziile esenţiale din experienţa umană ar fi studiate în şcoală,
adaptate vârstei, am reuşi să ne găsim drumul corect, încă de la începtul vieţii.
Altfel, învăţăm din propriile greşeli şi destul de rar avem înţelepciunea să ne întrebăm unde
am greşit, cât de mult am greşit noi şi cât am fost ajutaţi de cei din jur să greşim, ce putem face
să ne corectăm greşeala. Uneori avem noroc dacă cei din jur ne atenţionează când greşim sau ne
arată defectele, cu scopul de a ne ajuta şi de a ne îndemna să ne autoanalizăm.
Beneficiile autocunoaşterii şi ale încrederii în noi înşine sunt: ne ajută să luăm decizii
corecte, să facem o impresie bună şi să construim relaţii durabile; ne ajută în momente cheie ca:
întâlnirea pentru prima dată a altei persoane; înţelegerea impactului pe care îl avem asupra altora;
prezentarea la şcoală, la examene sau la interviuri; prezentarea în prima zi de lucru sau la prima
întâlnire; luarea deciziilor corecte privind profesia; recunoaşterea propriilor calităţi şi slăbiciuni;
aprecierea corectă a propriilor realizări (Carrington&Whitten, 2005). Cartea referită conţine mai
multe exerciţii pentru introspecţie şi autocunoaştere.
Recent, s-a realizat o deplasare de la autocunoaştere către autoevaluare. Beneficiile
autoevaluării sunt: ne oferă o perspectivă mai largă asupra structurii reflexivităţii personale
pentru că implică o matrice de valori într-un anumit context social; deci, autoevaluarea
încorporează şi relaţiile noastre sociale. În plus, în detectarea şi recunoaşterea valorilor, un rol
crucial îl au stările şi atitudinile noastre afective, autoevaluarea încorporând şi o evaluare
afectivă. Deci, autoevaluarea se poate defini ca o reflexivitate personală care implică şi
aptitudinile afective şi de socializare (Konzelmann et al., 2011).
Autoevaluarea implică în primul rând capacitatea de a emite judecăţi corecte despre noi
înşine (deci raţiunea), dar şi atitudini emoţionale raportate la noi înşine, ca iubirea de sine, stima
de sine sau, dimpotrivă, lipsa stimei de sine, autocritica, ruşinea, vina, dezgustul faţă de noi
înşine, etc. Opuse autoevaluării sunt atitudinile de autosatisfacţie, automulţumire, autoadmiraţie,
amorul propriu şi narcisismul, care ne împiedică să întreprindem orice acţiune de autoevaluare.
Doar integrarea socială inevitabilă ne poate atenua aceste atitudini despre noi înşine şi le poate

11
transforma în judecăţi despre noi înşine. Atitudini emoţionale pot apărea şi ca efecte negative ale
autoevaluării, menţionate mai jos în această secţiune.
Analizăm succint necesitatea şi beneficiile introspecţiei, autoevaluării şi autocorecării.
Introspecţia. Răspunsul la întrebarea ―cine suntem?‖ ne ajută să ne cunoaştem
personalitatea interioară (cum suntem cu adevărat sau cum ne vedem şi ne acceptăm noi înşine)
şi personalitatea exterioară (cum vrem să ne vadă şi să ne accepte cei din jur). În ambele cazuri,
ne privim pe noi înşine dinspre exterior spre interiorul conştientului nostru.
Ne analizăm patru componente personale (Brinthaupt&Lipka, 1994): sinele (sentimentul
existenţei şi voinţei personale); autoconceptul (identitatea personală, ce gândim despre noi
înşine); nivelul stimei de sine (sentimentul valorii personale, cum ne evaluăm) şi ego-ul
(barometrul forţei şi rezistenţei psihologice şi emoţionale, ce simţim faţă de noi înşine).
Răspunsul la întrebarea ―ce vrem?‖ ne ajută să ne definim dorinţele, scopul în viaţă şi
misiunea pe care am dori să o îndeplinim, în acord cu personalitatea noastră interioară. Trebuie
să prioritizăm trei dorinţe de bază, să alegem ce vrem în primul rând: să fim, să avem sau să
facem, dar şi cele două dorinţe afective, de care unii dintre noi nu ne putem lipsi: să dăruim şi să
iubim. Nu sunt cinci dorinţe incompatibile, dimpotrivă pot fi complementare.
Toţi ne dorim să lăsam ceva în urmă, intelectual sau spiritual, practic şi material. Cum nu toţi
avem capacitatea să le facem pe toate, trebuie să ne stabilim dorinţele în funcţie de aptitudinile
reale, de ce ne motivează, de ce ne face plăcere şi ce putem face bine; să ne concentrăm asupra
acestor dorinţe, să fim căutători în sinele propriu şi să ne descoperim potenţialul uman şi spiritual
(Brunton, 2008). ―Între omul obişnuit, care se acceptă aşa cum este, şi filosof, care face exact
acelaşi lucru, stă Căutătorul. În primul caz, viziunea este îngustă, fiind limitată de îndreptarea
atenţiei asupra inevitabilelor necesităţi şi solicitări ale vieţii de zi cu zi. În celălalt caz, pacea
minţii a fost cucerită, setea de cunoaştere a fost potolită şi disciplina sinelui a fost realizată. Între
aceştia doi, Căutătorul nu este satisfăcut de el însuşi şi are o puternică dorinţă de a deveni un om
din ce în ce mai bun şi mai luminat. El încearcă să-şi exercite voinţa în strădania de a realiza
acest ideal.... Este o căutare menită să aducă o calitate mai bună vieţii, atât în interior, cât şi în
exterior, în gândurile ce străbat creierul, în trupul ce conţine acest creier şi în mediul în care se
mişcă acest trup....Este vorba de o trecere a caracterului de la animalitate la puritate, de la egoism
la impersonalitate....Este escaladarea unui munte spiritual‖ (Paul Brunton, scriitor englez).
Autoevaluarea. Răspunsul la întrebarea ―ce facem?‖ ne ajută să ne autoevaluăm viaţa în
diferite momente ale ei, în principal prin autoevaluarea rezultatelor şi progresului în evoluţia
personală, a faptelor şi a abaterilor de la dorinţele iniţiale. Ne ajută să ne corectăm din mers pe
drumul vieţii, atât dorinţele, cât şi faptele, cu condiţia să fim sinceri cu noi înşine. Se spune că o
problemă definită corect este pe jumătate rezolvată. Tot astfel, o autoevaluare corectă ne
sugerează corecţia potrivită. Deşi mulţi încearcă să ne corecteze (părinţi, profesori, prieteni),
sfaturile lor trec de multe ori pe lângă noi. Ajung la noi şi ne conving abia când devenim noi
înşine convinşi, fie prin experienţa negativă proprie, fie prin lecturi potrivite, fie pur şi simplu
―când ni se aprinde becul‖. Foarte multe eşecuri în viaţă sugerează o necunoaştere sau o
cunoaştere insuficientă personală şi a partenerilor de viaţă. S-ar putea evita printr-o autoevaluare
permanentă, începând din copilărie, a personalităţii, comportamentului personal şi a anturajului.
Este deci necesară învăţarea de timpuriu a ştiinţei autoevaluării.
Efecte pozitive ale autoevaluării. Rezultate benefice ale autoevaluării sunt: depăşirea
obstacolelor şi întoarcerile spre drumul corect; evitarea unor erori ireversibile în familie,
societate şi profesie; progresul în evoluţia personală prin: schimbarea în bine a stilului de viaţă,
cu consecinţe asupra sănătăţii şi vieţii; schimbarea profesiei şi a locului de muncă, în funcţie de

12
aptitudinile noastre reale; renunţarea la vicii sau la parteneri nocivi; corectarea (mai ales în
copilărie, adolescenţă şi tinereţe) sau autocontrolul (la maturitate şi bătrâneţe) asupra
temperamentului sau comportamentului nostru.
Efecte negative ale autoevaluării. Dacă rezultatul autoevaluării este nesatisfăcător, depinde
de noi ce facem cu el. Unii încearcăm să ne schimbăm, cu efectele pozitive amintite anterior.
Alţii dimpotrivă intrăm în crize existenţiale cum sunt: crizele din căsnicie, care duc la abandonul
familiei de unul din parteneri şi, de multe ori, la depresia celuilalt partener; crize psihice şi
emoţionale, care duc la depresii sau chiar activează boli psihice latente sau duc la neglijarea
trupului, la supraalimentare şi obezitate, la căderea în viciul băuturii sau al drogurilor; crize
profesionale cronice, care în loc să fie rezolvate prin schimbarea studiului, a profesiei sau a
locului de muncă, duc la abandonarea studiului şi a muncii de orice tip.
Aceste efecte negative apar când viaţa ne dovedeşte că ne-am supraestimat calităţile sau ne-
am stabilit dorinţe nerealiste. Sau, dimpotrivă, când ne subestimăm calităţile şi ne stabilim
dorinţe sub nivelul posibilităţilor noastre reale şi ne considerăm nesatisfăcuţi.
Autocorectarea (schimbarea). Zicala ―lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba‖ ar putea fi
contrazisă dacă reuşim să ne corectăm în primele etape ale vieţii. Pentru fiecare adult, alternează
perioadele de stabilitate şi de schimbare a personalităţii şi aspiraţiilor (Brinthaupt&Lipka, 1994).
Schimbarea sinelui, dar şi a obiceiurilor, este mai dificilă o dată cu vârsta, datorită simţului
nostru de conservare. (Brinthaupt&Lipka, 1994) enumera etapele prin care încercăm să ne
schimbăm, să înlăturăm comportamentele sau obiceiurile nedorite (de exemplu, fumatul). Aceste
etape sunt: (1) etapa precontemplării, în care nu avem intenţia să ne schimbăm; (2) etapa
contemplării, când devenim conştienţi că avem o problemă şi trebuie să ne schimbăm, ştim ce
trebuie să facem, dar nu ne angajăm la nici o acţiune practică în direcţia schimbării; (3) etapa
pregătirii, când suntem hotărâţi să acţionăm, ne facem un plan şi facem chiar mici schimbări; (4)
etapa acţiunii, când renunţăm la comportamentul anterior, nu doar îl reducem. Ne trebuie voinţă
şi răbdare, poate şi ajutor medical, fără de care putem recidiva; (5) etapa întreţinerii, când avem
grijă să nu recidivăm şi utilizăm experienţa şi tehnicile anterioare; (6) etapa terminală, când am
scăpat de comportamentul sau obiceiul nedorit şi suntem convinşi că nu îl vom relua. În toate
etapele, conştientizarea, motivarea şi voinţa sunt determinante pentru succesul schimbării.
Ajutor pentru autocorectare. Când autoevaluarea are efecte negative, de obicei nu suntem în
stare să le depăşim singuri. În depresii şi boli psihice severe cerem un ajutor de specialitate. În
celelalte situaţii, ajutorul îl primim în primă fază prin ocuparea minţii, prin descoperirea de noi
pasiuni (care pot deveni noi profesii) sau prin descoperirea de noi iubiri. Socrate ne spune:
―Mintea este totul; devii ceea ce gândeşti. Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin
studii‖. Ocuparea minţii aflate în criză o putem realiza prin lecturi care nu doar ne abat atenţia de
la consecinţele crizei, dar ne şi ajută să ieşim din ea; prin pasiuni şi prietenii benefice noi sau
prin reactualizarea celor vechi; prin căutarea suportului spiritual care ne aduce pace sufletească şi
împăcare cu acei noi înşine pe care tocmai i-am descoperit.
De cele mai multe ori, este necesar şi un suport afectiv, al familiei şi prietenilor, prin
asigurarea mediului favorabil ieşirii din criză. Iar uneori este necesar şi un suport financiar
extern pentru tratamente de specialitate, cursuri de recalificare, deschiderea unei afaceri proprii,
deci pentru reorientarea dorinţelor în acord cu personalitatea noastră interioară.
(Brinthaupt&Lipka, 1994) include idei educative ce pot fi utilizate în şcoli pentru îndemnarea
elevilor spre autocunoaştere şi autodezvoltare a personalităţii, precum şi mai multe tehnici
clinice pentru schimbarea comportamentului antisocial al tinerilor.
Sfatul înţelepţilor – Îndoială şi introspecţie

13
- Filosoful grec Socrate: ―Adevarata înţelepciune ne vine atunci când ne dăm seama cât de puţin
cunoaştem despre viaţă, despre noi înşine şi despre lumea din jurul nostru‖; ―O viață fără întrebări
existențiale este o viață irosită‖
- Proverbul latin: ―Îndoiala este începutul înţelepciunii‖
- Proverbul spaniol: ―Cel care nu are nici o îndoială, nu ştie nimic‖
- Scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz: ―Aşa-i de când lumea, cine se introspectează prea mult,
acela nu mai e de acord nici cu sine însuşi, în cele din urmă, iar cine nu-i de acord cu sine însuşi,
acela nu-i capabil să ia o hotărâre‖
- Psihologul elveţian Carl Jung: ―Oamenii ar face orice, indiferent cât de absurd ar fi, ca să-şi evite
propriile suflete‖

14
 2. Personalitatea noastră în viziunea psihologilor
Adevăratul obiect de studiu al omenirii este omul (Goethe, scriitor german)
Condiţia dintâi şi cea de căpetenie pentru fericirea vieţii noastre este ceea ce suntem, adică
personalitatea (Schopenhauer, filosof german)
În fiecare om sălășluieşte un soare, totul e să-l lăsăm să ardă (Socrate, filosof grec)
A trăi înseamnă a învăţa, a spera, a iubi, a admira, a face bine (Ernest Renan, filosof francez)
Din acest capitol aflăm: ce ar trebui să observăm la noi înşine şi la cei din jur, pentru a găsi explicaţii
privind aspectele pe care le recunoaştem în propria personalitate sau în a celor cu care venim în
contact; principalele definiţii, opinii şi preocupări ale psihologilor şi psihoterapeuţilor privind
personalitatea umană; câteva teste şi chestionare pentru evaluarea personalităţii şi orientarea
profesională; gânduri ale unor personalităţi universale privind personalitatea umană.
Aparent personalitatea este individuală, ne priveşte pe fiecare în parte şi îi afectează doar pe
cei din cercul nostru restrâns de prieteni, rude sau colegi. În realitate însă, noi cu personalitatea
noastră suntem un mic univers, parte din marele Univers care ne înconjoară, pe care îl putem
influenţa în bine sau în rău, cu care ne armonizăm sau nu. Filosoful chinez Confucius ne spune
cel mai bine cum micul nostru univers interacţionează cu lumea şi o poate influenţa: ―Dacă
există virtute în inimă, va fi frumuseţe în caracter. Dacă există frumuseţe în caracter, va fi
armonie în casă. Dacă va fi armonie în casă, va fi ordine în naţiune. Dacă va fi ordine în naţiune,
va fi pace în lume‖. Calităţile de bază ale celor pe care Confucius îi numeşte ―oameni buni‖ (care
au o bună viaţă spirituală) sunt (Buzan 2002): se examinează pe ei înşişi; practică cu prudenţă
introspecţia; pot sta singuri fără frică şi pot părăsi societatea fără întristare; se întăresc neîncetat;
strălucesc prin calitatea iluminării lor. Scriitorul englez Paul Brunton ne spune să căutăm acel
om bun din noi (Brunton, 2008): ―Dacă există ceva demn de studiat de către o fiinţă umană, după
ce a acumulat cunoştinţele preliminare necesare pentru a exista şi a supravieţui în această lume
sănătos şi înţelept, este studiul propriei conştiinţe a omului – nu o catalogare a numeroaselor
gânduri ce roiesc în ea, ci o profundă investigaţie asupra naturii sale, asupra sinelui său pur şi
nealterat‖. În acest capitol încercăm să sintetizăm ce spun psihologii despre noi şi să aflăm cât de
aproape sau de departe suntem de cerinţele omului bun în viziunea lui Confucius.
Abordările şi teoriile asupra personalităţii încearcă să răspundă la întrebări despre natura
umană şi despre personalitate ca, de exemplu, cele enumerate în (Schultz&Schultz, 2005):
Voinţă liberă sau Determinism: Ne conducem conştient propriile acţiuni sau ele sunt guvernate
de alte forţe (sau persoane)? Natură sau Dezvoltare: Suntem influenţaţi mai mult de ereditate
(natură) sau de mediul în care trăim (prin dezvoltare şi educaţie)? Trecut sau Prezent:
Personalitatea noastră este fixată prin evenimente anterioare din viaţa noastră sau poate fi
influenţată de experienţă şi evoluează până la maturitate? Unicitate sau universalitate: Este
personalitatea fiecărei fiinţe umane unică sau există modele de personalitate mai largi care se
potrivesc unui număr mai mare de persoane? Echilibru sau evoluţie: Suntem motivaţi în viaţă
doar să menţinem un echilibru fiziologic şi psihic, sau dorinţa de a creşte şi de a ne dezvolta ne
formează comportamentul? Optimism sau pesimism: La bază, suntem buni sau răi?
Alte asemenea întrebări sunt (Feist&Feist, 2009): De ce ne comportăm într-un anumit mod?
Avem vreo posibilitate de alegere în formarea propriei personalităţii? Ce elemente sunt
responsabile de similarităţile şi diferenţele dintre oameni? Ce ne-ar face să acţionăm într-un mod
predictibil? De ce suntem impredictibili? Comportamentul ne este controlat de forţe ascunse,
inconştiente? Ce determină tulburările mintale? Filosofi, psihologi, medici, sociologi, teologi
încearcă de secole să răspundă la astfel de întrebări.

15
 Studiul personalităţii umane implică studiul caracteristicilor mintale şi comportamentale
observabile ale unei persoane; iar studiul dezvoltării personalităţii implică evaluarea schimbării
individuale a acestor caracteristici de-a lungul vieţii. Din acest motiv, studiul personalităţii a fost
adesea definit ca studiul diferenţelor individuale (Herson&Thomas, 2006); iar o sarcină a
psihologiei personalităţii este să descrie diferenţele comportamentale de bază şi să le găsească
originea (Millon&Lerner, 2003).
Există două direcţii de studiu ale psihologiei personalităţii (John&Robins&Pervin, 2008): (1)
studiul diferenţelor individuale sau al dimensiunilor care ne fac diferiţi unii de alţii; şi (2) studiul
persoanelor individuale, unice şi integrate structural. Prima direcţie preocupă psihologii, iar cea
de-a doua îi preocupă pe psihiatri, psihoanalişti şi sociologi. Există teorii implicite ale
personalităţii, teorii intuitive, bazate pe comportamentul uman, teorii pe care ni le construim
singuri cu scopul de a ne ajuta să ne înţelegem pe noi înşine şi pe alţii (Maltby et al., 2010).
Prezentarea din acest capitol privind personalitatea este departe de a fi completă. Din cauza
diferenţelor de opinie dintre psihologi, nu am găsit definiţii general valabile pentru personalitate
şi pentru elementele care o definesc şi nici abordări şi teorii unanim acceptate şi
atotcuprinzătoare. Am selectat câteva definiţii, abordări şi teorii relevante asupra personalităţii
din literatura de psihologie. Cartea de faţă nu se bazează pe o anumită teorie a personalităţii, ci
doar ne orientează spre ce ar trebui să observăm la noi şi la cei din jur, pentru a găsi explicaţii la
aspectele pe care le recunoaştem în propria personalitate sau în a celor cu care venim în contact.
Nu vom insista asupra caracteristicilor fizice şi nici asupra competenţelor profesionale sau
aptitudinilor intelectuale, ci mai ales asupra trăsăturilor de caracter şi comportamentale, native şi
dobândite, indiferent de vârstă, sex. rasă sau gradul de inteligenţă.
Sfatul înţelepţilor – Cunoaşterea de sine
- Psihologul elveţian Carl Jung: “Personalitatea e o înfăptuire a celui mai mare curaj de a trăi, a
afirmării absolute a fiinţării individuale şi a adaptării celei mai reuşite la ceea ce e universal dat, cu
condiţia maximei libertăţi a deciziei proprii‖
- Sfântul Nectarie: “Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri
pe un teren zguduit continuu de cutremure. Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit
este omul care va înţelege aceasta”
- Scriitorul american Sydney Harris: “90% din supărarea lumii vine de la oamenii care nu se cunosc
pe ei înşişi, nu îşi cunosc abilităţile, slăbiciunile şi chiar virtuţile lor reale. Cei mai mulţi dintre noi
mergem aproape toată viaţa complet străini faţă de noi înşine‖
- Filosoful chinez Confucius: ―Cel ce doreşte să-şi scoată la iveală calităţile luminoase, trebuie să
pună pe primul plan ordinea în tot ceea ce îl priveşte‖
- Sfântul Nicodim Aghioritul: ―Când cercetezi conştiinţa, să te gândeşti la trei lucruri: la greşelile
fiecărei zile, la motivul acestor greşeli, la dorinţa pe care o ai pentru a te lupta cu aceste patimi şi la
dobândirea virtuţilor;
- Scriitorul spaniol Miguel de Cervantes: ―Să te veghezi pe tine însuţi şi să te străduişti să te cunoşti
este cea mai anevoioasă cunoaştere din câte se pot închipui‖

Concepte cheie: definiţii şi scurtă analiză

Începând cu această secţiune, ne dăm seama că personalitatea poate fi privită din multiple
perspective şi că psihologii sunt departe de a o cunoaşte din toate perspectivele şi de a ajunge la
o opinie comună. Insistăm asupra eteregenităţi opiniilor pentru că două persoane nu se văd şi nu
sunt văzuţi (evaluaţi) cu aceeaşi măsură şi, în diversitate, ne putem recunoaşte mai uşor.
Personalitate şi inteligenţă. Iată câteva definiţii ale personalităţii şi sursele lor: (1) acea
deplinătate psihică bine definită, capabilă să reziste şi dotată cu forţă, un ideal al maturităţii

16
(Jung,1994); (2) o organizare dinamică, în interiorul unei persoane, de sisteme psihologice care
crează modele caracteristice persoanei, de comportament, de gândire şi de simţire (conform
psihologului Gordon Allport (Maltby et al., 2010)); (3) modelul distinctiv al gândirii, afectivităţii
şi comportamentului, care defineşte stilul personal al unui individ şi influenţează interacţiunea
acestuia cu mediul (Atkinson, 2002); (4) mulţimea aspectelor interne şi externe unice şi relativ
durabile din caracterul unei persoane care îi influenţează comportamentul în situaţii diferite
(Schultz&Schultz, 2005); (5) un concept global care se referă la un model relativ permanent de
trăsături, dispoziţii sau caracteristici care dau un grad de consistenţă comportamentului unei
persoane (Feist&Feist, 2009); (6) o mulţime dinamică şi organizată de caracteristici posedate de
o persoană care îi influenţează în mod unic cunoaşterea, motivaţiile şi comportamentele în
situaţii variate (Rickman, 2008); (7) o construcţie psihologică, o abstracţie complexă care include
suportul genetic unic şi istoricul de învăţare al persoanei, precum şi modurile în care aceşti
factori îi influenţează răspunsul la medii şi situaţii diferite (Rickman, 2008). Aceste definiţii
subliniază unicitatea fiecărei persoane, obţinută din combinaţia dintre tendinţele biologice şi
experienţele de învăţare socială şi culturală.
Personalitatea se caracterizează prin următoarele (Parkinson, 1997): ne marchează ca
indivizi, distingându-ne de alte persoane într-un mod semnificativ; ne face comportamentul
predictibil în multe situaţii; nu se modifică sau alterează dramatic în timp. Este influenţată de
convingerile pe care le considerăm adevărate, chiar fără a putea dovedi acest lucru; şi, de valorile
pe care le împărtăşim cu privire la comportamentul nostru şi al celor din jur. Iar comportamentul
este condus în special de necesităţi sau dorinţe.
Trebuie să deosebim (1) tipul de personalitate A, caracterizat prin: forţa şi impulsul de a
realiza, competitivitate, ostilitate faţă de competitori, persistenţă în a obţine recunoaştere, progres
şi putere, muncă dificilă cu nivele ridicate de solicitări mintale şi fizice; şi (2) tipul de
personalitate B, caracterizat prin: relaxare, muncă fără grabă şi uşoară, lipsă de ambiţii (Maltby
et al., 2010). Trebuie să deosebim şi între noţiunile de personalitate şi inteligenţă (Chamorro-
Premuzic&Furnham, 2005). Personalitatea referă modele stabile de comportament sau de
trăsături care predispun o persoană să acţioneze într-un mod specific (mai mult sau mai puţin
consistent). În timp ce inteligenţa se referă la capacitatea unei persoane de a învăţa lucruri noi şi
de a rezolva probleme, vechi sau noi; este definită şi ca o cunoaştere acumulată şi este
considerată o caracteristică umană fundamentală şi o parte a personalităţii. Pentru a înţelege
diferenţele dintre persoane privind competenţele intelectuale, este necesară integrarea celor două
concepte.
Caracter, trăsături, dispoziţii. ―Caracterul omului este destinul său‖ (Herodot, istoric grec).
Caracterul reprezintă personalitatea evaluată într-un anumit context, de obicei social. Psihologul
Erich Fromm defineşte caracterul ca fiind compus din calităţile relativ permanente prin care
relaţionăm cu alţii şi cu lumea înconjurătoare. Psihologul Alfred Adler ne spune ―caracterul este
luarea de atitudine, modul în care omul se raportează la mediul său‖, iar manifestarea
caracterului omului (prin trăiri, impresii şi atitudini specifice) care apare în copilărie este în mare
măsură identică cu cea din viaţa lui ulterioară (Adler, 1996).
Definiţii ale trăsăturii de caracter:
- o tendinţă dinamică de comportament care rezultă din integrarea a numeroase obiceiuri
de adaptare şi care exprimă un mod caracteristic de reacţie individuală la mediu şi de
conformitate la standardele sociale ((Allport, 1927), (Millon et al., 2004) şi alţii);
- o caracteristică de comportament care în psihologie este o parte a personalităţii, iar în
biologie se referă la comportamente moştenite genetic (Maltby et al., 2010);

17
 - o formă de manifestare psihică a omului, în încercarea sa de adaptare la sarcinile vieţii.
Trăsăturile de caracter nu sunt înnăscute, ci dobândite încă în primii ani de viaţă,
determinând un mod constant şi bine definit de a fi (Adler, 1996);
- aspectul din personalitatea noastră pe care îl posedăm mai mult sau mai puţin faţă de alte
persoane (Parkinson, 1997). Studiul trăsăturilor se concentrează pe diferenţele şi
similarităţile structurale între persoane (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005).
- o dispoziţie relativ permanentă a individului, dedusă din comportament
(Feist&Feist,2009). Contribuie la diferenţele individuale din comportament, la
consecvenţa comportamentului în timp şi la stabilitatea lui în diferite situaţii. Deşi
trăsăturile pot fi unice, comune unui grup sau tuturor indivizilor, modelul lor este diferit
pentru fiecare individ. Se exprimă prin tendinţe şi modele consistente de gândire,
sentimente şi acţiuni, prin caracteristici relativ stabile în timp şi în mai multe situaţii
(McCrae&Costa, 2003). Totuşi, trăsăturile sunt influenţate de situaţii, care cresc sau
descresc predictibilitatea gândurilor, emoţiilor şi comportamentelor individuale
(Leary&Hoyle, 2009);
- caracteristică care ne ghidează comportamentul (Allport, 1927). Este continuă şi suferă
influenţe sociale, de mediu şi culturale. Se face distincţia între trăsăturile comune
(dimensiuni în raport cu care indivizii pot fi comparaţi între ei) şi dispoziţiile personale
(amprenta sau configurarea unică a trăsăturilor comune în cazul unei persoane).
Dispoziţiile personale sunt organizate ierarhic (în cardinale, centrale şi secundare)
pentru că unele au o influenţă mai mare decât altele asupra comportamentului.
Dispoziţiile cardinale sunt trăsăturile de personalitate care domină viaţa unei persoane
astfel încât nu pot fi ascunse. Mulţi însă nu avem astfel de dispoziţii. Dispoziţiile centrale
sunt 5-10 trăsături personale care influenţează viaţa persoanei şi îi descriu
comportamentul. Dispoziţiile secundare, deşi sunt cele mai puţin caracteristice şi stabile
trăsături personale, totuşi apar cu o oarecare regularitate în viaţa unei persoane, dar
discret şi inconsistent. În literatura privind inteligenţa emoţională, se defineşte dispoziţia
generală ca abilitatea de a genera o reacţie emoţională pozitivă şi de a fi automotivat.
Trăsătură şi personalitate. Personalitatea se referă la o descriere individuală bazată pe o
taxonomie universală pentru compararea indivizilor, fiind în acelaşi timp responsabilă de
individualitatea acestora. Iar trăsăturile sunt utilizate pentru a descrie şi explica comportamentul.
Ele sunt interne (asociate cu caracteristicile individului mai degrabă decât cu o situaţie sau
context) şi cauzale (când ne influenţează comportamentul). Au existat multe încercări (descrise
succint în secţiunile următoare) de a se identifica diferenţele individuale şi de a se elabora o
taxonomie a personalităţii, începând cu vechii greci şi ajungând la genetica comportamentală din
zilele noastre. Psihologii teoreticieni sau clinicieni au încercat să identifice, să evalueze, să
explice şi să prezică diferenţe sistematice între indivizi, căutând cauzele generale şi
fundamentale ale comportamentului. Scopul lor a fost: identificarea dimensiunilor principale prin
care diferă şi pot fi comparaţi indivizii, testarea stabilităţii relative a acestor dimensiuni în timp şi
explicarea bazei etiologice a acestor diferenţe universale şi stabile între indivizi.
Anumiţi psihologi contestă distincţia care se face între trăsăturile de temperament,
considerate o componentă moştenită importantă şi trăsăturile de caracter considerate cu o
puternică influenţă a mediului (Millon&Lerner, 2003). Se exemplifică prin faptul că, una din
dimensiunile modelelor bazate pe trăsături, şi anume deschiderea faţă de experienţă, este de
asemenea moştenită, deşi nu este trăsătură de temperament.

18
 Alţi cercetători (enumeraţi în (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005)) combat teoriile
personalităţii bazate pe trăsături şi preferă să conceptualizeze personalitatea ca o serie de stări
necorelate şi negeneralizabile, adică acte de comportament sporadice şi efemere sau dispoziţii
ocazionale, ca bucurie sau mânie. Ei susţin şi că instinctele biologice (ca foame sau agresiune)
pot fi un indicator al personalităţii unui individ, ca stări motivaţionale. Ei motivează respingerea
teoriilor bazate pe trăsături prin faptul că indivizii pot răspunde diferit la aceeaşi situaţie şi că
comportamentele lor pot fi determinate de o situaţie, mai degrabă decât de dispoziţii personale
stabile care îi fac să acţioneze într-un mod consistent. Autorii lucrării susţin însă că, de fapt,
trăsăturile sunt conceptualizate dintr-o serie de stări corelate între ele.
Tipuri de trăsături. Tipurile de trăsături utilizate frecvent de psihologi în definirea
personalităţii, multe fiind definite de psihologii Gordon Allport şi Raymond Cattell sunt
(Schultz&Schultz, 2005): (1) trăsături de constituţie, care au origini biologice şi depind de
caracteristicile fiziologice; (2) trăsături de temperament, emoţii şi stări care ne descriu stilul
comportamental general, modul cum reacţionăm faţă de alte persoane şi în diferite situaţii din
mediu, atunci când dorim să ne atingem anumite scopuri; (3) trăsături sursă ca elemente unice,
stabile şi permanente ale comportamentului; (4) trăsături de suprafaţă care pot fi nepermanente
şi instabile, mai puternice sau mai slabe în funcţie de situaţie; (5) trăsături cardinale sau sursă,
permanente şi cele mai puternice din personalitatea noastră; (6) trăsături centrale, importante,
care ne descriu comportamentul; (7) trăsături comune sau generale, posedate în diferite grade de
toate persoanele; (8) trăsături unice, posedate de o persoană (trăsături individuale) sau de un
număr restrâns de persoane (trăsături tipologice); (9) abilităţi, trăsături care descriu îndemânările
noastre şi cât de eficient suntem capabili să muncim pentru a ne atinge scopurile; (10) trăsături
dinamice, care stau la baza motivaţiilor şi intereselor care ne conduc comportamentul; (11)
trăsături de adaptare la mediu, care îşi au originile în mediu; (12) trăsături învăţate din
interacţiunile cu mediul social şi natural înconjurător. Alte propuneri consideră că trăsăturile de
personalitate variază simultan pe mai multe dimensiuni (inteligenţă, stabilitate emoţională,
agresivitate, etc) (Atkinson, 2002).
Ergul (unitate de măsură pentru energie) este definit ca mulţimea trăsăturilor sursă
constituţionale şi permanente care furnizează energie pentru comportamentul orientat spre un
scop. Deci, este considerat o unitate motivaţională internă de bază. Psihologul Ray Catell a
identificat 11 erguri: furie, atracţie, curiozitate, dezgust, gregaritate, foame, protecţie, securitate,
autoafirmare, autoprezentare, sex (Schultz&Schultz, 2005). Ergul este considerat şi o forţă sau
un impuls interior care ne determină să recunoaştem şi să participăm la anumiţi stimuli mai uşor
decât alte persoane şi să căutăm satisfacţia eforturilor noastre (Maltby et al., 2010).
Tipuri de dispoziţii. O clasificare şi o analiză a dispoziţiilor este în (Leary&Hoyle, 2009): (1)
dispoziţii interpersonale: extrovertirea, agreabilitatea, stilul de ataşament, dependenţa
interpersonală, machiavelismul şi identitatea de gen; (2) dispoziţii emoţionale: neuroticismul,
fericirea, depresia, anxietatea socială, timiditatea şi stinghereala, înclinaţia spre ruşinare şi
învinovăţire, ostilitatea şi înclinaţia spre furie, singurătatea, intensitatea afecţiunii; (3) dispoziţii
cognitive: deschiderea către experienţă, locul de control, stilul de autoritate, credinţa într-o lume
dreaptă, autoritarism şi dogmatism, nevoia de cunoaştere, optimismul, nevoia de încheiere
cognitivă, complexitate integrativă; (4) dispoziţii motivaţionale: conştiinciozitatea, dorinţa de a
realiza, dorinţa de a aparţine, dorinţa de afiliere, dorinţa de putere, dorinţa de a fi acceptat social,
căutarea senzaţiilor, sensibilitate la respingere, autoapărare psihologică (reprimare, grosolănie,
pesimism defensiv); (5) dispoziţii de autoevaluare (sau autoconştientizare): autoconştientizarea

19
personală şi publică, autointerpretări independente, relaţionale şi colectiv-interdependente,
autopreţuire, narcisism, autocompătimire, automonitorizare.
Caracteristicile sunt considerate trăsături unice care vizează temperamentul, fizicul,
inteligenţa şi alte aptitudini şi trăsături ale unei persoane (Feist&Feist, 2009). Prin genotip se
înţelege mulţimea caracteristicilor moştenite (sau constituţia genetică), pe care o persoană le
transmite descendenţilor săi (Atkinson, 2002). În (Maltby et al., 2010), genotipul este definit ca
fiind codul intern (sau amprenta) pentru construirea şi întreţinerea unei persoane în viaţă. Este
moştenit, se găseşte în toate celulele unei persoane şi este implicat în toate aspectele vieţii, de la
reglarea metabolismului până la influenţarea comportamentului.
Fenotipul se defineşte ca mulţimea caracteristicilor unei persoane manifestate în exterior
(culoarea ochilor, părului), dar include şi inteligenţa şi comportamentul. Fenotipul rezultă din
interacţiunea genotipului unei persoane cu mediul. Natura umană, una din temele studiate în
psihologie, include caracteristicile comune (motive şi scopuri comune, mecanisme psihologice
universale) şi modurile specifice în care oamenii iau decizii, în care răspund la stimuli din mediu
şi în care influenţează şi manipulează lumea din jurul lor (John&Robins&Pervin, 2008).
Atitudini, obiceiuri, sentimente. Câteva definiţii ale atitudinilor: (1) sunt similare cu
trăsăturile, deşi au obiecte de referinţă specifice şi implică evaluări pozitive sau negative
(Gordon Allport); (2) reprezintă interesele, emoţiile şi comportamentul nostru faţă de o persoană,
un obiect sau un eveniment (Ray Catell); (3) sunt predispoziţii de a acţiona sau reacţiona într-un
mod caracteristic, adică într-o direcţie introvertită sau extrovertită (Carl Jung); (4) sunt atracţii
sau respingeri rezultate din evaluări favorabile sau nefavorabile ale unui obiect, eveniment,
persoană sau idee. Au trei componente: cognitivă, afectivă şi comportamentală (Atkinson,
2002); (5) sunt trăsături specifice care ajută la predicţia asupra modului cum ne vom comporta
într-o situaţie particulară (Maltby et al., 2010).
Obiceiurile se definesc ca răspunsuri specifice, inflexibile la stimuli specifici. Mai multe
obiceiuri se pot combina pentru a forma o trăsătură (dobândită) (Schultz&Schultz, 2005). În
(Maltby et al., 2010), obiceiurile sunt definite ca asocierea între stimul şi răspuns. Sentimentele
sunt pentru Ray Cattell trăsături generate de mediu, care ne motivează comportamentul. Pentru
Carl Jung, ele implică dorinţa sau valoarea a ceea ce se prezintă. În (Maltby et al., 2010),
sentimentele sunt atitudini complexe care includ opiniile şi interesele noastre şi ne ajută să
determinăm ce simţim cu privire la oameni sau situaţii.
Comportament. Se face distincţie între personalitate şi comportament, care de multe ori
sunt confundate (Parkinson, 1997). Se argumentează această distincţie prin faptul că, dacă ar
însemna acelaşi lucru, atunci am reacţiona predictibil în orice situaţie. În realitate, personalitatea
ne moderează comportamentul sau îl orientează în direcţii particulare pentru fiecare individ.
Comportamentul operant este spontan sau voluntar şi operează asupra mediului cu scopul de
a-l schimba (Schultz&Schultz, 2005). Comportamentul raţional ne ajută să ne atingem scopurile
de bază (Maltby et al., 2010). În dicţionare, comportamentul este definit ca ansamblul
manifestărilor obiective ale unui individ prin care se exteriorizează viața sa psihică.
În studiul personalităţii, este utilizată şi corelată cu comportamentul construcţia ―motiv‖.
Există postulatul conform căruia, de cele mai multe ori, comportamentul este orientat spre un
scop şi variază inteligent spre atingerea scopului. Motivele sunt considerate a fi în contrast cu
trăsăturile. Un motiv poate fi asociat cu un număr mare de acţiuni diferite, iar fiecare acţiune
poate servi mai multor scopuri diferite (John&Robins&Pervin, 2008). Sigmund Freud a plasat
motivarea în centrul personalităţii, afirmând că toate comportamentele sunt motivate. Gordon
Allport a introdus noţiunea de autonomie funcţională a motivelor, care presupune existenţa unui

20
sistem dobândit de motivare. Iar Alfred Adler ne spune: ―Întregul comportament al omului este
axat pe un scop care nu vizează altceva decât obţinerea superiorităţii, a puterii, învingerea altora.
Scopul influenţează concepţia despre lume, modul de a fi, tiparul de viaţă al omului, dirijând
gesturile care îl exprimă. Trăsăturile de caracter sunt, de aceea, doar formele aparente, exterioare,
ale liniei de mişcare a omului. Ele ne mijlocesc cunoaşterea atitudinii sale faţă de mediu, faţă de
semeni, în general faţă de comunitate şi faţă de problemele sale de viaţă‖ (Adler, 1996).
În cartea de faţă, facem distincţia între temperament şi comportament. Temperamentul ne
reflectă personalitatea interioară (cine suntem cu adevărat); iar comportamentul ne reflectă
personalitatea exterioară (cum ne văd alţii sau cum vrem să fim văzuţi). Pentru unii dintre noi,
personalitatea exterioară coincide cu cea interioară. Pentru alţii însă, cele două tipuri de
personalităţi nu coincid pentru că ne străduim, adaptându-ne comportamentul, să părem altfel
decât suntem. Diferenţa o face autocontrolul asupra impulsurilor şi gândurilor negative şi
capacitatea de disimulare, prin care reuşim să ne ascundem defectele şi gândurile. Dar câţi
suntem marii actori care reuşesc cu adevărat să îi păcălească pe alţii? Cei mai mulţi suntem
cabotini care nu păcălim pe nimeni şi ajungem cu timpul să ne păcălim singuri.
Temperament. Este definit de psihologi ca:
- o componentă moştenită a personalităţii. Iată câteva definiţii: (1) trăsături de
personalitate moştenite care apar la începutul copilăriei (conform Arnold Buss and
Robert Plomin) (Strelau, 2002)); (2) dispoziţii moştenite (cu o bază biologică) care
determină un anumit comportament; sau, influenţa codificată fizic a naturii (Millon et al.,
2004); (3) diferenţe individuale cu fundament biologic care influenţează stiluri de
comportament unice şi modul în care reacţionăm la mediu. Modelul de temperament
interacţional este o teorie prin care trăsăturile de temperament şi mediul se influenţează
reciproc (Rickman, 2008); (4) dispoziţia caracteristică unui individ, sensibilitatea la
stimulare şi nivelul de energie. De obicei e conceptualizat ca predispoziţie genetică
datorită diferenţelor de reactivitate la stimuli (Atkinson, 2002).
- orientare emoţională, fenomen caracteristic naturii emoţionale a unui individ, care
include predispoziţia sa la stimulare emoţională, puterea şi viteza de răspuns, calitatea
dispoziţiei predominante şi toate particularităţile fluctuaţiei şi intensităţii dispoziţiilor.
Trebuie privit ca fiind dependent de constituţia fizică, deci are o puternică origine
ereditară (conform Allport). Este considerat şi o dispoziţie influenţată de impulsuri şi
emoţii (conform lui Wilhelm Wundt) (Strelau, 2002).
- stil de comportament, termen general care se referă la modul ―cum se comportă‖ un
individ. El diferă de termenul ―abilitate‖ care se referă la ―ce şi cât de bine se comportă‖
şi de cel de ―motivare‖ care se referă la ―de ce se comportă astfel‖ (conform lui
Alexander Thomas and Stella Chess) (Strelau, 2002).
- viteza cu care gândeşte persoana, forţa sau ritmul proceselor sale interioare (Adler, 1996);
- un fenomen psihologic constând în trăsături psihice determinate de compoziţia sângelui
(conform lui Aristotel şi apoi Kant). Kant susţine că două proprietăţi ale sângelui
determină categoria de temperament: modul de coagulare şi temperatura sângelui (caldă
sau rece) (Strelau, 2002).
Psihologii Arnold Buss şi Robert Plomin au propus patru factori ai temperamentului:
emoţionalitate, activitate, sociabilitate, impulsivitate, enumeraţi în (Pervin, 2003).
Caracteristicile temperamentului care îl deosebesc de personalitate sunt (Strelau, 2002),
(Zuckerman, 2005): se distinge prin trăsături de personalitate de bază, relativ stabile; este
determinat iniţial de mecanisme biologice genetice (înnăscute) şi apare la începutul copilăriei

21
dar, poate fi subiect al schimbării cauzate de maturitate şi de interacţiunea cu persoane şi cu
experienţe de viaţă specifice; se exprimă în aspecte de comportament energetic şi temporal, mai
degrabă decât motivaţional (orientat spre scopuri).
Măsuri de evaluare a temperamentului propuse de Strelau sunt (Zuckerman, 2005): (1)
rezistenţa la excitare sau abilitatea de a lucra în condiţii intense, care distrag atenţia; este numită
şi ―rezistenţa sistemului nervos‖; iar persoanele care au această rezistenţă sunt numite slab
reactive; (2) puterea inhibiţiei sau abilitatea de a exersa restricţia comportamentală şi de a
rămâne calm la provocări; (3) mobilitatea proceselor nervoase sau abilitatea de a se deplasa de la
stări de excitaţie către inhibiţie şi înapoi la excitaţie. Se poate exprima prin viteza de începere a
lucrului şi prin uşurinţa de trecere la relaxare sau adormire.
Caracteristicile formale ale temperamentului propuse de Strelau sunt: vioiciune sau tendinţa
de a reacţiona rapid, de a păstra un tempo înalt în activităţi şi de a-şi adapta uşor
comportamentul, în funcţie de cerinţele situaţiei; perseverenţă sau tendinţa de a continua
comportamentul, chiar şi când situaţiile care l-au provocat nu mai există; sensibilitatea la senzori
(stimuli) sau abilitatea de a simţi sau de a reacţiona şi la stimuli de joasă intensitate; reactivitate
emoţională intensă la stimuli provocatori, dar şi sensibilitate emoţională şi rezistenţă emoţională
scăzută; rezistenţă sau capacitatea de a reacţiona adecvat în situaţii de stimulare intensă şi de
durată; activitate sau căutarea de stimulări înalte prin comportamentul propriu sau prin
stimularea ambientului.
Instinct. Este definit ca: (1) comportament neînvăţat (Atkinson, 2002); (2) o reprezentare
mintală a unui stimul intern (impuls) care îndeamnă la acţiune sau gândire (Sigmund Freud); (3)
un impuls fizic inconştient către acţiune, corespondentul fizic al arhetipului (Carl Jung) (Schultz
& Schultz, 2005); (4) model de comportament înnăscut, în general fix, ca răspuns la anumiţi
stimuli şi care asigură orientarea în mediul înconjurător; impuls natural (dicţionare).
Abilitate, competenţă, intuiţie. Abilitatea este definită ca suma cunoştinţelor demonstrabile
sau ca talent (Atkinson, 2002). Abilitatea include aptitudinea (capacitatea de a învăţa şi a
cunoaşte) şi achiziţia (stadiu în timpul căruia se învaţă şi care este gradual consolidat). Abilităţile
pot fi primare sau dobândite şi reflectă cât de bine stăpânim o situaţie particulară şi cât de bine ne
atingem obiectivul propus în acea situaţie (Maltby et al., 2010).
Competenţa se defineşte ca o construcţie cognitivă şi comportamentală a ceea ce o persoană
poate sau nu poate face, bazată pe observaţii asupra lumii, asupra ei însăşi şi asupra altor
persoane (Feist&Feist, 2009). Inteligenţa nu se referă la anumite abilităţi, ci este o calitate
indivizibilă a minţii care influenţează execuţia tuturor activităţilor realizate conştient (Chamorro-
Premuzic&Furnham, 2005). Totuşi, este văzută ca o abilitate intelectuală generală de a raţiona, a
planifica, a rezolva probleme, a gândi abstract, a învăţa repede şi a învăţa din experienţă.
Intuiţia este acea capacitate a gândirii de a descoperi nemijlocit şi imediat adevărul pe baza
experienţei şi a cunoştinţelor dobândite anterior, fără raţionamente logice preliminare. Carl Jung
defineşte intuiţia ca funcţie iraţională ce implică percepţia unor date elementare care sunt dincolo
de conştientizare. Oamenii intuitivi ―cunosc‖ ceva fără să înţeleagă cum cunosc. Ei relaţionează
cu lumea cu o minimă interpretare şi cu un minim de raţionament, bazându-se pe presimţiri şi
premoniţii.
Calităţi, defecte, înclinaţii. Facem distincţia între calităţi şi defecte şi între înclinaţii pozitive
şi negative. Calităţile sau defectele sunt cele deja dovedite şi manifestate, în timp ce înclinaţiile
sunt potenţiale calităţi sau defecte, încă nedovedite cu certitudine şi nemanifestate în mod
continuu. Toţi avem înclinaţii pozitive sau negative, dar nu toţi ni le transformăm în calităţi sau
defecte. Uneori rămân la stadiul de înclinaţii până la adânci bătrâneţe. Factorul declanşator al

22
dezvoltării şi transformării lor este motivaţia noastră, mulţimea dorinţelor (pozitive sau negative)
pe care le avem la un moment dat (de exemplu, cu privire la profesie, familie, viaţă socială sau
spirituală, dorinţe materiale, etc). Orice om are calităţi şi defecte. Dacă avem curajul să ne
analizăm cu obiectivitate şi cât mai devreme, descoperim că anumite lucruri le facem cu plăcere
şi bine, iar pe altele le facem prost pentru că nu ne plac. Ceea ce ne place şi facem bine ar trebui
contorizate la calităţi şi talente.

Moduri de abordare şi teorii ale personalităţii

Studiul personalităţii s-a deplasat de la teorii globale, începând cu teoria psihoanalitică a
nevrozelor propusă de Sigmund Freud (în secolul 19), la explorările din secolul 21 asupra unor
dimensiuni mai limitate ale personalităţii (Schultz&Schultz, 2005). De asemenea, explorarea
personalităţii s-a schimbat de la studii de caz asupra persoanelor tulburate emoţional, la o
cercetare ştiinţifică asupra unor populaţii diverse. În prezent, studiile în acest domeniu reflectă
diferenţele de gen, vârstă, orientare sexuală, etnică, rasială, religioasă şi moştenirea culturală.
Obiectul diferenţelor dintre teoriile personalităţii sunt problemele de bază privind natura
umană (Feist&Feist, 2009). Fiecare teorie are altă abordare şi viziune asupra naturii umane.
Există mai multe dimensiuni sau perspective generale care separă teoriile personalităţii, şi
anume: determinism sau libera alegere; pesimism sau optimism; cauzalitate (comportamentul
este o funcţie a experienţelor trecute) sau teleologie (comportamentului este în funcţie de scopuri
viitoare); determinanţi conştienţi sau inconştienţi ai comportamentului; influenţe biologice sau
sociale asupra personalităţii; unicitate sau similaritate a trăsăturilor dominante ale personalităţii.
În (Schultz&Schultz, 2005), (Hersen&Thomas, 2006), (Feist&Feist, 2009), (Maltby et al.,
2010), (Cloninger, 2004), (Ewen, 2003), (Pervin, 2003), (Leary&Hoyle, 2009) şi în alte lucrări,
se analizează mai multe moduri de abordare şi teorii ale personalităţii, propuse de diferiţi
psihologi, şi care sunt enumerate şi descrise succint mai jos. Din ele descoperim complexitatea
personalităţii noastre şi multiplele perspective din care trebuie să o analizăm şi să o înţelegem.
1. Abordarea psihanalitică a fost propusă de psihologul austriac Sigismund Freud. Este
abordarea în care personalitatea este motivată de instincte, sex şi agresiune, precum şi de
necesitatea reduceii tensiunii rezultată din conflictele interne unei persoane. Se bazează pe studii
de caz şi pe practica clinică a psihanalizei. Tot ca abordări psihanalitice sunt şi psihologia ego-
ului propusă de Anna Freud şi teoria relaţiilor orientate spre obiecte care analizează relaţiile
unei persoane cu obiecte care îi satisfac necesităţi instinctuale.
Câteva concepte şi concluzii ale abordărilor psihanalitice sunt: viaţă psihică a individului are
multe elemente din inconştient; indivizii sunt motivaţi să evite durerea şi să caute plăcerea prin
exprimarea necesităţilor şi dorinţelor în relaţie cu ceilalţi; căutarea satisfacţiilor este adesea
asociată cu anxietatea şi vina; ambivalenţă, prin împărţirea reprezentărilor mintale în bine şi rău;
căutarea siguranţei personale în relaţiile cu alţii; traumele din copilărie influenţează dezvoltarea
şi comportamentul adultului; contradicţie între tendinţa de separare şi autonomie şi necesitatea de
apropiere, protecţie, iubire; transferul în relaţii a conflictelor nerezolvate şi a modelelor din
copilărie. Psihologii consideră că psihanaliza a revoluţionat înţelegerea vieţii mintale, furnizând
idei noi privind procesele mintale inconştiente, determinismul psihic, iraţionalitatea motivaţiilor.
2. Abordarea neopsihanalitică este este o ramură a abordării psihanalitice în care se
încadrează şi teoriile propuse de Carl Jung (psihologia analitică) (Jung, 1916), Alfred Adler
(psihologia individuală), Karen Horney şi Erich Fromm, ultimii doi susţinând influenţa factorilor
sociali şi culturali în dezvoltarea personalităţii; şi de Henry Murray care susţine că fiziologia
cerebrală influenţează personalitatea. Aceşti psihologi văd persoana ca un întreg care acţionează

23
în lumea reală, cu forţe conştiente şi inconştiente, nu doar cu elementele ei de comportament sau
cu răspunsul ei la stimuli, studiate în laborator.
Psihologia analitică a lui Carl Jung. În timp ce Freud ne vede prizonieri sau victime ale
trecutului, Jung consideră că suntem influenţaţi atât de trecut, cât şi de viitor (cel spre care
tindem). De asemenea, Jung pune accentul pe aspectul filogenetic al personalităţii, într-o măsură
mai mare decât Freud sau ceilalţi neopsihanalişti; iar teoria lui asupra personalităţii se centrează
pe inconştient, personal sau colectiv.
Pentru explicarea energiei noastre psihice, Jung introduce trei principii: (1) principiul
opoziţiei (generarea energiei prin conflictul între procese, tendinţe sau atitudini opuse, de
exemplu atitudinile mintale extroversiune-introversiune introduse de Jung); (2) principiul
echivalenţei (conservarea energiei prin continua redistribuire a energiei cheltuite în anumite
condiţii, adică prin deplasarea ei în alte părţi ale personalităţii, cu o valoare psihică egală); (3)
principiul entropiei (tendinţa spre echilibrarea diferenţelor de energie, prin distribuirea ei egală
în toate structurile personalităţii).
La Jung, personalitatea totală (psihicul) este compusă din: ego (aspectul conştient al
personalităţii, parte a psihicului concentrată pe percepţie, gândire, simţire şi amintire);
inconştientul personal (materialul mintal care a fost conştient dar, între timp, a fost uitat sau
suprimat, de exemplu emoţii, percepţii, amintiri, dorinţe, care la un moment dat se pot
transforma în complexe de personalitate); şi inconştientul colectiv (cel mai de jos şi mai greu
accesibil nivel al psihicului care acumulează experienţele universale şi ancestrale, moştenite de
la specii umane şi preumane anterioare şi care devin predispoziţii native în personalitatea
noastră). Tipurile psihologice propuse de Jung sunt enumerate în secţiunea următoare.
În teoria lui, Jung combină idei din istorie, mitologie, antropologie şi religie. Ideile sale şi
mai multe concepte introduse de el, inclusiv tipurile sale psihologice, au stat la baza multor teorii
ulterioare asupra personalităţii (Schultz&Schultz, 2005).
Psihologia individuală a lui Alfred Adler se concentrează pe unicitatea fiecărei persoane şi
neagă universalitatea motivelor şi scopurilor avansată de Freud. După părerea sa, fiecare individ
este o fiinţă socială, iar personalitatea lui este influenţată de mediul şi interacţiunile sociale şi nu
de necesitatea satisfacerii unor nevoi biologice. Pentru el, conştientul, nu inconştientul, este în
centrul personalităţii, deci suntem implicaţi activ şi conştient în crearea personalităţii noastre şi
în orientarea noastră pentru viitor. El ne spune că ―va pătrunde în conştient ceea ce ne este
avantajos şi va rămâne în inconştient ceea ce poate să ne tulbure argumentarea‖ (Adler, 1996).
Adler consideră că lupta noastră în viaţă este motivată de sentimente de inferioritate, pe care
le consideră normale pentru orice persoană şi nu o slăbiciune. Pe de altă parte, evoluţia noastră
ascendentă rezultă din compensare, din încercarea de a ne depăşi inferiorităţile. Când o persoană
nu este capabilă să îşi compenseze inferiorităţile, apare complexul de inferioritate. Când
dimpotrivă, o persoană încearcă să îşi compenseze peste măsură inferiorităţile, apare complexul
de superioritate (opinie exagerată despre abilităţile şi realizările personale, pe care nu consideră
că trebuie să le demonstreze; sau dorinţa de a obţine un succes răsunător). Complexul de
superioritate este atribuit persoanelor lăudăroase, vanitoase, egocentrice şi cu tendinţa de a-i
denigra pe alţii. Adler consideră că lupta pentru perfecţiune, pentru atingerea unui obiectiv final,
ar trebui să fie principalul scop în viaţă şi principala modalitate de a ne depăşi sentimentele de
inferioritate, de a ne completa personalitatea şi de a ne ghida comportamentul. Fiecare ne
exprimăm această luptă în mod diferit, prin modele de comportament diferite, prin caracteristici
şi obiceiuri diferite, reunite de Adler în concepul de stil de viaţă.

24
 Stilurile de viaţă sunt legate de aspectele principale cărora trebuie să le facem faţă:
comportamentul faţă de ceilalţi, ocupaţia şi iubirea. După modul în care sunt abordate aceste
aspecte, în opinia lui Adler există următoarele stiluri de viaţă: (1) dominare (preocupare redusă
faţă de alţii); (2) dependenţă (aşteptarea obţinerii unei satisfacţii de la alţii; dependenţa de alţii);
(3) evitare (lipsa oricărei încercări de a face faţă problemelor vieţii); (4) utilitate socială
(cooperarea cu alţii şi acţionarea în concordanţă cu nevoile lor). Cei care se încadrează în primele
trei stiluri sunt consideraţi nepregătiţi să facă faţă problemelor vieţii pentru că le lipseşte
interesul social (potenţialul de a coopera cu alţii pentru obiective personale sau ale societăţii).
Tot Adler a contribuit cu ideea că ordinea în care se nasc copiii într-o familie are mare
influenţă în copilărie şi de la care începem să ne creăm propriul stil de viaţă.
3. Abordarea umanistă a fost promovată de Abraham Maslow şi de Carl Rogers şi este
prezentată în (Maslow, 1968), (Cloninger, 2004), (Ewen, 2003), (Schultz&Schultz, 2005), etc.
Teoriile umaniste subliniază puterea şi aspiraţiile, voinţa liberă şi maximizarea potenţialului
uman. Această abordare sugerează faptul că personalitatea se obţine prin două tendinţe: (1)
tendinţa de actualizare, de dezvoltare a capacităţilor şi de evoluţie ascendentă personală; şi, (2)
tendinţa de autoactualizare, de întreţinere a eului personal şi de comportament consistent cu
acesta. Se bazează pe studii de caz şi practică clinică în terapia centrată pe persoană.
Maslow propune o ierarhie de cinci necesităţi înnăscute (instinctuale), în ordinea priorităţii
pentru supravieţuire: fiziologice (apă, mâncare, sex); de securitate (securitate, ordine şi
stabilitate); de apartenenţă şi iubire; de stimă (personală şi a altora); de autoactualizare
(dezvoltarea la potenţialul maxim a talentelor şi abilităţilor). El a propus şi două necesităţi
cognitive înnăscute: cunoaştere şi înţelegere.
Carl Rogers a propus o abordare originală a psihoterapiei, denumită terapie nondirectivă sau
centrată pe persoană (pacient), aplicată în prezent în cazul tulburărilor emoţionale. El sugerează
faptul că persoana, şi nu medicul, poate determina schimbarea şi îmbunătăţirea personalităţii,
medicul având doar rolul de a asista şi a facilita schimbarea.
Caracteristicile dezvoltării personalităţii din teoriile propuse de Maslow şi Rogers sunt
prezentate în secţiunea privind evoluţia personalităţii din acest capitol.
4. Abordarea comportamentală a fost iniţiată de John B. Watson, care s-a concentrat pe
studiul comportamentului exterior, ca răspuns la stimuli, ignorând procesele mintale şi
psihologice care pot influenţa comportamentul. Similar, B. F. Skinner (Skinner, 2005) consideră
că personalitatea este o acumulare de răspunsuri primare (neînvăţate) şi secundare (învăţate,
obiceiuri); iar puterea răspunsului poate creşte după introducerea unei recompense. Ideile celor
doi psihologi se bazează mai ales pe experienţe de laborator, în principal pe animale, ceea ce
explică concluziile studiilor lor.
B. F. Skinner introduce ideea controlului şi modificării comportamentului prin variabile
externe organismului. El descrie însă şi autocontrolul prin capacitatea noastră de a ne controla
comportamentul şi variabilele externe care îl determină, cu scopul de a minimiza impactul
evenimentelor externe asupra noastră.
5. Abordarea bazată pe învăţare socială este reprezentată de Albert Bandura şi este o
continuare a abordării comportamentale, deoarece se bazează pe comportamentul determinat de
factori externi şi nu de necesităţi, trăsături, impulsuri sau mecanisme de apărare. Totuşi, spre
deosebire de Skinner, Bandura acceptă existenţa unor variabile cognitive interne care mediază
între stimuli şi răspuns. Teoria învăţării sociale a lui Bandura nu se bazează pe studiul
animalelor, ci pe studiul unor comunităţi umane; iar modificarea comportamentului se atribuie
unor cauze şi contexte sociale. El introduce noţiunea de învăţare observaţională, prin care

25
învăţăm răspunsuri noi prin observarea altor persoane, luând exemplu de la acestea, intenţionat
sau nu, şi creându-ne modele de comportament pe baza acestor obsevaţii. Dar, modificarea
comportamentului nu se face automat, doar prin observarea altora, ci şi cu ajutorul unor procese
cognitive şi al gândirii personale, deci prin decizii conştiente şi deliberate, care ne fac capabili să
anticipăm consecinţele comportamentului nostru.
Bandura consideră că învăţarea observaţională (pornind de la un model social observat) este
guvernată de patru tipuri de procese: (1) de atenţie (percepere corectă a modelului observat); (2)
de reţinere (memorare a comportamentului modelului observat); (3) de producţie (creare a unor
reprezentări mintale proprii, pornind de la comportamentul modelului observat); (4) de
încurajare şi de motivare (când comportamentul modelului observat a condus la o răsplată sau la
un succes). Studiul acestor procese l-a determinat pe Bandura să insiste asupra importanţei
modelelor pe care le oferă societatea, bune sau rele, mai ales copiilor, prin filme, cărţi, jocuri
video, mass-media. Acestea influenţează mai ales copiii şi tinerii care au o încredere scăzută în ei
înşişi, care se subestimează şi care sunt impresionaţi de personalităţi puternice.
Din teoria lui Bandura trebuie reţinute şi studiile privind eficacitatea personală, sentimentul
că suntem potriviţi, eficienţi şi competenţi să facem faţă provocărilor vieţii; că ne putem atinge şi
menţine standardele de performanţă; şi că ne putem controla viaţa. Modelarea comportamentului
prin observaţie şi evoluţia eficacităţii personale sunt studiate în toate etapele vieţii (copilărie,
adolescenţă, maturitate şi bătrâneţe), în funcţie de gen, înfăţişare, performanţă intelectuală şi
profesională, sănătate fizică şi mintală, rezistenţă la stres. Scopul teoriei lui a fost şi să schimbe
comportamentele nedorite sau anormale ca: temeri şi fobii, anxietate, vicii, tulburări sexuale, etc.
6. Abordarea cognitivă studiază modalităţile prin care reuşim să cunoaştem mediul
înconjurător şi pe noi înşine, prin care percepem, evaluăm, învăţăm, gândim, luăm decizii şi
rezolvăm probleme. Este o adevărată abordare psihologică a personalităţii pentru că se
concentrează pe activităţi mintale conştiente. A fost folosită de George Kelly ((Kelly,1991),
(Fransella, 2003)) în teoria sa cognitivă asupra personalităţii (denumită teoria construcţiei
personale), care încearcă să descrie toate aspectele personalităţii, inclusiv componentele
emoţionale, în termeni de procese cognitive. Construcţia personală este definită ca un mod de a
interpreta, explica şi prezice evenimente. Teoria se bazează pe ideea că suntem în stare să
interpretăm comportamentele şi evenimentele din jurul nostru şi să utilizăm înţelegerea lor şi
experienţa dobândită pentru orientarea propriului nostru comportament, pentru organizarea
evenimentelor şi a relaţiilor sociale din propriile noastre vieţi şi pentru predicţia
comportamentului nostru şi al altor persoane.
Prin construcţie se înţelege deci modul personal şi unic în care privim viaţa, de exemplu, ce
este bun, inteligent, moral, etc; adică o ipoteză intelectuală prin care explicăm sau interpretăm
evenimentele. În măsura necesităţilor, suntem liberi să ne revizuim sau să ne înlocuim
construcţiile personale cu unele alternative. Diferenţele în modul în care percepem şi interpretăm
persoane, obiecte şi situaţii sunt legate de stilurile cognitive diferite (complexitate sau simplitate
cognitivă). Teoria este organizată în postulate şi corolare fundamentale (construcţia,
individualitatea, organizarea, dihotomia, alegerea, delimitarea, experimentarea, modularizarea,
fragmentarea, similaritatea, socialitatea) care precizează modul în care sunt orientate procesele
psihologice spre anticiparea evenimentelor.
7. Abordarea evolutivă (pe durata vieţii) a fost propusă de Erik Erikson şi este centrată pe
căutarea identităţii ego-ului, care este influenţat de factori sociali şi istorici. El susţine că ego-ul
este centrul personalităţii, este parţial inconştient şi este un factor pozitiv care crează o
autoidentitate şi ne ajută să ne adaptăm la diferite conflicte şi crize din viaţă. De asemenea, ego-

26
ul ne fereşte de pierderea identităţii prin influenţa societăţii. Erikson defineşte ego-ul ca o
abilitate de a unifica experienţe şi acţiuni într-un mod adaptiv; şi identifică opt etape de
dezvoltare psihosocială de-a lungul vieţii: nou născut, copilărie timpurie, vârsta de joacă, vârsta
şcolară, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe. El sugerează faptul că dezvoltarea este
guvernată de principiul epigenetic de maturizare (adică, dezvoltarea depinde de factori genetici).
8. Abordarea bazată pe trăsături (genetice sau dobândite), cum sunt cele de mai jos.
Tipurile de temperament explicate fiziologic de Hipocrat: melancolic (nefericit, depresiv,
deprimat, temător); coleric (temperamental, iritabil, energic, agresiv); sanguin (fericit, optimist,
încrezător, plin de speranţă); flegmatic (apatic, calm, stabil, stăpân pe sine, leneş). Fiecare tip are
o explicaţie fiziologică (sanguinul este guvernat de sânge, melancolicul de bila neagră, colericul
de bila galbenă, flegmaticul de salivă); şi are un element asociat (pământ, foc, aer sau apă).
Aceste tipuri au stat la baza mai multor teorii asupra personalităţii, dintre care mai importante
sunt: organizarea dimensională a lui Eysenck şi analiza dimensională a lui Wundt.
Caracteristicile propuse de Teofrast (considerat un taxonomist al caracterului) (Edmonds,
1927), descrise şi în (La Bruyère,1696): arogant, bârfitor, mitocan, prefăcut, laş, ironic, bănuitor,
linguşitor, dezagreabil, limbut, zgârcit, ofensator, mincinos, dominator, serviabil, încăpăţânat sau
greu de cap, meschin, mediocru, lăudăros, certăreţ sau bombănitor, carierist, stupid, superstiţios,
ursuz, neruşinat, inoportun, nesăbuit, fără conştiinţă, caracterizat prin afişarea superiorităţii şi
prin vorbărie goală. Dintre acestea, Teofrast a detaliat cu precădere caracteristicile: mincinos,
linguşitor, zgărcit.
Tipurile de personalitate propuse de William Sheldom în 1940, denumite somatotipuri, care
fac legătura între construcţia fizică şi personalitate sau temperament: tipul endomorf (moale şi
rotund) plăcut, sociabil, relaxat; tipul mezomorf (atletic şi musculos) energic, afirmativ, curajos,
competitiv, agresiv, îndrăzneţ; tipul ectomorf (slab şi înalt) retras, temător, introvertit, artistic,
intelectual, neîncrezător.
Teoria propusă de Gordon Allport în care se subliniază specificitatea personalităţii fiecărui
individ şi faptul că personalitatea este influenţătă atât ereditar, cât şi de mediul în care trăim.
Trăsăturile considerate genetice sunt: fizic, inteligenţă şi temperament. Ele pot fi reformate,
extinse sau limitate de condiţiile de mediu.
Studiile lui Raymond Cattell privind comportamentul bazat pe analiza factorilor
(trăsăturilor) şi definirea unui model al trăsăturilor individuale, văzute ca unităţi structurale de
bază ale personalităţii. Tipurile de personalitate propuse de el sunt descrise în secţiunea
următoare.
Genetica comportamentală. Calităţile şi defectele native, de caracter şi comportamentale
sunt studiate atât în teorii ale personalităţii şi comportamentului, cât şi în biogenetică şi, în
particular, în genetica comportamentală. Este o disciplină care încearcă să documenteze
influenţele relative ale eredităţii şi mediului asupra diferenţelor comportamentale observate între
indivizi. Include genetica cantitativă (studii privind gemenii, adopţia, familia) şi genetica
moleculară (studiul ADN-ului). Genetica comportamentală a furnizat dovezi privind stabilitatea
unor trăsături şi sugerează faptul că există o influenţă genetică substanţială asupra trăsăturilor
personale, care persistă până la maturitate; şi că factorii de mediu au un rol minor în modificarea
personalităţii (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005).
Psihologul Hans Eysenck a făcut studii asupra moştenirii în familie şi asupra structurii
personalităţii prin analiza factorială, precum şi prin studiul relaţiilor dintre genetică (sau factorii
ereditari) şi trăsăturile de personalitate. El explică diferenţele individuale în termeni biologici şi
prin nivele de stimulare. Propune trei dimensiuni ale temperamentului definite prin combinaţia

27
dintre factori şi trăsături. Cele trei dimensiuni sunt: extroversiune-introversiune; neuroticism-
stabilitate emoţională; psihoticism-controlul impulsurilor (sau funcţionarea superego-ului).
Aceste dimensiuni sunt descrise în secţiunea următoare.
Genetica comportamentală se concentrează pe patru subdomenii de cercetare (Nuffield
Council on BioEthics, 2002): inteligenţa, trăsăturile de personalitate, comportamentul antisocial
şi orientarea sexuală. Se studiază modul şi gradul de influenţă a factorilor genetici şi de mediu
asupra acestor aspecte umane. S-a constatat că este dificil de stabilit modul cum se obţine o
anumită trăsătură de caracter deoarece pot contribui mai multe gene care interacţionează între
ele, dar şi cu factorii de mediu, care la rândul lor pot interacţiona între ei.
Teoria celor cinci factori (dimensiuni), propusă de Robert McCrae şi Paul Costa, include:
neuroticismul, extroversiunea, deschiderea la experimente, agreabilitatea şi conştiinciozitatea.
Această teorie este descrisă în secţiunea următoare.
Teoria temperamentului definită de Arnold Buss şi Robert Plomin. Ei identifică trei
temperamente moştenite (emoţionabilitate, activitate şi sociabilitate) care combinate stau la baza
unui model de personalitate. Cercetarea lor a scos în evidenţă o legătură între dispoziţiile
temperamentale şi cele cinci dimensiuni de personalitate enumerate anterior. Dacă aceste
dispoziţii sunt realizate depinde de experienţa individului şi de impactul social.
Din (Schultz& Schultz, 2005), aflăm concluzia teoriilor bazate pe trăsături: moştenirea
genetică este responsabilă de aproximativ 50% din personalitatea noastră. Restul depinde de
mediu şi de experienţa proprie.
9. Abordarea holistică. David Magnusson (Bergman et al., 2003) a introdus teoria holistică
a interacţiunii persoană-context, care subliniază rolul contextului în comportamentul şi în
dezvoltarea umană. Viziunea lui este construită pe patru piloni conceptuali: interacţionismul,
holismul, interdisciplinaritatea şi studiul longitudinal al persoanei.
Din punctul de vedere holistic interacţionist, Magnusson consideră că dezvoltarea se bazează
pe două tipuri de interacţiuni: interacţiuni interne (relaţii bidirecţionale între caracteristici
biologice, psihologice şi comportamentale); şi interacţiuni externe (interacţiuni persoană-context
care implică schimburi continue între o persoană şi mediul ei).
Principiul holistic vede relaţia persoană-mediu în totalitatea ei, ca un întreg inseparabil şi ca
esenţa dezvoltării umane. Totodată, omul este văzut ca un sistem cu autoorganizare, adică
subsistemele fiziologic şi psihologic interacţionează şi se organizează astfel încât să optimizeze
funcţionarea întregului organism. Omul nu este doar un receptor pasiv al stimulilor din mediu la
care reacţionează, ci este şi un agent activ în interacţiunea cu mediul. Astfel, Magnusson
introduce conceptul de interacţiune dinamică între o persoană şi mediu, care include şase
principii de bază corelate între ele: multideterminare, interdependenţă, reciprocitate,
temporalitate, nelinearitate şi integrare.
10. Abordări contemporane specializate (limitate ca domeniu de cercetare). Ca şi în alte
domenii, studiul personalităţii s-a dovedit prea complex pentru a fi cuprins într-o singură teorie.
Au apărut teorii specializate, cu un scop limitat, concentrate pe anumite aspecte ale personalităţii.
Sunt în general teorii propuse de cercetători, nu de clinicieni, deci nu sunt orientate exclusiv spre
pacienţi. Câteva direcţii în care s-au dezvoltat astfel de teorii şi care pornesc de la abordări
anterioare (ca cea bazată pe trăsături, pe învăţare socială sau cognitivă) vizează nu doar câte un
aspect diferit al personalităţii, dar şi o abordare diferită pentru explicarea ei. Astfel de abordări
specializate sunt descrise în (Schultz&Schultz, 2005), (Leary&Hoyle, 2009).
Locul de control este o abordare propusă de Julian Rotter care a ajuns la concluzia că, pentru
a evolua, unele persoane sunt stimulate de propriile acţiuni şi de propriul comportament (deci

28
prin control intern); în timp ce altele cred că stimularea lor este controlată de alte persoane şi de
forţe exterioare lor (control extern). Rotter consideră că aceste convingeri diferite ne influenţează
comportamentul. Cei din a doua categorie consideră că abilităţile lor nu contează şi fac un efort
minim să îşi îmbunătăţească situaţia. În schimb, cei din prima categorie au încredere în abilităţile
lor, sunt mai responsabili pentru acţiunile lor, se adaptează mai uşor şi mai bine la mediul
înconjurător şi manifestă o mai bună sănătate fizică şi mintală.
Căutarea senzaţiilor este o abordare propusă de Marvin Zuckerman care studiază această
trăsătură, într-o mare măsură moştenită, care a fost inclusă anterior de Eysenck în dimensiunea
extroversiune-introversiune din teoria lui. Zuckerman defineşte această trăsătură ca pe o dorinţă
de senzaţii şi experienţe variate, noi şi complexe; dar şi o dorinţă de a-şi asuma riscuri fizice,
sociale, legale, financiare, doar de dragul experienţei. El a identificat patru componente ale
căutării senzaţiei: (1) căutarea emoţiilor şi a aventurii (dorinţa de a se angaja în activităţi fizice
care implică viteză, pericol, sfidarea gravităţii, etc); (2) căutarea experienţei (experienţe noi prin
călătorii, muzică, artă, stil de viaţă nonconformist); (3) dezinhibarea (eliberarea de inhibiţii prin
activităţi sociale fără inhibiţii); (4) predispoziţia spre plictiseală (aversiune faţă de experienţe
repetitive, muncă de rutină, persoane predictibile; reacţie de nemulţumire şi nelinişte în astfel de
situaţii). Zuckerman caracterizează căutătorii de senzaţii ca persoane entuziaste, aventuroase,
jucăuşe, imaginative, îndrăzneţe, neascultătoare.
Neajutorarea învăţată este o abordare propusă de Martin Seligman, bazată pe percepţia că
mulţi nu avem control asupra mediului şi chiar asupra propriei persoane. A constatat că
persoanele care cred că îşi pot influenţa în bine boala şi emoţiile evoluează mai bine din punct de
vedere fizic şi psihologic, decât cele cu o percepţie mai scăzută asupra controlului personal, chiar
dacă sunt într-o stare fizică mai bună. A constatat şi că este posibil să învăţăm să ne creştem
sentimentul de control, îmbunăţăţindu-ne astfel sănătatea.
Ca explicaţie pentru lipsa relativă de control, Seligman şi-a extins teoria incluzând factorii:
optimism şi pesimism. Optimistul poate preveni sentimentul de neajutorare şi are o viaţă mai
lungă şi mai sănătoasă; în timp ce pesimistul îşi extinde sentimentul de neajutorare în toate
aspectele vieţii. În studiile sale, Seligman a constatat şi că persoanele cu convingeri religioase
intense sunt mai optimiste decât cele cu convingeri moderate sau fără convingeri religioase; iar
experienţele stresante din viaţă pot afecta optimismul unei persoane. Seligman a demonstrat că
optimismul şi pesimismul ne afectează şi funcţiile cognitive, în bine sau în rău (pesimismul
ducând la depresie). De obicei, pesimiştii atribuie sentimentul de neajutorare unor cauze interne,
iar optimiştii îl atribuie unor cauze externe.
Psihologia pozitivă este o abordare propusă tot de Martin Seligman, care are ca principală
preocupare fericirea, excelenţa şi funcţionarea optimă a unei persoane, idei care au apărut prima
dată în abordarea umanistă a lui Abraham Maslow. Abordarea lui Seligman se deosebeşte de
abordările anterioare asupra personalităţii care se concentrau pe anormalitatea, slăbiciunea şi
motivările negative ale omului, ignorând puterea şi virtuţile acestuia.
În această abordare, sunt studiate cauzele demografice, sociale, culturale, rasiale şi factorii de
personalitate care fac ca anumite persoane să fie optimiste şi fericite, chiar şi atunci când se
confruntă cu probleme existenţiale. Psihologii definesc personalitatea fericită ca fiind bunăstare
subiectivă şi satisfacţie personală care include o evaluare cognitivă a experienţei de viaţă şi un
afect (dispoziţie, emoţie) pozitiv. Deci, fericirea are atât aspecte raţionale, cât şi emoţionale.
Privind factorii de personalitate, mai multe studii au arătat că satisfacţia în viaţă depinde de:
autoacceptare (evaluări pozitive despre noi înşine şi despre viaţa noastră); de dominarea

29
mediului (abilitatea de a face faţă provocărilor şi problemelor); şi, de autonomie (un simţ
puternic de autodeterminare).
Alte studii au descris şase variabile care definesc personalitatea fericită: (1) autoapărarea
represivă (evitarea inconştientă a informaţiei ameninţătoare, ceea ce duce la negarea
experienţelor şi emoţiilor negative); (2) încrederea în motivele altor persoane; (3) autocontrol
intern şi dorinţă de control asupra propriei vieţi; (4) rezistenţă (tendinţa de a minimiza efectele
evenimentelor stresante, adaptându-se şi evaluându-le în mod optimist); (5) stabilitate
emoţională şi afect pozitiv (eliberarea de nevroze şi de dispoziţii, sentimente şi emoţii negative);
(6) stima de sine.

Tipuri de personalitate
Teoriile asupra personalităţii se concentrează pe prezicerea comportamentului probabil. Se
face distincţie între tipul de personalitate şi trăsăturile de caracter. După tipul de personalitate,
fiecare persoană este încadrată într-o singură categorie particulară (dimensiune) de personalitate,
dintre cele enumerate în această secţiune pentru modelul celor cinci dimensiuni (neuroticismul,
introversiunea sau extroversiunea, deschiderea spre experimentare, agreabilitatea şi
conştiinciozitatea). Dar, pentru cei mai mulţi dintre noi, personalitatea nu poate fi încadrată într-o
singură dimensiune. În schimb, teoriile asupra trăsăturilor de caracter permit descrierea
personalităţii prin combinaţii de trăsături din mai multe dimensiuni, cu scoruri diferite în fiecare
dimensiune.
Tipul de personalitate este un termen introdus de Hans Eysenck pentru a descrie o colecţie de
trăsături. (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005) sintetizează concluziile dezbaterilor asupra
structurii personalităţii (centrate pe stabilitatea şi consistenţa modelelor comportamentale
datorate diferenţelor individuale) şi anume că diferenţele individuale pot fi sintetizate în cele trei
dimensiuni ale lui Hans Eysenck (Eysenck, 1998) sau în cele cinci dimensiuni propuse de Robert
McCrae şi Paul Costa (McCrae&Costa, 2003), ambele taxonomii postulând că trăsăturile majore
sunt determinante asupra comportamentului.
Pe lângă aceste două propuneri, în această secţiune vom include şi tipurile de personalitate
propuse de Carl Jung (Jung, 1921) şi de Raymond Cattell, descrise şi în (Chamorro-
Premuzic&Furnham, 2005), (Schultz & Schultz, 2005).
În continuare, prezentăm succint cele mai importante tipuri de personalitate propuse de
psihologi şi descrise în lucrări ca (Schultz&Schultz, 2005), (Chamorro-Premuzic&Furnham,
2005), (Hersen&Thomas, 2006a), (Feist&Feist, 2009), (Maltby et al., 2010),
(John&Robins&Pervin, 2008), (McCrae&Costa, 2003), (Nyborg, 1997), (Eysenck, 1998),
(Fleming, 2006), (Atkinson, 2002), (Parkinson, 1997), (Cloninger, 2004), (Ewen, 2003), (Pervin,
2003), (Leary&Hoyle, 2009) şi în alte lucrări.
Tipurile de personalitate propuse de Carl Jung (Jung, 1921), (Sharp,1987),
(Schultz&Schultz, 2005). Jung a propus opt tipuri de personalitate bazate pe interacţiunea între
două atitudini (introversiune şi extroversiune) şi patru funcţii (gândire, sentiment, senzaţie şi
intuiţie). Aceste tipuri au următoarele caracteristici:
- Extroversiune + gândire: logic, obiectiv, dogmatic;
- Extroversiune + sentiment: emotiv, sensibil, sociabil; mai mult femei decât bărbaţi;
- Extroversiune + senzaţie: nestabil, căutător de plăceri, adaptabil;
- Extroversiune + intuiţie: creativ, capabil să îi motiveze pe alţii, capabil să sesizeze
oportunităţile;
- Introversiune + gândire: interesat mai mult de idei decât de persoane;

30
 - Introversiune + sentiment: rezervat, nedemonstrativ, capabil de emoţii puternice;
- Introversiune + senzaţie: aparent detaşat, se exprimă prin preocupări estetice;
- Introversiune + intuiţie: preocupat mai mult de inconştient decât de viaţa reală.
Tipurile de personalitate propuse de Hans Eysenck (Eysenck, 1998), (Chamorro-
Premuzic&Furnham, 2005), (Schultz & Schultz, 2005), (Nyborg, 1997), (Larsen&Buss, 2008),
(Leary&Hoyle, 2009). Eysenck a propus trei tipuri de personalitate caracterizate prin:
neuroticism (instabilitate emoţională) versus stabilitate emoţională; extraversiune versus
introversiune (gradul în care interacţionăm cu alte persoane); şi psihoticism versus controlul
impulsurilor (gradul de agresiune şi ostilitate interpersonală), cu următoarele trăsături:
- neuroticism (instabilitate emoţională): neliniştit, supărat, deprimat, pesimist, tensionat,
timid, iraţional, capricios, emoţionabil, stimă de sine scăzută, sentimente de vinovăţie;
- stabilitate emoţională: stabil, pozitiv, calm, optimist, încrezător, relaxat;
- extraversiune: energic, sociabil, plin de viaţă, activ, impunător, încrezător, dominant,
relaxat, aventuros, năvalnic;
- introversiune: nesociabil, pasiv, încet, meditativ, introspectiv, neîncrezător în societate;
- psihoticism: aspru, rece, agresiv, impulsiv, încăpăţânat, egocentric, fără empatie,
antisocial, creativ, căutător de senzaţii, rece;
- cu controlul impulsurilor: altruist, raţional, răbdător, conformist, organizat, empatic, cu
picioarele pe pământ.
Există o legătură între tipurile de personalitate propuse de Hipocrat (melancolic, coleric,
flegmatic şi sanguin) amintite în secţiunea anterioară şi două din tipurile propuse de Eysenck:
introvertit/extravertit şi neurotic (nestabil)/ stabil emoţional. Astfel: melancolicul este considerat
introvertit şi instabil emoţional; colericul este considerat extrovertit şi instabil emoţional;
flegmaticul este considerat introvertit şi stabil emoţional; iar sanguinul este considerat extrovertit
şi stabil emoţional (Nyborg, 1997). Trăsăturile propuse de Eysenck sunt comparate şi cu cele
propuse de Teofrast (enumerate în secţiunea anterioară) (Leary&Hoyle, 2009).
Câteva întrebări pe care ar trebui să ni le punem pentru a ne încadra într-un anumit tip de
personalitate sunt (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005):
- Neuroticism: Vă schimbaţi des dispoziţia? Sunteţi des tulburat de sentimente de
vinovăţie? Sunteţi un îngrijorat?
- Extraversiune: Aveţi tendinţa să staţi deoparte în ocazii sociale? Mergeţi des şi vă
bucuraţi la petreceri? Vă bucuraţi să întâlniţi persoane noi?
- Psihoticism: Luaţi medicamente care pot avea efecte ciudate sau periculoase? Vă face
plăcere să răniţi persoane pe care le iubiţi? Aţi profitat vreodată de cineva?
Tipurile de personalitate propuse de Ray Cattell (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005),
(Schultz & Schultz, 2005). Cattell propune 16 tipuri de personalitate definite prin 16 factori
(trăsături sursă), pornind de la analiza limbii engleze şi presupunând că fiecare aspect al
personalităţii poate fi descris prin cuvinte. Aceste trăsături sursă sunt considerate factori de
personalitate unitari, stabili şi permanenţi, fiecare dând naştere unui aspect de bază al
comportamentului. În continuare, enumerăm cei 16 factori propuşi de Cattell, în două variante,
pozitivă şi negativă, preluaţi din (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005).
1. Factor A Cordialitate (Cordial, Lejer, Cald  Rezervat, Distant, Detaşat)
2. Factor B Raţionament (Concret (mai puţin inteligent) Abstract (inteligent))
3. Factor C Stabilitate emoţională (Stabil emoţional, Calm  Reactiv)
4. Factor E Ascendenţă (Dominant, Insistent, Agresiv, Plin de forţă, Direct  Respectuos,
Obedient, Docil, Nesigur, Blajin)
5. Factor F Impulsivitate (Vesel, Fericit, Entuziast  Serios, Deprimat, Îngrijorat)
31
 6. Factor G Conformitate (Conştiincios, Ordonat, Rigid, Respectă autorităţi, standarde şi reguli 
Expedient, Improvizează)
7. Factor H Îndrăzneală socială (Îndrăzneţ, Aventuros, Nestabil  Timid, Distant, Temperat)
8. Factor I Sensibilitate (Sensibil, Artistic, Încăpăţânat, Dependent  Practic, Sigur pe sine,
Pretenţios)
9. Factor L Vigilenţă (Încrezător, Înţelegător, Primitor  Vigilent, Suspicios, Gelos, Retras)
10. Factor M Abstractivitate (Distrat, Imaginativ, Neconvenţional, Nepractic, Uituc  Atent, Practic,
Preocupat de detalii)
11. Factor N Sinceritate (Politicos, Sincer, Naiv, Nepretenţios, Monden  Diplomat, Rezervat,
Secretos, Şiret, Perspicace)
12. Factor O Siguranţă (Încrezător în sine, Sigur, Mulţumit de sine  Temător, Nesigur,
Autoacuzator, Capricios, Sensibil la critică)
13. Factor Q1 Deschidere la schimbare (Deschis la schimbare, Experimentator, Inovativ, Liberal 
Traditional, Conservator)
14. Factor Q2 Încredere în sine (Încrezător în sine, Singuratic, Independent, Încrezut, Mulţumit de
sine  Dependent de grup, Îi urmează pe alţii)
15. Factor Q3 Perfecţionism (Perfecţionist, Controlat, Exact, Planificat  Tolerant cu dezordinea,
Nedisciplinat, Necontrolat, Impulsiv)
16. Factor Q4 Tensiune (Relaxat, Liniştit, Calm  Tensionat, Constrâns, Agitat, Uşor iritabil)
În (Fleming, 2006), doar primele trei trăsături sunt considerate trăsături sursă, celelalte fiind
considerate trăsături de suprafaţă.
Modelul celor cinci dimensiuni ale personalităţii propus de Paul Costa şi Robert McCrae
şi descris în (McCrae&Costa, 2003), (Chamorro-Premuzic&Furnham, 2005), (Schultz&Schultz,
2005), (Nuffield Council on BioEthics, 2002), (Atkinson, 2002), (Parkinson, 1997), (Feist&Feist,
2009), (Cloninger, 2004), (Ewen, 2003), (Larsen&Buss, 2008) şi în alte lucrări.
Este un model considerat deja universal, compus din cinci dimensiuni (trăsături sau factori de
nivel înalt), independente între ele. Fiecare dimensiune conceptualizează diferenţe individuale
care referă modele de comportament stabile. O parte din aceste dimensiuni se găsesc şi între
dimensiunile propuse de Jung şi Eysenck şi între factorii lui Cattell. În funcţie de gradul în care
se reflectă fiecare dimensiune în personalitatea noastră, putem avea una sau mai multe din
trăsăturile care îi sunt caracteristice, din cele enumerate mai jos.
Neuroticismul (stabilitatea sau instabilitatea emoţională) este tendinţa de a experimenta
emoţii negative, în special anxietate, depresie şi furie. Instabilitatea emoţională se caracterizează
prin trăsături ca: anxietate, depresie, sentimentul vinovăţiei, încredere şi stimă redusă de sine,
încordare, timiditate, stări de spirit schimbătoare, agitaţie, suspiciune, ostilitate, emotivitate,
conştiinţa de sine, impulsivitate, vulnerabilitate. Aceste trăsături sunt sintetizate în oglindă prin:
calm-îngrijorat; temperat-temperamental, satisfăcut de sine-îşi plânge de milă, confortabil-
afectat, neemoţionat-emoţionat, rezistent-vulnerabil; sigur-nesigur (McCrae&Costa, 2003),
(Atkinson, 2002), (Larsen&Buss, 2008).
Introvertire şi extrovertire. Extrovertirea se referă la o activitate mai bogată (excitare), la
experimentarea unor emoţii pozitive, la impulsivitate, sociabilitate, vivacitate, acţiune, dorinţă de
afirmare, lipsă de griji, dorinţă de dominare, plăcerea aventurii, căutarea de senzaţii, optimism,
mobilitate, căldură, gregaritate; uneori extrovertiţii nu sunt demni de încredere.
Dimpotrivă, cei cu un grad mai mare de introvertire sunt mai liniştiţi, rezervaţi şi retraşi, sunt
introspectivi, distanţi cu excepţia prietenilor intimi, neimpulsivi, neagresivi, serioşi, ordonaţi, îşi
controlează emoţiile, sunt morali şi poate mai pesimişti. Puse în oglindă, trăsăturile acestei

32
dimensiuni sunt: rezervat-afectuos, retras-sociabil; tăcut-vorbăreţ; inhibat-spontan,, pasiv-activ,
sobru-vioi, rece-pasionat.
Agreabilitatea (amabilitatea, sociabilitatea) se referă la un comportament prietenos,
respectuos şi modest. Se caracterizează prin: încredere, abordare directă, altruism, înţelegere,
modestie, sinceritate, blândeţe, cooperare, grijă, căldură, docilitate, toleranţă, personalitate
neconflictuală, flexibilitate, dorinţă de a educa şi susţine pe alţii, tendinţa de a-i vedea pe alţii
oneşti şi de încredere. Trăsăturile opuse din această dimensiune sunt: iritabil-amabil; insensibil-
sensibil; egoist-altruist, neîndurător-milos, suspicios-încrezător, zgârcit-generos, conflictual-
supus, critic-îngăduitor.
Conştiinciozitatea este asociată cu responsabilitatea şi perseverenţa. Se caracterizează prin:
competenţă, productivitate, ordine, simţul datoriei, organizare, determinare, metodă, orientare
spre reguli, orientare spre scop şi rezultate, aspiraţii înalte, eficienţă, consecvenţă, raţionalitate,
autodisciplină, prudenţă; deci, persoană de încredere. Trăsăturile contrare din această dimensiune
sunt: nepăsător-grijuliu; neserios-demn de încredere; neglijent-conştiincios. leneş-muncitor,
dezorganizat-bine organizat, în întârziere-punctual, fără scop-ambiţios, delăsător-perseverent.
Deschiderea spre experiment (sau Cultura cum este denumită în (Larsen&Buss, 2008))
reprezintă tendinţa de a se implica în activităţi intelectuale şi de a experimenta senzaţii şi idei
noi. Sunt marcaţi de fantezie, estetică, sentimente, acţiuni, idei şi valori. Concret, se
caracterizează prin: flexibilitate şi deschidere în gândire, creativitate, imaginaţie, inventivitate,
curiozitate intelectuală, plăcere în învăţare şi în dezvoltarea de idei noi, înclinare spre fantezie,
sensibilitate estetică, receptivitate la replicile interpersonale, preocupare pentru probleme
filosofice, moralitate, echilibru social, căutarea de noi opţiuni, căutarea diversităţii, evitarea
situaţiilor puternic structurate, rigide sau controlate. Trăsăturile contrare în această dimensiune
sunt: intelectual-nereflexiv sau mărginit, imaginativ-cu picioarele pe pământ, creativ-necreativ,
artistic-neartistic, original-convenţional, îndrăzneţ-temător, conservator-liberal, preferă
varietatea-preferă rutina, curios-necurios, rafinat-nerafinat.
Se observă că, deşi pentru acest model, dimensiunile au denumiri similare în mai multe
lucrări, conţinutul lor este diferit, trăsăturile prin care sunt caracterizate au denumiri diferite şi
sunt în număr diferit de la o lucrare la alta, dar în general au aceeaşi semnificaţie.
În (Leary&Hoyle, 2009), sunt descrise în detaliu trăsăturile din acest model considerate
interpersonale (extrovertire şi agreabilitate), emoţionale (neuroticismul), cognitive (deschiderea
la experienţă), motivaţionale (conştiinciozitatea).
Aceste cinci dimensiuni sunt considerate doar o convenţie de organizare a trăsăturilor de
nivel scăzut şi nu există motive să presupunem că dimensiunile sunt egale ca amploare şi
prezenţă în personalitatea noastră. Există şi psihologi care le consideră insuficiente, alţii care le
consideră prea multe. Unii le consideră dimensiuni independente, alţii intercorelate. Privind
trăsăturile din fiecare dimensiune, se consideră că nu există un set coerent de trăsături pentru
fiecare dimensiune din cauza diferenţelor de interpretare a fiecărei dimensiuni. Şi nu există o
teorie a diferenţelor individuale din cauză că nu se cunosc cu certitudine relaţiile între trăsături.
Postulatele modelului celor cinci dimensiuni, propuse de Paul Costa şi Robert McCrae şi
reluate în (Hersen&Thomas, 2006a), (John&Robins&Pervin, 2008), sunt enumerate mai jos.
Tendinţe de bază (pentru cele cinci dimensiuni)
Individualitatea. Toţi adulţii se caracterizează prin diferenţe care constau într-o serie de trăsături de
personalitate care le influenţează gândurile, sentimentele şi comportamentele.
Originea. Trăsăturile de personalitate sunt tendinţe de bază endogene, care pot fi alterate de
intervenţii, procese sau evenimente exogene care le afectează baza biologică.

33
 Dezvoltarea. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate începe în copilărie şi se realizează prin
maturizarea intrinsecă a individului, cel mai mult în prima treime a vieţii, dar continuându-se toată
viaţa; dar şi prin alte procese biologice care alterează baza trăsăturilor. După maturitate însă devin
stabile din punct de vedere cognitiv.
Structura. Trăsăturile sunt organizate ierarhic, de la dispoziţii specifice până la cele generale.
Neuroticismul, Extrovertirea, Deschiderea, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea sunt nivelele cele
mai înalte din ierarhie. Aceste trăsături sunt considerate ca având o influenţă biologică.
Adaptări ale caracteristicilor (fenomene condiţionate cultural, atitudini şi lupte personale)
Adaptarea. În timp, indivizii reacţionează la mediu dezvoltând modele de gândire, sentimente şi
comportamente consistente cu trăsăturile lor de personalitate şi cu adaptările anterioare.
Neadaptarea sau adaptarea defectuoasă. Uneori, adaptările pot să nu fie optime cu privire la
valorile culturale şi scopurile personale.
Maleabilitatea. Adaptarea caracteristicilor se schimbă în timp ca răspuns la maturizarea biologică,
la rolurile şi/ sau aşteptările sociale, la schimbările din mediu sau la intervenţii deliberate.
Biografia obiectiv (reacţii emoţionale, schimbarea carierei şi a comportamentului)
Determinarea multiplă. Acţiunea şi experienţa din orice moment sunt funcţii complexe ale tuturor
adaptărilor caracteristicilor determinate de mediu sau de situaţie.
Cursul vieţii. Indivizii au planuri, programe şi scopuri care permit ca acţiunea să fie organizată în
intervale de timp lungi, într-un mod consistent cu trăsăturile lor de personalitate.
Autoconceptul (autoreprezentarea) (programe proprii, mituri personale)
Schema proprie. Indivizii îşi menţin o viziune cognitiv-afectivă despre ei înşişi, viziune accesibilă
conştientului.
Percepţia selectivă. Informaţia este reprezentată selectiv în concepţia individuală astfel încât să fie
consistentă cu trăsăturile de personalitate şi să dea un sens coerent individului.
Influenţe externe (norme culturale, evenimente de viaţă, situaţii noi)
Interacţiunea. Mediul social şi fizic interacţionează cu dispoziţiile de personalitate pentru a orienta
adaptările caracteristicilor şi pentru a regla fluxul comportamentului individului.
Apercepţia. Indivizii participă, înţeleg şi interpretează mediul într-un mod consistent cu trăsăturile
lor de personalitate.
Reciprocitatea. Indivizii influenţează selectiv mediul la care răspund.
Procese dinamice (procese ce influenţează şi conectează trasăturile de bază, adaptarea, biografia,
autoreprezentarea şi interacţiunea cu mediul)
Dinamica universală. Funcţionarea continuă a individului pentru a se adapta şi a-şi exprima
adaptările în gânduri, sentimente şi comportamente este reglată în parte de mecanisme universale
cognitive, afective şi volitive.
Dinamica diferenţială. Anumite procese dinamice sunt afectate în mod diferit de tendinţele de bază
ale individului, inclusiv trăsăturile de personalitate.
În (Millon&Lerner, 2003), se analizează gradul în care sunt moştenite trăsăturile din cele
cinci dimensiuni. Se prezintă rezultatul unor analize statistice care relevă faptul că influenţele
genetice sunt responsabile în proporţie de 40-60% pentru variaţia trăsăturilor de personalitate din
toate cele cinci dimensiuni, restul variaţiei fiind explicată prin efectele mediului. Studiile
descrise în acea lucrare relevă şi faptul că există o bază genetică complexă a personalităţii, la
care contribuie mai multe dimensiuni genetice cu amploare diferită a efectelor lor. Multe
trăsături par să fie influenţate de mai multe gene şi sisteme de gene; iar variaţia trăsăturilor apare
din mai multe efecte genetice directe.

Factorii care ne influenţează personalitatea

Ceea ce ne face să fim buni este după unii natura, după alţii deprinderea, după alţii învăţământul
(Aristotel, filosof grec)

34
 Analizăm pe scurt şapte factori care ne influenţează personalitatea: factori genetici, factori
din mediu social, factori de învăţare, factori parentali, factori de dezvoltare (evoluţie), factori
privind conştientul sau inconştientul uman (Schultz&Schultz, 2005).
Factori genetici. Mai multe teorii dintre cele prezentate anterior susţin că multe trăsături sau
dimensiuni sunt moştenite. Dintre acestea mai importante sunt: dimensiunile propuse de Hans
Eisenck psihoticismul, neuroticismul şi extroversiunea (aceasta din urmă propusă iniţial de
Jung); trăsături din modelul celor cinci factori de personalitate; trăsături din modelul propus de
Arnold Buss şi Robert Plomin cu trei temperamente: emoţionalitate, activitate şi sociabilitate;
căutarea senzaţiilor din teoria cu acelaşi nume a lui Zuckerman. (Millon&Lerner, 2003)
analizează contribuţia pe care metodele geneticii comportamentale o au în rezolvarea
problemelor privind numărul şi conţinutul dimensiunilor prin care se evaluează personalitatea. Se
propune identificarea cauzelor variaţiei trăsăturilor, nu doar descrierea acestei variaţii.
Factori sociali şi de mediu. Factori care ne influenţează personalitatea sau tipul de caracter
sunt: (1) cultura şi perioada de timp în care am fost crescuţi (cu standarde, atitudini şi tendinţe
diferite); (2) mediile sociale diferite în care sunt crescuţi băieţii şi fetele (de exemplu, culturile
bazate pe inferioritatea femeilor şi dominaţia bărbaţilor); (3) perioadele şi evenimentele istorice
(de exemplu, Evul mediu, Renaştere, Revoluţia industrială, războaie, recesiuni); (4) schimbările
din viaţa personală (căsătorie, copii, divorţ, schimbarea jobului); (5) fundamentul etnic
(diferenţe între etnii majoritare şi minoritare). Factorii sociali sau de mediu îşi exercită influenţa
prin intermediul învăţării (deci, al factorului educativ). Analiza genetică comportamentală
realizată în (Millon&Lerner, 2003) conclude că, deşi factorii de mediu exercită o influenţă
considerabilă asupra personalităţii, ei nu influenţează într-o mare măsură relaţiile structurale între
trăsături, ci doar modul de exprimare a trăsăturilor.
Factori de învăţare (educaţie). Învăţarea influenţează fiecare aspect al comportamentului.
Fiecare trăsătură moştenită a personalităţii poate fi modificată, perturbată, prevenită sau
dezvoltată prin intermediul învăţării. S-a demonstrat ştiinţific că multe aspecte ale personalităţii
au fost învăţate (mai ales de la părinţi) cum sunt: necesitatea de realizare, autoeficacitatea,
autocontrolul, autoajutorarea, optimismul, căutarea senzaţiilor. Noţiunea de control este o
dimensiune a personalităţii de asemenea puternic influenţată de factori parentali şi de modele.
Factori parentali. Copilăria este considerată perioada cea mai importantă în formarea
caracterului şi comportamentului unei persoane. Respingerea copilului de părinţi conduce la
insecuritate, neajutorare, mânie, la lipsa de stimă şi încredere în el însuşi. Cu cât este mai
dependent faţă de părinţi, cu atât copilul devine mai nesigur pe el. Părinţii pot influenţa şi
dezvoltarea unor trăsături native ca extroversiunea, sociabilitatea, agreabilitatea, deschiderea spre
experienţe. Copiii cu părinţi consideraţi autoritari (calzi, dar fermi în creşterea copilului) devin
mai competenţi şi mai maturi decât cei ai căror părinţi au fost permisivi, rigizi sau indiferenţi. Se
apreciază că responsabilitatea şi cerinţele părinţilor contribuie decisiv la dezvoltarea
adolescentului, la performanţele şcolare şi la maturitatea psihosocială a unei persoane.
Studiile au arătat şi că laudele din partea părinţilor pot contribui la dezvoltatea simţului de
autonomie, a unor standarde şi aşteptări realiste, a competenţei şi eficacităţii proprii; şi pot creşte
motivarea de a realiza ceva. Iar comportamentele pozitive ale părinţilor au efecte pozitive asupra
copilului. În acelaşi timp, s-a observat că atitudinea şi comportamentul părinţilor nu au efect în
afara casei şi că copiii adoptă atitudini, comportamente şi caracteristici ale colegilor de clasă şi
ale prietenilor, cu scopul de a fi acceptăţi şi aprobaţi de aceştia.
Factori de dezvoltare (evoluţie). Teoreticieni ca Allport, Jung, Cattell, Erikson, Murray şi
alţii au considerat copilăria importantă în formarea personalităţii, dar nu au exclus modificarea ei

35
în celelalte etape ale vieţii, până la vârsta mijlocie (considerată vârsta schimbărilor majore).
Rezultatele cercetărilor au sugerat şi faptul că trăsăturile şi caracteristicile de bază ale
personalităţii (cum sunt trăsăturile din modelul celor cinci factori) rămân stabile mulţi ani, mai
ales după 30 de ani. Alte cercetări au arătat că trăsăturile corespunzătoare dimensiunilor
neuroticism, extroversiune şi deschidere la experienţă scad începând cu vârsta facultăţii până la
vârsta medie; în timp ce factorii agreabilitate şi conştiinciozitate cresc cu vârsta. De asemenea,
dominanţa şi independenţa îşi ating maximul la vârsta medie.
Provocările culturale şi personale influenţează de asemenea modificarea personalităţii. Unii
teoreticieni au sugerat că personalitatea poate fi descrisă pe trei nivele prin care se poate explica
dezvoltarea personalităţii la maturitate: (1) trăsături de dispoziţie (moştenite, ca cele din modelul
cu cinci factori, stabile şi neschimbate după vârsta de 30 de ani); (2) preocupări personale
(sentimente, planuri şi scopuri conştiente care se schimbă pe parcursul vieţii); şi (3) povestea
vieţii (formarea personală, găsirea identităţii, găsirea scopului în viaţă, care de asemenea se
schimbă până la maturitate inclusiv).
Factori privind conştientul. Aproape toate abordările şi teoriile asupra personalităţii
implică, implicit sau explicit, conştientul, deci procesele cognitive prin care interacţionăm cu
lumea reală (percepem, gândim, simţim şi ne amintim), dar care ne ajută şi să ne planificăm şi să
ne orientăm viaţa. George Kelly (creatorul teoriei construcţiilor personale) sugerează faptul că ne
formăm construcţii mintale despre mediu şi despre alţi oameni şi că facem predicţii (anticipări)
asupra acestora pe baza acestor construcţii. Există o opinie larg răspândită a psihologilor asupra
faptului că conştientul există şi ne influenţează personalitatea.
Factori privind inconştientul. Există un dezacord între psihologi privind existenţa
inconştientului (introdus de Freud) şi privind influenţa lui asupra personalităţii. Se acceptă însă
ideea că gândurile şi amintirile sunt reprezentate în inconştient şi că reprimarea lor (ca orice alt
mecanism de apărare) operează la nivelul inconştientului. Studii recente au arătat că
inconştientul are o influenţă puternică asupra personalităţii. Dar inconştientul are o altă
semnificaţie decât la Freud, fiind descrise procese cognitive inconştiente, mai mult raţionale
decât emoţionale. Inconştientul raţional, denumit şi neconştient, este studiat prin metode de
activare subliminală în care stimulii sunt prezentaţi sub nivelul de conştientizare (deci, al
conştientului), fiind stimuli nevăzuţi şi neauziţi.

Evoluţia personalităţii
Timpul trece fără să se întoarcă (Vergiliu, poet latin)
Cel care vrea să miște lumea din loc trebuie întâi să se miște pe sine (Socrate, filosof grec)
Există păreri diferite privind momentul în care personalitatea este deja formată şi se poate
evalua. În timp ce Jung (Jung, 1994) consideră că personalitatea este idealul maturităţii (nu
întotdeauna atins), Freud (Horrocks, 2001) consideră că personalitatea este formată timpuriu, ca
rezultat al experienţelor din primii cinci ani şi că este condusă de nevoia de plăcere. O părere
distinctă şi unică (subliniată şi în (Schultz&Schultz, 2005)) privind evoluţia personalităţii îi
aparţine lui Gordon Allport care consideră personalitatea ca fiind discretă sau discontinuă, că nu
există o continuare a personalităţii din copilărie până la maturitate. El îşi explică această părere
prin faptul că în copilărie comportamentul se bazează pe reflexe, în timp ce la maturitate este de
natură psihologică. Şi, că personalitatea adultului nu este constrânsă de experienţele copilăriei.
Între aceste extreme, din experienţă, ne dăm seama că începem să ne construim
personalitatea în adolescenţă, o dezvoltăm în tinereţe şi o consolidăm la maturitate. Deşi
modificările mai importante, în bine sau în rău, se fac mai ales în adolescenţă şi tinereţe, în

36
(Parkinson, 1997), se arată că şi la maturitate (până la vârsta medie) aproximativ 69% din
persoane îşi schimbă personalitatea.
Psihologii sunt de acord că personalitatea reuneşte atât calităţi şi defecte native (trăsături
genetice), cât şi dobândite prin experienţa de viaţă şi prin contactul cu mediul social (deci, mai
mult spre maturitate). (Pervin, 2003) estimează procentual contribuţia genetică asupra
personalităţii, pentru mai multe caracteristici, atitudini şi comportamente care o definesc:
înălţime 80%, greutate 60%, IQ 50%, abilităţi cognitive specifice 40%, realizări şcolare 40%,
extroversiune 36%, neuroticism 31%, conştiinciozitate 28%, agreabilitate 28%, deschiderea spre
experiment 46%, emoţionalitate 40%, activitate 25%, sociabilitate 25%, impulsivitate 45%,
întreaga personalitate 40%, conservatorism 30%, religiozitate 16%.
Din experienţă, ne dăm seama că atât calităţile, cât şi defectele native ne însoţesc de la
tinereţe până la bătrâneţe, cu posibile diminuări sau accentuări, o dată cu înaintarea în vârstă. În
schimb, o dată cu vârsta, dobândim calităţi şi defecte noi, chiar până la o vârstă înaintată. Unii
devenim la bătrâneţe mai înţelepţi, mai răbdători, mai înţelegători, mai iertători, mai blânzi, mai
virtuoşi, mai milostivi. Alţii în schimb devenim mai iritabili (certăreţi), mai critici (bombănitori),
mai cârcotaşi, mai nerăbdători, mai intransigenţi, mai bârfitori, mai răi, mai vicioşi (mai ales
privind consumul de alcool). Experienţa ne-a demonstrat şi că, în general, cei din prima categorie
sunt cei care şi-au clădit viaţa având repere morale (eventual, creştine), pe care şi le-au
consolidat la bătrâneţe; în timp ce în a doua categorie sunt în general cei care nu au avut şi nu au
nici la bătrâneţe un reper moral. Există şi excepţii, când oameni care se declară creştini, chiar
practicanţi, încalcă valorile creştine cu bună ştiinţă, mizând pe iertare prin spovedanie.
(Hersen&Thomas, 2006a) prezintă o viziune asupra dezvoltării umane, care include factori,
medii, reţele şi interdependenţe care ne influenţează evoluţia personală. Personajele principale
sunt părinţii şi copiii, ambele categorii fiind caracterizate prin biologie, sănătate, personalitate,
temperament, comportament, nivelul de dezvoltare, nivelul cognitiv, valori, atitudini, aşteptări.
Aceste personaje interacţionează de-a lungul vieţii cu persoane din mai multe reţele: reţeaua
şcolară (profesori şi colegi), reţeaua socială (prietenii copiilor şi ai părinţilor), reţeaua căsătoriei
(parteneri, părinţi, copii, rude ale părinţilor), reţeaua muncii (asociaţi, colegi, parteneri direcţi sau
indirecţi). Mediile care influenţează aceste personaje şi reţele sunt mediul cultural, societatea şi
comunitatea. Această viziune ne arată cât de complexă este viaţa noastră şi câte influenţe pot
ajuta, încetini sau împiedica evoluţia continuu ascendentă a vieţii noastre, dacă nu suntem atenţi.
Autoactualizare şi autodeterminare. În (Maslow, 1968), (Schultz&Schultz, 2005),
(Cloninger, 2004), (Feist&Feist, 2009), (Ewen, 2003) sunt enumerate caracteristicile
autoactualizării (dezvoltării personale) propusă de Maslow în cadrul abordării umaniste asupra
evoluţiei personalităţii: percepere obiectivă şi eficientă a realităţii; acceptarea limitelor noastre
fără falsificarea imaginii personale sau autoblamarea pentru eşecuri; comportament spontan,
simplu şi natural, fără ascunderea sentimentelor şi emoţiilor; dedicare pentru o cauză;
independenţă, dar şi necesitatea intimităţii; experienţe intense; interes social; relaţii
interpersonale profunde; toleranţă şi acceptarea altora; creativitate şi originalitate; rezistenţă la
presiunea socială.
Piramida necesităţilor propusă de Maslow pentru autoactualizare, deci pentru a deveni mai
împliniţi şi fericiţi are următoarele trepte (începând cu baza piramidei): (1) necesităţi de
supravieţuire (fiziologice): hrană, apă, adăpost, haine, bani, sex procreativ; (2) necesităţi de
siguranţă: siguranţă fizică, ordine, stabilitate, structură, control; (3) necesităţi sociale: iubire,
afecţiune, conectare, relaţionare, parte a unui grup, aprobare, acceptare; (4) necesităţi de
autoafirmare (prestigiu şi sentimentul realizării depline, stimă şi încredere în sine şi din partea

37
altora): importanţă, demnitate, valoare, merit, respect, statut, onoare; (5) necesităţi de
autoactualizare (atingerea potenţialului maxim, inclusiv activităţi creative): excelenţă, explorare,
contribuţie, moştenire, dreptate, corectitudine, democraţie, creativitate. Categoriile 1 şi 2 sunt
considerate necesităţi de bază; categoriile 3 şi 4 sunt necesităţi psihologice; iar categoria 5
include necesităţi de autoîmplinire. Necesităţile din ultimele categorii apar mai târziu în viaţă.
Teoria autoactualizării a lui Maslow s-a transformat în zilele noastre în teoria
autodeterminării, care sugerează faptul că oamenii au o tendinţă înnăscută spre exprimarea
intereselor, spre exercitarea şi dezvoltarea capacităţilor şi potenţialului personal şi spre depăşirea
provocărilor. În această teorie, se face distincţia între motivarea intrinsecă a unei persoane
(angajarea într-o activitate de interes pentru acea persoană şi provocarea de a o realiza); şi
motivarea extrinsecă (angajarea într-o activitate pentru o răsplată, o laudă sau o promovare).
Teoria autodeterminării include trei necesităţi prin satisfacerea cărora putem atinge o stare de
bine: competenţa (sentimentul că putem stăpâni şi realiza sarcini dificile); autonomia (libertatea
de a ne baza acţiunile pe propriile interese); relaţionarea (necesitatea unei conexiuni strânse cu
alte persoane).
Carl Rogers propune o singură motivaţie pentru teoria sa: tendinţa înnăscută spre
dezvoltarea abilităţilor şi potenţialului, de la aspectele biologice la cele psihologice ale fiinţei
umane. Scopul este o persoană dezvoltată complet, care acţionează la maximă capacitate şi ale
cărei caracteristici sunt: conştientizarea tuturor experienţelor (nici o experienţă nu este
distorsionată sau negată); trăirea cu intensitate a fiecărei experienţe în fiecare moment, nu doar
ca observator; încrederea în propriul organism şi în propriile reacţii, nu în cele sugerate de alţii;
simţul libertăţii de a face alegeri fără constrângeri şi inhibiţii; creativitate, trăire constructivă şi
adaptabilitate la condiţiile de mediu; înfruntarea dificultăţilor.
Evoluţia ideală a personalităţii în viziunea astrologiei evolutive. În (Pratesi, 2006), este
prezentată o evoluţie ideală a personalităţii, atemporală şi independentă de etapele vieţii, în patru
direcţii (denumite cadrane): material (instinctiv), emotiv, mental, transcendental. Fiecare direcţie
este descrisă prin mai multe repere (denumite case) pe care ar trebui să le atingem pentru a
evolua corect şi a ne desăvârşi personalitatea. Aceste direcţii şi repere sunt incluse într-una din
cele două dimensiuni care ne definesc: individualitate (personalitatea şi problemele interioare) şi
relaţii (experienţa socială), sintetizate mai jos.
Individualitatea noastră evoluează în direcţiile:
Materială (instinctivă) - vizează realitatea materială, concretă şi funcţională din viaţă, adică
acţiunile bazate pe intuiţie şi reacţie instinctivă prin care ne satisfacem nevoile proprii. Reperele
pe această direcţie de evoluţie sunt:
Căutarea identităţii prin: dorinţa cunoaşterii de sine; experienţe noi prin care devenim ceea ce
suntem cu adevărat; perceperea realităţii prin propriile noastre senzaţii şi emoţii; dorinţa de
afirmare; căutarea propriei viziuni spirituale;
Crearea mijloacelor de supravieţuire prin: perceperea realităţii tangibile şi a importanţei
comunicării cu mediul; învăţarea utilizării propriului patrimoniu (material şi spiritual);
dezvoltarea capacităţii de exprimare şi a curajului de a acţiona;
Comunicarea cu mediul înconjurător prin: cunoaşterea diversităţii lumii exterioare în raport cu cea
interioară; contactele şi reacţia la lumea exterioară; crearea trăsăturilor de caracter ca răspuns la
stimuli exteriori, de exemplu curiozitatea, flexibilitatea şi adaptarea la schimbări; învăţarea
regulilor de exprimare şi comportament, a regulilor pentru schimb de informaţii şi pentru
rezolvarea problemelor de relaţie;
Emoţională - vizează realitatea noastră emoţională şi experienţa de sine, prin elaborarea propriilor
idei şi a propriului program de viaţă, prin transformarea noastră interioară. Reperele pe această
direcţie de evoluţie sunt:

38
 Căutarea rădăcinilor, ca centru de stabilitate şi siguranţă, prin: experienţa familiei de origine şi a
grupului cultural şi social din care facem parte; căutarea rădăcinilor interioare, a tipului de
suflet pe care îl purtăm; identificarea experienţelor din trecut care au contribuit la formarea
noastră (experienţe intelectuale, spirituale, familiale); consolidarea puterii individuale;
Consolidarea încrederii în noi prin: exprimarea propriei creativităţi; încredere în viaţă; optimism;
Autoevaluarea şi corectarea existenţială, asociată momentelor de criză şi de purificare, prin:
evaluarea şi validarea propriilor valori şi proiecte de viaţă şi a structurii personalităţii noastre;
reflecţia înainte de a ne îndrepta spre relaţii stabile; învăţarea unor noi modalităţi de răspuns la
situaţii de criză (boli, despărţiri) prin ascultarea sufletului; acceptarea schimbărilor necesare.
Relaţiile noastre evoluează în direcţiile:
Mentală - vizează realitatea noastră mentală şi experienţa intelectuală, dar doar în relaţie cu
exteriorul, prin cunoaşterea a ceea ce s-a gândit anterior de alţii, prin continuarea unor tradiţii, nu
prin elaborarea noastră interioară. Reperele pe această direcţie de evoluţie sunt:
Asocierea (în căsătorie, afaceri, prietenii) prin: acceptarea regulilor şi a ritualurilor interpersonale;
căutarea tipului ideal de interacţiune umană şi a modului ideal de a trăi o relaţie; rezolvarea în
mod diplomatic a problemelor interpersonale;
Comuniunea (sau împărtăşirea) cu cei cu care ne-am asociat anterior. Fiecare partener contribuie
cu ceva în asociere. Acum se văd rezultatele propriilor noastre forţe (economice, emoţionale) în
contextul unei relaţii; dar şi gradul de regenerare şi recuperare a energiilor proprii.
Deschiderea mintală (sau reconcilierea) prin ridicarea deasupra detaliilor pentru a privi întregul
existenţei noastre; prin îndreptarea spre o educaţie superioară; prin globalizarea noastră spre
alte culturi sau alte lumi (prin călătorii);
Transcedentală (spirituală) - vizează necesitatea de a ne depăşi propriul Eu şi de a acţiona în
interes public, de a lăsa ceva în urmă (ideologic, artistic, utilitar); dar şi de a ne îmbunătăţi viaţa
spirituală. Reperele pe această direcţie de evoluţie sunt:
Autorealizarea prin realizarea a ceea ce ne place mai mult (profesional, social, familial); prin
manifestarea în exterior a propriei personalităţi interioare; prin eliberarea de reguli şi scheme
impuse din exterior; dar şi prin aplicarea celor mai profunde valori şi exigenţe interioare;
Responsabilizarea prin: conştientizarea îndatoririlor faţă de comunitate; utilizarea puterii şi
capacităţilor personale (materiale, intelectuale, artistice, spirituale) în evoluţia societăţii;
transmiterea cunoştinţelor obţinute prin experienţa şi gândirea personală;
Desăvârşirea personalităţii prin care trebuie: să ne confruntăm cu tot ce nu am vrut sau nu am
putut face anterior, eschivându-ne de la responsabilităţile faţă de noi înşine; să ne eliberăm de
tensiunile psihologice acumulate şi de impulsurile refulate, deci de tot ce ne apasă pe suflet.
Propria desăvârşire este încheierea unui ciclu prin care căpătăm puterea de a ne continua viaţa
ajutându-i pe alţii.
Din evoluţia personalităţii descrisă anterior rezultă câteva idei importante (Pratesi, 2006):
- atât personalitatea, cât şi viaţa noastră nu se construiesc singure, ci de noi înşine, prin
atitudinile mintale şi prin convingerile noastre; dar şi prin experienţele şi evenimentele
care ne fac conştienţi de ceea ce suntem şi putem deveni (eventual prin schimbare);
- unicitatea ne este asigurată prin conştientizarea capacităţilor noastre, prin debarasarea de
nevoia de a fi aprobaţi şi acceptaţi de ceilalţi şi prin validarea şi aplicarea exigenţelor
noastre interioare;
- nu avem nevoie doar de succes, bani şi parteneri, ci şi de apropierea de propria noastră
realitate interioară care, dacă nu o cunoaştem şi nu o înţelegem bine, ne poate duce la
eşecuri şi suferinţe;
- evoluţia ar trebui interpretată ca procesul prin care ne conştientizăm nevoile, atât ale
trupului, cât şi ale sufletului şi ne căutăm propria cale prin care să ne satisfacem aceste
nevoi şi să reuşim să îi ajutăm şi pe cei din jur.

39
 Devieri de personalitate şi cauze posibile
Acţiunile oamenilor sunt cel mai bun indiciu a ceea ce gândesc (John Locke, filosof englez)
Inteligent poate fi numai un om bun (Aristotel, filosof grec)
Cel care trăieşte în armonie cu sine însuşi trăieşte în armonie cu universul (Marcus Aurelius,
împărat roman)
Toţi ne considerăm normali, dar pentru că suntem foarte diferiţi, fiecare avem particularităţi
în comportament, comunicare, stil de viaţă, care pot părea ciudăţenii pentru ceilalţi, care ne pot
încadra în categoria persoanelor dificile, pe care este mai bine să le evite. Chiar dacă nu
întotdeauna înţelegem particularităţile personalităţii altuia, dacă le acceptăm, putem fi cei mai
buni prieteni. Important este să le recunoaştem şi să ştim cum să ne purtăm cu el. Excepţie fac
evident cazurile grave, care necesită tratament medical. Dar chiar şi cu aceştia, este bine să ştim
cum să ne purtăm şi, dacă putem, să îi ajutăm să ducă o viaţă normală.
(Lelord&Andre, 2003) ne ajută să cunoaştem şi ne dă sfaturi cum să ne comportăm cu
―personalităţi dificile‖: anxioase, paranoice, histrionice, obsesionale, narcisiste, schizoide,
depresive, dependente, agresive, evitante, combinaţii ale acestora, personalităţi multiple, etc.
Astfel de persoane sunt de multe ori în jurul nostru şi ne este dificil să le înţelegem şi să le
ajutăm. Ca şi mulţi alţi psihologi, şi (Lelord&Andre, 2003) ne spune că personalitatea este
―produsul complex al predispoziţiilor înnăscute, transmise ereditar şi al influenţelor exercitate de
mediul înconjurător, încă din primele zile‖.
În continuare, prezentăm opinii ale psihologilor asupra tulburărilor de personalitate. Ne ajută
să recunoaştem întunericul şi toxicitatea din mintea noastră şi a celor din jur.
Tulburări de personalitate
Caracterul unui om nu constituie niciodată pentru noi baza unei judecăţi morale, ci o cunoaştere
socială a modului în care omul acţionează asupra mediului său şi se raportează la acesta (Alfred
Adler, psiholog austriac)
Numai educaţia spirituală dă forţă raţiunii pentru a domina instinctele (Esop, scriitor grec)
Cardiologul american Dean Omish, citat în (Holden, 2005), ne spune: ―Adevărata epidemie
în societatea noastră nu este doar boala fizică de inimă, ci şi ceea ce eu numesc boală de inimă
emoţională şi spirituală, adică sentimentele profunde de singurătate, izolare, alienare şi depresie
care sunt dominante o dată cu ruptura structurilor sociale care ne alimentau simţul conexiunii şi
al comunităţii. Este după mine rădăcina bolii, a cinismului şi violenţei în societatea noastră‖.
Tipuri de tulburări (devieri) de personalitate. Tulburările de personalitate se analizează ca
parte a studiului comportamentului anormal. Sunt considerate construcţii teoretice utilizate
pentru reprezentarea unor stiluri sau modele în care personalitatea funcţionează maladiv în relaţie
cu mediul. Personalităţi maladive sunt cele care manifestă: (1) inflexibilitate adaptivă (când
strategiile alternative pentru a atinge anumite scopuri, pentru a relaţiona cu alţii sau pentru a face
faţă stresului sunt prea puţine şi practicate în mod rigid); (2) cercuri vicioase (când percepţia
obişnuită, necesităţile şi comportamentul continuă şi intensifică dificultăţi preexistente); (3)
stabilitate fragilă (când persoanei îi lipseşte flexibilitatea în condiţii de stres). Acestea sunt trei
caracteristici specifice tulburărilor de personalitate (Millon et al., 2004).
Simptomele tulburărilor de personalitate sunt variaţii de neadaptare privind: trăsăturile de
personalitate, emoţiile, funcţiile cognitive şi motivaţionale, comportamentul interpersonal şi
autoreprezentarea (Larsen&Buss, 2008). Asociaţia Americană de Psihiatrie a stabilit modelul de
personalitate şi criteriile generale de comportament deviant:

40
 - Individul manifestă un model stabil de experienţe şi comportament care deviază
semnificativ de la aşteptările celor din jur. Se manifestă deviant în unul sau mai multe
domenii: cognitiv (prin modul de percepere şi interpretare a persoanei proprii, a altor
persoane şi a evenimentelor); afectiv (prin limitele, intensitatea, abilitatea şi oportunitatea
răspunsurilor emoţionale); în relaţiile interpersonale; în controlul impulsurilor;
- Individul este inflexibil într-un număr mare de situaţii personale şi sociale;
- Comportamentul individului: conduce la primejdii şi stricăciuni importante social,
ocupaţional şi în alte zone de funcţionare a individului; este stabil şi istoricul lui poate
începe în adolescenţă sau tinereţe; nu este explicat ca o manifestare sau consecinţă a altei
tulburări mintale; nu se datorează unor efecte fiziologice directe ale unor substanţe
(droguri sau medicamente) sau unei condiţii medicale generale, ca trauma craniană.
Pentru a stabili comportamentul anormal, psihologii clinicieni utilizează, ca şi criterii de
diagnosticare, liste de caracteristici pentru fiecare tip de tulburare a personalităţii. DSM (The
Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) este considerată de psihologi şi psihiatrii
biblia tulburărilor mintale. Include 14 tipuri de tulburări de personalitate, enumerate mai jos,
împreună cu caracteristicile care le definesc (Millon et al., 2004).
Antisocial: Impulsiv, iresponsibil, deviant, neascultător. Acţionează fără respect. Îşi îndeplineşte
obligaţiile sociale numai când îi sunt de folos. Dispreţuieşte obiceiurile, regulile şi standardele
societăţii. Se vede pe el însuşi ca fiind liber şi independent.
Compulsiv: Reţinut, conştiincios, respectuos, rigid. Întreţine un stil de viaţă limitat la reguli. Aderă
puternic la convenţii sociale. Vede lumea în termeni de reguli şi ierarhii. Se vede pe sine ca devotat,
de încredere, eficient şi productiv.
Dependent: Neajutorat, incompetent, supus, imatur. Renunţă la responsabilităţile de adult. Se vede pe
el însuşi ca fiind slab sau fragil. Caută în mod constant sprijinul persoanelor puternice.
Depresiv: Sobru, descurajat, pesimist, îngândurat, fatalist. Se prezintă pe sine ca vulnerabil şi
abandonat, fără valoare, vinovat şi neputincios. Se judecă pe sine numai critic şi dispreţuitor.
Histrionic: Dramatic, seducător, superficial, căutător de stimuli, orgolios. Reacţionează exagerat la
evenimente minore. Exhibiţionist ca mijloc de a-şi asigura atenţie şi favoruri. Se vede pe sine ca
atractiv şi seducător.
La limită (instabil emoţional): Nepredictibil, manipulativ, instabil. Îi este teamă continuu de
abandon şi izolare. Experimentează fluctuaţii rapide de dispoziţie. Trece repede de la iubire la ură şi
invers. Se vede pe el însuşi şi pe alţii, alternativ, ca fiind toţi buni sau toţi răi.
Masochist: Respectos, are teamă de plăcere, servil, autodezaprobator, autoeliminator. Îi încurajează
pe alţii să profite de el. Deliberat îşi elimină propriile realizări. Caută parteneri care să îl condamne
şi să îl maltrateze.
Narcisist: Egocentric, arogant, grandios, nepăsător. Preocupat de fantezii de succes, frumuseţe sau
realizări. Se vede pe el însuşi ca admirabil şi superior şi îndreptăţit la un tratament special.
Negativist: Refractar, nefavorabil, sceptic, nemulţumit. Refuză îndeplinirea aşteptărilor altora. În
mod deliberat, ineficient. Îşi exprimă mânia indirect prin subminarea scopurilor altora. Alternativ,
capricios şi iritabil, apoi supărat şi retras.
Paranoid: Prudent, defensiv, bănuitor, suspicios. Hipervigilent la motivele altora de a submina şi a
face rău. Caută dovezi de confirmare a unor planuri ascunse. Se consideră corect, dar persecutat.
Retras: Ezitant, timid, stingherit, complexat, şovăitor, încurcat, îngrijorat. Tensionat în situaţii sociale
datorită temerii de a fi respins. Chinuit de îngrijorarea constantă pentru îndeplinirea sarcinii. Se
vede pe sine ca inapt, inferior sau neatractiv. Se simte singur şi gol.
Sadic: Ostil în mod exploziv, neşlefuit, crud, dogmatic. Capabil de ieşiri spontane de mânie. Se simte
satisfăcut prin dominarea, intimidarea şi umilirea altora. Este încăpăţânat şi îngust la minte.
Schizoid: Apatic, indiferent, distant, solitar. Nu doreşte şi nici nu are nevoie de ataşamente umane.
Conştientizare minimală a sentimentelor faţă de sine şi de alţii. Puţine impulsuri şi ambiţii.

41
 Schizotipal: Excentric, autoînstrăinat, bizar, absent. Afişează manierisme şi comportamente
specifice, ciudate. Crede că poate citi gândurile altora. Preocupat de vise şi credinţe ciudate.
Estompează linia dintre realitate şi fantezie.
Perspectivele mai vechi asupra tulburărilor de personalitate analizau persoana izolată de
mediu (perspectiva biologică şi psihodinamică). Abordările mai noi consideră că personalitatea
poate fi analizată mai bine ca produsul social al interacţiunilor cu alte persoane (în perspectiva
interpersonală). (Millon et al., 2004) analizează şi alte abordări contemporane ale tulburărilor de
personalitate: cognitivă, a trăsăturilor, factorială, evolutivă, de dezvoltare neurologică.
Dezvoltarea tulburărilor de personalitate. Cauzele tradiţionale ale acestor tulburări sunt:
- factorii de predispoziţie: condiţii care nu sunt nici necesare, nici suficiente pentru a
declanşa tulburarea, dar reprezintă fundamentul dezvoltării ei. Exemple sunt: ereditatea,
statutul socio-economic, atmosfera din familie, obiceiuri învăţate ca răspuns la experienţe
traumatizante, etc;
- factorii de precipitare: evenimente clar demarcate care apar cu puţin timp înainte de
manifestarea tulburării. Aceşti factori fie aduc la suprafaţă, fie grăbesc declanşarea unor
factori de dispoziţie patologică, existenţi, dar ascunşi. De exemplu, moartea unui părinte,
un accident sever, ruperea bruscă a unei relaţii romantice, etc.
Caracteristici psihologice ale unui comportament şi mental alterat
Omul îşi poate satisface într-un mod ideal cerinţele lumii exterioare dacă este adaptat şi la lumea
lui interioară, adică, dacă este în armonie cu el însuşi (Carl Jung, psiholog elveţian)
Nebunia este, deseori, logica unei minţi pline de bun simţ, oprimate (Oliver Wendell Holmes,
medic american)
În (Groth-Marnat, 2003), sunt enumerate principale caracteristici psihologice care
demonstrază existenţa unui comportament şi a unei gândiri alterate. Sunt aspecte pe care nu le
avem în atenţie în această carte, dar prezentăm lista lor pentru o imagine cât mai reală asupra
existenţei noastre şi asupra potenţialelor probleme de care, de multe ori, nu suntem conştienţi,
dar pe care alţii le pot observa în comportamentul şi gândirea noastră. Conform (Groth-Marnat,
2003), starea noastră mintală şi comportamentală poate include următoarele elemente predominat
negative, fie că le conştientizăm sau nu, privind:
- aspectul (înfăţişarea): nepieptănat, murdar, dezordonat; părul şi îmbrăcămintea atipice;
caracteristici fizice neobişnuite;
- comportamentul: (1) postura: înclinată, rigidă şi încordată; (2) expresia facială care
sugerează: anxietate, teamă, neîncredere, depresie, tristeţe, mânie, ostilitate, absenţa
sentimentelor, uneori prietenie; este neobişnuită sau atipică; (3) mişcarea corpului:
accelerată sau încetinită, atipică, neobişnuită, fără odihnă, agitată; (4) vorbirea: rapidă
sau încetinită, tare sau încet, atipică, stranie, nedesluşită (mormăită), bâlbâită; stare de
muţenie; (5) afectivitatea: în neconcordanţă cu gândirea; labilă; (6) dispoziţia
predominantă: plictisită sau euforică; mânie, ostilitate, anxietate, teamă, neîncredere,
depresie, tristeţe;
- percepţia: iluzie, închipuire, halucinaţie auditivă sau vizuală; alte tipuri de halucinaţii;
- gândirea: (1) funcţionare intelectuală: alterarea nivelului de conştiinţă, a atenţiei (distras
uşor de evenimente minore), a gândirii abstracte, a abilităţilor de calcul, a inteligenţei; (2)
orientarea: dezorientare privind persoane, locuri, timpul; (3) memoria: alterarea
memoriei recente sau de lungă durată; (4) pătrunderea psihologică: negarea prezenţei
problemelor psihologice; culpabilizarea altor persoane sau evenimente pentru problemele

42
 psihologice personale; (5) raţionamentul (judecata): alterarea abilităţii de a lua decizii de
rutină; alterarea capacităţii de control al impulsurilor; (6) conţinutul gândirii: obsesii,
constrângeri, fobii, depersonalizare, tendinţă spre suicid sau omucidere, amăgire,
tulburare asociativă.
Comportament antisocial
Ceea ce numim un caracter bun sau rău nu poate fi judecat decât din punctul de vedere al
comunităţii. Caracterele, ca şi orice realizare ştiinţifică, politică sau artistică, nu se vor dovedi
niciodată mari şi valoroase decât dacă au o valoare pentru obşte. … Nici un om nu se poate dezvolta
pe deplin fără a-şi cultiva şi pune în valoare îndeajuns sentimentul de comuniune socială (Alfred
Adler, psiholog austriac)
Comportamentul antisocial este definit ca: ‖comportamentul care violează drepturile şi
siguranţa altora‖ (Nuffield Council on BioEthics, 2002). A fost studiat de specialişti din mai
multe domenii: sănătate mintală, criminologie, psihologia personalităţii. Este atribuit de medici
unei tulburări mintale sau de personalitate, manifestate prin conduită antisocială la tineri sau
tulburare de personalitate sau psihopatie la adulţi. Psihologii evaluează comportamentul
antisocial în funcţie de atitudini, convingeri, interese şi preferinţe care indică o înclinaţie spre a
obţine avantaje asupra altora; sau de a-i răni pe alţii; sau doar dorinţa de a încălca legea. Pentru
criminologi, se defineşte în general prin delicvenţă juvenilă sau crimă în cazul adulţilor.
Este unanim acceptat faptul că lipsurile şi sărăcia, maltratările şi abuzurile din copilărie pot
influenţa comportamentul antisocial; dar şi că genele pot influenţa tendinţele spre acest
comportament. Şi invers, acest comportament poate influenţa distribuţia genelor în societate,
pentru că s-a observat că familiile în care ambii parteneri au comportament antisocial au mai
mulţi copii decât media.
Cercetătorii în genetica moleculară au relevat şi o posibilă cauză fiziologică a acestui
comportament: o valoare mult sub normal a unei proteine (oxidaza monoamină) care reglează
metabolismul serotoninei din creier. S-a evidenţiat şi faptul că, copiii cu nivel scăzut al acestei
proteine pot dezvolta un comportament antisocial doar dacă sunt maltrataţi şi abuzaţi. Deci există
o interacţiune între influenţa genetică şi cea a mediului în care sunt crescuţi copiii. Crima nu este
considerată o trăsătură moştenită, dar încă nu se ştie exact ce trăsături de personalitate şi ce
funcţii cognitive pot fi asociate cu ea şi cu alte manifestări de comportament antisocial.
Dintre toate tulburările de personalitate, cea antisocială este cel mai puternic influenţată
biologic. Există copii care încă de la naştere au tendinţa să exploreze mediul mai agresiv, care se
opun controlului, care sunt neclintiţi prin pedeapsă sau prin eforturile părinţilor de a le modela
comportamentul. Acest lucru este explicat de unii psihologi prin incapacitatea antisocialilor de a
înţelege şi de a prelucra experienţe emoţionale, ceea ce duce la eşecul în a-şi dezvolta conştiinţa
şi abilitatea de a empatiza. Alţi psihologi au constatat şi că antisocialii au deficienţe specifice de
prelucrare a limbajului. Alţii au găsit anormalităţi în lobul lor frontal, diferenţe neurochimice şi
nivele mai scăzute a instinctelor fiziologice, ceea ce explică căutarea permanentă a primejdiilor
şi a experienţelor noi (Millon et al., 2004).
Un studiu privind influenţa eredităţii asupra tulburărilor de personalitate, ale cărui rezultate
sunt prezentate în (Lelord&Andre, 2003), ne dă procentele influenţei eredităţii asupra câtorva
trăsături de comportament: narcisism 64%; probleme de identitate (pesimism, gol interior) 59%;
insensibilitate şi căutarea excitaţiei 50%; anxietate şi instabilitate emoţională 49%; suspiciune
48%; introversiune şi izolare socială 47%; ostilitate 45%; obsesie 39%.

43
 Influenţa mediului asupra comportamentului antisocial al copilului şi, apoi, al adultului este
studiată în analiza asupra copilului din (Adler, 1996), în care ni se spune: ―Sunt cazuri în care un
anumit anturaj îi lasă copilului impresia de ostilitate, ceea ce face ca lumea să-i apară ca fiind
duşmănoasă. Această impresie se explică prin insuficienţa organului infantil de gândire. Dacă
educaţia nu ia măsuri preventive, sufletul unui asemenea copil se poate dezvolta în aşa fel încât,
mai târziu, el să vadă în lumea exterioară un domeniu absolut ostil. Impresia de ostilitate se
amplifică de îndată ce copilul se confruntă cu dificultăţi mai mari, cum se întâmplă în special cu
copiii handicapaţi fizic. Aceşti copii vor avea despre mediul lor ambiant o impresie diferită de a
acelora care au venit pe lume cu organe relativ integre, rezistente.‖
Criteriile DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) pentru evaluarea
personalităţii antisociale sunt (Millon et al., 2004):
A. Există un model răspândit de neglijare şi violare a drepturilor altora care apare de la
vârsta de 15 ani, indicat de trei sau mai multe din următoarele aspecte: (1) neconformarea
cu normele sociale cu privire la comportament, prin acte repetate care conduc la arestare;
(2) înşeletoria, prin minciuni repetate, utilizarea de nume false sau prin manipularea
altora pentru profit sau plăcere; (3) impulsivitatea sau eşecul în a planifica înainte; (4)
iritabilitatea şi agresivitatea, indicate de lupte şi atacuri fizice repetate; (5) nepăsarea cu
privire la siguranţa sa şi a altora; (6) iresponsabilitate permanentă, indicată prin eşecuri
repetate în a-şi controla comportamentul la muncă şi în a-şi achita obligaţiile financiare;
(7) lipsa de remuşcări, indicată prin indiferenţa sau conştientizarea că a rănit, maltratat
sau furat de la alţii;
B. Persoana are cel puţin 18 ani;
C. Există dovezi de tulburări de comportament cu atacuri înainte de 15 ani;
D. Apariţia comportamentului antisocial nu este exclusiv în timpul unui episod de
schizofrenie sau maniacal.
Antisocialii partajează caracteristici cu alte tipuri de tulburări de personalitate: paranoicii,
histrionicii, instabilii emoţional şi sadicii. Nu sunt în mod deosebit vulnerabili la tulburări de
anxietate, deşi de multe ori suferă de tulburări din cauza abuzului de substanţe şi au ocazional
depresii. De obicei, sunt trataţi împotriva voinţei lor. Antisocialii sunt numiţi uneori psihopaţi
sau sociopaţi. Deşi ambii termeni descriu persoane care violează evident şi insistent drepturile
altora, se consideră că psihopaţii au dispoziţii de constituţie (fiziologice) pentru această
tulburare; în timp ce sociopaţii sunt normali din punct de vedere biologic, dar dezvoltă
caracteristici antisociale prin socializare incompetentă sau ostilă, mai ales prin incompetenţa,
comportamentul defectuos sau chiar antisocial al părinţilor (Millon et al., 2004).
În (Marcus Aurelius, 2013), este amintit filosoful grec Teofrast care susţine că sunt mai grave
erorile comise din cauza dorinţelor decât cele comise din cauza mâniei. ―Căci cel aprins de
mânie, având o oarecare durere şi o tainică remuşcare, pare că se abate de la raţiune, în schimb
cel care greşeşte din cauza dorinţelor, învins de plăcere, apare într-un fel mai desfrânat şi mai
efeminat în greşelile sale.… Într-un cuvânt, primul seamănă mai degrabă cu cineva care a fost
mai înainte nedreptăţit şi apoi, constrâns de durere să se lase pradă mâniei, în schimb celălalt a
fost impins de la sine să comită nedreptatea, stârnit fiind s-o facă din cauza dorinţelor‖.
Sfatul înţelepţilor - Comportament antisocial
Violenţă
- Scriitorul american Isaac Asimov: ―Violența este ultimul refugiu al incompetenței‖
- Filosoful austriac Sigmund Freud ―Primul om care a preferat să înjure decât să dea cu piatra poate fi
considerat inventatorul civilizației‖

44
 - Scriitorul francez Anatole France: ―Odată abătuți de la calea blândeții și a dreptății pe care
înțeleptul merge cu piciorul ferm și prudent, ne vedem siliți să susținem violența prin violență și
cruzimea prin cruzime, astfel încât consecința unei prime greșeli este de a produce altele noi‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Merit nu este să te răzbuni, ci să suporţi‖; ―Cei ce pot lovi şi nu vor
să lovească, cei ce nu comit ce au aerul că vor să facă, cei ce mişcă pe alţii ei rămânând de piatră,
neclintiţi şi reci, cumpăniţi în ispită, pe drept cuvânt ei vor moşteni cerul şi vor stăpâni bogăţiile
naturii, ei, suverani deplini pe a lor înfăţişare, avându-i pe ceilalţi în slujba perfecţiunii lor‖
Stăpânirea de sine şi respectul legii
- Scriitorul englez Paul Brunton: ―Poţi încerca să scapi de lumea întreagă dar, atât timp cât nu înveţi
să-ţi stăpâneşti gândurile, nu poţi scăpa de tine însuţi‖
- Filosoful chinez Confucius: ―Adevărata omenie stă în a practica deplina stăpânire de sine,
întoarcerea la vechile legi manifestate în obiceiuri înţelepte, înfrânarea pasiunilor şi a dorinţelor
capricioase‖
- Proverb latin: ―Toţi ne supunem legilor ca să fim liberi‖; ―Legea e aspră, dar e lege‖; ―Admir
virtutea, dar mă îngrozeşte nelegiuirea‖; ―Oare ţi-e milă de un om necinstit?‖; ―Astfel am trăit încât
socotesc că nu m-am născut în zadar‖
- Sfântul Ioan Gură de Aur: ―Dacă eşti cuminte la bătrâneţe, n-ai mare merit; vârsta te ajută să fii
cuminte. Minunat lucru este să fii liniştit în mijlocul valurilor, să nu te arzi când eşti în cuptor, să nu
fii desfrânat când eşti tânăr‖

Minciună şi manipulare. Teste pentru evaluarea lor

Adevărul este soarele inteligenţelor (Vauvernagues, scriitor francez)
Cel ce minte astăzi pentru tine, mâine va minţi contra ta (Nae Ionescu, om politic român)
Să n-ai niciodată încredere în acela care şi-a încălcat o dată cuvântul (Shakespeare, scriitor
englez)
Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat (Immanuel Kant, filosof german)
Cum am fi noi şi lumea care ne înconjoară dacă nu ar exista minciuna şi manipularea?
Probabil am fi plictisitori, dar mai buni, mai împăcaţi cu noi înşine şi cu cei din jur. Câţi nu
suntem deranjaţi, uneori şocaţi şi întotdeauna dezgustaţi când ne minte cineva? Dar şi câţi putem
spune cu mâna pe inimă că nu ne-am minţit sau amăgit niciodată singuri sau că nu i-am minţit
sau amăgit pe alţii, chiar şi pentru a-i apăra? Orice încercare de anihilare a mincinoşilor şi de
răspândire a credinţei în adevăr este o utopie. Suntem continuu sufocaţi de manipulare şi
minciună şi constatăm că mincinoşii sunt aproape întotdeauna cei victorioşi şi se ajută reciproc.
Cei care, prin educaţie sau principii proprii, încă mai cred în adevăr, sunt obligaţi să renunţe la
idealuri, iubire, prietenie sau confort. Dintre cei care încearcă să restabilească adevărul, sunt
puţini cei care reuşesc cu ajutorul altor oameni corecţi întâlniţi în drumul lor spre adevăr.
Eşecul adevărului în faţa minciunii se datorează în primul rând lipsei solidarităţii adepţilor
adevărului, dar şi lipsei instrumentelor spirituale, educaţionale, culturale şi legislative potrivite să
convingă. Scepticii vor spune că este inutil să elimini minciuna în rândul celor mulţi şi
neînsemnaţi, pentru că nu va dispărea niciodată la nivel înalt, în politică sau afaceri. ―Cine nu
ştie să se prefacă, nu ştie să domnească‖, ne spune însuşi regele Franţei Ludovic al XI-lea.
Adevărul este că ―de-a lungul istoriei, ceea ce a făcut ca răul să triumfe a fost inerţia celor care
ar fi putut acţiona, indiferenţa celor care aveau mai multă minte, tăcerea vocii justiţiei când
conta cel mai mult.‖ (Haile Selassie, împărat etiopian)
În secţiunea anterioră, am văzut că minciuna şi manipularea sunt considerate de psihologi
comportamente antisociale. Dar au devenit omniprezente în viaţa noastră, încât am ajuns să nu le
mai deosebim de comportamentul normal.

45
 Despre minciună. Adevărul este definit în dicţionare ca fiind concordanța între cunoștințele
noastre și realitatea obiectivă; oglindirea fidelă a realității în gândire şi vorbire; ceea ce
corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. Adevărul poate fi obiectiv
atunci când corespunde realității, independent de subiectul cunoscător, de conştiinţa sau interesul
acestuia. Atunci când reflectă aproximativ sau incomplet sau în mod subiectiv realitatea, se
consideră un adevăr relativ. Scriitorul englez Oscar Wilde ne spune: ―Adevărul este rareori pur şi
niciodată simplu‖. Deci, să nu sperăm să îl întâlnim prea des.
În funcţie de context, o afirmaţie (vorbită sau scrisă) este considerată minciună: când
denaturează sau omite intenționat adevărul cu scopul înşelării cuiva sau obţinerii unui avantaj
sau bun; când reprezintă o născocire, de obicei răuvoitoare, despre cineva sau ceva; când este o
promisiune neîndeplinită. Între adevăr şi minciună se află eroarea, definită ca încălcarea
inconştientă sau involuntară a unui adevăr. Eroarea conştientă sau intenţionată devine minciună.
Iar ―exagerarea este o mlădiţă a minciunii‖ (Baltasar Gracian, scriitor spaniol).
Minciuna repetată este considerată o trăsătură a unei personalităţi antisociale (Larsen&Buss,
2008). Minciuna începe devreme în viaţă cu înşelătorii minore şi creşte până la un model de
viclenie şi înşelătorie. Minciuna devine o parte a interacţiunii sociale a individului antisocial.
Unii îşi construiesc viaţa furând bani de la alţii, profitând de alţii şi înşelându-i pentru a obţine
bani, putere, avantaje sociale, sex; iar uneori din pură plăcere.
Cu cât îi înşelăm şi minţim mai mult pe alţii, cu atât mai mult ne îndepărtăm de valorile
morale şi spirituale şi ajungem să ne minţim singuri, să ne creăm o lume nereală. O minciună o
dată spusă atrage după sine o alta care să o acopere, conducând la un cerc vicios şi la teama
continuă de a fi descoperiţi şi, cel mai rău, devine un obicei. Totuşi, nu toate minciunile sunt
dăunătoare. Unele sunt considerate chiar necesare, ―înşelăciuni (minciuni) pioase‖ cum le
numeşte poetul latin Ovidiu, pentru a înlătura, atenua sau întârzia îndurerarea cuiva.
Nu există om care să nu fi spus cel puţin o minciună, chiar nevinovată, în mod conştient.
Aceasta poate fi o explicaţie a acceptării mincinoşilor printre noi, a slabei riposte colective
împotriva minciunii. Oare este aplicabilă şi în cazul minciunii judecata lui Iisus: ―Cei fără de
păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei‖ (Ioan 8,7)?
Chiar nevinovată, o minciună acceptată are impact asupra caracterului celui care o spune,
sporindu-i curajul de a continua cu alte minciuni, din ce în ce mai vinovate. Familia, şcoala,
colegii şi prietenii sunt cei care contribuie la formarea mincinosului, prin acceptare şi toleranţă.
Ne întrebăm de ce minciuna domină într-o lume în care cea mai mare parte a populaţiei este
crescută într-o religie creştină sau de alt tip. Nu există o religie care să propovăduiască minciuna,
iar mincinoşi nu sunt doar agnosticii sau ateii. Din convingere sau teamă, ar trebui să respectăm
învăţăturile primite în familie, în biserică sau şcoală privind respectarea adevărului. Din păcate,
minciuna generalizată dovedeşte că educaţia noastră în această privinţă a fost superficială sau
neconvingătoare sau a lipsit sau că ne este teamă de consecinţe, pentru că după cum ne spune
poetul latin Iuvenal ―Cinstitul e lăudat, dar pătimeşte‖.
În viaţa cotidiană, minciuna are mai multe faţete şi poate apărea în mai multe locuri şi
contexte. Câteva dintre acestea sunt următoarele: prin produse şi servicii (De câte ori plătim mult
pentru produse şi servicii proaste?); prin publicitate (Câţi ne lăsăm convinşi de reclame
mincinoase?); prin politică (Câţi votăm crezând promisiunile mincinoase ale politicienilor?);
minciuna conjugală (Cât de adevărată este iubirea declarată? Câţi tolerăm lipsa de iubire şi
infidelitatea doar de dragul comodităţii personale sau aparenţelor sociale?); minciuna
profesională (Câţi ne-am analizat cu obiectivitate şi responsabilitate munca şi rezultatele? Câţi
tolerăm şefi sau colegi incompetenţi şi impostori?); minciuna socială (Câţi parvenim prin

46
nesinceritate, minciună sau calomnie?); minciuna educaţională (Câţi ne analizăm cu obiectivitate
copiii? Câţi plătim meditaţii sau oferim favoruri pentru a ni se promova copilul?); minciuna
intelectuală (Câte idei şi realizări ale noastre sau ale celor din jur sunt originale şi câte sunt
copiate?); minciuna spirituală (Câtă iubire este în credinţa noastră în Dumnezeu? Vrem să
devenim mai buni urmându-i învăţăturile sau dorim doar protecţie şi împlinirea dorinţelor?).
Amintim şi câteva locuri în care minţim: în familie (pentru a scăpa de sarcini sau de
pedeapsă; pentru a evita o ceartă sau chiar un divorţ; pentru a ne menaja partenerul sau părintele
de un adevăr dureros; pentru a impresiona); la şcoală (pentru a scăpa de notă proastă sau
pedeapsă; pentru a impresiona profesorii sau colegii; pentru a obţine un avantaj; pentru a face rău
unui profesor sau coleg); la serviciu (pentru avantaje materiale; pentru a scăpa de o sancţiune sau
de o sarcină suplimentară; pentru a impresiona şefii sau colegii; pentru a face rău unui şef sau
coleg); în societate (pentru a obţine o poziţie socială mai înaltă; pentru avantaje materiale; pentru
a impresiona anturajul; pentru a controla o comunitate). Oare câţi avem curajul să recunoaştem
că am fost în cel puţin una din situaţiile de mai sus?
Defectele, temerile şi calităţile mincinosului. Dacă suntem oneşti cu noi înşine, ne dăm
seama că majoritatea minciunilor sunt determinate de defecte sau temeri personale. Nu ne
referim la defecte patologice, ci doar la cele psihice, autocontrolabile prin voinţă şi determinare.
Sintetizăm principalele motive pentru care minţim: autoapărare (fuga de pedeapsă, răspundere
sau răzbunare); obţinerea unor avantaje (bunuri, bani, poziţie socială sau profesională, dragoste);
exercitarea puterii (inducerea în eroare, manipularea sau controlul unui grup sau a unei
comunităţi); impresionarea uneia sau mai multor persoane; calomnierea uneia sau mai multor
persoane; fuga de muncă; negarea realităţii (a adevărului evident); nemulţumirea de sine (de
realizări, înfăţişare, dragoste); protejarea uneia sau mai multor persoane de aflarea adevărului.
Câţi ne întrebăm care a fost motivul real pentru care am minţit? Şi ce defecte personale ne-au
determinat să minţim?
Cu excepţia ultimului motiv, minţim din cauza unuia sau mai multor defecte sau temeri cum
sunt: lipsa de responsabilitate, lăcomia, ambiţia negativă, egoismul, şmecheria (uneri chiar
escrocheria), specularea defectelor sau naivităţii altora, obsesia, vanitatea, aroganţa, dorinţa de a
domina şi manipula, uneori dorinţa de răzbunare, dorinţa de a simula o calitate inexistentă,
neîncredere în noi sau în alţii, invidie, informare insuficientă sau superficială, lene, laşitate, frică,
uneori paranoia, teama de consecinţe. Câtă plăcere am simţi dacă ne-am regăsi măcar unul din
aceste defecte la o analiză sinceră?
Pentru a fi mincinoşî de succes trebuie să avem una sau mai multe calităţi ca: talent
actoricesc, inventivitate, memorie bună, uneori înfăţişare plăcută, încredere în sine, talent de
manipulator, uneori talent oratoric (de exemplu, în politică), exigenţă privind propria persoană,
empatie, iubire şi milă (pentru ultimul motiv).
Test pentru evaluarea înclinaţiei spre minciună, prezentat în (Christoffersen, 2005).
Rezultate testului sunt relative, dar ne ajută să ne dăm seama când minţim şi de ce.
Trebuie să răspundem cu ―Adevărat‖ sau ―Fals‖ la următoarele afirmaţii: (1) Mint cel puţin o
dată pe zi; (2) Ştiu când să mint şi când nu; (3) Adaug detalii la poveştile care nu au fost reale cu
scopul de a face ca viaţa mea să pară mai interesantă decât este în realitate; (4) A minţi e normal;
(5) Nu mă simt de loc vinovat când mint; (6) Am minţit din motive egoiste, dar mi-am imaginat
un motiv altruist; (7) Am minţit să evit rănirea sentimentelor cuiva; (8) Am minţit un membru al
familiei; (9) Am minţit un prieten; (10) Am minţit un câine; (11) Ştiu când alte persoane mint;
(12) Am sunat să spun că sunt bolnav; (13) Am minţit poliţia; (14) Nu am minţit niciodată într-o
scrisoare, email, mesaj vocal; (15) Am o memorie bună; (16) Mă conving singur că X a făcut ce

47
am afirmat, deşi nu ştiu sigur; (17) Omiterea unor părţi din adevăr este tot minciună; (18)
Onestitatea poate fi o formă de minciună; (19) Adevărul şi realitatea sunt lucruri diferite; (20) Nu
am fost niciodată prins minţind.
După ce răspundem la toate întrebările, trebuie să numărăm răspunsurile cu Adevărat şi să
înmulţim rezultatul cu 5. Obţinem astfel un număr care ne indică (relativ) următoarele tipuri de
mincinoşi: 0-20 Mincinos; 21-40 Cel care exagerează; 41-60 Cel care înfrumuseţează (înfloreşte)
realitatea; 61-80 Mincinos neşlefuit (neexperimentat), prins uşor cu minciuna; 81-95 Mincinos
constrâns (de împrejurări); 100 Mincinos patologic.
Cum ştim când ne minte cineva. Tot în (Christoffersen, 2005), sunt câteva idei care ne ajută
să ne dăm seama când ne minte cineva. Trebuie să urmărim următoarele: (1) semne fiziologice de
vină: privitul în altă direcţie, umezirea palmelor, schimbarea piciorului, modul în care ni se
vorbeşte; (2) cuvinte cheie folosite de mincinos: insistă pe orice este legat de adevăr, onestitate,
credinţă sau încredere; (3) detalii: când cineva spune adevărul, nu trebuie să înflorească
povestea. Povestea însăşi semnalează o minciună.
Despre manipulare. Manipularea este definită ca o mulţime de mijloace prin care oamenii
pot influenţa comportamentul altora (Larsen&Buss, 2008). Reprezintă acea utilizare intenţionată
a anumitor tactici pentru a constrânge, a influenţa sau a-i schimba pe alţii. Tacticile utilizate
diferă de la un individ la altul. Unii folosesc tactica atracţiei complementând, purtându-se
afectuos şi grijuliu, făcând favoruri, cu scopul de a-i influenţa pe alţii (―Încerc să fiu drăgăstos
când o rog să facă ceva‖). Alţii utilizează tactica tăcerii, ignorându-i pe ceilalţi şi
nerăspunzându-le (―Nu răspund până nu face ce vreau‖). Alţii utilizează tactica constrângerii
prin cereri, strigăte, critici şi ameninţări pentru a obţine ce vor (―Strig la el până face‖). Alte
tactici sunt: tactica raţionamentului (―Îi explic de ce doresc să facă‖); tactica regresiei (―Mă
văicăresc până face‖); tactica autoumilirii (―Mă port supus până face‖); tactica invocării
responsabilităţii (―Îl oblig să îşi ia angajamentul că face‖); tactica forţei (―Îl lovesc astfel că o va
face‖); tactica inducerii plăcerii (―Îi arăt ce distractiv va fi să facă‖); tactica comparaţiei sociale
(―Îi spun că toţi o fac‖); tactica recompensării băneşti (―Îi ofer bani să facă‖).
Formele de manipulare enumerate anterior au legătură cu trăsăturile de personalitate. De
exemplu, extrovertiţii tind să folosească tactica atracţiei mai mult ca introvertiţii. Unii neurotici
tind să utilizeze tactica tăcerii, iar cei înclinaţi spre ceartă tind să utilizeze tactica constrângerii.
Cei instabili emoţional tind să utilizeze tactica regresiei sau a tăcerii. Cei deschişi spre experienţă
tind să folosească tactica raţionamentului sau a comparării sociale.
În (Regard, 2010), se descriu trei tipuri de manipulări care se deosebesc prin intenţia
specifică şi particulară a manipulatorului. Manipulare pozitivă (tip 1), când intenţia
manipulatorului este pozitivă, bună, utilă şi agreabilă pentru cel manipulat sau are ca scop să îi
apere interesele. De exemplu, un cadou surpriză. Manipulare egocentrică (tip 2), când intenţia
manipulatorului este egocentrică, vrea ca cei din jur să servească intereselor lui şi nu îl
îngrijorează consecinţele asupra victimelor lui. Acest tip de manipulator este şiret, înşelător,
descurcăreţ, abil, condus de dorinţa de a câştiga, de a obţine putere sau renume. În această
categorie intră unii jurnalişti, politicieni, vânzători.
Manipularea răuvoitoare (tip 3), când intenţia manipulatorului este paranoică şi are un
obiectiv distrugător şi răuvoitor. Este tipul ipocrit, ascuns, periculos, cu tentative conştiente şi
voluntare de distrugere a semenilor, nu neapărat în interes personal, ci de a distruge pe cei care îl
ameninţă sau care i se par intolerabili. Tot ce întreprinde este pentru a ne abate şi a distruge ce
facem sau un aspect al personalităţii noastre care nu îi convine. Deci, se caracterizează prin:

48
intenţie răuvoitoare şi perversă şi prin disimularea atacurilor. Adesea pretinde că ce face este
pentru binele victimei. Distrugerea este discretă, tăcută.
Alte caracteristici ale manipulatorului de tip 3: orgolios peste măsură, suspicios, are tendinţa
spre raţionamente false, nu respectă pe nimeni, dezinformează, minte şi calomniază, seamănă
îngrijorare în jur şi îi ridică pe unii contra altora, generând conflicte. Este expert în hărţuire
morală fără a interveni direct, ci punându-i pe alţii să acţioneze în locul lui. Reuşeşte să-şi facă
victimele să se simtă responsabile şi vinovate de ce au suferit, în timp ce el le exploatează în
continuare inocenţa. Nu este impresionabil, pare inatacabil, de neclintit, nu are remuşcări sau
compasiune pentru victime, este crud, critic, dominator, abil. Se pretinde cinstit şi corect,
lucrător pentru binele altora şi pentru o cauză nobilă. Este paranoic, obsedat de ideea că este în
pericol. Ameninţarea care pentru el pare reală îl face să îşi justifice actele răuvoitoare. Poate
convinge oameni să tortureze şi să ucidă în numele credinţei lor sau a convingerilor şi a
îngrijorărilor lor. Există discrepanţă între vorbele, înfăţişarea uneori agreabilă şi faptele lui, ceea
ce îl face periculos. Are un mod surprinzător de a comunica, îi place să vorbească şi să semene
îndoială, să vehiculeze zvonuri şi calomnii.
Cunoaşterea şi înţelegerea genului manipulator este un pas indispensabil pentru a ne elibera
de el sau de a evita să cădem în capcanele lui. În (Regard, 2010), sunt prezentate în detaliu patru
tipuri de manipulatori: (1) manipulatorul încântător, care mizează pe simpatia pe care o degajă
pentru a ne abuza, pentru ca să nu îndrăznim să îi refuzăm ce ne cere; (2) manipulatorul
culpabilizator, care contează pe relaţia cu noi şi pe sentimentul nostru de reciprocitate pentru a
ne obliga să îi facem pe plac; (3) manipulatorul respectabil, care utilizează docilitatea noastră
naturală faţă de autoritate şi putere pentru a ne împiedica să îl refuzăm; (4) manipulatorul
autoritar, care se impune prin frica şi teroarea pe ce le inspiră.
Manipularea prin comunicare. Fenomenul manipulării este situat în zona comunicării,
verbale sau scrise, şi presupune o relaţie asimetrică între cele două părţi (manipulatorul având o
anumită putere asupra celui manipulat) (Saussure&Schulz, 2005). Manipularea este întotdeauna
intenţională, nu accidentală. Iar intenţia discursului manipulativ este convertită, mascată, pentru
a nu fi conştientizată de cel manipulat şi pentru a-l induce în eroare şi a-l face să adopte un
comportament conform cu interesul manipulatorului. Sunt amintite o serie de tehnici lingvistice
utilizate în manipulare: omisiune, minimizare, exagerare, repetiţie, distorsiune, limbaj figurativ,
conotativ, emoţional sau sub standard. Există două moduri de a influenţa oamenii şi a-i face să
creadă şi să facă ce vrea manipulatorul: mărturia şi argumentarea, ambele de obicei false, dar
utilizate pentru a câştiga încrederea manipulatului. Manipulatul de obicei se caracterizează prin
încrederea în sinceritatea (sau cooperarea) manipulatorului, în relevanţa şi adevărul spuselor lui.
În articolul său din (Saussure&Schulz, 2005), Eddo Rigotti susţine că un mesaj este
manipulativ dacă distorsionează viziunea asupra lumii (fizice, sociale, umane sau virtuale) în
mintea celui căruia i se adresează, astfel încât acesta este împiedicat să ia o decizie corectă (în
propriul interes) şi este determinat să urmeze scopul manipulatorului, cu iluzia că îşi urmăreşte
propriul scop. În opinia lui Rigotti, cel mai interesant caz de manipulare, şi cel mai probabil să
reuşească, este acela în care persoana deja manipulată încearcă să convingă pe alţii să
urmărească scopul manipulatorului iniţial. Persoanele care au supravieţuit regimurilor totalitare
sugerează faptul că puterea manipulativă creşte dacă manipularea este exercitată de cineva care a
fost el însuşi manipulat.
Ca strategii de manipulare prin comunicare sunt menţionate cele care blochează verificarea
adevărului, a asemănărilor şi a acceptabilităţii şi verificarea consistenţei discursului, ca metode
necesare pentru a bloca identificarea intenţiei manipulative. Sunt două tipuri generale de

49
strategii: locale (prin care se constrânge interpretarea discursului la nivel de exprimare) şi
globale (prin care se crează condiţii sociale şi psihologice pentru a obţine un acord iraţional).
Ambele strategii pot fi atât lingvistice, cât şi nelingvistice.
Manipularea machiavelică. Machiavelismul este o strategie de manipulare a interacţiunii
sociale (Larsen&Buss, 2008). Se referă la tendinţa de a-i utiliza pe alţii ca instrumente pentru un
câştig personal. Persoanele machiavelice tind să spună ce vor să audă ceilalţi, utilizează
linguşeala pentru a obţine ce vor şi se bazează pe minciună şi înşelătorie pentru a-şi atinge
scopul. Trădează încrederea altora, uneori simulând înainte cooperarea.
Test de încredere (Regard, 2010). Cei mai mulţi dintre noi acordăm circumstanţe atenuante
manipulatorului spunând că nu trebuie să vedem răul peste tot, că nu trebuie să judecăm fără a
cunoaşte bine pe cineva, că trebuie să avem încredere, că nu trebuie să fim paranoici, că nu e
bine să avem astfel de gânduri, că trebuie să îi dăm o şansă, etc. Testul de mai jos ne ajută să
analizăm o persoană pe care o bănuim de manipulare şi să ne apărăm ştiind cum putem fi atacaţi
de un eventual manipulator.
Trebuie să citim cele două afirmaţii de pe fiecare linie (cu sens pozitiv cea din stânga şi cu
sens negativ cea din dreapta), înainte de a o marca pe cea care corespunde cel mai bine ideii
noastre despre comportamentul celui analizat. Deci, trebuie să parcurgem ambele afirmaţii
(pozitivă şi negativă) înainte de a trece la linia următoare. În cazul în care ambele situaţii de pe o
linie coexistă, le marcăm pe ambele.
După ce am răspuns la toate întrebările, contorizăm răspunsurile marcate pe fiecare coloană.
Dacă numărul de răspunsuri pozitive este mai mare decât cel de răspunsuri negative, putem
considera persoana respectivă de încredere. În caz contrar, se poate aprecia că persoana este
manipulatoare. Putem rafina analiza, contorizând răspunsurile separat pentru fiecare categorie
(comunicare, relaţii sau activitate), pentru a vedea dacă o persoană este de încredere sau
manipulatoare într-unul sau mai multe din cele trei aspecte.
Dacă nu putem răspunde la toate întrebările testului, există posibilitatea ca acest lucru să se
întâmple datorită confuziei create de comportamentul manipulatorului, care îşi schimbă
atitudinea după împrejurări sau după situaţiile în care se află. Pentru a studia acest caz, trebuie să
determinăm o zonă precisă de analiză înainte de a răspunde la întrebări şi să păstrăm în memorie
exemple din zonele suspecte (de exemplu, comportamentul lui cu un anumit client, cu colegi,
când suntem singuri cu el, în familie, cu prietenii etc).
Comunicare (Pozitiv, afirmaţia din stânga şi Negativ, afirmaţia din dreapta)
P: Este precis, clar şi concis; N: Ţine discursuri interminabile şi înflorite
P: Se opune activ la propagarea zvonurilor; N: Adoră trăncăneala
P: Nu îşi pierde vremea cu veştile proaste; N: Vorbeşte prin generalităţi, este expert în subînţelesuri
P: Transmite comunicările fără a le deforma; N: Blochează comunicările, susţine lucruri false pentru
a afla adevărul
P: Este atent la problemele altora; N: Ştie tot şi e foarte dificil de impresionat
P: Indică clar originea informaţiilor sale; N: Îi utilizează pe alţii pentru a transmite mesaje
P: Evită să rănească alte persoane; N: Îi subestimează şi îi înjoseşte pe alţii
P: Ştie să păstreze un secret şi nu îl va dezvălui; N: Nu îşi ţine promisiunile
P: Îşi recunoaşte limitele şi caută să le depăşească; N: Nu poate recunoaşte că nu are dreptate şi
refuză să se schimbe
P: Este absolut onest; N: Este necinstit şi încalcă regulile
Relaţii
P: Generează bună dispoziţie în jurul lui; N: Induce persoanelor vesele teamă şi eşec
P: Face ordine oriunde se află; N: Crează suspiciune şi seamănă zâzanie

50
 P: Îmbogăţeşte inteligenţa şi cunoştinţele auditoriului său; N: Afişează o siguranţă deconcertantă sau
îi copleşeşte pe alţii
P: Este în obiectivul celor care au lucruri de ascuns; N: Pare inofensiv, chiar foarte simpatic
P: Ştie să şteargă uşor cu buretele (o ofensă); N: Este foarte ranchiunos şi nu iartă nimic
P: Respectă timpul şi eforturile altora; N: Aşteaptă ultimul moment pentru a acţiona şi a cere ceva
P: Îi place şi favorizează lucrul în echipă; N: Divizează pentru a domina
P: Aduce susţinere şi îmbărbătare; N: Poate distruge pe cineva pretextând că îl ajută
P: Dinamizează şi insuflă dorinţa de ne depăşi; N: Epuizează energia celor care îi sunt apropiaţi
P: Pune în valoare şi încurajează persoanele din anturajul lui; N: Este înconjurat de persoane deseori
bolnave sau absente
Activitate
P: Preferă obiectivele clare şi constructive; N: Favorizează obiectivul complicat şi neclar
P: Îşi realizează activitatea cu eficienţă; N: Produce dezordine şi mai mult deranjează decât ajută
P: Lucrează numai ce ştie să facă; N: Se împrăştie fără să aprofundeze
P: Inspiră încredere celor care îl cunosc; N: Este suspicios şi vânează greşelile
P: Apreciază ajutorul când are nevoie; N: Îşi însuşeşte eforturile altora
P: Are un puternic simţ moral şi al responsabilităţii; N: Se consideră victima incompetenţei altora
P: Respectă autoritatea fără sevilism; N: Caută să fie bine văzut de superiori
P: Se înconjoară cu oameni competenţi; N: Recompensează pe cei nepricepuţi şi descurajează pe cei
mai buni
P: Felicită la fel de repede şi de bine după cum şi sancţionează; N: Ştie doar să critice şi să
sancţioneze
P: Îşi responsabilizează anturajul; N: Procedează în aşa fel încât oamenii să se culpabilizeze
Numărul de rezultate pozitive:
Numărul de rezultate negative:
Rezultatul final= Număr rezultate pozitive – Număr rezultate negative
Interpretarea rezultatelor testului de încredere. Rezultate negative: 0-5: Îndoială. Să
supraveghem persoana şi mai ales să nu-i încredinţăm ceva important înainte de a obţine
confirmarea atitudinii lui reale şi înainte de a şti cu certitudine sub ce aspecte putem avea
încredere în el. 5-10: Vigilenţă. Acest gen de om este actualmente prea puţin de încredere. Este
necesar să controlăm ce spune şi ce face într-un cadru riguros şi precis. În măsura în care este
posibil, trebuie să îi impunem constrângeri. 10-15: Atenţie. Este sigur un manipulator. Trebuie să
ştim să îi spunem ―Nu‖ şi să nu ne lăsăm influenţaţi de vorbele lui. Să nu ezităm să îi cerem
clarificări şi să verificăm ce spune. Să evităm să stăm prea mult timp în prezenţa lui. 15-20
Pericol! Este sigur un manipulator periculos. Să nu ne lăsăm impresionaţi de ameninţările sau de
promisiunile lui. Să strângem probe scrise înainte de a-l confrunta direct. În măsura în care este
posibil, nu trebuie să mergem noi în întâmpinarea lui sau să stăm prea mult în contact cu el. Dacă
acest lucru nu este posibil, să evităm subiectele sensibile şi să vorbim cât mai repede posibil. 20-
30: Mare pericol! Este tipul de manipulator extrem de distructiv şi pervers şi din fericire este mai
rar (de exemplu, Hitler, Stalin, Saddam Hussein). Dacă are puţină putere, va fi dificil de abătut.
Trebuie să îl evităm pe cât posibil. Dacă nu putem, să rămânem politicoşi şi să plecăm cât mai
repede.
Rezultate pozitive: 0-5: Încă îndoială. Să rămânem încă bănuitori şi să supraveghem
persoana şi mai ales să nu îi încredinţăm ceva important înainte de a avea certitudini şi de a şti
sigur dacă este de încredere sau nu. 5-10: Prudenţă. Avem de a face cu un comportament de
încredere medie. Este mai bine să evităm să îi acordăm încredere înainte de a dovedi ce poate şi
înainte de a avea un avantaj asupra lui. 10-15: Rezultat bun. Este o persoană de încredere pe care
se poate conta şi pe care ne putem sprijini. Trebuie să ştim să îi recunoaştem calităţile şi să i-o
spunem. 15-20: Excelent! Este foarte de încredere şi competent. Este vorba de cineva preţios cu

51
care putem lucra şi trăi cu toată încrederea. 20-30: Miracol! Este o bijuterie rară. Păziţi-l şi mai
ales fiţi atenţi să nu îl pierdeţi.
Sfatul înţelepţilor – Minciună şi manipulare
- Cărţile sfinte: ―Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e
nevoie, ca să dea har celor ce-l aud‖ (Efeseni 4:25); ―Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile
bune să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare (1Petru 3:10); ―Izgoneşte
neadevărul din gura ta şi depărtează viclenia de pe buzele tale!‖ (Proverbe 4:24); ―Cel rău ascultă cu
luare aminte la buza nelegiuită, şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare‖ (Proverbe17:4);
―Orice om e mincinos‖ (Psalmul 115).
- Diplomatul francez Talleyrand: ―Vorba a fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile‖
- Dramaturgul francez Molière: ―Vorba a fost dată omului pentru a-şi explica gândurile‖
- Oratorul roman Cicero: ―Mincinosul trebuie să aibă memorie bună‖; ―O mare putere are adevărul,
fiindcă el se apără prin sine însuşi‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Poţi zâmbi şi iar zâmbi şi totuşi să fii mişel‖; ―Adevărul are o inimă
liniştită‖
- Proverb spaniol: ―Chiar dacă viclenia întunecă adevărul, ea nu-l poate stinge de tot‖
- Autorul american Joseph Sugarman: ―De fiecare dată când eşti onest şi te porţi cu onestitate, o forţă
a succesului te conduce spre un succes mai mare. De câte ori minţi, chiar şi cu o minciună
nevinovată, există forţe puternice care te trag spre eşec‖

Teste şi chestionare pentru evaluarea personalităţii

Un exerciţiu simplu pentru autoevaluare
Un exerciţiu simplu pentru autoevaluare preluat din (Parkinson, 1997) este următorul:
1. Notăm pe o foaie de hârtie 10 adjective care considerăm că ne descriu cel mai bine
personalitatea, nu înfăţişarea. Timp 10 minute.
2. Rugăm apoi pe cineva care ne cunoaşte bine să scrie pe altă foaie 10 adjective care ne
descriu personalitatea, fără a-i arăta lista noastră. Timp 10 minute.
3. Comparăm cele două liste.
4. Dacă găsim diferenţe între cele două liste (cel mai probabil), ne dăm seama că felul în
care ne considerăm noi este diferit de cum ne vede altcineva.
Este real faptul că nu suntem întotdeauna conştienţi de toate trăsăturile caracterului şi
personalităţii noastre. Pe de altă parte, atunci când îi evaluăm pe alţii, avem tendinţă să fim
subiectivi şi avem prejudecăţi influenţate de propria noastră personalitate. Într-o secţiune
următoare, prezentăm un chestionar mai detaliat, necesar pentru alegerea profesiei potrivite.
Metode de evaluare a personalităţii
După cum s-a menţionat anterior, scopul acest volum este stimularea şi ghidarea
autoevaluării, prin mijloace simple, pentru oameni ocupaţi sau mai puţin preocupaţi de aspectele
psihologice ale existenţei lor. Aceste mijloace sunt chestionare sau teste pe care le putem
completa sau realiza singuri şi care ne obligă să ne gândim la persoana noastră, să ne
autoevaluăm, nu neapărat cu o precizie de sută la sută. De obicei însă, în evaluarea unei persoane
trebuie utilizate mai multe metode. Există metode pentru evaluarea personalităţii, propuse de mai
mulţi psihologi şi adaptate la teoriile şi formulările lor; deci diferă din punctul de vedere al
obiectivităţii, fiabilităţii şi validităţii. În psihologia contemporană, cele mai importante metode
sunt enumerate mai jos (Schultz&Schultz, 2005).

52
 Raportul personal prin care se evaluează răspunsurile la întrebări despre comportamentul şi
sentimentele unei persoane (simptome, atitudini, interese, temeri, valori, etc);
Tehnici proiective (descrise şi în (Parkinson, 1997)). Se bazează pe alegerile sau acţiunile
noastre pe baza cărora ni se evaluează personalitătea: testul cu pata de cerneală, testul culorilor,
terminarea propoziţiilor, teste de personalitate bazate pe obiective.
- Testul cu pata de cerneală: se cere interpretarea unor pete pentru a se identifica anumite
caracteristici de personalitate. Interpretarea este însă complicată şi de obicei irelevantă.
- Testul culorilor: se cere alegerea, într-un timp scurt, a două culori preferate dintr-o listă
de 12 culori şi a culorii care nu ne place. Fiecare culoare se presupune că reflectă un
aspect diferit al personalităţii. Se presupune că fiecare culoare are un efect diferit asupra
sentimentelor, dispoziţiei, stării noastre de bine şi că trebuie să alegem culorile potrivite
când muncim sau când vrem să ne relaxăm. Acest test, ca şi cel cu pata de cerneală, este
considerat o modalitate iluzorie de măsurare a personalităţii pentru că se bazează pe
stereotipurile din mintea noastră privind influenţa culorilor.
- Completarea propoziţiilor: se prezintă o parte din propoziţie şi noi trebuie să o
completăm într-un timp scurt. Testul se bazează pe ideea că ne proiectăm în propoziţie
gândurile imediate şi astfel se scoate la suprafaţă gândul subconştient şi profund. Similară
este metoda asocierii cuvintelor (propusă de Carl Jung), prin care o persoană răspunde la
un stimul de tip cuvânt cu alt cuvânt care îi vine în minte.
- Testarea personalităţii bazată pe obiective: indicarea unor sarcini care trebuie realizate
rapid şi pentru care se primesc instrucţiuni superficiale şi incomplete. De exemplu, se dau
perechi de numere şi litere, unele identice, altele doar uşor diferite şi trebuie să spunem
rapid care sunt identice şi care sunt diferite.
Interviuri clinice. Un exemplu este cel descris în (Groth-Marnat, 2003) şi sintetizat în
secţiunea următoare.
Testul indicatorului de tip psihologic propus de Myers-Briggs (MBTI) (Schultz&Schultz,
2005), utilizat în cercetare, dar şi în scop practic, pentru selectarea angajaţilor şi pentru consiliere
psihologică. A fost cea mai importantă şi practică metodă pentru cercetarea şi punerea în valoare
a celor opt tipuri psihologice propuse de Carl Jung şi a dimensiunilor introvertire şi extrovertire.
Testul cuprinde mai multe întrebări privind modul în care simţim şi ne comportăm. Iată doar
câteva dintre aceste întrebări:
1. Când trebuie să pleci undeva: (a) îţi planifici ce vei face şi când, sau (b) pleci pur şi simplu?
2. Ai tendinţa să ai: (a) prietenii strânse cu foarte puţine persoane, sau (b) prietenii mai puţin strânse
cu multe persoane diferite?
3. Când ai o anumită sarcină de făcut, îţi place: (a) să o organizezi cu grijă înainte de a începe, sau
(b) să afli ce este necesar în timpul lucrului?
4. Când ceva nou începe să devină la modă, de obicei: (a) eşti unul dintre primii să-l încerci, sau (b)
nu prea eşti interesat?
5. Când adevărul nu ar fi politicos, eşti mai înclinat să spui: (a) o minciună politicoasă, sau (b)
adevărul nepoliticos?
Proceduri de evaluare comportamentală prin care un observator evaluează
comportamentul unei persoane în situaţii diferite. Într-o secţiune anterioară, s-au enumerat câteva
cazuri de devieri comportamentale, cu principalele aspecte şi motivări ale acestor devieri.
Proceduri de evaluare pe baza unui eşantion şi model al gândurilor prin care o persoană
îşi înregistrează sistematic gândurile realizând astfel un eşantion şi un model de gândire pentru o
perioadă de timp.
Chestionar pentru evaluarea personalităţii conform modelului celor cinci dimensiuni. În

53
(John&Robins&Pervin, 2008), este propus un chestionar (reluat mai jos) pentru încadrarea
personalităţii noastre într-una sau mai multe din cele cinci dimensiuni:
Mă văd ca cineva care (Da sau NU):
(1) Este vorbăreţ; (2) Tinde să găsească greşeli sau vină altora, să reproşeze altora, să se plângă sau să
fie nemulţumit de alţii; (3) Îşi îndeplineşte munca conştiincios, aprofundat, meticulos; (4) Este
deprimat, trist, melancolic; (5) Este original, vine cu idei noi; (6) Este rezervat; (7) Este săritor, util şi
se poartă fără egoism cu alţii; (8) Poate fi uneori neatent, nepăsător, nechibzuit; (9) Este relaxat,
stăpâneşte bine stresul; (10) Este curios privind multe lucruri diferite; (11) Este plin de energie; (12)
Porneşte cearta cu alţii; (13) Este muncitor şi de încredere; (14) Poate fi tensionat; (15) Este ingenios,
gândeşte aprofundat; (16) Generează mult entuziasm; (17) Are o natură iertătoare; (18) Tinde să fie
dezorganizat; (19) Se îngrijorează foarte mult; (20) Are o imaginaţie activă; (21) Tinde să fie liniştit;
(22) În general, este încrezător, nesuspicios; (23) Tinde să fie leneş; (24) Este stabil emoţional, nu se
supără uşor; (25) Este inventiv; (26) Are o personalitate insistentă, agresivă, arogantă; (27) Poate fi
rece şi distant; (28) Perseverează până îşi termină sarcina; (29) Poate fi capricios, morocănos; (30)
Are valori artistice şi experienţe estetice; (31) Este uneori timid, inhibat; (32) Este grijuliu şi amabil
cu aproape oricine; (33) Face lucrurile eficient; (34) Rămâne calm în situaţii tensionate; (35) Preferă
munca de rutină; (36) Este activ, sociabil; (37) Este uneori aspru, nepoliticos cu alţii; (38) Îşi face
planuri şi le respectă; (39) Devine nervos uşor; (40) Îi place să reflecteze şi să se joace cu ideile; (41)
Are puţine interese artistice; (42) Îi place să coopereze cu alţii; (43) Este uşor de distras; (44) Este
sofisticat în artă, muzică sau literatură.
Pentru fiecare dimensiune, rezultatul acestui chestionar este dat printr-un şir cu numere (în
cazul răspunsului Da) şi cu numere urmate de litera N (în cazul răspunsului NU):
Extroversiune (8 elemente): 1, 6N, 11, 16, 21N, 26, 31N, 36
Agreabilitate (9 elemente): 2N, 7, 12N, 17, 22, 27N, 32, 37N, 42
Conştiinciozitate (9 elemente): 3, 8N, 13, 18N, 23N, 28, 33, 38, 43N
Neuroticism (8 elemente): 4, 9N, 14, 19, 24N, 29, 34N, 39
Deschidere la experienţe (10 elemente): 5, 10, 15, 20, 25, 30, 35N, 40, 41N, 44
În (Parkinson, 1997), există un alt chestionar pentru evaluarea personalităţii conform
modelului celor cinci dimensiuni, mai complex, cu 88 de propoziţii şi cu evaluarea separată a
aspectelor pozitive şi negative pentru fiecare dimensiune a personalităţii.
Coordonatele unui test medical de evaluare psihologică
Pentru evaluarea şi testarea personalităţii, medicii psihologi utilizează metode specifice de
evaluare şi testare, cum sunt cele sintetizate în (Groth-Marnat, 2003) pentru:
- testarea funcţionării cognitive: stare generală; stare mintală; stare intelectuală (inteligenţa);
memorie (auditivă, verbală, vizuală); abilităţi vizual-constructive (de exemplu, desenare);
conţinutul proceselor de gândire; interese vocaţionale; etc;
- testarea funcţionării emoţionale şi afective: stare generală; depresie; anxietate; tulburare
sexuală; tulburare maritală sau familială; relaţii interpersonale; nivelul de adaptare; abuzul
de alcool, medicamente sau droguri; potenţial suicid; etc;
- testarea comportamentală: deficienţe sau excese comportamentale; stimuli de mediu
nepotriviţi.
În (Groth-Marnat, 2003) este prezentat şi conţinutul unui interviu medical pentru evaluarea
personalităţii. Un astfel de interviu are mai multe capitole care ar putea constitui şi un punct de
plecare pentru introspecţie şi autoevaluare:
- istoricul problemei psihologice apărute (în cazul în care evaluarea se realizează pentru
rezolvarea unei probleme): descrierea problemei; prima apariţie; schimbarea frecvenţei;

54
 antecedente; consecinţe; intensitate şi durată; tratamente anterioare; încercări de
rezolvare; tratamentul formal;
- familia: nivelul socio-economic, profesia părinţilor, istoricul emoţional şi medical al
părinţilor; starea familiei (părinţi căsătoriţi, divorţaţi, separaţi); arborele familial; nivelul
cultural al părinţilor; starea sănătăţii părinţilor; educaţie urbană sau rurală a părinţilor;
- istoricul personal: (1) în copilărie: probleme de dezvoltare; istoricul medical; atmosfera
familială; frecvenţa şi dimensiunea contactului cu părinţii; relaţiile cu părinţii; adaptarea
la şcoală; relaţiile cu cei de aceeaşi vârstă; realizările intelectuale (rezultatele şcolare);
activităţi/ interese extraşcolare; schimbări importante în copilărie; (2) în adolescenţă:
toate aspectele enumerate pentru copilărie, plus: abateri de comportament (legale, droguri
sau alcool, sexuale); relaţii/ întâlniri timpurii; reacţia la pubertate; (3) la maturitate:
carieră sau ocupaţie; relaţii interpersonale; satisfacţia realizărilor faţă de scopul propus;
activităţi sau interese extraprofesionale; căsătorii; istoricul medical şi emoţional; relaţia
cu părinţii; stabilitatea economică; (4) la bătrâneţe: istoricul medical; integritatea
trupească şi sufletească; reacţia la scăderea capacităţilor; stabilitate economică.
- altele: autoacceptarea sau neacceptarea personală; memoria evenimentelor fericite sau
nefericite; memoria de lungă durată; temeri; probleme somatice (dureri de cap, de
stomac, etc); evenimente care produc fericire sau tristeţe; vise recurente sau
impresionabile.
Nu insistăm asupra testelor enumerate mai sus pentru că scopul acestei cărţi este doar
ghidarea cititorului spre ce trebuie să urmărească în personalitatea sa şi a celor din jur. Cu toate
acestea, în continuare în acest capitol sunt sintetizate câteva propuneri de chestionare analizate în
(Parkinson, 1997) cu scopul de a ajuta angajatorii să selecteze pe cei mai buni dintre candidaţii
pentru un anumit post. Aceste propuneri pot fi utilizate şi pentru autoevaluare înainte de
aplicarea pentru un anumit post.
Evaluarea personalităţii cu scopul obţinerii unui job
Chestionarele propuse în (Parkinson, 1997) au ca scop selectarea celui mai bun candidat
pentru o anumită funcţie pe baza calităţilor şi defectelor, în raport cu cerinţele funcţiei respective.
Deşi personalitatea noastră este mai complexă decât o poate descrie un chestionar, totuşi există
similarităţi şi diferenţe care se pot scoate în evidenţă. Există însă şi comportamente diferite ale
aceleiaşi persoane în situaţii diferite, mai greu de cuantificat. Dar acest tip de chestionare sunt
utile în orientarea noastră profesională, pentru că una din greşelile vieţii este să alegem profesia
nepotrivită cu personalitatea noastră.
Teste şi chestionare de personalitate utilizate în selecţia candidaţilor pentru o funcţie. Au
forme diferite: unele ne cer să facem anumite alegeri; altele ne permit să indicăm cât de mult
suntem de acord cu o anumită afirmaţie. Se pot realiza pe hârtie sau pe calculator.
Aceste chestionare se pot considera rapoarte de autoevaluare pentru că ne descriem
personalitatea prin răspunsul la întrebări privind cele cinci dimensiuni ale personalităţii, din
modelul descris anterior: neuroticismul (stabilitatea-instabilitatea emoţională), introversiunea-
extroversiunea, deschiderea spre experimentare, agreabilitatea şi conştiinciozitatea.
Într-unul din chestionarele propuse în (Parkinson, 1997), dimensiunile contrare sunt incluse
în următoarele aspecte ale personalităţii: abordare interpersonală (extroversiune-introversiune,
duritate-blândeţe); stilul de lucru (conformitate-creativitate, structurare puternică-structurare
scăzută); controlul emoţional (încredere-emoţionalitate). Acest chestionar include şi un control

55
al impresiilor, prin întrebări care scot în evidenţă gradul în care s-a încercat o supraevaluare
personală.
Teste specifice pentru profilul unei funcţii. Uneori, testele şi chestionarele sunt orientate pe
profilul funcţiei scoase la concurs. În (Parkinson, 1997), sunt prezentate detaliat caracteristicile
pentru următoarele profile şi funcţii: (1) manager, pentru care se urmăresc caracteristicile:
dorinţă de a-şi asuma responsabilităţi, comunicarea cu oamenii şi încrederea în ceilalţi,
flexibilitatea şi capacitatea de a răspunde rapid la solicitări, hotărârea şi orientarea spre rezultate,
autopromovarea; (2) comerciant: blândeţe şi mod deschis de a comunica, încredere în sine,
sensibilitate, gândire rapidă; (3) antreprenor: perseverenţă, moderaţie în asumarea riscurilor,
necesitatea de a realiza ceva, autocontrol, independenţă; (4) profil tehnic sau ştiinţific: încredere
în sine, organizare şi gândire structurată, perseverenţă, conformitate.
Chiar şi realizatorii chestionarelor sunt de acord că nu sunt infailibile. Că atât evaluatorul
uman, cât şi calculatorul pot greşi. Pe de altă parte, atunci când este vorba de aplicarea pentru o
funcţie, avem tendinţa de a ne scoate în evidenţă calităţile, de a ne ascunde defectele şi, în cel
mai rău caz, de a ne atribui calităţi pe care nu le avem. Este una din greşelile prin care putem să
ne stricăm viaţa alegând profesia sau funcţia nepotrivită. De multe ori refuzul, dacă este corect
justificat prin lipsa calităţilor necesare, ne este de mai mare ajutor decât acceptarea. Dacă ne
uităm în urmă, mulţi suntem recunoscători că am fost opriţi să facem o alegere profesională
greşită, deşi în momentul respectiv am fost profund marcaţi şi supăraţi. În cazul autoevaluării,
nimic nu justifică lipsa de sinceritate. Nu vrem să ne furăm singuri căciula şi nimic nu ne opreşte
să fim sinceri cu noi înşine.
Etapele procesului pentru obţinerea unei funcţii (Parkinson, 1997). Deşi este în afara
scopului acestui volum, rezumăm pe scurt etapele unui interviu:
1. Realizarea şi trimiterea unui CV (Curriculum Vitae) sau a unei cereri (aplicaţie) de job;
Dacă suntem acceptaţi, vom parcurge şi etapele următoare;
2. Teste de abilităţi. În funcţie de profilul jobului, se utilizează teste de abilitate verbală
(înţelegerea semnificaţiei cuvintelor şi interpretarea logică a unor pasaje); de abilitate
numerică (abilitate aritmetică, rezolvarea de probleme matematice cu ajutorul tabelelor şi
diagramelor); (mai rar) abilitate perceptuală (evaluarea raţionamentului nonverbal prin
abilitatea de a rezolva probleme pe bază de simboluri şi diagrame).
3. Teste de personalitate. Cei intervievaţi prin chestionare de personalitate trebuie să
demonstreze că au o personalitate puternică şi echilibrată. Pentru aceasta ar trebui: să ne
cunoaştem cât mai bine înainte de interviu; să fim pozitivi; să nu răspundem cu întrebări;
să fim noi înşine; să cunoaştem dinainte profilul şi cerinţele jobului sau poziţiei pentru
care aplicăm; să urmărim cu atenţie indicaţiile de completare a chestionarului; să fim
atenţi la întrebările care ne tentează să ne supraevaluăm personalitatea; să nu pierdem
mult timp la o întrebare, ci să dăm primul răspuns care ne vine în minte; să răspundem la
toate întrebările.
Sfaturi pentru pregătirea interviurilor şi a întâlnirilor. În (Carrington & Whitten, 2005),
ni se aminteşte faptul că în competiţia pentru o funcţie sau la o întâlnire importantă, trebuie să
fim bine pregătiţi, să fim pozitivi şi încrezători ca să facem o impresie bună şi să captăm atenţia
celor care ne ascultă; să ne demonstrăm calităţile şi cunoştinţele, dar şi capacitatea de decizie
rapidă şi de adaptare, de reactivitate şi de control al atitudinii şi al comportamentului, în cazul
unor întrebări sau interlocutori incomozi sau al unui mediu ostil.
Experţii ne spun că mai important decât ―ce spunem‖ este ―cum spunem‖. Sunt importante:
limbajul corpului (contactul vizual, gesticulaţia, expresia feţei, respiraţia), tonul vocii, clişeele de

56
vorbire şi limbaj, modul de corelare a propoziţiilor şi ideilor, lungimea expunerii (în raport cu
importanţa ideilor şi a subiectului prezentat). Acest tip de elemente sunt utilizate de psihologi şi
pentru separarea adevărului de minciună în prezentările noastre.
În (Carrington&Whitten, 2005), ni se dau şi alte câteva sfaturi privind pregătirea interviurilor
şi întânirilor importante: cercetăm cu atenţie înainte la ce tip de interviu sau întâlnire vom
participa şi ce caută la noi cei cu care ne vom întâlni; suntem siguri că ştim unde se ţine interviul
sau întâlnirea şi cât durează să ajungem acolo; ne planificăm câteva întrebări pe care le putem
pune despre organizaţie sau job; stabilim ce urmează să purtăm; alegem ceva potrivit cu jobul şi
cu organizaţia şi în care să ne simţim confortabil; ne amintim că cei pe care îi întâlnim încearcă
să vadă dacă suntem potriviţi şi ne-am putea adapta în organizaţia respectivă; încercăm să fim
relaxaţi şi să zâmbim, ca şi cu orice altă persoană care doreşte să vorbim despre noi înşine.
Testele şi sfaturile din această secţiune trebuie corelate cu chestionarele pentru alegerea
profesiei potrivite şi a jobului ideal pentru noi, descrise în continuare.
Chestionar pentru alegerea profesiei potrivite
După cum s-a menţionat anterior, cele mai mari avantaje din cunoaşterea şi folosirea
calităţilor native le avem în alegerea profesiei. Din păcate, profesia trebuie să ne-o alegem la
tinereţe când nu avem suficientă experenţă şi nici nu ne cunoaştem suficient. Continuarea
studiilor la facultate pare tentantă pentru mulţi tineri, dar nu toţi au aptitudini pentru studiu
îndelungat sau într-un anumit domeniu. Ar fi mult mai creativi şi împliniţi cu o profesie practică.
În (Carrington&Whitten, 2005), se dau tinerilor sfaturi pentru luarea deciziei corecte după
terminarea studiilor obligatorii şi pentru alegerea şcolii sau facultăţii potrivite: (1) ne luăm
suficient timp să decidem ce profesie ne-ar plăcea şi cercetăm cu grijă toate informaţiile şi
posibilităţile de a ajunge la ea; (2) vorbim cu cât mai mulţi oameni care au experienţă relevantă,
pentru că această cunoaştere preliminară a profesiei este de nepreţuit; (3) nu ne este teamă şi
ruşine să cerem ajutor, la consilieri profesionali şi organizaţii care ne pot ajuta; (4) unele şcoli
sau universităţi (cel puţin cele occidentale) au zile deschise, pe care le anunţă pe Internet, şi care
includ tururi ale universităţii şi ne dau informaţii despre cursuri şi viaţa de student; (5) citim
biografii ale oamenilor pe care îi admirăm să vedem cum au reuşit. Putem fi surprinşi să vedem
că unii nu au urmat calea tradiţională a studiilor; (6) decizia finală va fi a noastră, deci să ne
asigurăm că alegem ce dorim cu adevărat să facem şi nu ce se aşteaptă de la noi.
În (Alberta Government, 2007), este prezentat un chestionar în cinci paşi care ne ajută să ne
alegem profesia şi funcţia potrivită. Chestionarul ne obligă să răspundem la întrebări care ne
ajută să ne analizăm şi să ne cunoaştem mai bine. Se utilizează următoarele definiţii:
- cariera este mulţimea activităţilor prin care muncim (facem ceva util) acasă (îngrijit copii
sau bătrâni), la serviciu, la şcoală sau în comunitate (ca voluntari). Include şi perioada în
care învăţăm ceva util. Nu trebuie să avem neapărat o ocupaţie pentru a avea o carieră.
- ocupaţia este mulţimea posturilor (joburilor) similare pentru care trebuie să avem anumite
îndemânări şi cunoştinţe. Este o categorie specifică de muncă. Putem avea mai multe
joburi şi o singură ocupaţie, adaptându-ne cunoştinţele şi îndemânările la fiecare job.
Exemple de ocupaţii sunt inginer, electrician, profesor.
- jobul (postul, funcţia) este poziţia în care avem anumite sarcini şi responsabilităţi. De
obicei, schimbăm joburile mai des decât ocupaţia.
În sinteză, paşii chestionarului sunt (cu detalii în (Alberta Government, 2007)):
Pas 0 (opţional) Ce am făcut anterior? (în cazul în care doresc să îmi schimb ocupaţia sau
jobul): Ce tip de joburi am avut? De câte ori am schimbat jobul? Ce ocupaţii am avut
anterior? De câte ori am schimbat ocupaţia? Ce m-a făcut să mă opresc?

57
 Pas 1 Ce fac acum? Ce îmi place să fac? (ce mă satisface sau mă face fericit); Ce nu îmi place să
fac? Ce aştept de la viaţa mea? (ce doresc sau visez să fac)
Pas 2 Ce trebuie să cunosc?
La ce mă pricep sau ce pot face bine? Ce îndemânări am? (ce am învăţat deja). De exemplu,
condus maşina, cântat, gătit, pictat, scris, ascultat, limbi străine, meşterit, cusut, etc; Ce
hobby-uri am? De exemplu, sport, muzică, citit, socializare, grădinărit, pescuit. Ce valori
am? (ce este important pentru mine) De exemplu, să fiu sănătos, să fiu fericit, să ajut pe
alţii, să fiu independent, să învăţ lucruri noi, să am prieteni, să mă simt important. Ce
trăsături am? De exemplu, îmi asum riscuri, sunt energic, precaut, timid, indolent, răbdător,
econom, organizat, încrezător, ambiţios, grăbit, nestatornic.
Ce tip de ocupaţii mi se potrivesc? S-au împărţit ocupaţiile în şapte categorii ocupaţionale:
Manuale, practice (muncă fizică: sport, construcţii, agricultură, silvicultură, pescuit,
grădinărit, altele); Meşteşug (lucru manual sau cu maşini: zugrăvit, cusut, ţesut); Ştiinţific,
tehnic (lucrul cu idei în proiectare, cercetare, tehnologie, inginerie); Creativ (exprimare
personală în artă, fotografie, regie, literatură); Social, asistare (ajutarea altor oameni:
medicină, învăţare, îngrijire, recreere, servicii sociale); Afaceri (conducerea altor oameni:
comerţ, turism, publicitate, management); Operaţii de birou (lucrul cu date, informaţii şi
detalii: scriere, contabilitate, lucru la calculator). În (Alberta Government, 2007) aceste
ocupaţii sunt corelate cu îndemânările şi trăsăturile necesare.
Pas 3 Care este cea mai bună opţiune şi decizie pentru mine?
Cunoştinţe suplimentare necesare pentru o bună decizie (opţional): Cum aflu mai mult despre
ocupaţia care mă interesează? (sarcini, instruire suplimentară, locuri de muncă); Ce
informaţii îmi mai sunt necesare? Mai sunt interesat?
Ce necesităţi şi cerinţe am?
Restrângerea opţiunilor la ocupaţii care îmi satisfac necesităţle şi cerinţele;
Pentru ce ocupaţie mă decid?
Pas 4 Ce trebuie să fac să îmi duc la îndeplinire decizia?
Autoevaluare preliminară: Corespund cerinţelor pentru ocupaţia aleasă? (cerinţe educaţionale,
de instruire, speciale, specifice jobului ales)
Pas 5 Ce acţiuni voi întreprinde pentru a-mi duce la îndeplinire decizia?
Îmi fac un plan de acţiune: Am nevoie de un consultant? Îmi mai trebuie informaţii? Trebuie să
găsesc un loc de instruire suplimentară? Trebuie să discut cu familia? Trebuie să îmi
părăsesc jobul curent? etc.
Stabilesc acţiunile necesare şi problemele potenţiale;
Îmi îndeplinesc planul.

Chestionar orientativ pentru alegerea jobului ideal

(Parkinson, 1997) defineşte un chestionar care ne ajută la identificarea şi descrierea jobului
ideal. Este completat în cartea de faţă cu aspecte de actualitate şi poate fi considerat un punct de
plecare în autoevaluare. Include aspecte pe care le considerăm importante sau pe care dorim să le
dezvoltăm prin munca noastră:
- Doresc un mediu de lucru structurat?
- Doresc un job bine definit, securitate şi cu reguli de lucru precise?
- Doresc să realizez ceva, să fiu recunoscut şi recompensat pentru ce fac şi să simt importanţa
realizărilor mele?
- Doresc independenţă şi flexibilitate în ce fac, nu doar o muncă între 9 şi 17?
- Doresc putere? Doresc să controlez oameni şi să le spun ce să facă?
- Doresc să fiu creativ, să îmi folosesc imaginaţia şi să mă exprim într-un mod creativ?
- Doresc multe sarcini noi?
- Doresc să îmi folosesc aptitudinile ca să ajut oameni care au nevoie de ajutor?

58
 - Doresc să dau ceva societăţii?
- Doresc să văd produse finite, tangibile, să le urmăresc realizarea de la început până la sfârşit?
- Doresc bani, un salariu mare care să mă motiveze, indiferent de ce am de făcut?
- Doresc să lucrez într-un colectiv mai mare, singur sau în grup restrâns când este nevoie?
- Doresc să pot lucra de acasă, parţial sau integral?
- Doresc să folosesc tehnologii noi şi să fiu permanent informat despre ce apare nou?
- Doresc să particip periodic la programe de perfecţionare?
- Doresc un job care să îmi ofere posibilitatea să călătoresc şi să colaborez cu experţi din alte ţări?
Acest chestionar completează testele şi etapele necesare pentru obţinerea unei funcţii, precum
şi calităţile cerute pentru patru tipuri de profile (manager, comerciant, antreprenor, personal
tehnic sau ştiinţific) propuse în (Parkinson, 1997) şi menţionate succint anterior.
Lista întrebărilor din acest test nu este exhaustivă. Trebuie să luăm în considerare şi structura
organizaţiei ideale, ce scopuri are, dacă este mare sau mică, dacă are o ierarhie complicată sau
nu, ce oportunităţi oferă, etc. Trebuie să ne întrebăm şi ce fel de relaţii dorim, cum ne dorim să
fie şeful sau colegii, cu ce fel de clienţi sau parteneri dorim să lucrăm.
După ce am răspuns la întrebările anterioare, ar trebui să mai răspundem la patru întrebări
rezumative: Am fi cu adevărat fericiţi cu acest job? Dacă nu, ce am schimba privind acest job?
Jobul nostru ideal se potriveşte cu personalitatea noastră?; Dacă nu, cum am putea să ne
schimbăm? Factorul critic este legătura dintre cum suntem acum (în momentul testului) şi
cerinţele jobului. Cum se potriveşte cu personalitatea noastră? În (Parkinson, 1997), găsim şi idei
pentru a ne schimba astfel încât să fim potriviţi pentru jobul nostru ideal.
O preocupare similară este şi în (Carrington&Whitten, 2005), care ne avertizează că
aplicarea fără pregătire pentru un job este stresantă şi ne scade încrederea şi stima faţă de noi
înşine, dacă suntem refuzaţi. Trebuie să cercetăm, să ne pregătim cu atenţie şi să luăm în
considerare toate posibilităţile şi ofertele de lucru pentru a alege ce se potriveşte cu calificarea şi
caracteristicile personale; pentru a evita pierderea oportunităţilor de care părinţii sau profesorii
noştri nu erau conştienţi când ne-au îndrumat (pentru că între timp au apărut profesii noi); pentru
a înţelege exact ce presupune fiecare job şi pentru a nu rata jobul ideal pentru noi.
Ni se dau câteva sfaturi pentru a alege jobul potrivit pentru noi: (1) suntem conştienţi de
abilităţile pe care dorim să le folosim, obţinute anterior din alte joburi sau din voluntariat; (2)
suntem informaţi asupra tuturor joburilor diferite care există în jurul nostru. Dacă avem un hobby
sau un interes deosebit pentru ceva, încercăm să găsim un job legat de acesta; (3) căutăm pe
Internet toate subiectele şi domeniile care ne interesează pentru a afla ce joburi sunt în acele
domenii; (4) când găsim un job care ne atrage, vorbim cu persoane care au joburi similare şi îi
întrebăm cum şi-au găsit profesia şi cum au obţinut acele joburi; (5) ne informăm despre toate
cursurile disponibile şi schemele de învăţare care ne pot aduce experinţă în domeniul ales şi
pentru jobul dorit.

59
 3. Drumul vieţii şi al cunoaşterii
Omul are nevoie să intre într-o altă logică decât aceea de “a avea”, ca să fie satisfăcut şi să fie
uman pe deplin: logica de “a fi”. Trebuie să înveţe să se cunoască şi să se stăpânească, să înţeleagă
lumea care îl înconjoară şi să o respecte. Trebuie să descopere cum să iubească, cum să trăiască
alături de ceilalţi, să-şi gestioneze frustrările, să dobândească seninătate, să-şi depăşească
suferinţele inevitabile ale vieţii şi să se pregătească să moară cu ochii deschişi. Numai căutarea lui
“a fi” şi a responsabilităţii individuale şi colective ne poate salva de noi înşine (Frederic Lenoir,
scriitor francez)
Să îi cunoşti pe alţii înseamnă inteligenţă; să te cunoşti pe tine însuţi înseamnă înţelepciune (Lao
Tzu, filosof chinez)
Din acest capitol aflăm: o radiografie a vieţii cu aspecte generale şi puncte sensibile, cu orientări şi
sugestii de analiză şi îmbunătăţire a existenţei şi evoluţiei noastre; o analiza succintă a etapelor vieţii,
a caracteristicilor generale şi a câtorva probleme specifice pentru fiecare din cele cinci tipuri de
evoluţii (fizică şi psihică, intelectuală, socială, emoţională şi spirituală); o analiza succintă a
principalelor coordonate. care stau la baza succesului sau eşecului într-una sau mai multe evoluţii;
gânduri ale unor personalităţi universale privind viaţa şi personalitatea noastră.
Conştienţi sau nu, urmăm cinci traiectorii (evoluţii) pe drumul vieţii, prin care evoluăm fizic
şi psihic, intelectual, social, emoţional şi spiritual. Toate aceste evoluţii sunt la fel de importante
dar, în diferite etape ale vieţii (copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe), neglijăm o
parte din ele, parţial sau integral. De asemenea, în fiecare etapă a vieţii, există una sau mai multe
evoluţii dominante şi posibile interferenţe între tipurile de evoluţii.
În acest capitol, analizăm succint etapele vieţii, caracteristicile generale şi câteva probleme
specifice pentru fiecare din cele cinci tipuri de evoluţii. Apoi analizăm pe scurt principalele
coordonate. care stau la baza succesului sau eşecului într-una sau mai multe evoluţii: bagajul
genetic (calităţile şi defectele native, moştenite sau individuale, cu care plecăm la drum); punctul
de plecare, pentru majoritatea evoluţiilor fiind în copilărie; partenerii de drum; condiţiile de
drum; destinaţia finală; popasurile; obstacolele; abaterile din drum şi posibile întoarceri;
abandonarea cursei.
Pe lângă cele prezentate în Capitolul 2 privind personalitatea noastră, luarea în considerare a
acestor coordonate ne ajută să ne analizăm obiectiv viaţa, să apreciem corect cât din succesul sau
eşecul nostru ni se datorează nouă sau altora şi cum am fi evoluat în alte condiţii.

Traseul sau etapele cunoaşterii

În copilărie fii modest, la adolescenţă fii temperat, când eşti adult fii corect şi la bătrâneţe fii
prudent (Socrate, filosof grec)
Ceea ce vine cu anii şi este atribuit oamenilor mai în vârstă este înţelepciunea vieţii practice.
Aceasta constă mai mult în informaţie, într-o cunoaştere provenită din experienţa activităţilor
practice; nu este înţelepciunea ce vine din adâncurile fiinţei, din profunzimea sinelui. Aceasta va veni
doar când omul o va căuta, când va aspira la ea (Paul Brunton, scriitor englez)
Psihologii consideră că din cauza structurii complexe a sistemului nervos uman, copiii noştri
au un ―înalt grad de imaturitate‖ şi că dezvoltarea omului trebuie să se realizeze pe tot parcursul
vieţii, începând din copilărie, continuând în adolescenţă şi tinereţe, apoi la maturitate şi, în final,
la bătrâneţe (Atkinson et al., 2002). Aceasta este şi ideea de bază din cartea de faţă. Dezvoltarea
trebuie privită sub toate aspectele, nu doar fizică (în copilărie şi adolescenţă) sau intelectuală (în
şcoală şi facultate), ci pe toate cele cinci traiectorii de evoluţie, luând în considerare permanenta
lor schimbare în viaţa noastră.

60
 Etapele vieţii au fost definite de psihologi, în general, similar cu cele din cartea de faţă:
copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe. Carl Jung împărţea viaţa şi etapele de
dezvoltare în: copilărie, pubertate, tinereţe, maturitate timpurie, vârsta medie (în jur de 40 de
ani), bătrâneţe (cu regres în loc de dezvoltare) (Jung, 1994), (Jung, 1933). Erik Erikson identifică
opt etape de dezvoltare psihosocială de-a lungul vieţii: pruncie, copilărie timpurie, vârsta de
joacă, vârsta şcolară, adolescenţă, tinereţe, maturitate, bătrâneţe. Această împărţire dovedeşte
preocuparea deosebită a lui Erikson pentru perioada copilăriei (Erikson, 1987). Perioada
copilăriei a făcut şi obiectul mai multor studii (trei exemple sunt (Cattell, 2007),
(Boivin&Hertzman, 2012), (Adler, 1996)). Împreună cu adolescenţa, copilăria este studiată şi în
(Saklofske&Eysenck, 1998). Maturitatea este de asemenea studiată separat, de exemplu în
(McCrae&Costa, 2003), (Herson&Thomas, 2006b). Ray Cattell a delimitat fiecare etapă astfel:
copilărie timpurie (naştere-6 ani), copilărie (6-14 ani), adolescenţă (14-23 ani), maturitate (23-50
ani), maturitate târzie (50-65 ani), bătrâneţe (după 65 de ani).
Prezentăm succint câteva probleme din fiecare etapă, privind cunoaşterea şi evoluţia
personală.
Copilăria, aparent fără mari responsabilităţi personale, fără experienţă şi fără un
discernământ bine format, ne conturează caracterul, ne evidenţiază calităţile şi defectele native, îi
ajută mai ales pe părinţi (dacă sunt preocupaţi de acest lucru) să îşi dea seama ce facem cu
plăcere sau ce ne chinuim să facem pentru că fie nu ne place, fie nu avem calităţile necesare. În
această fază, părinţii ar trebui să observe calităţile şi defectele copilului, să îl ajute să îşi dezvolte
calităţile şi să diminueze (sau chiar să elimine) defectele. Este mai uşor de făcut acest lucru în
copilărie, cu condiţia ca părinţii să aibă timp, răbdare, uneori situaţia financiară şi educaţia
necesară. Se pot preîntâmpina astfel multe din crizele adolescentine de care auzim permanent.
Deşi nu toţi copiii manifestă înclinaţii spre studiu şi citit, educaţia generală în această etapă
trebuie să vizeze în primul rând învăţarea limbii materne corecte şi ulterior a scrierii corecte
gramatical. Mulţi copii ajung la şcoală vorbind incorect, în principal din cauză că cei care i-au
crescut până a ajunge la grădiniţă sau la şcoală vorbeau incorect gramatical. Aceste deprinderi
greşite de limbaj se pot perpetua în etapele următoare ale vieţii, mai ales la cei care nu reuşesc să
le corecteze în şcoală primară şi nu li se impune acest lucru de către profesori. ―Copilul n-are
nevoie de aur, ci de un bun pedagog care să îl formeze.… Ce se va întâmpla cu copiii noştri dacă
n-au, chiar din prima vârstă, buni educatori?… Dacă îţi iubeşti copilul arată-o prin educaţia ce-i
dai.… Dacă vei întipări în sufletul lui încă fraged învăţăturile cele bune, nimeni nu va putea să i
le desprindă; ele se întăresc ca sigiliul aplicat pe ceară‖ (Sfântul Ioan Gură de Aur). Evident,
Sfântul nu se referea la vorbirea corectă, ci la valorile moralei creştine pe care ar trebui să le
deprindem din copilărie; se referea la educaţia spirituală care este neglijată în copilărie, iar lipsa
ei are efecte toată viaţa.
Adolescenţa este faza în care tânărul devine capabil şi este necesar să îşi pună singur
întrebări, pentru că este pus în situaţia de a face alegeri care îi pot influenţa, în bine sau în rău,
întreaga viaţă. Adolescentul însă nu este întotdeauna capabil să îşi răspundă corect la întrebări, să
îşi aleagă modelele corecte în viaţă. Dovadă sunt alegerile greşite pe care le fac de multe ori
adolescenţii. Unele alegeri greşite pot fi îndreptate mai curând; altele cam târziu şi doar parţial;
iar altele deloc, în funcţie de capacitatea fiecăruia de a-şi recunoaşte greşelile şi de determinarea
de a se întoarce şi a alege drumul corect. Dar cum aflăm drumul bun pentru noi fără a ne
cunoaşte bine sau minţindu-ne pe noi înşine, conştient sau nu?
Adolescenţa, mai mult decât orice altă etapă a vieţii, este marcată mai mult de anturaj decât
de părinţi. Mai ales în cazul în care, în copilărie, părinţii fie şi-au ignorat copilul din punct de

61
vedere spiritual (fiind preocupaţi doar de aspectele materiale, hrană, îmbrăcăminte, jucării), fie
au insistat prea mult în impunerea propriilor dorinţe privind viitorul copilului, ignorând calităţile
lui naturale. Nu degeaba poetul latin Terenţiu ne spune: ―Cât de nedrepţi judecători sunt părinţii
faţă de tineri‖, ceea ce se întâmplă de multe ori, deşi cu bune intenţii. Adolescentul dezorientat,
fără să se cunoască bine, fără răspunsuri clare la ce îşi doreşte, ce îi place şi poate face, se
îndepărtează de părinţi şi se lasă atras de pseudomodele care reuşesc să îl impresioneze cu mulţi
bani, case, maşini şi care duc o viaţă luxoasă şi deloc spirituală.
Tinereţea ne găseşte cu răspunsuri mai mult sau mai puţin complete la întrebările noastre. La
mulţi tineri putem admira maturitatea gândirii. Dar, la şi mai mulţi, întâlnim încă o dezorientare,
nesiguranţă şi scopuri neclare pentru viitorul lor profesional, familial, spiritual. Este ultima etapă
în care întoarcerea spre drumul bun este încă posibilă cu costuri mici, ca timp, efort, bani,
deziluzii. Această dezorientare îi face pe mulţi tineri să amâne căutarea unui loc de muncă sau
întemeierea unei familii. ―Înainte de a fi o vârstă, tinereţea este o aptitudine, o opţiune şi o
vigoare. Ea aparţine celor care nu se tem să se dăruiască, strunindu-se totodată pe ei înşişi cu cea
mai hotărâtă energie‖ (Şerban Cioculescu, critic literar). În acelaşi sens, compozitorul George
Enescu ne spune că ―tinereţea nu este o vârstă, ci o stare de spirit‖. Într-adevăr, mulţi bătrâni sunt
sufleteşte mai tineri decât mulţi tineri ca vârstă, dar bătrâni sufleteşte.
Maturitatea ne găseşte fie trăind viaţa dorită şi fericită, cu profesia, locul de muncă şi familia
visate (în din ce în ce mai puţine cazuri); fie viaţa confortabilă cu profesia, locul de muncă şi
familia care ne asigură confort şi bunăstare. Întâlnim mulţi oameni care au făcut o facultate, dar
fac o cu totul altă meserie; care se căsătoresc în funcţie de bani şi avantaje; care obţin funcţii prin
relaţii, bani sau alte avantaje. Maturitatea este etapa vieţii cu cele mai multe compromisuri pe
care le fac de obicei cei care nu au reuşit să îşi formeze corect personalitatea şi caracterul în
etapele anterioare, care nu au găsit relaţia potrivită între calităţi, dorinţe şi acţiuni. Este etapa în
care, în funcţie de vorbe şi acţiuni, se observă cel mai bine caracterul şi educaţia spirituală a
omului, nu doar ―cei şapte ani de acasă‖; dar şi evoluţia sa spirituală, cultura şi înclinaţia spre
gânduri şi fapte bune sau rele. Acum iese în evidenţă gradul de maturitate spirituală, prin
ataşamentul la valorile spirituale înalte sau, dimpotrivă, prin dorinţe şi plăceri ascunse spre lux,
putere, sex, înclinaţia spre mediocritate şi compromis.
Deşi ar trebui ca oamenii inteligenţi să aibă o scară a valorilor corectă şi un caracter pe
măsura acestor valori, viaţa ne demonstrează că mulţi oameni îşi folosesc inteligenţa pentru a
manipula şi păcăli, nu pentru a crea şi a îndrepta ce merge prost. Şi, de multe ori, sunt admiraţi
pentru această inteligenţă malefică şi sunt imitaţi. Acest lucru ne dovedeşte că, de fapt, acestor
oameni le lipsesc valorile spirituale din educaţia timpurie.
Din motivele expuse mai sus, analiza din această carte scoate în evidenţă importanţa
traiectoriei spirituale în viaţa omului care, corelată cu calităţile lui naturale, conduc la o viaţă
fericită şi la acţiuni benefice, atât pentru persoana sa, cât şi pentru cei din jur.
Bătrâneţea ne găseşte mai mult sau mai puţin pregătiţi să ne bucurăm de binefacerile
libertăţii, să facem ce am fi dorit, dar nu am avut timp anterior. Această etapă poate fi împlinită
şi fericită sau dimpotrivă, plictisitoare. George Calinescu ne spune ―Dacă ţi-e urât vreodată, asta
nu provine din lipsa de desfătări, ci din împuţinarea gândurilor‖. Cu excepţia celor care încep o
nouă existenţă prin creşterea nepoţilor şi strănepoţilor, mulţi preferă să îşi continue, de obicei pe
un nivel mai redus, activităţile din viaţa profesională anterioară. Motivele sunt diverse: satisfacţii
profesionale, susţinerea propriei afaceri, necesităţi financiare, inerţie, lipsa dorinţei şi a răbdării
de a învăţa ceva nou, de a aborda domenii noi, diferite de domeniul profesional anterior.

62
 Cei care nu şi-au ales corect profesia (şi nu au avut curajul să renunţe la ea) sau cei care, spre
sfârşitul activităţii profesionale, au încetat să mai aibă satisfacţii profesionale din diverse motive,
au prilejul de a se retrage la bătrâneţe şi a-şi satisface dorinţe neîmplinite. Se cunosc cazuri de
pensionari care încep o nouă facultate, care îşi lărgesc singuri orizontul de cunoaştere sau care
încep afaceri proprii din hoby-urile neîmplinite; sau pensionari care intră în politică.
Medicii ne spun că o bătrâneţe fericită din punct de vedere fizic şi psihic este condiţionată de
controlul greutăţii, de alimentaţia raţională şi activitatea fizică, dar şi de o preocupare continuă
pentru învăţare, mai ales în domenii diferite de cele profesate anterior, pentru cunoaşterea de
lucruri noi, de oameni şi locuri noi. Iar oratorul roman Cicero ne atenţionează: ―Pierderea
puterilor se datorează cu mult mai mult unei tinereţi furtunoase, decât acţiunii destructive a
anilor. Tinereţea năbădăioasă şi voluptoasă transmite bătrâneţii un trup sleit‖.
Psihologul Carl Jung ne spune că, începând din a doua parte a vieţii, trebuie să ne îndreptăm
mai mult atenţia spre noi înşine (Jung, 1994): ―Omul care îmbătrâneşte ar trebui să ştie că viaţa
lui nu mai urcă şi nu se mai extinde, ci că un proces intern implacabil o sileşte să se restrângă.
Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau, cel puţin un pericol, să se ocupe prea mult de sine
însuşi; pentru omul care îmbătrâneşte însă, este o datorie şi o necesitate să se dedice unui studiu
cât mai serios al sinelui său.... În loc de asta, mulţi oameni în vârstă preferă să devină ipohondrii,
avari, pedanţi notorii, laudatore temporis acti sau poate chiar tineri veşnici, toate acestea
rezultând inevitabil din iluzia deşartă că a doua jumătate a vieţii ar trebui să fie guvernată tot de
principiile primei jumătăţi‖.
Sfatul înţelepţilor – Etapele vieţii
- Psihologul elveţian Carl Jung: ―Cea mai grea povară pentru un copil este viaţa netrăită a părinţilor‖;
―Vinul tinereţii nu se limpezeşte întotdeauna la maturitate, ba uneori chiar se tulbură‖
- Scriitorul latin Plaut: ―Un tânăr se cade să fie plin de cuviinţă‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Cu cât tinereţea este mai risipită, cu atât se uzează mai repede‖;
―Tinereţea care rămâne pe lângă casă are întotdeauna mintea mărginită‖
- Proverb românesc: ―Cel tânăr cu puterea, cel bătrân cu povaţa‖
- Scriitorul francez Vauvenargues: ―Trebuie să trăim ca şi cum n-ar trebui să murim niciodată‖
- Scriitorul german Johann Herder: ―Lumină, dragoste, viaţă‖
- Poetul latin Horaţiu: ―Multe necazuri îl împresoară pe omul bătrân‖
- Proverb latin: ―Dacă tânăr vei fi muncit, vei avea o bătrâneţe fericită‖; ―Trăieşte clipa, bucură-te de
ziua de azi‖

Traiectorii în evoluţia personală

O călătorie de 10000 de mile începe cu un singur pas (proverb chinez)
Omul perfect nu încetează să se întregească pe sine, dar şi tot ceea ce este în jurul său
(Confucius, filosof chinez)
Indiferent ce şcoală terminăm, să nu ne închipuim că am terminat cu învăţatul. ―Ceea ce știm
este ca o picătură. Ceea ce nu știm este ca un ocean." (Isaac Newton, om de ştiinţă englez). Cu
cât îmbătrânim, învăţăm să ne cunoaştem mai bine, să-i cunoaştem pe cei din jur, ne sunt mai
clare dorinţele şi eşecurile personale, învăţăm să ne controlăm. Deci evoluăm, fie că suntem
conştienţi sau nu. Cel mai bine este să evoluăm conştient, prin autoobservaţie şi autoanaliză, prin
utilizarea creierului (învăţare permanentă, dezvoltare de abilităţi noi, abordare de domenii noi,
stimularea imaginaţiei şi creativităţii, schimbarea obiceiurilor), pentru a nu ne pierde memoria şi
capacităţile cognitive, după cum ne avertizează medicii.

63
 În această secţiune, enumerăm traiectoriile de evoluţie (fizică şi psihică, intelectuală, socială,
emoţională, spirituală), urmând ca apoi să analizăm pe scurt principalele coordonate care ne
influenţează viaţa şi modul cum ne influenţează fiecare tip de evoluţie. În Capitolul 7, sunt
amintite mai multe sfaturi ale psihologilor şi medicilor pentru evoluţia corectă pe fiecare dintre
cele cinci traiectorii
Evoluţia fizică şi psihică. După cum ―cămaşa ne este mai aproape decât haina‖, la fel trupul
ne este mai aproape decât orice altceva (familie, casă, avere, prieteni). Cu toate acestea, nu ne
gândim serios la trup decât atunci când se răzbună pentru neglijenţa noastră. Evoluţia noastră
fizică, deşi aparent naturală în copilărie şi tinereţe, la maturitate şi bătrâneţe reflectă modul în
care ne-am cunoscut şi întreţinut organismul pentru a amâna degradarea lui.
În copilărie, ne ignorăm organismul, iar în adolescenţă şi la tinereţe ne preocupă doar
exteriorul lui. Etapa cheie de a recupera timpul pierdut şi a îndrepta greşelile este la maturitate,
când încă mai putem încetini involuţia, degradarea rapidă şi îmbătrânirea prematură. La bătrâneţe
este mult mai greu şi, uneori, chiar inutil. Viaţa din secolul 21 a ajuns să îi dea dreptate
scriitorului englez George Bernard Shaw ―‖Mens sana in corpore sano‖ este o maximă
prostească. Corpul sănătos este produsul unei minţi sănătoase‖.
Evoluţia intelectuală este foarte diferită de la o persoană la alta şi de la o vârstă la alta. Ea
reflectă aptitudinile noastre pentru studiu şi cunoaştere, dar şi curiozitatea pentru tot ce este nou,
pentru ce ne înconjoară. Nu trebuie să fim profesori sau academicieni pentru a ne lăuda cu o
evoluţie intelectuală corectă şi împlinită. În zilele noastre, dezvoltarea intelectuală se poate
produce indiferent de şcoala terminată sau de profesie, prin lecturi proprii, învăţarea de limbi
străine, ascultarea muzicii preferate. participarea la activităţi culturale. ―Tăria minţii vine prin
exerciţiu şi nu prin repaos‖ (Alexander Pope, poet englez). Cu excepţia unor accidente sau boli
care ne afectează gândirea, nu putem vorbi de o involuţie intelectuală, ci doar de o permanentă
evoluţie, prin învăţare, chiar şi involuntară, o dată cu orice nouă cunoştinţă şi idee care se
adresează raţiunii şi se adaugă memoriei noastre.
De multe ori, avem impresia că evoluţia intelectuală este direct proporţională cu coeficientul
de inteligenţă încă măsurat în mod standard prin IQ (Intelligent Quotient), adică prin teste
verbale şi numerice. Recent însă, este unanim acceptată ideea că avem o inteligenţă multiplă:
inteligenţa corpului, inteligenţa emoţională, socială, spirituală, practică şi creativă, logică-
matematică, verbală sau lingvistică, pedagogică, muzicală, spaţială, etc (Gardner, 2011). Aceste
tipuri de inteligenţe sunt denumite de unii psihologi, talent sau aptitudine; sunt considerate
independente sau corelate între ele; sunt considerate toate prezente sau doar o parte din ele, cu
diferite grade de evoluţie în inteligenţa personală. Cert este că, dacă le recunoaştem sau ne sunt
recunoscute mai devreme în viaţă, avem o mare şansă de a ni le dezvolta şi valorifica.
Un om inteligent este considerat cel care reacţionează inteligent la toate oportunităţile,
stimulările şi problemele care apar în mediul său. Inteligenţa reală înseamnă angajarea minţii (a
ambelor emisfere) în toate aspectele vieţii (facem sport cu mintea, relaţionăm cu alţii minte-la-
minte, iubim şi facem dragoste cu mintea) (Buzan, 2002). Ca exemplu, se poate da Leonardo da
Vinci, care a reunit mai mulţi oameni într-unul singur, fiecare dispunând de un alt tip de
inteligenţă. De fapt, a fost un gânditor care şi-a dezvoltat singur toate tipurile de inteligenţă, fără
să aibă avere sau posibilităţi pentru o educaţie deosebită.
Evoluţia socială. Deşi unele persoane cu tendinţă spre izolare, minimizează importanţa
evoluţiei sociale, acest tip de evoluţie nu este doar inevitabilă ci, de multe ori, benefică pentru
toate celelalte tipuri de evoluţii. Se poate considera un coagulant, dar şi stimulent al evoluţiei

64
noastre fizice, psihice, emoţionale şi spirituale, datorită influenţelor benefice pe care comunitatea
le poate avea asupra noastră.
Evoluţia socială depinde şi de concepţia pe care ne-o formăm, începând din copilărie, despre
lume, despre evenimentele la care participăm, despre mediul înconjurător, prin percepţii şi
amintiri senzoriale, emoţionale, cognitive sau spirituale. Iar involuţia socială poate duce la
involuţii temporare psihice, emoţionale sau spirituale. Se poate datora influenţei unor comunităţi
nocive sau unor evenimente nefericite din viaţă care ne îndeamnă spre izolare temporară. Natura
socială a omului nu ne va lăsa mult timp în izolare.
Evoluţia emoţională. Mulţi filosofi şi psihologi consideră emoţiile ca fiind în subtextul a tot
ce facem şi spunem. Se reflectă în fiziologia, exprimarea şi comportamentul nostru şi pot fi
înţelese în interacţiune cu personalitatea noastră şi cu mediul natural în care trăim. Pentru
psihologi, emoţia este centrată pe persoană. Pentru filosofi, istorici, antropologi şi sociologi,
emoţia este văzută şi în afara persoanei, ca parte a culturii şi societăţii, pentru că diferă şi se
schimbă în timp şi de la o societate şi cultură la alta. Există mai multe teorii ale emoţiei (teorii
din antichitate, teorii fenomenologice, comportamentale, fiziologice, cognitive, evoluţioniste
(biologice), motivaţionale, de dezvoltare emoţională, teorii sociale şi clinice). Teoriile fiziologice
(neuroştinţifice) atribuie creierului (în partea lui dreaptă şi în subcortex) şi mecanismelor
nervoase periferice responsabilitatea manifestării emoţiilor. Teoriile evoluţioniste studiază
emoţiile ca reacţii adaptive ale omului cu scopul supravieţuirii.
În (Strongman, 2003), sunt analizate tipurile reprezentative de emoţii, referite în majoritatea
teoriilor enumerate anterior. Aceste tipuri sunt emoţii negative (furie, nelinişte, depresie, frică,
tristeţe, dezgust, gelozie, invidie, suferinţă, timiditate, pesimism, emoţii autoreflexive ca:
stânjeneală, ruşine, vină, mândrie exagerată); sau emoţii pozitive (bucurie, fericire, dragoste,
plăcere, empatie, milă, satisfacţie profesională, artistică sau culturală, emoţie spirituală,
optimism, mândrie justificată). Unele emoţii negative sunt mai puţin exeriorizate şi au un impact
negativ mai mult asupra persoanei respective, decât asupra celor din jur, de exemplu: tristeţea,
frica, suferinţa, timiditatea, emoţiile autoreflexive. ―Care este cel mai mare duşman al omului,
dacă nu propria sa minte?‖ (Buddha, profet indian). Emoţiile sunt considerate şi un fenomen
social pentru că o mare parte din stimulii pentru reacţiile noastre emoţionale vin din exterior, de
la alte persoane, de la evenimente externe, din amintiri care implică alte persoane.
Punctul de plecare în evoluţia emoţională este afectivitatea părinţilor faţă de copil, exprimată
nu prin satisfacerea capriciilor, ci prin siguranţa pe care o simte copilul în apropierea părinţilor;
prin încurajarea stimei de sine şi a deschiderii în relaţiile cu prietenii şi colegii; prin încurajarea
spre dialog şi spre exprimarea ideilor proprii, în familie şi în exterior. Medicii dau explicaţii
fiziologice stărilor de emotivitate sau defectului numit timiditate. Emotivitatea poate fi
ocazională şi temporară, dar timiditatea ne poate însoţi toată viaţa. Ambele au ca suport psihic
neîncrederea în noi înşine, teama de a ne face de râs, o excesivă importanţă atribuită părerii
celorlalţi despre noi. Emotivitatea şi timiditatea se pot ameliora în copilărie şi adolescenţă doar
cu ajutorul părinţilor şi profesorilor sau, dimpotrivă, se pot acutiza tot cu ajutorul acestora.
Defecte fizice minore sau criticile nejustificate le pot acutiza.
Copilul sau adolescentul emotiv poate părea deseori prost pentru că se poate bloca în timpul
examinărilor, mai ales orale. În primul rând părinţii, dar şi profesori, au datoria să intuiască acest
defect şi să îl amelioreze, să încurajeze copilul să apară mai mult în public, să îi sporească
încrederea în sine. Tânărul încă timid va avea probleme în stabilirea unor relaţii afective stabile,
în împărtăşirea sentimentelor faţă de cei dragi sau apropiaţi. Încercarea de mascare a timidităţii,
mai ales a băieţilor, duce deseori la atitudini nefireşti, în contradicţie cu adevărata lor

65
personalitate. Tot tânărul timid, dacă se căsătoreşte cu persoana nepotrivită va fi cel dominat, cu
personalitatea anihilată, cu dorinţele neîmplinite, în concluzie, nefericit.
Evoluţia spirituală. Spiritualitatea este definită ca ―orice sau oricine dă un sens sau un scop
final vieţii cuiva şi îi călăuzeşte căile particulare de existenţă în lume, în relaţie cu alţii, cu el
însuşi şi cu universul‖ (Wright, 2005). Mulţi identifică spiritualitatea cu credinţa în Dumnezeu.
Totuşi există agnostici sau atei care sunt admiraţi pentru spiritul lor elevat, pentru deschiderea
către ei înşişi şi către univers, pentru valorile morale pe care le respectă şi pentru faptele lor
bune. Sunt ―acei puţini pe care i-a iubit dreptul Iupiter‖ (Vergiliu, poet latin). Iar Sfinţii Părinţi
ne spun că ―Dovezile credinţei sunt faptele bune‖ (Chiril, 2011).
Spiritul ca şi sufletul sunt deopotrivă invizibile, dar primul ne reflectă gândirea, iar celălalt
afectivitatea şi generozitatea. Medicii şi oamenii de ştiinţă le explică prin procese fiziologice
deşi, chiar şi ei, au încă multe necunoscute şi nu pot da multe explicaţii. Teologii le suprapun şi
le intercondiţionează: spiritul înalt (caracterizat prin gândire pozitivă şi corectă şi prin
respectarea valorilor morale) se armonizează doar cu un suflet mare (afectuos şi generos). Iar
spiritul alterat (caracterizat prin gândire negativă şi incorectă şi prin încălcarea valorilor morale)
se cuplează de obicei cu un suflet degradat (egoist, rău şi lacom) sau cum obişnium să spunem
―fără frică de Dumnezeu‖.
Şi scriitorul englez Paul Brunton corelează spiritualitatea cu moralitatea, păstrând ambele
sensuri (mistic şi moral) (Brunton, 2008): ―Termenul ―spiritual‖ este folosit într-un sens foarte
larg incluzând, dar fără a se limita la anumite stări de conştiinţă mistică, anumite experienţe
mentale religioase, atitudini morale înalte şi reacţii emoţionale nepământene. Astfel, spunem
despre un om că este ―de o înaltă spiritualitate‖, deşi nu a avut nici o experienţă mistică, când de
fapt vrem să spunem că este ―de o înaltă moralitate‖‖.
Credinţa în Dumnezeu este o alegere personală. Creştinismul ne asigură libertatea
convingerilor şi acţiunilor. Credem doar dacă suntem convinşi că viaţa noastră nu este o
întâmplare, că există o forţă mai presus de noi care ne călăuzeşte gândirea şi acţiunile, că este
ceva benefic pentru noi; sau doar pentru că sperăm în ajutorul lui Dumnezeu în momente dificile.
―Cât timp respir, sper‖ (proverb latin). Sperăm în Dumnezeu sau într-o energie cosmică
superioară nouă.
Coincidenţă sau nu, este incontestabil faptul că multe persoane pe care le considerăm spirite
înalte şi/ sau sufletele mari cred în Dumnezeu, viaţa lor este guvernată de principiile moralei
creştine, iar prin modestia care îi caracterizează, îşi explică ideile şi reuşitele din viaţă prin
ajutorul divin primit şi se bazează pe el în momentele dificile. ―Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa‖
nu este o metaforă biblică deoarece credinţa ne arată calea cea dreaptă şi drumul spre adevăr,
ceea ce ne face viaţa liniştită, împăcată şi fericită.
Iar cei cu comportament antisocial pe care îi blamăm şi îi îndepărtăm din viaţa noastră sunt
dintre cei despre care spunem că ―nu au nimic sfânt‖, deci cei care nu au nici un reper moral,
care nu şi-au găsit calea spirituală. Pentru că ―cea mai lungă cale este calea de la minte la inimă‖
(părintele Arsenie Boca‖). Iar ―dacă am putea învăţa să trăim la nivelul sufletului, am vedea că
partea cea mai bună, cea mai luminoasă a noastră este conectată cu toate ritmurile Universului.
Ne-am cunoaşte cu adevărat ca pe făcătorii de miracole care putem să fim. Ne-am pierde teama,
nu am mai tânji, nu am mai urî, nu am mai fi plini de anxietate şi de ezitări. A trăi la nivelul
sufletului înseamnă a trece de ego, de limitările minţii care ne leagă de evenimentele şi de
rezultatele din lumea fizică‖ (Deepak Chopra, medic şi scriitor american (Chopra, 2013))
Dincolo de faptul că ne considerăm creştini prin botez, principiile noastre de viaţă pot fi
contrare valorilor creştine, iar ―credinţa fără fapte este moartă‖ (Iacov 2, 20). În copilărie, se pot

66
învăţa valorile moralei creştine, în mod natural, fără a se impune ca dogme, ci prin idei bine
argumentate şi exemplificate. Simpla prezenţă a copilului, alături de părinţi sau bunici, pentru
împărtăşanie poate produce confuzie în mintea copilului şi nu va avea consecinţe benefice în
etapele următoare, dacă nu i se motivează acţiunea şi contextul religios în care se produce. După
cum nici prezenţa adultului la liturghie nu este o garanţie că împărtăşeşte cu adevărat valorile
creştine, dacă nu are o bază spirituală solidă obţinută în copilărie.
Este o contradicţie în faptul că mulţi declarăm că îl iubim pe Dumnezeu, dar nu iubim
oamenii, sau doar pe unii dintre ei; şi, destul de des, cădem în ispite şi păcătuim. ―Încape atâta
ură în sufletul evlavioşilor‖ (Nicolas Boileau, scriitor francez). Chiar şi în acest caz, Biblia ne
asigură că nu suntem pierduţi, că orice om are o şansă de întoarcere la viaţa creştină sau doar
morală. Dar, trebuie să avem grijă pentru că ―păcatul e ca o plantă, care atunci când este proaspăt
plantată în pământ iese mai uşor din rădăcini, însă când, de-a lungul timpului, prinde rădăcini, nu
se mai poate desprinde cu uşurinţă din pământ‖ (Sfântul Ioan Gură de Aur (Chiril, 2011)).
Interferenţe între tipurile de evoluţii. Cele cinci tipuri de evoluţii sunt interconectate prin
influenţe sau dependenţe reciproce. Este motivul pentru care neglijarea unui tip de evoluţie se
poate răsfrânge asupra celorlalte.
Fizicul ne influenţează evoluţia emoţională în cazul unor accidente sau boli ale căror
consecinţe ne deteriorează interiorul sau exteriorul organismului şi ne transformă în persoane
sensibile şi depresive. Sănătatea, chiar şi parţial distrusă, ne poate influenţa şi evoluţia
intelectuală şi socială, în cazul în care ne împiedică să ne continuăm studiile, munca sau viaţa
socială anterioară. Pe de altă parte, fizicul depinde de evoluţia intelectuală, de cunoştinţele
noastre privind sănatatea fizică şi psihică. De cele mai multe ori, aceste cunoştinţe ni se par utile
abia spre sfârşitul vieţii, când avem mai mult timp dar când, de obicei, este prea târziu pentru
revitalizări spectaculoase. Machiajele şi operaţiile estetice ne pot îmbunătăţi aspectul, dar nu
sănătatea şi psihicul.
Psihicul persoanelor timide este de obicei dependent de evoluţia lor emoţională, iar al
persoanelor publice de evoluţia socială. În acelaşi timp, psihicul ni se poate îmbunătăţi
spectaculos printr-o evoluţia spirituală care ne asigură liniştea sufletească şi ne scapă de tristeţe.
Intelectul, dacă nu este împiedicat de deteriorări fizice care ne afectează creierul, poate
evolua în paralel cu evoluţia socială şi poate fi îmbunătăţit printr-o evoluţie ascendentă spirituală.
Poate fi influenţat în bine şi de controlul emoţional şi prin câştigarea încrederii în capacităţile
noastre intelectuale sau practice.
Evoluţia socială depinde de personalitatea noastră exterioară. Poate fi influenţată negativ de
involuţia noastră fizică şi psihică şi pozitiv de un progres intelectual sau profesional. De multe
ori însă, evoluţia socială ne este influenţată de ascendenţa financiară, managerială sau politică. În
ultimul caz, deşi este o evoluţie ascendentă social, este de cele mai multe ori descendentă
intelectual şi spiritual, datorită abandonării, chiar şi temporar, a studiilor permanente şi a
valorilor morale.
Starea emoţională este dependentă de starea psihică şi ne poate influenţa negativ evoluţia
socială, iar în cazuri extreme, chiar şi pe cea intelectuală. Ca şi cea psihică, starea noastră
emoţională se poate îmbunătăţi prin acordarea unei mai mari atenţii valorilor morale şi
activităţilor spirituale, decât activităţilor sociale şi valorilor uneori imorale ale acestora.
Evoluţia spirituală şi credinţa în Dumnezeu, poate fi motivată iniţial de o sănătate fizică sau
psihică precară sau de necesităţi materiale sau sociale. Ulterior însă devine o evoluţie ascendentă
natural, îmbunătăţindu-ne şi psihicul şi starea emoţională. ―Focul din suflet se reflectă în
strălucirea din ochii tăi. Se reflectă în mod spontan în limbajul trupului şi în mişcările corpului.

67
… Spiritul se reflectă într-o vorbire impecabilă şi într-un comportament impecabil, prin abţinerea
de a face orice lucru care poate răni. Spiritul se exprimă prin încredere în sine, fericire, umor,
lipsă de teamă, bunătate şi consideraţie faţă de ceilalţi‖ (Chopra, 2013). Omul cu adevărat
credincios nu numai că nu îşi pierde credinţa, dar şi-o consolidează în timp, devenindu-i un mod
de viaţă. Cei care spun că şi-au pierdut credinţa în urma unui eveniment nefericit nu au fost cu
adevărat credincioşi, pentru că suferinţa este acceptată de credincioşi ca o cale de izbăvire.
Evoluţii predominante în etapele vieţii. În copilărie se pun bazele tuturor celor cinci tipuri
de evoluţii, dar predominante sunt cea fizică, psihică şi emoţională. Copilul care nu este
înconjurat de afecţiune, care nu se simte în siguranţă în familie sau, mai rău, care este
traumatizat, va avea o evoluţie psihică şi emoţională instabilă. Deşi incipientă, şi evoluţia lui
socială (la grădiniţă şi şcoală) este marcată de eventuale abuzuri ale profesorilor sau colegilor, de
umilinţe din partea colegilor. În adolescenţă, evoluţia predominantă ar trebui să fie cea
intelectuală, prin care se dezvoltă mai mult şi mai bine personalitatea interioară a adolescentului,
trăsăturile de caracter şi comportamentul. Pentru foarte mulţi adolescenţi însă, evoluţia socială
este mai importantă. Li se dezvoltă personalitatea exterioară, preocuparea pentru anturajul şi
părerea celorlalţi.
În tinereţe şi la maturitate, evoluţia predominantă este cea socială. Tânărul, şi apoi adultul,
îşi doreşte împlinirea şi ascensiunea socială, găsirea unui loc de muncă, întemeierea unei familii,
avansarea în funcţie, prosperitate financiară. Deşi ar trebui să meargă în paralel, de multe ori în
aceste etape este neglijată evoluţia intelectuală şi cu atât mai mult cea spirituală. La bătrâneţe,
preocuparea predominantă este pentru fizic şi, uneori, pentru suflet. Din cauza semnelor de
degradare a organismului, dar şi a timpului disponibil, abia acum ne preocupă cu adevărat
sănătatea trupească şi, uneori şi de cea sufletească.

Coordonatele evoluţiei personale

O caracteristică care diferenţiază cultura orientală de cea occidentală este concentrarea, în
cultura orientală, spre studierea şi îmbunătăţirea omului însuşi, spre deosebire de cultura
occidentală, concentrată cu precădere spre studiul şi înţelegerea lumii dinafară, în care trăim.
În cartea de faţă încercăm să combinăm ambele orientări. Astfel că, evoluţia noastră pe cele
cinci traiectorii amintite anterior este considerată ca fiind influenţată de mai multe elemente,
interne şi externe: personale (bagaj genetic, personalitate, voinţă, control emoţional); familiale
(afectivitate, îndrumare corectă); educaţionale (educatori şi mentori providenţiali); sociale
(prietenii şi relaţii benefice). Scopul acestei secţiuni este să ne amintească influenţa acestor
elemente asupra evoluţiei personale.
Bagajul genetic şi punctul de plecare
După cum marea adună apa limpede şi dulce, dar şi sedimentele şi gunoaiele râurilor, la fel
copilul adună lumina şi întunericul din trupurile şi sufletele a două şiruri de persoane din spatele
părinţilor lui. Dincolo de minunea creării vieţii este minunea creării unei persoane, prin simbioza
genelor bune (dar şi rele) moştenite de la părinţi şi strămoşi. ―Toţi suntem posesorii unui anumit
număr de caracteristici care ne marchează ca specie, ca membri ai unei anumite rase, ai unei
anumite familii sau ca indivizi. Cele mai multe din caracteristicile noastre fizice şi mintale sunt
moştenite de la părinţi, bunici şi strămoşi‖ (Kammerer, 1924). Puţine dintre caracteristicile de
bază le dobândim în cursul vieţii, dar ne putem accentua calităţile sau defectele moştenite.
Dintre calităţi, talentul şi geniul sunt două caracteristici studiate de psihologii şi de oamenii
de ştiinţă. Unii le consideră moştenite, alţii le consideră dobândite printr-un lung proces,

68
începând din momentul concepţiei copilului. Inventatorul american Thomas Edison ne spune că
―geniul este 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie‖. Oricum, ―talentul este ceea ce se află în puterea
omului; geniul este ceea ce îl are pe om în puterea lui‖ (James Russell Lowell, poet american).
Influenţele externe, condiţiile de viaţă şi modul în care trăim ne pot degenera calităţile şi ne
pot împiedica evoluţia spre o stare îmbunătăţită. În (Kammerer, 1924), se demonstrează (pe baza
unor experimente pe animale) că şi unele caracteristici dobândite individual în timpul vieţii pot fi
transmise urmaşilor. În acest sens, şi Darwin în cartea sa ―Originea speciilor‖, susţine principiul
moştenirii conform căruia orice varietate tinde să îşi propage forma nouă şi modificată.
Este încă discutată (de exemplu în (Nuffield Council on BioEthics, 2002), (Pinel,2000)) şi
chiar negată de unii psihologi, moştenirea de către urmaşi a trăsăturilor de comportament
dobândite în timpul vieţii de părinţi, cum sunt sexualitatea, agresiunea, şi chiar inteligenţa.
În (Atkinson et al., 2002) sunt explicate influenţele genetice asupra viitorului copil şi ulterior
adult, din punct de vedere biologic, prin cromozomi şi gene. Se descrie şi modul cum genele ne
influenţează fizicul, abilităţile şi comportamentul. În acelaşi timp, se precizează faptul că
acţiunea genelor, deci potenţialul ereditar al unui individ, depinde şi de influenţa mediului în care
trăim. ―Zestrea genetică este factorul care predispune la boală, iar mediul este cel care o
declanşează‖. De fapt, interacţiunea dintre aceşti doi facori determină dezvoltarea umană.
Este deja un truism faptul că bagajul genetic al unei persoane este pregătit de părinţi, încă din
faza de concepţie. Medicii chinezi au constatat încă din antichitate că sănătatea părinţilor, mai
ales a mamei, are o influenţă enormă asupra copilului, influenţă care se poate manifesta în tot
cursul vieţii pentru că energia noastră vitală primordială este moştenită de la părinţi (Lin, 2006).
Adevărul proverbului latin ―Aşa tată, aşa fiu‖ sau al celui românesc ―Aşchia nu sare departe de
trunchi‖ se observă des în viaţa noastră. Copiii concepuţi de părinţi beţi, drogaţi, fumători,
anemici sau obezi, cu boli sexuale, psihice sau genetice, cu mame care nu se controlează periodic
în timpul sarcinii, au cele mai mari şanse să se nască cu malformaţii fizice sau psihice sau cu
devieri de comportment.
Rezultatele unor cercetări prezentate în (Rădulescu, 2005) ne spun că: alcoolul este
principala cauză de retardare mintală sau leucemie mieloidă acută la copii. Cel puţin unul din
părinţi a consumat alcool înainte de momentul concepţiei; sau, mamele au consumat alcool în
timpul sarcinii. Alcoolul trebuie evitat şi în timpul alăptării, pentru că poate duce la leziuni ale
sistemului nervos central al copilului; iar obezitatea maternă poate cauza malformaţii
congenitale ale copilului. Psihologii susţin şi că un copil începe ―să înveţe‖ încă din perioada
intrauterină, să recunoască vocea mamei, să se familiarizeze cu un anumit tip de muzică ascultată
de aceasta (mai lentă sau mai agitată), să audă bătăile inimii mamei. ―Toate stările trupeşti şi
sufleteşti ale celor doi părinţi, şi mai ales ale mamei, în vremea celor nouă luni, se întipăresc în
copil, ca tendinţe sau predispoziţii pe care copilul le va avea pentru toată viaţa. Supărări,
amărăciuni, dureri, toate acestea predispun copilul la tristeţe, melancolie, nesănătate. Nota
sufletească dominantă în familie din acea vreme va fi caracteristica întregii vieţi a urmaşilor‖
(părintele Arsenie Boca).
Medicii şi psihologii ne spun că şi tipul de naştere (naturală sau prin cezariană), tipul de
hrană lactată (cu lapte matern sau din comerţ), momentul introducerii de hrană diversificată,
anturajul noului născut, scandalurile din familie şi multe alte aspecte pot influenţa evoluţia
ulterioară a copilului. Deci, bagajul nostru genetic este puternic influenţat de educaţia şi
responsabilitatea părinţilor din timpul conceperii şi a sarcinii şi, apoi, de preocuparea părinţilor
pentru sănătatea copilului din primele luni de viaţă. Calităţile fizice native ne ajută foarte mult în

69
dezvoltarea ulterioară, dar nu este suficient. Chiar şi copilul normal poate suferi ulterior deviaţii
de la un fizic sau psihic normal, de cele mai multe ori, nu din vina părinţilor.
Punctul de plecare. Pe lângă bagajul genetic, evoluţiile noastre din punct de vedere fizic,
psihic, emoţional şi chiar intelectual sau spiritual îşi au punctul de plecare în copilărie. Trei
înţelepţi ne spun: ―Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea‖ (Nicolae Iorga, istoric
român); ―Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu
înţelege că trebuie să se lase îndrumat‖ (Ecleziastul 4:13); ―Copilăria vesteşte omul, aşa cum
dimineaţa ziua‖ (John Milton, poet englez).
Evoluţia noastră fizică de-a lungul vieţii nu depinde de numărul de vizite la medic şi de
numărul de analize făcute ulterior ci, în primul rând, de educaţia pe care o primim încă din
copilărie privind respectul faţă de trup şi modul de păstrare şi întreţinere a trupului, zilnică şi cât
mai devreme în viaţă. Sănătatea noastră fizică şi mai ales psihică depinde atât de bagajul genetic,
cât şi de mediul familial, educativ şi afectiv în copilărie. Copiii nedoriţi, neglijaţi sau abandonaţi
sunt dintre cei care pot deveni mai târziu pacienţi ai spitalelor de psihiatrie, deşi din punct de
vedere fizic pot fi normali. Tot ei sunt cei mai mulţi care umplu închisorile.
În copilărie, căpătăm primele deprinderi de comportament, de alimentaţie, de interacţiune cu
cei din jur, de gândire şi autoevaluare, de moralitate, corectitudine sau, dimpotrivă, de minciună
şi manipulare. În copilărie, ni se conturează caracterul şi primele dorinţe pentru viaţă, dar şi
primele impulsuri negative spre posesiune, egoism, violenţă, minciună, care trebuie reprimate cât
mai devreme. ―Apa cea tulbure nu izvorăşte din locul cel limpede‖ (proverb indonezian).
Tot în copilărie se pun şi bazele dezvoltării noastre emoţionale şi, chiar, intelectuale (prin
învăţare timpurie şi adaptată la vârstă); ni se identifică şi ni se pot corecta mai uşor
temperamentul şi comportamentul. Lipsa de afecţiune din partea părinţilor în copilărie va
conduce la excluderea emoţiilor şi a raporturilor tandre din viaţa viitorului adult şi chiar la
aversiunea lui faţă de orice sentiment. Pe de altă parte, ―copilul răsfăţat îşi dezvoltă dincolo de
orice limită înclinaţia spre afecţiune‖ (Adler, 1996). Psihologul Alfred Adler ne spune că
―oamenii se detaşează extrem de greu de tiparul în care au crescut în primii ani de viaţă....O
structură infantilă de comportament se regăseşte, adesea într-un mod surprinzător, până la vârste
foarte înaintate‖ (Adler, 1996).
Partenerii şi condiţiile de drum
Găseşte prieteni în zile bune pentru a-i pune la încercare în zilele rele (proverb indian)
Ca să fii iubit, iubeşte! (Marţial, poet latin)
În căsătorie ca şi în orice, mulţumirea preţuieşte mai mult decât bogăţia (Moliere, scriitor
francez)
Cel care promite cel mai mult, dă cel mai puţin (maximă germană)
Partenerii. ―Viaţa nu are sens fără interdependenţă. Avem nevoie unii de alţii şi cu cât
învăţăm mai curând acest lucru, cu atât este mai bine pentru noi toţi‖ (Erik Erikson, psiholog
american). Pe drumul vieţii noastre, partenerii care ne însoţesc sau ne îndrumă sunt esenţiali,
pentru că ne pot influenţa evoluţia personală, în bine sau în rău. ―Cel ce umblă cu înţelepţii,
înţelept va fi, dar cel ce umblă cu descreieraţii, aşa va fi cunoscut‖ (Proverbe 13, 21).
Primul şi cel mai important partener al nostru suntem noi înşine, cu personalitatea, dorinţele
şi realizările noastre. Apoi urmează familia, prietenii şi, nu în ultimul rând, divinul. ―Dacă am
văzut mai departe este pentru că am stat pe umărul unor giganţi‖ (Isaac Newton, fizician englez).
Pentru evoluţia fizică şi psihică, ne sunt parteneri părinţii, medicii, educatorii, profesorii şi
prietenii care ne vor binele. Psihologul german Renate Valtin, amintită în (Rădulescu, 2005),

70
considera că prietenia are trei funcţii: (1) satisface nevoia noastră de apartenenţă şi confirmare;
(2) în situaţii de crize şi conflicte, putem avea un sfat şi un ajutor; (3) ne permite să încercăm
planuri şi idei noi, pentru a ne dezvolta în continuare. Falşii prieteni însă reuşesc de multe ori să
ne abată de la principiile noastre sănătoase, dacă le avem. ―Prietenul adevărat este cel care te
sfătuieşte spre bine, nu acela care-ţi laudă nebuniile‖ (Anton Pann, scriitor român). Să
recunoaştem deci prietenii nocivi şi să avem voinţa de a-i îndepărta pe cei care ne abat sau ne fac
rău. ―Dacă ştii să îl citeşti, fiecare om este o carte‖ (William Channing, scriitor american).
Adolescenţii şi tinerii cei mai expuşi ispitelor sunt cei care nu au avut un punct de plecare corect
în copilărie şi au avut condiţii nefavorabile la început de drum.
În (Mitchell, 2004), se subliniază şi se analizează rolul familiei, al colegilor şi al comunităţii
în care trăim în primii ani de viaţă privind învăţarea bunelor maniere sau dimpotrivă, a relelor
maniere. Este foarte dificil să schimbăm ulterior pe cineva în bine. Psihologul austriac Alfred
Adler ne spune ―Procesul schimbării unui om nu este de loc uşor cerând chibzuinţă, răbdare şi,
mai presus de toate, înlăturarea oricărei vanităţi personale, întrucât celălalt nu are nicidecum
obligaţia de a deveni obiectul vanităţii noastre‖ (Adler, 1996). Deci, reuşim să ajutăm şi să
schimbăm pe cineva din generozitate, nu din vanitate, pentru a ne arăta superioritatea.
Evoluţia intelectuală este influenţată în prima fază de părinţi sau bunici şi ulterior de
educatori, profesori (mai ales mentori, îndrumători) şi de modelele pe care ni le alegem şi pe care
dorim să le imităm (mai ales în copilărie şi adolescenţă). Multe cariere de excepţie au fost
posibile fie datorită părinţilor care au intuit corect aptitudinile copilului şi l-au încurajat; fie
datorită unor mentori providenţiali care au intuit în elevii sau studenţii lor aptitudini de excepţie,
chiar neconştientizate de aceştia. Sunt de admirat profesorii care îşi îndrumă şi îşi ajută studenţii
să devină mai buni decât ei.
Evoluţia emoţională începe din pruncie şi poate avea efect o bună perioadă din viaţă.
Dependenţa foarte puternică a copilului de unul din părinţi sau bunici, de obicei de cel cu care stă
mai mult, se transferă şi în etapele următoare ale vieţii, mai ales dacă adolescentul şi apoi tânărul
nu reuşeşte să îşi construiască o viaţă afectivă personală. Părinţii şi bunicii trebuie să
construiască personalitatea copilului într-un climat de afecţiune, înţelegere şi prietenie şi să le
încurajeze independenţa. Ulterior apar partenerii de cuplu (soţi sau soţii) care le pot îmbunătăţi
evoluţia emoţională sau dimpotrivă o pot reprima.
Evoluţia socială este dominată întâi de colegii de şcoală şi facultate, apoi de colegii de
serviciu şi de noua familie, precum şi de prietenii vechi şi noi. Nu toţi avem aceeaşi capacitate (şi
nici aceeaşi dorinţă) de adaptare în societate, de comunicare şi de captare a atenţiei. Se poate
spune că această evoluţie începe tot din copilărie, când copilul este introdus în comunitate. Copiii
izolaţi de comunitate devin tineri şi, ulterior, adulţi timizi şi retraşi, care mai nou preferă
Internetul şi comunicările virtuale. Aceştia au manifestări şi comportamente nefireşti când sunt
nevoiţi să comunice cu cei din jur şi nu se pot integra uşor şi natural în grupuri sociale sau într-o
muncă colectivă, chiar dacă au calităţi intelectuale deosebite.
Evoluţia spirituală depinde de părinţi sau bunici şi, ulterior, de preoţi şi de duhovnici.
Tinerilor nu le este suficientă prezenţa ocazională în biserică, ci motivarea necesităţii construirii
vieţii lor pe baza valorilor creştine, convingerea lor că aceste valori sunt cele corecte de urmat. În
copilărie, explicaţiile şi motivele sunt mai greu de găsit pentru a penetra înţelegerea mai redusă a
copilului. Dar în adolescenţă şi tinereţe, această preocupare trebuie intensificată. (Lenoir, 2010)
ne prezintă trei modele de viaţă, Socrate, Iisus şi Buddha, ale căror cuvinte au străbătut secolele
fără să se perimeze şi pe care îi putem lua ca îndrumători spirituali ai tinerilor. Fiecare în felul
lui, ne spune acelaşi lucru, şi anume că ―existenţa omului este preţioasă şi fiecare, oriunde ar fi,

71
este chemat să caute adevărul, să se cunoască în profunzime, să devină liber, să trăiască în pace
cu sine însuşi şi cu ceilalţi‖ (Lenoir, 2010).
Nu sunt puţine cazurile în care partenerii unui cuplu au avut o influenţă benefică în educaţia
spirituală a copiilor lor. După cum sunt şi preoţi cu rezultate pozitive în educarea spirituală, şi
implicit, în recuperarea socială, a unor tineri, aparent pierduţi pentru societate. Aceste exemple
ne demonstrează că iubirea, argumentele solide şi preocuparea sinceră pot face minuni.
Modele şi mentori providenţiali în viziunea lui Marcus Aurelius. Am amintit anterior,
importanţa modelelor şi a mentorilor pe care îi alegem în viaţă. Modele sunt mereu în jurul
nostru şi ne influenţează direct (familia, profesorii şi prietenii) sau indirect (cei pe care îi vedem
şi îi auzim la televizor sau ale căror idei le citim). Din păcate, alegem modelele în funcţie de
dorinţele noastre pentru viaţă. Îi alegem pe cei de la care avem ce învăţa sau pe cei pe care îi
putem folosi pentru propria noastră ascensiune? Îi alegem pe cei care au reuşit cu muncă puţină
şi relaţii sau pe cei care au muncit mult pentru realizările lor? Îi alegem pe cei care abdică de la
principii pentru a obţine ce vor sau pe cei care îşi clădesc viaţa şi cariera pe principii morale?
Depinde de noi ce modele şi mentori alegem, pe cei buni, de la care avem ce învăţa, sau pe
cele răi, care ne împiedică să ne punem în valoare propria capacitate şi personalitate, care ne abat
din drum sau, chiar mai rău, care ne pot distruge viaţa. Depinde de inteligenţa şi educaţia noastră
dacă acceptăm sfaturile bune sau ne comportăm ca ignorantul din proverbul arab ―Dă-i un sfat
unui ignorant şi el te va considera duşman‖.
Împăratul roman şi filosoful stoic Marcus Aurelius enumeră modelele şi mentorii pe care i-a
avut în viaţă şi ce învăţături a luat de la părinţi, profesori, prieteni şi, nu în ultimul rând, de la zei
(Marcus Aurelius, 2013). Am selectat câteva din aceste învăţături, valabile şi de mare ajutor şi în
prezent, orientate spre meditaţie, cunoaştere şi valori morale. Sunt un exemplu orientativ şi
pozitiv pentru alegerea acelor modele care ne ajută să ne construim personalitatea şi să ne
împlinim viaţa şi aspiraţiile, bazate pe principii morale solide.
Bunicul Verus: amabilitatea şi calmul;
Tată: pudoarea şi caracterul bărbătesc; cumpătarea, blândeţea, fermitatea în deciziile luate după o
atentă analiză; indiferenţa faţă de gloria deşartă şi onoruri; dragostea de muncă şi perseverenţa;
ascultarea celor care au un sfat util; acordarea fiecăruia recompense după merit; alternarea efortului
încordat cu momente de destindere; examinarea cu minuţiozitate şi tenacitate a problemelor expuse
de ceilalţi la consilii; neabandonarea unei anchete; păstrarea prietenilor, fără a se arăta plictisit de ei,
dar şi fără a-i trata cu interes prea mare; independenţa în toate împrejurările şi seninătatea;
prevederea lucrurilor din timp şi punerea lor în ordine până în cele mai mici detalii; oprirea
aclamaţiilor şi linguşelilor; a nu căuta cu orice preţ popularitatea, fie făcând pe plac mulţimii, fie
arătându-se prieten al poporului, ci dând dovadă de sobrietate şi de fermitate în orice împrejurare; a
nu fi şiret sau pedant, ci matur, desăvârşit, indiferent la linguşiri, ştiind să conducă şi treburile sale şi
pe ale altora; în relaţiile cu ceilalţi, a fi agreabil şi plăcut, fără a fi plictisitor; preocuparea cu măsură
pentru propriul trup, necăutând să-l înfrumuseţeze, dar nici neglijându-l; disponibilitatea de a ceda,
fără invidie, tuturor celor care deţin un talent deosebit; a preţui pe fiecare după competenţele sale; a
păzi obiceiurile strămoşeşti; a avea secrete numai pentru binele public; a da atenţie numai celor ce
trebuie făcute, nu renumelui obţinut pe seama celor realizate; a nu fi nici aspru, nici lipsit de
bunăcuviinţă, nici violent;
Mamă: respectul pentru zei, generozitatea; abţinerea de la a săvârşi răul şi chiar de la a concepe
gânduri rele; modul de viaţă cumpătat;
Diognetos: a suporta greutăţile, a se mulţumi cu puţin, a face totul cu mâinile sale, a nu se ocupa de
treburile altora, a nu da ascultare calomniilor;
Cel care l-a crescut: a nu se ocupa de lucruri fără rost; a nu da crezare celor spuse de magicieni şi
şarlatani; a suporta părerea spusă sincer;

72
 Rusticus: a-şi îndrepta şi îngriji caracterul; a se arăta prietenos faţă de cei care sunt supăraţi şi gata să-
i ierte pe cei care l-au ofensat, dacă se căiesc; a studia textele cu grijă, a nu se mulţumi doar cu o
cunoaştere generală; a nu-şi da repede asentimentul celor care vorbesc în jurul lui;
Apollonius: spiritul independent şi luarea de decizii bine chibzuite; a nu ţine seama de nimic altceva
decât de raţiune; a rămâne mereu la fel şi în timpul durerilor puternice şi cu prilejul pierderii unui
copil şi în timpul bolilor de lungă durată; a nu se lăsa stăpânit de mânie în timpul explicaţiilor
altora; a învăţa cum trebuie primite favorurile din partea prietenilor, nelăsându-se copleşit de ele,
nici tratându-le cu indiferenţă;
Sextus: bunăvoinţa şi exemplul unei case conduse în mod patriarhal; concepţia despre ce înseamnă ―a
trăi în conformitate cu natura―; seriozitatea neprefăcută; a avea mereu în vedere grija faţă de
prieteni; îngăduinţa faţă de oamenii simpli şi faţă de cei care îşi spun părerea, chiar fără să
gândească; a descoperi cu precizie şi metodă şi a pune în ordine învăţăturile necesare vieţii; a nu
arăta vreun semn al mâniei sau al oricărei alte patimi, ci a rămâne calm şi afectuos; a vorbi de bine
despre alţii; a se arăta erudit, fără a fi pedant;
Gramaticul Alexandru: a nu blama şi a nu-i critica aspru pe cei cărora le-a scăpat în discursurile lor
vreun barbarism sau vreo greşeală; a rosti cu iscusinţă numai acel cuvânt care trebuia spus;
Fronto: a cunoaşte ce fel de lucruri sunt invidia, viclenia şi ipocrizia, care susţin puterea tiranică;
Alexandru platonicianul: a nu se sustrage obligaţiilor, scuzându-se că are alte treburi urgente;
Catullus: a nu se arăta nepăsător faţă de acuzaţiile unui prieten, chiar dacă este învinuit fără rost, ci a
încerca să refacă raporturile cu acesta; a vorbi de bine, din suflet, despre profesori; a nutri o dragoste
sinceră faţă de copii;
Severus: dragostea pentru casă, pentru adevăr şi dreptate; a imagina o constituţie cu egalitate în faţa
legii, cu egalitatea şi cu dreptul de a te exprima public şi un imperiu care să respecte mai presus de
orice libertatea celor guvernaţi; altruismul şi generozitatea fără reţinere; speranţa şi încrederea în
preţuirea prietenilor; a nu se ascunde de cei care îşi arată nemulţumirea faţă de el;
Maximus: stăpânirea de sine şi a nu se lăsa influenţat de nimic; buna dispoziţie în toate împrejurările
şi în timpul bolilor; purtarea echilibrată, plăcută şi demnă de respect; realizarea celor propuse, în
ciuda oricărei dificultăţi; a nu aduce vreun prejudiciu; a nu se mira de nimic, a nu se lăsa tulburat, a
nu-i fi frică niciodată, a nu şovăi, a nu se simţi în dificultate, a nu se arăta încurcat, a nu fi
posomorât sau foarte fericit şi apoi, iar mânios sau bănuitor; a fi darnic, iertător şi sincer; a da
impresia unui om drept prin natura lui, mai degrabă decât prin educaţie; a nu dispreţui pe nimeni şi a
nu se crede mai bun decât alţii; a glumi cu amabilitate.
În acelaşi timp, Marcus Aurelius este recunoscător zeilor pentru familia şi strămoşii buni;
pentru prietenii buni şi pentru părinţii care i-au înlăturat orice îngâmfare; pentru faptul că nu a
avut copii infirmi sau diformi; pentru că i s-a arătat cu claritate şi de mai multe ori, ce este viaţa
trăită ―în conformitate cu natura―. Chiar şi dacă nu ar fi fost hărăzit să devină împărat, cu astfel
de învăţături, Marcus Aurelius ar fi devenit cu siguranţă un îndrumător spiritual pentru generaţia
sa. În întregime, lucrarea (Marcus Aurelius, 2013) este plină de învăţături general valabile, de
sfaturi care ne ajută să preţuim viaţa, să ne cunoaştem şi să ne şlefuim sufletul şi să trăim în
armonie cu natura. Aceste învăţături demonstrază influenţa benefică a modelelor şi mentorilor pe
care i-a avut Marcus Aurelius şi care au contribuit decisiv la formarea personalităţii sale.
Condiţiile de drum. ―Nici un drum presărat cu flori nu duce la glorie‖ (La Fontaine, fabulist
francez). Pentru evoluţia fizică şi psihică, chiar dacă iniţial (în copilărie), condiţiile ne sunt
nefavorabile (părinţi absenţi sau needucaţi şi neglijenţi, educatori şi profesori nepreocupaţi de
sănătatea noastră, medici greu accesibili în situaţii urgente), depinde doar de noi ca, începând din
adolescenţă, să le transformăm în condiţii favorabile. Acel ghid de utilizare a trupului şi a
sufletului pe care ar trebui să îl primim în copilărie, îl putem înlocui prin observaţii sau lecturi
proprii, cărţi de popularizare, destul de accesibile, care ajută la obţinerea unor cunoştinţe
elementare despre sănătate. Din păcate însă, multe păreri sunt contradictorii, chiar în rândul

73
medicilor, în mod deosebit privind nutriţia. Din acest motiv, chiar şi citind multe cărţi sau
consultând mai mulţi medici şi nutriţionişti, suntem obligaţi la final să ne stabilim propriile
reguli pentru păstrarea sau îmbunătăţirea sănătăţii. Deci, devenim decidenţi asupra propriei
noastre sănătăţi.
Pentru evoluţia intelectuală, condiţiile nefavorabile sunt cele în care părinţii subestimează
educaţia copiilor lor şi preferă să îi împovăreze cu treburile gospodăriei. Există din fericire multe
excepţii (condiţii favorabile), cazuri de părinţi care, deşi ei înşişi, din diferite motive, nu au decât
o educaţie elementară, îşi doresc pentru copiii lor să parcurgă toate etapele educaţiei, şi uneori
fac sacrificii mari pentru a-i ajuta. Educaţia noastră nu depinde însă doar de părinţi, ci şi de noi,
de modul cum evoluăm pe măsura sacrificiului lor. Condiţii nefavorabile pot fi şi în şcoală sau
chiar facultate, atunci când avem parte de profesori plictisiţi, plafonaţi sau depăşiţi, care îşi
neglijează fie dezvoltarea personală continuă în domeniul predat, fie misiunea de educatori
preocupaţi de evoluţia elevilor sau studenţilor, de încurajare a aptitudinilor lor.
Pentru evoluţia emoţională, condiţiile nefavorabile sunt, în principal, familiile în care domină
violenţa şi abuzurile, când certurile sunt dese, când părinţii îşi neglijează copiii şi nu îi trimit la
şcoală, când părinţii se despart. Copilul traumatizat va deveni un adolescent traumatizat şi
depresiv, uşor de atras în medii la fel de nepotrivite, dar care îl ajută să se îndepărteze de familie.
Cei ce au avut părinţi violenţi sau doar divorţaţi pot confirma şocul emoţional pe care l-au avut.
Doar personalităţile puternice pot depăşi astfel de traume emoţionale, ajutate chiar medical.
Condiţiile favorabile sunt în familiile în care părinţii şi copiii sunt prieteni (nu superior şi
subordonat), caz în care copiii nu au rezerve (cauzate de teama unor pedepse) să îşi
împărtăşească problemele şi să le discute cu părinţii. Este probabil singura situaţie în care
adolescenţii şi, ulterior tinerii, au încredere în sfatul părinţilor şi îl împărtăşesc necondiţionat.
Chiar dacă mediul familial este favorabil evoluţiei emoţionale a copilului şi adolescentului,
această evoluţie poate fi marcată în şcoală, prin atitudinea umilitoare sau jignitoare a colegilor şi
chiar a profesorilor faţă de el, din cauza situaţiei materiale precare a părinţilor, a anumitor
defecte fizice, a unor erori de limbaj dobândite în familie, etc.
Pentru evoluţia socială, condiţiile nefavorabile apar în primul rând în familiile în care copilul
este împovărat cu meditaţii şi activităţi extraşcolare care îi fac dificilă petrecerea cu prietenii şi
colegii. Tot părinţii sunt cei care, din prea multă grijă, controlează întâlnirile copilului şi îi
interzic unele prietenii (uneori pe bună dreptate). În aceste cazuri, de teama pedepselor, copilul
sau adolescentul se îndepărtează de propria familie, devine incapabil să conştientizeze primejdia
şi se lasă atras de prieteni nocivi. Pentru evoluţia spirituală, condiţiile nefavorabile sunt în
familiile în care părinţii nu pun preţ pe valorile moralei creştine şi care le încalcă în prezenţa
copiilor. Condiţiile favorabile sunt în familiile în care valorile moralei creştine sunt ridicate la
rang de lege, chiar dacă părinţii nu sunt credincioşi. Există părinţi care se declară agnostici sau
atei, dar care îşi construiesc viaţa pe principiile moralei creştine.
Destinaţia finală şi popasurile
Sfârşitul încununează opera. Se spune că nimeni nu se poate numi fericit înainte de moarte, până
nu şi-a primit cinstirea din urmă (Ovidiu, poet latin)
Nu merge unde te duce drumul, mergi pe unde nu este nici un drum şi lasă o urmă (Ralph Waldo
Emerson, scriitor american)
Dacă vrei să ajungi departe, cruţă-ţi calul (Jean Racine, scriitor francez)
―Încotro ne îndreptăm?‖ este întrebarea care ne urmăreşte de la tinereţe până la bătrâneţe. La
tinereţe, visând, ne îndreptăm spre lume; iar la bătrâneţe numărăm anii şi sperăm să ne îndreptăm

74
spre paradis. Între ele, urcăm şi coborâm pe drumul vieţii, ne abatem şi cei mai fericiţi reuşim să
ajungem la destinaţia dorită. În copilărie, viitorul nostru este stabilit de dorinţele şi ambiţiile
părinţilor. Din adolescenţă, îl putem modifica singuri, spre mai bine sau mai rău.
Sănătatea fizică, psihică şi mintală, precum şi creativitatea la o vârstă înaintată este ceea ce
ne dorim toţi. Pe unii îi admirăm pentru că arată bine pentru vârsta lor, că nu au nevoie de doctor
decât foarte rar, că sunt încă activi fizic. Pe alţii (sau pe aceiaşi) îi admirăm pentru că au încă o
memorie şi o gândire bună la o vârstă înaintată şi sunt încă creativi. Cei care, spre finalul vieţii,
nu se pot lăuda astfel, îşi pun întrebarea: ―unde am greşit?‖. Cu excepţia unor influenţe genetice
nefavorabile, principala greşeală constă în neglijarea principiilor elementare privind alimentaţia,
igiena, odihna, activitatea fizică, cumpătarea şi echilibrul, autocontrolul viciilor.
Din punct de vedere intelectual, nu ne propunem toţi aceleaşi ţinte, pentru că nu avem toţi
aptitudini sau dorinţe intelectuale. Dar chiar şi cei înclinaţi spre activităţi practice îşi pot stabili
ţinte intelectuale, cum ar fi: vorbire şi scriere corectă, cultură generală de bază, cunoştinţe
temeinice şi permanent adaptate la evoluţia din domeniul în care profesează. Aceste ţinte
minimale sunt neglijate chiar şi de mulţi cu pretenţii de intelectuali. Întâlnim absolvenţi de
facultate agramaţi, atât de puţin conştienţi de suficienţa lor încât îşi aleg meserii publice (ziarişi,
politicieni, educatori şi profesori). Întâlnim specialişti depăşiţi în meseria lor, unii dintre ei având
şi funcţii educative. Se spune că, în general, cei în vârstă sunt depăşiţi. Este adevărat că o dată cu
vârsta, scade capacitatea de adaptare la schimbare şi capacitatea de asimilare. Însă, datorită
experienţei, creşte capacitatea de corelare a ideilor, de analiză şi sinteză, de evaluare a
complexităţii unei probleme şi de identificare mai rapidă a soluţiei potrivite. ―Arta de a îmbătrâni
este arta de a apărea în faţa generaţiilor care vin după tine ca un sprijin şi nu ca un obstacol, ca
un confident şi nu ca un rival‖ (Andre Maurois, scriitor francez).
Sunt şi exemple de tineri care, din infatuarea tinereţii sau suficienţă intelectuală, se consideră
atotştiutori chiar după terminarea facultăţii şi vizează posturi de conducere şi câştig rapid. Ţintele
lor înalte, nepuse în acord cu experienţa lor şi de multe ori capacitatea lor insuficient evaluată,
conduc la eşecuri personale. Din acest motiv, angajatorii (în companiile mari, specialiştii în
resurse umane) au un rol important în evaluarea corectă a fiecărui angajat, în estimarea corectă a
rolului său în companie.
Emoţional, ţinta noastră ar trebui să fie capacitatea de adaptare în situaţii limită, de eliminare
a timidităţii în public sau cu persoane apropiate, de dezvoltare a capacităţii de iubire sau
compasiune şi a dorinţei şi capacităţii de a împărtăşi sentimente. Probabil primul şi cel mai
concret deziderat din punct de vedere emoţional în copilărie şi adolesenţă este de a ne putea
controla emoţiile în timpul examinărilor sau când dorim să ne împărtăşim sentimentele. Mai
târziu, cel mai mult ne dorim să ne controlăm furia, faptele şi vorbele spuse la mânie.
Din punct de vedere social, avem ţinte diferite în funcţie de tipul de temperament şi de
personalitatea exterioară pe care dorim să ne-o construim: unii dorim să fim populari şi agreabili
prin aspectul exterior sau prin talentul şi uşurinţa de a comunica; alţii dorim să fim cunoscuţi şi
apreciaţi pentru capacitatea şi rezultatele noastre intelectuale sau artistice; alţii dorim să fim
cunoscuţi şi apreciaţi pentru rezultatele noastre practice sau pentru altruismul nostru; etc. Uneori
ţintele noastre sociale sunt negative sau modalitatea prin care dorim să le atingem este negativă.
Sunt ţinte ca bogăţia, luxul, funcţii nemeritate, deci prosperitate cu orice preţ sau cu preţul
încălcării valorilor morale. ‖Atingerea ţelurilor sociale se face în detrimentul împlinirii
personalităţii‖ (Carl Jung, psiholog elveţian).
Spiritual, ţinta noastră ar trebui să fie găsirea suportului spiritual în situaţii critice, în necazuri
mai mici sau mai mari. Ce ne susţine în astfel de momente? Ce ne readuce liniştea sufletească şi

75
puterea de a continua? De multe ori, doar în aceste momente ne îndreptăm spre biserică, după ce
nu am găsit sprijinul necesar în familie sau în societate. Cerem ajutorul lui Dumnezeu şi ne
supărăm când nu suntem ajutaţi. Dar ce facem să merităm acest ajutor? Oare sumele pe care le
dăm la biserică sunt suficiente? Asta cere Dumnezeu de la noi? Să îi construim biserici, dar să ne
neglijăm sufletul (templul din noi)? Ţinta spirituală este probabil cel mai greu de atins. Dacă
celelalte ţinte se pot atinge prin muncă şi autocontrol, spiritualitatea se dobândeşte cu greutate şi
de multe ori nu se atinge într-o viaţă de om.
Popasurile. ―Nu te odihneşti niciodată pentru munca pe care ai făcut-o, ci pentru aceea ce o
vei face‖ (Leonardo da Vinci, pictor italian). Popasurile sunt acele momente, mai scurte sau mai
lungi, când este necesar să ne refacem fizic, psihic, intelectual, emoţional, social şi spiritual. Să
ne refacem ca să putem continua, să putem evolua sau să depăşim un moment dificil, pentru că
―coarda arcului veşnic întins ori este slăbită, ori se rupe‖ (proverb spaniol).
Popasurile pentru refacerea fizică şi psihică sunt necesare chiar şi pentru cei mai rezistenţi.
Oboseala îşi spune în cele din urmă cuvântul, iar trupul şi mintea îşi cer drepturile. Sunt
companii responsabile care îşi doresc angajaţi odihniţi şi creativi şi care prevăd în programul
zilnic al acestora perioade de repaus şi de masă şi amenajează în companie locuri speciale pentru
relaxare. Se dovedesc eficiente şi profitabile şi îşi asigură angajaţi fideli.
Vacanţele mai lungi ne oferă prilejul de a ne satisface plăceri extraprofesionale, în aer liber,
sau plăceri intelectuale şi spirituale. Aceste plăceri (hobby-uri) ne uşurează drumul spre popasul
permanent care este pensia. Pensia ne oferă mai mult timp liber care poate deveni obositor şi
stresant dacă nu avem o preocupare plăcută şi cu satisfacţii diversificate. Mulţi neglijează
importanţă hobby-urilor în perioada lor activă profesional. Aceştia sunt cei care pot deveni
depresivi sau irascibili la pensie, din cauză că nu îşi găsesc activităţi alternative.
Din punct de vedere intelectual, sunt necesare mai multe tipuri de popasuri: zilnice, pentru
refacerea atenţiei şi concentrării asupra obiectului muncii; şi periodice, pentru refacerea
(actualizarea) sau dezvoltarea cunoştinţelor în domeniul ales. Popasurile scurte zilnice pentru
refacere intelectuală sunt la fel de necesare ca cele pentru refacerea fizică. Pauzele de scurtă
durată în timpul serviciului îmbunătăţesc creativitatea şi refac puterea de concentrare şi buna
dispoziţie. Trebuie să fim mai îngăduitori cu funcţionarii întâlniţi la ghişee sau la casele de
marcat din supermarketuri care, mai ales în periodele solicitante, devin irascibili şi mai puţin
atenţi sau binevoitori sau îşi iau câte o scurtă pauză. Aceste scurte pauze sunt recomandate de
medici tuturor celor care lucrează la calculator, pentru că le este solicitată nu doar atenţia, ci şi
vederea. Pe de altă parte, pauzele zilnice prea lungi pot produce detaşarea persoanei de la
activitatea curentă şi necesită un timp mai lung pentru reacomodare.
Părăsirea temporară a activitaţii curente pentru actualizarea sau dezvoltarea cunoştinţelor
sunt pauze pe care le luăm în timpul serviciului, o perioadă mai lungă sau mai scurtă, pentru
participări la cursuri de calificare suplimentară, pentru deplasări sau documentare suplimentară,
pentru întâlniri profesionale. Deşi avem alte tipuri de activităţi decât cele curente, ele pot fi la fel
de solicitante din punct de vedere intelectual, ca şi munca obişnuită.
Emoţional, popasuri sunt îndepărtările afective temporare de unul sau mai multe persoane
apropiate, dacă relaţiile au devenit prea încordate. Pot avea efect benefic asupra noastră,
emoţional şi afectiv, dacă reuşim să le folosim pentru a reflecta asupra relaţiilor cu acele
persoane, cum am greşit noi, dacă şi cum le putem îmbunătăţi şi dacă este oportun să le reluăm
(mai ales în cazul relaţiilor nocive). De multe ori, relaţiile intense din punct de vedere emoţional
(chiar şi între părinţi şi copii) pot afecta negativ evoluţia noastră, nu doar emoţională, dar şi

76
psihică şi intelectuală. ―În linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi
tăria voastră‖ (Isaia 30:15).
Din punct de vedere social, popasurile sunt temporare, în funcţie de frecvenţa cu care ne
ducem în vizită, la petreceri, la întâlniri, deci de frecvenţa cu care simţim nevoia să socializăm.
Cu toate efectele benefice ale socializării, recomandată şi de medici, de multe ori ne simţim
distraşi de la scopul profesional sau familial. Cele mai benefice tipuri de socializări sunt cele din
care avem ceva de învăţat, în care întâlnim oameni cu care avem ceva de discutat, cu care putem
schimba idei şi experienţe. Noul tip de socializare pe Internet are avantajul că putem învăţa din
experienţa altora fără să ne deplasăm. Dar are şi dezavantajul că ne distrage de la studiu şi
muncă, riscând să le tratăm cu superficialitate. Alt dezavantaj al socializării pe Internet este că
putem fi uşor manipulaţi, necunoscând personal persoanele care emit ideile. Pauzele de la orice
tip de socializare amintit anterior sunt benefice pentru că ne permit să ne întoacem şi să ne
concentrăm asupra a ceea ce contează cu adevărat în viaţa noastră.
Spiritual, avem perioade când punem mai puţin preţ pe viaţa noastră spirituală (mai ales în
copilărie, adolescenţă şi tinereţe) sau când, singuri sau influenţaţi de alţii, începem să ne îndoim
fie de credinţa noastră, fie de adevărurile creştine, fie de însăşi prezenţa lui Dumnezeu în
existenţa noastră. Ne îndoim de credinţa noastră şi suntem tentaţi să renunţăm la ea şi când, în
anumite momente, nu reuşim să ne ridicăm la înălţimea cerinţelor morale impuse de credinţa
creştină sau când le încălcăm cu bună ştiinţă. Ne îndoim de adevărurile creştine atunci când
vedem că alături de noi trăiesc, de multe ori mai bine decât noi, oameni care încalcă mai toate
principiile moralei creştine. Ne îndoim de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră atunci când
rugăminţele noastre nu sunt împlinite, când pierdem oameni dragi, chiar credincioşi, iar alături
vedem mulţi păcătoşi uitaţi pe pământ. Din fericire, de multe ori aceste pauze spirituale sunt
temporare, mai ales dacă reuşim să ne analizăm viaţa, nu doar necazurile, ci şi bucuriile, şi să
acceptăm ajutorul spiritual în viaţa noastră.
Este necesar să luăm pauze şi ca să ne cunoaştem şi să ne înţelegem pe noi înşine,
depărtându-ne o perioadă de activităţile care ne abat atenţia de la noi înşine sau făcând zilnic
pauze scurte pentru meditaţie şi regăsirea liniştii interioare. Acest tip de pauze ne ajută să luăm
decizii corecte legate de viaţa nostră; să alegem şi să menţinem relaţii stabile; să ne păstrăm
sănătatea; să controlăm evenimente dificile sau neplăcute din viaţă. Indiferent de modul în care
se desfăşoară, prin rugăciuni, yoga, cuplată cu exerciţii de respiraţie sau prin alte forme care ne
relaxează, meditaţia este considerată un suport pentru sănătate, fericire şi creativitate, pentru
creşterea inteligenţei emoţionale şi sociale, pentru creşterea concentrării şi atenţiei
(Carrington&Whitten, 2005).
Obstacolele, abaterile sau abandonul cursei
Omul se descoperă pe el însuși când se măsoară cu obstacolul (Antoine de Saint-Exupery, scriitor
francez)
Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea
(Proverbe 22:6)
Una dintre cele mai mari slăbiciuni ale omenirii este frecvenţa cu care se foloseşte cuvântul
“imposibil” (Napoleon Hill, scriitor american)
Am crezut mereu şi încă cred că, orice soartă, bună sau rea avem, putem întotdeauna să îi dăm un
sens, o semnificaţie, şi să o transformăm în ceva valoros (Hermann Hesse, scriitor german)
Obstacolele. Nu ne antrenează nimeni pentru cursa cu obstacole care este viaţa. Pe unele
reuşim să le ocolim, dar pe cele mai multe trebuie să le depăşim. ―Valoarea omului se măsoară
după greutățile pe care le învinge‖ (Voltaire, scriitor francez). Într-adevăr, obstacolele din viaţă
77
ne testează caracterul, capacitatea de a depăşi momentele grele, de a ignora oamenii care ne
produc supărare sau pun frână evoluţiei noastre, de a ne continua viaţa, fără a fi influenţaţi sau
doborâţi. Autocontrolul emoţional şi valorile spirituale pe care le împărtăşim ne ajută mult în
depăşirea obstacolelor. Iertarea, reorientarea iubirii, preocupările intelectuale şi spirituale sunt
elemente care ne abat atenţia de la motivele care ne împiedică să ne continuăm viaţa.
Fizic şi psihic, principalele obstacole sunt bolile care ne împiedică o perioadă să evoluăm
normal. Teama de suferinţă sau moarte pe care ne-o induce o boală gravă a trupului, cu puţine
şanse de vindecare, ne poate conduce la o dereglare psihică. Dar, cel mai frecvent apare situaţia
inversă, când psihicul bolnav de supărare ne conduce la o dereglare fizică. De exemplu, diabetul
la copii se poate declanşa şi după o traumă psihică (ca despărţirea părinţilor sau moartea unuia
din părinţi). La fel obezitatea sau chiar cancerul la femei de multe ori apare după o traumă
familială (ca despărţirea de soţ sau moartea acestuia, boala sau moartea unui copil).
Viaţa ne oferă însă exemple de oameni pe care psihicul puternic i-a ajutat să depăşească
obstacole fizice. Sunt persoane cu handicap din naştere sau din accidente care se adaptează la
situaţie şi îşi reorientează procupările, îşi utilizează părţile valide ale corpului şi mintea pentru a-
şi folosi talentul şi aptitudinile cu scopul de a-şi dobândi independenţa fizică şi financiară. Alţii
în schimb, în aceeaşi situaţie, renunţă la luptă şi se consideră inutili. ―Dificultăţile de tot felul
constituie totdeauna un pericol pentru dezvoltarea rectilinie a caracterului‖ (Alfred Adler,
psiholog austriac).
Intelectual, obstacolele pot apărea din familie când, din diferite motive, copilul este
împiedicat să aibă evoluţia intelectuală conformă cu aptitudinile lui native; sau din cauza unor
boli fizice sau psihice, temporare sau permanente. Sunt depăşite prin voinţă şi ajutor din partea
familiei şi a societăţii. Emoţional, obstacolele sunt traumele emoţionale din diferite etape ale
vieţii, generate de despărţiri, moartea unor persoane dragi, accidente, umilinţe. Cu cât o traumă
emoţională apare mai devreme în viaţă noastră, cu atât ne va afecta mai mult pe parcursul vieţii.
Medicii spun că memoria emoţională este cea mai bine conservată şi de lungă durată, că ne
rămâne chiar şi după ce ni s-au deteriorat celelalte tipuri de memorii. Traumele emoţionale ne
pot influenţa existenţa ulterioară pentru că ne induc temeri care devin obstacole în evoluţia
personală, nu doar afectivă (teama de a avea o familie proprie sau un copil), ci şi socială (teama
de a avea prieteni, de a conduce o maşină, de a schia sau înota, de a ieşi din casă, de a merge la
mare sau a urca pe munte, etc) sau intelectuală (de a merge la o anumită şcoală, de a urma o
anumită profesie, de a frecventa anumite locuri de tristă amintire).
Din punct de vedere social, ostacolele apar la tot pasul şi în toate etapele vieţii. În copilărie şi
adolescenţă, apar în familie (când suntem obligaţi să nu frecventăm o parte a familiei sau anumiţi
prieteni) sau la şcoală (când ne lăsăm timoraţi sau influenţaţi de anumiţi colegi şi profesori). În
tinereţe, după ce ne dobândim independenţa, obstacole pot fi chiar prietenii pe care ni-i alegem,
care ne introduc în medii nepotrivite sau ne atrag spre obiceiuri nepotrivite. Principalul obstacol
în evoluţia socială corectă este, de multe ori, însăşi bravada specifică tinereţii, când vrem să
demonstrăm altora că putem ceva ce poate subconştientul sau raţiunea ne spun că nu putem face
sau nu este bine să facem. Aflăm de tineri morţi din supradoze de droguri, din accidente rutiere
din cauza vitezei şi/ sau a alcoolului, din bătăi inutile şi ilogice.
La maturitate, evoluţia noastră socială este încetinită de programul de serviciu sau în familie
şi se restrânge în multe cazuri la reuniuni în familie sau cu prieteni apropiaţi. La bătrâneţe, deşi
avem mai mult timp liber, evoluţia noastră socială poate fi împiedicată de boli sau neputinţe
trupeşti, de lipsa de prieteni, de lipsa de activităţi în comunitate, de preocupări familiale care ne
consumă timpul (de crescut nepoţi, de exemplu).

78
 Spiritual, obstacolele de obicei suntem noi înşine care, din bravadă la tinereţe, din pretenţii
raţionaliste sau din mândrie la maturitate, din nepăsare la bătrâneţe, ignorăm dezvoltarea noastră
spirituală, chiar dacă practicăm valorile creştine, conştient sau nu. Lipsa unei evoluţii spirituale
adaptată la vârstă ne împiedică să depăşim mai uşor momentele dificile sau boli grave, să ne
împăcăm mai uşor cu noi înşine şi cu cei apropiaţi, să fim mai buni, să ne concentrăm pe
lucrurile cu adevărat importante în viaţă. ―Gândurile noastre, influenţate de factori externi -
îngrijorări referitoare la bani, stres legat de serviciu, tensiuni relaţionale - ajung să ne împiedice
dezvoltarea spirituală şi descoperim că ne îndreptăm în direcţie opusă faţă de calea pe care o
doream‖ (Chopra, 2013).
Când obstacolul este în noi înşine. Alergăm toată viaţa din obstacol în obstacol, sperând să
le depăşim. De multe ori, obstacolul este în noi înşine, în inerţia noastră, în pesimismul,
defetismul şi gândurile negative care ne împiedică să luptăm, să învăţăm şi să ne schimbăm, să
ne stăpânim temperamentul şi emoţiile. ―Procesele noastre psihice sunt, în marea lor majoritate,
reflecţii, îndoieli, experienţe‖ (Jung,1994). Este firesc să ne întrebăm permanent despre noi şi
despre cei din jur, dar nu este firesc să ne autoblamăm şi să ne subestimăm ca fiinţe umane. Pe
de altă parte, nici să ne supraestimăm, având permanent impresia că suntem mai deştepţi, mai
talentaţi şi că ştim şi putem mai multe decât cred alţii. Când avem impresia că obstacolele ni le
pun alţii, uneori avem dreptate dar, alteori, ne minţim singuri.
Ne punem singuri obstacole şi când alegem prieteni şi parteneri de viaţă nepotriviţi, mentori
nepotriviţi, locul de muncă nepotrivit; când ne facem speranţe prea mari, nerealizabile; când
subestimăm greutăţile unui anumit demers. Carl Jung atribuie problemele noastre conştientului,
care se conturează în momentul adolescenţei, printr-o dedublare a Eu-lui, prin trecerea de la
cunoaşterea mai mult instinctivă în copilărie, la cunoaşterea conştientă, dar care poate fi uneori
iluzorie. Carl Jung ne spune: ―Marile probleme ale vieţii nu sunt niciodată definitiv rezolvate.…
Se pare că rostul acestor probleme nu este să le rezolvăm, ci să lucrăm necontenit la rezolvarea
lor.…Obţinrea unui statut social şi modelarea naturii proprii în aşa fel încât să se potrivească,
mai mult sau mai puţin, cu acest statut constituie o realizare remarcabilă‖.
Psihologul austriac Alfred Adler ne spune că putem clasifica oamenii după modul în care
înfruntă dificultăţile astfel (Adler, 1996):
- ―Optimiştii sunt acei oameni la care dezvoltarea caracterului urmează, în ansamblu, o
direcţie lipsită de ocoluri. Ei înfruntă cu curaj toate greutăţile, fără a le lua în tragic. Au o
statornică încredere în sine şi îşi formează cu uşurinţă o atitudine favorabilă vieţii. Ei nu
sunt peste măsură de pretenţioşi, pentru că se autoestimează în chip judicios şi nu se simt
frustraţi. Suportă mai uşor necazurile decât ceilalţi, care totdeauna găsesc motive să se
considere slabi şi neputincioşi. În situaţiile critice, ei rămân fermi în convingerea că răul
poate fi îndreptat‖;
- ―Pesimiştii, ca urmare a evenimentelor şi impresiilor din copilărie, au rămas cu un
sentiment de inferioritate, dificultăţile de tot felul dându-le senzaţia că viaţa nu este
uşoară. O dată intrată în orbita concepţiei pesimiste despre lume, alimentată de
tratamentul nedrept care li se aplică, privirea pesimiştilor va cădea fără încetare asupra
părţilor întunecate ale vieţii. Mult mai conştienţi decât optimiştii cu privire la greutăţile
vieţii, ei îşi pierd lesne curajul. Adesea, sub imperiul unui sentiment de incertitudine,
caută un sprijin, ceea ce de obicei se manifestă în exterior prin imposibilitatea de a
rămâne singuri, ca în cazul copiilor care încearcă să se agaţe de fusta mamei sau o strigă
întruna. De multe ori, acest strigăt după mama poate persista până la vârste înaintate‖.

79
 ―Oamenii optimişti îşi menţin o mentalitate bazată pe soluţii, văzând o rezolvare în fiecare
problemă şi o posibilitate în fiecare imposibilitate‖, ne spune şi scriitorul american John
Maxwell.
Abaterile din drum şi posibile întoarceri. Posibile abateri (de multe ori reversibile) de la
un fizic şi psihic normal se datorează în cele mai multe cazuri exceselor şi dezechilibrelor
comportamentale: nutriţie dezechilibrată sau incorectă, lipsă de somn, ambiţie şi muncă excesivă
sau în salturi, iubire excesivă, vicii necontrolate. Dar sunt şi abateri prin care ne transformăm
corpul (mai ales femeile) pentru a fi în pas cu moda, pentru a satisface privirile sau simţurile
altora, punându-ne în primejdie sănătatea. Dezechilibrele fizice şi psihice se produc treptat şi
individual, în funcţie de capacitatea organismului de adaptare. De multe ori apelăm la medic
pentru a ne reface, iar acesta ne recomandă în primul rând abandonarea cauzelor, prin
schimbarea stilului de viaţă privind nutriţia, odihna, autocontrolul, anturajul. Aceste schimbări,
dacă reuşim să le facem, reprezintă întoarceri pozitive în viaţa noastră, cu efect benefic asupra
evoluţiei ulterioare. Aceste întoarceri ne testează voinţa, pentru că sunt cu atât mai dificile cu cât
ne trezim la realitate mai târziu. Metodele pentru revitalizare nu sunt întotdeauna eficiente şi de
multe ori au efecte adverse, de exemplu, curele de slăbire sau tratamentele pentru depresie.
Autocontrolul şi apelul la mama natură sunt probabil metodele cu cele mai puţine efecte
secundare.
Există însă şi abateri fizice sau psihice ireversibile, cauzate de boli genetice, dar şi de
accidente sau de boli incurabile, care de multe ori sunt din vina noastră: neglijenţă alimentară sau
fiziologică, controale tardive, abuzul de medicamente, lipsa educaţiei medicale de bază.
Intelectual, posibile abateri sunt întreruperea studiilor sau redirecţionarea lor spre ceea ce ni
se pare prosperitate rapidă; dar şi întreruperea oricărei preocupări intelectuale după terminarea
şcolii obligatorii, după întemeierea unei familii, după începerea lucrului. Cauzele întreruperii
studiilor pot fi obiective (de obicei, materiale), dar de multe ori sunt cauze subiective: studiile nu
ni se potrivesc sau dorim independenţă şi câştig imediat; sau, lenea, lipsa de voinţă, anturajul
nociv. Uneori abandonăm studiile care ni se potrivesc din mândrie, să le arătăm altora că putem
mai mult şi ne îndreptăm spre studii care nu ni se potrivesc, pe care le facem cu dificultate şi în
cele din urmă le abandonăm. Alteori alegem greşit studiile de la început, la insistenţa părinţilor
sau din proprie voinţă. Unii nu avem curajul şi resursele psihice necesare să le abandonăm şi să
începem studiile potrivite. Cei care o fac au de obicei mai multe satisfacţii profesionale.
Deşi multe din cauzele întreruperii studiilor şi a activităţii intelectuale dispar în timp, nu le
reluăm din cauză că am pierdut obişnuinţa studiului individual sau în colectiv, pentru că ne-am
canalizat atenţia spre alte tipuri de activităţi sau spre un anturaj care nu ne încurajează în această
direcţie. Aparent mai multă voinţă şi ambiţie personală par să fi fost în perioada comunistă, când
multe persoane, unele deja adulte, îşi reluau studiile la seral sau fără frecvenţă. Unii din
oportunism, pentru a accede la o anumită funcţie; alţii din ambiţie personală şi, destul de puţini,
dintr-o reală dorinţă de cunoaştere şi perfecţionare. Tot în comunism erau obligatorii şi stagii de
perfecţionare profesională pentru a obţine o nouă gradaţie, în general plătite de fabrici sau
instituţii. În capitalism, această practică este rară, tinerii trebuind să îşi plătească singuri studiile
de perfecţionare, unii chiar şi pe cele profesionale.
Emoţional, abaterile apar atunci când anumite evenimente ne accentuează şi ne amplifică o
emotivitate şi timiditate deja existente, conducând la depresii şi izolări temporare, la refulări
emoţionale. Întoarceri emoţionale sunt posibile atunci când, prin autocontrol, scăpăm de inhibiţii
şi de amintirea eşecurilor; când uităm sau ignorăm cauzele depresiei şi când reuşim să ne facem
vizibilă adevărata personalitate. Din punct de vedete social, ne putem abate de la drumul drept,

80
de la visele de tinereţe şi de la o viaţă socială corectă pentru a ne alătura unor comunităţi
nepotrivite sau a ne abandona unor vicii. În general, sunt abateri reversibile, întoarcerile
necesitând ajutorul familiei şi al prietenilor. Spiritual, abaterile apar atunci când tineri crescuţi în
spiritul valorilor creştine, le abandonează pentru ispite materiale, financiare, amoroase. Sunt
abateri reversibile atunci când dispar cauzele. Există şi abateri pozitive, când persoane
traumatizate fizic sau psihic, fără educaţie spirituală, îşi revin din traume prin influenţa spirituală
a unor apropiaţi.
Abandonarea cursei. Uneori din cauze obiective, alteori din lipsă de voinţă sau de răbdare,
abandonăm tot ce era mai important în viaţa noastră, uneori chiar viaţa însăşi. ―O singură clipă
ne poate transforma viaţa‖ (Christoph Martin Wieland, scriitor german). Parafrazând, putem
spune că un singur gând ne poate transforma existenţa. Dacă gândul este pesimist, neîncrezător,
neiubitor, neîndrăzneţ, ne poate face să ne abandonăm drumul vieţii sau doar pe cel al
cunoaşterii. Dacă, dimpotrivă, gândul este optimist, încrezător, iubitor şi îndrăzneţ, ne dă voinţa,
curajul şi răbdarea pentru a depăşi obstacolele şi a continua lupta cu viaţa şi cu noi înşine.
Mulţi bolnavi incurabili renunţă să mai lupte pentru viaţa lor, pentru acea minimă şansă pe
care o au. Alţii renunţă să lupte pentru o viaţă normală, pentru dragoste, pentru profesia visată.
Ne întrebăm de ce unii luptăm până la capăt, iar alţii abandonăm lupta chiar şi când situaţia nu
este foarte gravă. Ce ne deosebeşte? În mod sigur, temperamentul optimist sau pesimist, gândirea
pozitivă sau negativă, personalitatea şi voinţa puternică sau slabă, încrederea în noi şi în
Dumnezeu sau lipsa ei, iubirea celor din jur sau lipsa ei, iubirea pentru cei apropiaţi sau lipsa ei.
Abandonarea recuperării fizice este determinată sau cauzată de o involuţie psihică, de o
deprimare cronică şi de o involuţie spirituală, de pierderea încrederii în ajutor extern şi a liniştei
sufleteşti. Abandonarea evoluţiei intelectuale este de obicei cauzată de lipsuri materiale sau de
lipsa unui scop în viaţă. Abandonarea evoluţiei emoţionale ne determină să ne izolăm, să
renunţăm la relaţii sociale normale, deci implică şi abandonarea evoluţiei sociale. Abandonarea
evoluţiei spirituale ne determină să abandonăm valorile creştine (dacă le-am urmat anterior) sau
să nu dorim să le cunoaştem. Unii o facem din convingere, alţii o facem pentru că ateismul este
la modă. Unii regretăm la bătrâneţe când constatăm că ne lipseşte liniştea sufletească pe care o
vedem la alţii.
Sfatul înţelepţilor – Obstacole, abateri sau abandon
Obstacole
- Omul politic american John Kennedy: ‖Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul
acela nu duce nicăieri‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Cu cât e mai aspră lupta, cu atât este mai mare victoria‖
Abateri
- Compozitorul francez Francois Regnard: ―Văd calea cea bună, dar apuc pe cea opusă‖
- Actorul american Charlie Chaplin: ―La răscruce de viaţă nu există indicatoare‖
Abandon
- Scriitorul american Norman Vincent Peale: ―Întotdeauna e prea devreme pentru a renunța‖
- Pictorul italian Leonardo da Vinci: ―Nimic nu ne înșeală mai mult decât propria noastră gândire‖
- Biblia: ―Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide‖ (Matei 7,7-11)

Ascendentul nostru: ne recunoaştem şi ne dezvoltăm aptitudinile native

Talentul se făureşte în tăcere, iar caracterul în vâltoarea vieţii (Goethe, scriitor german)
Nu pierde din vedere cine eşti şi fă numai ceea ce se potriveşte cu personalitatea ta (Ioan Slavici,
scriitor român)

81
 Dintre toate aptitudinile cu care ne-a înzestrat natura, prima este forţa raţiunii, care se înalţă
deasupra propriilor noastre patimi şi slăbiciuni şi care ne face să ne cârmuim calităţile, talentele şi
virtuţile (Nicolas Chamfort, scriitor francez)
O temă dominantă a cărţii este aceea că trebuie să ne punem viaţa în acord cu calităţile
native, să fim noi înşine pentru a evolua în mod natural; dar şi să ne dublăm calităţile native cu
acele calităţi dobândite care ne ajută să ne dezvoltăm optim. Calităţi noi dobândim prin educaţie,
evoluţie intelectuală, practică şi spirituală. Dobândim noi calităţi ca seriozitatea, voinţa, răbdarea,
perseverenţa, iubirea, generozitatea, iertarea. Pe lângă calităţi avem şi defecte, native sau
dobândite, care ne pot împiedica evoluţia dacă le lăsăm să ne domine viaţa. Dacă nu suntem
atenţi, dobândim defecte ca: lăcomia, minciuna, gelozia, invidia, mânia. Recunoaşterea acestor
defecte este şansa noastră de a le corecta.
Cunoaşterea şi acceptarea cu obiectivitate a calităţilor şi defectelor personale şi ale celor din
jur ne ajută în momente importante din viaţă ca alegerea prietenilor; alegerea studiilor şi a
profesiei potrivite; ne ajută să rezistăm în faţa celor care vor să ne convingă să facem ceva ce nu
dorim; în luarea deciziilor corecte; în stabilirea corectă a priorităţilor în viaţă
(Carrington&Whitten, 2005). Dacă ne dezvoltăm şi ne folosim caliţătile native în profesie,
familie şi societate, munca devine uşoară şi plăcută; rezultatele muncii sunt pe măsura
aşteptărilor noastre şi ale celor din jur; eşecurile profesionale sunt minime sau inexistente;
recunoaştem şi ne putem alege partenerii potriviţi cu calităţile şi pasiunile noastre, deci putem
avea o familie fericiă; recunoaştem şi ne putem alege prietenii potriviţi, deci putem avea o viaţă
socială fericită; suntem apreciaţi şi respectaţi pentru onestitate.
Enumerăm în continuare câteva întrebări la care ar trebui să răspundem sincer pentru a ne
cunoaşte şi a ne valorifica potenţialul fizic, intelectual, emoţional şi spiritual.
Cum ne evaluăm temperamentul, caracterul şi tipul de personaliate? În Capitolul 2, au
fost incluse cele mai importante tipuri de temperamente, trăsături de caracter, tipuri de
personalitate propuse de psihologi, precum şi teste de evaluare şi autoevaluare care ne pot ajuta
să ne identificăm adevărata personalitate, acele calităţi şi defecte care ne caracterizează cel mai
bine. În funcţie de vârstă, calităţile şi defectele pot fi native sau dobândite pe parcurs. Un proverb
albanez spune:‖Unui om e mult mai ușor să-i dezvolți calitățile decât să-i înlături defectele‖.
Depinde de noi cum ne valorificăm calităţile şi cum ne estompăm defectele astfel încât să nu ne
împiedice a evolua în sensul dorit de noi.
Avem aptitudini fizice, practice sau tehnice, intelectuale, sociale sau spirituale? Lumea
evoluează pentru că ne deosebim unii de alţii, ne completăm reciproc şi astfel ne ajutăm reciproc.
Cum ar fi lumea fără sportivi, fără meseriaşi, fără tehnicieni, fără intelectuali, fără medici şi
asistenţi sociali şi, pentru unii, fără preoţi? Aptitudinile noastre împreună schimbă lumea. Unii
contribuie mai puţin, alţii mai mult. Şi dacă schimbăm un om sau un loc, dacă producem un lucru
aparent neînsemnat, dar care face plăcere cuiva, dacă îngrijim un copil sau un bătrân, dacă dăm
un sfat bun, putem spune că am contribuit cu ceva.
Aptitudinile fizice ne ajută să ne dezvoltăm armonios şi să fim modele pentru copiii şi tinerii
care nu ştiu cum să îşi consume energia. Unii le folosim în profesie, dar cel mai mulţi le folosim
ca hobby şi ca prilej de socializare. Aptitudinile practice sau tehnice sunt în ziua de azi din ce în
ce mai orientate spre informatizare şi robotizare. Puţini dintre noi mai dorim să învăţăm meserii
tradiţionale, pentru că nu câştigăm cât ne-am dori sau chiar pentru că nu mai găsim amatori de
produse tradiţionale (poate cu excepţia celor culinare). Dacă avem astfel de aptitudini, putem să
le dezvoltăm prin cunoştinţe tehnice pentru a fi în pas cu vremurile sau să le folosim doar de
plăcere. Oricum, nu trebuie să le lăsăm nefolosite. Aptitudinile intelectuale sunt înclinaţii

82
naturale spre studiu, cercetare, meditaţie, educaţie superioară. Sunt înclinaţii pe care nu le avem
toţi, dar nu trebuie să ne ruşinăm pentru acest lucru, pentru că lumea nu ar exista doar cu
intelectuali. Şi nici nu se poate spune că intelectualii (sau cei care au o profesie intelectuală) sunt
întotdeauna mai inteligenţi decât cei cu profesii tehnice sau fizice. În diferite etape ale vieţii, toţi
suntem obligaţi să învăţăm, cu plăcere sau nu. Dar în ziua de azi, puţine meserii se mai pot face
doar învăţând la locul de muncă, urmărindu-i pe alţii. Mai devreme sau mai târziu tot trebuie să
urmăm cursuri de calificare, pentru perfecţionare şi evoluţie personală. Cu astfel de cursuri nu
putem spune că am devenit intelectuali, dar ne menţinem mintea trează şi evoluăm în profesie şi
în viaţă. Pentru a reduce diferenţa faţă de intelectualii adevăraţi şi pentru a le putea înţelege
mesajul, o cale este lectura sau studiul individual în domenii care ne plac.
Aptitudinile sociale sunt înclinaţii naturale spre ajutorarea altora. Nu toţi cei care au profesii
sociale au astfel de aptitudini. Unii medici sau psihologi îşi fac profesia pentru curiozitatea de a
cunoaşte corpul sau mintea umană; unii avocaţi o fac pentru bani; unii preoţi o fac fără o vocaţie
deosebită; politicienii o fac pentru putere, etc. Sunt de admirat şi se cunosc de la distanţă cei care
îşi fac profesia socială îndemnaţi de grijă, compasiune, de dorinţa de a ajuta şi de a face bine.
Aptitudinile spirituale sunt înclinaţii naturale spre meditaţie, filosofie, teologie, spre cunoaşterea
şi dezvoltarea spiritului uman. În era noastră practică, cei cu astfel de aptitudini şi profesii sunt
consideraţi inutili, pentru că fac o muncă fără finalitate practică. Uităm însă că în antichitate,
mulţi filosofi erau şi oameni de ştiinţă, preocupaţi atât de trup, cât şi de suflet. Ignorăm şi faptul
că, dacă separăm trupul de spirit şi ne preocupăm doar de trup, rămânem persoane incomplete,
vulnerabile la atacuri psihice, aproape permanente în ziua de azi. Să căutăm astfel de oameni, să
le ascultăm sfaturile sau să le citim ideile pentru a ne înţelege mai bine pe noi înşine.
Ne-am ales profesia în acord cu aptitudinile? Ce facem natural, fără mare efort? Abia
când ne dăm seama că profesia aleasă nu ni se potriveşte, că ne chinuim să o facem şi că nu
avem rezultatele aşteptate, ne dăm seama că nu am ales-o în funcţie de ce ne place şi de ce ne
pricepem, adică de aptitudinile noastre naturale, ci din cu totul alte motive (bani, ambiţia
personală sau a părinţilor, modă). Fiecare avem cel puţin un dar natural pe care este păcat să nu îl
folosim în profesie şi să nu îl dezvoltăm. În acelaşi timp, ocupăm poate locul altcuiva care este
mai potrivit în profesia şi funcţia respectivă. Este o modă ca tinerii să se înscrie la mai multe
facultăţi, cu profile diferite, nu întotdeauna din teama de a rămâne fără a intra la facultate, ci din
necunoaşterea adevăratei vocaţii, a acelor aptitudini care îi fac mai potriviţi pentru o singura
profesie. Astfel, există situaţii când tânărul practică altă meserie decât cea pentru care a studiat,
când ocupă o funcţie pentru care nu este calificat şi pe care evident nu o face bine şi cu plăcere.
Cum ne putem dezvolta aptitudinile native? Atunci când ne alegem profesia în funcţie de
aptitudinile native, dezvoltarea acestor aptitudini este naturală. Pentru că ne place ce facem, vom
dori să fim mai buni, să realizăm mai multe, deci să ne autoperfecţionăm. Pe de altă parte
recunoaşterea muncii noastre făcută bine, va constitui un stimulent în plus pentru a evolua şi
progresa permanent.
Sfatul înţelepţilor – Ne dezvoltăm şi ne folosim aptitudinile native
- Proverb latin: ―Fiecare să-şi cunoască talentul‖
- Scriitorul american Marcus Buckingham: ―Din păcate, mulţi dintre noi ne cunoaştem prea puţin
talentele şi puterile, şi încă şi mai puţin abilitatea de a ne construi viaţa bazându-ne pe ele. În loc de
acest lucru, ghidaţi de profesori, părinţi şi manageri devenim experţi în slăbiciunile noastre şi ne
petrecem viaţa încercând să reparăm aceste defecte, în timp ce calităţile noastre stau adormite sau
neglijate‖
- Psihologul american Erich Fromm: “Principala sarcină a omului este să se nască pe el însuşi, să
devină ceea ce este potenţial‖

83
 - Poetul latin Vergiliu: ―Nu toţi putem face de toate‖
- Juristul roman Celsius Iuventus: ―Nimeni nu-i obligat la mai mult decât poate‖
- Scriitorul brazilian Paulo Coelho: ―Există în lume un mijloc de exprimare accesibil tuturor: e
limbajul entuziasmului, al lucrurilor făcute cu dragoste şi perseverenţă, în căutarea a ceva ce-ţi
doreşti sau în care crezi‖.
- Scriitorul francez Max Jacob: ―Când munceşti, joacă-te. Munca, dacă este doar o datorie, te ucide‖
- Politicianul britanic Austin Leyard: ―Omul potrivit la locul potrivit‖
- Proverb german: ―Exerciţiul îl face pe meşter‖.
- Oratorul roman Cicero: ―Să nu dorim lucruri greu de realizat‖

Descendentul nostru: ne minţim singuri sau ne lăsăm minţiţi

Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile (Friedrich
Nietzsche, filosof german)
Toţi escrocii de pe pâmânt la un loc nu fac cât cei care se înşeală singuri (Charles Dickens,
scriitor englez)
Când ne minţim singuri? Ne minţim singuri încercând să fim altfel decât suntem cu
adevărat, în profesie, în familie sau în societate; să facem ceva ce nu ni se potriveşte, fie pentru
că nu ne cunoaştem bine, fie pentru că vrem să impresionăm cu calităţi pe care nu le avem, dar
încercăm să le simulăm; să urmăm sfatul părinţilor şi să ne atribuim dorinţe care nu ne aparţin; să
evităm suferinţe fizice sau psihice; să întreţinem o fericire falsă. În aceste situaţii vom avea mai
multe dezavantaje: munca va fi dificilă şi neplăcută; rezultatele muncii nu vor fi pe măsura
aşteptărilor sau vor fi chiar proaste; vom avea multe eşecuri profesionale; vom avea o familie
nefericită care, în cele din urmă, se destramă, de obicei din nepotrivire de caracter şi din lipsa
unor pasiuni comune; vom alege prieteni nepotriviţi pe care în cele din urmă îi vom abandona;
vom fi condamnaţi pentru nesinceritate şi acuzaţi de cabotinism.
Orgoliul ne întreţine uneori o imagine deformată sau falsă despre noi înşine sau despre cei pe
care îi iubim. Preferăm să ne amăgim decât să recunoaştem că suntem mai prejos decât alţii.
Lenea, comoditatea sau interesul ne împiedică să schimbăm ce nu ne place la noi sau la cei din
jur. Preferăm să ne considerăm fericiţi într-o anumită situaţie a cărei schimbare ar însemna un
deranj destul de mare sau pierderea unor avantaje. De multe ori însă, această fericire aparentă ne
împiedică să fim liberi şi să cunoaştem adevărata fericire sau să ne îndeplinim un vis.
Teama de suferinţă fizică sau psihică ne împiedică să acceptăm o schimbare declanşată de
noi sau de cei din jur. Sau să cunoaştem lumea reală, uneori violentă şi dură. Este teama specifică
singuraticului care preferă singurătatea unei potenţiale suferinţe. Teama de noi înşine reprezintă
teama de decizii proprii dureroase sau de acţiuni proprii violente prin care ne-am putea leza
singuri sau dezechilibra psihic. Preferăm să ne izolăm de orice ne-ar putea destabiliza. Un defect
care ne face des să evităm adevărul este şi neîncrederea în noi, în capacitatea noastră de a ne
autocontrola reacţiile sau de a ne schimba viaţa sau munca.
Eul ideal este imaginea pe care o avem asupra persoanei care ne-ar plăcea să fim (Maltby et
al., 2010). Ni se recomandă să ne construim o astfel de imagine şi să ne evaluăm permanent în
raport cu ea, cât de aproape sau de departe suntem de ea. Greşim însă atunci când ne dorim să
fim o persoană perfectă, puternică şi de mare succes. Cu cât ambiţiile noastre sunt mai mari, cu
atât suntem mai dispuşi să facem compromisuri pentru a le atinge, cu atât mai mult ne îndeamnă
să ne disimulăm adevărata personalitate, deci să ne minţim singuri şi să îi minţim pe cei din jur.
Când suntem minţiţi? Dezavantaje similare cu cele anterioare vom avea şi dacă ne lăsăm
minţiţi (chiar dacă raţiunea ne spune contrariul) în familie, de colegi sau falşi prieteni, ca să ne

84
protejeze sau dimpotrivă să ne discrediteze. În general, familia ne îndeamnă spre
responsabilitate, spre o meserie stabilă, spre dezvoltarea aptitudinilor. Există însă şi cazuri când
părinţii, frustraţi de nerealizările personale, îşi îndeamnă copiii spre cariere şi funcţii nepotrivite,
spre atitudini contrare personalităţii acestora, spre relaţii nepotrivite, cu scopul de a parveni
social, de a se îmbogăţi, indiferent de mijloace şi de sacrificarea fericirii copiilor. Vedem cum
părinţii implicaţi în afaceri îşi iniţiază copiii în acelaşi tip de afaceri; cei implicaţi în politică îşi
îndeamnă copiii spre cariere politice; oamenii de ştiinţă îşi sprijină copiii în a face profesii
ştiinţifice, etc, de multe ori contrar aptitudinilor copiilor. O veche zicală ne spune că ―mai bine îi
dai omului o undiţă, decăt un peşte‖; deci să îndemnăm copilul să înveţe o meserie şi se bazeze
pe el însuşi, decăt să îi dăm totul de-a gata, pentru că nu ştim niciodată când îi va fi util ce a
învăţat. Lipsa de experienţă din tinereţe şi necunoaşterea propriei personalităţi, dar şi lipsa
voinţei personale ne fac să cădem în aceste capcane ale familiei sau anturajului.
Sfatul înţelepţilor – Ne minţim singuri şi suntem minţiţi
- Scriitorul francez Nicolas Boileau: ―Nimic nu-i mai frumos decât adevărul‖
- Regele David: ―Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă‖ (Psalmul 115)
- Proverb francez: ―Un om avertizat face cât doi‖
- Scriitorul francez François de La Rochefoucauld: ―Nu trebuie să ne simțim jigniți când ceilalți ne
ascund adevărul, de vreme ce noi ni-l ascundem adesea nouă înșine‖
- Profetul indian Buddha: ―Care este cel mai mare duşman al omului, dacă nu propria sa minte?‖
- Omul politic Franklin Roosevelt: ―Oamenii nu sunt prizonierii destinului, ci mai degrabă prizonierii
propriei minți‖

85
 4. Ne cunoaştem pe noi înşine
Toată lumea crede că obiectul vieţii acesteia este să urmeze un plan. Nimeni nu se întreabă dacă
acest plan e al lui sau a fost creat de altcineva. Strâng experienţe, amintiri, lucruri, idei ale altora …,
dar îşi uită propriile vise (Paulo Coelho, scriitor brazilian)
Caută adevărata fericire: să fii fericit de tine însuţi (Seneca, filosof roman)
Dacă am face toate lucrurile de care suntem capabili, ne-am uimi şi pe noi înşine (Thomas
Edison, inventator american)
Din acest capitol aflăm: o radiografie a personalităţii noastre interioare (încrederea în noi, iubirea,
spiritul şi mintea deschise, valorile şi principiile morale, controlul emoţional) şi exterioare
(comportamentul şi atitudinile în societate, aspectul exterior şi relaţiile sociale); răspunsuri la întrebări
de conduită personală, existenţială şi spirituală; sfaturi ale unor psihologi şi ale unor personalităţi
universale privind existenţa umană şi autocunoaşterea.
Cunoaştere şi aspiraţii în etapele vieţii. Dictonul "Cunoaşte-te pe tine însuţi", deşi cunoscut
de mulţi, a devenit cu prea puţină aplicare practică. Câţi încercăm să ne cunoaştem pe noi înşine
de tineri cu scopul de a urma drumul corect şi de a utiliza toate harurile şi darurile primite de la
părinţi, de la Dumnezeu sau de la cine credem că le primim? Aproape toată viaţa încercăm să ne
evaluăm doar capacitatea şi şansele de a obţine ceva. Foarte rar ne evaluăm şi şansele de a da
ceva, fără a obţine altceva în schimb. Începem să ne autoanalizăm cu adevărat când este deja
prea târziu ca să avem voinţa, curajul sau posibilitatea de a ne schimba caracterul sau viaţa.
Psihologul austriac Alfred Adler ne spune că ―efectele unei experienţe de viaţă se transformă
radical în cazul în care în om există o forţă, un motiv viu, anume cunoaşterea de sine, înţelegerea
din ce în ce mai profundă a ceea ce se petrece în sine şi a surselor generatoare. Din acel moment,
el devine un alt om, de care niciodată nu va putea face abstracţie‖ (Adler, 1996). Şi Sfântul
Vasile cel Mare ne îndrumă la fel: ―Analizează-te pe tine însuţi în toate privinţele. Să ai
neadormit ochiul sufletului pentru paza ta‖. Într-adevăr, ochiul sufletului ne ajută să ne
cunoaştem şi să discernem ceea ce nu vedem cu ochiul trupesc.
Necunoaşterea de sine porneşte din copilărie, din lipsa de timp sau de interes a părinţelor de a
dobândi cunoştinţe de psihologie, de a-şi analiza şi îndruma propriul copil spre autoanaliză. Se
continuă în şcoală, din lipsa de timp sau de interes a profesorilor de a obliga tinerii să se
autoanalizeze pentru a scăpa de timpuriu de defectele şi temerile care îi împiedică a deveni
optimi, nu doar profesional, ci şi moral şi spiritual. Orientarea profesională, dacă mai există, este
cea mai răspândită formă de autoanaliză, practicată în familie şi în şcoală.
Mai târziu, când devenim adulţi, nu mai avem timp sau ne lipseşte curajul de a ne
autoanaliza. De ce ne trebuie curaj să ne cunoaştem? Probabil pentru că intuim gravitatea
descoperirilor despre persoana care am devenit şi despre ce am reuşit să realizăm în comparaţie
cu ce visam. Aceste descoperiri ne-ar putea obliga la schimbări pe care nu avem curajul, voinţa,
dorinţa sau putinţa să le facem, fără a-i afecta şi pe cei din jur. Dacă nu avem curajul să ne
autoanalizăm, nici nu vom accepta adevărul şi îi vom condamna pe toţi cei care au curajul să ni-l
dezvăluie. Pe de altă parte, dacă avem curaj să ne analizăm cu obiectivitate vorbele, faptele şi
realizările, ce se întâmplă dacă descoperim că suntem lacomi sau invidioşi sau răi sau neiertători
sau mincinoşi sau că avem alte defecte? Cum vom reuşi să scăpăm de aceste defecte cu care
convieţuim? Ce ne poate ajuta?
Lumea modernă apelează la psihanalişti. De fapt, ce fac ei altceva decât a ne pune întrebări şi
a ne îndemna la schimbare? Pot ei oare şti mai bine decât noi care este distanţa între visele
tinereţii şi realitatea prezentă? Sau care au fost cauzele abaterii de la drumul visat? Putem fi
proprii noştri analişti. Dar nu reuşim să fim întotdeauna şi proprii noştri vindecători. Pentru
86
eliminarea sau minimizarea defectelor şi temerilor noastre, ar trebui să apelăm la dragostea celor
apropiaţi, la munca realizată cu plăcere şi cu satisfacţii personale, precum şi la credinţa creştină.
La credinţa care condamnă orgoliul, lăcomia, invidia, minciuna, violenţa şi păcatul în general şi
îndeamnă la iubire, iertare, milă, smerenie şi păstrarea speranţei.
Dorinţa şi capacitatea noastră de cunoaştere şi schimbare sunt într-o continuă evoluţie,
ascendentă sau descendentă, din copilărie până la bătrâneţe. Mai jos sunt prezentate situaţiile
generale, care însă au şi multe excepţii. Există adolescenţi şi tineri care, deşi nu se cunosc foarte
bine, ştiu ce vor de la viaţă; precum şi bătrâni capabili de schimbare. Dar sunt excepţii. Cei mai
mulţi suntem în situaţiile de mai jos.
Sunt copil, ajutaţi-mă să mă cunosc! Este dorinţa neexprimată a copilului, dar doar mai
târziu ne dăm seama de cât ajutor am primit în copilărie. Dacă rămânem timizi, cu un
comportament neacceptat de societate, cu incapacitatea de afecţiune, iresponsabili, cu defecte
fizice sau psihice uşor reversibile în copilărie, fără o educaţie de bază, ne dăm seama că nu am
fost ajutaţi suficient sau de loc în copilărie.
Sunt adolescent şi încerc să mă cunosc! În adolescenţă, apare prima licărire de speranţă că
reuşim să ne cunoaştem şi să ne definim dorinţele şi prima preocupare în această direcţie. Ne
alegem modele în afara familiei, deci alegem libertatea de a ne decide singuri soarta, dar şi
libertatea de a greşi. Dacă nu reuşim să îndreptăm nici o lipsă rămasă din copilărie, putem spune
că a fost o încercare eşuată. Iar dacă reuşim să stricăm ceea ce am clădit în copilărie privind
comportamentul, educaţia sau afecţiunea, putem spune că, în loc să ne cunoaştem mai bine, am
devenit de nerecunoscut şi trebuie să ne reparăm.
Sunt tânăr şi vreau să mă cunosc! La tinereţe devenim mai conştienţi şi mai responsabili,
deci avem încă o şansă de a progresa în cunoaştere şi de a repara ce am stricat anterior în
adolescenţă. De fapt, este ultima noastră şansă de a ne defini adevărata personalitate, interioară şi
exterioară. Încă avem capacitatea de schimbare în bine, obiceiurile rele nu au pus foarte tare
stăpânire pe fizicul şi psihicul nostru, avem o mare capacitate de învăţare, dar şi de dezvăţare,
avem încă idealuri pe care vrem să le atingem.
Sunt adult, am curajul să mă recunosc? La maturitate, putem progresa în cunoaşterea
propriei personalităţi, dar rar avem posibilitatea sau voinţa să reparăm ceva, pentru că deja
caracterul ne este format şi obişnuinţa este mai puternică decât capacitatea de schimbare. Doar o
motivaţie foarte puternică ne poate împinge spre o schimbare dar, de obicei, doar profesională,
nu şi temperamentală sau comportamentală. Ne abandonăm idealurile sau, în cel mai bun caz, le
transferăm copiilor. Uneori ne abandonăm şi prietenii din tinereţe sau familia.
Sunt bătrân, am curajul să mă accept? La bătrâneţe, putem doar să privim în urmă şi să
regretăm eşecurile, uneori să ne ameliorăm defectele şi viciile, fără a putea scăpa de ele. Trăim
din amintirile fericite, dacă le avem, şi le regretăm pe cele nefericite. Trăim pentru copii sau
nepoţi şi, dacă ne acceptă, ne revigorăm prin prezenţa lor în viaţă noastră.
Întrebări existenţiale sau cum ne construim viaţa. Viaţa poate fi asemănată cu o casă pe
care o construim din copilărie până la bătrâneţe, uneori singuri, dar de obicei ajutaţi şi de cei din
jur. Pornim în viaţă cu dorinţa de a ne simţi bine, de a putea face ce ne place şi cu cine sau cu ce
ne place. Uneori viaţa noastră este proiectată de alţii (părinţi, profesori, mentori). Dar cel mai des
este opera noastră (ca arhitecţi şi proiectanţi). Din punct de vedere existenţial şi spiritual, casa
vieţii trebuie să ne-o construim singuri, cu răbdare şi inteligenţă, cărămidă cu cărămidă, de la
fundament până la acoperiş. Cerem ajutor în diferite etape ale construcţiei dar, în final, suntem
singurii care decidem asupra interiorului existenţei (spiritul, valorile şi principiile noastre
morale) şi asupra exteriorului ei (comportamentul, aspectul exterior, rezultatele muncii,

87
prieteniile). Atât interiorul, cât şi exteriorul vieţii reflectă creativitea, utilitatea muncii,
moralitatea şi spiritualitatea. Reprezintă ce vom lăsa moştenire: ceva frumos sau urât, ceva
durabil sau şubred.
Ca orice casă, viaţa este compusă din mai multe elemente: fundamentul: pe ce ne bazăm, ce
ne dă siguranţa reuşitei în viaţă; stâlpii de susţinere: cu ce şi cu cine ne ajutăm în momentele
esenţiale sau dificile; interiorul: cine suntem cu adevărat, ce calităţi sau defecte ne ajută sau ne
împiedică să reuşim; exteriorul: cum vrem să ne vadă alţii, ce calităţi sau defecte vrem să arătăm
sau să ascundem; acoperişul: cu ce ne lăudăm la sfârşitul vieţii, care ne sunt împlinirile
importante. ―Când construim trebuie să ne gândim că o facem pentru totdeauna‖ (John Ruskin,
scriitor englez). Ne construim viaţa fără fisuri dacă reuşim să răspundem sincer la cele trei
întrebări esenţiale: cine sunt, ce vreau şi ce fac. Ar trebui să ni le punem începând din copilărie,
dar mai ales în adolescenţă şi la tinereţe, perioade când începem să devenim responsabili de
deciziile noastre, de succesul sau eşecul faptelor noastre. Dar trebuie să avem în minte că ―viaţa
este o luptă necurmată: unii sunt fericiţi mai devreme, alţii mai târziu, iar alţii niciodată‖
(Euripide, dramaturg grec).
Toţi dorim să atingem fericirea, chiar şi pentru timp scurt. Dar fiecare are altă viziune asupra
fericirii pe care şi-o doreşte. În general, oamenii sunt fericiţi atunci când aptitudinile lor practice
şi spirituale (ce le place, ce calităţi îi definesc cel mai bine) se conjugă natural cu dorinţele lor
(ce îi face fericiţi) şi cu realizările lor (ce reuşesc să facă). Câteva direcţii în care trebuie să
acţionăm, cei tineri, dar şi mai puţin tineri, pentru a avea o viaţă împlinită sunt
(Carrington&Whitten, 2005): să ne cunoaştem pe noi înşine; să ne controlăm emoţiile şi să ne
construim relaţii pozitive; să avem încredere în noi înşine; să reflectăm asupra consecinţelor
comportamentului nostru; să facem alegeri privind profesia şi cariera după o informare
aprofundată; să ne luăm responsabilitatea pentru viitorul nostru.
Direcţiile enumerate mai sus, ca şi cele sugerate în subsecţiunile următoare, sunt repere
pentru existenţa noastră. Insistăm asupra faptului că, exceptând calităţile native, succesul sau
eşecul în viaţă depind de alegerile noastre şi de propria definiţie pentru succes sau eşec. Pentru
cei mulţi şi oneşti, succesul înseamnă atingerea unui scop pozitiv, o valoare adăugată de noi
societăţii din dorinţa de a lăsa ceva în urmă.

Importanţă personală, încredere în noi, autoestimare corectă

Ne considerăm importanţi?
Valorezi atât cât te apreciezi (François Rabelais, scriitor francez)
Cea mai stringentă nevoie a fiinţei umane este să se simtă importantă, să fie recunoscută şi
apreciată (Thomas Dewey, politician american)
Valoarea ta stă în ceea ce ești, nu în ceea ce ai (Thomas Edison, inventator american)
Când ştii cât valorezi, nu te opri până nu obţii ce ţi se cuvine (Pierre Corneille, scriitor francez)
Chiar dacă ştii valoarea oricărui obiect, dacă nu îţi cunoşti valoarea propriului suflet, totul este
inutil (Rumi, poet persan)
Stima de sine. ―Stima de sine este încrederea în capacitatea noastră de a gândi şi de a face
faţă provocărilor principale ale vieţii; este încrederea în dreptul nostru de a fi fericiţi, este
sentimentul că suntem valoroşi, că merităm şi suntem îndreptăţiţi să ne declarăm necesităţile şi
dorinţele şi să ne bucurăm de roadele eforturilor noastre‖ (Branden, 1992).
Iniţial, psihologul american William James definea ―stima de sine‖ în comparaţie cu cei din
jur, într-un anumit domeniu: suntem satisfăcuţi dacă ne considerăm mai buni şi suntem copleşiţi
dacă ne întrece cineva. Este o definiţie nesănătoasă (şi o cale sigură spre anxietate) să ne
88
considerăm fericiţi dacă suntem înconjuraţi de persoane pe care le considerăm inferioare şi să ne
fie teamă de talente autentice, pe care în realitate ar trebui să le promovăm şi să le admirăm. Din
păcate, şi în prezent, există multe persoane care îşi aplică această definiţie propriei stime de sine.
Care se consideră importanţi doar comparându-se cu alţii. În alte definiţii, stima de sine include
şi capacitatea de a fi responsabili pentru propria viaţă şi de a acţiona responsabil faţă de cei din
jur. Sunt trăsături care ne îndreptăţesc cel mai bine să ne creştem stima de sine şi să ne creştem
valoarea în ochii celorlalţi, mai mult decât rezultatele spectaculoase sau bogăţiile trecătoare.
Părinţii au un rol important în creşterea şi întreţinerea stimei de sine a copiilor. Mulţi
acţionează în sens contrar şi obţin copii, apoi adolescenţi şi adulţi complexaţi, cu complexe de
inferioritate, neîncredere în ei înşişi şi subestimare nejustificată. Pe de altă parte, stima de sine se
câştigă sau se poate pierde pe tot parcursul vieţii. Stima de sine, ca şi importanţa personală
amintită mai jos în această secţiune, sunt o necesitate în viaţa noastră, indispensabile pentru o
evoluţie normală, pozitivă şi ascendentă. ―Stima de sine pozitivă operează ca sistemul imun al
conştiinţei, asigurându-ne rezistenţă, putere şi capacitate de regenerare. Când stima de sine este
scăzută, ni se diminuează capacitatea de revenire din situaţii adverse.…Tindem să fim mai mult
influenţaţi de dorinţa de a evita durerea decât de a ne bucura de experienţa avută.….Stima de
sine nu este nici competitivă, nici comparativă. Contextul ei este întotdeauna relaţia individului
cu sine însuşi şi cu alegerile personale. O persoană cu o inteligenţă ridicată şi o stimă de sine
ridicată nu se simte mai potrivită să trăiască şi mai îndreptăţită să fie fericită decât o persoană cu
o stimă de sine ridicată şi cu o inteligenţă modestă‖ (Branden, 1992).
Totuşi, o stimă de sine ridicată nu ne garantează succesul, în lipsa talentului şi a muncii, a
valorilor morale autentice, a abilităţilor sociale. O supraestimare personală este la fel de
dăunătoare ca şi subestimarea (profesională, morală, socială), după cum vom prezenta în
secţiunile următoare.
Sentimentul importanţei personale. Chiar şi atunci când ne considerăm modeşti, în
subconştientul nostru, ne considerăm importanţi şi dorim să fim văzuţi astfel şi de cei din jur.
Fiecare om îşi doreşte să însemne ceva în lume şi pentru ceilalţi, să atragă atenţia sau să lase
ceva în urmă. Psihologii completează acest sentiment cu sentimentul identităţii personale, al
locului, rolului şi valorii noastre în societate. Unii doresc să se simtă importanţi intelectual (cu
diplome şi titluri), alţii social (cu funcţii, averi şi lux), alţii emoţional (cu multe iubiri, cu copii
excepţionali). Acest lucru devine vizibil când ne supărăm dacă nu suntem trataţi cu respect, dacă
suntem criticaţi sau jigniţi, sau doar ignoraţi. De fapt, ne supărăm pentru că avem impresia că ni
s-a micşorat importanţa personală. În acelaşi mod, în momentul în care criticăm sau umilim pe
cineva îi lezăm sentimentul importanţei personale. Utilizăm noţiunea de ―sentiment‖ în sensul de
credinţă şi de impresie intimă, de cele mai multe ori existentă doar în subconştientul nostru.
A ne considera importanţi nu este acelaşi lucru cu a fi mândri sau trufaşi. Importanţa
personală este o atitudine faţă de noi înşine, în timp ce mândria sau trufia sunt atitudini
exprimate faţă de cei din jur, în relaţie cu aceştia. Dacă nu ne cunoaştem singuri valoarea şi
importanţa şi nu ne apreciem corect, nu putem cere altora să o facă în locul nostru, într-un mod
corect şi sincer.
Conştient sau nu, sentimentul importanţei personale este cel care ne poziţionează în lume,
care ne dă încredere în noi înşine. Există şi excepţii, considerate de psihologi patologice, când o
persoană se subestimează continuu, se blamează şi se critică permanent. Astfel de stări pot fi
declanşate şi de reprimări anterioare, de obicei exterioare persoanei respective, a sentimentului
său de importanţă personală. Sentimentul importanţei personale apare în copilărie, prin nevoia

89
copilului de a fi băgat în seamă şi iubit şi se acutizează în următoarele etape. Fiecare om, în felul
său, doreşte să atragă atenţia. Şi fiecare dintre noi o facem în alt mod.
Interiorizarea sau exteriorizarea importanţei personale. Pentru unii dintre noi,
sentimentul importanţei personale este conştient şi interiorizat. Pentru cei mai mulţi însă este
inconştient şi exteriorizat. Atunci când conştientizăm acest sentiment, după ce ne-am evaluat
obiectiv şi am devenit conştienţi de valoarea noastră reală, nu simţim nevoia să ne exteriorizăm
acest sentiment, să ne lăudăm singuri şi nici să fim lăudaţi de cei din jur; să ne demonstrăm
superioritatea; şi, nici nu reacţionăm la jigniri şi critici nejustificate. În schimb, avem
înţelepciunea şi capacitatea să ne însuşim criticile justificate pentru că ne ajută să ne creştem
valoarea şi importanţa personală. Avem capacitatea de a dărui mai mult decât a primi, de a ne
alege prieteni şi parteneri de valoare, de a ne oferi serviciile fără a aştepta recompense. Acestea
sunt atributele valorii şi importanţei noastre mentale, emoţionale şi spirituale pe care simţim
nevoia să o împărtăşim prin fapte şi gânduri care, în cele din urmă, se reflectă în viaţa noastră
socială, fie că suntem conştienţi sau nu. ―Persoanele care au o stimă de sine ridicată nu simt
nevoia să se arate superiori altora; nu caută să îşi dovedească valoarea măsurându-se pe ei înşişi
în raport cu un standard de comparaţie. Se bucură să fie cine sunt, nu să fie mai buni decât alţii‖
(Nathaniel Branden, psiholog american).
Cei care nu suntem conştienţi de valoarea şi importanţa personală, încercăm să o captăm prin
ochii altora, mai mult sau mai puţin sinceri, să fim admiraţi pentru diplome, putere, bogăţie, lux,
haine, pieptănături sau machiaje extravagante. Sau să atragem atenţia prin limbaj violent sau
violenţe fizice. Ne-am întrebat de ce vrem şi ne simţim bine să fim admiraţi de ceilalţi sau să fim
cunoscuţi? Nu cumva pentru că ni se pare că ne sporim astfel valoarea şi importanţa personală pe
care nu am găsit-o sau nu am conştientizat-o în interiorul nostru mental şi spiritual? Încercăm să
compensăm valoarea mentală, emoţională şi spirituală cu o valoare socială trecătoare. Împăratul
Marcus Aurelius amintea de importanţa nefirească pe care o dăm părerii altora despre noi: ―M-
am mirat întotdeauna cum fiecare om se iubeşte pe sine însuşi mai mult decât pe alţii şi totuşi
pune mai puţin preţ pe propriile păreri despre sine însuşi decât pe părerile altora‖.
O parte dintre noi evităm publicitatea, apariţiile publice sau televizate, în timp ce alţii le
căutăm cu disperare pentru că intrăm astfel în rândul VIP-urilor. Ce ne deosebeşte? Doar
timiditatea şi modestia sau satisfacţia (versus insatisfacţia) privind valoarea noastră în lipsa
acestor apariţii? Iată ce ne spun doi oameni de valoare: ―Ce oameni excepționali trec pe lângă
noi, anonimi, și noi admirăm prostește atâția neghiobi, numai pentru că au vorbit de ei presa și
opinia publică‖ (Mircea Eliade, filosof român); ―Nu încerca să fii un om de succes, ci un om de
valoare. Valoarea unui om trebuie văzută în ce dă şi nu în ce este capabil să primească‖ (Albert
Einstein, fizician elveţian).
Ne creştem sau ne scădem importanţa personală în timpul vieţii? Ne naştem cu
sentimentul importanţei personale, dar nu toţi reuşim să îl valorificăm. Unii îl conştientizăm şi ne
sporim valoarea şi importanţa umană, mintală şi spirituală. Alţii îl exteriorizam până la trufie, iar
alţii ni-l distrugem singuri prin vicii, prietenii nocive, violenţe sau fapte antisociale.
Creşterea stimei de sine şi a încrederii în noi înşine este considerată de psihologi benefică,
atât pentru fiecare dintre noi, cât şi pentru societate. De obicei suntem motivaţi să ne creştem
valoarea şi importanţa personală fie prin descoperirea unui talent, fie prin înclinaţia spre studiu şi
cercetare, fie din pasiune şi curiozitate, fie din spirit de aventură. De multe ori, motivaţia noastră
este exterioară, prin stimularea şi ajutorul părinţilor sau profesorilor. În primii ani de viaţă,
sentimentul importanţei personale este inconştient, deşi multe din acţiunile noastre sunt
determinate de el. Suntem norocoşi dacă are cine să ne facă conştienţi de existenţa lui.

90
 Pe de altă parte, prin trufie, ca şi prin lauda de sine, afişăm o importanţă personală pe care
ne-o atribuim nejustificat, în urma unei autoevaluări subiective. Poate ne ajută să ne simţim
importanţi, dar ne minţim singuri, pentru că ceilalţi ne consideră ridicoli. La fel se întâmplă când
încercăm să captăm atenţia prin aspecte exterioare, prin bravadă, prin goana după publicitate,
prin atitudini sau vorbe extravagante sau nepotrivite. Când nu reuşim să ne găsim motivaţia şi să
ne conştientizăm importanţa personală avem cele mai mari şanse să ne-o distrugem singuri.
Putem respecta importanţa celor din jur? Conform zicalei ―ce ţie nu-ţi place, altuia nu
face‖, dacă aşteptăm să ne fie respectată importanţa personală, trebuie să o respectăm şi noi pe a
altora. Putem respecta importanţa celor din jur prin atitudinea noastră sinceră, corectă, amabilă,
lipsită de trufie şi ostentaţie, prin evitarea criticilor nejustificate şi a jignirilor sau umilirilor.
Detaliem acest aspect în analiza din acest capitol a personalităţii exterioare şi a modului în
care ne putem atrage sau îndepărta prieteni.
Ne bazăm pe noi înşine?
Fiecare este făuritorul propriului său destin (Salustiu, istoric roman)
Niciodată nu eşti mai bine servit decât de tine însuţi (Charles Etienne, scriitor francez)
Când te ajuţi tu însuţi, şi cerul te ajută! (La Fontaine, fabulist francez)
Fă lumină în tine însuţi; bazează-te pe tine însuţi; nu te baza pe ajutor extern; păstrează Adevărul
ca lumină (Buddha, profet indian)
Mai mult decât viaţa, îmi iubesc libertatea (Schiller, poet german)
O mare realizare este să ne conducem singuri barca vieţii pe marele ocean al lumii şi să o
aducem într-un final în portul dorit, bucurându-ne de popasurile în porturi străine, fără a ne lăsa
acaparaţi de ele. Mulţi îndrăznim, dar puţini reuşim. De ce nu reuşim? Pentru că viaţă e
complicată şi lumea plină de ispite? Pentru că ţintim un port prea îndepărtat şi nu suntem
suficient pregătiţi? Pentru că nu avem suficientă determinare şi răbdare, curaj şi personalitate?
Sau pentru că este mai comod şi convenabil să ne lăsăm viaţa condusă de alţii?
―Omul nu se naşte liber, el devine liber. Devine liber ieşind din ignoranţă, învăţând să
discearnă între adevăr şi fals, bine şi rău, drept şi nedrept; învăţând să se cunoască, să se
stăpânească, să acţioneze cu înţelepciune‖ (Lenoir, 2010). ―Cei care renunţă la libertatea
fundamentală pentru a obţine puţină şi temporară siguranţă nu merită nici libertate, nici
siguranţă‖ (Benjamin Franklin, om politic american).
Deşi nu ne dăm seama de la începutul vieţii ce vrem şi ce este mai important pentru noi, ne
dăm seama destul de repede că suntem norocoşi că avem o familie pe care să ne bazăm. Chiar
dacă familia ne lipseşte sau nu suntem siguri că ne putem baza pe ea, de noi depinde să ne
construim prietenii stabile cu care ne putem ajuta la greu. Dar, în momentele dificile, unii suntem
prea mândri să apelăm la familie sau la prieteni, iar alţii rămânem fără ei între timp. Deci, ce ne
mai rămâne? Doar să apelăm la noi înşine, să ne descurcăm singuri. Forţaţi de împrejurări sau
imitând pe alţii, învăţăm de mici să ne descurcăm singuri. Excepţie fac cei care au de toate, care
sunt ajutaţi şi când nu este necesar, care sunt obişnuiţi să obţină totul la o simplă comandă. Sunt
cei care cad de la cea mai mare înălţime atunci când le dispare sprijinul existenţial, care se
descurcă cel mai greu când rămân singuri şi nu şi-au construit un fundament propriu.
Atât în viaţă, cât şi în literatură, există copii nevoiţi să se descurce singuri din punct de
vedere material. Aceştia devin mai repede maturi şi experimentaţi în ale vieţii. Noi ceilalţi, în
copilărie şi adolescenţă aşteptăm ajutorul material al familiei pentru a evolua fizic şi a termina
şcoala. Dar în rest trebuie să ne bazăm pe noi înşine pentru a evolua sub toate aspectele: să ne
cunoaştem bine calităţile care ne pot împinge înainte, dar şi defectele care ne pot trage înapoi; să

91
ne stabilim scopul în viaţă, dar şi principiile prin care dorim să îl atingem, şi să îl punem în acord
cu personalitatea noastră; să ne evaluăm corect contextul în care se va desfăşura viaţa noastră, ce
ne va ajuta sau ce ne va pierde; să fim flexibili şi adaptabili, să putem depăşi toate obstacolele,
pentru că ―socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg‖; să fim în permanentă competiţie
cu noi înşine înainte de a fi în competiţie cu alţii.
Pentru a ne baza în primul rând pe noi înşine, ar trebui să medităm înainte şi să avem un
proiect de viaţă flexibil. Pare o utopie să ai un proiect de viaţă infailibil construit la tinereţe, când
nu avem suficientă experienţă, proiect care să fie valabil până la bătrâneţe, pentru că viaţa are
multe necunoscute, obstacole, greşeli inevitabile. Din acest motiv trebuie să ne adaptăm din mers
proiectul de viaţă. Fundamentul vieţii devine şubred dacă nu ne cunoaştem suficient de bine şi ne
stabilim ţinte prea înalte. Mai bine ne facem planuri mai puţin ambiţioase şi ne lăsăm surprinşi
plăcut de viaţă prin depăşirea lor, decât să avem parte de multe eşecuri.
Calităţile pe care trebuie să le dobândim pentru a trăi şi munci la capacitatea maximă sunt
(Maltby et al., 2010): deschiderea faţă de nou şi capacitatea de a percepe lumea şi de a interpreta
noutăţile în mod realist; raţiune şi angajament în viaţă; încredere în sine şi stimă de sine;
acceptarea responsabilităţii pentru propria persoană şi pentru propriul comportament;
relaţionarea cu mediul în mod creativ; acceptarea şi stimarea altor persoane; relaţionarea cu alte
persoane deschis şi liber.
Avem şase tipuri de inteligenţe pe care ne putem baza în viaţă (Albrecht, 2006): inteligenţa
abstractă (de tip IQ, ―ce gândim‖, ne ajută în raţionamente simbolice); inteligenţa socială (―ce
simţim‖, ne ajută să înţelegem şi să interacţionăm cu alte persoane); inteligenţa practică (―ce
facem‖, ne ajută să facem ceva concret); inteligenţa emoţională (―cum simţim‖, ne ajută să
conştientizăm şi să ne gestionăm experienţa interioară şi emoţiile); inteligenţa estetică (―cum
percepem‖, ne face sensibili la artă, literatură, muzică); inteligenţa kinestezică (―cum ne
mişcăm‖, ne face competenţi în activităţi fizice ca sport, dans, paraşutism). La acestea se adaugă
inteligenţa spirituală (―cine suntem‖, ―pentru ce existăm‖, ne ajută să accesăm cele mai profunde
semnificaţii, valori, scopuri şi motivări din viaţa noastră). Inteligenţa multiplă descrisă în
(Gardner, 2011) adaugă persoanei noastre şi alte tipuri potenţiale de inteligenţe: verbală,
lingvistică, pedagogică, muzicală, spaţială. Nu toţi posedăm toate tipurile de inteligenţe
enumerate anterior, şi nici acelaşi tip de inteligenţă nu este la acelaşi nivel la toţi cei care o
posedă. Dar, le putem dezvolta pe parcursul vieţii, după cum încercăm să demonstrăm în
Capitolul 7.
Ce ne place şi putem face bine? Să ne bucurăm de faptul că suntem atât de diferiţi unii de
alţii. Avem astfel şansa de a ne desprinde din turmă şi a deveni unici. Fiecare avem un mărgăritar
pe care trebuie să îl descoperim şi să îl valorificăm. Dacă îl aruncăm în noroi sau îl considerăm
prea mic pentru ambiţiile noastre, pierdem şansa de a ne bucura la sfârşitul vieţii că am realizat
ceva cu propriile puteri. Ne simţim fericiţi şi împliniţi dacă planul nostru de viaţă este în acord cu
ce putem, cu ce ne place să facem, cu ce ne face fericiţi, deci în acord cu personaliatea noastră
interioară. Orice dezacord între ambiţiile şi scopul în viaţă şi personalitatea noastră interioară ne
conduce la eşec şi la dezamăgiri, ne face nefericiţi. Orice constrângere exterioară personalităţii
noastre, oricât ne străduim să ne adaptăm, ne face dornici să evadăm, să redevenim noi înşine.
Dacă nu reuşim să ne cunoaştem noi înşine personaliatea interioară, cu atât mai puţin o vor
cunoaşte cei apropiaţi sau cei de a căror părere ne pasă şi care ne pot ajuta să nu greşim. Trebuie
să ne lăsăm partenerii de viaţă să ne cunoască, înainte de a ne împărţi viaţa cu aceştia.
Sfatul înţelepţilor – Ne bazăm pe noi înşine
Înţelepciune, învăţătură şi viaţă

92
- Regele Solomon ne îndeamnă la ―cunoaşterea înţelepciunii şi învăţăturii, pentru înţelegerea
cuvintelor minţii; la căpătarea învăţăturilor de bun simţ, de dreptate, de judecată şi de nepărtinire ca
să dea celor neîncercaţi agerime de minte, tânărului cunoştinţa şi chibzuinţa să asculte; şi înţeleptul
îşi va mări ştiinţa şi cel priceput va capăta iscusinţa pentru prinderea înţelesului unei pilde sau al
unui cuvânt adânc, a înţelesului cuvintelor cu tâlc al înţelepţilor‖ (Proverbe 1: 1-6)
- Filosoful chinez Confucius: ―Iată ce se înţelege prin a perfecţiona propria persoană: îndreptarea
propriului spirit şi a propriei inimi‖; ―Să fie neabătut virtuoşi în acţiunile lor; să fie permanent atenţi
la cuvintele lor, să acţioneze potrivit cuvintelor, să vorbească potrivit faptelor, să studieze mult
înainte să poată judeca, să întrebe mult înainte să poată discerne, să mediteze mult înainte să se
lumineze, să discute mult înainte să se întărească‖
- Artistul italian Michelangelo Buonarroti: ―Promisiunile acestei lumi sunt, în cea mai mare parte,
fantome; cel mai bun şi mai sigur drum este de a te încrede în tine însuţi şi a deveni cineva de
valoare‖
- Biblia: ―...împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21); ―Nu nesocoti harul care
este întru tine‖ (Timotei 4, 14)
- Dramaturgul grec Euripide: ―Viaţa noastră e o luptă‖
- Filosoful roman Seneca: ―A trăi înseamnă a lupta‖
- Scriitorul german Goethe: ―Care ocârmuire e mai bună? Aceea care ne învaţă să ne conducem
singuri!‖
- Filosoful german Immanuel Kant: ―Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutăţile, trei
lucruri: speranţa, visul şi zâmbetul‖
- Psihologul austriac Alfred Adler: ―Numai libertatea zămisleşte coloşi, constrângerea perverteşte şi
ucide‖
- Dicton latin: ―Soarele străluceşte pentru toţi‖
Munca cu plăcere şi rezultate de calitate
- Filosoful grec Socrate: ―O viaţă frumoasă şi utilă este aceea în care gândirea şi acţiunea se susţin
neîncetat una pe cealaltă‖
- Politicianul american Aaron Burr: ‖Regula vieţii mele este de a-mi face din ocupaţie o plăcere şi din
plăcere o ocupaţie‖
- Scriitorul francez Louis Benoit Picard: ―Cine se crede bun la toate, adesea nu-i bun la nimic‖
- Poetul persan Rumi: ―Când faci lucrurile din sufletul tău, simţi un fluviu care curge prin tine, o
bucurie‖
- Scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery: ―Dacă muncim numai pentru bunurile materiale, ne
clădim singuri temniţa‖
- Dicton latin: ―La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice‖
- Cărţile sfinte: ―Tot ceea ce mâna ta găseşte cu cale să facă, fă atât cât îţi stă în putere‖ (Ecclesiastul
9, 10); ―Pentru cel nebun este o plăcere să facă răul, dar pentru cel înţelept este o plăcere să lucreze
cu pricepere‖ (Proverbe10:23)
- Filosoful chinez Confucius: ―Alege o muncă care îţi place şi nu va trebui să munceşti nici o zi din
viaţă‖; ―Lipsa de răbdare la amănunte distruge cele mai mari înfăptuiri‖
- Scriitorul american Dale Carnegie: ―Nu face lucrurile bine, fă-le perfect. Fii îndrăzneţ, fii primul, fii
diferit, fii corect‖
- Autorul religios Thomas Kempis: ―Orice faci, fă cu inteligenţă şi ai în vedere sfârşitul‖
- Filosoful american Emmet Fox: "Nu există nici o dificultate pe care dragostea să nu o învingă; nici
o boală pe care dragostea să nu o vindece; nici o uşă pe care dragostea să nu o deschidă; nici un râu
peste care dragostea să nu treacă; nici un zid pe care dragostea să nu îl dărâme. Dragostea este
antrenorul final. Fă ce iubeşti, lasă dragostea să te ghideze. Lasă dragostea să te inspire‖

93
 Ne supraestimăm şi suntem dezamăgiţi?
Adevărata cunoaştere înseamnă să îţi cunoşti dimensiunea ignoranţei (Confucius, filosof chinez)
Să n-avem năzuinţe prea mari ca prăbuşirea să nu fie prea dureroasă (Schiller, poet german)
Nefericirea este cel mai bine definită ca diferenţa între talentele şi aşteptările noastre (Edward de
Bono, scriitor maltez)
Când îi evaluăm pe alţii sau când încercăm să ne evaluăm singuri urmărim în principal două
dimensiuni: competenţa (capacitatea şi eficacitatea în muncă) şi valoarea umană (intelectuală,
morală, socială şi spirituală). Autoestimarea obiectivă şi corectă a acestor dimensiuni ne fereşte
de greşeli cum sunt supraestimarea sau subestimarea, ambele la fel de dăunătoare personalităţii şi
vieţii. De obicei, estimăm nivelul la care suntem pe fiecare dimensiune, comparându-l fie cu
persoana ideală care dorim să fim, fie cu un model uman pe care dorim să îl urmăm.
Supraestimarea competenţei personale. Lucrările (Kruger&Dunning,1999, 2002) introduc
ceea ce s-a numit ulterior efectul Dunning-Kruger (supraîncredere şi supraapreciere) definit ca o
înclinaţie cognitivă a persoanelor incompetente (sau ignorante) de a manifesta o superioritate
iluzorie, de a-şi evalua greşit inteligenţa, abilităţile şi cunoştinţele, ca fiind superioare mediei.
Această înclinaţie este atribuită inabilităţii lor metacognitive de a-şi recunoaşte limitele şi
greşelile. A fost denumită şi ―ignoranţa ignoranţei‖ (―nu ştiu că nu ştiu‖).
În (Dunning et al., 2003), apare ideea că doar cei cu adevărat competenţi îşi pot aprecia
corect competenţa în domeniul în care lucrează. Cei incompetenţi nu reuşesc să se autoevalueze
corect pentru că nu au capacitatea de a recunoaşte competenţa altora (din lipsă de cunoştinţe sau
de discernământ), deci nu au cu ce se compara. În articolul amintit, este prezentat rezultatul unei
statistici care spune că cei supercompetenţi sunt cei mai modeşti şi cei care, de obicei, îşi
subestimează capacităţile. Explicaţia constă şi în faptul că ei se compară permanent cu un model
ideal spre care tind şi îşi pot estima corect competenţa doar în comparaţie cu cei mai competenţi.
―Mediocritatea nu cunoaşte nimic deasupra ei, în timp ce talentul recunoaşte imediat geniul‖
(Arthur Conan Doyle, scriitor englez).
Aceeaşi idee apare şi într-un articol din cotidianul englez The Times ―De ce votăm (încă)
incompetenţi?‖ în care se argumentează acest fenomen astfel: ―Pentru că incompetenţa poate da
încredere, iar încrederea este convingătoare. Cei incompetenţi se suprapreciază, cei competenţi
au tendinţa de a se subaprecia. A fi inteligent poate crea impresia de ezitare, ceea ce riscă să nu
convingă electorii‖. Scriitorul american Ambrose Bierce ne spune că ―educaţia este cea care
descoperă înţelepţilor şi ascunde proştilor lipsa de înţelegere a lucrurilor‖. Educaţia, bunul simţ
şi discernământul ne ajută să ajungem şi la concluzia filosofului grec Socrate privind limitele
posibilităţilor noastre de cunoaştere: ―Singura înţelepciune adevărată este aceea de a şti că nu
cunoşti nimic‖. Fiecare trebuie să ne cunoaştem limitele şi să le acceptăm.
Supraestimându-ne nu înseamnă neapărat că suntem incompetenţi, proşti sau ignoranţi. Poate
însemna şi faptul că suntem trufaşi şi dornici de putere, dornici de a fi consideraţi importanţi sau,
pur şi simplu, interesaţi în a ne erija în ce nu suntem, de a ne atribui calităţi pe care nu le avem
pentru a obţine ceva (o funcţie, voturi, bani). Deci, supraestimarea competenţei poate fi
determinată uneori şi de o valoare umană îndoielnică.
Supraestimarea competenţei altora. Un tip special de supraestimare, cu consecinţe uneori
dramatice pentru o companie, este cea în care managerii supraestimează competenţele unor
subalterni şi le dau funcţii şi sarcini care îi depăşesc. Aceşti manageri fie nu îşi dau seama de
consecinţe (fiind ei înşişi incompetenţi), fie sunt iresponsabili; iar subalternii sunt de obicei
interesaţi să le accepte. În (Peter&Hull, 1969), este introdus un principiu (numit principiul lui
Peter), studiat ulterior ştiinţific, care ne spune că, într-o ierarhie, fiecare angajat trebuie

94
promovat până la nivelul său maxim de competenţă. Angajaţii nu ar trebui promovaţi după
competenţele în funcţia actuală, ci ar trebui să le fie testate aptitudinile pentru funcţia viitoare.
Orice promovare ulterioară atingerii nivelului maxim de competenţă va conduce angajatul în
sfera lui de incompetenţă şi va pune în primejdie compania, care va avea multe posturi ocupate
de incompetenţi (mai ales, posturi de conducere). Ni se sugerează o distribuţie (obţinută prin
statistici) a competenţelor într-o companie după astfel de promovări: 10% angajaţi foarte
incompetenţi, 20% angajaţi incompetenţi, 40% angajaţi moderat competenţi, 20% angajaţi
competenţi, 10% angajaţi foarte competenţi. Atunci când incompetenţii ajung în posturi de
conducere iau decizii greşite, scad nivelul de competenţă şi eficienţa subordonaţilor, promovează
persoane incompetente, scad rezultatele şi prestigiul companiei şi îşi informeză greşit superiorii.
Atingerea gradului de incompetenţă ocupaţională şi persistarea în această stare creşte gradul
de stres al angajatului, care va munci fără plăcere şi cu efort suplimentar şi va suporta
consecinţele eşecului. Toate acestea îi pot declanşa boli ca cele enumerate în (Peter&Hull, 1969),
extrase din rapoarte medicale.
Supraestimarea valorii noastre umane. În multe lucrări, inclusiv în această carte, valoarea
umană este evaluată în primul rând după valorile morale (virtuţile) care se reunesc în
personalitatea noastră, virtuţi care au fost analizate din antichitate. Aristotel spunea ―Virtutea ne
face să ţintim scopul corect, iar înţelepciunea practică ne face să utilizăm mijloacele corecte‖.
Tot Aristotel definea virtutea ca ―o stare care decide şi care constă într-o medie relativă nouă,
definită de un motiv. Este media dintre două vicii, una a excesului şi alta a lipsei‖. Deşi nu poate
fi măsurată cu exactitate, orice virtute avem trebuie să o folosim cu cumpătare, fără exagerare şi
fără zgârcenie. Iar evaluarea pe care o facem trebuie să fie obiectivă, individualizată şi
contextualizată (social, cultural, religios).
(Audi, 2007) subliniază faptul că, în prezent, diversitatea noastră (culturală, educaţională,
etnică, religioasă sau privind stilul de viaţă) ne influenţează şi ne diversifică criteriile şi
standardele după care ne apreciem valoarea umană, contrar ideii că regulile etice ar trebui să fie
universale. Valorile etice sunt cu atât mai utile şi ar trebui împărtăşite în prezent, într-o lume care
se confruntă cu probleme diverse ca violenţă, încălzire globală, distrugerea mediului, corupţie,
incompetenţă, creşterea populaţiei pe glob şi a sărăciei, dar şi avansul rapid al tehnologiei şi
necesitatea unei adaptări permanente la schimbare.
Când ne apreciem valoarea umană (individuală sau prin apartenenţă la un grup social),
trebuie să avem în vedere modul în care ne comportăm şi facem faţă provocărilor de tipul celor
enumerate anterior şi permanentei noastre lupte pentru supravieţuire a trupului, dar şi a
sufletului. Trebuie să răspundem la trei întrebări de bază: Ce caracter ar trebui să avem (ce
virtuţi)? Ce acţiuni şi fapte ar trebui să facem? Ce considerăm bun în viaţă (ce preţuim şi ce ne
dorim)?. Caracterul, faptele şi valorile (principiile) ne dau împreună dimensiunea valorii umane.
Putem avea multe virtuţi, dar nu le valorificăm prin fapte; sau preţuim şi ne dorim lucruri fără
valoare sau chiar dăunătoare; sau, putem avea multe vicii şi defecte personale şi o moralitate
îndoielnică, dar ideile şi faptele noastre sunt utile şi de ajutor celor din jur.
După cum toţi ne considerăm importanţi, la fel, cei mai mulţi dintre noi ne considerăm
valoroşi şi virtuoşi, cu excepţia unor vicii pe care le considerăm nevinovate şi nedăunătoare
altora. Suntem înclinaţi să ne supraestimăm valoarea umană, până în momentul când alţii ne
atrag atenţia că ne înşelăm. Unii ne supraestimăm conştient, încercând să afişăm calităţi pe care
nu le avem. Alţii nu suntem conştienţi de propriile noastre virtuţi sau vicii, deci pierdem şansa de
a ne valorifica virtuţile şi de a ne reprima viciile. Alţii suntem conştienţi de viciile noastre, dar nu

95
suntem în stare să le reprimăm. Psihologii consideră o virtute însăşi abţinerea de la un viciu
conştientizat. Fiecare avem o motivaţie şi un context diferit pentru a ne supraestima valoarea.
Ne putem contura mintal omul ideal pentru a ne raporta la el: ce virtuţi, valori intelectuale,
emoţionale, sociale şi spirituale ar trebui să aibă, ce tip de acţiuni ar trebui să întreprindă după
părerea noastră. Chiar dacă, parţial sau integral, viziunea noastră asupra omului ideal nu ne
caracterizează, ea reflectă valoarea dorinţelor şi aspiraţiilor noastre, care pot fi realiste sau
supraevaluate, pozitive sau negative.
Supraestimare şi dezamăgire. Atunci când ceva ce ne dorim, aşteptăm, intenţionăm sau
sperăm nu se întâmplă, suntem dezamăgiţi şi frustraţi. Ni se întâmplă şi când supraestimăm
capacităţile şi calităţile noastre sau ale altora sau când ne dorim mai mult decât putem realiza sau
decât putem aştepta de la alţii. Ne supraestimăm conştient sau nu şi dezamăgirea este cu atât mai
mare cu cât este mai mare diferenţa între evaluarea noastră subiectivă şi evaluarea celor din jur.
Unii dintre noi învăţăm din eşecuri şi mergem mai departe; alţii cădem în depresie sau chiar
ne îmbolnăvim pentru că suntem obsedaţi de o anumită realizare sau de atingerea unui scop. Unii
încercăm să ne cunoaştem mai bine sau să-i cunoaştem pe cei care ne-au dezamăgit, să aflăm
cauzele reale ale eşecului şi să ne adaptăm la noua situaţie cu scopul de a ieşi din ea. Alţii îi
condamnăm pe cei din jur pentru eşecurile şi dezamăgirea noastră, suntem inflexibili şi renunţăm
greu la ideile noastre anterioare.
Dezamăgirea nu trebuie să ne transforme în invidioşi pe succesul altora, pentru că, de multe
ori, nu ştim la ce au renunţat pentru acel succes şi nici ce talente sau persoane i-au ajutat să îl
obţină. Invidia nu ne va face mai talentaţi sau mai competenţi, ci ne va măcina existenţa cu
amărăciuni, frustrări şi răutăţi inutile şi cu atitudini conflictuale faţă de cei din jur. Dezamăgirea
nu trebuie nici să ne facă să renunţăm la vise şi idealuri de viaţă, să ne reprimăm dorinţele sau să
ne adâncim în suferinţă, ci doar să le ajustăm la posibilităţile noastre reale, să coborâm din norii
iluziilor (şi uneori ai mândriei) şi să fim realişti. Cât se poate de realişti într-o lume a
provocărilor şi ispitelor, a intensificării sentimentului importanţei personale şi a supraestimării,
până la transformarea lor în politică de stat.
Sfatul înţelepţilor – Supraestimare
- Filosoful grec Aristotel: ―Ignorantul afirmă, savantul se îndoieşte, iar înţeleptul reflectează‖
- Scriitorul germano-american Charles Bukowski: ―Problema acestei lumi este că oamenii inteligenţi
sunt plini de îndoieli, în timp ce cei mai proşti sunt plini de încredere, în toate împrejurările‖
- Scriitorul spaniol Miguel de Cervantes: ―Ocupă locul ce ţi se cuvine, ca să nu fii nevoit să te ridici‖
- Scriitorul german Goethe: ―Un mare defect să te închipui mai mult decât eşti şi să te preţuieşti mai
puţin decât valorezi‖
- Biologul englez Charles Darwin: ―Ignoranţa generează mai des încredere decât cunoştinţele‖
Ne subestimăm şi ne plafonăm?
Sentimentul de inferioritate, de insecuritate şi de insuficienţă este acela care constrânge fixarea
unui ţel în viaţă şi realizarea acestuia (Alfred Adler, psiholog austriac)
Cine se subestimează, nu e în stare să trăiască singur (Honore de Balzac, scriitor francez)
Problema pe care o au oamenii nu este că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi
reuşesc (Michelangelo Buonarroti, artist italian)
După cum unii ne supraestimăm competenţele şi valoarea umană, alţii, dimpotrivă ni le
subestimăm, nu avem suficientă încredere în noi şi pierdem şansa de a ne atinge potenţialul
maxim în viaţă. Ne uităm cu invidie la cei ce reuşesc, dar nu ne gândim la talentul şi munca din
spatele succesului lor. În Capitolul 2 (secţiunea Evoluţia personalităţii), am văzut că, în teoria sa

96
umanistă de autoactualizare şi autodeterminare, Abraham Maslow a inclus şi o categorie de
necesităţi de autoafirmare care implică şi necesitatea stimei de sine, a conştientizării prestigiului
personal, a sentimentului realizării depline, a încrederii în sine şi a încrederii din partea altora, a
conştientizării importanţei, demnităţii, valorii, meritului, respectului, statutului şi onoarei
personale. Dacă ne pierdem aceste sentimente, devenim incapabili să evoluăm şi avem mari
şanse să involuăm ca profesionişti şi oameni. În schimb, cu cât stima faţă de noi înşine este mai
mare, devenim mai ambiţioşi şi dornici să evoluăm.
Sentimentul de inferioritate şi neîncrederea în noi înşine se naşte în copilărie. Deşi ne
naştem cu sentimentul importanţei personale, psihologul austriac Alfred Adler ne spune că, în
copilărie, acest sentiment este de fapt rezultatul sentimentului de inferioritate al copilului. Şi, de
multe ori, sentimentul importanţei şi al stimei de sine este reprimat în copilărie, ducând la
accentuarea sentimentului de inferioritate (Adler, 1996):
―Încă din primele zile de viaţă se face observată pornirea copilului de a se situa în prim-plan,
de a atrage în mod coercitiv asupra sa atenţia părinţilor. Sunt cele dintâi semne ale năzuinţei
născânde a omului de a se pune în valoare, care se dezvoltă sub influenţa sentimentului de
inferioritate şi care îl obligă pe copil să-şi fixeze un scop, cu care el porneşte să-şi manifeste
superioritatea asupra mediului său. Fixarea scopului cu privire la dobândirea superiorităţii va fi
făcută prin intermediul măreţului sentiment de comuniune socială.
Cerându-i-se copilului prea mult, se determină încolţirea în sufletul acestuia a unui acut
sentiment al nulităţii sale. Ba chiar sunt cazuri în care unor copii li se atrage în permanenţă
atenţia asupra insignifianţei, imaturităţii şi capacităţii lor modeste. Alţii, în schimb, sunt trataţi ca
jucării, ca obiecte de amuzament sau sunt priviţi ca bunuri ce trebuie păstrate într-un chip cu
totul deosebit, când nu sunt consideraţi un balast supărător. Prostul obicei de a-i ridiculiza pe
copii este extrem de dăunător pentru dezvoltarea lor. Teama de ridicol a unor asemenea oameni
poate fi identificată până târziu în viaţa lor, adesea ei neputând să scape de ea nici la bătrâneţe.
Foarte prejudiciabilă este, apoi, înclinaţia unora de a nu-i lua pe copii în serios, de a le spune
neadevăruri, ceea ce uşor îi poate face să se îndoiască de seriozitatea colectivităţii în care trăiesc
şi chiar de seriozitatea vieţii‖ (Alfred Adler, psiholog austriac).
Autocritică şi autoînvinuire. Ca şi critica, autocritica este de multe ori benefică, ne ajută să
ne cunoaştem mai bine şi să progresăm. Filosoful grec Platon remarca faptul că lipsa autocriticii
ne limitează autocunoaşterea şi adevărata înţelegere a propriei persoane. Există însă situaţii când
autocritica, ca şi autoînvinuirea, sunt efecte patologice ale subestimării determinată de o depresie
severă. Nu apar ocazional, ci devin permanente, revenind obsesiv şi nemotivat în viaţa noastră.
În (Chang, 2008), ni se explică cauzele (urmând teoria iniţială a lui Freud) determinate de faptul
că psihicul este compus din trei părţi cu funcţii distincte: id-ul (mulţimea tendinţelor instinctuale
necoordonate); ego-ul (parte organizată şi conştientă a psihicului, mediator între id şi realitate,
dar şi între id şi superego; şi care include funcţiile defensive, perceptuale, cognitive şi executive);
superego-ul (partea organizată a psihicului, în mare parte inconştientă, care include idealurile
ego-ului şi ―conştiinţa‖ care are rol moralizator, determină autocritica, autoînvinuirea,
autopedepsirea comportamentului necorespunzător). Anxietatea sau nevroza pot fi evitate doar
atunci când cele trei funcţii operează fără conflicte extreme. În anumite cazuri însă, apar
conflicte intrapsihice prin care un superego neiertător şi strict crează o tulburare emoţională,
lovind în pasiunile şi dorinţele personale pentru a-şi atinge un obiectiv.
Psihologia modernă vestică (în special americană) consideră că autocritica şi autoînvinuirea,
lipsa interesului faţă de sine, inabilitatea de a experimenta plăcerile vieţii, dependenţa de alţii sau
tendinţa de a se subordona necesităţilor altora sunt stări patologice de neadaptare a individului în

97
societate. Sunt opuse autoactualizării şi autodeterminării care dezvoltă atributele interne ale
individului şi sunt considerate procese constructive, consecinţe ale adaptării la mediu şi societate,
care permit individului să existe independent de alţii.
În contradicţie cu această viziune, în cultura asiatică (inclusiv în Japonia), autocritica este
considerată un proces constructiv care permite individului să trăiască în interdependenţă cu alţii,
deci în colectiv. Este viziunea care vede individul în strânsă legătură cu alţii care participă activ
la definirea personalităţii lui. Din acest motiv, terapiile asiatice ajută pacienţii să depăşească
obsesia de independenţă.
Concluzia este că autocritica nu este întotdeauna ceva rău şi autoactualizarea nu este
întotdeauna ceva bun pentru noi. Trebuie să găsim calea de a putea trăi independenţi, dar şi în
colectiv; de a ne dori binele personal, dar şi binele celor din jur; de a ne cunoaşte şi respecta pe
noi înşine, dar şi pe cei din jur.
Subestimare şi dependenţa de alţii. Devenim dependenţi de alţii dacă: nu avem încredere în
capacitatea noastră de a gândi şi de a lua decizii corecte pentru viaţa noastră; ne îndoim de
capacitatea noastră de a învăţa, de a înţelege şi de a face faţă unor probleme dificile; ne este
teamă de a ne promova şi materializa ideile proprii; ne este teamă de orice risc ale cărui
consecinţe ne sunt necunoscute; ne este teamă să ne asumăm responsabilităţi importante; ne
creşte respectul faţă de noi înşine doar dacă suntem lăudaţi de alţii; încercăm să-i imităm pe alţii,
de multe ori fără a discerne între faptele lor bune sau rele; ne simţim bine în preajma unor
persoane pe care le considerăm puternice, deşi pot fi doar arogante.
Efectele dependenţei cauzate de subestimare sunt: îi lăsăm pe alţii să decidă în locul nostru în
toate momentele importante din viaţă; ne reprimăm propriile idei pentru a promova ideile altora;
muncim fără plăcere şi suntem nefericiţi; ne scade respectul faţă de noi înşine şi suntem cei mai
predispuşi la a ne consola prin vicii sau prin prietenii nocive.
Pentru a nu ne deprima şi a renunţa la primul eşec, trebuie să avem în vedere faptul că, în
fiecare domeniu, cei talentaţi îşi ating mai repede şi mai uşor potenţialul maxim. Cei mai puţin
talentaţi îl ating cu multă muncă, voinţă şi ambiţie. De aceea, nu trebuie să ratăm şansa de a avea
încredere în noi şi a ne folosi talentul nativ, de a evita să ne ghidăm după ambiţii sau după
părerea celor din jur.
Subestimare şi plafonare. Unii dintre noi ne cunoaştem talentele şi reuşim să le valorificăm
în profesie, dar cu timpul ne scade eficienţa şi ne plafonăm. Renunţăm să mai învăţăm şi să ne
folosim propria creativitate. Alţii ne limităm aspiraţiile individuale, folosidu-ne talentul ca hobby
şi, deşi avem realizări, suntem prea modeşti să ne lăudăm cu ele şi să le facem cunoscute.
Suntem ca inventatorul care îşi realizează invenţiile pentru propria plăcere şi nu le comunică
celor din jur, pentru că i se par nesemnificative faţă de realizările altora. Alţii nu reuşim să ne
cunoaştem aptitudinile reale; sau, dacă le cunoaştem, din lene, lipsă de ambiţie sau de voinţă, le
ignorăm şi nu le valorificăm. Suntem toţi la fel de vinovaţi că ignorăm ―talantul‖ dăruit nouă şi
nu reuşim să îl înmulţim. Fără să ne dăm seama, cu timpul devenim nefericiţi şi conştienţi că
puteam face mai mult. Unii încercăm să compensăm prin copiii noştri nerealizările personale.
Alţii ne justificăm şi dăm vina pe evenimente nefavorabile, pe cei din jur sau pe destin.
Un tip special de plafonare este autoacceptarea neputinţelor şi dependenţelor, fără dorinţa de
a face ceva să ne schimbăm, să depăşim această stare şi să evoluăm. ―În timp ce stima de sine
este ceva ce experimentăm, autoacceptarea este ceva ce facem‖ (Branden, 1994). Scriitorul
englez Paul Brunton ne spune (Brunton, 2008): ―Oamenii sunt mai dispuşi să-şi îmbunătăţească
obiectele create de ei decât pe ei înşişi. Ne acceptăm propriile imperfecţiuni cu îngâmfare şi

98
mulţumire, însă imperfecţiunile automobilelor noastre – niciodată! Dar care este rostul alergăturii
dintr-un loc într-altul pe acest pământ dacă nici măcar nu ştim de ce suntem aici?‖
Autoacceptarea este benefică doar atunci când nu ne împiedică să evoluăm ci, dimpotrivă, ne
ajută să înlocuim aspiraţiile prea înalte pentru noi şi să le adaptăm la aptitudinile noastre reale,
asumându-ne responsabilităţi potrivite pentru noi. Acceptăm că nu toţi putem fi academicieni,
dar putem fi buni profesori, meseriaşi, militari, agricultori, etc. Faptul că am părăsit nişte visuri,
nu trebuie să ne scadă dorinţa de afirmare şi satisfacţia în munca ce ni se potriveşte. Dimpotrivă,
ar trebui să ne ajute să evoluăm mai rapid, fără ajutorul altora.
Creşterea stimei de sine. În (Branden, 1994), sunt detaliaţi şase stâlpi de susţinere şi
creştere a stimei de sine:
- a trăi în mod conştient: să fim conştienţi de orice ne susţine acţiunile, obiectivele, valorile
şi scopurile care ne conduc la utilizarea celor mai bune abilităţi pe care le avem; şi să ne
comportăm în concordanţă cu ce vedem şi cunoaştem, să respectăm realitatea;
- autoacceptarea: refuzul de a fi în relaţie adversă cu noi înşine, de a ne critica şi învinui
permanent; capacitatea de a ne accepta limitele, de a ierta şi a ne ierta;
- autoresponsabilitatea: controlul asupra propriei existenţe; responsabilitatea pentru
deciziile, acţiunile, dorinţele, priorităţile, realizările noastre, pentru comportamentul,
comunicarea, eficienţa, fericirea personală şi pentru creşterea stimei faţă de noi înşine;
- autoafirmarea: respectarea dorinţelor, necesităţilor şi valorilor noastre şi căutarea unui
mod potrivit pentru a ni le exprima în realitate; dorinţa de a ne baza pe noi înşine şi de a fi
noi înşine în orice împrejurare, de a nu trăi după aşteptările altora; exprimarea propriilor
idei şi convingeri. Opusul autoafirmării înseamnă a ne lăsa copleşiţi de timiditate, de a
evita confruntările şi părerile contrare, de a face plăcere altora sau de a depinde de alţii.
- a trăi cu obiective şi scopuri realizabile şi care să ne motiveze existenţa; să nu ne lăsăm
viaţa la voia întâmplării şi să trăim din speranţe şi dorinţe neîmplinite; să trăim
―productiv‖ devenind competenţi şi eficienţi în ceva, să ne transpunem ideile în realizări
concrete; să ne dezvoltăm capacitatea de autodisciplină; să ne asumăm responsabilitatea
pentru formularea şi atingerea obiectivelor;
- a ne păstra integritatea personală: să nu ne comportăm în conflict cu valorile, principiile,
raţiunea şi educaţia noastră; să păstrăm concordanţa între idealuri şi acţiuni, între vorbe şi
fapte şi să ne asumăm responsabilitatea asupra lor.
În Capitolul 7 (la ―Evoluţia emoţională‖, subsecţiunea ―Ne construim încrederea în noi
înşine‖) sunt prezentate şi alte idei pentru creşterea stimei de sine şi a încrederii în noi înşine.

Cum credem că suntem?

Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi (Mihai Eminescu, poet român)
Îndoieşte-te de toate. Găseşte-ţi propria lumină (Buddha, profet indian)
Omul s-a născut liber (Jean Jacques Rousseau, filosof francez)
Omul care nu posedă o viaţă interioară este sclavul a tot ce-l înconjoară (Henri Amiel, filosof
elveţian)
Psihologul elveţian Carl Jung ne spune (Jung, 1994): ―Personalitatea se dezvoltă în cursul
vieţii dintr-un substrat germinativ greu de desluşit sau chiar de nedesluşit şi abia prin faptele
noastre se va vădi cine suntem. Suntem ca soarele ce hrăneşte viaţa pământului, scoţând la iveală
tot felul de frumuseţi, ciudăţenii şi urâciuni; suntem ca mamele ce poartă în ele fericiri şi
suferinţe necunoscute. Nu ştim dinainte ce înfăptuiri sau nelegiuiri, ce destin, ce bine şi ce rău
purtăm în noi şi abia toamna va arăta ce a zămislit primăvara şi abia seara va desluşi lucrarea

99
dimineţii. ... Personalitatea nu are cum să se desfăşoare fără să îţi alegi conştient, printr-o decizie
morală conştientă, calea proprie. Şi, fiecare individ are legea vieţii sale, înnăscută lui, fiecare are,
teoretic, posibilitatea să urmeze, înainte de toate, acea lege şi să devină astfel o personalitate,
adică să-şi atingă deplinătatea‖.
Fiecare avem premizele favorabile şi acea putere lăuntrică prin care să ne construim şi să ne
dezvoltăm personalitatea dorită. Depinde însă de principiile şi valorile pe care urmăm şi de
încrederea pe care o avem în noi înşine. ―Dacă eşti mulţumit când eşti tu însuţi şi nu te compari
sau nu concurezi cu alţii, toată lumea te va respecta‖ (Lao Tzu, filosof chinez). ―De îndată ce vei
avea încredere în tine, vei şti cum să trăieşti‖ (Goethe, scriitor german).
Subsecţiunile următoare enumeră câteva întrebări pentru a ne cunoaşte personalitatea, care se
adaugă celor spre care ne îndeamnă capitolele anterioare şi secţiunile anterioare din acest capitol.
Am ales întrebări pe care ni le punem mai rar, dar care ne ajută să ne gândim la persoana noastră
şi la reacţiile, gândurile şi faptele noastre în situaţii concrete, dificile sau neplăcute, în care ne
putem găsi în viaţă, situaţii în care ne dovedim adevărata personalitate.
Reacţia noastră la multe din întrebările care urmează depinde de măsura orgoliului nostru şi
de obiectivitatea cu care reuşim să ne analizăm. ―Adevărata călătorie a descoperirii constă nu în
găsirea de tărâmuri noi, ci în observarea lumii cu alţi ochi‖ (Marcel Proust, scriitor francez). Să
ne vedem deci cu ochii căutătorului de comori în noi înşine!
Muncă, colaborare şi adaptare la schimbare
Viaţa nu le dă muritorilor nimic fără mare trudă (Horaţiu, poet latin)
Responsabilitatea este preţul măreţiei (Winston Churchill, om politic englez)
Găseşte-ţi un loc unde să aduci valoare într-o comunitate (Anthony Foxx, politician american)
Cum şi de ce muncim?
Nu necinsti munca, căci munca este viaţa (Haşdeu, scriitor român)
Cea mai mare recompensă din munca ta nu este ce ai obţinut pentru ea, ci ce ai devenit prin ea
(Sydney Harris, jurnalist american)
Nimic nu îl epuizează și nu îl ruinează mai mult pe om decât inactivitatea fizică permanentă
(Aristotel, filosof grec)
Munca şi studiul sunt cei doi medici care ne ajută să supravieţuim trupeşte, mintal şi
sufleteşte; să ne recunoaştem talentul, caracterul şi personalitatea; să îi cunoaştem şi să îi preţuim
pe cei din jur. Sunt ca apa şi aerul care ne ţin în viaţă, dar şi darul nostru către lume. ―Munca este
dragoste făcută vizibilă‖ (Kahlil Gibran, scriitor american). Nu pentru toţi munca este un izvor de
bogăţie şi slavă, ci doar perla pe care reuşim să o şlefuim singuri, folosind îndemânarea mâinii, a
minţii şi a sufletului, şi pe care o lăsăm moştenire. ―Învăţătura este o comoară, munca este cheia
acestei comori‖ ne spune un proverb latin.
Unele cărţi ne învaţă să avem succes în viaţă devenind altcineva decât suntem în realitate.
Cartea de faţă ne îndeamnă să avem succes devenind noi înşine, căutând comoara din noi; ne
îndeamnă să scoatem la suprafaţă aurul şi să îndepărtăm pietrişul din mintea şi sufletul nostru.
Trebuie să ţinem seama de faptul că munca din secolul 21 este diferită de cea a generaţiilor
anterioare, că necesită iniţiativă, creativitate, un efort suplimentar de cunoaştere, gândire şi
adaptabilitate la schimbarea tehnologiilor şi la globalizare. În acest context complex, munca ne
poate deveni duşman dacă exagerăm şi o lăsăm să ne acapareze sau dacă scopul ei ne depăşeşte.
Surmenajul fizic, psihic sau mintal reprezintă faţa întunecată a muncii.
Întrebările pe care le analizăm în această secţiune ne ajută să ne dăm seama ce înseamnă
munca pentru noi şi cum ne ajută sau ne încurcă caracterul şi personalitatea noastră.
100
 Ce ne motivează să muncim? Câţi dintre noi muncim fără un scop precis, doar pentru că nu
putem sta degeaba sau pentru că ne face plăcere? Probabil puţini. Ne cunoaştem mai bine
selectănd din lista de mai jos câteva motive care ne pot determina să muncim şi, eventual,
adăugând alte motive. Unele motive din cele de mai jos sunt idealiste, altele realiste. Să le
acordăm un număr, în ordinea importanţei fiecărui motiv pentru noi:
- Să obţin bani să supravieţuiesc, eu şi familia mea, sau chiar să mă îmbogăţesc;
- Să lucrez într-o organizaţie bună, cu colegi şi şefi buni (profesional, cu educaţie şi comportament
adecvat);
- Să am oportunităţi pentru promovare rapidă;
- Să mă realizez ca persoană, folosindu-mi întregul potenţial (muncă în acord cu calităţile şi
competenţa mea);
- Să am sarcini uşoare, care îmi permit să îmi îndeplinesc şi responsabilităţile familiale;
- Să am funcţii sau responsabilităţi de conducere, nu de execuţie;
- Să fac ceva interesant, care mă pasionează;
- Să fac ceva care mă stimulează şi mă ajută să evoluez, care dă un sens vieţii mele;
- Să utilizez tehnologii noi, de ultimă generaţie, pentru a îmi eficientiza munca şi a evolua;
- Să am satisfacţii profesionale, să pot crea ceva nou, să pot inova, să fiu stimulat şi ajutat;
- Să învăţ lucruri noi care să îmi stimuleze imaginaţia şi creativitatea;
- Să educ sau să ajut alţii oameni;
- Să fac ceva folositor pentru comunitate;
- Să fac ceva folositor pentru umanitate sau pentru generaţiile următoare;
- Să fiu cunoscut pentru ceea ce fac, să fiu lăudat.
Lista de mai sus ne plasează motivaţiile în două categorii: necesităţi şi valori personale. Noi
suntem cei care ne stabilim priorităţile între aceste două categorii şi ne angajăm într-o muncă
spre a ne atinge un anumit scop. Motivaţia depinde de personalitatea noastră, interioară şi
exterioară, de principiile pe care ne propunem să le respectăm, de ce dorim să realizăm (să
supravieţuim sau să evoluăm şi să ajutăm) şi de încrederea pe care o avem în noi înşine.
Importanţa muncii (pentru noi şi pentru cei din jur) şi plăcerea cu care o facem trebuie să fie
cele două elemente de bază care să ne motiveze. Despre importanţa muncii ni se spune: ―Nu este
important să fii ocupat; astfel sunt şi furnicile. Întrebarea este: ―Cu ce eşti ocupat?‖‖ (Henry
Thoreau, filosof american); ―Abilitatea de a ne concentra atenţia asupra unor lucruri importante
este caracteristica definitorie a inteligenţei‖ (Robert Shiller, economist american).
Dorinţe, aşteptări şi realitate. Înainte de a începe munca, mulţi avem multe dorinţe şi
aşteptări, care nu se potrivesc întotdeauna cu ce găsim când începem efectiv munca. Putem găsi
diferenţe privind sarcinile primite faţă de cele aşteptate (ca dificultate, prioritate, mod de lucru),
în comportamentul colegilor faţă de noi, în condiţiile de lucru. Pentru a nu fi dezamăgiţi şi
permanent stresaţi, trebuie să avem dorinţe şi aşteptări moderate şi realiste. Altfel, putem suferi
aceeaşi dezamăgire ca atunci când ne supraestimăm calităţile şi nu reuşim să realizăm ce ne-am
propus. Sau, când aşteptăm prea mult de la alţii şi ne dezamăgesc. Să observăm şi gradul de
satisfacţie al colegilor faţă de organizaţie, de sarcinile lor şi faţă de şefi, pentru că fiecare vedem
dintr-o altă perspectivă aceeaşi situaţie.
Câteva sfaturi privind definirea aşteptărilor în legătură cu viitoarea muncă şi organizaţie sunt
(Carrington&Whitten, 2005): (1) învăţăm să identificăm şi să înţelegem cultura muncii în
organizaţia pe care o avem în vedere. Ne ajută să ştim cum să ne comportăm, cum să comunicăm
şi să ne îmbrăcăm; (2) recunoaştem faptul că oamenii se comportă în moduri diferite, fiecare
motivat. Să observăm şi să identificăm diferenţele şi să respectăm modul de lucru al altora, la fel
cum ei îl respectă pe al nostru; (3) să ne echilibrăm aşteptările, să nu fie nici prea înalte (pentru a
nu fi dezamăgiţi), nici prea scăzute (pentru a nu ne demobiliza şi a nu accepta provocările).

101
Aşteptările ne calibrează emoţiile, deci devenim mai conştienţi de ceea ce gândim; (4) ascultăm
cuvintele ―trebuie‖, ―ar trebui‖ pentru că exprimă aşteptările pe care oamenii le au de la ei înşişi,
de la alte persoane sau de la situaţie în general; (5) ne amintim că alţi oameni sunt ocupaţi şi nu
neapărat neprietenoşi dacă nu ne acordă prea mult din timpul lor. Să intuim nevoile lor, dar în
acelaşi timp să nu le neglijăm pe ale noastre. (6) nu luăm lucrurile prea personal în relaţiile cu
colegii şi cu şefii.
Pentru a ne creşte optimismul şi a ne face utili, ne gândim întotdeauna la ce avem de oferit în
organizaţie: cunoştinţe, idei, expertiză, entuziasm, sprijin, lucruri care înlocuiesc lipsa noastră de
experienţă. Nu dăm înapoi în faţa greutăţilor şi nu ne lăsăm copleşiţi de ele. Căutăm oportunităţi
să ne îmbunătăţim munca, eventual prin tehnologii noi; să îmbunăţăţim relaţiile cu colegii şi
şefii. Suntem deschişi şi ne împărtăşim ideile, gândurile, punem întrebări, ajutăm la luarea
deciziilor corecte. Admirăm experienţa altora, dar nu ne lăsăm copleşiţi de vârsta acestora, ci
suntem mândri dacă suntem tineri şi entuziaşti.
Cum muncim? Ca şi motivaţia muncii, modul în care muncim ne dezvăluie personalitatea,
caracterul, nivelul educaţiei şi valorile pe care ne bazăm, în muncă şi în viaţă. Ne cunoaştem
personalitatea şi respectul faţă de muncă urmărind trăsăturile şi situaţiile enumerate mai jos, după
care ne putem evalua. Sunt trăsături şi aspecte pozitive sau negative care ne influenţează munca,
rezultatele, satisfacţia muncii, impresia celorlalţi despre munca noastră. Exprimă în acelaşi timp
şi valorile şi principiile pe care ne bazăm când muncim, modul cum ne dorim să fie rezultatele
muncii noastre şi modul în care dorim să fim apreciaţi de cei din jur. Nu s-au marcat separat
trăsăturile pozitive şi negative, pentru că fiecare persoană are criterii proprii după care le
încadrează într-o categorie sau alta, în funcţie de personalitatea sa. Să fim sinceri şi să ne
evaluăm cu obiectivitate, dând un număr de ordine fiecărei situaţii, în ordinea în care le
considerăm reale în munca noastră. Apoi putem aprecia care trăsături şi situaţii sunt
predominante, cele pozitive sau cele negative, conform cu criteriile personale de apreciere.
Plăcere sau obligaţie: (1) Muncesc cu plăcere şi pasiune şi nu mă deranjează să muncesc
suplimentar; (2) Muncesc conştiincios, respect programul de lucru, dar nu mă pasionează ce fac;
Iniţiativă sau pasivitate: (1) Îmi place să iau iniţiativa şi să propun proiecte noi, chiar dacă
muncesc suplimentar pentru a le scrie şi a le realiza; (2) Aştept să mi se repartizeze sarcini de către
şefi;
Răbdare şi perseverenţă: (1) Dacă nu am reuşit să îmi materializez o idee la care ţin, nu renunţ la
ea, ci caut alte soluţii şi resurse; (2) Dacă nu am reuşit să îmi materializez o idee, renunţ la ea şi
mă apuc de altceva; (3) Dacă nu am reuşit să termin la timp o sarcină primită, cer o amânare şi
continui să muncesc până o termin; (4) Dacă nu am reuşit să termin la timp o sarcină primită, îl
anunţ pe şeful meu şi îl rog să o dea altcuiva;
Organizare şi eficienţă: (1) Îmi organizez bine timpul şi activităţile, astfel încât să îmi termin
sarcinile la timp; (2) Nu îmi planific dinainte timpul şi activităţile necesare pentru realizarea
sarcinilor; (3) Sunt eficient, obţin rezultate importante şi îmi termin sarcinile într-un timp scurt; (4)
Muncesc mult pentru a-mi realiza sarcinile;
Responsabilitate: (1) Îmi asum integral responsabilitatea pentru rezultatele muncii mele; (2) Împart
responsabilitatea pentru rezultatele muncii mele cu cel care mi-a dat sarcina; (3) Îmi asum integral
răspunderea pentru greşelile mele; (4) Împart răspunderea pentru greşelile mele cu cel care mi-a
dat sarcina;
Calitate şi riscuri: (1) Îmi asum mai puţine sarcini pentru că doresc rezultate de calitate; (2) Îmi iau
răspunderea pentru mai multe sarcini decât pot realiza bine; (3) Aleg soluţii mai puţin riscante, dar
cu care sunt sigur că voi obţine rezultatele aşteptate; (4) Îmi asum riscuri alegând soluţii
neverificate anterior;

102
 Satisfacţie sau ambiţie: (1) Muncesc suplimentar pentru că îmi place ce fac, nu pentru recompense
(financiare, promovare); (2) Muncesc suplimentar doar dacă ştiu că mă ajută financiar sau pentru
promovare; (3) Sunt satisfăcut şi fericit dacă rezultatele muncii mele sunt pe măsura aşteptărilor
mele; (4) Sunt satisfăcut şi fericit dacă rezultatele muncii mele sunt pe măsura aşteptărilor şefilor;
Conştiinciozitate sau superficialitate: (1) Respect programul de lucru şi fac ore suplimentare până
îmi termin sarcina primită; (2) Caut motive să plec mai devreme sau să lipsesc, deşi nu mi-am
terminat sarcina primită; (3) Muncesc cât este nevoie pentru a-mi realiza bine sarcinile, inclusiv
cele pe termen lung; (4) Doresc rezultate rapide ale muncii, nu am răbdare să realizez sarcini pe
termen lung; (5) Sunt perfecţionist în ce fac, sunt atent la detalii şi verific de mai multe ori înainte
de a termina; (6) Doresc să îmi termin mai repede sarcina, nu verific înainte de a termina;
Conservatorism sau creativitate: (1) Îmi folosesc competenţa, cunoştinţele şi abilităţile dobândite
în şcoală; (2) Obişnuiesc să aplic teorii, proiecte şi idei elaborate de alţii; (3) Îmi folosesc
creativitatea, îmi place să vin cu idei noi şi să îmi materializez propriile idei;
Rezultate şi termene: (1) Doresc să am rezultate personale concrete, nu doar teoretice şi pe hârtie;
(2) Prefer să elaborez teorii şi proiecte pe care să le materializeze alţii; (3) Respect întotdeauna
termenele de predare a rezultatelor; (4) Cer des amânări ale termenelor de predare a rezultatelor;
Onestitate: (1) Îmi recunosc incompetenţa în realizarea anumitor sarcini; (2) Îmi iau răspunderea
doar pentru sarcini pentru care am competenţa şi calificarea necesară pentru a le realiza bine; (3)
Îmi asum sarcini pentru care nu am competenţa necesară, dar nu vreau să recunosc acest lucru
pentru că mă ajută să îmi îmbogăţesc CV-ul sau să obţin bani suplimentari; (4) Nu îmi atribui mie
rezultatele şi ideile colegilor; (5) Îmi atribui uneori rezultate care nu îmi aparţin;
Competiţie şi altruism: (1) Îmi place competiţia cu mine însumi şi cu alţii din acelaşi domeniu sau
din aceeaşi organizaţie; (2) Nu doresc să intru în competiţie şi să mă compar cu alţii; (3) Îmi
împărtăşesc ideile şi cunoştinţele colegilor mei; (4) Îmi împărtăşesc ideile şi cunoştinţele doar
şefului; (5) Muncesc suplimentar din proprie iniţiativă pentru a-mi ajuta un coleg care are nevoie
de ajutor; (6) Nu preiau sarcinile altui coleg decât dacă îmi cere şeful acest lucru; (7) Mă laud
singur când obţin rezultate deosebite; (8) Aştept să mă laude alţii când obţin rezultate deosebite;
Spirit critic sau obedienţă: (1) Dacă o sarcină mi se pare greşită, îl atenţionez pe cel care mi-a dat-
o; (2) Dacă o sarcină mi se pare greşită, o îndeplinesc fără să îl atenţionez pe cel care mi-a dat-o.
Păstrăm un echilibru între muncă şi relaxare? În Capitolul 7, vom sublinia faptul că
stresul este una din cauzele scăderii imunităţii, a epuizării şi îmbolnăvirii, atât fizice, cât şi
psihice. Se vor enumera şi câteva cauze ale stresului în societatea actuală, dintre care
suprasolicitarea, de obicei prin muncă la serviciu sau acasă, este principala cauză.
Oboseala are consecinţe şi asupra eficienţei şi productivităţii noastre, pentru că ne
diminuează capacitatea de concentrare şi atenţia; creşte numărul greşelilor pe care le facem; ne
transformă în roboţi şi ne îndepărtează de plăcerea iniţială pentru muncă. Soluţii pentru evitarea
oboselii ar fi: să ne limităm numărul de sarcini acceptate şi să stabilim o prioritate a acestora, în
funcţie de cerinţele şefilor sau de cerinţele organizaţiei; să luăm zilnic o pauză de masă sau de
relaxare; să nu ne facem un obicei din a lucra până târziu seara, cu excepţia situaţiilor urgente
care necesită efort suplimentar; să ne păstrăm interes şi energie şi pentru activităţi
extraprofesionale, să avem o viaţă personală; dacă avem o familie proprie, să nu o neglijăm, ci să
îi acordăm atenţia şi timpul necesar şi să ne relaxăm împreună.
Dacă ne cunoaştem limitele, dar şi dorinţele, valorile şi priorităţile, reuşim să stabilim un
echilibru între muncă şi relaxare. Relaxarea este diferită pentru tinerii necăsătoriţi faţă de adulţii
cu familie şi responsabilităţi. Pasiunile comune cu familia ne ajută să stabilim acest echilibru.
Psihologii au constatat că, dacă în organizaţie există interes pentru păstrarea echilibrului între
munca şi relaxarea salariaţilor, creşte eficienţa acestora şi scade numărul îmbolnăvirilor şi al
concediilor medicale. În cazul când responsabilităţile familiale ale salariaţilor sunt mari, s-a
constatat că devine eficient programul flexibil al acestora sau lucrul parţial la domiciliu. Câteva

103
sfaturi pentru păstrarea echilibrului muncă-relaxare sunt (Carrington&Whitten, 2005):
identificăm care ar fi echilibrul ideal pentru noi, între muncă şi relaxare; punem înaintea a orice
propria sănătate, ne monitorizăm sănătatea şi nivelele de oboseală şi ne păstrăm energia pentru
activităţi cu adevărat importante; discutăm cu şefii despre necesităţile şi priorităţile noastre;
căutăm sprijin şi la membrii echipei cu care lucrăm; delegăm sarcini pentru care nu suntem
foarte buni şi ne oferim să le facem pe acelea pe care le facem bine.
Sfatul înţelepţilor – Muncă
Muncă, perseverenţă, răbdare, calitate
- Poetul latin Vergiliu: ―Munca stăruitoare biruie toate‖; ―Foamea e rău sfetnic‖
- Poetul american Henry Longfellow: ―Învaţă să munceşti şi să ai răbdare‖
- Filosoful roman Seneca: ―Pe căi aspre către stele‖
- Omul politic american Benjamin Franklin: ―Nu câştigi nimic fără suferinţă‖; ―Străduinţa este mama
norocului‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Munca pe care o îndeplinim cu plăcere ne vindecă de toată truda‖;
―Tot ce va servi la ceva, e bun‖; ―Ce fel de om este acela al cărui bine suprem, şi a cărui optimă
folosire a timpului constau în a mânca şi a dormi? Un animal, nimic mai mult‖; ―Lumea este încă
înşelată cu ornamente‖
- Scriitorul american Robert Heinlein: ―Lenea este creativă: progresul este realizat de oamenii leneşi
care caută căi mai uşoare pentru a realiza lucrurile‖
- Maximă: ―Lenea este hoţul timpului‖
- Scriitorul francez Voltaire: ―Deplâng omul copleşit de povara timpului său liber‖
- Scriitorul american William Faulkner: ―Pentru a fi mare, e nevoie de muncă, în proporţie de
nouăzeci și nouă la sută.‖
- Teologul spaniol Ignatio de Loyola: ―Nimeni nu munceşte mai bine ca atunci când face un singur
lucru‖
- Filosoful englez Francis Bacon: ―Timpul e măsurătoarea muncii‖
- Omul de afaceri Steve Jobs: ―Aproximativ jumătate din ceea ce face diferenţa dintre antreprenorii
de succes şi cei care dau greş se datorează pur şi simplu perseverenţei‖; ―Calitatea este mai
importantă decât cantitatea şi reprezintă o decizie financiară mai bună‖
- Zicala rusă: ―Mai bine mai puţin, dar mai bine‖
- Oratorul roman Cicero: ―În faţa nevoii trebuie să te pleci‖; ―Începuturile tuturor lucrurilor sunt
mici‖; ―Sunt plăcute lucrurile duse la capăt‖
- Biblia: ―Omul nu trăieşte numai cu pâine‖ (Matei 4:4) (ci şi cu hrană spirituală)
- Fabulistul francez La Fontaine: ―În tot ce faci gândeşte-te la sfârşit‖
- Poetul latin Ovidiu: ―Picătura face o gaură în piatră, nu prin forţă, ci prin cădere repetată‖
- Scriitorul român Victor Eftimiu: ―Graba e duşmanul perfecţiunii‖
Risc
- Politicianul american Richard Nixon: ―Dacă nu riști, nu vei fi învins niciodată. Dar nici nu vei
câștiga niciodată‖
- Scriitorul american Dale Carnegie: ―Asumă-ți riscul! Viața întreagă e un risc. Cel ce merge cel mai
departe e cel dispus să îndrăznească.‖
- Proverb francez: ―Cine riscă, câştigă‖
- Conducătorul spiritual tibetan Dalai Lama: ―Înţelege faptul că dragostea şi reuşitele măreţe implică
uneori şi riscuri măreţe.‖
- Proverbul: ―Vindem pielea ursului din pădure?‖

104
 Cum colaborăm într-un colectiv?
De când ne naştem, intrăm în angrenajele unei maşini sociale în care suntem dependenţi unii
de alţii, fiecare în micro sau macrosfera în care trăim. Primim şi dăm, după dorinţe şi posibilităţi,
şi nu suntem niciodată cu adevărat singuri, decât în gândurile noastre. Doar spiritual ne
îndreptăm spre noi înşine şi, eventual, spre o entitate invizibilă. În rest, suntem cu totul îndreptaţi
spre lume, depindem de alţii şi alţii depind de noi. Chiar şi când lucrăm singuri, munca noastră
depinde de furnizorii (de resurse, servicii sau cunoştinţe) şi de beneficiarii muncii noastre. Cei
mai mulţi însă lucrăm în colective, mai mari sau mai mici, şi depindem unii de alţii.
Lucrul în colectiv sau echipă are ca principal avantaj acela că putem realiza sarcini
complexe, pe care nu le-am putea realiza singuri sau ar însemna un efort prea mare. ―Mai mulţi
ochi văd mai mult decât unul singur‖ (proverb latin). Alte avantaje sunt faptul că putem învăţa de
la ceilalţi membri ai echipei şi îi putem învăţa la rândul nostru, schimbând informaţii şi
cunoştinţe între noi; şi, ne dezvoltăm inteligenţa socială şi emoţională.
Dezavantajele lucrului în colectiv sunt faptul că trebuie să ne schimbăm stilul de lucru, să ne
adaptăm şi să ne obişnuim cu diferite tipuri de personalităţi şi moduri de lucru, ceea ce ne-ar
putea scădea eficienţa personală în prima etapă a lucrului în echipă; trebuie să ne conformăm
programului de lucru în echipă (prin participarea la întâlniri şi la alte acţiuni comune).
Privind munca în echipă, psihologii au studiat câteva aspecte cu un rol important în eficienţa
echipei: coordonarea, cooperarea, planificarea, coeziunea şi conflictul. Alte aspecte sunt
promovarea, transferul, instruirea şi recompensarea, care se fac în general individual, nu pentru
toată echipa. Există patru dimensiuni ale lucrului în echipă (Erez&Kleinbeck&Thierry, 2001):
(1) monitorizarea performanţei: măsura în care membrii echipei urmăresc munca celorlaţi
membri, cu scopul de a-i ajuta să îşi îndeplinească sarcina; (2) monitorizarea comportamentului:
informarea membrilor asupra propriului comportament sau asupra comportamentului altora; (3)
comunicare circulară: membrii echipei se asigură că cel care primeşte comunicările
recepţionează mesajul intenţionat de cel care îl trimite şi nu alt mesaj (cu scopul asigurării
eficienţei comunicării); (4) salvarea membrilor echipei: membrii echipei se ajută între ei când au
nevoie, fără a se simţi ofensaţi sau mai slabi dacă primesc ajutor.
Adăugăm alte elemente necesare lucrului în echipă: încrederea reciprocă între membrii
echipei; loialitatea profesională; sinceritatea; respectul reciproc; comportament civilizat în
aplanarea conflictelor profesionale. Suntem capabili să respectăm cerinţele de mai sus? Ele
depind de personalitatea şi educaţia noastră, de inteligenţa noastră socială şi emoţională.
Încrederea ne face buni conducători sau colaboratori, şi îi stimulează pe ceilalţi să fie sinceri cu
noi; dar, să fim realişti, vor exista şi persoane care vor încerca să profite de încrederea noastră.
Loialitatea şi onestitatea profesională ne îndeamnă să nu ne asumăm sarcini care ne depăşesc, să
le îndeplinim cu corectitudinea aşteptată de la noi, să cerem ajutorul sau să îl acordam celor care
au nevoie, să nu profităm de bunăvoinţa şi timpul colegilor. Sinceritatea faţă de noi şi de ceilalţi
membri ne îndeamnă să ne evaluăm corect munca, să nu îi minţim pe ceilalţi privind stadiul
realizării sarcinilor. Respectul şi comportamentul nostru faţă de ceilalţi membri ne ajută să fim
acceptaţi, stimaţi şi respectaţi la rândul nostru.
Ne putem evalua capacitatea, abilităţile şi modul de colaborare urmărind câteva trăsături şi
situaţii enumerate mai jos. Avem în vedere în primul rând colaborarea profesională, cu membrii
unei echipe sau organizaţii din care facem parte; dar ne putem gândi şi la colaborarea în orice alt
colectiv la care aderăm (de exemplu, organizaţie de voluntariat, familie, cerc de prieteni).

105
 Creativitate personală sau colectivă: (1) Colaborez cu ceilalţi membri la realizarea sarcinilor
comune; (2) Prefer să am sarcini independente; (3) Sunt de acord ca ideile mele să fie prezentate
în numele echipei; (4) Doresc să se menţioneze că sunt autorul ideilor prezentate;
Corectitudine: (1) Mă bucur de ideile sau de rezultatele bune ale colegilor; (2) Îmi felicit colegul
care a avut o idee bună sau a obţinut rezultate bune; (3) Laud în faţa şefului ideile sau rezultatele
deosebite ale colegilor;
Loialitate şi obedienţă faţă de şef: (1) Îndeplinesc întocmai sarcinile şefului fără să le comentez
sau să îi atrag atenţia când greşeşte; (2) Dacă observ o greşeală în sarcina dată de şef îi atrag
atenţia înainte de a începe lucrul la ea; (3) Raportez şefului despre munca colegilor, fără ca să îmi
fi cerut acest lucru; (4) Dacă sunt întrebat, îmi spun părerea cu obiectivitate despre munca
colegilor;
Competiţie sau colaborare: (1) Nu mă compar cu colegii, ci îmi rezolv sarcina cât pot de bine; (2)
Mă compar cu colegii şi mă consider în competiţie cu ei în aprecierea şefului; (3) Îmi ajut un coleg
dacă nu reuşeşte să rezolve o problemă la care mă pricep; (4) Nu mă amestec în munca altui coleg;
Încredere sau suspiciune: (1) Am încredere să îmi împărtăşesc ideile colegilor de echipă şi să le
discut cu ei; (2) Îmi este teamă să îmi împărtăşesc ideile colegilor de echipă pentru a nu şi le
atribui lor în faţa şefului; (3) Îmi prezint ideile personale doar şefului; (4) Am încredere că fiecare
membru lucrează la capacitatea maximă pentru rezultate bune ale echipei; (5) Cred că unii colegi
lucrează pentru a fi apreciaţi de şef şi promovaţi;
Spirit critic şi loialitate colegială: (1) Dacă observ o greşeală în munca altcuiva, îi atrag atenţia;
(2) Dacă observ o greşeală în munca altcuiva, îi spun direct şefului; (3) Dacă observ că o soluţie
stabilită anterior de echipă nu dă rezultatele aşteptate, iniţiez o discuţie în echipă despre ea şi cer
refacerea lucrărilor; (4) Dacă observ că o soluţie stabilită anterior de echipă nu dă rezultatele
aşteptate, aştept decizia şefului cu privire la reluarea lucrului;
Onestitate şi sinceritate: (1) Îmi recunosc incompetenţa într-un anumit domeniu atunci când sunt
solicitat să lucrez în acel domeniu; (2) Îmi asum responsabilitatea pentru o sarcină dintr-un
domeniu în care nu am competenţă, sperând că mă voi descurca; (3) Îmi recunosc greşeala în faţa
colegilor şi a şefului, de îndată ce îmi dau seama de ea; (4) Îmi recunosc greşeala doar dacă află
şeful; (5) Nu îmi atribui mie rezultatele unui coleg; (6) Uneori prezint rezultatele unui coleg, fără
a-l menţiona.
Sfatul înţelepţilor – Colaborare
- Scriitorul american Dale Carnegie: ―Aprecierile sincere, la obiect şi făcute dezinteresat sunt
adevărate deschizătoare de inimi‖
- Scriitorul român George Călinescu: ―Reprimă-ți invidia față de omul excepțional, învață să-l
înțelegi și să-l prețuiești‖
- Omul de afaceri Donald Trump: ―Fii atent pe cine calci când urci, că vei întâlni aceiași oameni la
coborâre‖
- Scriitorul englez Jonathan Swift: ―Să nu te jenezi niciodată să recunoști că ai greșit. Asta înseamnă
că ai evoluat și că azi ești mai înțelept decât ieri‖
- Scriitorul francez Chateaubriand: ―E bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar nu e bine
să-l lași acolo‖
- Scriitorul francez Albert Camus: ―Oamenii se grăbesc să judece pentru a nu fi ei înșiși judecați‖
- Scriitorul romăn Lucian Blaga: ‖Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele‖
- Regele Franţei Ludovic al XVIII: ―Punctualitatea este politeţea regilor‖
Cum ne adaptăm la schimbare?
Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supraviețuiește. Ci aceea care se adaptează
cel mai bine la schimbări (Charles Darwin, naturalist englez)
Fă ce poți, cu ce ai, oriunde ai fi (Franklin Delano Roosevelt, om politic american)

106
 Oamenii se opun progresului nu fiindcă îl urăsc, ci fiindcă iubesc inerţia (Elbert Hubbard,
scriitor american)
Ceea ce am învăţat în ultima şcoală absolvită se dovedeşte de multe ori că nu ne-a pregătit
suficient pentru profesia aleasă şi nici pentru viaţă. De multe ori, este vina curriculei şcolare, a
legislaţiei din învăţământ sau din economie, care nu sunt adaptate la noile cerinţe ale societăţii.
Alteori este vina profesorilor că nu îşi reînnoiesc permanent cunoştinţele şi nu ţin pasul cu
continua schimbare din domeniul în care predau. Practic, nu există nici un domeniu profesional
care să rămână neschimbat, chiar de la un an la altul. În oricare situaţie, trebuie să fim pregătiţi şi
obişnuiţi să învăţăm, să ne adaptăm şi să practicăm lucruri noi. Pentru unii, diversitatea în muncă
este o plăcere şi un imbold de a progresa. Pentru alţii însă este un lucru dificil, cere mult efort şi
rezultatele se lasă aşteptate. Prin ce ne deosebim unii de alţii pentru că ne adaptăm în mod diferit
la schimbare? Există şi calităţi native mintale pe care nu le avem toţi, ca flexibilitatea şi
adaptabilitatea mai rapidă la schimbare. Cei care nu le au, le pot compensa prin obişnuinţa, care
ulterior se va transforma în uşurinţă, de a învăţa lucruri noi permanent. Dacă această obişnuinţă
este deprinsă în copilărie, va compensa calitatea nativă de adaptabilitate pe care nu o posedăm.
În Capitolul 2, am prezentat teorii ale psihologilor privind evoluţia personalităţii, în principal
prin autoactualizare şi autodeterminare. Abraham Maslow care a introdus teoria autoactualizării
ne spune: ―Autoactualizarea este dezvoltarea a ceea ce există deja în organism, sau, mai precis, a
ceea ce este organismul‖. După Maslow, autoactualizarea este un proces natural, determinat de
necesităţi de supravieţuire, de siguranţă, sociale şi afective, de autoafirmare. Aceste necesităţi ne
motivează să ne schimbăm obiceiurile şi chiar personalitatea. De multe ori însă, motivaţia
schimbării şi adaptării noastre vine din exterior, din toate transformările sociale, climatice,
ştiinţifice, tehnologice, profesionale pe care, dacă le cunoaştem, ne putem îmbunătăţi şi uşura
viaţa sau ne putem proteja şi adapta la timp. De exemplu, în cazul crizelor financiare, energetice,
de securitate, politice; al transformărilor climatice; al noilor cerinţe sociale, profesionale,
culturale, educaţionale sau organizaţionale.
(Suzuki&Taylor, 2009) ne aminteşte toate schimbările din lume cărora va trebui să le facem
faţă şi la care trebuie să ne adaptăm: noile descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, noua biosferă,
noile tipuri de servicii şi reguli economice, noile mijloace de transport, noile culturi cu care
trebuie să interacţionăm, noile provocări şi pericole nutriţionale, noile schimbări sociale şi
mediatice, noile metode educaţionale, noile tipuri de profesii care ne aşteaptă şi, nu în ultimul
rând, noile tipuri de politici şi de manipulări.
Aceste transformări sunt analizate şi în (Adams, 2007), în care ni se aminteşte necesitatea
adaptării noastre la societatea posttradiţională, caracterizată prin:
- globalizare, prin mulţimea legăturilor şi interconexiunilor transnaţionale; prin dinamica
oamenilor, finanţelor, ideilor, bunurilor şi serviciilor, a poluării, etc;
- schimbările tehnologice din comunicaţie, transport, presă, administraţie, industrie,
securitate, medicină, servicii; dar şi schimbările şi inovările biotehnologice cu impact în
sănătate, alimentaţie, reproducere;
- noile tehnologii de întreţinere a organismului şi de chirurgie plastică, care schimbă
raportul între natural şi artificial în existenţa noastră;
- reconfigurarea (comprimarea) timpului şi spaţiului în existenţa noastră, cu impact asupra
relaţiilor noastre sociale;
- omogenizare, prin disoluţia tradiţiilor, similaritatea condiţiilor de viaţă şi de muncă în
diferite ţări şi continente; dar şi hibridizare, prin contopirea mai multor culturi diferite, prin
acceptarea diferenţelor sociale, etnice, religioase;

107
 - corporaţii transnaţionale şi polarizarea economică şi financiară. Aceste corporaţii au un
puternic impact asupra omogenizării globale, ne conduc viaţa indicându-ne ce să mâncăm,
ce să îmbrăcăm, unde să muncim, ce să facem. Această caracteristică a societăţii moderne
este în contrast cu sărăcia unei importante părţi a globului.
- preocuparea pentru înţelegerea genurilor, a caracteristicilor specifice ale bărbaţilor şi
femeilor, a egalităţii lor şi a relaţiilor dintre ei.
În lucrarea amintită, se analizează transformarea noastră, conştientă sau nu, insistându-se
asupra reflexivităţii noastre, asupra capacităţii de a ne analiza şi de a ne păstra individualitatea, în
contextul acestor schimbări globale. Depinde de noi să cunoaştem aceste noi realităţi şi să ne
adaptăm rapid; sau să le ignorăm şi să ne continuăm viaţa în virtutea inerţiei şi a comodităţii.
Din totdeauna oamenii au fost nevoiţi să se adapteze, dar în ultimul secol schimbările apar
mult mai rapid, iar competiţia în orice domeniu a devenit ultima modă şi motivaţia pentru
continua schimbare. Trebuie să devenim eficienţi, flexibili şi adaptabili; să luăm decizii bune şi
rapide; să ne protejăm psihicul şi sănătatea, care ne sunt zilnic puse în pericol. În (Holden, 2005),
ni se spune că oamenii de succes îşi folosesc inteligenţa emoţională pentru a se antrena singuri
pentru ―cele mai bune perioade‖ şi pentru ―cele mai rele perioade‖. Ni se sugerează un test
simplu pentru a ne verifica capacitatea, dar şi dorinţa, de schimbare şi adaptare: (1) să numim
cele mai importante schimbări din ultimele 12 luni pe care le-am făcut în muncă, în relaţiile
personale şi în viaţă; (2) să ne gândim la ce ne-a inspirat şi ne-a ajutat să facem schimbările din
ultimele 12 luni; (3) să identificăm cele mai importante schimbări pe care le vom face în
următoarele trei luni, în muncă, relaţii personale şi în viaţă şi persoanele care ne pot ajuta să le
facem.
Cum ne adaptăm la revoluţia şi provocările globalizării? Globalizarea în toate domeniile
dărâmă barierele geografice, economice, tehnologice, culturale şi, uneori, mintale şi spirituale.
Este considerată de unii o provocare, iar de alţii o ameninţare. Uneori ne aruncăm în lume
voluntar, alteori suntem obligaţi să o facem, ca să supravieţuim.
Globalizarea ar trebui să fie garantul înţelegerii şi păcii, al progresului şi cooperării. Cei care
suntem refractari şi ne temem de globalizare avem şanse mai mici de a progresa personal. Totuşi
suntem ajutaţi să ne adaptăm utilizând rezultatele globalizării, noile tehnologii şi bunuri devenite
universale. Suntem obligaţi să oferim servicii şi să respectăm standarde şi reguli globale; suntem
obligaţi să ne schimbăm valorile pentru a deveni competitivi. Deci, fie că dorim sau nu,
globalizarea ne schimbă viaţa, de cele mai multe ori înspre bine. În (Erez&Kleinbeck&Thierry,
2001), sunt analizate tendinţele şi motivaţiile muncii în economia globalizată, în care apar
probleme legate de semnificaţia vieţii şi de găsirea propriei identităţi; şi probleme legate de
schimbarea mediului (de la o ţară la alta, dintr-o cultură în alta, de la o tehnologie la alta).
Spre deosebire de psihologia secolului 20, preocupată cu precădere de tratarea tulburărilor
psihice, secolul 21 a produs o deplasare a cercetărilor spre o psihologie pozitivă, spre studiul
fericirii, excelenţei şi funcţionării umane optime. În acest sens, motivarea muncii presupune
umanizarea locului de muncă şi găsirea modalităţilor de a ajuta personalul să îşi satisfacă
necesităţile privind stima de sine şi bunăstarea personală. Teoriile motivaţionale explorează
posibilităţile de a se ajunge la munca efectuată cu plăcere şi satisfacţie, cu echilibru, fără
supraîncărcare şi fără depăşirea limitelor proprii. Mai recent, s-a trecut de la studiul muncii
individuale la studiul muncii în echipă şi la combinerea celor două, inclusiv în companii globale,
descentralizate, cu personal din diverse culturi şi în diverse ţări.
Pentru a face faţă schimbărilor produse de globalizare trebuie să avem o personalitate
flexibilă, adaptabilă, mobilă şi înclinată spre studiu permanent, colaborare şi toleranţă. Nu

108
trebuie să plecăm din ţară ca să ne globalizăm, ci doar să deschidem ochii spre lume, să ne
inspirăm de la ce au făcut alţii bine, să ne deschidem mintea pentru colaborări cu parteneri de la
care avem ce învăţa sau care ne ajută să cunoaştem mai mult şi să evoluăm. Trebuie doar să
ieşim din inerţie, să fim curioşi şi creativi. Câţi dintre noi nu am ratat oportunităţi din cauza
conservatorismului, a necunoaşterii de limbi străine, a neadaptabilităţii în medii şi culturi străine,
posibil ostile, a neadaptabilităţii efortului şi studiului faţă de cerinţe, a incapacităţii de
colaborare? Câţi nu am renunţat să ne globalizăm din comoditate?
Sfatul înţelepţilor – Schimbare şi adaptare la schimbare
- Conducătorul spiritual indian Buddha: ―În viaţa noastră, schimbarea este inevitabilă, pierderea este
inevitabilă. În adaptabilitatea şi uşurinţa cu care experimentăm schimbarea constă fericirea şi
libertatea noastră‖
- Scriitorul rus Lev Tolstoi: ―Toți se gândesc cum să schimbe lumea, dar nici unul nu se gândește cum
să se schimbe pe el însuși‖
- Scriitorul american Chuck Palahniuk: ‖Bucură-te de tot ceea ce alegi să faci. Dacă nu-ți place, ești
responsabil să faci o schimbare‖
- Scriitorul american Henry David Thoreau: ―Nu lucrurile se schimbă. Noi ne schimbăm‖
- Psihologul elveţian Carl Jung: ‖Nu putem schimba un lucru până când nu-l acceptăm‖
- Omul politic indian Mahatma Gandhi: ‖Fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume‖
- Proverb spaniol: ―Când patul este îngust, nu trebuie să te culci pieziş‖; sau cel românesc ―Să te
întinzi cât îţi este plapuma‖
Cum reacţionăm la competiţie?
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru competiţie. Când competitorii noştri ne zădărnicesc planurile
sau ne anulează proiectele, ei deschid infinite posibilităţi pentru munca noastră (Gil Atkinson, istoric
american)
Competiţia este locomotiva progresului în toate domeniile. Poate fi şi locomotiva progresului
nostru, dacă ne raportăm corect la ea şi o considerăm o provocare, nu o ameninţare. Competiţia
ne stimulează creativitatea, ne dezvoltă gândirea critică şi autocritică, ne ajută să ne cunoaştem
adevărata valoare, nu cea pe care ne-o atribuim singuri. Este şi un test emoţional, pentru că îi
rezistă cei cu nervii mai tari, chiar dacă nu sunt neapărat mai buni. Este şi un test al voinţei şi
răbdării, pentru că reuşesc cei care nu abandonează la primul eşec, cei care sunt stimulaţi şi au
voinţa şi răbdarea să devină mai buni. Unora dintre noi ne este frică de competiţie pentru că ne
este frică de eşec şi de părerea celorlalţi despre noi. Alţii evităm competiţia din comoditate, din
cauza efortului suplimentar pe care îl presupune. Indiferent de motiv, evitarea competiţiei este
calea cea mai sigură spre plafonare intelectuală, profesională sau socială. La nivel organizaţional,
competiţia ne testează capacitatea de manageri şi etica profesională. Există cazuri de fraude sau
spionaj între competitori sau de violenţe verbale sau publicistice.
Este important cu cine ne comparăm şi ne întrecem, cu unii mai buni sau mai slabi decât noi.
Dacă ne întrecem cu cei mai buni, avem şansa să învăţăm şi să progresăm; iar dacă ne întrecem
cu cei mai slabi decât noi, în cel mai bun caz, vom stagna; iar în cel mai rău, vom regresa.
Competiţia (în sport, afaceri, cercetare, politică, etc) este considerată în (Holden, 2005) sursă
de inspiraţie, de deschidere a viziunii; ne motivează să ne îmbunătăţim munca şi să fim
permanent informaţi şi conectaţi la tot ce este nou. Iar succesul şi împlinirea unui vis depind
foarte mult de optimismul, concentrarea şi încrederea în noi înşine.
Dacă definiţia succesului este pentru noi ―a câştiga‖, vom fi în permanenţă atraşi de
competiţie dar, în acelaşi timp, ne vom bloca toate oportunităţile din viaţă de colaborare

109
creatoare, de împărtăşire a cunoştinţelor, de ajutor al altora. Vom fi singuri şi nu vom accepta
nici un ajutor pentru că îl vom considera un eşec sau că ne păcălim singuri.
Filosofia Tao privind competiţia şi succesul (descrisă în (Holden, 2005)), ne învaţă să ştim
când să concurăm şi când să colaborăm, precum şi cum să concurăm. Un campion adevărat este
considerat acela care îşi va dezvolta instinctul de competiţie pentru a-şi atinge potenţialul maxim.
Se va concentra în principal asupra viziunii şi valorilor personale şi nu va lăsa competiţia să îl
grăbească, să îl distragă sau să îl abată de la ele. Suntem îndemnaţi să concurăm ―cu‖ cineva, nu
―împotriva‖ cuiva. Deşi pare mică, această deosebire în gândirea noastră face diferenţa în
relaţiile şi în viaţa noastră. A concura ―împotriva‖ cuiva implică mai multe nivele de conflict şi
luptă care ne epuizează energia. În schimb, a concura ―cu‖ cineva ne ajută să utilizăm totul
(energia şi inteligenţa) ca ajutor şi imbold important spre succes. Deci, etica competiţională, ca
şi bucuria competiţiei, indiferent de rezultat, ne sunt benefice şi ne atrag prieteni valoroşi.
Dozarea efortului (fizic, psihic sau intelectual) este o condiţie pentru a ajunge cu bine la
sfârşitul competiţiei. De cele mai multe ori însă, ne suprasolicităm capacităţile, deşi organismul
ne dă semne de oboseală. Este semnul că munca intensă, nu talentul nativ ne conduce spre
victorie. Cei cu adevărat talentaţi, obţin rezultate bune, fără să îşi suprasolicite organismul. Nu
trebuie însă să renunţăm la competiţie, ci doar să fim conştienţi că, în competiţii, ca şi în viaţă,
sunt ―mulţi chemaţi, dar puţin aleşi‖.
Competiţia cu noi înşine. Mulţi autori ne spun pe bună dreptate că cea mai mare competiţie
a vieţii este cea cu noi înşine, cea prin care fie ne descătuşăm energiile şi talentele, fie ne punem
piedici, uneori insurmontabile, prin permanenta noastră îndoială în reuşită. Nu întotdeauna
îndoiala este rea căci, după cum ne spune Shakespeare ―măsurata îndoială e farul înţelepciunii,
fitil care pătrunde în miezul răului‖. Totuşi, tot el ne spune: ―Îndoielile noastre sunt trădătoare:
ne fac să pierdem ce am putea avea, fiindcă ne temem să ne încercăm norocul‖.
Îndeplinirea dorinţelor este finalul victorios al competiţiei cu noi înşine dar, dacă devine o
obsesie, competiţia se va transforma în suferinţă. Vom ieşi victorioşi, dar şi învinşi psihic,
emoţional şi spiritual. Pentru a ne atinge ţintele existenţiale, ne asumăm riscul eşecului, dar nu
transformăm eşecul în umbra subconştientului nostru care ne îndeamnă la acţiuni şi vorbe
necugetate şi ne abate de la principiile morale, ne strică prieteniile, familiile şi viaţa.
De multe ori, ţinta competiţiei cu noi înşine este evoluţia socială şi profesională, acumularea
de obiecte, titluri, funcţii şi laude. Neglijăm sau evităm să ne întrecem cu propria noastră
transformare şi evoluţie intelectuală, emoţională sau spirituală. Competiţia cu noi înşine
înseamnă şi să ne depăşim limitele personale. Dar, scriitorul englez Paul Brunton ne spune
(Brunton, 2008): ―Nu ne putem transforma slăbiciunea în putere atâta vreme cât nu avem
răbdarea, speranţa şi încrederea de a descoperi forţa care zace nefolosită în noi şi nu reuşim să o
activăm.…Trebuie să găsim un echilibru între aspiraţie şi putinţa de a o îndeplini şi să ne
străduim să nu fim inflexibili‖.
Sfatul înţelepţilor – Competiţie
- Scriitorul american Wallace Wattles: ―Bogăţiile dobândite prin competiţie nu sunt niciodată
satisfăcătoare şi nici permanente; sunt ale tale azi, şi ale altuia mâine. Ţine minte, dacă vrei să devii
bogat într-un mod ştiinţific şi definitiv, trebuie să te ridici deasupra gândurilor de competiţie‖
- Biologul Bruce Lipton: ―Evoluţia este rezultatul cooperării tuturor organismelor (minerale, plante,
animale şi om), iar aceasta nu se bazează pe o competiţie; dar, dacă noi credem că se bazează pe
competiţie, atunci singurul lucru care ar putea favoriza evoluţia ca întreg (specie) este înlăturat şi
ignorat‖
- Publicistul israelian Dorel Schor: ―Nu putem fi în competiţie şi în acelaş timp egali!‖
- Scriitorul american Ben Renshaw: ―Succesul nu e o competiţie‖

110
 - Omul politic David Haight: ―Viaţa este o competiţie nu cu alţii, ci cu noi înşine‖
- Compozitorul englez Roger Waters: ―Sunt în competiţie cu mine însumi şi eu pierd‖
- Scriitor american Washington Allston: ―Singura competiţie demnă de un om înţelept este cea cu el
însuşi‖
- Sportivul american Geoffrey Gaberino: ―Principala competiţie este între ceea ce ai făcut şi ceea ce
eşti capabil să faci―

Conducere şi comunicare
Ce ne motivează să conducem şi cum conducem?
A-i conduce pe alţii înseamnă a te rectifica mai întâi pe tine însuţi (texte antice chinezeşti)
Dacă vrei să ştii cum este un om, dă-i o funcţie de conducere (Robert Brasillach, scriitor francez)
Ai încredere în oameni şi ei vor fi sinceri cu tine; tratează-i cu măreţie şi ţi se vor arăta măreţi
(Ralph Waldo Emerson, scriitor american)
Oamenii se pot îndoi de ceea ce spui, dar vor crede ceea ce faci (Lewis Cass, politician american)
Ce ne motivează să conducem? Cei care dorim să conducem colective mai mici sau mai
mari avem diferite motive, unele subiective, altele obiective. Să ne analizăm singuri motivele
selectându-le din lista următoare şi adăugând altele, dacă este necesar.
- Vreau să îmi materializez o idee şi am nevoie de ajutor;
- Nu suport să mă conducă altcineva;
- Vreau să fiu liber şi stăpân pe viaţa şi munca mea;
- Vreau să muncesc numai la ce îmi place şi cum îmi place;
- Nu am găsit un loc de muncă care să îmi satisfacă cerinţele;
- Am resurse financiare şi nu am încredere să le încredinţez altcuiva să mi le administreze;
- Am calităţi de bun organizator şi manager şi vreau să le folosesc;
- Am încredere în mine şi doresc să îmi iau răspunderea pentru munca altor persoane;
- Am încredere în aptitudinile mele de comunicare şi lucru cu alte persoane;
- Am o experienţă anterioară privind lucrul în colectiv şi de conducere;
- Doresc un salariu mai bun;
- Doresc avantajele unei funcţii de conducere;
- Doresc să devin o persoană importantă.
În ultimul timp, motivele obiective au devenit din ce în ce mai rare în rândul celor care vor să
conducă, mai ales în rândul tinerilor, care văd funcţia de conducere ca pe o ascensiune rapidă în
carieră şi nu ca pe o responsabilitate. Când conducem un colectiv, vieţile mai multor oameni
depind de capacitatea noastră de organizare, de decizie corectă, dar şi de stimulare a evoluţiei lor.
Orice eşec al nostru ca manageri va deveni suferinţă pentru subalterni, care îşi vor pierde
serviciul, resursele de supravieţuire, timpul pentru căutarea altui serviciu, poate şi familia.
Cum selectăm oamenii şi formăm echipa sau colectivul? Primul pas, înainte de a conduce
efectiv un colectiv (echipă, organizaţie), este acela de a alege acei oameni potriviţi cu scopul
nostru. Depinde de noi dacă ne grăbim în alegerea lor sau cumpănim bine; dacă facem
compromisuri şi ne lăsăm influenţaţi. ―Cei ce vor să facă în grabă un foc uriaş, încep prin a
aprinde paie slabe‖ ne spune scriitorul englez Shakespeare.
Există mai multe situaţii şi modalităţi prin care putem crea o echipă sau un colectiv: când
avem posibilitatea de a iniţia organizarea de concursuri sau interviuri în vederea selecţiei
membrilor echipei; când trebuie să selectăm şi să formăm o echipă cu cei deja existenţi şi
disponibili în organizaţie; când ne bazăm doar pe recomandări, mai mult sau mai puţin credibile;
când trebuie să acceptăm persoane impuse de şefii ierarhici (cel mai rău caz).

111
 Scopul muncii, dar şi personalitatea noastră şi a subordonaţilor, reiese şi din criteriile pe care
le folosim pentru a alege oamenii cu care vom lucra. Să ne analizăm selectând din lista
următoare criteriile şi acţiunile pe care le folosim în alcătuirea echipei sau organizaţiei:
Profesie
- Competenţă în domeniile în care doresc să am rezultate: (1) Selectez CV-urile relevante; (2)
Verific experienţa, participarea la proiecte similare, rezultatele anterioare (în şcoală, facultate,
locuri de muncă anterioare); (3) Organizez teste de competenţă practică şi de cunoştinţe teoretice;
(4) Mă bazez pe recomandările unor specialişti în domeniu;
- Compatibilitate cu funcţia vizată: Organizez interviuri cu cei selectaţi anterior pentru trăsături
specifice funcţiei (manager, consultant, instructor, agent vânzări, etc)
- Creativitate în domeniile vizate, dacă este necesară. Pentru candidaţii selectaţi anterior: (1)
Organizez teste sau interviuri pentru verificarea creativităţii; (2) Le dau o sarcină concretă şi un
termen limită; (3) Verific soluţiile găsite pentru rezolvarea sarcinii şi respectarea termenului; (4)
Recomand sau nu pentru testarea personalităţii;
Personalitate: (1) Verific comportamentul anterior, modul de comunicare şi colaborare în proiecte
comune (în şcoală, facultate, locuri de muncă anterioare); (2) Organizez interviuri cu cei selectaţi
profesional, pentru cunoaşterea personalităţii lor: motivaţii, aspiraţii, ambiţii, hobby-uri, situaţia
familială, conştiinciozitate, fidelitate, spirit critic. obedienţă, pretenţii, etc; (3) Recomand sau nu
angajarea sau selectarea în echipă sau organizaţie;
Recomandări: acceptarea unei persoane pe baza unor recomandări credibile sau impuse: (1) Accept
o persoană recomandată de un specialist în domeniu; (2) Accept o persoană recomandată de un
prieten; (3) Accept o persoană recomandată de un şef ierarhic din organizaţie;
Disponibilitate: selectarea din personalul disponibil în organizaţie: (1) Mă informez privind
rezultatele anterioare ale unei persoane (verific competenţa profesională, creativitatea anterioară şi
compatibilitatea cu funcţia vizată); (2) Mă informez privind personalitatea şi comportamentul
persoanei; (3) Discut cu persoana respectivă şi obţin acceptul ei privind participarea în colectiv.
Ultimele două situaţii (recomandări şi disponibilitate) sunt cele în care trebuie să facem
compromisuri, care ne pun în pericol buna funcţionare a echipei sau colectivului, precum şi
succesul în proiectele vizate.
Cum conducem? ―Soldaţii se supun unui bun comandant‖ (proverb latin). Cei conduşi
apreciază, pozitiv sau negativ, modul în care îi conducem şi calităţile noastre de manageri.
Suntem apreciaţi pozitiv pentru: viziunea pe termen lung şi flexibilitatea gândirii; buna selectare
şi organizare a colectivului; stabilirea corectă a priorităţilor; planificarea şi distribuirea corectă a
sarcinilor şi resurselor; eşalonarea corectă a timpului de realizare a sarcinilor; stimularea
iniţiativei şi a opiniilor personale; conduita corectă şi echidistantă faţă de subalterni;
comunicarea decentă şi eficientă cu subalternii; evaluarea şi recompensarea (sau penalizarea)
corectă a subalternilor. În concluzie, trebuie să fim un model de urmat şi respectat de subalterni.
(Lapid-Bogda, 2004) propune mai multe modalităţi prin care putem da ce avem mai bun în
munca şi managementul nostru, cu condiţia să dăm atenţie celui mai preţios bun pe care îl avem:
noi înşine. Putem face acest lucru dacă putem răspunde ―Da‖ la următoarele întrebări:
- Putem comunica eficient astfel încât ceilalţi să înţeleagă ce am vrut să spunem?
- Auzim şi percepem obiectiv ce ne spun ceilalţi?
- Putem da un răspuns constructiv persoanelor cu care lucrăm astfel încât să nu se simtă ameninţaţi ci,
dimpotrivă, să înţeleagă că îi ajutăm să îşi îmbunătăţească performanţa?
- Putem gestiona un conflict de muncă, inclusiv asumându-ne responsabilitatea privind contribuţia
noastră la acea situaţie, aplanând conflictul şi abordându-i pe ceilalţi într-un mod respectuos şi
productiv?
- Ştim cum să ne dezvoltăm propriul comportament şi să dezvoltăm comportamentul celorlalţi
membri ai echipei pentru a creşte performanţa echipei?

112
 - Ne cunoaştem propriile puteri şi slăbiciuni ca manageri, şi le cunoaştem pe cele ale managerilor
pentru care lucrăm?
- Ştim cum să ne capitalizăm puterile şi cum să le dezvoltăm?
- Ne înţelegem superiorii astfel încât să putem lucra mai eficient cu ei?
- Cunoaştem activităţile de dezvoltare practică adaptate nevoilor noastre, activităţi care să ne ajute să
ne cunoaştem mai bine şi să lucrăm mai bine cu ceilalţi?
Cartea amintită ne îndeamnă să ne dezvoltăm inteligenţa socială, prin dezvoltarea a două
tipuri de inteligenţe: inteligenţa intrapersonală (abilitatea de a ne cunoaşte bine şi de ne a utiliza
acele cunoştinţe pentru a acţiona cu succes în viaţă); şi, inteligenţa interpersonală (abilitatea de
a-i înţelege şi de a lucra bine cu ceilalţi).
Enumerăm mai jos şi alte criterii după care ne putem aprecia singuri modul în care
conducem, precum şi trăsăturile personale pozitive sau negative care ne influenţează. Să ne
analizăm selectând trăsăturile care ne caracterizează şi, eventual, să adăugăm altele.
Responsabilitate: (1) Îmi asum răspunderea pentru rezultatele proiectului şi pentru munca
subalternilor; (2) Îmi asum răspunderea pentru rezultatele proiectului cu condiţia să fiu lăsat să îmi
alcătuiesc singur echipa; (3) Îmi asum răspunderea pentru rezultatele proiectului cu condiţia să am
resursele necesare; (4) Nu cer echipei realizări imposibil de realizat;
Democraţie sau autoritarism: (1) Discut ideile, soluţiile şi priorităţile proiectului cu membrii
echipei; (2) Decid singur şi impun ideile, soluţiile şi priorităţile proiectului fără a le discuta cu
membrii echipei; (3) Realizez planificarea şi distribuirea sarcinilor împreună cu colectivul; (4)
Discut cu fiecare subaltern sarcinile primite şi aştept comentariile lui; (5) Impun planul de lucru şi
sarcinile fără să le discut cu subalternii; (6) Accept alte opinii sau puncte de vedere şi le discutăm
în colectiv; (7) Supun la vot deciziile finale în rezolvarea unor probleme ale proiectului; (8)
Raportez singur rezultatele proiectului, fără a implica sau menţiona membrii echipei;
Deschidere şi transparenţă: (1) Accept schimbarea unei soluţii dacă apare o idee mai bună; (2)
Continui aplicarea soluţiei iniţiale, chiar dacă a apărut o idee mai bună; (3) Informez şi discut cu
toţi membrii echipei stadiul proiectului; (4) Informez şi discut cu toţi membrii echipei problemele
apărute în proiect; (5) Popularizez împreună cu membrii echipei rezultatele deosebite ale
proiectului;
Încredere sau suspiciune: (1) Am încredee în buna credinţă şi în conştiinciozitatea membrilor
echipei; (2) Urmăresc cu atenţie şi cer rapoarte periodice privind îndeplinirea sarcinilor; (3)
Verific personal rezultatele membrilor echipei; (4) Desemnez o persoană să verifice rezultatele
membrilor echipei; (5) Devin suspicios şi iau măsuri dacă mi-a fost înşelată încrederea;
Stimularea iniţiativei: (1) Încurajez sugestiile membrilor echipei privind conducerea şi proiectele
echipei; (2) Stimulez creativitatea şi ideile noi ale membrilor; (3) Apreciez iniţiativele membrilor
privind realizarea proiectului; (4) Blochez şi descurajez iniţiativele membrilor privind realizarea
proiectului;
Stimularea evoluţiei şi satisfacţiei profesionale: (1) Stimulez membrii echipei să fie la curent cu
tot ce a apărut nou în domeniu; (2) Stimulez membrii echipei să îşi popularizeze rezultatele
personale deosebite obţinute în proiect; (3) Stimulez creativitatea în îndeplinirea sarcinilor;
Corectitudine şi echidistanţă: (1) Îmi tratez în mod egal subalternii, fără preferinţe şi favoruri; (2)
Împart sarcinile în funcţie de competenţe; (3) Recompensez subalternii în funcţie de complexitatea
sarcinii şi de rezultate; (4) Penalizez subalternii pentru neîndeplinirea sarcinilor sau nerespectarea
termenelor după ce i-am atenţionat; (5) Îmi exprim direct nemulţumirea faţă de munca sau
comportamentul subalternului; (6) Sesizez şefii ierarhici asupra muncii sau comportamentului
subalternului, fără a-l atenţiona în prealabil; (7) Îmi asum şi eu o parte din costurile greşelilor
subalternilor pentru că nu am prevenit realizarea lor; (8) Îi fac responsabili şi îi penalizez doar pe
subalterni pentru greşelile lor;
Control colectiv: (1) Stimulez controlul colectiv al îndeplinirii sarcinilor prin întâlniri periodice ale
echipei; (2) Stimulez crearea unei reţele de opinii şi de transmitere a rezultatelor proiectului către

113
 toţi membrii; (3) Raportările trimise către şefii ierarhici sunt acceptate în prealabil de toţi membrii
echipei;
Colaborare şi ajutor reciproc: (1) Stimulez buna colaborare între membri şi ajutorul reciproc când
este necesar; (2) Descurajez bârfele şi certurile între membrii echipei; (3) Descurajez linguşelile;
Exemplu personal: (1) Sunt pentru echipă un exemplu de perseverenţă şi corectitudine; (2)
Muncesc mai mult decât membrii echipei;
De ce şi de cine vrem să fim conduşi?
Adesea e mai de folos să-i părăseşti pe cei mari decât să te plângi de ei (La Bruyere, scriitor
francez)
Toţi ne pricepem să dojenim, dar nu ne dăm seama când greşim noi înşine (Menandru, poet grec)
Unii nu avem nici dorinţa, nici aptitudinile pentru a conduce şi avem motive temeinice să nu
o facem. Alţii am dori să ne lăsăm conduşi, dar avem unele condiţii. Să ne analizăm aceste
motive şi condiţii, selectând din listele următoare sau adăugând alte motive sau condiţii:
Motive pentru care nu vrem să conducem:
- Îmi este teamă să îmi iau răspunderea pentru munca altcuiva;
- Nu am aptitudini de manager;
- Mă deprofesionalizez dacă devin manager;
- Sunt prea exigent şi aş supăra multe persoane;
- Nu sunt lăsat să aleg membrii echipei după criterii de profesionalism;
- Îmi sunt impuşi membrii echipei sau trebuie să aleg din personalul disponibil;
- Am condus şi am fost dezamăgit de oameni;
- Am avut o responsabilitate prea mare, nerăsplătită corespunzător;
- Am fost ocupat tot timpul şi mi-am neglijat familia;
Condiţii în care vrem să fim conduşi
- Aş accepta să mă conducă o persoană mai competentă decât mine de la care aş avea ce învăţa;
- Aş accepta să mă conducă o persoană care m-ar ajuta să evoluez profesional şi să îmi pun în
aplicare ideile;
- Aş accepta să mă conducă o persoană nu neapărat mai competentă decât mine, dar bun organizator
şi manager;
- Nu aş dori să mă conducă o persoană mai tânără decât mine;
- Aş accepta să mă conducă o persoană mai tânără decât mine, dacă ar fi mai competentă sau bun
organizator şi manager.
Probabil că am aprecia corect efortul şi responsabilitatea celui care ne conduce dacă am
exersa şi noi acest rol o perioadă. Pe de altă parte, cei care ne conduc ne influenţează munca şi
viaţa, în bine sau în rău. Deci este bine să fim atenţi şi vigilenţi şi să schimbăm locul de muncă
sau conducătorul, dacă este posibil, atunci când munca alături de el ne devine insuportabilă.
Munca fără plăcere, în condiţii de stres permanent, ne poate face mult rău fizic şi psihic, rău care
nu poate fi compensat prin banii pe care îi primim.
Sfatul înţelepţilor – Conducere
- Diplomatul american Eleanor Roosevelt: ―Nu e corect să le ceri altora ceea ce tu însuți nu vrei să
faci‖
- Proverb italian: ―După joc, și regele și pionul merg în aceeași cutie‖
- Omul politic indian Mahatma Gandhi: ―E bine să ai putere, dar e şi mai bine să nu ai nevoie de
putere‖
- Scriitorul american Alvin Toffler: ―Nu am încredere în oamenii care își închipuie că au deja
răspunsuri într-un moment când eu abia încerc să formulez niște întrebări‖
- Scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery: ―Nu pui temelia libertății atunci când îi împuști pe cei
ce gândesc altfel decât tine‖

114
 - Antrenorul sportiv Buck Rodgers: ―Conducerea este capacitatea unei persoane distincte de a-i
motiva pe alţii prin acţiunile sale pentru a ajunge la un nivel mai înalt de realizare‖
- Politicianul kenian Mwai Kibaki: ―Conducerea este privilegiul de a îmbunătăţi vieţile altora. Nu este
ocazia de a-ţi satisface lăcomia personală‖
- Conducătorul roman Solon: ―Cel temut de mulţi, de mulţi trebuie să se teamă‖
- Împăratul francez Napoleon I: ―Calmul este cea mai mare calitate a unui om destinat să comande‖
Ambiţie, glorie, mărire
- Scriitorul american Mark Twain: ‖Stai departe de oamenii care îţi micşorează ambiţia‖; ―Oamenii
mici au obiceiul de a te descuraja, însă oamenii mari știu să te facă să simți că poți și tu‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Ambiţia este pur şi simplu doar umbra unui vis‖; ―Evită ambiţia!
…Cum poate omul să spere în reuşită doar prin ambiţie‖; ―Gloria nu-i decât o cinstire exterioară ce
răsplăteşte o trudă interioară‖; ―Ce altceva sunt fastul, puterea, gloria decât pământ şi pulbere?‖;
―Nu te teme de măriri: unii se nasc mari, alţii dobândesc mărirea, iar pe alţii mărirea e aceea care îi
caută‖
- Psihologul austriac Alfred Adler: ―… acele forţe capabile să exercite cea mai puternică influenţă
negativă asupra sentimentului de comuniune socială sunt aspiraţia către putere şi către
superioritate. Un asemenea om devine în mod necesar neobiectiv, deoarece îşi pierde legătura cu
viaţa, fiind în permanenţă preocupat de impresia produsă altora, de ceea ce gândesc ceilalţi despre
dânsul. Libertatea sa de acţiune este astfel inhibată la maximum şi în caracterul său îşi face loc cea
mai răspândită trăsătură, vanitatea. … Exacerbarea ambiţiei şi a vanităţii împiedică progresul ritmic
al individului, îi frânează sau face imposibilă dezvoltarea sentimentului de comuniune socială‖
Greşeală, critică
- Scriitorul român Titu Maiorescu: ―Critica să fie și amară, numai să fie dreaptă‖
- Fizicianul Albert Einstein: ―Dacă cineva n-a greșit niciodată, înseamnă că n-a încercat să facă nimic
nou‖
- Istoricul român Nicolae Iorga: ―Greșelile nu se iartă, ci se repară‖
- Filosoful grec Aristotel: ―Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să alegem calea prin care greșim
mai puțin‖
- Scriitorul german Goethe: ―A ierta înseamnă a-i oferi celuilalt ocazia de a mai greși o dată‖
Cum comunicăm?
Ceea ce este limpede gândit se exprimă cu claritate (Nicolas Boileau, scriitor francez)
Mare pacoste să nu ai destul duh să vorbeşti frumos, nici destulă judecată ca să taci (La Bruyere,
scriitor francez)
Când vorbele sunt puţine, arareori sunt spuse în zadar. Nu e de ajuns să vorbim trebuie să vorbim
sincer (Shakespeare, scriitor englez)
Comunicarea ne deschide uşa către lume, ne face agreabili sau dezagreabili, atractivi sau
plictisitori, sensibili sau insensibili la părerile celorlalţi. Cu ajutorul ei, ne transmitem verbal
gândurile, ideile, sentimentele, emoţiile. Modul în care comunicăm ne poate arăta mai inteligenţi
şi încrezători decât suntem; iar munca noastră poate părea mai importantă decât este.
Comunicarea este artă şi ştiinţă în acelaşi timp, iar pentru comunicator devine putere şi acceptare
sau slăbiciune şi ignorare. Dacă nu comunicăm bine, încercând să fim spirituali, putem deveni
ridicoli. Deci, comunicarea, ca şi dragostea, ne ridică sau ne coboară.
Cei mai buni comunicatori devin conducători politici sau spirituali, pot influenţa popoare, în
bine sau în rău şi pot schimba destine. Nu toţi avem destine de conducători, dar mulţi dintre noi,
în diferite etape ale vieţii, trebuie să ne prezentăm realizările, să comunicăm în faţa unui public
mai numeros sau mai restrâns, să convingem. De multe ori, comunicarea face diferenţa între
succes şi eşec, în muncă sau în viaţă. Trebuie învăţată cât mai devreme, chiar din copilărie,

115
pentru a nu deveni un handicap în perioadele următoare. ―Poeţii se nasc, oratorii se formează‖ ne
spune oratorul roman Quintilian.
În Capitolul 2, s-au detaliat principalele aspecte ale manipulării prin comunicare şi modalităţi
de a le recunoaşte. Iar în Capitolul 7, se prezintă câteva elemente pentru dezvoltarea abilităţilor
de comunicare. Testul prezentat în continuare, pentru verificarea abilităţilor de prezentare, este
util reprezentanţilor echipelor sau colectivelor care trebuie să prezinte rezultatele muncii
acestora, dar şi celor care vor să îşi prezinte rezultatele proprii.
Test pentru verificarea abilităţilor de prezentare în public. (Business Ultimate Resource,
2005) enumeră întrebările unui test pentru verificarea abilităţilor de comunicare şi de prezentare
a ideilor, produselor sau serviciilor noastre în public. Aceste întrebări sunt sintetizate mai jos.
Cum te simţi când vorbeşti în public? (a) Urăsc să vorbesc în public; (b) Îmi pregătesc cu grijă
prezentarea pentru a evita nervozitatea; (c) Mă bucur întotdeauna şi nu mă stresez niciodată.
Exersezi înainte de prezentare? (a) Adesea încerc să îmi îmbunătăţesc prezentarea în ultimul
moment; (b) Exersez de patru sau cinci ori; încetez doar când simt că am realizat-o bine; (c) Nu
mă preocupă exersarea, ştiu că va fi bine.
În ce mod îţi susţii prezentările? (a) Adesea mă joc cu părul sau mă reazăm; (b) Stau drept şi mă
asigur că mă adresez direct publicului; (c) Tind să stau jos şi să mă relaxez;
Cu cât timp înante ajungi când trebuie să susţii o prezentare? (a) Ajung întotdeauna cu câteva
ore mai devreme; (b) Îmi place să am timp să verific echipamentul; (c) Adesea întârzii;
Cum îţi stăpâneşti nervozitatea
(a) Nu reuşesc, trebuie să continui în această stare; (b) Nu mă sperie, mă gândesc că puţină
nervozitatea mă ajută să performez; (c) Deşi sunt nervos, pretind mereu că nu sunt şi continui
jucând un rol;
Cât timp îţi susţii de obicei prezentările? (a) O ţin cât mai puţin posibil; (b) Cât timp este necesar
ca să acopăr toate ideile de bază; (c) Cât de mult se poate – îmi place să vorbesc în public;
Îţi adaptezi prezentarea la tipul de public? (a) Nu chiar, vreau doar să îmi susţin punctul de
vedere; (b) Da, încerc să aflu cât mai mult despre public înainte de prezentare; (c) Da, tind să o
dedic cât mai multor persoane;
Ce ai face dacă totul a mers prost? (a) Intru în panică complet; (b) Zâmbesc şi încerc să rămân
calm; (c) Nu cred că m-ar deranja prea tare, pentru că probabil nu voi mai vedea acel public.
Pentru fiecare răspuns (a) vom da un punct; pentru răspunsul (b) două puncte; şi, pentru
răspunsul (c) trei puncte. Adunăm punctele obţinute. Rezultatul testului este următorul: 8–13:
Doar gândul prezentării ne face nervoşi, deci trebuie să facem ceva ca să ne calmăm; 14–19:
Rezultat bun. Ne-am dat seama că exersarea este cheia unei prezentări bune; 20–23: Este bine că
ne place să prezentăm. Totuşi trebuie să nu fim superîncrezători şi să structurăm ce vom spune ca
să captăm atenţia publicului.
Sfatul înţelepţilor – Cum comunicăm
- Oratorul roman Cicero: ―Omul se cunoaşte după felul cum vorbeşte‖
- Oratorul roman Quintilian: ―Inima şi puterea minţii te fac elocvent‖
- Filosoful grec Pitagora: ―Nu spuneţi puţin în multe cuvinte, ci mult în puţine cuvinte‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Scurtimea este sufletul gândirii‖
- Scriitorul spaniol Gracian: ―Ceea ce este bun, dacă este concis, este de două ori mai bun‖
- Filosoful francez Claude Adrien Helvetius: ‖Potop de vorbe revărsate peste un pustiu de idei‖
- Proverb latin: ―Aşa om, aşa vorbă‖; ‖Mult în puţine cuvinte‖; ―Faptele sunt mai convingătoare decât
vorbele‖; ―Arta de a scrie este grea‖; ―Vorbele te învaţă, exemplele te călăuzesc‖; ―Simplitatea este
garanţia adevărului‖
- Poetul latin Ovidiu: ―Nu-i nevoie de vorbă, credeţi faptele‖
- Scriitorul francez La Bruyere: ―Există oameni care vorbesc cu o clipă înainte de a se fi gândit‖

116
 - Scriitorul francez Vauvenargues: ―Gândurile mari şi cugetările profunde vin din inimă‖
- Scriitorul german Goethe: ―Cuvintele sunt imaginea sufletului‖
- Scriitorul spaniol Baltasar Gracian: ―Forţa stilului o dă intensa profunzime a cuvântului‖
- Scriitorul francez Montesquieu: ―Când fugi după spirit prinzi prostia‖
- Poetul latin Horaţiu: ―Ce mă împiedică să spun adevărul râzând?‖; ―Gluma dezleagă problemele
mari, mai potrivit şi mai bine decât asprimea‖
- Poetul german Schiller: ―Totdeauna vorba e mai îndrăzneaţă decât fapta‖
- Filosoful roman Seneca: ―Lung e drumul urmat prin învăţături, scurt şi eficace prin pilde‖
- Scriitorul francez Voltaire: ―Vorbeşti întotdeauna prost când n-ai nimic de spus‖; ―Secretul de a fi
plicticos este acela de a spune totul‖
- Scriitorul spaniol Lope de Vega: ―Concizia este virtutea înţelepţilor‖
- Proverb japonez: ―De limbă trebuie să ne temem mai tare decât de sabie‖
Valori morale şi voinţă
Nu să trăieşti contează, ci să trăieşti corect (Socrate, filosof grec)
Fii cât mai bun, căci doar asta îţi rămâne (Ralph Waldo Emerson, scriitor american)
Două lucruri umplu mintea de o veşnic înnoită şi sporită admiraţie, cu cât mai adeseori şi mai
stăruitor se îndreaptă reflexiunea asupra lor: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine
(Immanuel Kant, filosof german)
Cum vorbim, ne purtăm şi judecăm?
Cel care este măsurat în cuvinte este măsurat şi în fapte. Cel care îşi cercetează cuvintele pe care
urmează să le spună îşi cercetează şi faptele pe care urmează să le săvârşească şi niciodată nu va
trece peste hotarul bunei şi virtuoasei purtări (Sfântul Nectarie)
Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin (Honore de Balzac, scriitor francez)
Orice ne irită la alţii ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine (Carl Jung, psiholog elveţian)
Ce şi cum vorbim? Chiar dacă de multe ori suntem capabili să ne controlăm
comportamentul şi gesturile, unii ne dovedim incapabili să ne controlăm cuvintele. De obicei, le
controlăm mai greu la mânie; dar, uneori încercăm să părem inteligenţi şi ironici şi nu ne dăm
seama că bârfim sau jignim. Alţii, dimpotrivă, ne controlăm prea mult cuvintele, dorind să
convingem sau să manipulăm şi să minţim.
Viaţa ne dovedeşte că educaţia ne ajută să vorbim corect, dar nu ne ajută întotdeauna şi pe
toţi să gândim şi să vorbim înţelept. Dimpotrivă, există oameni care nu vorbesc corect, dar
vorbesc cu înţelepciune şi respect. Politeţea se dovedeşte a fi un obicei sau un lux, în funcţie de
atitudinea şi respectul nostru faţă de ceilalţi. În (Mitchell, 2004), suntem învăţaţi cum să vorbim
şi să ne comportăm la anumite evenimente, dar şi în viaţa de zi cu zi, cu persoane cunoscute sau
necunoscute; cum să evităm conflictele, să suportăm critica sau să acceptăm complimentele; cum
să ne exprimăm opiniile, să oferim sau să primim daruri; cum să ne comportăm cu persoane
aflate în suferinţă. Astfel de cărţi ne sunt utile cât mai devreme în viaţă pentru noi şi pentru
educaţia copiilor noştri.
Ce spunem este o exteriorizare a caracterului, în aceeaşi măsură în care reflectă înţelepciunea
noastră. Iar modul în care vorbim (calm sau răstit, vioi sau supărat, concis sau prolix) sunt
elemente care ne caracterizează temperamentul. Mulţi suntem înclinaţi să vorbim, chiar şi
neîntrebaţi, numai despre propria persoană. Scriitorul George Călinescu ne spune: ―Nu vorbi
despre tine. Oamenii detestă nu valorile, ci infatuarea şi nimic nu este mai plictisitor decât un
individ care înlătură din convorbire tot ce nu este despre el‖. Deci, ce vorbim şi cum vorbim îi

117
ajută pe cei din jur să ne cunoască. Depinde de noi ce aspecte din gândirea, caracterul şi
temperamentul nostru dorim să le arătăm.
Cum ne purtăm? ―Învaţă-mă să mă port cu inima deschisă şi înţelepciune faţă de toţi cei din
jurul meu, fără să tulbur şi să supăr pe nimeni‖ ne spune părintele Arsenie Boca într-o rugăciune.
Onestitatea şi sinceritatea sunt dovada inimii deschise spre lume. Iar, amabilitatea şi respectul
sunt dovada înţelepciunii civice şi atitudini care ne întorc amabilitatea şi respectul celorlalţi.
Deşi toţi ne-am născut egali, nu doar în faţa lui Dumnezeu, ci şi ca cetăţeni, nu toţi am
evoluat în mod egal, fiind favorizaţi sau nu de condiţii, educaţie, propria voinţă sau de influenţe
externe. Unii au fost defavorizaţi fizic, mintal, financiar sau familial, la naştere sau în cursul
vieţii; iar noi ceilalţi îi considerăm oameni de categorie inferioară. Nu îi considerăm demni de
respectul şi amabilitatea noastră ci, cel mult, de mila noastră. Nu îi considerăm egalii noştri, căci
―vrem egalitate, dar nu pentru căţei‖ cum ne spune fabulistul francez La Fontaine.
Caracterul şi valorile noastre morale apar cel mai bine din modul în care ne purtăm cu cei
din jurul nostru. Unii împărţim oamenii din jur în mai multe categorii cu care ne purtăm diferit:
cei cu care trebuie să fim amabili (poate chiar să îi linguşim) pentru că ne interesează părerea lor;
cei care ne sunt indiferenţi şi nu suntem obligaţi să îi luăm în seamă; cei pe care îi considerăm de
categorie inferioară şi ne putem vărsa răutăţile asupra lor; şi, cei care ne sunt apropiaţi şi ne
putem vărsa nervii asupra lor. Nu ne dăm seama că desconsiderând sau chiar jignind şi umilind
pe alţii nu este doar o dovadă de infatuare, dar şi o dovadă de suficienţă spirituală. ―Minţilor
generoase nu le face plăcere să-i oprime pe cei slabi, ci mai degrabă să-i preţuiască şi să-i
protejeze‖ (Anne Brontë, scriitoare britanică).
Cu fiecare răutate, sufletul nostru primeşte încă o porţie de otravă şi de degradare. Iar sufletul
celui jignit, fie se întăreşte, inclusiv în dispreţul faţă de noi; fie, dimpotrivă, se afundă în teamă şi
ură. Chiar dacă ne pot ierta, nu ne pot uita jignirile. Deci, prin purtarea noastră suntem
răspunzători nu doar faţă de noi înşine, ci şi faţă de cei din jur, cărora le putem face viaţa mai
luminoasă sau mai întunecată.
Cum judecăm pe alţii? ―Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi;
iertaţi, şi vi se va ierta.‖ ne spune Scriptura (Luca 6:37). Dar putem? Este cea mai grea poruncă
pentru că nu putem opri gândul care judecă şi osândeşte. Dacă ne controlăm, ne putem opri
vorbele grele sau le putem face mai puţin dure sau jignitoare. Dar gândul judecător nu-l putem
opri uşor şi ne otrăveşte mintea. Ar trebui să trăim într-un turn de fildeş ca să nu vedem, să nu
auzim, deci să nu îi judecăm pe alţii. În (Chopra, 2013), ni se spune că ―critismul vine de la ego‖.
Judecarea altora apare în zilele noastre sub masca luptei pentru adevăr şi dreptate (Alexiev,
2007). Uităm că există oameni plătiţi să lupte pentru dreptate şi adevăr şi nu ne cere nimeni să le
luăm locul, ci doar să fim corecţi. ―Cel ce vrea să poarte sabia dreptăţii, să fie pe cât de aspru pe
atât de drept. Să se deprindă a cunoaşte el însuşi cât de mare e farmecul împotrivirii şi cât de
virtuoasă este acţiunea. Să nu-i pună pe alţii să plătească mai mult sau mai puţin decât ar plăti el
însuşi dacă ar fi să-şi pună pe cântar propria greşeală‖ (Shakespeare, scriitor englez).
O altă formă de judecată pe care o practicăm cei mai mulţi dintre noi este să judecăm pe cei
care au o altă părere decât noi, care sunt de altă religie sau confesiune sau sunt atei, de altă rasă
şi culoare a pielii sau din altă ţară. Îi judecăm de parcă nu am respira acelaşi aer, nu am fi
luminaţi şi încălziţi de acelaşi soare şi nu am trăi în acelaşi Univers.
Nu trebuie să confundăm judecata şi osândirea cu critica sau părerea critică sau contrară
care, dacă se referă la munca sau comportamentul nostru defectuos şi ne este adresată direct, este
constructivă pentru unii dintre noi, mai puţini mândri şi sinceri cu noi înşine. Gândirea critică şi
discernământul sunt benefice pentru noi atunci când ne feresc de minciuna şi manipularea din

118
jurul nostru. Sunt benefice şi dacă ne atenţionează asupra unor aspecte importante din viaţa şi
munca noastră şi a altora. În viziunea psihologilor, gândirea critică este o ştiinţă. Există multe
cărţi care analizează şi ne ajută să ne dezvoltăm gândirea critică. De exemplu, în (Cottrell, 2005),
gândirea critică este definită ca un proces complex care implică o gamă largă de îndemânări şi
atitudini: identificarea poziţiilor, argumentelor şi concluziilor altor oameni; evaluarea dovezilor
pentru alte puncte de vedere; cântărirea corectă a argumentelor şi dovezilor opuse; capacitatea de
a citi printre linii, de a identifica presupunerile incorecte; recunoaşterea tehnicilor prin care se
prezintă ideile, inclusiv cele false, mai atrăgător decât o fac alţii; reflectarea asupra problemelor
într-un mod structurat, bazat pe logică; tragerea concluziilor privind validitatea şi corectitudinea
argumentelor, bazate pe dovezi şi presupuneri de bun simţ; prezentarea punctului de vedere într-
un mod structurat, clar, bine argumentat, astfel încât să convingă. Deci adevărata gândire critică
este creativă şi ajută la progres în orice domeniu.
Judecata are şi semnificaţia de raţionament şi apreciere care poate fi corectă sau incorectă.
Putem judeca şi aprecia incorect, dacă suntem prea indulgenţi sau prea exigenţi sau suntem voit
nedrepţi. Profesorii judecă şi notează munca elevilor sau studenţilor, votanţii judecă munca
politicienilor, publicul judecă munca artiştilor, cititorii judecă munca autorilor şi aşa mai departe.
Deci, până la urmă, toţi suntem judecătorii cuiva.
Dar, de multe ori, ne folosim judecata şi critica pentru aspecte mărunte, fără importanţă, din
viaţa noastră şi a altora. Pierdem timp, energie şi, de multe ori, prieteni cu astfel de judecăţi şi, în
cele din urmă, ajungem la bârfă şi clevetire, dacă nu suntem atenţi. Astfel de judecăţi sunt
condamnate de biserică, dar şi de o parte din societate. Din păcate, o altă parte din societate îşi
câştigă existenţa din bârfă, în reviste şi canale TV de bârfă mondenă. Cine alimentează cu vorbe
malaxorul bârfelor, nu trebuie să se mire dacă se regăseşte el însuşi în el. ―Omul nobil atrage
atenţia asupra calităţilor celorlalţi, nu asupra defectelor lor. Omul bicisnic face exact contrariul‖
(Confucius, filosof chinez). În concluzie, bârfa, clevetirea şi acuzaţiile nefondate sau mincinoase
nu sunt rodul gândirii noastre critice, ci al invidiei şi răutăţii. Să ascultăm şi îndemnurile
următoare: ―Să nu ne mai judecăm, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să
fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire‖ (Romani 14:13); ―Dacă
ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi‖ (1Corintieni 11:31); ―Dar acum lasaţi-vă de toate aceste
lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi
din gură‖ (Coloseni3:8).
Evităm comunicarea tensionată sau violentă? În momente tensionate, în care devenim
defensivi în relaţia cu alţii, este bine să nu reacţionăm imediat, ci să ne punem înainte trei
întrebări sugerate în (Chopra, 2013): ―Ce s-a întâmplat cu adevărat şi ce ne-a supărat? Ce
sentimente a declanşat în noi situaţia creată? De ce anume avem nevoie în situaţia respectivă?‖.
După care ne exprimăm o dorinţa ca răspuns la ultima întrebare. Modul în care ne exprimăm
dorinţa (ca rugăminte sau poruncă) face diferenţa între inflamarea sau dezamorsarea situaţiei.
Deci, recunoaşterea situaţiei conflictuale, recunoaşterea sentimentelor şi dorinţelor declanşate în
noi şi împărtăşirea dorinţelor sunt trei paşi esenţiali în detensionarea situaţiilor.
Sfatul înţelepţilor – Cum vorbim, ne purtăm şi judecăm
Ce şi cum vorbim
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Vorbeşte frumos. În felul acesta te poţi salva nu numai de la
primejdiile prezentului, dar poţi salva şi ce ai pierdut în trecut‖; ―Dă ascultare oricui, dar vorbeşte
cu puţini‖; ―Nu e de ajuns să vorbim, trebuie să vorbim sincer‖
- Zicala: ―Tonul face muzica‖
- Poetul german Friedrich Schiller: ―Acolo unde se îmbină severitatea cu delicateţea şi puterea cu
blândeţea, se naşte un sunet armonios‖

119
 - Poetul latin Horaţiu: ―Şi o dată rostit, cuvântul zboară fără a-l mai putea chema înapoi‖
- Poetul latin Ovidiu: ―Fii amabil şi vei fi iubit!‖
Cum ne purtăm
- Scriitoarea britanică Joanne Rowling ―Dacă vrei să cunoști un om cu adevărat, privește cum îi
tratează pe cei inferiori, nu pe cei egali cu el‖
- Părintele Arsenie Boca: ―Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească‖
- Scriitorul columbian Gabriel Garcia Marquez: ―Am învătat că un om n-are dreptul să-l privească pe
un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice‖
- Scriitorul francez La Bruyere: ―Sunt şi unii oameni cărora, dacă ar putea să-şi cunoască subalternii
şi să se cunoască şi pe ei înşişi, le-ar fi ruşine de întâietatea acestora‖
- Împăratul roman Alexandru Sever: ―Ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie, să nu faci nici tu altuia‖
- Dicton latin: ―Să dai fiecăruia ce este al lui‖; ―Ce îi este îngăduit lui Iupiter, nu îi este îngăduit
oricui‖
- Fabulistul francez La Fontaine: ―Că voi egalitate, dar nu pentru căţei‖; ―Cei mici, de când e lumea,
au suferit din cauza neghiobiei celor mari‖
- Scriitorul francez Saint-Simon: ―Ridică-te tu, ca să şed eu!‖
Cum judecăm pe alţii
- Proverb spaniol: ―Cine vrea să judece pe alţii, să înceapă cu el însuşi‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Cu înţelepciunea ta, nu cu mânie să judeci‖
- Poetul latin Horaţiu: ― A spune adevărul râzând‖
- Părintele Arsenie Boca: ―Mustrarea învinge, dar nu convinge‖
- Biblia: ―Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte, şi inima mea are gânduri pline de judecată‖ (Psalmi
49:3); ―Nu vârsta aduce înţelepciunea, nu bătrâneţea te face în stare să judeci‖ (Iov.32:9); ―Căci cu
ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura‖ (Matei 7:2)
- Filosoful budist Daisaku Ikeda: ―Este mai important să căutăm puterea altora. Nu câştigi nimic
criticându-le imperfecţiunile‖
- Autoarea americană Maya Angelou: ―Am învăţat ca oamenii uită ce ai spus, uită ce ai făcut, dar
oamenii nu vor uita niciodată cum îi faci să se simtă‖
Suntem recunoscători, generoşi şi altruişti?
Este la fel de multă măreţie în recunoaşterea unei acţiuni bune, cât şi în realizarea ei (Seneca,
filosof roman)
Fă tot ce poţi, salvează tot ce poţi, dă tot ce poţi (John Wesley, teolog englez)
Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă (Sai Baba, conducător spiritual
indian)
Cât de bine ştii tu să vii in ajutorul slăbiciunii! Cum dai tu ajutor braţului fără putere! (Iov.26:2)
Toţi căutăm fericirea. Unii o găsim în lucruri, alţii în idei şi gânduri, în realizări concrete, în
relaţii benefice, în hobby-uri, în generozitate. Unii primim mai mult bine decât dăm. Alţii dăm
mai mult decât primim. Unii suntem recunosctori pentru un bine mic, iar alţii nu suntem în stare
să recunoaştem un bine primit, fie el mic sau mare. Ce ne deosebeşte? Ne deosebesc, în primul
rând, valorile morale enumerate în această secţiune: recunoştinţa şi generozitatea dezinteresată.
―Binele făcut din inimă, fără aşteptarea unui comision, este cea mai bună investiţie a noastră.
Binefacerea dăinuie chiar după ce s-a pierdut obiectul care a purtat-o‖ (Seneca, filosof roman).
“Recunoştinţa este paradisul însuşi” (William Blake, poet englez). Fiecare dintre noi a
primit cel puţin o dată în viaţă un ajutor din partea cuiva, a familiei, profesorilor, prietenilor,
colegilor sau a unor persoane necunoscute. Am fost în stare să îl recunoaştem şi să mulţumim?
Sau ne-am atribuit nouă meritul integral pentru o realizare pe care nu am fi obţinut-o fără ajutor?
―Ce are memoria mai scurtă decât recunoştinţa?― (Schiller, scriitor german). Opusul

120
recunoştinţei este mândria, dorinţa de a obţine laude nemeritate. Cei care ne ajută ne vor binele,
nu aşteaptă recompense, dar nici ignorare. Dacă nu suntem în stare să le mulţumim, nu îi
merităm şi, în mod sigur, îi vom pierde, fizic sau sufleteşte.
Fericirea dobândită prin generozitate (mărinimie, dărnicie, ajutor dezinteresat, noblețe
sufletească). Suntem generoşi ajutând pe cineva în momente dificile, împărtăşindu-ne ideile,
cunoştinţele, talentul şi abilităţile, învăţând sau inspirând pe alţii, iertând, empatizând, aducând
altora bucurie, dăruindu-le o parte din resursele, timpul sau energia noastră. Sub orice formă,
generozitatea noastră ne aduce nouă înşine bucurie şi fericire. Doar cine nu a fost generos cel
puţin o dată nu poate confirma faptul că a primit mai mult decât a dat. Şi cu cât dăm din mai
puţin, cu atât ne este mai mare generozitatea. ―Dăruind altuia ce nu ai - credinţă, lumină,
încredere, nădejde - le vei dobândi şi tu― (părintele Nicolae Steinhardt).
Modul în care ne exprimăm generozitatea are darul să dea putere şi să îl ridice pe cel căruia i
se adresează sau, dimpotrivă, să îl umilească, dacă generozitatea noastră (mai ales cea financiară)
nu este însoţită de modestie sau chiar de anonimat. Ciclul generozităţii se închide atunci când,
cel care a primit devine capabil să dea la rândul lui altora, în semn de recunoştinţă.
Uneori generozitatea noastră porneşte fie din mândrie, fie din interes. Ne lăudăm cu
generozitatea sau sperăm să obţinem ceva. Vrem să ne arătăm bogăţia, talentul sau cunoştinţele
şi să impresionăm cu ele sau vrem să ne atragem prieteni. O astfel de generozitate nu ne va aduce
nici bucurie şi nici fericire ci, eventual, o împăcare sufletească temporară şi prietenii interesate.
Alteori, confundăm generozitatea cu obligaţia de a face daruri cu diferite ocazii, aşteptând să
primim la rândul nostru daruri. Este un obicei simbolic care nu are legătură cu generozitatea, ci
cu o obligaţie socială la care ne angajăm singuri şi care rareori ne aduce bucurie.
În (Templeton, 2004), se face distincţia între fericirea temporară şi superficială, influenţată
de circumstanţe favorabile, şi fericirea (sau bucuria) ca stare de spirit, permanentă, profundă şi
izvorâtă din adâncul sufletului. Generozitatea şi cumpătarea sunt considerate cele două virtuţi
care ne aduc acest ultim tip de fericire. Chiar dacă suntem generoşi nu înseamnă că nu trebuie să
fim cumpătaţi cu banii şi timpul nostru, să nu ne satisfacem nevoile proprii şi să nu ne relaxăm.
Suntem generoşi fără a fi risipitori, dar nici avari.
Generozitatea este o virtute creştină, pe care o găsim promovată în toate religiile, sub diferite
forme. Trebuie să înceapă devreme în viaţa omului şi, în cele mai multe cazuri, trebuie învăţată
(de la părinţi sau din şcoală). Altfel, vom considera că generozitatea altora este ceva ce ni se
cuvine. Aşteptăm ca părinţii să fie generoşi şi să ne satisfacă toate dorinţele; profesorii să fie
generoşi şi să ne dea note pe care nu le merităm; angajatorii să fie generoşi şi să ne dea funcţia şi
salariul dorit. Nu vom putea aprecia cum se cuvine generozitatea altora şi nu ne vom putea
bucura noi înşine de fericirea de a fi generoşi. ―Ne facem un trai prin ce obţinem, ne facem o
viaţă prin ce dăm‖ (Winston Churchill, om politic englez).
Când suntem altruişti. Practic, toate profesiile au ca scop ajutorul celorlalţi. Cele din
domeniile educaţional, medical, servicii, comerţ şi tehnic au rezultate care folosesc cuiva la ceva.
―Societatea nu-i decât un cerc de trebuinţe şi un schimb de ajutorare‖ (La Bruyere, scriitor
francez). Dar acest ajutor este de obicei plătit. Sunt puţine cazurile când pasiunea pentru profesie
ne face să ne depăşim atribuţiile şi calitatea aşteptată.
Altruismul este definit ca o atitudine binevoitoare și dezinteresată manifestată în favoarea
altora. Suntem altruişti când ajutăm fără a dori o recompensă, din compasiune pentru ceilalţi,
asemenea samariteanului din pilda lui Iisus. ―Umanitatea începe în noi odată cu
dezinteresul‖ (Mihai Eminescu, poet român). Suntem altruişti când renunţăm la o parte din banii,

121
timpul şi energia noastră pentru a ajuta; când ne folosim cunoştinţele pentru a sfătui; când ne
folosim curajul pentru a spune adevărul, uneori dureros, dar care pot schimba în bine viaţa altuia.
Altruismul are mai multe faţete: este educaţional când devenim profesori, meditatori,
consilieri voluntari; este social când devenim asistenţi, medici voluntari, ajutori voluntari în
fundaţii sau organizaţii de caritate; este spiritual când devenim preoţi sau consilieri spirituali
voluntari. Poate fi şi altruism profesional, în orice domeniu, dacă ne asumăm responsabilităţi
suplimentare celor din fişa postului, fără avantaje suplimentare. Poate fi şi politic atunci când
renunţăm la salarii private mari pentru a ajuta cu expertiza noastră la bunul mers al ţării, fără
intenţia de a profita. Altruismul este o dovadă de bunătate; iar bunătatea se transmite şi celor pe
care îi ajutăm, care de multe ori au renunţat să creadă în bunătatea altora sau să fie ei înşişi buni.
Poate la rândul lor vor deveni şi ei buni cu alţii, pentru a recompensa bunătatea noastră.
Ajutându-i pe alţii ne ajutăm pe noi înşine. ―Căutând bine altora îl găsim pe al nostru‖
(Platon, filosof grec). În ţările dezvoltate, tinerii practică voluntariatul şi pentru îmbogăţirea CV-
ului personal. Pe lângă acest ajutor practic, ajutându-i pe alţii înţelegem mai bine suferinţa, cei
care nu am avut parte de ea. Înţelegem curajul de a supravieţui cu trupul mutilat sau cu sufletul
întristat sau îngrijorat. Înţelegem că toate necazurile noastre mărunte, pentru care ne supărăm
aproape zilnic, sunt neînsemnate pe lângă adevărata suferinţă.
Mulţi însă nu suntem în stare să vedem nemijlocit chipul suferinţei sau profesia nu ne
permite să ne dedicăm direct acţiunilor caritabile şi voluntariatului. Dar putem ajuta de la
distanţă prin donaţii către organizaţii cu acest scop. ―Dărnicia nu stă atât în a da mult, cât a da la
timp‖ (La Bruyere, scriitor francez). Ajutorul dat celor care au nevoie, direct sau indirect, ne face
să preţuim altfel viaţa, sănătatea şi toate darurile pe care de obicei nu le preţuim pentru că ni se
par fireşti. Reuşim să decantăm ce este important şi ce nu în viaţă şi să dăm un sens vieţii
noastre. ―Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci
acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta‖
(Eclesiastul 7:2).
Câţi ne întrebăm în momentele de sinceritate: la ce a folosit viaţa noastră? Ce valoare am
adăugat în acestă lume, mai largă sau mai strâmtă, în care trăim? Această valoare ne-a folosit
doar nouă sau şi altora? Din păcate pentru prea puţini dintre noi amintirea moştenită despre alţii
este mai importantă decât bunurile moştenite. Bunurile ne fac mai bogaţi, dar amintirea ne face
mai înţelepţi. ―Amintirea este singurul rai de unde nu putem fi izgoniţi‖ (Jean Paul, scriitor
german).
Altruiştii şi profitorii. Din păcate altruiştii sunt nu doar oameni buni, ci şi naivi de multe ori
şi pot fi păcăliţi uşor. ―Nimeni nu este mai uşor de înşelat decât omul de bună credinţă‖ (Mihai
Eminescu, poet român). Şi, ―cu tot spiritul pe care-l putem avea, rămânem uimiţi când ne vedem
păcăliţi de oameni mai proşti ca noi‖ (La Bruyere, scriitor francez). Chiar dacă am fost păcăliţi,
tot am învăţat ceva; dar, din păcate, de multe ori învăţăm să nu mai avem încredere nici când
vedem o suferinţă reală. Să vedem o simulare a suferinţei, chiar şi când este adevărată. Putem
descuraja profitorii dezvoltându-ne discernământul şi ajutând doar când suntem siguri de ce
vedem sau prin intermediul celor care au profesii sociale şi caritabile.
Sfatul înţelepţilor – Recunoştinţă, generozitate şi altruism
Recunoştinţă
- Filosoful chinez Confucius: ―Uită jignirile, dar niciodată să nu uiți bunătatea‖
- Proverb arab: ‖Când faci un bine, uită imediat. Când ți se face un bine, nu uita niciodată‖
Generozitate şi altruism
- Fizicianul elveţian Albert Einstein: ―Ce faci pentru tine este trecător; ce faci pentru ceilalţi rămâne
pentru eternitate!‖

122
 - Filosoful Mircea Eliade: ―Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai‖
- Scriitorul englez Charles Dickens: ―Nimeni nu este inutil în această lume dacă alină povara ce
atârnă pe umerii semenilor săi‖
- Oratorul roman Cicero: ―De ce să compătimeşti în loc să ajuţi dacă poţi?‖
- Scriitorul francez Voltaire: ―E bine să te înduioșezi de nenorocirea prietenilor tăi, dar mai bine este
să le vii în ajutor‖; ―Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine‖
- Scriitorul norvegian Henrik Ibsen: ―Ajuți pe cineva care, chiar când nu mai poate, vrea‖
- Scriitorul irlandez George Bernard Shaw: ― Doar cei ce s-au ajutat singuri știu cum să-i ajute pe
alții‖
- Scriitorul român Alexandru Vlahuță: ―Raza de soare care te încălzește pe tine nu-ți este împuținată
dacă se mai încălzește la ea și vecinul tău‖
- Scriitorul român Nicolae Steinhardt: ―Să nu facem răul, dar nici binele cu sila‖
- Proverbul românesc: ―Lucrul la timp dăruit, preţuieşte îndoit‖
- Poetul latin Ovidiu: ―E faptă de regi să ajuţi pe căzuţi în nevoie‖
- Oratorul roman Cicero: ―Acela care imploră mai puţin îndurarea are mai mare nevoie de ajutor‖
- Scriitorul francez Nicolas Chamfort: ―Trebuie să fii drept înainte de a fi generos‖
- Scriitorul spaniol Lope de Vega: ―Câinele grădinarului nici nu mănâncă verzele, nici nu-i lasă pe
alţii să le mănânce‖.
Suntem cumpătaţi sau risipitori?
Cumpătarea este un mare venit (Cicero, orator roman)
Dacă vreţi să fiţi bogaţi nu învăţăţi numai cum se câştigă banul, ci şi cum se păstrează (Francis
Bacon, filosof englez)
Cumpătarea ca mod de viaţă. Cumpătarea, văzută ca înţelepciune, măsură şi moderaţie în
tot ce facem este secretul sănătăţii, longevităţii şi prosperităţii. Ne cheltuim cu moderaţie timpul,
energia, talentul şi banii şi evităm risipa lor pe lucruri, relaţii şi activităţi care nu ne ajută
intelectual, emoţional, social sau spiritual, care nu ne relaxează sau nu adaugă o plusvaloare în
viaţa noastră, ci doar ne obosesc inutil şi ne reţin de la acţiuni benefice pentru noi sau pentru
alţii. Cumpătarea nu trebuie confundată cu egoismul. Putem fi cumpătaţi şi, în acelaşi timp,
generoşi şi altruişti. Cumpătarea nu trebuie confundată nici cu prudenţa exagerată, care ne
împiedică să acţionăm şi să ne folosim resursele pentru a le valorifica şi înmulţi.
Cumpătarea presupune organizare, disciplină şi planificare a timpului şi resurselor şi o
utilizare eficientă a talentului şi abilităţilor. Fiind cumpătaţi avem surpriza să constatăm că am
reuşit să facem mai mult decât ne-am propus. Cumpătarea nu exclude ci, dimpotrivă, stimulează
munca asiduă, creativitatea, ambiţia şi chiar riscul, şi le canalizează spre scopuri care aduc
valoare în viaţa noastră. A cheltui mai puţin nu înseamnă a face mai puţin, ci a face ceea ce
trebuie, când şi cum trebuie. Cumpătarea este în cele din urmă o dovadă a discernământului, care
ne ajută să diferenţiem corect între valoare şi nonvaloare în viaţa noastră.
Cumpătarea financiară şi economisirea. Este libertatea, dar şi înţelepciunea noastră în
modul cum ne cheltuim banii care ne prisosesc, obţinuţi prin muncă sau în alte moduri. Ne
impresionează sărăcia din ţară sau din lume dar, în acelaşi timp, cheltuim exagerat pentru
petreceri, îmbrăcăminte, obiecte de lux care se perimează sau nu ne mai folosesc, pe jocuri de
noroc, vacanţe extravagante, etc. Cheltuim pe lucruri, petreceri sau plăceri prin care vrem să îi
impresionăm pe alţii, pentru că noi nu devenim nici mai deştepţi, nici mai buni, nici mai fericiţi
(cu excepţia cazului în care fericirea noastră depinde de ce cred alţii despre noi). Nu risipim doar
bani, ci şi timp şi sănătate, uneori şi fericire, pentru plăceri de moment.

123
 Cumpătarea nu trebuie confundată cu zgârcenia. Este doar expresia discernământului privind
raportul între calitate-preţ, eficienţă-ineficienţă, utilitate-inutilitate, prudenţă-risc, lux-moderaţie,
extravaganţă-simplitate, fiabilitate-fragilitate. Depinde de personalitatea noastră şi de scopul cu
care cheltuim: din necesitate, pentru a realiza ceva, pentru a ajuta sau pentru a impresiona.
Cumpătarea devine o necesitate pentru cei cu venituri modeste. Ei cheltuiesc doar pentru
lucruri absolut necesare. Putem experimenta şi noi cumpătarea reducând suma disponibilă pe o
anumită perioadă. Am avea ce învăţa! Dar noi gândim mereu: ―O viaţă are omul, de ce să nu mă
bucur de ea cât pot!‖. Şi ne trezim la bătrâneţe cu pensie mică şi fără economii.
Economisirea periodică (chiar şi prin sume mici) este o expresie a disciplinei şi cumpătării
financiare, a unei viziuni pe termen lung. Nu ştim niciodată când vom avea nevoie de bani pentru
cheltuieli neprevăzute (medicale, casnice, taxe şi cheltuieli şcolare). Băncile ne îndeamnă din
interesul lor spre economisire; dar noi trebuie să ne îndemnăm spre propriul nostru interes,
pentru a nu fi nevoiţi să ne îndatorăm.
În rândul oamenilor de afaceri, al comercianţilor, al meseriaşilor sau prestatorilor de servicii,
cumpătarea devine o problemă de etică personală. Unii vor profituri şi câştiguri mari, alţii îşi
apreciază munca sau produsele la justa valoare. În primul caz, opusul cumpătării nu este risipa, ci
lăcomia. În final însă, lacomii mai mult pierd, pentru că îşi pierd clienţii.
Cultura risipei şi a datoriei (Templeton, 2004). Diversitatea produselor şi incapacitatea
noastră de a rezista ofertei ne fac să ne umplem casele cu obiecte inutile, fără valoare sau cu
produse ale unor mode trecătoare, pe care vrem să le înlocuim după un timp cu altele de ultimă
modă. Consumul exagerat şi necugetat, risipa şi lipsa cumpătării au crescut dimensiunea gropilor
de gunoi şi a poluării în viaţa noastră şi a copiilor noştri. Risipa este şi o atitudine de
nerecunoştinţă şi lipsă de grijă faţă de ce avem. Uneori stricăm mai repede decât suntem în stare
să înlocuim. Iar alteori râvnim la lucruri pe care nu ni le permitem. Şi facem credite pentru
lucruri mărunte, care ne costă mai mult decât dacă le luăm din economii. Benjamin Franklin ne
spunea: ―Gândeşte-te ce faci când te îndatorezi; vei da altuia puterea asupra libertăţii tale‖.
Suntem iraţionali şi cheltuim mult şi pentru a ne satisface viciile: alcoolul, fumatul, jocurile
de noroc, drogurile. Devenim dependenţi şi ne pierdem nu doar libertatea, ci şi sănătatea şi
familiile. De multe ori, cheltuim şi pe cadouri extravagante şi inutile sau dezagreabile celor
cărora le dăm. Unii dintre noi apreciem doar gestul, alţii apreciem valoarea cadoului primit şi ne
simţim desconsideraţi dacă primim doar un cadou simbolic. Tot discernământul ne ajută să
deosebim între cadoul dat din suflet şi cel dat din obligaţie, care ne obligă şi pe noi să cheltuim
pentru cadouri extravagante.
Sfatul înţelepţilor - Cumpătare
- Filosoful roman Seneca: ―Cel mai bun izvor de bogăţie, în familie ca şi în stat, este economia: fiica
prudenţei, sora cumpătării şi mama libertăţii‖; ―Banului se cade să-i porunceşti, nu să-i slujeşti‖
- Scriitorul francez Victor Hugo: ―Cel mai bogat dintre oameni este economul, cel mai sărac este
zgârcitul‖
- Scriitorul francez Nicolas Chamfort: ―Economia este izvorul libertăţii şi al independenţei‖
- Poetul român Mihai Eminescu: ―Economia este dreapta cumpănire dintre foloasele aduse de o
cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea‖
- Poetul francez Paul Verlaine: ―Închină-te fireştii glorii a simplităţii‖
- Scriitorul francez La Bruyere: ―E bogat cel care încasează mai mulţi bani decât cheltuieşte; e sărac
cel care cheltuieşte mai mult decât câştigă‖

124
 Cum reacţionăm la succes?
Rari sunt oamenii cărora le este dăruită, în acelaşi timp, soarta prielnică şi mintea ageră. Aceia
sunt neînvinşii care, când norocul le-a surâs, şi-au amintit să ştie şi să rămână chibzuiţi (Titus Liviu,
istoric roman)
Aproape toţi oamenii mari sunt modeşti, fiindcă se compară necontenit, nu cu ceilalţi, ci cu acea
idee despre perfecţiune pe care o au înaintea spiritului lor (Giacomo Leopardi, filosof italian)
Încearcă să nu devii un om de succes, ci un om de valoare (Albert Einstein, fizician)
Orice acţiune întreprindem în viaţă are două alternative pentru finalizare: cu succes sau cu
eşec, integral sau parţial, în proporţia pe care o evaluează şi acceptă optimismul nostru. Unii ne
mulţumim cu puţin, alţii suntem veşnic nemulţumiţi dacă nu am atins succesul visat. Pentru ce ne
dorim succesul? Să fim adulaţi sau respectaţi pentru munca noastră? Să fim înconjuraţi de fani,
unii interesaţi, sau de prieteni adevăraţi? Fiecare avem o altă definiţie pentru succes. Pentru mulţi
succesul înseamnă să ne facem bine meseria, să avem o familie fericită şi prieteni adevăraţi.
Pentru alţii, succesul înseamnă recunoaşterea din partea celorlalţi şi cât mai multe recompense,
aclamaţii sau funcţii importante şi bani, deci să devenim VIP-uri. Cei dintâi avem şansa să ne
păstrăm capul pe umăr şi să fim fericiţi. Cei din urmă însă suntem în primejdie să ne abandonăm
principiile, familiile sau prietenii pentru un succes de multe ori temporar sau iluzoriu.
Pentru unii, succesul înseamnă multă pasiune, muncă, transpiraţie zilnică şi învăţare
continuă. Pentru alţii, succesul înseamnă promptitudinea cu care sesizăm ocaziile favorabile din
viaţă sau cu care ne adaptăm la schimbare. Iar, pentru alţii, succesul vine din talent sau chiar fără
talent, dacă suntem bine propulsaţi şi mediatizaţi. Manipularea vizuală şi auditivă este de multe
ori cheia succesului. Depinde de noi ce fel de succes ne dorim, unul real şi trainic sau unul
temporar, ca un foc de artificii care se stinge repede. Depinde de noi dacă suntem sinceri cu noi
înşine şi nu ne atribuim un succes nemeritat.
Psihologii atribuie succesul nostru gândirii, percepţiei, intelectului, logicii, dialogului intern,
promptitudinii, înţelegerii, concentrării; deci doar nouă înşine. Pe de altă parte, dacă suntem
modeşti şi corecţi, ne dăm seama că succesul vine mai uşor după ce acceptăm ajutorul lui
Dumnezeu şi ne mărturisim recunoştinţa pentru inspiraţie, viziune, intuiţie, ghidare, conexiune,
încredere, după cum mărturiseşte psihologul Carl Jung, citat în (Holden, 2005).
În Capitolul 7, vom detalia asupra mai multor tipuri de inteligenţe pe care le avem sau trebuie
să ni le dezvoltăm de-a lungul vieţii: inteligenţa corpului, inteligenţa practică, emoţională,
socială şi spirituală. Succesul ne afectează în primul rând inteligenţa emoţională pentru că mulţi
ne pierdem cumpătul şi avem reacţii explozive, exuberante prin care ne manifestăm sau ne
refulăm emoţiile. Ne afectează inteligenţa socială în măsura în care ne preocupăm excesiv de
existenţa şi succesul nostru, ignorând preocupările şi succesul celor apropiaţi. Îi sacrificăm pe cei
dragi de dragul succesului personal. Dar cel mai mult ne poate afecta inteligenţa spirituală
pentru că ne putem schimba valorile şi principiile de viaţă, ne putem pierde recunoştinţa faţă de
cei care ne-au ajutat. Cel mai des însă ne putem pierde modestia (dacă am avut-o), pentru că ne
putem considera zei pe pământ, atotcunoscători şi îndreptăţiţi să primim laude.
Când succesul ne abureşte minţile, nu ne mai dăm seama dacă îl merităm cu adevărat sau
suntem propulsaţi prin publicitate excesivă sau interesele altora. Ne putem pierde simţul valorii
personale şi a celor din jur. Nu reuşim să ne evaluăm şi să ne comparăm corect cu cei din jur şi
putem deveni ridicoli. ―Autocunoaşterea este giuvaerul în coroana succesului‖ (Holden, 2005).
Ea ne permite să ne îndreptăm spre noi înşine şi să fim sinceri. Autorul ne mai spune: ―Fără
autocunoaştere, nu există succes autentic, nici fericire autentică şi nici viaţă autentică. Dacă nu
ştii cine eşti, cum poţi ştii ce este cu adevărat succesul? Fără autocunoaştere, vei sfârşi urmând

125
definiţiile altor oameni asupra succesului, nu ale tale însuţi. Eşuând în a fi sincer el însuşi, a fi
credincios valorilor de bază şi a-şi asculta înţelepciunea interioară, lasă şi cea mai împlinită
persoană cu sentimentul insuccesului şi cu acela că îi lipseşte ceva‖.
Pentru evaluarea proprie a succesului, tot în (Holden, 2005), ni se propun trei întrebări la care
să răspundem vizând succesul în muncă, în relaţii personale şi în viaţă: ―Ce înseamnă succes
pentru noi?‖, ―Cum măsurăm succesul?‖ şi ―Cum ştim la sfârşitul fiecărei zile dacă am avut
succes sau nu?‖. Dorinţa de succes ne face să alergăm tot timpul, să fim dependenţi de propriul
destin. Câteva simptome ale acestei dependenţe, pe care le regăsim în nerăbdarea noastră de a
obţine cât mai repede succesul sunt (Holden, 2005): (1) orice facem ne gândim mereu la ce
urmează după aceea; (2) nu ne permitem să ne oprim, pentru că trebuie mereu să fim în altă
parte; (3) suntem mereu grăbiţi, chiar şi când nu este nevoie să fim; (4) promitem mereu că anul
următor vom fi mai puţin ocupaţi; (5) casa noastră de vis este mereu următoarea casă pe care ne
planificăm să o cumpărăm; (6) nu ne place jobul prezent, dar are perspective bune pentru viitor;
(7) nu ne angajăm complet la nimic, pentru că poate va apărea ceva mai bun; (8) sperăm că
următorul mare succes ne va face în sfârşit fericiţi; (9) ne gândim mereu că ar trebui să fim mult
mai departe decât suntem acum; (10) avem atât de multe previziuni, proiecte şi ţinte că nu ne
vom putea bucura niciodată de viaţă.
―Esenţa inteligenţei pare a fi în a şti când să gândeşti şi să acţionezi rapid şi când să gândeşti
şi să acţionezi încet‖ (Robert Sternberg, psiholog american). Aceasta este în cele din urmă
inteligenţa succesului trainic, de durată. ―Încet‖, nu înseamnă mai puţin sau mai prost, ci
cumpătat şi înţelept, modest şi încrezător, împăcat şi liniştit sufleteşte.
Unora dintre noi ne este frică de succes, de atenţii şi publicitate; de invidia pe care o putem
stârni; de critica şi atacurile care îi pot urma; de sacrificiile şi pierderile inevitabile uneori; de
aşteptările mari care îi urmează. Alţii dimpotrivă, îl dorim, dar nu avem calităţile şi energia să îi
facem faţă. În ambele situaţii, dacă succesul vine din munca onestă, dacă suntem convinşi că îl
merităm, vom găsi resursele emoţionale şi energia să îl suportăm fără a ne transforma în vedete.
Sfatul înţelepţilor – Cum reacţionăm la succes
- Proverb spaniol: ―Când dobândeşti gloria, ţi-ai pierdut memoria‖
- Scriitorul francez La Rochefoucauld: ―E nevoie de mai multe virtuţi însemnate ca să te menţii la
înălţimea unor împrejurări prielnice, decât să le suporţi pe cele vitrege‖
- Scriitorul francez La Bruyere: ―Nu există pe lume decât două chipuri de a te ridica: ori prin propria
ta dibăcie, ori prin prostia celorlalţi‖
- Scriitorul american James Thurber: ―Orice om ar trebui să afle înainte de a muri, de ce, către ce şi
pentru ce fuge în viaţă‖
- Psihologul elveţian Carl Jung: ―Unde stăpânește dragostea nu există dorință de putere, iar unde
predomină puterea lipsește dragostea‖
- Poetul englez Alfred Lord Tennyson: ―Nu în aclamaţiile străzii, nici în strigătele şi aplauzele
mulţimii, ci în noi înşine este succesul şi înfrângerea‖
- Proverb latin: ―Ia seama să nu cazi!‖
- Poeta americană Emily Dickinson: ―Succesul este considerat dulce doar de cei care nu îl ating
niciodată‖
Ne recunoaştem viciile şi defectele?
Împotriveşte-te de la început răului, căci degeaba vei încerca să-l înlături după ce îndelung se va
întări (Ovidiu, poet latin)
Poți fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuți nu (Stefan Zweig, scriitor austriac)

126
 Toţi avem dependenţe de un aliment, de o emisiune de la televizor, de o persoană, de anumite
obiecte. Dar, cu unele excepţii, aceste dependenţe nu ne schimbă cursul vieţii, în mod negativ şi
ireversibil. Există însă vicii care ne marchează existenţa pentru că devin obişnuinţe nocive,
uneori ireversibile. Probabil că cel mai frecvent viciu este alcoolul care ne distruge viaţa şi
familia. Un proverb spune că ―Bacchus a înecat mai mulţi oameni decât Neptun‖. Căderea în
acest viciu poate fi începutul sfârşitului nostru. Fumatul, considerat de mulţi un viciu inofensiv,
are atâţia adepţi, inclusiv printre tineri, încât a devenit un pericol umanitar, deja combătut cu
legi. Desfrâul este un alt viciu popular, care distruge căsnicii şi vieţi. Trebuie să ne întrebăm:
Cum am ajuns vicioşi? Ce ne-a declanşat dorinţa de a începe şi ce ne împiedică să ne oprim?
Medicii dau dependenţei explicaţii fiziologice, iar psihologii acuză mentalul, psihicul alterat.
Cert este că din motive fiziologice sau psihice, nu ne mai funcţionează autocontrolul, că ―am
scăpat frâiele‖ cum zice românul. Primul pas spre vindecare este recunoaşterea viciului; iar al
doilea este apelul la sprijin, medical sau psihologic, dacă nu ne putem dezobişnui singuri; al
treilea pas este voinţa şi răbdarea (pentru că o obişnuinţă trece mai greu ca o boală). ―Bravi
cuceritori - căci asta sunteţi voi care luptaţi împotriva propriilor voastre patimi şi împotriva
imensei armate de pofte lumeşti‖ (Shakespeare, scriitor englez).
Şi defecte avem toţi. Unele ne îngreunează doar nouă viaţa, altele le fac viaţa amară şi celor
apropiaţi. Pe lângă defectele native enumerate în Capitoul 2, ne străduim şi de multe ori reuşim
să dobândim şi altele, fără să fim conştienţi de modul cum le-am dobândit. Ne supărăm când
suntem atenţionaţi asupra defectelor noastre. Dar câţi încercăm să scăpăm de ele? Românul
spune ―Năravul din fire n-are lecuire‖, deci de cele native scăpăm mai greu, dar le putem
ameliora prin autocontrol. ―Cel mai sigur mijloc de a te vindeca de unul din defectele pe care le
ai este să-l recunoşti la altul‖ (Henri de Montherlant, scriitor francez).
Dar de defecte dobândite ca mândria, invidia, bârfa, minciuna, manipularea, lenea, egoismul,
lăudăroşenia, cine ne împiedică să scăpăm? Doar noi înşine. Ca şi viciile, primul pas spre
înlăturarea sau ameliorarea defectelor este recunoaşterea lor; al doilea este meditaţia asupra
modului cum ne afectează pe noi şi pe cei din jur; iar al treilea pas este autocontrolul şi credinţa.
Credinţa creştină ne învaţă să dobândim virtuţi opuse defectelor enumerate anterior. Ne învaţă
smerenia (deşi mulţi nu o acceptă pentru că nu pot renunţa la mândrie), generozitatea,
sinceritatea, iubirea, hărnicia, modestia, bunul simţ.
Sfatul înţelepţilor – Defecte şi vicii
- Scriitorul american Jim Rohn: ―Motivația este ceea ce te face să pornești. Obișnuința este ceea ce te
face să continui‖
- Scriitorul brazilian Paulo Coelho: ―Vedem întotdeauna drumul cel bun, dar nu apucăm decât pe cel
cu care suntem obișnuiți‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Practica, ce repede crează un obicei în om!‖; ― Stăpâneşte-te în
seara aceasta şi astfel îţi va fi mai lesnicioasă abţinerea viitoare. Următoarea şi mai uşoară, căci
deseori obişnuinţa schimbă pecetea naturii‖
- Poetul american Robert Frost: ―Păcatul este un bumerang pe care ştii când îl arunci, dar nu ştii când
se întoarce şi te loveşte în cap‖.
- Poetul italian Petrarca: ―Orice plăcere pe lume e un vis scurt‖.
- Conducătorul grec Periandru: ―Plăcerile sunt muritoare, virtuţile veşnice‖
- Filosoful roman Seneca: ―Dacă plăcerea nu ştie să se oprească, devine durere‖
- Scriitorul francez Jules Renard: ―Mai bine să trăiești cu regrete, decât cu remușcări‖
- Poetul latin Iuvenal: ―Voinţa mea ţine locul raţiunii‖; ―Nimeni nu a atins dintr-o dată adâncurile
josniciei‖
- Proverbul german: ―O dată nu e o deprindere‖

127
 - Dicton latin: ―Să uzezi, dar să nu abuzezi‖
- Scriitorul roman Plutarch: ―Bătrâneţea are destule aspecte dizgraţioase, nu le mai adăuga şi ruşinea
viciului‖
Putem să ne schimbăm?
Secretul schimbării este acela de a-ţi concentra toată energia nu luptându-te cu lucrurile (şi
ideile) vechi, ci construind altele noi (Socrate, filosof grec)
Să te schimbi și să te schimbi în bine sunt două lucruri total diferite (proverb german)
Nu putem rezolva problemele utilizând acelaşi mod de gândire ca acela pe care l-am utilizat când
am creat problemele (Albert Einstein, fizician elveţian)
―Se pare că lucrul cel mai greu pentru un om este acela de a se cunoaşte pe sine însuşi şi de a
se schimba‖ ne spune psihologul austriac Alfred Adler. Lumea într-o continuă schimbare, uneori
în bine, alteori în rău, ne obligă să ţinem pasul şi să ne adaptăm la schimbări, ―să prindem trenul‖
schimbărilor, să învăţăm din mers lucruri noi. Dacă nu reuşim, rămânem cu invidia faţă de cei
care reuşesc şi ne amărâm singuri viaţa. Afirmaţia ―În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se
câştigă, totul se transformă‖ (Antoine Lavoisier, chimist francez) ni se poate aplica şi nouă
oamenilor, cu deosebirea că, prin transformarea noastră în bine câştigăm, iar prin transformarea
în rău pierdem. Cei optimişti, avem întotdeauna şansa transformării în bine, vedem lumina de la
capătul tunelului şi ne îndreptăm spre ea. Ce ne ajută să o atingem? Doar dorinţa nu este
suficientă, fără voinţă şi răbdare şi, uneori, fără ajutorul altora. Pentru că mulţi vrem să ne
schimbăm, dar nu ştim cum.
Degeaba ne autoevaluăm dacă nu suntem în stare să schimbăm ce ar trebui schimbat în viaţa
sau comportamentul nostru. Schimbarea nu este uşoară, mai ales după prima tinereţe, pentru că
―obişninţa este a doua natură‖, dar este posibilă. Unii o putem face singuri, alţii ajutaţi. Unii o
facem dintr-o dată, alţii treptat, în funcţie de convingerea, determinarea şi voinţa pe care o avem.
Pentru unii, din păcate, schimbarea devine o problemă existenţială, de exemplu, când ne pierdem
serviciul sau afacerea; când trebuie să renunţăm la vicii (chiar şi nevinovate) din cauza unei boli;
să ne impunem stiluri de viaţă complet diferite după boli sau accidente, să ne construim o altă
familie dacă nu o mai putem reîntregi pe cea veche, etc. În funcţie de situaţie, schimbarea
presupune stiluri noi de viaţă, familii sau parteneri noi, obiceiuri noi (―vremurile se schimbă şi
noi o dată cu ele‖). Schimbarea presupune adaptatea la condiţii noi de viaţă, nu întotdeauna mai
rele. Unora, schimbarea ne îmbunătăţeşte viaţa, prin tehnologii şi reguli de viaţă noi. Pe alţii ne
face să renunţăm la plăceile anterioare. Oricum ar fi, dacă devine o problemă existenţială,
adaptarea este singura modalitate de supravieţuire. Să îl credem pe Darwin!
Prin relaxare, meditaţie, psihanaliză sau terapii cognitive putem schimba (elimina sau
diminua) următoarele (Seligman, 2007): anxietatea, depresia, furia, senzaţiile de panică,
disfuncţiile sexuale, dispoziţiile schimbătoare, pesimismul, obsesiile, stresul posttraumatic. Dar,
prin metodele enumerate anterior, nu putem schimba: dieta, orientarea sexuală, obiceiurile nocive
(alcoolismul, drogurile, fumatul), pentru care sunt necesare terapii clinice de specialitate.
Sfatul înţelepţilor – Schimbarea vieţii
- Împăratul roman Marcus Aurelius: ―Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat,
curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat şi, mai ales, înţelepciunea de a deosebi între cele
două posibilități‖
- Cărţile sfinte: ―Schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu: ce
este bun şi bine plăcut şi desăvârşit‖ (Romani 12, 2)
- Filosoful roman Seneca: ―Viciile altora le avem sub ochi, dar pe ale noastre în spate‖
- Scriitorul spaniol Pedro Calderon: ―Cea mai mare victorie a cuiva este de a se învinge pe sine‖

128
 - Preşedintele Egiptului Anwar Sadat: ―Cine nu îşi poate schimba structura gândurilor nu va fi
niciodată capabil să schimbe realitatea şi nu va progresa niciodată‖
- Psihologul austriac Alfred Adler: ―Voinţa este un impuls de a trece de la un sentiment de
neîmplinire la sentimentul împlinirii‖

Anduranţă şi control emoţional

Cum suportăm suferinţa?
Nimeni nu se cunoaşte pe sine cât timp n-a suferit. Este o lege aspră, dar supremă (Alfred de
Musset, scriitor francez)
Unele virtuţi se văd doar în suferinţă, iar altele numai în prosperitate (Joseph Addison, scriitor
englez)
Nu uita să-ţi păstrezi întotdeauna sângele rece în nenorocire (Horaţiu, poet latin)
Suferinţa adevărată este definită în (Wright, 2005) ca ―durerea, chinul sau necazul psihic,
emoţional sau spiritual. Experienţele de suferinţă pot include boli serioase care alterează viaţa şi
relaţiile cuiva dacă sunt cunoscute; excluderea forţată din viaţa zilnică; efortul de a încerca să
suporte; dorinţa de a iubi şi a fi iubit; chinul acut sau cronic; şi, conflictul, durerea sau opoziţia
din dragoste în relaţii‖. Modul în care percepem şi suportăm suferinţa este măsura puterii sau
slăbiciunii noastre psihice, emoţionale şi spirituale. Unii avem suferinţe reale, când am pierdut pe
cineva drag, când am suferit o traumă fizică sau psihică, când am aflat de o boală gravă, când am
pierdut totul într-o calamitate naturală. Alţii însă, suferim din mândrie, dacă ceva nu s-a
întâmplat cum am vrut, dacă nu am obţinut ce am vrut (de exemplu, examenul sau jobul dorit,
banii aşteptaţi), dacă ne-a părăsit iubita, etc.
Abia la maturitate sau bătrâneţe ne dăm seama că multe din suferinţele noastre din tinereţe au
fost doar rodul minţii noastre, şi putem râde de ele. Tot la maturitate, ne dăm seama şi că, de
multe ori, ne-am pricinuit singuri o suferinţă, prin lipsă de cumpătare sau discernământ, printr-un
moment de întunecare a minţii sau de neatenţie. Biblia ne spune că ―nenorocirea nu răsare din
ţărână, şi suferinţa nu încolţeşte din pământ‖ (Iov 5:6).
Cei optimişti atingem mai repede sfârşitul suferinţei, iar cei pesimişti ne adâncim în ea şi ne
îmbolnăvim. Întotdeauna ni se pare că suferinţa noastră este cea mai mare, nu suntem în stare să
o comparăm cu cea mult mai mare a altor persoane. De asemenea, suferinţa ne îndeamnă de
multe ori să atribuim altora responsabilitatea ei şi să fim răi, ―să moară şi capra vecinului‖. Deci,
suferinţa este şi măsura controlului personal asupra minţii şi emoţiilor noastre, dar şi măsura
discernământului nostru.
Am văzut sau am citit despre oameni care au supravieţuit torturilor fizice şi psihice din
închisorile legionare sau comuniste şi au trăit până la adânci bătrâneţe; iar alţii, care au fost răniţi
doar în mândrie (au fost daţi afară din serviciu şi nu au putut să practice meseria pentru care s-au
pregătit), au murit de inimă rea de tineri. În ambele categorii erau oameni educaţi, cu valori şi
principii morale, şi totuşi au suportat diferit suferinţa. Ce îi deosebea? Răspunsul celor care i-au
cunoscut este că primii erau oameni credincioşi şi smeriţi, iar ceilalţi erau mândri, incapabili să
trăiască într-o condiţie inferioară celei pe care şi-au planificat-o. Pe lângă acest exemplu, care
este mai apropiat de zilele noastre, putem să ne gândim şi la sfinţii care, în majoritatea lor, au
acceptat sau chiar au căutat suferinţa şi au murit bucuroşi în numele credinţei. Ar fi scăpat de
suferinţă dacă se lepădau de credinţă şi totuşi nu au făcut-o. Câţi dintre noi putem face astăzi
acest lucru, nu neapărat pentru credinţă, ci doar pentru un principiu de viaţă morală, fără a fi
consideraţi nebuni sau fanatici?

129
 Este deja cunoscut faptul că drumul nostru spre spiritualitate şi credinţă porneşte din
suferinţă şi dezamăgire, din întunericul sufletului pe care vrem să îl scoatem la lumină. Ne
căutăm parteneri într-o viaţă transcedentală pentru că am fost dezamăgiţi de cea reală. Această
dezamăgire a produs terorismul numit ―religios‖ pe care îl blamăm, dar la care contribuim toţi,
într-o măsură mai mare sau mai mică, prin discriminare, oprimare sau doar nepăsare.
Pentru cei mai mulţi, credinţa nu înseamnă abandonarea vieţii reale, ci doar uşurarea ei, prin
eliminarea tuturor motivelor psihice de suferinţă, pe care le întâlnim permanent în jur. Nu putem
elimina suferinţele fizice, dar le putem ameliora printr-un psihic devenit puternic, liniştit şi
încrezător. Unii ne căutăm puterea interioară şi ne transformăm suferinţa temporară în ajutor şi
bucurie. Mulţi am fost în situaţia să spunem ―tot răul spre bine‖ atunci când ne-am dat seama că
ce am considerat un necaz la un moment dat a fost spre binele nostru, că am evitat un necaz şi o
suferinţă mult mai mare (o profesie nepotrivită, o căsătorie nepotrivită). Alţii învăţăm din
suferinţă şi evităm toată viaţa cauzele care ne-au condus la ea (vicii, defecte, oameni). Devenim
mai puternici şi mai înţelepţi, iar caracterul şi personalitatea noastră ies mai întărite. Filosoful
german Friedrich Nietzsche ne spune ―ce nu mă omoară mă face mai puternic‖; iar scriitorul
englez William Shakespeare ne aminteşte că ―sunt slabi cei cruțați de suferință‖.
Sfatul înţelepţilor – Cum suportăm suferinţa
Învăţăm din suferinţă
- Părintele Arsenie Boca: ―Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere - singura cale care-i
poate învăţa ceva pe oameni. Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic‖
- Dictonul latin: ―Cine a pătimit, a învăţat‖
- Scriitorul rus Nikolai Gogol: ―Prin chinuri şi suferinţe ne este dat să căpătăm acea fărâmă de
înţelepciune pe care nu ne-o pot da cărţile‖
- Fabulistul grec Esop: ‖Experienţa vine prin suferinţă‖
Ne întărim caracterul şi sperăm
- Scriitorul francez Alfred de Musset: ―Nimic nu ne înalţă mai mult ca o mare suferinţă‖
- Filocalia I: ―Să nu spui că se poate câştiga virtutea fără necazuri, căci virtutea neîncercată în
necazuri nu este întărită!‖
- Poetul latin Vergiliu: ―Nu ceda în faţă nenorocirii‖
- Oratorul roman Cicero: ―Cât timp trăiesc, sper‖
- Poetul latin Ovidiu: ―Povara pe care o înduri cu răbdare devine uşoară‖
- Poetul latin Marţial: ―La mare strâmtoare îţi vine lesne să dispreţuieşti viaţa. Acela se poartă cu
bărbăţie care poate să fie şi nenorocit‖
- Scriitorul francez Anatole France: ―Suferinţa! Îi datorăm tot ce este bun în noi, tot ce dă valoare
vieţii noastre; îi datorăm mila, curajul şi toate virtuţile noastre‖
- Scriitorul framcez Francois Regnard: ―În primejdiile mari se văd cei curajoşi‖
- Scriitorul libanez Khalil Gibran: ―Din suferință s-au născut cele mai mari caractere. Cele mai
puternice suflete sunt pline de cicatrici‖
- Scriitoarea americană Hellen Keller: ―Numai prin experienţa încercării şi a suferinţei, sufletul poate
fi întărit, viziunea clarificată, ambiţia inspirată şi succesul realizat. Lumea este plină de suferinţă,
dar este şi plină de înfrângeri ale ei‖
- Biblia: ―Îţi vei uita suferinţele, şi-ţi vei aduce aminte de ele ca de nişte ape care s-au scurs‖
(Iov.11:16)
Cum suportăm critica?
De ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi (Corintieni I 11, 31)
Să ne abținem să criticăm, fie și cu bună intenție, căci a răni pe cineva este ușor, iar a îndrepta e
imposibil (Arthur Schopenhauer, filosof german)

130
 Cei care merită să fie lăudați suportă mai cu ușurință să fie criticați (Alexander Pope, poet
englez)
Dacă este îndreptăţită şi adevărată, cu bune intenţii sau doar pentru a ne răni, critica este
oglinda muncii, a comportamentului sau a caracterului nostru. O oglindă în care evităm să ne
privim, iar dacă încercăm, de multe ori prima reacţie este să o spargem. Dacă suntem curajoşi şi
înţelepţi să analizăm cu obiectivitate şi discernământ critica primită, de cele mai multe ori este
şansa noastră spre progres. Este ieşirea noastră din aburii automulţumirii şi autosuficienţei.
Trebuie să deosebim critica şi judecata constructivă (care ne ajută să progresăm) de cea
distructivă, care strică prietenii şi ne îndepărtează de viaţa socială şi uneori, ne limitează viaţa
profesională. Un exemplu de critică constructivă sunt evaluările lucrărilor ştiinţifice, practice,
artistice, literare care, pe baza unor criterii de evaluare precise, au ca scop îndepărtarea erorilor,
îndrumarea şi îmbunătăţirea cunoştinţelor şi a rezultatelor.
Deşi critica se confundă de multe ori cu judecata condamnată de biserică, gândirea critică
este studiată de psihologi şi este încurajată. Ne este utilă zilnic pentru a evita manipularea şi
încercările de a ne lăsa convinşi să facem sau să dorim ceva. Sunt de condamnat doar intenţiile
malefice cu care este folosită critica, pentru a descuraja, a slăbi încrederea cuiva în sine, a
discredita. Să ne amintim de metodele de manipulare enumerate în Capitolul 2.
Gândirea critică este asociată cu elementele ei esenţiale: argumente, validitate şi soliditate. În
viaţa de toate zilele, orice întrebare a noastră de tip ―de ce?‖, ―ce vrei să spui?‖, ―ce înţelegi prin
…?‖, şi altele asemănătoare, exprimă dorinţa noastră de a primi motivarea sau detalierea unei
afirmaţii; sau îndemn din partea celui care ne-a adresat-o, deci de justificare bine argumentată
(Bowell&Kemp, 2002). Similar, orice critică a noastră sau a altcuiva către noi trebuie bine
argumentată. Altfel, dacă argumentarea este vagă sau ambiguă, se poate considera neîntemeiată,
o răutate pe care trebuie să evităm a o adresa sau să o ignorăm dacă o primim.
Pentru a nu suferi inutil din cauza criticii primite, ar trebui: să discernem între argumentele
solide şi valide ale criticii primite şi cele false sau nerelevante, deci să le trecem prin filtrul
gândirii; să ne gândim şi la persoana care ne critică (după caz, la profesionalismul, principiile,
corectitudinea sau conduita acesteia în general); la contextul şi premizele care stau la baza criticii
(informare anterioară corectă sau deformată, influenţe răuvoitoare). Chiar dacă în subconştient,
suntem de acord cu critica, de multe ori, mândria ne împiedică să dăm dreptate celui care ne-a
criticat sau, chiar mai rău, începem să ne justificăm, să ne disculpăm, să învinovăţim pe altcineva
sau să ne supărăm şi să ne mâniem. Reacţia noastră la critică este expresia slăbiciunii sau puterii
caracterului nostru. Dureros este adevărul, dar este adevăr pe care oricât l-am ignora, mai
devreme sau mai târziu ne va ajunge din urmă, în conştiinţa noastră sau în amintirea celorlalţi. Pe
de altă parte, dacă avem argumente solide să respingem critica, este bine să o facem, chiar dacă
cel care ne-a criticat este superiorul nostru ierarhic. Altfel, lăsăm impresia că acea critică a fost
întemeiată şi, în subconştient, ne va apăsa psihic, ca o nedreptate nerezolvată.
Dacă suntem în stare să acceptăm critica şi să o recunoaştem ca fiind îndreptăţită, se pune
problema ce facem cu ea? Avem puterea şi determinarea să îndreptăm ce merge prost, să
rezolvăm problema sau să ne schimbăm pe noi înşine? Dacă nu, trebuie să ne aşteptăm la un lung
şir de critici care vor urma şi care ne vor afecta psihic.
Autocritica (sau critica reflexivă) este atribuită de unii psihologi pesimiştilor incurabili, celor
cu o scăzută încredere în forţele proprii, celor care găsesc argumente să nu facă ceva. În unele
situaţii, din păcate, este adevărat că ajungem să ne subestimăm abilităţile, singuri sau cu ajutorul
altora. Dar, pe de altă parte, autocritica este benefică şi în cazul celor mai optimişti dintre noi. Ne
ajută să stăm cu picioarele pe pământ şi să ne evaluăm permanent şi corect. Evităm astfel să ne

131
supraestimăm şi să fim decepţionaţi sau să devenim îngâmfaţi nejustificat. Cel mai bine suportă
critica cei care îşi cunosc valoarea, dar şi limitele; care au ei înşişi o gândire critică în sens
pozitiv; care sunt modeşti, deschişi, sinceri, corecţi şi obiectivi cu ei înşişi şi cu ceilalţi; care au
respect pentru oamenii valoroşi şi pentru adevăr şi sunt în stare să îşi învingă mândria, emoţiile şi
mânia. Sunt cei care consideră critica o provocare şi o stimulare în evoluţia personală. ―Forţa
vine din interior, iar atunci când o ai, nimic nu mai este imposibil.…Adevărata putere are un
fundament spiritual, nu material.…Atunci când factorii externi nu mai pot influenţa modul cum
te vezi pe tine însuţi, devii imun şi la critici şi la laude. Înţelegi faptul că suntem cu toţii egali,
pentru că suntem toţi conectaţi la acelaşi câmp al cunoaşterii, al inteligenţei. Înţelegi, pe măsură
ce înaintezi în viaţă, că nu eşti mai prejos decât semenii tăi, dar nici mai presus‖ (Chopra, 2013).
Sfatul înţelepţilor – Cum suportăm critica
- Scriitorul francez Vauvenargues: ―Nu trebuie să judeci un om prin ceea ce nu ştie, ci prin ceea ce
ştie‖
- Scriitorul american Dale Carnegie: ―Orice prost poate critica și condamna, dar e nevoie de caracter
şi control de sine pentru a fi înţelegător şi iertător‖
- Biblia: ―Cel ce tace se face înţelept‖ (Sirah 20, 4)
- Omul politic englez Benjamin Disraeli: ―Este mult mai ușor să critici decât să corectezi‖
- Compozitorul german Robert Schumann: ―Lauda nu le folosește decât celor care știu să prețuiască
așa cum se cuvine critica‖
- Politicianul român Titu Maiorescu: ―Critica să fie și amară, numai să fie dreaptă‖
- Scriitorul francez Albert Camus: ―Oamenii se grăbesc să judece pentru a nu fi ei înșiși judecați‖
- Scriitorul francez Anatole France: ―Judecăm acțiunile oamenilor după plăcerea sau mâhnirea pe
care ne-o provoacă‖
- Scriitorul german Friedrich Langbein: ―Toţi proştii ştiu să critice, dar să facă mai bine, nu‖
- Scriitorul spaniol Miguel de Unamuno: ―Trufia, rafinata trufie, este să te abţii de a acţiona, pentru a
nu te expune criticii‖
Cum suportăm umilinţa?
Este o însuşire regească să faci bine şi să rămâi surd la insulte (Antistene, filosof grec)
Nu trebuie să îţi baţi joc niciodată de cei nenorociţi. Căci cine poate fi sigur că va fi totdeauna
fericit? (La Fontaine, fabulist francez)
Un om înțelept este superior tuturor insultelor care i se aduc (Molière, scriitor francez)
Un suflet mare este deasupra jignirii, nedreptăţii, durerii și batjocurii (La Bruyere, scriitor
francez)
De câte ori nu am primit vorbe de la alţii pe care le-am considerat umilinţe sau jigniri? Cum
am reacţionat? Am întors jignirile? Sau le-am ignorat? Dacă le-am ignorat, am iertat în acelaşi
timp sau nu am fost în stare să iertăm? Cei mai mulţi nu suntem în stare să întoarcem şi celălalt
obraz, după cum spune Scriptura: ―Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt‖ (Luca
6, 29). Dar, dacă nu suntem deosebit de orgolioşi, putem să judecăm drept şi să vedem dacă a
avut dreptate cel care ne-a jignit. Unii reuşesc să ne jignească cu intenţii bune (de fapt să ne
critice), pentru a ne semnala că facem ceva greşit, dar nu sunt în stare să găsească cuvintele şi
tonul potrivit, mai ales la mânie. Dacă sesizăm intenţia bună a celuilalt şi ne recunoaştem
greşeala, drumul spre împăcare este jumătate parcurs.
Dacă întoarcem jignirile sau reacţionăm cu violenţă, nu suntem mai buni decât cei ce ne-au
jignit. Astfel se termină multe căsnicii, din prea multe umilinţe şi riposte violente, verbale sau
fuzice. Pe de altă parte, dacă le ignorăm şi tăcem, ne dăm seama că suntem luaţi de proşti sau
consimţim. Totuşi, nu merită să punem la suflet sau să ne mâniem pentru ceva ce nu ne lezează

132
decât orgoliul, pentru că ne facem singuri rău. Câte atacuri cerebrale şi infarcturi nu s-au produs
în momente de mânie? Deci, ―pune Doamne strajă gurii mele!‖ (Psalmi 140, 3) pentru că ―cel ce
va răbda până la sfârşit, acela se va mântui‖ (Matei 10, 22).
Totuşi, întâlnim mulţi oameni răzbunători, prin riposte imediate sau cu întârziere, când nu ne
aşteptăm şi cum nu ne aşteptăm, pentru că ―Răzbunarea-i şchioapă, păşeşte încet, dar vine‖
(Victor Hugo, scriitor francez). Aceşti Iago din viaţă noastră sunt periculoşi şi calculaţi şi trebuie
evitaţi, chiar dacă vin cu masca prieteniei. Nu este de ignorat nici faptul că mulţi jignesc din
răutate, din propria frustrare sau din invidie. Pe aceştia trebuie să îi ignorăm (―nimeni să nu
cugete la răutatea aproapelui‖ ne spun teologii, dar şi psihologii).
Dar cei mai răi sunt cei care râd de defectele fizice ale altor persoane. ―Fizionomia nu este o
lege ce ni s-a dat ca să judecăm oamenii‖ (La Bruyere, scriitor francez). Sunt de admirat cei care
reuşesc să ignore acest tip de umilinţe. Sau poate nu ne arată ce simt cu adevărat. Oricum,
―necazul rodeşte răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde‖ (Romani 5, 3-4z). Iar
poetul german Friedrich Schiller accentuează această idee spunându-ne că ―sufletele mari rabdă
în tăcere‖. Unii dintre noi nu le mai punem la suflet şi pentru că viaţa ne-a convins că orgoliul
este cel mai mare duşman al nostru. Iar în Scriptură, mândria este considerată unul dintre cele
mai grave păcate: ―Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, dar celor smeriţi le dă har‖ (Iacov
4,6). Oricum, din smerenia noastră învăţăm să nu umilim pe cineva la rândul nostru, conform
zicalei ―ce ţie nu-ţi place altuia nu face‖.
Un exerciţiu tibetan, numit ―tehnică de vizualizare‖, redat în (Lenoir, 2012), se derulează
într-o succesiune de secvenţe, prin care reuşim să ne reprimăm mânia şi dorinţa de răzbunare: (1)
inspirând profund, vedem persoana care ne tulbură înconjurată de întuneric; (2) expirând, îi
―trimitem‖ lumină şi o ―vedem‖ înconjurată de o aură din ce în ce mai luminoasă, din ce în ce
mai pozitivă. După câteva astfel de secvenţe, ne dăm seama că resimţim mai puţină agresivitate
faţă de ea. În aceeaşi lucrare, ni se spune că ―în faţa unui om rău trebuie să începi prin a te
întreba ce îl face să sufere, să înţelegi ce s-ar putea afla la originea agresivităţii sale‖.
Sfatul înţelepţilor – Cum suportăm umilinţa
- Preotul român Arsenie Boca: ―Vremea de amărăciune ţine de obicei cât ţine aplecarea spre mândrie;
căci celui smerit nimic nu-i poate sta împotrivă: nici lucrurile, nici oamenii, nici dracii‖
- Teologul german Meister Eckhart: ―Suprema înălţime a înălţării stă în adâncimea din abisul
umilinţei‖
- Scriitorul francez Vauvenargues: ―Marile dureri sunt mute‖
- Dramaturgul englez Shakespeare: ―Dă ascultare înţelepciunii, nu mâniei‖
- Filosoful roman Seneca: ―Cel mai puternic leac împotriva mâniei este amânarea‖
- Scriitorul francez Nicolas Chamfort: ―Trebuie să ţi se sfărme inima sau să se călească spre a trăi
printre oameni şi a veni în contact cu ei‖
- Proverb spaniol: ―Mai mult se păstrează amintirea jignirilor suferite decât a binefacerilor primite‖
- Proverb latin: ―Aşteaptă de la altul ce i-ai făcut tu lui‖
Cum depăşim un eşec?
Oricine poate face faţă unei situaţii de criză. Viaţa de zi cu zi, în schimb, ne dă gata (Anton
Cehov, scriitor rus)
Când pierzi, nu pierde lecţia (Dalai Lama, îndrumător spiritual tibetan)
Judecaţi omul după cum reacţionează atunci când dă greş, nu când are sorţi de izbândă (Martin
Luther King, om politic american)
Câteodată, un pat de cuie este extrem de necesar oricărui om (Philip Whalen, scriitor american)

133
 Nu putem evita eşecurile, dar le putem transforma în oportunităţi pentru a o lua de la început,
cu mai multă înţelepciune şi prudenţă, cu mai multă încredere şi experienţă, deci, cu mai multe
şanse de succes; dar şi în oportunităţi de a ne dezvolta abilităţi care ne lipsesc. Uneori ne
pregătim singuri eşecul, prin acţiuni necugetate, proiecte nerealizabile sau cu riscuri prea mari,
―Când Iupiter vrea să piardă pe cineva, îi ia mai întâi minţile‖(dicton latin). Uneori, orgoliul ne
împiedică să ne recunoaştem eşecurile, dar ele vor exista, fie că le recunoaştem sau nu.
Recunoaştem problemele? Sunt situaţii pe care, dacă nu le putem gestiona, putem avea un
eşec. Ele apar datorită incapacităţii noastre de a respecta termene; de a rezolva problemele
familiale; de a decide corect privind şcoala, profesia sau jobul, riscând să fim respinşi sau
declaraţi incompetenţi; de a parcurge anumite grade profesionale; de a păstra prieteni; de a fi
bine înţeleşi de ceilalţi; de a nu face greşeli majore (Carrington&Whitten, 2005). Analizăm
succint în continuare câteva aspecte şi motive care ne conduc la eşec educativ, profesional,
familial, emoţional, social, spiritual.
Eşecul educativ (lipsa de cunoştinţe în unul sau mai multe domenii de cultură generală) poate
avea cauze obiective (familiale, financiare, medicale) sau subiective (lenea, prieteniile nocive şi
distracţiile excesive, profesori neatractivi). Mulţi ne trezim cu lacune în educaţie şi regretăm că
am lipsit de la şcoală sau nu am dat importanţă unor domenii care se dovedesc utile după
terminarea şcolii. De cele mai multe ori, nu prostia ne lasă needucaţi, ci comportamentul nostru
faţă de educaţie, minimizarea importanţei educaţiei în viaţă noastră. Unii încercăm să depăşim
lipsa unor cunoştinţe necesare devenind autodidacţi. Este mult mai uşor în era Internetului de
unde putem dobândi cunoştinţe primare în orice domeniu. Depinde de noi dacă dorim să le
aprofundăm ulterior studiind şi cărţi de referinţă în domeniul respectiv. Alţii ne mulţumim cu ce
ştim, mai aflăm câte ceva de la televizor, din ziare sau de la prieteni; dar nu avem nici o
înclinaţie spre studiul personal. Ne-a cam speriat însă Alzheimer-ul şi completăm integrame, care
au devenit o industrie profitabilă, considerată de mulţi educativă şi culturală.
Eşecul profesional îl atribuim de multe ori altora sau unor împrejurări nefericite. Din păcate,
există şi multe astfel de situaţii. Dar ne întrebăm şi ce contribuţie am avut noi la acest eşec, prin
comportamentul, competenţa, responsabilitatea noastră, prin calităţile potrivite sau nu cu funcţia?
Unul din motivele eşecului profesional, poate cel mai des întâlnit (şi asupra căruia insistăm în
această carte), este alegerea profesiei nepotrivite, în dezacord cu aptitudinile noastre native. Unii
ne schimbăm meseria, făcând ceva pentru care nu avem calificarea necesară, dar facem cu
plăcere şi descoperim că avem aptitudini. Calificarea o dobândim din mers, din experienţă sau
din cursuri ajutătoare. Alţii ne păstrăm profesia, dar schimbăm locul de muncă şi eventual
funcţia. Unii învăţăm din eşecul profesional, ne evaluăm obiectiv pe noi înşine, cauzele eşecului
şi şansele de a nu mai eşua la următoarea încercare. Alţii schimbăm locurile de muncă şi funcţiile
ca pe mănuşi, fără să ne pese de ceea ce facem în fiecare loc, ce lăsăm în urmă, ci doar să ieşim
în avantaj la fiecare schimbare. Din loc în loc şi din funcţie în funcţie, ajungem la pensie şi
constatăm că de fapt nu am lăsat nimic trainic în urmă.
Eşecul familial, ca şi cel profesional, este un eşec existenţial, atât pentru părinţi, cât mai ales
pentru copii. Copiii sunt cei traumatizaţi de despărţirea părinţilor, de recăsătorirea lor şi
adaptarea în noile familii, de luptele pentru custodie, de plimbările între mai multe case, mai nou
şi de plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Unii minimizăm efectele acestui eşec, îl depăşim
cu lejeritate şi fără remuşcări, chiar şi atunci când ni se datorează. Pe alţii ne poate aduce la
psihanalişti sau ne poate arunca în vicii. Iar pe unii copii îi poate arunca în şcolile de corecţie.
Unul din motivele eşecului familial este alegerea partenerilor nepotriviţi, din cauza
necunoaşterii personalităţii proprii şi a personalităţii celuilalt partener. Cele mai multe erori se

134
fac în căsătoriile de la începutul tinereţii, când există un grad mai mare de necunoaştere şi lipsă
de experienţă. Alte motive, de actualitate, sunt: modificarea cerinţelor tinerilor (privind confortul
şi bunăstarea personală); lipsa de răbdare şi înţelegere faţă de greşelile partenerului; lipsa
valorilor morale din educaţie; stresul şi ambiţiile personale mai presus de cele familiale. Alte
vremuri, altă educaţie şi alte obiceiuri!
Eşecul emoţional apare atunci când nu reuşim să iubim cu adevărat sau nu reuşim să ne
împărtăşim dragostea (faţă de soţi, copii, rude sau prieteni). Tot eşec emoţional este şi
instabilitatea noastră emoţională în momente de cumpănă sau de supărare, de mânie şi gânduri
negative. Scriptura ne dă soluţia pentru acest tip de eşec: ―Dragostea îndelung rabdă; dragostea
este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul‖ (Corinteni, 13, 4, 5);
―Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi‖
(Ioan 15:13).
Eşecul social apare când ne retragem din societatea sau anturajul în care am trăit, fie pentru
că nu ne simţim bine, fie pentru că nu mai suntem acceptaţi cu plăcere, din diferite motive. De
multe ori, este de dorit să părăsim anturajul care ne abate din drum şi are impact negativ asupra
vieţii noastre sau în care nu ne simţim bine. Nu trebuie să îl considerăm un eşec ci, dimpotrivă,
un act de curaj şi o decizie pozitivă. O astfel de retragere ne poate aduce singurătate, de obicei
temporară, dar şi înţelepciunea de a ne alege mai bine prietenii şi partenerii. ―Sunt prieteni
aducatori de nenorocire; dar este şi câte un prieten mai apropiat decât un frate‖ (Solomon 18:24).
Uneori retragerea noastră se datorează mândriei, superiorităţii pe care o afişam după o
ascensiune socială, când prietenii ne-au devenit deodată inferiori social. Este o retragere
periculoasă pentru că ascensiunea socială poate fi temporară şi riscăm să pierdem prieteni
adevăraţi şi devotaţi. În schimb, câştigăm prieteni interesaţi. ―Săracul este dispreţuit chiar şi de
prietenul lui, pe când prietenii celui bogat sunt fără de număr‖ (Solomon 14:20). Deci, să avem
grijă să nu pierdem prieteni adevăraţi din prea mult orgoliu!
Dacă prietenii ne ocolesc şi ne elimină din anturajul lor, este cazul să ne întrebăm: ―de ce?‖.
Poate am fost intoleranţi cu greşelile lor sau poate am greşit noi. Poate i-am rănit cu vorba sau
faptele noastre nu au fost pe placul lor. Poate că ne-am schimbat şi ei ne văd acum altfel decât ne
vedem noi. Prietenii adevăraţi ne spun adevărul, chiar supărător şi chiar cu riscul de a ne
îndepărta. Cei care ne evită fără un motiv declarat, nu sunt prietenii noştri benefici şi nu trebuie
să îi regretăm. ―De buna credinţă sunt rănile pricinuite de un prieten, iar sărutările celui ce te
urăşte sunt viclene‖ (Solomon 27:6).
Eşecul spiritual nu apare neapărat dacă ne lipseşte o credinţă care să ne susţină în momentele
dificile sau dacă ne lipseşte inteligenţa transcedentală pe care o atribuim spiritelor înalte. Este
însă implicit dacă ne construim viaţa fără valori şi principii morale. Devierile de personalitate,
descrise în Capitolul 2, sunt consecinţa eşecului nostru spiritual. Unii eşuăm renunţând la
credinţa creştină în care am fost crescuţi. Alţii renunţăm şi la inteligenţa transcedentală cu care
ne-am născut pentru ispite materiale trecătoare. Dar cei mai mulţi eşuăm spiritual când ne
construim viaţa pe minciună, pe obsesia pentru profit rapid cu orice preţ. Unii ne rătăcim
temporar, alţii o viaţă întreagă. Realitatea ne arată că aceştia din urmă au o viaţă permanent
neliniştită, tulbure, fără un final previzibil şi fericit.
Căutăm soluţii? Cel mai important este să conştientizăm responsabilitatea noastră în apariţia
unei probleme. Câteva sfaturi pentru rezolvarea problemelor sunt (Carrington&Whitten, 2005):
(1) recunoaştem şi suntem mândri de problemele pe care am reuşit să le depăşim; (2) identificăm
problemele noi şi alegem metodele prin care să le rezolvăm; (3) definim un rezultat pozitiv care

135
dorim să se întâmple, nu persistăm în problemă şi în suferinţa eşecului. Dacă nu ştim ce vrem, nu
vom acţiona corect pentru a rezolva ceva; (4) suntem siguri că este problema noastră, nu a
altcuiva. Ne întrebăm ―Pot rezolva această problemă singur?‖. Dacă nu, acceptăm situaţia şi
abordăm altfel problema. Nu putem rezolva totul fie singuri, fie doar cu ajutor extern, dar putem
să ne gândim la soluţii mixte; (5) cerem ajutor. Adesea, altcineva ne poate da o perspectivă nouă
asupra modului de rezolvare a unei probleme care ni se părea insurmontabilă; (6) vom rezolva
probleme toată viaţa, deci să învăţăm din ele şi să ne bucurăm de ele ca lecţii de viaţă. Să nu ne
victimizăm sau să ne lăsăm copleşiţi de probleme.
Căutând soluţii şi, asumându-ne responsabilitatea eşecului, ne ajutăm singuri, psihic şi
spiritual. Nu rezolvăm nimic dacă dăm vina doar pe alţii, dimpotrivă, ne împiedicăm astfel
singuri să căutăm soluţii concrete şi fără mari costuri; să sesizăm noile oportunităţi şi să ne
continuăm viaţa. ―Minţile mărginite au obiceiul să dea vina pe alţii pentru propriile greşeli‖.
(Honoré de Balzac, scriitor francez). În (Brunton, 2012), ni se spune că primul atu al eşecului
este ―atitudinea de smerenie în care ne pune faţă de viaţă.…Adevărata suferinţă se naşte din
rezistenţa noastră la schimbarea, la mişcarea vieţii.… În loc să trăim fiecare eşec ca pe o dramă,
să îl considerăm ca prilej de trezire, de conştientizare‖.
Sfatul înţelepţilor – Cum depăşim un eşec
- Scriitorul american Ralph Waldo Emerson: ―Pentru fiecare lucru pe care l-ai ratat, ai câştigat altceva
şi pentru fiecare lucru pe care îl câştigi, pierzi ceva‖
- Omul politic englez Winston Churchill: ―Cheia succesului este să mergi de la un eşec la următorul
fără să îţi pierzi entuziasmul‖
- Omul de afaceri Henry Ford: ―Eşecul este numai o oportunitate să începi din nou, mai inteligent‖
- Regele Solomon: ―Aceasta este soarta celor lacomi de câştig; lăcomia le aduce pierderea vieţii‖
(Solomon 1:19); ―Prin iubire şi credinţă se ispăşeşte păcatul şi prin frica de Dumnezeu te fereşti de
rele‖ (Solomon 16:6)
- Istoricul roman Tacit: ―Astfel să-şi înveţe cugetele încât întorsăturile neprielnice ale soartei să nu le
încovoaie, iar când norocul le surâde să nu se tulbure‖
- Dramaturgul grec Sofocle: ―E mai bine să eşuezi în condiţii onorabile, decât să reuşeşti prin fraudă‖
- Proverbe chinezeşti: ―Secretul succesului: cazi de șapte ori, te ridici de opt‖; ―Perlele nu se află pe
malul oceanului. Dacă vrei una, trebuie să te scufunzi după ea‖
- Omul politic italian Niccolo Machiavelli: ―Secretul succesului constă în a vrea să câştigi şi a şti să
pierzi‖
- Inventatorul american Thomas Edison: ―Majoritatea eşecurilor din viaţă sunt ale oamenilor care nu-
şi dau seama cât de aproape sunt de succes atunci când renunţă.‖; ―Dacă un lucru nu a ieşit aşa cum
ţi-ai dorit, asta nu înseamnă că este neapărat inutil.‖
Cum depăşim o situaţie dificilă sau neplăcută?
În mijlocul mişcării şi al haosului, păstrează liniştea în interiorul tău (Deepak Chopra, medic
american)
Nimic nu se usucă mai repede decât o lacrimă (dicton latin)
Nu contează ce ţi se întâmplă în viaţă. Important e cum reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă
(David Neeleman, om de afaceri american)
Oricât am dori, nu putem evita situaţiile dificile (când ne pierdem serviciul, un membru al
familiei sau un prieten, când ni se destramă căsnicia, când ne îmbolnăvim sau ne accidentăm).
Acest gen de situaţii ne afectează psihicul într-o mai mare măsură decât ne dăm seama sau lăsăm
să se vadă în exterior. Unii dintre noi îşi exteriorizează suferinţa, alţii o ascund. Scriitorul român
Octavian Paler ne spunea ―Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă‖. În astfel de momente, ne

136
apropiem unii de alţii, învăţăm sau ne recunoaştem compasiunea faţă de alţii, învăţăm să nu mai
exagerăm şi să deranjăm cu micile noastre supărări.
Pentru unii dintre noi durează mai mult până ne revenim psihic din situaţii grele; alţii ne
revenim mai repede şi căutăm soluţii, atunci când este cazul, pentru a ieşi din impas. Ce ne
deosebeşte? Răspunsuri posibile sunt: modul de gândire (pozitiv sau negativ); optimismul sau
pesimismul cu care privim viaţa pentru că ―cât va fi noaptea de lungă, ziua tot va veni‖ (proverb
african); capacitatea de control al emoţiilor; recunoaşterea propriei responsabilităţi privind
situaţia respectivă, dar şi a responsabilităţii faţă de noi înşine şi de cei apropiaţi, pentru a depăşi
momentul dificil. Astfel de situaţii ne testează: capacitatea de autocontrol pentru că, destul de
des, ele agravează sau reactivează viciile noastre latente; capacitatea de adaptare la noua situaţie,
deci de supravieţuire; simţul răspunderii şi sinceritatea faţă de noi înşine, atunci când situaţia ni
se datorează parţial sau integral; măsura orgoliului care ne împiedică să cerem ajutor şi să
evoluăm; capacitatea de schimbare a vieţii şi, dacă este necesar, a personalităţii; valorile şi
principiile creştine pe care ne bazăm pentru a depăşi suferinţa fizică sau psihică. Scriitorul român
Victor Eftimiu ne mărturisea că singura noastră salvare în astfel de situaţii este de a merge mai
departe: ―Am încercat toate entuziasmele şi toate decepţiile şi am învăţat un singur lucru: să o iau
mereu de la capăt‖.
Nu putem evita nici situaţiile neplăcute din viaţă (când ne facem de râs faţă de alţii, când
rănim pe alţii în mod inconştient cu o vorbă grea sau neplăcută, când suntem traşi la răspundere
meritat sau nu). Unii nu le punem la suflet, nu avem remuşcări şi nu recunoaştem că am greşit;
alţii intrăm în pământ de ruşine, avem remuşcări şi ne cerem iertare fără ezitare. Unii învăţăm din
astfel de situaţii şi încercăm să nu le repetăm. Alţii nu învăţăm nimic şi le repetăm fără probleme.
Şi în acest caz, ce ne deosebeşte? Răspunsuri posibile ar fi: bunul simţ sau lipsa lui; sinceritatea
faţă de noi şi de alţii sau lipsa ei; respectul pentru ceilalţi sau lipsa lui; simţul autocritic sau lipsa
lui; şi, nu în ultimul rând, orgoliul nostru sau lipsa lui.
Transcendenţă
Chinuitorul sentiment al lipsei de spiritualitate în viaţa ta te va împinge să o cauţi neîncetat. Dar
căutarea trebuie să cuprindă întreaga ta viaţă şi întreaga ta fiinţă.... Trebuie să fixăm un scop
spiritual în vieţile noastre (Paul Brunton, scriitor englez)
Adevărata spiritualitate este să fim conştienţi că, dacă suntem interdependenţi cu tot ce ne
înconjoară şi cu toţi ceilalţi, chiar şi cel mai nesemnificativ gând, cuvânt şi acţiune are consecinţe
reale în univers (Sogyal Rinpoche, îndrumător spiritual tibetan)
Datoria reală a omului nu este să îşi extindă puterea şi să îşi multiplice bogăţia dincolo de nevoi,
ci să îşi îmbogăţească şi să se bucure de averea sa nepieritoare: sufletul (Gilbert Highet, scriitor
american)
În toate timpurile şi locurile, oamenii au fost atraşi şi au încercat să îşi explice misterul vieţii
şi al morţii, al naturii şi al fenomenelor naturale, al gândurilor şi acţiunilor lor. Mai devreme sau
mai târziu în viaţa lor, oamenii şi-au dat seama că sunt conduşi de spiritul lor (conştiinţa sau
sinele interior), dar şi de spiritul unei entităţi superioare lor (Sinele suprem). Filosoful grec
Heraclit ne spune: ―Există doar o singură înţelepciune: să recunoşti inteligenţa care călăuzeşte
toate lucrurile‖. Spiritul nostru, nevăzut şi de multe ori neconştientizat, ne ajută să ne învingem
teama, să ne găsim un scop în viaţă şi să ne schimbăm, să ne bucurăm de viaţă şi să fim fericiţi.
Filosoful grec Socrate mărturiseşte: ―Îmi petrec timpul încercând să vă conving pe voi, tineri şi
bătrâni, să vă preocupaţi mai înainte de toate de cea mai înaltă bunăstare a sinelui vostru interor‖.
Cei mai modeşti dintre noi nu ne atribuim exclusiv nouă toate darurile şi realizările pe care le
avem, ci le atribuim parţial unei entităţi superioare, călăuzitoare. Scriitorul englez Paul Brunton

137
ne spune: ―Cel căruia îi lipseşte capacitatea de a venera ceva mai înalt decât el însuşi, de a
respecta ceva mai bun decât el, a murit deja în interior, înainte ca trupul său exterior să moară‖;
şi că ―Avem nevoie să restabilim relaţia conştientă cu Sinele suprem; cea subconştientă nu a fost
niciodată pierdută‖. Relaţia cu Dumnezeu sau cu sinele suprem o descoperim spre bătrâneţe, în
etapa în care ne putem evalua experienţele personale şi ne putem încă bucura de binefacerile
experienţelor spirituale. Până atunci, ―atâta timp cât vei rămâne străin de sufletul tău divin, nu
vei fi început să trăieşti. Tot ce faci este să exişti‖ (Paul Brunton, scriitor englez).
O idee importantă, subliniată în (Dulcan, 2013), este aceea că ―avem o singură şansă de ieşire
din criza în care întreaga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată renaştere
spirituală‖, deci pentru ―stabilirea unor relaţii armonioase şi de respect în câteva direcţii
cardinale: cu Sursa Divină, cu noi înşine, cu semenii şi cu natura‖. Iar filosoful indian
Krishnamurti ne spune: ―O minte religioasă este o minte echilibrată, sănătoasă, activă; ea
înfruntă fapte, nu idei.‖
Mulţi potenţiali doritori de a se îndrepta spre credinţa creştină (mai ales tineri) sunt reţinuţi
de regulile şi dogmele ei rigide, de insuficienta explicare a lor şi de slaba putere de convingere
din partea preoţilor. În (Lenoir, 2012), se reproşează religiei creştine şi reprezentanţilor ei că ―se
adresează unei minorităţi de credincioşi şi nu reuşeşte să-şi reînnoiască privirea, limbajul,
metodele pentru a ajunge la sufletele contemporanilor noştri, care îşi pun în continuare întrebări
cu privire la enigma existenţei lor şi la modalitatea de a duce o viaţă bună‖.
Medităm sau ne rugăm?
Sufletul trebuie să stea mereu întredeschis, gată să întâmpine o experienţă extatică (Emily
Dickinson, poetă americană)
Omul îşi poate descoperi pe deplin divinitatea doar în starea de veghe (Paul Brunton, scriitor
englez)
Omul exemplar nu se lasă înşelat de ceea ce este trecător, ci se concentrează pe ceea ce este
transcendent (Confucius, filosoful chinez)
Psihologia modernă admite existenţa a cel puţin două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea
intelectuală, prin care culegem date şi informaţii despre lume şi emitem judecăţi; şi cunoaşterea
empirică, de care se ocupă psihologia transpersonală şi care se obţine prin stări superioare ale
conştientului, experimentate din cele mai vechi timpuri ca: extaz, iluminare, revelaţie, experienţă
transpersonală, toate fiind considerate surse informaţionale neconvenţionale (Dulcan, 2009). Se
remarcă asemănarea dintre viziunea holistică a fizicii cuantice şi experimentele transpersonale
pentru că, în ambele cazuri, cunoaşterea (percepţia) este într-o altă dimensiune decât cea reală.
Stările percepute în timpul experienţelor transpersonale (sau transconştiente) sunt:
sentimentul de unitate a fiinţei cu Universul; impresia prezenţei unei entităţi divine cu care se
stabileşte un dialog nonverbal; trăirea unei iubiri intense cu întreaga existenţă umană; întâlnirea
cu entităţi cunoscute şi necunoscute. În (Dulcan, 2009), ni se dau exemple concrete ale unor
astfel de experienţe. Nu oricine are parte de astfel de experienţe. Dar, orice om are nevoie din
când în când, conştient sau nu, să se distanţeze de viaţa exterioară agitată, în solitudine şi tăcere,
pentru odihna minţii sau pentru meditaţie. ―În faţa minţii liniştite, întreg universul se predă‖ (Lao
Tzu, filosof chinez). În (Lenoir, 2012), ni se spune că, prin meditaţie, tăcerea exterioară deschide
calea tăcerii interioare care ne goleşte mintea de gânduri şi ne aduce mai aproape de o stare de
contemplare, numită de Aristotel ―fericirea perfectă a omului‖. ―Atunci când intri în meditaţie,
faci ca ego-ul tău să tacă‖ (Chopra, 2013).
Meditaţia este utilă după situaţii şi stări de tensiune, stres, mânie sau teamă, fiind o
detensionare fizică şi psihică, concretizată prin alungarea gândurilor negative. Meditaţia
138
buddhistă de tip Yoga a devenit la modă în America şi înlocuieşte credinţa creştină mai
răspândită în Europa şi America de sud, şi pe cea iudaică sau islamică din Orientul Mijlociu. Dar
chiar şi buddhismul tibetan consideră meditaţia ca un preludiu pentru practici religioase,
închinate unor zeităţi. În religiile monoteiste (creştină, iudaică, islamică), meditaţia este înlocuită
cu rugăciunea care are acelaşi efect binefăcător asupra minţii. Rugăciunea este de asemenea
precedată de izolare, de o tăcere interioară pe care Sfântul Toma d‘Aquino o considera ―o
legătură cu Dumnezeu, de la inimă la inimă‖. Pentru a ajunge la această stare, credincioşii
trebuie să se relaxeze, să îşi calmeze mintea, să acceadă la tăcerea interioară pe care ne-o face
cunoscută meditaţia buddhistă.
Binefacerile meditaţiei sau rugăciunii ne sunt prezentate în concluziile testelor neurologice
descrise în (Newberg&Waldman, 2009): (1) ―Practicile spirituale, chiar şi când sunt golite de
credinţe religioase, sporesc funcţionarea neurologică a creierului în modalităţi care îmbunătăţesc
sănătatea fizică şi emoţională‖; (2) ―Contemplarea intensă şi îndelungată a lui Dumnezeu şi a
altor valori spirituale pare să schimbe permanent structura acelor părţi ale creierului care ne
controlează stările de spirit, dau naştere noţiunilor de conştienţă a sinelui şi ne modelează
percepţiile senzoriale ale lumii‖; (3) ―Practicile contemplative întăresc un circuit neurologic
specific ce generează starea de pace, conştiinţă socială şi compasiunea pentru ceilalţi‖.
Tot din (Newberg&Waldman, 2009), aflăm că ―fiecare parte a creierului construieşte o
percepţie diferită a lui Dumnezeu‖ şi că suntem unici în iubirea şi veneraţia faţă de Dumnezeu
pentru că ―fiecare creier uman îşi adună percepţiile despre Dumnezeu în modalităţi unice şi
diferite, dând deci lui Dumnezeu calităţi diferite de semnificaţie şi valoare‖.
Relaţia noastră cu Dumnezeu
Tot ce e viu, adevărat, creşte pe neobservate, la fel şi adevărata credinţă în sufletul unui om şi al
tuturor oamenilor (Lev Tolstoi, scriitor rus)
Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se-ndreaptă către
nicăieri (Petre Țuțea, filosof român)
Sunt raţional şi nu cred în ceva ce nu văd. Este motivaţia ateilor sau agnosticilor sau este
doar o modalitate de a fi la modă şi a fi considerat un om raţional. Aceştia ar trebui să îşi
schimbe motivaţia pentru ca sunt multe lucruri pe care ―nu le vedem, dar le simţim‖. Le simţim
cu ―ochii sufletului‖. De exemplu, nu vedem, dar simţim conştiinţa, sentimentele, emoţiile şi
gândurile pozitive sau negative, la noi şi la cei din jur. Cei mai îndreptăţiţi să facă afirmaţia de
mai sus sunt medicii care cunosc corpul uman şi nu au descoperit sufletul omului prin ştiinţa lor.
Pe de altă parte însă, medicii buni sunt cei mai îndreptăţiţi să fie numiţi ―oameni de suflet‖, pe
lângă oameni de ştiinţă, pentru că: ―Numai un om bun poate deveni un medic bun‖ (Hermann
Nothnagel, medic german); ―Ştiinţa fără conştiinţă e ruina sufletului‖ (Francois Rabelais, scriitor
francez); ―Pentru a fi desăvârşite arta şi meşteşugul medicinei, trebuie să izvorască din dragoste‖
(Paracelsus, medic elveţian).
Întrebarea este unde este localizat sufletul, cum se formează şi cum recunoaştem conştiinţa,
iubirea şi alte caracteristici ale sufletului (al medicului şi al oricărui alt om)? Conştientul şi, cu
atăt mai puţin inconştientul, de care ne vorbesc psihologii, sunt invizibile (medicii neurologi care
ne scormonesc creierul nu le-au văzut) şi totuşi ne conduc viaţa, sunt în gândurile, emoţiile şi
personalitatea noastră. Medicii ne spun ce părţi ale creierului şi ce hormoni ne ajută în gândire,
creaţie, vedere, vorbire, în percepţia cu toate cele cinci simţuri, dar şi în declanşarea emoţiilor.
Ne spun că percepţia noastră asupra lumii, gândurile şi sentimentele se realizează prin circuite
neurologice şi energetice.

139
 Credinţa în Dumnezeu, ca şi orice alt tip de credinţă, ―se simte‖ doar de cei care lasă uşa
sufletului deschisă la orice este necunoscut şi invizibil, dar binefăcător. Dumezeu este o entitate
invizibilă, dar toţi ceilalţi în care credem şi au fost văzuţi de oameni (Iisus, sfinţi şi profeţi)
mărturisesc acelaşi lucru, că l-au văzut pe Dumnezeu cu sufletul, atât de intens încât au fost în
stare să îşi dea viaţa. În (Newberg&Waldman, 2009), ni se dau rezultatele unei anchete în rândul
credincioşilor cu întrebarea: ―Cum îl vedeţi (sau definiţi) pe Dumnezeu?‖. Credincioşii din
diferite religii îl văd pe Dumnezeu în mai multe ipostaze şi cu mai multe calităţi: ca pe un
prieten, ghid, învăţător, creator sau judecător; ca fiind spirit, speranţă, inspiraţie, viaţă, iubire sau
adevăr. Iar ateii sau agnosticii îl văd ca fiind echivalent cu totul, nimicul, o mare putere, o
fantezie iluzorie sau sinele cel mai profund al omului. Aceştia din urmă îi recunosc puterea, dar
nu sunt în stare să simtă.
În acelaşi studiu, ni se spune că, în unanimitate, credincioşii simt în timpul rugăciunilor sau
slujbelor religioase calm, seninătate şi mulţumire. Sunt stări pe care ni le poate da doar iubirea.
―Religia este adesea o combinaţie între dialog social, stimulare intelectuală şi credinţă şi poate fi
un mecanism puternic pentru exersarea creierului şi optimizarea funcţiilor lui‖.
Omul raţional care se poate considera fizicianul Albert Einstein, este citat în
(Newberg&Waldman, 2009) spunând despre binefacerile credinţei şi ale valorilor pe care
credinţa ni le induce: ―Să nu uităm că numai cunoaşterea şi abilităţile nu pot conduce umanitatea
către o viaţă fericită şi demnă. Umanitatea are toate motivele să-i pună pe cei care proclamă
valori şi standarde morale înalte deasupra descoperitorilor adevărului obiectiv. Ceea ce
umanitatea datorează personalităţilor ca Buddha, Moise, Iisus valorează pentru mine mai mult
decât toate realizările minţii iscoditoare şi constructive‖.
În (Rădulescu, 2005), ni se prezintă rezultatele unui studiu din anii ‘70, la care au participat
peste 31.000 de persoane, bărbaţi şi femei cu vârsta între 32 şi 68 de ani. Aceste persoane au fost
rugate să răspundă prin ―da‖ sau ―nu‖ la 15 întrebări, reprezentând 15 factori pozitivi de sănătate,
enumeraţi în Capitolul 7. Printre aceşti factori era şi ―Relaţie spontană, simţită şi pozitivă faţă de
Dumnezeu‖. După 20 de ani, s-a constatat că dintre persoanele care nu prezentau nici unul din
cei 15 factori nu trăia decât una; dintre cele care prezentau toţi factorii trăiau 93.9%; dintre cele
care prezentau toţi factorii cu excepţia relaţiei cu Dumnezeu, trăiau doar 23,8%. Concluzia a fost
că scăderea cea mai puternică a duratei de viaţă a fost când lipsea relaţia cu Dumnezeu.
Autorul apreciază că relaţia între sănătate şi factorii spirituali este greu de cuantificat. Tot
statistica a confirmat însă, într-un studiu din Israel, amintit în aceeaşi carte, că evreii mai puţin
religioşi prezentau o rată mai mare de boală coronariană şi aveau mai mulţi factori de risc decât
cei credincioşi. Iar o altă cercetare efectuată în SUA în 1997 pentru a determina cauzele
tulburărilor de comportament ale adolescenţilor, a relevat faptul că tinerii în a căror viaţă religia
şi rugăciunea aveau un rol important, manifestau mult mai puţin astfel de tulburări.
Ştiinţă şi religie. În loc de comentarii despre relaţiile dintre aceste două domenii, includem
părerile câtorva personalităţi în teologie, ştiinţă, filosofie, literatură:
- Omul de ştiinţă este foarte conştient că ―cercetarea adevărului, şi când se referă la o realitate limitată
a lumii sau a omului, nu se termină niciodată; trimite mereu spre ceva care este dincolo de obiectul
imediat al studiilor, spre întrebări care deschid calea spre mister‖ (Papa Ioan Paul al II-lea)
- ―Eu afirm că religiozitatea e cea mai puternică dintre toate instrumentele de cercetare ştiinţifică.
Ştiinţa fără religie e incompletă, religia fără ştiinţă e oarbă. Toate religiile, artele sau ştiinţele sunt
rodul aceluiaşi copac a cărei unică aspiraţie e să facă viaţa omului mai demnă; adică să permită ca
individul să se ridice peste simpla existenţă fizică şi să fie liber‖; ―Cu cât evoluează mai mult ştiinţa,
cu atât mai mult credem în Dumnezeu‖ (Albert Einstein, fizician elveţian)

140
 - ―Pentru oamenii credincioşi, Dumnezeu se află la început; pentru oamenii de ştiinţă - la capătul
consideraţiilor lor‖; ―Religia și știința naturii nu se exclud, cum cred sau se tem unii în ziua de
astăzi, ci se întregesc și se armonizează împreună‖ (Max Planck, fizician german)
- ―Cine nu cugetă decât pe jumătate, acela nu crede nici în Dumnezeu; dar cine cugetă corect, acela
trebuie să creadă în Dumnezeu‖ (Isaac Newton, om de ştiinţă englez)
- ―Pe măsură ce cucerim vârf după vârf vedem în fața noastră tărâmuri pline de frumusețe și
importanță, dar nu vedem scopul, nu vedem orizontul; în distanță, încă domnesc piscuri care rodesc
celor care le cațără, perspective tot mai largi și adâncesc sentimentul, adevărul, arătat de fiecare
progres în știință că "minunate sunt lucrurile Domnului‖―(Sir Joseph John Thomson, fizician englez,
laureat al premiului Nobel)
- ―Credința este foarte importantă pentru beneficiul omului, în general. Omul lipsit de credință este un
om pierdut‖ (Leon Dănăilă, medic şi academician român)
- ―În ce privește forma religiei în care ne găsim din moși-strămoși, neamul meu este ortodox
răsăritean și nu înțeleg să fac nimic care să înjosească o credință (încărcată cu prestigiul unei
tradiții) care pe mine nu mă împiedică deloc să evoluez spre oricât de înaltă și liberă perfecțiune‖
(Grigore T. Popa, medic român)
- ―Când ne gândim la ce este religia pentru omenire şi ce este ştiinţa, nu e nici o exagerare să spunem
că viitorul curs al istoriei depinde de decizia acestei generaţii ca şi de relaţiile dintre ele‖ (Alfred
North Whitehead, matematician şi filosof englez)
- ―… ştiinţa şi religia sunt inextricabil legate una de cealaltă în proiectul comun al omului de căutare
a inteligibilităţii şi a sensului‖ (Arthur Peacocke, teolog şi om de ştiinţă englez)
- ―Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului‖ (Francois Rabelais, scriitor francez)
- ―Omul religios începe cu credinţa în Dumnezeu, iar omul de ştiinţă sfârşeşte cu credinţa în
Dumnezeu‖ (Emil Cioran, filosof)
- ―Ştiinţa realului este teologia‖ (Petre Ţuţea, filosof român)
- ―Geniul este un melanj savuros de credinţă, puritate, ştiinţă şi artă, asezonat cu un persistent şi
aromatic zâmbet interior‖ (Michelle Rosenberg, om de afaceri american)
În (Mosoia, 2007), sunt incluse păreri ale mai multor oameni de ştiinţă, filosofi şi teologi
români şi din alte ţări asupra relaţiei dintre ştiinţă şi religie, în general şi în cariera lor.
Când şi de ce devenim credincioşi? ―Exerciţiul gândirii poate înclina mintea spre ateism,
însă măreţia studiului o va aduce înapoi la Dumnezeu‖ (Francis Bacon, filosof englez). Chiar
fără studii înalte teologice sau filosofice, însuşi studiul vieţii personale ne poate conduce la
credinţa în ceva mai presus de noi, indiferent cum îl numim. Devenim credincioşi după o
anumită vârstă şi experienţă, când avem curajul să recunoaştem că am beneficiat în viaţă de
oameni providenţiali, că am scăpat de unele primejdii ca printr-un miracol, că am avut idei şi
inspiraţii divine, că şi atunci când nu am reuşit să facem ceva, ne-am dat seama mai târziu că a
fost spre binele nostru. Albert Einstein mărturisea: ―Nu am ajuns la înţelegerea legilor
fundamentale ale universului pe calea minţii mele raţionale‖.
Devenim credincioşi şi după ce am pierdut persoane dragi şi dorim să ne rugăm pentru
sufletul lor. De multe ori, ne rugăm la Dumnezeu fără să fim credincioşi, doar pentru că sperăm
în ajutor. Sfinţii Părinţi, dar şi experienţa, ne spun că ajutorul vine când nu ne aşteptăm şi, de
obicei, după ce credinţa noastră a trecut prin mai multe etape şi am ajuns să o conştientizăm.
Doar cei care au trecut printr-o astfel de experienţă o pot confirma şi nu sunt doar preoţi sau
sfinţi. Un exemplu este în (Holden, 2005), în care autorul cărţii mărturiseşte: ―Ca mulţi oameni,
am nenumărate experienţe de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. De câte ori încep o nouă carte, un
proiect nou sau o cale nouă spre progres, simt ―ceva mai mare decât mine‖ care îmi dă o mână de
ajutor. Nu se pune problema să îmi atribui doar mie credit pentru orice succes al meu‖.

141
 Tot în (Holden, 2005), se enumeră şi alte mărturii ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu
pornind de la proverbul antic ―Când studentul este gata, apare profesorul‖, care ne spune că
oricine este un student al vieţii şi al naturii. Ni se dau următoarele mărturii exemplificatoare:
―Albert Einstein se numea pe el însuşi un elev care doreşte să cunoască gândurile lui Dumnezeu.
Leonardo da Vinci spunea că a învăţat totul de la şcoala naturii. Thomas Edison spunea că a
studiat legile vieţii. El spunea: ―Ştiu că această lume este condusă de Inteligenţa Infinită. Ea a
cerut ca Inteligenţa Infinită să o creeze şi îi cere să o menţină. Orice ne înconjoară - orice există -
dovedeşte că sunt Legi Infinite în spatele ei. Nu se poate nega acest lucru. Este matematică în
precizia ei‖.
Ca să nu fim dezamăgiţi dacă nu primim răspuns imediat la cererile noastre, să ne gândim la
ce spunem în rugăciunea Tatăl nostru: ‖Facă-se voia ta!‖. Este cea mai bună dovadă de credinţă
pe care o putem avea: încrederea în bunătatea, nu în asprimea lui Dumnezeu. ―Pe când dreptul
cunoaşte un Dumnezeu personal, plin de iubire şi apropiat oamenilor, păcătosul simte un
Dumnezeu aspru, atotputernic şi tare departe‖ (părintele Arsenie Boca).
Ne rugăm de obicei ca să cerem ceva. Dar cât de des adresăm mulţumiri pentru ce am obţinut
bun şi pentru evenimentele fericite din viaţă? Cei mai mulţi credem că a fost doar meritul nostru
sau că ni se cuveneau. Atunci de ce blestemăm şi îl condamnăm pe Dumnezeu pentru
evenimentele nefericite şi pentru suferinţele din viaţă? De ce îi atribuim doar ce am primit rău şi
nu şi ce am primit bun? În Noul Testament, după cum ni se aminteşte în (Lenoir, 2010), Iisus ne
îndrumă spre interioritatea proprie: să găsim adevăratul for interior, inima şi spiritul, unde îl
întâlnim pe Dumnezeu care ne îndrumă să acţionăm spre adevăr, dreptate şi iubire, ascultând
vocea interioară a conştiinţei noastre, nu gândurile sau sfaturile potrivnice acesteia.
Cum şi pentru ce ne rugăm lui Dumnezeu? Noi ne rugăm de obicei pentru binele nostru, al
familiei, al cuiva drag, pentru sănătate, spor în casă, înţelegere în familie, pentru obţinerea unei
diplome sau funcţii, etc. Spre deosebire de noi, Sfinţii Părinţi au rugăciuni mult deosebite, chiar
dacă sunt personale. Se roagă să devină mai buni, să ajute mai mult, să aibă mai multă credinţă şi
virtuţi creştine. Dăm mai jos câteva exemple.
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. ―Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii
de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al
gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne Împărate,
dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în
vecii vecilor. Amin‖.
Rugăciunea Sfântului Francisc de Assisi. ―Doamne, fă din mine un instrument al împăcării
între oameni. Unde este ură, eu să aduc iubire. Unde este vină, eu să aduc iertare. Unde este
dezbinare, eu să aduc unire. Unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul. Unde este îndoială, eu să aduc
credinţă. Unde este disperare, eu să aduc speranţă. Unde este întuneric, eu să aduc lumină. Unde
este suferinţă, eu să aduc bucurie. Doamne, ajută-mă ca mai curând eu să mângâi pe alţii decât să
fiu mângâiat. Ca eu să-i înţeleg pe alţii decât să fiu înţeles. Ca eu să-i iubesc pe alţii decât să fiu
iubit. Când mă uit pe mine însumi, atunci mă găsesc. Când iert atunci găsesc iertare. Când mor
pentru mine, atunci înviez la viaţa de veci. Amin‖ (extrasă din (Toma, 2009)).
Rugăciune Părintelui Arsenie Boca. Doamne! Dă-mi să întâmpin cu linişte sufletească tot ce
îmi va aduce ziua ce vine. Doamne! Dă-mi să mă încredinţez deplin voii Tale cele sfinte. În
fiecare clipă din ziua aceasta, îndeamnă-mă şi ajută-mă în toate. Învaţă-mă să primesc cele ce mi
se întâmplă cu suflet liniştit şi cu încredinţare că în toate este sfânta Ta purtare de grijă.
Călăuzeşte-mi cugetul şi simţurile, faptele şi cuvintele. În împrejurările neprevăzute, dă-mi să ţin
minte că toate sunt trimise de Tine. Învaţă-mă să mă port cu inima deschisă şi înţelepciune faţă

142
de toţi cei dinprejurul meu, fără să tulbur şi să supăr pe nimeni. Doamne! Dă-mi să duc greutatea
acestei zile şi toate ce se întâmplă de-a lungul ei. Îndrumă voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să
cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin‖ (extrasă din (Toma, 2009)).
Rugăciunea Cavalerului. În (Holden, 2005) este o frumoasă rugăciune denumită a
cavalerului: ―Doamne fii în mintea şi în înţelegerea mea; Doamne, fii în ochii şi privirea mea;
Doamne, fii în gura şi vorbirea mea; Doamne, fii în inima şi în gândurile mele; Doamne, fii la
sfârşitul şi la plecarea mea‖.
Cum ne purtăm cu cei de altă credinţă?
O observaţie din timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, reluată în
(Toropov&Buckles, 2008), ne arată că toţi avem aceleaşi probleme şi întrebări, indiferent de
religie: ―Problemele care împovărează sufletele oamenilor sunt aceleaşi astăzi ca şi în trecut. Ce
este persoana umană? Care este sensul şi care este scopul vieţii? Ce defineşte un comportament
corect şi în ce constă păcatul? Care este originea suferinţei şi care este finalitatea ei? Cum poate
fi găsită fericirea pură? Ce se întâmplă în clipa morţii? Ce este judecata finală? Ce recompensă
ne aşteaptă după moarte? Şi în sfârşit, care este misterul din urmă, dincolo de explicaţia
omenească care cuprinde întreaga noastră existenţă, de unde ne tragem şi încotro ne îndreptăm?‖.
Totuşi, auzim zilnic de violenţe în numele credinţei, în mod inexplicabil, pentru că aproape
toate credinţele (inclusiv cele aflate în conflict) promovează nonviolenţa şi iubirea aproapelui.
Iar credinţele aparent conflictuale sunt monoteiste şi venerează acelaşi Creator Divin, cu diferite
nume. Îi separă doar regulile, dogmele şi obiceiurile religioase, dar ideologic sunt asemănătoare.
Mai grav este când înşişi slujitorii diferitelor culte se condamnă reciproc şi îşi îndeamnă
credincioşii să îşi dispreţuiască prietenii sau colegii de altă credinţă sau atei.
La acelaşi Conciliu al Vaticanului se transmite un mesaj de pace între cei de religii diferite:
―Biserica îşi îndeamnă copiii să intre cu prudenţă şi iubire creştină în discuţie şi să colaboreze cu
membrii altor religii. În timp ce îşi mărturisesc credinţa şi modul de viaţă proprii, lăsaţi-i pe
creştini să recunoască, să păstreze şi să încurajeze adevărurile spirituale şi morale descoperite
printre necreştini şi, totodată, cultura şi viaţa lor socială‖. Îndemnul Bisericii catolice este aplicat
în multe ţări multiculturale şi multiconfesionale, de oameni care muncesc şi trăiesc în aceeaşi
comunitate fără conflicte religioase; care nu se gândesc la Constituţia care le garantează
libertatea religioasă, ci la elementele comune care îi unesc în muncă şi viaţă, la elementele
comune din credinţele lor, dar şi la complementaritatea lor şi la ajutorul reciproc de care au
nevoie.
Sfatul înţelepţilor – Spiritualitate şi credinţă
- Scriitorul englez Paul Brunton: ―Atât timp cât nu trăieşti experienţa sinelui tău real, vei fi un om
nefericit. Posedarea obiectelor materiale şi legănarea în plăcerile materiale nu va face decât să-ţi
aline şi să-ţi îndulcească nefericirea parţial şi temporar, şi nu s-o înlăture‖; ― Va trebui să înfruntăm
situaţii în care vom avea nevoie de resurse spirituale, iar dacă acestea ne lipsesc, vom ajunge într-o
stare deplorabilă‖
- Părintele Arsenie Boca: ―E de neînţeles cum oamenii aleargă după sănătatea trupului, iar după
iertarea păcatelor aşa de puţin‖
- Părintele Arsenie Papacioc ―Nimic nu este pierdut cât timp credinţa e în picioare, cât sufletul nu
abdică şi capul se ridică din nou‖
- Regina Maria a României: ―În anii durerii am învăţat să mă rog‖

143
 Cum vrem să fim văzuţi?
Cea mai bună cale de a trăi în onoare în această lume este să fii ceea ce pretinzi că eşti (Socrate,
filosof grec)
Existenţa va începe să-şi împlinească scopul atunci când viaţa exterioară va deveni motivată,
călăuzită şi echilibrată de revelaţiile interioare (Paul Brunton, scriitor englez)
Stilul e omul însuşi (Buffon, naturalist francez)
Cea mai importantă descoperire psihologică a secolului 20 este considerată descoperirea
―imaginii proprii‖. Fie că ne dăm seama sau nu, fiecare purtăm cu noi o imagine despre noi
înşine. La o privire mai atentă în conştiinţa noastră, această imagine poate fi vagă şi prost
definită sau se poate să nu o recunoştem. Totuşi există, şi toate acţiunile, sentimentele,
comportamentul şi chiar abilităţile noastre sunt consistente cu această imagine. Pe scurt,
acţionăm ca persoana care ne imaginăm că suntem (Holden, 2005).
Cuvântul ―personalitate‖ vine de la termenul latin ―persona‖ care denumea masca teatrală pe
care o aveau actorii. Deci, sugera o pretinsă aparenţă şi alte trăsături ale personajului faţă de cele
reale ale actorului care îl interpreta. Între timp, folosim acest termen când ne referim la
trăsăturile observabile ale unei persoane. Cum toţi avem o latură actoricească prin care ne jucăm
rolul în societate, putem spune că personalitatea ne este evaluată mai mult după ce se vede.
Avem mai mult sau mai puţin succes social după cât de bine ne jucăm rolul pe care ni-l
alegem. ―Lumea e un teatru unde fiecare trebuie să joace un rol‖ (Shakespeare, scriitor englez).
Rolul în societate ni-l alegem în funcţie de abilităţile de comunicare, de gradul de extrovertire
sau introvertire şi, nu în ultimul rând, de dorinţa de a impresiona. Din păcate suntem mai
acceptaţi după aparenţe, decât după principiile noastre morale. ―Mai mult preţuieşte onoarea de
pe chip decât pata din inimă‖ (Miguel de Cervantes, scriitor spaniol).
În continuare, prezentăm câteva idei despre temerile de a fi noi înşine, despre dorinţele şi
motivele prin care vrem să impresionăm şi despre modul cum reuşim să atragem sau, dimpotrivă,
să îndepărtăm prieteni.
Ne temem să fim noi înşine?
Toţi suntem înclinaţi să credem ceea ce lumea crede despre noi (George Eliot, scriitor englez)
Să facem ceea ce trebuie să facem şi nu ceea ce se face (Pierre Claude Chaussee, scriitor francez)
A voi, mai ales la tinereţe, să fii desăvârşit în societate este contra firii (George Călinescu,
scriitor român)
Ne jucăm zilnic rolul pe care ni-l stabilim singuri, cel real sau cel ideal. Personajul nostru
suntem noi, cu calităţi şi defecte, sau cel pe care dorim să îl prezentăm în societate, mai frumos,
mai bun, mai bogat sau mai important decât suntem. Câteva motive pentru care ne temem să fim
noi înşine sunt: (1) nu avem suficientă încredere în noi, pentru că ne cunoaştem slăbiciunile şi
defectele şi suntem prea mândri să le lăsăm să ne fie descoperite; (2) nu avem suficientă
încredere în cei din jur, în capacitatea lor de a ne vedea şi calităţile şi faptele, nu doar defectele,
şi ne temem să nu fim umiliţi sau bârfiţi; (3) nu avem calităţile necesare pentru un anumit job sau
pentru o anumită activitate şi încercăm să le ―grefăm‖ pe personalitatea noastră; (4) ne
interesează foarte mult părerea celorlalţi, posibil din anumite interese; (5) ne este teamă de
anumite consecinţe neplăcute pentru noi, de exemplu în cazul în care spiritul nostru justiţiar sau
critic îi răneşte pe cei din jur; (6) vrem să îi impresionăm pe cei din jur, pentru a obţine ceva sau
din orgoliu. Oricare ar fi motivul, dacă nu reuşim să fim noi înşine în viaţa socială, va trebui să
fim permanent în alertă, ―cu sabia deasupra capului‖, pentru a nu ne fi descoperită adevărata
personalitate. Oare merită o viaţă stresantă în plus şi din acest motiv?

144
 Dacă nu suntem stăpâni pe slăbiciunile şi defectele noastre, ne concentrăm să le ameliorăm,
să le controlăm sau să le îndepărtăm, nu să le ascundem. Dacă nu avem calităţile necesare pentru
un job dorit, mai degrabă renunţăm la el, decât să ne angajăm într-o muncă care nu ni se
potriveşte. Dacă nu corespundem exigenţelor unei persoane, mai degrabă renunţăm la ea, decât
să trăim o iubire neîmpărtăşită. Să nu abandonăm ce ne dorim, ci doar să fim raţionali şi să
evităm suferinţe inutile. ―Ce spune conştiinţa ta? Trebuie să devii cel ce eşti‖, ne spune filosoful
german Nietzsche.
Filosoful chinez Confucius ne îndeamnă ca relaţia noastră cu alţi oameni (denumită
reciprocitate) să se bazeze pe cinci elemente: ―respectul (de sine însuşi şi faţă de alţii),
generozitatea, buna credinţă, bunătatea, agerimea minţii‖. ―Datorită respectului nu vei fi
dispreţuit. Datorită mărinimiei, îi vei câştiga pe toţi. Datorită bunei credinţe, vei atrage
încrederea celorlalţi. Datorită agerimii minţii, nu vei fi înşelat. Bunătatea îţi va permite să îi
guvernezi pe oameni‖. Deci, reciprocitatea înseamnă şi ―a nu te lăsa stăpânit de lăcomie, de
pornirile arţăgoase, de resentimente, de dorinţe egoiste‖.
Ne autosabotăm? Uneori, îndoielile privind propria persoană sunt neîntemeiate şi ajungem
să ne sabotăm singuri existenţa, pentru că îndoielile ne reţin din a ne mobiliza, din a accepta
riscul (chiar şi al suferinţei), din a accepta o minimă şansă de a fi fericiţi. Iată câteva elemente
care ne conduc la autosabotajul relaţiilor noastre cu ceilalţi şi la teama de a fi noi înşine
(Stephenson, 2009):
- Inhibiţia şi timiditatea în comunicarea cu alţii, în general determinată de neîncrederea în
noi înşine. Comunicarea fără empatie şi energie emoţională devine o conexiune aproape
robotizată şi nu se deosebeşte de cea între om şi calculator;
- Gândirea negativă despre noi înşine şi transformarea ei în autoblamare sau
autovictimizare, ne distruge încrederea în noi înşine (prin teamă, insecuritate şi scuze
permanente în a acţiona) şi îi îndepărtează pe cei din jur;
- Dorinţa de a avea mereu altceva decât avem. Ne dispersăm dorinţele şi le abatem de la ce
contează cu adevărat în viaţa noastră. Suntem permanent nemulţumiţi cu ce avem şi
jinduim la ce vedem la alţii, alimentându-ne singuri nefericirea şi invidia;
- Alegerea prietenilor nepotriviţi. Cei care nu ne acceptă cum suntem, ne obligă să ne
prefacem. Cei profitori ne secătuiesc de energie şi timp şi ne lipsesc de posibilitatea de a le
folosi pentru ceva util. Cei care ne îndeamnă la vicii contribuie la distrugerea noastră;
- Iresponsabilitatea pentru propria viaţă, prin încredinţarea ei şi a deciziilor importante
altcuiva, prin autocompătimire sau prin autodistrugerea ei.
Când ne ajută părerea celorlalţi. De multe ori, fie ne subestimăm, fie ne supraestimăm
calităţile sau defectele. Cu bune sau rele intenţii, cei din jur ne atenţionează asupra defectelor, iar
cei bine intenţionaţi ne ajută să le ameliorăm. Tot cei bine intenţionaţi ne ajută să ne apreciem
corect şi să ne dezvoltăm calităţile. Sunt mentorii providenţiali de care am amintit anterior. Să
discernem între bunele sau relele intenţii şi să le ascultăm părerea sau sfatul. Psihologul elveţian
Carl Jung ne spunea: “Poate ni se pare ca deţinem pe deplin controlul asupra nouă înşine. Cu
toate acestea, un prieten poate să descopere cu uşurinţă ceva despre noi înşine despre care noi nu
aveam nici un habar ―
Sfatul înţelepţilor – Suntem noi înşine sau cum vor alţii?
Să fim noi înşine
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Oamenii ar trebui să fie ceea ce par, iar cei care nu sunt, n-ar trebui
nici să pară‖
- Filosoful Giacomo Leopardi: ―Oamenii sunt ridicoli doar atunci când vor să pară ceea ce nu sunt‖
- Proverb latin: ―Prefer să fiu decât să par‖
145
 - Omul de afaceri Steve Jobs: ―Timpul tău este limitat, aşa că nu îl irosi trăind viaţa unei alte
persoane. Nu fii prins în dogma care trăieşte cu rezultatele gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul
altor opinii să îţi înece propria voce interioară. Şi, cel mai important, învaţă să ai curajul să îţi asculţi
inima şi să îţi urmezi intuiţia. Într-un fel, ele deja ştiu ceea ce vrei cu adevărat să devii. Orice
altceva este secundar‖
- Scriitorul român Paul Goma: ―Nu cred că libertatea spiritului se poate manifesta oricând, oriunde în
mod "miraculos". Cred că ea se învață‖
- Scriitorul englez John Ruskin: “De obicei, mândria e cauza tuturor marilor greşeli‖
- Scriitorul spaniol Miguel de Unamuno: “Teama ascunde adevărul‖
Cât ne interesează părerea altora?
- Filosoful italian Niccolo Machiavelli: “Mulți văd ceea ce pari a fi, puțini înțeleg ceea ce ești‖
- Scriitorul american Ralph Waldo Emerson: ―Oamenii văd doar ceea ce sunt pregătiți să vadă‖
- Filosoful francez Blaise Pascal: ―Dacă toți oamenii ar ști ce vorbesc alții despre ei, nu ar mai exista
nici patru prieteni în lume‖
- Oratorul roman Cicero: ‖ A face pe prostul la timpul potrivit este cea mai mare înţelepciune‖
- Proveb spaniol: ―Înţeleptul cedează celor puternici‖
- Scriitorul francez La Fontaine: ―Toate minţile lumii sunt neputincioase în faţa oricărei prostii care
este la modă‖

Cum şi de ce vrem să impresionăm?

Fii aşa cum îţi doreşti să fii văzut (Socrate, filosof grec)
Nu părăsiţi firea voastră pentru a vă conforma cu viaţa altuia (Cicero, orator roman)
A fi tu însuţi într-o lume care caută în mod constant să te facă altcineva, este cea mai mare
realizare (Ralph Waldo Emerson, scriitor american)
Mulţi ţinem atât de mult la părerea altora despre noi încât suntem dispuşi să ne schimbăm
doar pentru a le face pe plac. La fel de mulţi dorim să impresionăm cu ceva pe cei din jur, să
ieşim în evidenţă. Femeile prin haine şi machiaje extravagante, bărbaţii prin teribilisme. Unora ni
se potrivesc aceste extravaganţe, pe cei mai mulţi însă ne fac ridicoli pentru că sunt în dezacord
vizibil cu înfăţişarea, educaţia şi calităţile noastre native. Din păcate, pentru cei mai mulţi dintre
noi, exteriorul vieţii ţine mai puţin de personalitate şi mai mult de tradiţii sau modele impuse de
societate. Depinde de noi dacă ne acordăm planul de viaţă cu ce doresc alţii de la noi sau cu ce
vrem să îi impresionăm şi mai puţin cu ce ne face plăcere şi cu ce ni se potriveşte. Persoanele
extrovertite, care doresc să fie admirate pentru toate şi de către toţi, sunt primele care abdică de
la regula de bază a vieţii: să fim noi înşine în orice împrejurare.
În realitatea virtuală, falsul este mai greu de identificat şi doar raţiunea şi spiritul critic ne
salvează de impostori. În realitatea fizică, impostorii sunt recunoscuţi, fie datorită minciunilor
anterioare şi convingerii noastre că ―lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba‖, fie din nou datorită
raţiunii şi spiritului critic. Impostorii sunt în cele din urmă recunoscuţi de cineva, oricât de mult
ar dori să îşi ascundă adevărata personalitate. Din păcate, multora nu le pasă că au fost
descoperiţi şi îşi continuă practicarea regulii lor de aur: ―să fiu cum vă impresionez mai mult‖.
Nu toţi dorim să impresionăm sau să participăm la evenimente sociale, din emotivitate,
onestitate, pentru că avem alte dorinţe şi plăceri decât întâlnirile cu prietenii, petrecerile,
discuţiile pe forumuri. Totuşi, uneori, suntem obligaţi (de profesie sau de funcţie) să ne expunem
social prin blog-uri personale, CV-uri on-line, cuvântări şi participări la întâlniri de lucru, etc.
Integrarea noastră socială depinde de: abilităţile sociale (capacitatea de a întreţine relaţii
interpersonale bune); competenţă socială (abilităţile necesare pentru a fi acceptaţi şi împliniţi
social); interesul social (sentimentul social şi de prietenie, de apartenenţă la o comunitate); viaţa

146
socială (relaţiile de lucru, prietenie şi dragoste); neliniştea sau fobia socială (teama de a fi în
preajma altor persoane, de a interacţiona, de a fi observat, criticat şi judecat negativ); contextul
social (modul în care mediul în care trăim joacă un rol crucial în determinarea personalităţii
noastre); modelul de evaluare socială (preocuparea excesivă pentru ce gândesc alţii despre noi şi
teama de a crea o impresie greşită) (Maltby et al., 2010).
Cum vrem să impresionăm. În (Parkinson, 1997), sunt enumerate patru tehnici pentru
impresionarea altor persoane, subliniindu-se faptul că nu sunt singurele tehnici:
- Imitarea comportamentului altei persoane. De exemplu, dacă cineva ne spune ceva
personal, avem tendinţă de a-i răspunde tot cu informaţii personale despre noi;
- Conformarea, când adoptăm comportamentul corect pentru fiecare situaţie. De exemplu,
ne comportăm diferit la un interviu pentru angajare faţă de o petrecere.
- Aprecierea, prin linguşire şi interes activ faţă de realizările unei persoane sau în ceea ce
spune despre ea însăşi;
- Consecvenţa, când acţionăm într-un mod predictibil. De exemplu, dacă vrem să fim luaţi
în serios, nu sprijinim o persoană la un moment dat şi o atacăm după aceea. Ştim că
inconsecvenţa este considerată un semn de slăbiciune.
Vrem să impresionăm şi prin atitudini, conştiente sau nu:
- afişarea unor calităţi sau valori morale care nu ne caracterizează (de exemplu,
generozitatea, bunătatea, respectul, compasiunea). Pe moment, poate reuşim să
impresionăm pe cei care nu ne cunosc, dar devenim ridicoli în faţă celor care ne cunosc.
- ascunderea sau atenuarea unor defecte psihice (de exemplu, mânia, lăcomia,
minciuna).Câţi nu au descoperit abia după căsătorie sau asociere cu cine s-au însoţit?
- ascunderea dorinţelor noastre reale, de a obţine ceva dintr-o prietenie sau dintr-un
parteneriat (ascensiune socială, dorinţe financiare, sexuale). Încercăm în zadar să le
ascundem pentru că, mai devreme sau mai târziu, vor ieşi la iveală şi ne vor îndepărta
prietenii sau partenerii.
- ascunderea unor aspecte nefavorabile din trecutul nostru. La fel ca şi defectele şi
dorinţele ascunse, orice secret va fi descoperit şi vom suferi, nu doar noi, ci şi cei cărora
l-am ascuns. ―Nimic nu apasă atât cât un secret‖ (La Fontaine, fabulist francez).
Oricât ne-am strădui, este greu să devenim altcineva decât suntem în realitate. ―Nu pot a-ţi
spune: schimbă-ţi caracterul; nu ne putem schimba se ştie; alungă naturalul şi în galop o să revie‖
(poetul latin Horaţiu). Dar şi mai greu este să renunţăm la viaţa socială falsă şi să o păstrăm pe
cea care ni se potrivşte. ―Oricine poate depăşi tendinţele spre extrovertire şi materialism ale
vremurilor noastre trebuie să fie un om excepţional‖ (Paul Brunton, scriitorul englez).
Când este posibil, ne ascundem defectele fizice pentru a nu suporta compătimirea sau,
dimpotrivă, răutatea celor din jur. Fie că sunt din naştere sau dobândite, defectele fizice nu ne
afectează caracterul şi personalitatea decât în măsura în care le lăsăm. Personalităţile puternice le
compensează cu abilităţi intelectuale sau spirituale şi cu dezvoltarea calităţilor native.
Sfatul înţelepţilor – Vrem să impresionăm?
- Scriitorul argentinian Jorge Luis Borges: “După mulți ani, un om poate simula multe lucruri, dar nu
și fericirea‖
- Împăratul Napoleon: ―De la sublim la ridicol nu-i decât un pas‖
- Scriitorul englez John Fowles: ―Cinismul de orice fel este o mască pentru neputinţa de adaptare‖
- Compozitorul american Kurt Cobaini: ‖Să vrei să fii altcineva e o risipă a ceea ce ești‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Şi orice este lăudat într-altfel decât prin faptă, înghite faptă prin
laudă‖
- Scriitorul spaniol Baltasar Gracian: ―A-ţi da aere fără a avea vreun merit, este curată înşelătorie‖
147
 - Teologul american Richard Foster: ―Încetează să impresionezi oamenii cu hainele şi impresionează-
i cu viaţa ta‖

Cum atragem sau îndepărtăm prieteni?

Poartă-te la fel cu prietenii, fie că le merge bine, fie că le merge rău (Periandru, conducător grec)
Decât o măgulire, un sfat e mult mai bine (Nicolas Boileau, scriitor francez)
Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greşeli (La
Bruyere, scriitor francez)
Cel mai profund principiu al naturii umane este dorinţa de a fi apreciat (William James, filosof
american)
Fiecare om este important. Familia şi prietenia ne testează personalitatea în cel mai direct şi
profund mod. Ne testează în primul rând capacitatea de a iubi, de a dărui şi de a ierta sau,
dimpotrivă, tendinţa de a dispreţui, de a profita, de a bârfi şi de a ne răzbuna. Ne testează şi
fidelitatea, sinceritatea, compasiunea sau opusul lor. Tratăm familia şi prietenii ca pe egali sau ca
pe obiecte ajutătoare, ca pe nişte fiinţe cu raţionament, emoţii şi sentimente sau ca pe fiinţe
înconjurătoare, fără importanţă? Filosoful scoţian Thomas Carlyle ne spune: ―Un om mare îşi
arată măreţia prin modul în care îi tratează pe cei mici‖. Presupunem că se referea la cei mici în
rang, nu ca fiinţe umane, pentru că orice om, mic sau mare, îşi doreşte să fie considerat
important.
Să înlocuim critica cu încercarea de a-l înţelege pe cel pe care suntem tentaţi să-l criticăm. În
(Chopra, 2013), ni se spune că ―trăsăturile pe care le vedem cel mai clar în ceilalţi există cel mai
puternic în noi înşine‖. În (Carnegie, 1981), se dau exemple de conducători de companii care au
înlocuit critica cu înţelegerea, toleranţa şi amabilitatea şi au transformat salariaţii temători şi
ostili, în salariaţi devotaţi şi eficienţi. Ni se amintesc trei reguli prin care ne putem apropia
oamenii (inclusiv prietenii):
- nu criticăm, nu condamnăm şi nu ne plângem pentru că destul de rar oamenii răspund bine
la critică şi umilinţă; de cele mai multe ori, nu recunosc greşeala, devin defensivi şi se simt
jigniţi. ―Pe cât ne este sete după aprobare, pe atât ne temem de condamnare‖ (Hans Selye,
psiholog american). Le arătăm greşelile indirect, arâtându-le cum să le corecteze, vorbind
chiar despre propriile noastre greşeli şi de învăţăturile trase din ele. Dar, nu le arătăm
greşelile în public, de faţă cu alte persoane.
- apreciem sincer calităţile şi realizările celorlalţi, fără a-i linguşi, pentru a-i stimula şi a-i
ajuta să îşi atingă potenţialul maxim, iar încurajarea este cel mai sigur mod de a-l atinge.
―Fiecare îşi doreşte un compliment‖ ne spune şi omul politic american Abraham Lincoln.
- aflăm cele mai importante dorinţe ale celorlalţi şi îi ajutăm să şi le satisfacă.
Cum atragem prieteni. ―Să nu cauţi a fi prieten cu toată lumea, fiindcă lucrul e imposibil şi
vei ajunge să te anulezi cu desăvârşire potrivindu-te fiecăruia‖ (George Călinescu, scriitor
român). Ca fiinţe sociale ce suntem, avem nevoie de prieteni adevăraţi, nu doar pentru a ne ajuta
la nevoie sau a avea un umăr pe care să ne plângem necazurile, ci şi ca suport emoţional, nu doar
social. ―Nimeni nu poate trăi fără prietenie chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii. Prietenia
este necesară fericirii‖ (Aristotel, filosof grec).
Cum să îi atragem pe cei mai buni dintre cei care ne înconjoară aflăm din (Carnegie, 1981),
care ne enumeră câteva reguli: (1) devenim sincer interesaţi de alte persoane, de dorinţele şi
interesele lor; (2) zâmbim sincer şi transmitem celorlalţi o atitudine pozitivă, pentru o atmosferă
pozitivă; (3) ne amintim şi folosim numele altor persoane, ţinând seama de faptul că numele
fiecărei persoane este cel mai plăcut sunet pentru aceasta; (4) suntem buni ascultători, pentru că
de multe ori oamenii nu sunt interesaţi de conversaţie, ci de a fi ascultaţi; (5) vorbim despre
148
lucruri care sunt importante pentru celelalte persoane, care îi interesează în mod deosebit; (6) cu
sinceritate şi apreciere, îi facem pe ceilalţi să se simtă importanţi, îi tratăm cum vrem să fim
trataţi şi noi. Din regulile de mai sus, extragem regula de aur pentru a atrage prieteni: să fim
oneşti şi sinceri (nimănui nu-i plac mincinoşii); să gândim pozitiv (nimănui nu-i plac pesimiştii şi
certăreţii); să empatizăm, abandonându-ne ego-ul, mândria şi problemele personale (nimănui nu-
i plac oamenii care vorbesc numai despre propria persoană) şi să ne preocupăm mai mult şi cu
sinceritate de problemele celor din jur (oricui şi în orice împrejurare îi foloseşte un sfat bun sau
un ajutor dezinteresat).
Cum îndepărtăm prieteni. De multe ori, ne este mai uşor să îndepărtăm pe cineva, decât să
îl atragem. Din cele prezentate anterior, ne dăm seama că cel mai sigur mod de a îndepărta pe
cineva, fie din familie, fie prieten sau coleg, este prin a-i minimiza sau desconsidera importanţa
şi a-l lipsi de respectul pe care şi-l doreşte. Alte mijloace şi caracteristici negative din
personalitatea noastră prin care îndepărtăm prieteni sunt: vanitatea şi lăcomia, invidia şi bârfa,
nesinceritatea şi manipularea, desconsiderarea sau sabotarea muncii lor, dezinteresul faţă de
problemele lor, egoismul şi laşitatea noastră. Câţi putem spune că nu am fost măcar o dată în
viaţă de o parte sau de alta a baricadei, că nu am îndepărtat prieteni prin atitudinea sau vorbele
noastre sau nu ne-am îndepărtat singuri de anumiţi prieteni?
Cum convingem într-o dezbatere, fără a îndepărta interlocutorii. De multe ori,
îndepărtăm colegi sau prieteni prin opinii şi idei contradictorii, când unul sau altul simţim că
pierdem, că nu reuşim să convingem şi ne considerăm umiliţi. Câteva sfaturi pentru a convinge
într-o dezbatere să ne fie acceptate ideile, fără a îndepărta interlocutorii sunt (Carnegie, 1981):
- evităm pe cât este posibil discuţiile în contradictoriu cu cineva, pentru că cel care pierde se
va simţi umilit sau nu va renunţa la ideea lui;
- arătăm respect faţă de opiniile celorlalţi. Nu spunem ―nu ai dreptate‖ pentru că îl ofensăm
şi ne arătăm neciopliţi. Dar, încercăm să contraargumentăm politicos;
- dacă nu avem dreptate, admitem imediat şi cu sinceritate. În acest mod, ceilalţi vor avea
încredere în noi şi ne vor simpatiza;
- începem dezbaterea într-un mod prietenos, chiar dacă suntem supăraţi. În acest mod,
captăm mai uşor atenţia;
- începem cu întrebările la care cealaltă persoană va răspunde ―da‖. Nu începem cu aspectele
pentru care avem opinii diferite. Subliniem întâi aspectele comune. Nu spunem ―n-ai
dreptate‖, dar îi conducem prin întrebări unde vrem să ajungă, răspunzând ―da‖;
- lăsăm celelalte persoane să vorbească mai mult despre o idee comună, pentru că li se va
părea mai importantă;
- îi lăsăm pe ceilalţi să aibă sentimentul că ideea le aparţine şi nu că le-a fost impusă;
- încercăm să vedem lucrurile din punctul de vedere al celorlalte persoane, să îi înţelegem,
chiar dacă greşesc;
- suntem înţelegători cu ideile şî dorinţele altor persoane;
- facem apel la motive nobile pentru a-i direcţiona spre acţiuni pozitive şi utile;
- ne dramatizăm ideile cu care vrem să convingem pentru a le face mai importante şi mai
interesante;
- aruncăm provocarea pentru ceilalţi pentru a-i motiva să ne accepte ideea.
Cum atragem falşi prieteni. Dacă personalitatea şi caracterul ne lasă sau chiar ne îndeamnă,
putem atrage prieteni interesaţi de ce le putem oferi, de cât pot profita de pe urma noastră. Îi
atragem acceptând linguşirea, făcându-le daruri, mituindu-i, invitându-i la petreceri, etc. Este
prietenie cumpărată, care se termină o dată cu favorurile din partea noastră. De ce simţim nevoia

149
să ne ―cumpărăm‖ prieteni? Câteva motive ar fi: din vanitate, pentru a ne simţi importanţi şi
iubiţi; din interes, pentru a-i obliga să ne ajute la rândul lor; din disperarea singurătăţii; pentru a
avea asupra cui ne revărsa supărarea. De multe ori, efortul nostru de a ne cumpăra prieteni este
mai mare decât beneficiul din aceste prietenii.
Sfatul înţelepţilor – Cum atragem sau îndepărtăm prieteni
Avem nevoie de prieteni
- Psihologul elveţian Carl Jung: ―Cel care n-a simţit niciodată farmecul unei prietenii sincere şi
dezinteresate nu cunoaşte toată fericirea pe care un om o poate primi de la alt om‖
- Filosoful englez Francis Bacon: ―Prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile‖
- Scriitorul spaniol Lope de Vega: ―Prietenia este bunul cel mai de preţ al omului‖
- Scriitorul spaniol Baltasar Gracian: ―A avea un prieten înseamnă a avea încă o viaţă‖
Cum atragem prieteni
- Oratorul roman Cicero: ―Cei care se aseamănă, lesne se adună‖
- Proverbul românesc: ―Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să îţi spun cine eşti‖
- Filosoful roman Seneca: ―Dacă vrei să fii iubit, iubeşte!‖; ―Prefer să deranjez cu adevărul decât să
fac pe plac cu lingușiri.‖
- Poetul latin Terenţiu: ―Linguşirea (sau îngăduinţa) face prieteni, adevărul stârneşte ură‖
- Proverb românesc: ―Făgăduiala dată e datorie curată‖; ―Socoteala curată, prietenie nevătămată‖
- Cărţile sfinte: ―Cine acoperă o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile
lui, dezbină pe prieteni‖ (Proverbe 17:9)
- Scriitorul spaniol Miguel de Cervantes: ―Prietenul interesat este un pescăruş pe acoperiş, gata
oricând să-şi ia zborul‖
- Scriitorul americam Ralph Waldo Emerson: ―Singurul mod de a avea un prieten este să fii prieten‖
Cum îndepărtăm prieteni
- Poetul englez William Blake: ―Adevărul spus cu intenția de a răni e mai rău decât orice minciună‖
- Poetul latin Terenţiu: ―Adevărul aduce ură‖
- Filosoful american William James: ―Secretul înțelepciunii este să știi ce lucruri să treci cu vederea‖
- Poetul englez Alexander Pope: ―Cu fiecare prieten pierdem o parte din noi înşine şi poate cea mai
bună‖
- Filosoful roman Seneca: ‖Prietenia sfârșeste acolo unde începe neîncrederea‖

Cum iubim?
Răspândeşte dragoste oriunde mergi: în primul rând în casa ta. Iubeşte-ţi copiii, soţia sau soţul,
vecinul de alături…Nu lăsa pe nimeni care vine la tine să plece fără a-i fi mai bine şi a fi mai fericit
(Maica Tereza)
Dragostea este un sentiment de mare şi adâncă afecţiune şi interes. Dă celor care iubesc o
plăcere intensă în a-şi îngriji şi contempla obiectul iubirii. Are puterea de a vindeca, de a alina, de a
da putere, de a cuceri, inspira şi de a da viaţă. Dragostea este singura forţă capabilă să transforme
un duşman în prieten (Martin Luther King, om politic american)
Nu există frumuseţe decât atunci când mintea şi inima ştiu ce este iubirea (Krishnamurti, filosof
indian)
Ne întrebăm de multe ori cum de unii oameni sunt mulţumiţi cu viaţa lor, deşi nu au schimbat
lumea; că sunt buni şi generoşi, fără a fi bogaţi; că sunt înţelepţi, fără a fi învăţat în multe şcoli.
Dacă le cunoaştem viaţa, ne dăm seama că mulţumirea lor este dată de liniştea sufletească şi
pacea pe care le-a dat-o iubirea şi respectul faţă de familie, de Dumnezeu, de natură, de oameni,
de artă şi de tot ce au întâlnit frumos şi miraculos în viaţa lor. ―Acum dar rămân acestea trei:
credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea‖ (Corintieni 1 13:13).

150
 Fără iubire şi respect suntem veşnic nemulţumiţi, temători, neîncrezători şi, în cele din urmă,
singuri şi nefericiţi. Chiar dacă nu contribuim direct la realizările importante ale oamenirii, chiar
dacă nu am adunat comori sau nu am impresionat prin inteligenţă, iubirea ne ajută să rezistăm
sufleteşte la asalturile negative din viaţă, ne motivează acţiunile pozitive, ne stimulează să
progresăm şi să ajutăm.
Iubirea este altruistă, nu egoistă. Din iubire ajutăm o persoană să îşi împlinească dorinţele, să
îşi folosească talentul, inteligenţa şi imaginaţia, să devină creativă, liberă şi fericită. Accesele de
gelozie sau crimele în numele iubirii se datorează mândriei şi egoismului, nu iubirii. Iubirea
exagerată şi posesivă faţă de copii ajunge, în cele din urmă, să aibă acelaşi efect ca şi autoritatea
excesivă: îi îndepărtează de noi. Dorim fericirea celor iubiţi, nu dorim să îi transformăm în
obiecte personale sau obiecte ale ambiţiilor noastre (în cazul copiilor). Posesiunea în iubire
devine otrava pe care ne-o administrăm singuri, picătură cu picătură, în fiecare zi. Este otrava
care transformă iubirea în ură şi ne strică viaţa, a noastră şi a celor apropiaţi. ―În dragoste nu e
vorba doar despre posesie, ci și despre apreciere (Osho, conducător spiritual indian); ―Dragostea
este dorinţa de a contribui la fericirea celuilalt‖ (Max Jacob, scriitor francez); ‖Dragostea curată
și suspiciunea nu pot locui împreună (Alexandre Dumas, scriitor francez); ‖Dăruiește-i persoanei
pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne‖
(Dalai Lama, conducător spiritual tibetan); ―Să nu începi să iubeşti pe cel pe care l-ai putea urî
cândva‖ (proverb latin).
De multe ori avem impresia că iubirea şi libertatea sunt incompatibile. Avem impresia că
devenim prizonierii iubirii şi ne îngrădim singuri libertatea. Că o prea mare iubire filială nu ne
lasă să ne întemeiem propria familie. Că iubirea faţă de soţ sau soţie ne îngrădeşte libertatea de a
cunoaşte lumea. Că iubirea faţă de copii ne transformă în bancherii şi paznicii lor. Că iubirea faţă
de prieteni ne limitează viaţa socială. Că iubirea faţă de Dumnezeu ne îngrădeşte plăcerile şi
obiceiurile, şi aşa mai departe. Nu ne gândim că iubirea ne clădeşte sau ne sporeşte fericirea. Nu
toţi putem fi fericiţi doar cu realizările profesionale, cu muzica, lecturile şi arta preferată. Aceste
surse de fericire aparţin minţii, raţiunii sau simţurilor. Ne vor lipsi fericirea emoţională şi cea
spirituală, părţi din fericirea şi evoluţia noastră. Ele sunt rezultatul iubirii. ―Iubirea este o stare în
care fericirea altei persoane este esențială pentru a ta‖ (Robert Heinlein, scriitor american).
Copiii lipsiţi de iubire în copilărie vor fi nefericiţi emoţional şi spiritual şi vor fi incapabili să
dăruiască iubire deplină şi să îşi găsească singuri fericirea. De asemenea, cei mai sensibili şi
sentimentali dintre noi, regretăm toată viaţa iubirea de care ne-am îndepărtat din motive egoiste.
Alteori ne ferim de iubire din convingerea că iubirea şi suferinţa sunt surori bune. Suferim într-
adevăr după iubirea pierdută după o viaţă fericită. Dar după cea pierdută fără intervenţia morţii,
suferim de obicei din mândrie sau obsesie bolnavă faţă de o anumită persoană.
Iubirea este necondiţionată, o dăm şi o primim, fără să o negociem. Necondiţionată este
iubirea copilului faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii. Este necondiţionată iubirea pe care o
dăm fără a aştepta ceva în schimb. Din păcate, multe căsătorii şi prietenii sunt condiţionate de
avere, poziţie socială şi alte interese. Iubirea condiţionată înseamnă renunţarea din proprie voinţă
la fericire; înseamnă compromisul care ne închide uşa sufletului. Compromisul în iubire îl facem
şi atunci când dăruim mai multă iubire decât primim; când acceptăm duplicitatea şi manipularea
partenerului; când după ce am devenit adulţi începem să ne condiţionăm dragostea şi grija faţă de
părinţi, etc. ―A iubi înseamnă să fii fericit de ceva: fără condiții, fără judecăți, fără așteptări‖
(Barry Neil Kaufman, scriitor american); ―Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de
răsplată: asta înseamnă iubire‖ (Albert Camus, scriitor francez); ―Cea mai bună relație este cea în

151
care iubirea reciprocă depășește nevoia fiecăruia‖ (Dalai Lama, conducător spiritual tibean);
―Iubim cu adevărat doar atunci când iubim fără motive‖ (Anatole France, scriitor francez).
Iubirea condiţionată nu este acelaşi lucru cu iubirea raţională. Deşi pare o contradicţie de
termeni, pentru că iubirea este o afecţiune, o stare emoţională, o orbire temporară, multe căsnicii
sau prietenii se destramă pentru că nu ne întrebăm: Pentru ce calităţi iubesc o anumită persoană?
Oare aceste calităţi îmi vor fi suficiente să o iubesc şi după ce dragostea va deveni obişnuinţă?
Este persoana care mă stimulează să progresez, să evoluez sau, dimpotrivă, mă va transforma
într-un satelit personal? Iubim cu aceeaşi intensitate sau unul dintre noi iubeşte din interes?
Iubirea ar trebui să fie raţională şi pentru a putea fi salvată în timp. Ce ne rămâne după ce
atracţia fizică se temperează? Ne rămân subiectele comune (diferite de cele legate de copii), ne
rămân hobby-urile comune şi tot ce ne place şi ne simţim bine să facem împreună. Dacă nu
devine rivalitate, relaţia între două persoane cu aceeaşi profesie are cele mai mari şanse să fie
longevivă, pentru că au cu certitudine subiecte şi relaţii sociale comune. ―Când iubești profund,
găsești întotdeauna ceva nou în persoana iubită‖ (Blaise Pascal, filosof francez); ―Orice dragoste
care nu are la bază prietenia este ca un castel construit pe nisip‖ (Ella Wheeler-Wilcox, scriitoare
americană).
(Rădulescu, 2005) ne spune că neînţelegerile dintre soţi duc la slăbirea sistemului imunitar, la
creşterea hormonilor de stres şi în cele din urmă la o boală gravă a cel puţin unuia dintre soţi.
Sunt enumerate mai multe modalităţi de a spune “te iubesc”: (1) folosim orice ocazie de a lăuda,
complimenta sau omagia partenerul pentru reuşitele lui; (2) petrecem cât mai mult timp
împreună; nu lăsăm televizorul să ne împiedice pentru că ―la ce bun să ştii tot ce se întâmplă în
lume, dacă nu cunoşti frământările, succesele sau insuccesele, planurile sau dorinţele soţului sau
soţiei‖; (3) practicăm o justă diviziune a muncii în familie şi în gospodărie; (4) arătăm răbdare
(cheia pentru orice), pentru că s-ar putea să nu înţelegem bine acţiunile sau atitudinea
partenerului; (5) oferim cadouri care ştim că sunt dorite sau aşteptate de partener; (6) gândim
înainte de a vorbi pentru că ―Tonul ridicat scade aprecierea şi consideraţia. Ieşirea din fire
distruge prieteniile. Limba nestăpânită denaturează adevărul‖ (William Arthur Ward, scriitor
american); (7) trimitem semnale de iubire în mod constant, prin gesturi mici de bunăvoinţă,
amabilitate şi politeţe; (8) înviorăm şi înseninăm viaţa cu râs, pentru că ―O inimă veselă este un
bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele‖ (Proverbe, 17, 23); (9) ascultăm cu inima, lăsăm
partenerul să îşi spună nemulţumirea până la capăt, oricât de mult ne-ar durea. Răspundem doar
când spiritele s-au liniştit; (10) suntem generoşi cu iertarea, cu posibilitatea reînnoirii relaţiei.
Concluzia este că iubirea ne înalţă sau ne coboară după atitudinea noastră faţă de ea: altruistă
sau egoistă, necondiţionată sau condiţionată, iraţională sau raţională. Temperamentul şi
caracterul nostru au o contribuţie importantă privind rolul iubirii în viaţa noastră.
Sfatul înţelepţilor – Iubire
- Filosoful grec Aristotel: ―Dragostea e compusă dintr-un singur suflet care locuiește în două corpuri‖
- Dramaturgul grec Euripide: ―Dragostea e tot ce avem, e singura modalitate în care ne putem ajuta
unul pe celălalt‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în
armonia raiului‖
- Scriitorul francez Alexandre Dumas: ―Când iubeşti, trăieşti. În rest, exişti‖
- Scriitorul englez Robert Browning: ―Reuşita în dragoste înseamnă mai mult decât a găsi omul
potrivit. Înseamnă a fi omul potrivit‖
- Scriitorul rus Lev Tolstoi: ―Dacă iubești pe cineva, atunci îl iubești așa cum e, și nu cum ai dori tu
să fie‖

152
 - Compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart: ―Nici un grad înalt de inteligenţă sau de imaginaţie, nici
ambele împreună nu fac geniul. Dragoste, dragoste, dragoste, aceasta este sufletul geniului‖
- Biologul chilian Hurnberto Maturana: ―Dragostea lărgeşte viziunea, face posibilă creativitatea şi
extinde inteligenţa‖
- Biblia: ―Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile ―(Proverbe 10:12); ―Dragostea
este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu
se umflă de mândrie‖ (1Corintieni 13:4); ―Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă
curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută‖ (1Timotei 1:5)
- Filosoful englez Bertrand Russell: ―A-ţi fi frică de dragoste înseamnă a-ţi fi frică de viaţă‖
- Maica Tereza: ―Cu cât avem mai puţin, cu atât dăm mai mult. Pare absurd, dar aceasta este logica
dragostei‖
- Filosoful francez Blaise Pascal: ―Suntem pe lume pentru altceva decît pentru a iubi?… Chiar în
lucrurile în care în aparenţă nu este vorba de dragoste, ea este prezentă în ascuns și nu-i cu putinţă
ca omul să trăiască nici o clipă fără ea. Omului nu-i place să rămînă singur cu sine"

Facem compromisuri?
Copiii refuză să facă compromisuri. Adulţii învaţă cum să îl facă (Madeleine Kunin, diplomat
american)
Un compromis este arta de a împărţi o prăjitură astfel încât fiecare să creadă că are bucata cea
mai mare (Ludwig Erhard, politician german)
Fii atent să nu faci nici un compromis între ce îţi doreşti cel mai mult şi ce îţi doreşti acum (Zig
Ziglar, scriitor american)
Dicţionarul defineşte compromisul ca o tranzacţie, concesie sau învoială, prin care două
persoane ajung la o înţelegere prin cedări reciproce sau prin acordul ambelor persoane de a se
supune unui arbitru pentru rezolvarea unui conflict. Compromisul are două laturi, una benefică şi
alta dăunătoare, în funcţie de situaţia în care se foloseşte şi de ―beneficiarii‖ rezultatelor lui,
pozitive sau negative. Cel mai benefic s-a dovedit a fi compromisul în politică (când este făcut
cu scopuri nobile); iar cel mai dăunător compromisul cu noi înşine (când renunţăm la ce dorim
pentru avantaje imediate).
Compromisul cu noi înşine ne poate altera onestitatea, valorile şi principiile de viaţă,
standardele profesionale, angajamentele, dorinţa de a munci bine, relaţiile cu alţii, obiectivitatea,
sănătatea, caracterul, scopul şi misiunea în viaţă, respectarea legilor.
Compromisul dăunător pentru noi. Compromisul cu noi înşine devine dăunător când intrăm
în capcana lui, ca în situaţiile următoare: (1) suntem constrânşi de teamă, sărăcie, de dorinţa de
supravieţuire sau doar de ambiţia personală să renunţăm la visele noastre sau să împăcăm ceea ce
ne dorim pe termen lung cu dorinţele imediate care, deşi contează mai puţin pentru noi, ne aduc
succes şi profit imediat; (2) renunţăm la integritatea morală pentru supravieţuire, promovare şi
alte avantaje imediate sau pentru satisfacerea unor plăceri mărunte; (3) încercăm să punem în
acord primcipiile şi valorile morale cu ceea ce suntem obligaţi să facem (de exemplu, la locul de
muncă) sau chiar să renunţăm la ele; (4) acceptăm o muncă sau o responsabilitate care nu ne
place şi nu ni se potriveşte, pentru avantaje materiale sau recunoaştere profesională; (5) renunţăm
la viaţa de familie sau neglijăm familia pentru satisfacţii profesionale; (6) acceptăm o iubire
neîmpărtăşită sau interesată; (7) acceptăm prieteni interesaţi.
Costurile compromisului dăunător pentru noi constau în primul rând în datorii sau obligaţii
financiare, sociale sau psihologice pe care ni le creăm singuri. Există însă şi costuri ascunse pe
care le plătim în timp, cum sunt cele enumerate în (Doty, 2009):

153
 - stresul intern, prin disonanţa cognitivă (prin conflictul sau anxietatea determinată de două
idei, convingeri, atitudini sau păreri care sunt inconsistente psihologic) care ne obligă să
trăim cu o contradicţie între acţiuni şi convingeri. Acest stres ne va diminua creativitatea,
curajul, încrederea şi resursele psihice interioare.
- neacordarea atenţiei conflictului interior şi căutarea unor forme exterioare de raţionament
şi autojustificare. Lăsăm de o parte valorile personale; sau, le distribuim între muncă şi
casă; sau, negăm situaţia contradictorie în care ne aflăm, devenind cu timpul obişnuiţi cu
compromisul şi incapabili să îi vedem costurile şi să vedem posibilele alternative;
- intensificarea angajamentelor pentru un scop (o răsplată) care ne implică ego-ul sau
interesele. Lăsăm de o parte lucrurile importante pentru noi spre a ne îndrepta spre acel
scop pe care este posibil să nu ni-l dorim cu adevărat.
- validarea externă ne devine ghid când nu mai acordăm atenţie ghidării interioare. Ne
lăsăm conduşi în gândirea şi deciziile noastre de semnale externe, chiar dacă sunt în
contradicţie cu dorinţele, valorile şi personalitatea noastră. Acordăm mai multă importanţă
judecăţii şi puterii altora de a ne răsplăti sau pedepsi.
- constrângerea psihică care apare atunci când cedăm la ameninţări făcând un compromis
asupra unui subiect. Se crează un precedent prin care invităm interlocutorul să îşi exercite
puterea şi constrângerea asupra noastră şi în cazul altui subiect, după ce a observat că
cedăm presiunilor.
- reputaţia compromisă, atunci când colegii sau partenerii care depind de noi descoperă că
le putem trăda încrederea sub presiune. Lipsa de încredere şi respect va avea efect asupra
noastră, dar şi asupra celorlalţi sau asupra organizaţiei în care muncim.
- eşecul afacerilor care se bazează pe presiunea conducătorilor şi compromisul salariaţilor,
în loc să se abordeze cauzele unor probleme. Presiunea poate conduce la rabat de la
calitate şi chiar la fraude.
Compromisul benefic pentru noi. Practic, facem zilnic compromisuri, suntem permanent
puşi în situaţia de a alege între ce dorim noi şi ce doresc alţii de la noi. Unele compromisuri însă
sunt benefice, pentru noi şi pentru alţii; de exemplu, când: alegem datoria şi responsabilitatea în
locul plăcerii; încercăm să împăcăm ceea ce ne dorim foarte mult cu ceea ce putem face, fără a
renunţa la principii şi valori; renunţăm la plăcerile mărunte sau la o parte din banii noştri pentru a
ajuta pe cineva sau a-i face o bucurie; renunţăm la plăcerea de conversaţie pentru a asculta pe
cineva şi a discuta ce îl interesează; renunţăm la o vacanţă dorită pentru a ne vizita părinţii; etc.
Compromisul la locul de muncă este analizat în (Doty, 2009) şi este justificat, în primul
rând, prin presiunile, benefice sau dăunătoare, asupra personalului, presiuni care îi conduc pe
aceştia la compromisuri benefice sau dăunătoare.
Ca presiuni benefice sunt considerate stimulentele pentru a obţine valori, dorinţe şi priorităţi
ridicate în munca personalului; dar şi constrângeri şi penalităţi pentru opusul acestora.
Compromisul benefic din partea salariaţilor este renunţarea la valorile, dorinţele şi priorităţile de
nivel scăzut şi adaptarea la standardele înalte ale muncii aşteptate din partea lor. Pentru unii
aceste standarde înalte sunt autoimpuse, fără a fi necesare stimulente şi compromis. Pe alţii însă,
stimulentele şi competiţia îi determină să fie mai buni temporar şi pe termen scurt. Pentru aceştia
din urmă, compromisul devine dăunător, pentru că îi împiedică să se dedice muncii care li se
potriveşte şi în care pot deveni buni, fără a aştepta recompense; îi determină să renunţe la
standarde şi la calitate, poate şi la principii, pentru anumite avantaje.
Capcana compromisului în muncă este schimbarea motivaţiei şi dorinţa succesului imediat,
care sunt urmate de multe ori de dezamăgiri pe termen lung. Doar munca cu plăcere, talent şi

154
convingere, colaborarea benefică, prin partajarea ideilor, precum şi stabilirea priorităţilor ne pot
elibera din capcana compromisului. Există mai multe concepţii greşite despre compromisul în
muncă. Câteva dintre ele, împreună cu alternativele lor sunt enumerate în (Doty, 2009) şi
sintetizate în continuare. Înţelegerea lor ne ajută să identificăm presiunile dăunătoare care ne
conduc spre capcana compromisului dăunător. Adoptarea alternativelor propuse ne poate ajuta să
evităm această capcană.
Concepţii greşite despre compromisul în muncă şi alternativele lor
1. Compromisul este întotdeauna benefic. A: Compromisul poate fi şi dăunător
2. Companiile şi conducătorii buni nu crează presiuni dăunătoare. A: Chiar şi companiile şi
conducătorii buni pot crea presiuni dăunătoare pentru a face un compromis
3. Presiunea dăunătoare este greşeala conducătorului. A: Integritatea mea nu depinde de
conducătorul meu
4. Accept compromisul ca să supravieţuiesc. A: Acceptarea poate deveni o capcană de
autoepuizare, atât fizică, cât mai ales psihică
5. Voi şti întotdeauna să nu depăşesc limitele compromisului. A: Cel mai probabil, compromisul
este gradual şi devin greu de identificat la timp limitele acceptabile
6. Compania stabileşte termenii. A: Este negociabil mai mult decât îmi închipui
7. Trebuie doar să spun ―Nu‖. A: Am nevoie de mai mult decât strategia de a spune ―Nu‖ pentru
a fi pregătit să suport presiunea dăunătoare
8. Refuzul compromisului înseamnă să lupt. A: Lupta este o opţiune, dar există şi multe alte
moduri de a influenţa o situaţie
9. Îmi merge bine când ajung în vârf. A: S-ar putea să nu îmi meargă bine când ajung în vârf,
dacă acest lucru îmi aduce presiuni noi. Cheia este să mă angajez într-o muncă importantă,
care îmi foloseşte talentele şi îmi permite să îmi satisfac necesităţile.
10. Integritatea individuală se adaugă integrităţii companiei. A: Integritatea companiei este mai
greu de păstrat decât integritatea individuală, este mult mai rară şi poate avea un impact
naţional sau internaţional.
Ce putem face în cazul unei presiuni dăunătoare pentru noi, dar pe care nu o putem evita?
Câteva sfaturi sunt următoarele (Doty, 2009):
- analizăm situaţia noastră şi a companiei cu obiectivitate şi ne angajăm pe un nivel mai
înalt. Ne abandonăm ego-ul, suntem pozitivi şi ne ajutăm cât putem compania şi pe noi
înşine. Nu ignorăm realitatea, dar îi facem faţă cu curaj, folosindu-ne creativitatea şi
urmărindu-ne scopul, fără a fi reactivi şi agresivi sau, dimpotrivă, apatici şi pasivi;
- ne transformăm munca într-o căutare profesională plăcută, dar şi într-o provocare
importantă, căreia încercăm să îi facem faţă cu talentul şi libertatea de care dispunem;
- ne autoperfecţionăm, învăţând continuu, ne dezvoltăm talentele, sesizăm oportunităţile şi
ne redefinim rolul în organizaţie, angajându-ne în responsabilităţi mai importante,
neasumate de alţii şi ne respectăm angajamentele. Ridicăm probleme importante şi
încercăm să le rezolvăm cu profesionalism şi viziune largă, orientată spre viitor.
- ne redefinim noţiunea de ―succes‖ şi ―pierdere‖, astfel încât să nu ne influenţeze gândirea
şi munca, dar să ne-o motiveze şi să ne elibereze de obsesii şi teamă. Ne redefinim
dorinţele, scopul şi deciziile în funcţie de aceste noi definiţii şi de ce este mai important
pentru noi şi munca noastră.
- gândim în perspectivă şi adoptăm o strategie pozitivă bazată pe compromis benefic,
conversaţii sincere, limite pozitive, influenţă abilă, ieşire constructivă şi găsirea echipei
potrivite. Prin compromisul benefic, ne adaptăm la cerinţele companiei, renunţând la
valorile, dorinţele şi priorităţile noastre neimportante, concentrându-ne asupra celor
importante. Prin conversaţii sincere, după ce ne-am asumat o responsabilitate, comunicăm
155
 deschis, ne asumăm greşelile, negociem. Prin limite pozitive, stabilim, într-o negociere,
limita de la care putem refuza, când ceva trebuie protejat sau schimbat, dar într-un mod
constructiv, neantagonist, astfel încât interlocutorii să îşi atingă interesele cât mai mult
posibil. Prin influenţă abilă, iniţiem acţiuni care ne permit să schimbăm jocul, fără a ne
abandona propriile necesităţi. Prin ieşire constructivă, ieşim dintr-o situaţie într-un mod
care ne diferenţiază în mod pozitiv şi continuăm cu următorul angajament care reflectă
faptul că am învăţat din situaţia anterioară. Prin alegerea echipei potrivite pentru noi (în
muncă, dar şi în viaţă), reuşim să ne angajăm în relaţii care devin pentru noi o sursă de
putere, de stare de bine, de ajutor şi de stimulare permanentă să devenim ce dorim şi
putem să fim. Reuşim să ne păstrăm echipa implicându-i pe membrii ei în planurile şi
gândurile noastre, ascultându-le problemele şi ajutându-i.
- ne autoevaluăm periodic situaţia în raport cu dorinţele şi experienţa acumulată; ne creştem
eficacitatea în muncă şi responsabilitatea în companie, fără a ne compara permanent cu
ceilalţi. Dacă este necesar, ne redefinim scopul.
- ne bazăm munca (şi viaţa) pe câteva elemente esenţiale: echitate, camaraderie, respect
reciproc şi realizări;
- ajutăm organizaţia să îşi păstreze integritatea şi să nu recurgă la compromisuri. Ţinem
minte că organizaţiile, deci conducătorii lor, sunt la rândul lor supuşi unor presiuni, atât
interioare, cât mai ales exterioare (care de multe ori le determină pe cele interioare).
Compromisul în relaţia cu alţii. Când suntem în situaţii dificile în relaţiile cu alţi oameni şi
avem de luat o decizie importantă privind păstrarea sau abandonarea unei relaţii, fie acţionăm
cum ne îndeamnă raţiunea pentru a obţine sau a păstra un avantaj păstrând relaţia; fie acţionăm
cum ne îndeamnă conştiinţa pentru a ne apăra principiile şi valorile morale şi părăsim relaţia; fie
acceptăm un compromis şi păstrăm relaţia în anumite condiţii. De multe ori, situaţia nu poate fi
evaluată în alb şi negru. Practic, toată viaţa ne scăldăm în nuanţe de gri.
Compromisul în relaţiile interpersonale poate fi benefic pentru că ne poate ajuta: să
cooperăm, abandonându-ne ego-ul în beneficiul raţiunii şi al unui scop important; să micşorăm
diferenţele de personalitate şi să valorificăm diferitele opinii şi puncte de vedere; să învăţăm ceva
nou de la ceilalţi. Pe de altă parte însă, poate fi dăunător când suntem convinşi să renunţăm la ce
credem şi suntem afectaţi fizic şi psihic, când devenim neliniştiţi, îngrijoraţi şi neîncrezători. Îl
putem evita dacă reuşim să ne adaptăm la presiunile externe create de interesele, cerinţele şi
aşteptările altora sau de anumite împrejurări.
Sfatul înţelepţilor – Compromisul
Fără compromisuri
- Scriitorul chinez Gao Xingjian: ―Dacă vrei să faci ceva, fă acum, fără compromis sau concesii,
pentru că ai o singură viaţă‖
- Omul politic israelian Ehud Barak: ‖Este o line fină între compromis - chiar şi cu risc calculat - şi
iresponsabilitate şi capitulare‖
- Poetul american James Russell Lowell: ―Compromisul este o umbrelă bună, dar un acoperiş prost;
este temporar avantajos, adesea înţelept pentru partide politice, aproape sigur neînţelept pentru
conducerea statului‖
- Avocatul şi activistul pakistanez Asma Jahangir: ―Nu voi face nici un compromis privind drepturile
fundamentale ale omului‖
- Scriitorul spaniol Baltasar Gracian: ―Dacă una din marile învăţături ale vieţii este să ştii să refuzi,
încă mai mare ar fi să ştii să-ţi refuzi ţie însuţi ceva, să respingi compromisurile‖
- Cântăreţul american Toby Keith: ‖Nu face compromisuri chiar dacă doare să fii tu însuţi‖

156
- Managerul indian Chanda Kochhar: ‖Nu o lua pe scurtătură şi nu face compromisuri pentru a-ţi
împlini visele‖
- Omul de afaceri american Alan Casden: ‖Nu face niciodată compromisuri cu principiile tale, chiar
dacă acest lucru îţi crează dificultăţi pe termen scurt‖
- Politicianul american Markwayne Mullin: ―Doresc să negociez, dar nu pot face compromisuri cu
principiile mele de bază‖
- Scriitorul şi cineastul american Michael Moore: ―Nu fac compromisuri cu valorile mele şi cu munca
mea. Din acest motiv am fost dat afară dintr-o reţea sau alta: că nu cedez‖
- Scriitorul indian Amit Kalantri: ―Nu fac compromisuri cu respectul meu pentru dragostea ta. Îţi poţi
păstra dragostea, eu îmi voi păstra respectul‖
- Scriitorul american D.R. Silva: ―Nu voi face niciodată compromisuri cu Adevărul pentru a fi
împreună cu oameni care pot fi împreună cu mine doar dacă suntem de acord‖
- Comentatorul de radio american Steve Maraboli: ―Nu face compromisuri cu tine însuţi şi pune
bunătatea ta în aceeaşi categorie în orice împrejurare. Fii cel mai bun tu în orice împrejurare‖
- Poetul român Mihai Eminescu: ―Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere‖
- Scriitorul german Theodor Fontane: ―Ferește-te de jumătățile de măsură‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Diavolul foloseşte şi Scriptura când vrea să-şi atingă scopul‖
Compromisul benefic
- Omul politic în statul Myanmar Aung San Suu Kyi: ―Dacă vrei să înceteze un conflict, trebuie să fii
pregătit să faci compromisuri‖
- Diplomatul slovac Miroslav Lajcak: ―Medierea este unul din cele mai eficiente instrumente contra
violenţei. Întoarce părţile de la conflict la compromis‖
- Omul de afaceri american Andrew Carnegie: ―Omul puternic ştie când să facă un compromis şi
toate principiile pot fi compromise pentru a servi un principiu mai important‖.
- Sociologul american Charles Horton Cooley: ―Prudenţa şi compromisul sunt mijloace necesare, dar
fiecare om ar trebui să aibă un nivel de ruşine peste care nu va face compromisuri‖
- Istoricul englez John Keegan: ―Sunt necesare calităţile unui diplomat sau politician ca să facă un
compromis. Politicienii sau diplomaţii care nu fac compromisuri ne pot duce în necazuri teribile‖
- Poetul englez George Herbert: ―Un compromis slab este mai bun decât un proces gras‖
- Jurnalistul american Ariel Levy: ―Fiecare căsătorie este diferită. Dar căsătoria tuturor este un
compromis‖
- Scriitorul american Nicholas Sparks: ―Căsătoria este despre compromis; este despre a face ceva
pentru cealaltă persoană, chiar dacă nu vrei să faci‖
- Scriitorul austriac Daniel Glattauer: ―În ce numim ―viaţa reală‖ - dacă doreşti să ai succes, dacă
doreşti să continui mult timp - trebuie să ajungi mereu la un fel de compromis cu emoţiile tale.
Trebuie permanent să îţi adaptezi emoţiile la împrejurări‖
- Jurnalistul englez Ali Harris: ―Compromisul este ce uneşte oamenii. Este partajabil şi conciliant,
este iubitor, amabil şi lipsit de egoism‖
Compromisul dăunător
- Proverb latin: ―Dacă accepți o favoare, îți vinzi libertatea‖
- Omul politic indian Mahatma Gandhi: ―Orice compromis se bazează pe a da şi a lua, dar nu poate fi
nici un a da şi a lua asupra principiilor fundamentale. Orice compromis doar asupra principiilor
fundamentale este o capitulare. Pentru că este în întregime a da şi nimic a lua.‖
- Antreprenorul american Sam Altman: ―Dacă faci un compromis şi angajezi pe cineva mediocru, vei
regreta întotdeauna‖
- Avocatul american Samuel Dash: ―Un lucru de care mi-am dat seama la începutul carierei mele este
să faci ce crezi, pentru că altfel nu te vei plăcea niciodată. Când faci compromisuri de teamă sau
ambiţie, te va măcina în interior‖

157
- Omul de afaceri indian Rajeev Suri: ―Dacă începi cu un compromis, vei trăi făcând compromisuri
mult timp‖
- Autorul american Criss Jami: ―Cei mai mulţi oameni fie fac compromisuri, fie îşi abandonează cel
mai mare talent şi încep să alerge după, ceea ce ei cred că este, un succes mai rezonabil şi, undeva
între acestea, sfârşesc într-o stare de nemulţumire‖; ―Siguranţa este stabilitate, dar nu este progres‖
- Autorul creştin Joyce Meyer: ―Compromisul înseamnă să mergi doar puţin sub ce ştii că este drept.
Este doar puţin, dar este acea mică vulpiţă care îţi strică via‖

158
 5. Ne cunoaştem dorinţele, motivaţia şi misiunea
Succesul înseamnă să devii ceea ce îţi doreşti (Wallace Wattles, scriitor american)
Lumea nu este a celor care pot, ci a celor care vor (Goethe, scriitor german)
Toţi avem o anumită vocaţie sau misiune în viaţă, toţi trebuie să îndeplinim o sarcină concretă, …
omul nu poate fi înlocuit, şi nici viaţa lui nu se poate repeta, sarcina fiecăruia este unică, la fel ca şi
ocazia de a o realiza (Viktor Frankl, psihiatru austriac)
Din acest capitol aflăm: cum să ne stabilim şi să ne motivăm dorinţele astfel încât să dăm un sens şi
o semnificaţie pozitivă vieţii; cum şi de ce să ne corelăm dorinţele cu aptitudinile şi personalitatea
interioară; de ce să dorim doar ceea ce ne face fericiţi şi să nu deviem de la dorinţele noastre prin
obsesii negative; gânduri ale unor personalităţi universale privind viaţa şi dorinţele noastre.

Dăm semnificaţie şi sens vieţii noastre?

Viaţa psihică a omului este determinată de un scop. Nici un om nu poate gândi, simţi, voi sau
chiar visa fără ca toate acestea să fie determinate, condiţionate, limitate, dirijate de un scop care îi
stă în faţă (Altfred Adler, psiholog austriac)
Planurile noastre dau greş pentru că nu avem un scop. Când un om nu ştie către ce port se
îndreaptă, nici un vânt nu este cel bun (Seneca, filosof roman)
Pribegim mulţi ani în viaţă până să ne lămurim un rost pe lume. Unii pribegesc toată viaţă fără
rost, fără ţintă. Alţii îl caută toată viaţa fără să-l găsească sau fără să ştie că l-au găsit. În fiecare ins
e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care prin om trebuie să devină o creaţie. Încă din Vechiul
Testament ni se atrage aminte: “Fiţi luători aminte la menirea voastră!” (Agheu 1, 5-7)
―Marea taină a existenţei nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti‖ (Feodor
Dostoievski, scriitor rus). Când ne plictisim, suntem prost dispuşi, nervoşi sau nepăsători la ce se
întâmplă în jurul nostru, când nu ne mai place şi nu mai dorim nimic, avem motive serioase să ne
întrebăm: de ce? Mulţi vom descoperi că ne lipsesc distracţiile, anturajul amuzant, hobby-urile,
iubirile trecătoare şi orice ne poate scoate din starea de apatie. ―Oamenii mărginiţi caută numai
să-şi petreacă timpul, cei de talent să-l întrebuinţeze‖ (Schopenhauer, filosof german).
Alţii vom descoperi că ne lipseşte un scop care să dea sens vieţii noastre şi să o facă utilă.
Vom descoperi şi că viaţa noastră are sens nu doar pentru împlinirea personală şi satisfacerea
propriilor nevoi, ci mai ales în relaţie cu alţi oameni sau cu natura, în proporţie directă cu ce
putem face pentru a îmbunătăţi şi ajuta sau cu iubirea pe care suntem capabili să o dăruim. Vom
descoperi că semnificaţia vieţii noastre nu este necesar să fie independentă, ci în comuniune cu
vieţile altora, fără a ni se ştirbi importanţa personală. Pentru că împreună cu alţii am putea realiza
lucruri mai importante decât am putea-o face singuri, putem deveni mai fericiţi decât am deveni
singuri. ―Mii de lumânări pot fi aprinse de la una singură şi viaţa acelei lumânări nu se va scurta.
Fericirea nu descreşte niciodată dacă este împărtăşită‖ (Buddha, conducător spiritual indian).
Dăm sens şi semnificaţie vieţii noastre nu prin descoperiri valoroase care schimbă lumea, ci
prin acţiuni mărunte, dar utile, realizate cu pricepere şi pasiune. Utilitatea acţiunilor şi
rezultatelor noastre este cea care dă semnificaţie şi sens vieţii. Nu neapărat utilitatea practică a
muncii dă sens unei vieţi, pentru ca există profesii care au utilitate emoţională sau spirituală şi
sunt la fel de valoroase şi importante, atât pentru cei care le exercită, cât şi pentru cei care
beneficiază de rezultatele lor. De asemenea, ne convingem zilnic că nu doar viaţa geniilor are
utilitate, semnificaţie şi valoare. Fie că am reuşit sau nu să ne cunoaştem în profunzime
persoanalitatea, pentru a porni în viaţă trebuie să ne cunoaştem dorinţele, scopurile, motivaţia lor
şi misiunea pentru care ne considerăm pregătiţi. ―O viaţă îndreptată către un ţel este, în general,

159
mai bună, mai bogată şi mai sănătoasă decât una lipsită de ţel şi este mult mai bine să mergi în
pas cu timpul, decât îndărăt‖ (Carl Jung, psiholog elveţioan).
Iată câteva dorinţe minimale, de obicei nemărturisite, dar implicite în diferite etape ale vieţii:
sunt copil şi am nevoi; sunt adolescent, am vise şi caut modele; sunt tânăr, caut iubire şi mentori;
sunt adult şi vreau realizări şi succes; sunt bătrân şi vreau sănătate, respect şi prieteni. Sunt
dorinţe minimale şi totuşi câţi reuşim să le împlinim? Nimeni nu ne opreşte să visăm, pentru că
visul este cel care ne stimulează. Psihologul american Kennon Sheldon ne spune ―Urmează-ţi
visurile. Imaginează-ţi unde ţi-ar place să fii, ce ţi-ar plăcea să faci şi, apoi, imaginează-ţi ce ţi-ar
trebui să ajungi acolo‖.
Iniţial, toate visele şi dorinţele noastre sunt pozitive şi constructive, vrem deopotrivă să fim
lăudaţi şi în centrul atenţiei; să avem de toate şi să facem ceva durabil, de ajutor şi recunoscut de
ceilalţi; să ne bazăm existenţa pe cele mai înalte principii morale. Pe parcursul vieţii, priorităţile
noastre se schimbă. Cei mai mulţi ne reorientăm priorităţile spre partea materială, unii din
necesitate, alţii din lăcomie: să avem cât mai multe obiecte sau funcţii, chiar dacă nu ne folosesc
sau nu ne fac mai fericiţi; să lăsăm în urmă în principal obiecte (case, terenuri, maşini, bijuterii);
să atragem prieteni şi să îi impresionăm prin obiecte. ―Omul, cu cât are mai mult, cu atât îşi
doreşte şi mai mult‖ (proverb latin). Există şi excepţii, oameni care se orientează spre partea
intelectuală sau spirituală a vieţii, care doresc să lase în urmă idei, învăţături, fapte bune,
amintirea unei vieţi conduse de principii morale şi prietenii durabile.
Psihologul austriac Altfred Adler ne spunea că putem cunoaşte şi înţelege o persoană după
dorinţele sale (Adler, 1996): ―Dacă cunoaştem ţelul unui om şi suntem informaţi întrucâtva
asupra lumii în care el trăieşte, atunci cunoaştem şi semnificaţia actelor sale expresive şi le
putem interpreta în contextul pregătirii pentru atingerea acelui ţel‖. Iar scopul unei persoane ―va
fi în aşa fel stabilit încât atingerea sa să-i ofere posibilitatea de a-şi simţi superioritatea sau de a-
şi înălţa în aşa măsură propria personalitate încât viaţa să-i apară demnă de trăit.… În general, nu
contează ceea ce cineva gândeşte despre sine (sau ce gândesc despre dânsul ceilalţi), ci poziţia de
ansamblu pe care şi-a cucerit-o în sânul societăţii umane, îndeosebi ceea ce vrea el în această
lume, ceea ce îl interesează, îl orientează şi îl defineşte.‖
Pe de altă parte, psihologul englez Henry Sidgwick spunea că avem două motive, ambele
valide, pentru a acţiona: fie un motiv egoist care ne determină să acţionăm doar în propriul
interes; fie un motiv impersonal şi moral care ne determină să acţionăm cum este mai bine pentru
univers. Cel de-al doilea motiv îl folosim mai ales când încercăm să convingem pe alţii asupra
bunelor noastre intenţii, vorbind de dreptate, morală, compasiune, generozitate. Acestor două
motive li se adaugă în (Wolf, 2010) motivele care ne fac să ne angajăm în activităţi care dau o
semnificaţie vieţii noastre, o fac să merite să fie trăită, motive pentru a merge mai departe şi a
mişca lumea în jurul nostru. Necesitatea unei aspiraţii în viaţă este motivată de scriitorul englez
Paul Brunton astfel (Brunton, 2008): ―Pentru tine trebuie să fie ceva mai bun decât să fii parte
dintr-o turmă, trebuie să existe o aspiraţie mai înaltă ce te va duce către adevăr pentru a-ţi
mulţumi mintea, spre nobleţea de caracter pentru a-ţi mulţumi conştiinţa, spre frumuseţea,
rafinamentul şi eleganţa inspirate de artă, literatură, muzică şi veneraţie.…Nu nevoile animalice
şi satisfacerea lor, ci realizarea potenţialului nostru divin reprezintă raţiunea prezenţei noastre în
această lume‖.

Ne corelăm dorinţele cu aptitudinile şi personalitatea interioară?

Cel mai important lucru e să vrei ceea ce poți (André Maurois, scriitor francez)
Nici un om nu ar trebui să fie constrâns a face ceva în silă (Gotthold Lessing, scriitor german)

160
 Dacă îţi propui să fii orice mai puţin decât eşti capabil să fii, probabil vei fi nefericit tot restul
zilelor (Abraham Maslow, psiholog american)
Recunoaştem talentul adevărat. Mulţi avem talente reale, dar latente, pe care fie ni le-am
dezvoltat (singuri sau ajutaţi prin încurajare şi sprijin) şi le-am transformat în profesii sau în
hobby; fie le-am pierdut din lipsă de cunoaştere, voinţă, răbdare sau din prea puţină încredere în
noi înşine. Folosirea întregului potenţial ne-ar fi ajutat în înfruntarea cu succes a provocărilor din
viaţă şi din profesie. Mulţi suntem ajutaţi să ne descoperim şi să ne valorificăm talentul, de
oameni, situaţii sau de evenimente din viaţă. Dar cel mai mult ne ajutăm singuri reflectând la ce
ne place şi putem face mai bine şi având încredere că putem face dacă dorim ceva. Chiar dacă
avem talente diferite, avem toţi acelaşi potenţial de inteligenţă (cu excepţia celor cu handicapuri
mintale), deci pornim în viaţă cu acelaşi potenţial. Cum se explică faptul că unii ne dezvoltăm
puternic acest potenţial şi îl utilizăm la maximul posibil, iar alţii îl menţinem la nivelul de
supravieţuire?
Nu ne păcălim singuri. Mulţi însă ne putem înşela atribuindu-ne un talent pe care nu îl
avem, pentru a impresiona sau a imita pe cineva. Suntem cu adevărat înţelepţi când ascultăm
sfatul specialiştilor în domeniul care ne place, dacă ne confirmă sau ne infirmă talentul. Altfel,
pierdem timp preţios din viaţă, pentru că în cele din urmă eşuăm şi trebuie să ne reorientăm şi să
ne schimbăm viaţa. Scriitorul brazilian Paulo Coelho ne spune ―Ori de cate ori vreţi să realizaţi
ceva, păstraţi-vă bine ochii deschişi şi asiguraţi-vă că ştiţi exact ce anume doriţi. Nimeni nu-şi
poate nimeri ţinta cu ochii închişi”.
Alegerea profesiei şi alegerea partenerului de viaţă sunt cele mai importante decizii pe care
trebuie să le luăm. Unii reuşim să luăm decizia corectă în ambele privinţe, alţii doar într-o
singură privinţă, iar alţii în nici una. Ce ne deosebeşte? În cazul deciziilor corecte, răspunsul ar
trebui să fie acela că ne cunoaştem bine personalitatea (calităţile, defectele şi limitele personale);
că nu dorim mai mult decât putem şi că avem dorinţe realiste. Dramaturgul latin Plaut ne
averizează că ―Nu este uşor să zbori fără aripi‖. Degeaba avem ambiţii mari, dacă nu avem
calităţile sau mijloacele pentru a le realiza. În alegerea profesiei, estimarea corectă a calităţilor şi
defectelor native sau dobândite este esenţială. Nu vom avea cariera visată dacă dorim prea mult
şi putem mai puţin. De exemplu, unii avem predominantă memoria datelor şi informaţiilor, deci
ne putem alege profesii care necesită memorare unui număr important de informaţii. Alţii avem
predominantă memoria asociativă, deci ne putem alege profesii bazate predominant pe
raţionamente şi analize. Unii avem calităţi artistice sau sportive pe care le putem exploata în
profesie sau doar ca hobby. Uneori dorim să ne folosim acest talent în profesie, dar suntem
împiedicaţi de specialişti care ne atrag atenţia că talentul nostru nu este pe măsura dorinţelor
noastre şi că nu vom avea cariera de succes pe care o visăm. Deşi îi blamăm când ne spun
adevărul, în realitate trebuie să le fim recunoscători că ne împiedică să facem o greşeală şi să
rămânem talente mediocre.
Unii ne dorim o carieră ştiinţifică dar, dacă nu avem ca principale calităţi curiozitatea,
creativitatea, imaginaţia şi înclinaţia spre noutate şi spre studiu, ne vom putea valorifica eventual
doar înclinaţia spre studiu sau înclinaţia practică aplicând rezultatele altora. Alţii avem aptitudini
practice şi am putea fi buni meşteri sau meşteşugari, dar avem ambiţia de a ajunge intelectuali.
Mergem la facultăţi pe care fie nu le terminăm, fie nu le valorificăm ulterior. Iar alţii avem
aptitudini de socializare şi comunicare, dar ne trebuie aptitudini pentru structurarea ideilor şi
sinteză pentru a deveni profesori sau jurnalişi buni. Ne trebuie altruism şi generozitate pentru a
activa într-un domeniu caritabil; talent artistic pentru a lucra în divertisment, etc.

161
 Exemplele enumerate anterior ne arată că este insuficientă dorinţa. Ea trebuie completată cu
aptitudinile potrivite pentru alegerea profesiei potrivite. În mod similar, dorinţele noastre privind
familia sau viaţa socială pot fi în neconcordanţă cu temperamentul şi personalitatea noastră.
Scriitorul german Hermann Hesse ne spune că: ―Fiecare om are misiunea sa în viaţă, iar ea nu
este întotdeauna cea pe care el şi-ar fi dorit-o‖. Pe de altă parte, poetul latin Ovidiu ne
avertizează: ―Înclinăm (năzuim) întotdeauna către cele oprite şi dorim pe cele care ni se refuză‖.
Adevăr care ne poate aduce multe suferinţe.
Avem încredere, voinţă, răbdare şi muncim intens. Atingerea potenţialului maxim nu
înseamnă doar recunoaşterea talentului cât mai devreme posibil, ci şi ce facem noi să îl
dezvoltăm şi să îl valorificăm. Când vedem sau auzim despre realizările de succes ale unor
oameni spunem de obicei că au talent şi că au avut noroc să le fie descoperit şi sprijinit talentul.
Ne gândim mai puţin sau de loc la faptul că talentul lor a fost însoţit de muncă, seriozitate,
perseverenţă şi răbdare. Aceste calităţi sunt în general dobândite prin raţiune şi voinţă, prin
dorinţa de a-şi valorifica talentul. Dacă avem încredere în noi, rezolvăm cea mai importantă
parte: ne mobilizăm energia şi voinţa şi ne antrenăm răbdarea pentru a munci şi a ne dezvolta
talentul. Câţi nu am fost mobilizaţi şi motivaţi să facem ceva doar prin creşterea încrederii în noi
şi în şansele noastre de succes, uneori cu ajutorul altora, care ne-au inspirat sau ne-au îndemnat?
Trebuie să avem voinţă şi răbdare pentru că rezultatele spectaculoase, chiar şi cu talent, nu apar
peste noapte. Dacă avem încredere în noi putem aştepta să apară, în ciuda posibilelor descurajări
şi dezamăgiri pe parcurs, ale noastre sau ale celor apropiaţi.
Creştem şansele de succes. Ne creştem şansele de succes dacă ne dezvoltăm inteligenţa
multiplă sau, cel puţin, în domeniile în care vrem să excelăm. Trebuie să ne dezvoltăm şi
inteligenţa emoţională şi socială, precum şi abilităţi comportamentale, toate acestea fiind
considerate de psihologi mai importante pentru obţinerea succesului decât abilităţile cognitive. În
Capitolul 7 sunt incluse mai multe sfaturi privind creşterea şanselor de succes şi pentru
dezvoltarea inteligenţei multiple. Inteligenţa multiplă ne ajută să ne valorificăm potenţialul pe
mai multe planuri, sau să ne reorientăm viaţa când aptitudinile native nu ne ajută să atingem
obiective nerealizabile pentru noi. Ne ajută să avem opţiuni alternative de viaţă şi să depăşim
momentele dificile, de neputinţă sau nesiguranţă.

Ce ne motivează dorinţele?
Spiritul pune în mişcare materia (Vergiliu, poet latin)
Întâi spune-ţi ce doreşti să fii; apoi, fă ce trebuie să faci (Epictet, filosof grec)
Cel care are un motiv să trăiască poate suporta aproape orice (Nietzsche, filosof german)
În (Chopra, 2013), este citat un text din Upanişadele hinduiste: ―Eşti reprezentarea dorinţei
tale celei mai profunde. Dorinţa devine intenţie. Intenţia devine voinţă. Voinţa devine faptă.
Fapta devine destin‖. Dorinţele şi scopurile noastre în viaţă ne reflectă personalitatea şi gândirea,
pozitivă sau negativă, idealistă sau materialistă. Ne determină să luăm decizii care ne pot marca
viaţa, privind profesia şi tipul de muncă dorită, viaţa personală, prietenii; dar şi decizii mai puţin
importante, doar relaxante, privind călătoriile şi activităţile extraprofesionale.
Medicii şi psihologii ne spun despre creier că lucrează 24 de ore zilnic pentru atingerea
scopurilor noastre şi că cei care au clar definite anumite scopuri în viaţă, reuşesc să le atingă.
Pentru fiecare scop pe care dorim să îl atingem, trebuie să avem o motivaţie şi argumente solide
pentru a nu da greş. Orice motivaţie este un model care include presupuneri, valori, aspiraţii,
strategii, relaţii, emoţii şi comportament (Zohar&Marshall, 2004). Motivaţia poate fi negativă (în
ordine descrescătoare: depersonalizare, vină şi ruşine, apatie, suferinţă, teamă, foame, supărare,

162
autoafirmare); sau pozitivă (în ordine crescătoare: explorarea, cooperarea, aprofundarea,
perfecţionarea, creativitatea, spiritualitatea).
Motivaţia pozitivă ne ajută să acceptăm schimbarea în bine a atitudinii, a comportamentului,
a viziunii şi gândirii noastre faţă de viaţă, de muncă şi de lume. Motivaţia negativă dimpotrivă ne
îndeamnă să luăm decizii greşite bazate pe motive greşite. Trebuie schimbată la începutul sau pe
parcursul vieţii. În (Zohar&Marshall, 2004), sunt enumerate şapte întrebări care ne ajută să ne
evaluăm şi să ne schimbăm motivaţia dacă este negativă, într-una pozitivă:
1. Ce motive ne stimulează în prezent ca indivizi sau ca parte dintr-o comunitate sau cultură?
2. Cum ne afectează aceste motivaţii comportamentul şi strategiile?
3. Ce rezultate vrem să obţinem?
4. Unde am dori să fim (să ajungem)?
5. Ce motivaţii sunt necesare pentru a ajunge unde dorim?
6. Ce avem nevoie ca să ne schimbăm motivaţia şi să ne atingem scopurile?
7. Ce schimbări comportamentale şi de strategie vedem pentru viitor?
Întrebările 1 şi 2 necesită inteligenţă emoţională, iar 4 şi 5 necesită inteligenţă spirituală.
Întrebarea 3 necesită câte puţin din fiecare. Fără a fi fatalişti, ci doar realişti, trebuie să
recunoaştem că suntem orientaţi greşit privind dorinţele noastre, pentru că ―Din momentul când
începem şcoala suntem instruiţi să ne uităm în afara noastră mai degrabă decât în noi, să ne
concentrăm pe fapte şi probleme practice din lumea exterioară, să fim orientaţi spre scopuri.
Practic, nimic din educaţia vestică nu ne încurajează să reflectăm asupra noastră înşine, asupra
vieţii şi motivelor interioare‖ (Danah Zohar şi Ian Marshall, scriitori americani).
Viziunea noastră despre viitor trebuie defalcată în etape gestionabile, în subscopuri pe care să
le atingem pas cu pas. Putem lăsa lucrurile la voia întâmplării sau a altora sau putem prelua
controlul vieţii noastre. În (Carrington&Whitten, 2005), sunt câteva sfaturi pentru atingerea
scopului propus: (1) recunoaştem lucrurile pozitive pe care le-am obţinut în viaţă până în
prezent, iar pe cele negative le considerăm lecţii valoroase; (2) conştientizăm ce este important
pentru noi; ne va ajuta să ne concentrăm pe acel lucru şi în final să îl realizăm; (3) ne amintim
faptul că creierului nostru îi trebuie un scop pentru a şti ce să gândească; (4) nu ne fixăm un scop
prea înalt de la început, ci scopuri realizabile în viitorul apropiat. Nu procedăm ca în zicala
franceză ―A tăia copacul pentru a culege fructele‖, sacrificându-ne prezentul pentru un viitor
îndepărtat; (5) ne stabilim termene pe parcurs cu mici recompense care ne ajută să ne motivăm;
(6) nu lăsăm ca micile eşecuri, obstacole sau abateri să ne demotiveze; niciodată lucrurile nu
merg 100% cum au fost planificate.

Categorii de scopuri. Devierea scopurilor pozitive prin obsesii negative

(Holden, 2005) prezintă un sistem inteligent de scopuri în care se identifică mai multe
categorii de scopuri pentru care ar trebui să răspundem la mai multe întrebări existenţiale:
- scopuri spirituale (viziune şi valori): Care este viziunea mea şi obiectivul meu real? Ce
preţuiesc şi iubesc cel mai mult? Aceste scopuri sunt considerate fundamentul vieţii.
- scopuri privind personalitate şi caracterul: Cine sunt cu adevărat? Ce tip de persoană
doresc să fiu? Ce fiu sau fiică doresc să fiu? Ce tip de soţ sau soţie doresc să fiu? Ce tip de
părinte doresc să fiu? Ce tip de coleg sau manager doresc să fiu? Aceste scopuri ne ajută
să fim noi înşine, să ne (re)găsim şi să ocupăm locul care ni se cuvine şi ni se potriveşte în
lume, să ne folosim întregul potenţial.
- scopuri privind realizările personale: Ce doresc să fac în viaţă? Sunt scopuri care includ
educaţia, munca, proiectele personale, sănătatea, hobby-urile, temerile, aspiraţiile de

163
 călătorie şi aventură. Dintre toare lucrurile pe care am dori să le facem, trebuie să le
alegem pe cele mai importante pentru noi.
- scopuri privind achiziţiile personale (scopuri financiare şi de proprietate): Ce doresc să
am? Cât de importanţi sunt banii pentru mine şi cât de mulţi îmi doresc sau îmi sunt
necesari? Ce bunuri îmi doresc sau îmi sunt necesare (în ordinea priorităţilor)? Putem
include aici şi scopuri ca: o bună educaţie, o bună sănătate, o bună asigurare şi siguranţă.
- scopuri privind relaţiile personale: Cum mă voi purta cu alţii? Sunt scopuri pentru
îmbunătăţirea calităţii relaţiilor personale privind intimitatea, comunicarea, iertarea,
iubirea, dăruirea (timpului, energiei, atenţiei, resurselor).
- scopuri privind destinaţia finală în diferite etape ale vieţii: Unde doresc să ajung la 30/ 40
de ani, …, şi în finalul vieţii? Sunt scopuri privind realizările dorite pentru viitor şi
locurile unde ne dorim să fim în diferite momente ale vieţii.
- scopuri privind momentul actual: Ce este important pentru mine astăzi? Ce am realizat
până astăzi? Cum îmi pot face cea mai bună viaţă astăzi? Este un fel de jurnal cu
realizările prezente în muncă şi viaţă, raportate la ţintele propuse anterior.
Pentru evaluarea scopurilor de mai sus trebuie să ne întrebăm: Care sunt scopurile mele
adevărate (nu dorinţe trecătoare)? De ce sunt acestea scopurile mele reale (nu doar aparente sau
afişate)? Ni se propune să ne explorăm în primul rând scopurile spirituale şi cele de personalitate
şi caracter, pentru că acestea ne determină în bună parte şi celelalte scopuri în viaţă.
Implementarea inteligentă a scopurilor înseamnă stabilirea stategiei, a momentului şi a
mijloacelor celor mai potrivite pentru a le atinge (privind efortul, eficacitatea, sprijinul necesar).
Înseamnă şi depăşirea eşecurilor, sesizarea oportunităţilor, sinceritatea faţă de noi înşine,
recunoaşterea limitelor noastre şi capacitatea de autocorectare.
Devierea scopurilor pozitive. Toţi avem în personalitatea noastră o latură luminoasă şi una
întunecată. În capitolele anterioare, am arătat mai multe împrejurări care ne pot accentua sau
diminua una sau alta dintre aceste două laturi. Chiar şi cei mai buni dintre noi trebuie să ne
recunoaştem momentele de răutate, apărute la necaz sau mânie. Şi chiar şi cei mai răi dintre noi
avem momente de compasiune şi iubire. Pot fi doar momente sau se pot transforma într-un stil de
viaţă, dacă nu ne lăsăm dominaţi de gânduri şi obsesii negative sau de un anturaj nociv.
Scopurile pozitive pot fi deturnate de temperamente impulsive sau manipulatoare, de
experinţe care ne conduc la devieri de personalitate sau la stări patologice. Sintetizăm mai jos
câteva din cele mai importante scopuri pozitive din viaţa noastră şi acţiunile şi obsesiile negative
către care ne lăsăm conduşi, dacă nu suntem atenţi şi le abandonăm.
Scopuri pozitive pe care le avem mai mulţi dintre noi sunt: dăm viaţă; educăm; adăugăm
valoare (creăm ceva nou); influenţăm în bine pe cineva; ajutăm; reunim pe cei despărţiţi;
împăcăm pe cei supăraţi; sfătuim şi dăm încredere; iertăm; compătimim pe cei în necaz şi îi
ajutăm; acceptăm defectele fizice ale altor persoane, fără a ne lăsa influenţaţi de ele.
Dar, unii deviem de la scopurile pozitive prin gânduri şi obsesii negative: omorâm sau
distrugem vieţi; ignorăm înclinaţiile copilului sau tânărului sau îl împiedicăm să îşi continue
educaţia; distrugem ce au creat alţii; influenţăm în rău, încurajăm viciile, violenţa şi conflictul;
luăm, furăm, minţim şi manipulăm în folos personal; dezbinăm; bârfim, încurajăm conflictul şi
îndepărtăm pe cei din jur; judecăm, criticăm, jignim sau umilim; urâm şi ne răzbunăm; ne
îndepărtăm de oameni sau încercăm să profităm de necazul lor.

164
 Ce ne face fericiţi?
Dacă te uiţi la alţii pentru împlinirea ta, nu vei fi niciodată un om împlinit. Dacă fericirea ta
depinde de bani, nu vei fi niciodată fericit cu tine însuţi. Fii mulţumit cu ce ai, bucură-te de modul în
care sunt lucrurile. Dacă îţi dai seama că nu lipseşte nimic, lumea îţi aparţine (Lao Tzu, filosof
chinez)
Multe doreşte omul, deşi are nevoie de puţine (Goethe, scriitor german)
Dacă vrei să fii fericit, stabileşte-ţi un scop care să îţi comande gândurilor, să îţi elibereze
energia şi să îţi inspire speranţele (Andrew Carnegie, om de afaceri american)
Ca şi filosoful chimez Lao Tzu citat în antetul acestei secţiuni, filosoful roman Seneca ne
spunea ―Lipsa de dorinţe este cea mai mare bogăţie‖ pentru că atunci când ne dorim ceva foarte
mult, devenim obsedaţi. Când suntem mulţumiţi cu ce avem, suntem mai liniştiţi şi de multe ori
reuşim mai mult decât ne-am dorit. Dar câţi dintre noi ne mulţumim cu această bogăţie? Câţi
suntem mulţumiţi cu ce avem şi nu alergăm continuu pentru ceva mai mult? Dar ce reprezintă
acel ―mai mult‖ pe care îl dorim? Pentru unii, reprezintă mai multă importanţă, faimă (să fim ce
nu suntem în prezent); pentru alţii, mai mulţi bani şi mai multe bunuri (să avem mai mult decât
avem); pentru alţii, mai multe realizări (să facem mai mult decât am reuşit până în prezent);
pentru alţii, mai multe fapte bune (să dăruim pentru a ajuta, fără a aştepta recompensă) sau mai
multă iubire (să iubim fără a aştepta iubire). Sunt câteva dintre dorinţele care ne marchează viaţa,
care ne-o întunecă sau ne-o luminează, după cât de mult ne lăsăm obsedaţi şi conduşi de ele.
“A avea” şi “A fi”. Psihologul american Erich Fromm scrie despre diferenţa dintre ―a avea‖
şi ―a fi‖ în (Fromm, 2013). “A avea” (bogăţie, faimă, putere, iubire) a devenit o dorinţă
prioritară în perioada industrială în care ―producţia nelimitată, libertatea absolută şi fericirea
nerestricţionată au format nucleul unei noi religii‖ care promitea şi dădea speranţă. Cu toate
acestea, oamenii şi-au dat seama curând că satisfacerea nerestricţionată a dorinţei de a avea nu îi
conducea nici la bunăstarea, nici la fericirea sau la plăcerea maximă; că visul de a deveni
independenţi şi stăpăni pe vieţile lor s-a sfârşit când toate gândurile, sentimentele şi gusturile lor
au devenit manipulate şi controlate de guvern, de industrie, prin publicitate şi mijloacele de
comunicare în masă. Omul modern a devenit un om ―consumator‖ a cărui nouă religie este să
cumpere ceva nou zilnic, să cumpere tot ce îşi doreşte şi să aibă puţin mai mult decât cei din jur.
A avea ce ne dorim şi a fi bogaţi, faimoşi şi puternici nu este ceva de condamnat dacă nu am
furat sau manipulat; dacă nu am devenit egoişti, zgârciţi, lacomi sau dictatori; dacă nu am
renunţat la visurile noastre şi nu ne-am lăsat acaparaţi de vicii şi plăceri; dacă nu sfidăm bunul
simţ şi pe cei din jur. Devenim egoişti şi zgârciţi când ce avem păstrăm doar pentru propria
plăcere; devenim lacomi când dorim din ce în ce mai mult faţă de ce ne este necesar; devenim
invidioşi pe cei care au mai mult ca noi; devenim nesinceri faţă de cei din jur ascunzându-ne
adevăratele dorinţe; devenim trufaşi considerându-ne mai valoroşi decât suntem; devenim
dictatori când îi obligăm pe alţii să ne sporească averea, faima, puterea sau să ne iubească.
Buddha ne învaţă că pentru a ajunge la cea mai înaltă treaptă în dezvoltarea umană trebuie să
nu mai râvnim la averi sau posesiuni; iar Iisus ne spunea ―La ce îi foloseşte omului să câştige
lumea întreagă, dacă se pierde pe el însuşi‖. Iar umanistul radical Karl Marx (citat de psihologul
Erich Fromm) spunea că luxul este un viciu la fel de mult ca sărăcia şi că scopul nostru este să
fim mai mult, nu să avem mai mult.
A câştiga mai multă bogăţie intelectuală şi spirituală şi mai multă iubire necondiţionată ne
face mult mai puternici în faţă celorlalţi, în faţa provocărilor şi a suferinţelor decât bogăţia
materială sau tot ce putem cumpăra cu ea. Ne-au demonstrat-o foştii domnitori români care nu au
abdicat de la principiile şi credinţa lor în faţa morţii şi mai recent, deţinuţii politici intelectuali şi

165
credincioşi din închisorile comuniste. ―Alege înțelepciunea înaintea bogăției, fiindcă cea din
urmă e tranzitorie, în timp ce prima e pe viață‖ (Socrate, filosof grec).
Psihologul american Erich Fromm ne spune că diferenţa între ―a avea‖ şi ―a fi‖ este dată de
orientarea noastră în viaţă: centrată pe bunuri sau centrată pe om, adică pe noi înşine. Uneori însă
devenim consumatori nestăpâniţi (dincolo de necesităţile pur existenţiale) pentru a ne elibera de
anxietate, pentru a uita sau compensa insatisfacţii personale. Alteori devenim consumatori din
lipsa unor scopuri şi obiective personale sau din lipsa unor preocupări intelectuale, spirituale,
practice, sportive, artistice, care ne fac fericiţi.
Spre deosebire de ―a avea‖ care de cele mai multe ori se referă la lucruri vizibile, ―a fi‖ se
referă la personalitatea şi experienţa noastră interioară, care devine vizibilă prin comportamentul
şi gândurile pe care le transmitem celorlalţi. Putem fi şi vizibil faimoşi, puternici, iubiţi,
zâmbitori şi amabili, dar este doar imaginea pe care o prezentăm în exterior. ―A fi‖ presupune
independenţă, discernământ, gândire critică, exprimarea talentului şi abilităţilor, o permanentă
cunoaştere şi evoluţie personală, dar şi depăşirea egocentrismului şi egoismului.
“A face”. ‖Înțelepciunea vieții e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât
înainte‖ (Nicolae Iorga, istoric român). Acesta ar trebui să fie scopul străduinţei şi a muncii
noastre: să fim utili, să schimbăm sau să îmbunătăţim locul, oamenii, lucrurile pe unde am trecut.
Pe mulţi ne face fericiţi faptul că munca noastră este utilă pentru viaţa, mintea sau sufletul altor
oameni. Altora ne este indiferent dacă ceea ce facem foloseşte la ceva sau cuiva sau doar ne ajută
să trăim, noi şi familia noastră. ―Să facem diferenţa‖ ne dorim mulţi, pentru că dă semnificaţie
vieţii noastre şi ne face fericiţi. Dar câţi reuşim? Unii ne dorim şi suntem fericiţi dacă lăsăm pe
unde trecem o cât de puţină valoare sau schimbare spre bine. Unii dorim să facem diferenţa cu o
mai bună calitate în ce facem, alţii cu o mai mare cantitate. Deosebirea între calitate şi cantitate
trebuie raportată la deosebirea între cele două moduri de viaţă: ―a fi‖ sau ―a avea‖. Calitatea este
preţuită de cei care trăim în modul ―a fi‖, pentru că depinde de personalitatea noastră interioară,
de neabdicarea de la principiile şi valorile noastre. Iar cantitatea este dorită în special de cei care
trăim în modul ―a avea‖, pentru că ne ajută să impresionăm sau să obţinem mai mult, chiar
renunţând la calitate. Dorim mai multe activităţi, funcţii, averi, renunţând la calitatea noastră
umană şi la calitatea muncii noastre.
În (Peale, 2003), găsim mai multe argumente pentru a considera entuziasmul ca principala
trăsătură care ne ajută să facem diferenţa pentru că: ne ajută să muncim cu pasiune, să abordăm
oportunităţile, dar şi problemele, cu încredere şi optimism; ne ajută să credem în ce facem, să fim
dinamici, să suportăm autodisciplina şi să punem lucrurile în mişcare, să muncim mereu spre
binele societăţii; ne îndepărtează teama şi îngrijorarea asupra posibilelor eşecuri. Talentul pe care
îl avem fiecare dintre noi (cel puţin unul), fără entuziasm şi încredere în noi, de obicei îl pierdem
sau nu îl controlăm şi valorificăm suficient. Suntem, după cum spunea scriitorul francez Voltaire,
―ca un cuptor fierbinte care nu coace nimic‖.
(Huszczo, 2009) este o pledoarie pentru a face diferenţa fiind noi înşine, cunoscându-ne şi
utilizându-ne propria personalitate în muncă, prietenie şi societate. Ni se spune că a face
diferenţa depinde de abilităţile şi motivarea noastră şi de oportunităţile existente în viaţa noastră.
Şi psihologul Abraham Maslow ne spunea că ―o persoană nu poate alege înţelept pentru viaţa lui
decât atunci când îndrăzneşte să se asculte pe sine însuşi în fiecare moment al vieţii‖.
“A dărui” şi a iubi”. Viaţa ne este deopotrivă presărată cu daruri pe care le primim, dar şi cu
sentimente şi fapte pe care le dăruim, din propria voinţă sau din obligaţie. Rar ne întrebăm în ce
mod trăim cu precădere: în ―a da‖ sau în ―a lua‖. Toţi primim cu bucurie respectul, încrederea şi
iubirea celorlalţi, dar de câte ori dăruim respect, iubire sau le merităm încrederea? Primim

166
educaţie, sfaturi, îngrijire şi protecţie când avem nevoie, dar de câte ori le dăruim la rândul
nostru? ―Fiecare om trebuie să decidă dacă va merge în lumina creatoare a altruismului sau în
întunericul destructiv al egoismului. Întrebarea cea mai persistentă şi urgentă a vieţii este ―Ce
faci pentru alţii?‖‖ (Martin Luther King, om politic american); ―Este ciudată situaţia aici pe
pământ. Fiecare dintre noi vine pentru o vizită scurtă, neştiind de ce, deşi uneori părând a
presimţi un scop. Totuşi, din punctul de vedere al vieţii zilnice, este un lucru pe care îl ştim - că
omul este aici de dragul altui om‖ (Albert Einstein, fizician elveţian).
―A dărui‖ şi a iubi‖ sunt acţiuni care se intercondiţionează. Dăruim când suntem generoşi şi
capabili de iubire şi iubim atunci când dăruim necondiţionat. Dacă ne analizăm viaţa, ne dăm
seama că, în cea mai mare parte, cerem şi aşteptăm de la ceilalţi sau de la Dumnezeu, mai mult
decât dăruim cu scopul de a ajuta. Ne propunem să fim generoşi în viitor, pentru că în prezent
avem prea multe lucruri de făcut pentru noi înşine. ―Adevărata generozitate pentru viitor este să
dai totul în prezent‖ (Albert Camus, scriitor francez).
Unii suntem fericiţi când primim, alţii, mai puţini, suntem fericiţi când dăruim. Unii suntem
jenaţi când primim mai mult decât am fost în stare să dăruim. Alţii suntem supăraţi că am primit
mai puţin decât am aşteptat, fără a ne întreba dacă meritam. Ne deosebesc personalitatea
interioară, valorile pe care le preţuim, bunul simţ şi, mai presus de toate, dragostea.
Contradicţii existenţiale şi spirituale. Întâlnim multe contradicţii în viaţa personală sau a
celor din jur: aparent avem de toate, dar suntem nefericiţi; avem familie, dar ne simţim singuri;
ne considerăm şi ne lăudăm ca fiind credincioşi, dar nu iertăm, urâm, bârfim, minţim; suntem
liberi (de exemplu, la pensie), dar nu ştim ce să facem cu libertatea; suntem exigenţi şi atenţi faţă
de ceilalţi, dar ne neglijăm propria persoană; suntem inteligenţi, dar nu vedem adevărul sau
facem şi spunem multe prostii. Cauzele acestor contradicţii sunt de obicei legate de dorinţele şi
alegerile nepotrivite pentru noi; de lipsa unui scop în viaţă sau a unor pasiuni proprii şi comune
cu familia; şi, nu în ultimul rând, de personalitatea noastră.
Sfatul înţelepţilor – Ce ne face fericiţi
Suntem fericiţi cu ce avem
- Scriitorul german Bertolt Brecht: “Fiecare aleargă după fericire, neobservând că este la picioarele
lui‖
- Împăratul Marcus Aurelius "Gândeşte-te la ce ai mai degrabă decât la ce îţi lipseşte. Dintre lucrurile
pe care le ai, selectează pe cele mai bune şi care reflectă cât de mult le-ai căuta dacă nu le-ai avea‖
- Scriitorul grec Aristofan: ―Unde este bine, acolo este patria‖
Să facem
- Scriitorul german Goethe: ―O viaţă nefolositoare e moarte timpurie‖
- Scriitorul francez François La Rochefoucauld: ―Un om nu trebuie judecat după calitățile lui, ci după
felul în care știe să și le folosească‖
- Filosoful german Schopenhauer: ―De la prima privire se observă că cei doi duşmani ai fericirii
omeneşti sunt durerea şi plictiseala‖
- Scriitoarea americană Amelia Earhart: ―Cel mai dificil lucru este decizia de a acţiona, restul este
doar tenacitate. Fricile sunt tigrii de hârtie. Poţi face tot ce decizi să faci. Poţi acţiona pentru a-ţi
schimba şi controla viaţa, iar procedura, procesul este răsplata proprie‖
- Filosoful chinez Confucius: ―Ce aud, uit. Ce văd, îmi amintesc. Ce fac, înţeleg‖
- Filosoful chinez Lao Tzu: ―Calea spre a face este a fi‖
- Scriitorul american Mark Twain: ―După 20 de ani de acum în colo vei fi mai dezamăgit de lucrurile
pe care nu le-ai făcut, decât de cele pe care le-ai făcut. Aşa că aruncă parâma. Îndepărtează-te de
porturile sigure. Prinde vântul prielnic în pânze. Explorează, Visează, Descoperă‖
- Filosoful francez Blaise Pascal: ―Plăcerea oamenilor cu adevărat mari e să facă oamenii fericiţi‖

167
- Scriitorul francez Anatole France: “Pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm, nu numai să
facem. Trebuie să și credem, nu numai să plănuim‖
Să fim
- Politicianul italian Machiavelli: ―Bunul cârmuitor trebuie să moară mai bogat în bun renume şi în
preţuire obştească, decât în comori‖
- Neurologul austriac Viktor Frankl: ―Orice i se poate lua omului mai puţin ultima dintre libertăţi: să-
şi aleagă atitudinea în orice împrejurare şi să-şi aleagă propria cale‖
- Scriitorul Jean-Paul Sartre: ―Să fii liber nu înseamnă să faci tot ce vrei, ci să știi că poți să vrei‖
- Părintele Arsenie Boca: ―Viaţa nu e un scop în sine; e numai un mijloc; e numai cadrul unui destin
sau e în cadrul unui destin‖
- Clericul american Henry Beecher: ―Un om este bogat sau sărac în funcţie de ce este, nu de ce are‖
- Filosoful german Meister Eckhart: ―Oamenii nu ar trebui să se concentreze atât de mult pe ce vor
face, ci pe ce sunt‖
- Filosoful grec Aristotel: ―Suntem ce facem în mod repetat. Excelenţa nu este ceva de moment, ci un
obicei‖
Să avem
- Scriitorul englez Gilbert Chesterton: ―Există două moduri de a obţine destul: unul este să continui să
acumulezi mai mult şi mai mult. Celălalt este să doreşti mai puţin”
- Filosoful grec Epictet: ―Omul bogat este cel care se mulţumeşte cu ce are‖
- Oratorul roman Quintilian: ―Nu multe, dar de calitate‖
- Omul politic american Benjamin Franklin: ―Bucuria nu este în lucruri, este în noi‖; ―Dacă toată
bogăţia unui om se află în mintea sa, nimeni nu va putea să i-o fure‖
- Actorul şi scriitorul american Sam Rosen: "Banii nu aduc fericire şi creativitate. Creativitatea şi
fericirea ta îţi aduc bani‖
- Cărţile sfinte: ―Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au
rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri‖ (1Timotei 6:10)
Să dăruim
- Filosoful roman Seneca: ―Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit‖
- Proverb hindus: ―Cei ce dăruiesc au totul. Cei ce se abţin nu au nimic‖
- Biblia: ―Mai fericit este a da decât a lua‖ (Fapte 20, 35); ―Nimeni nu trăieşte doar pentru sine‖
(Romani 14, 7)
- Proverb buddhist: ―Dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta‖
- Scriitorul american Norman Vincent Peale: ―Viaţa nu poate să refuze persoana care dăruieşte totul‖
- Om de ştiinţă şi filosof suedez Emanuel Swedenborg: ―Dragostea constă în dorința de a da ceea ce
este al tău altuia și de a simți fericirea acestuia ca și cum ar fi a ta‖
- Scriitorul francez Jules Renard: ―Nu e greu să fii darnic azi. Greu e să nu regreți mâine‖
- Clericul Vladimir Ghika: ―E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale‖
Să iubim
- Poetul latin Ovidiu: ―Fericit cel ce cutează să apere cu putere ceea ce iubeşte‖
- Scriitorul francez Albert Camus ―Nimic n-ar trebui să te determine să renunţi la ceea ce iubeşti‖
- Poetul latin Vergiliu: ―Iubirea învinge toate‖
- Sculptorul italian Michelangelo Buonarotti: ―Iubirea! Este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului ca
să urce până la el‖
- Psihiatrul american Karl Menninger: ―Dragostea vindecă oameni: pe cei care primesc dragoste şi pe
cei care o dau‖

168
 6. Ce am primit, ce am dat, cu ce ne lăudăm şi ce ne reproşăm?
Valoarea unui om rezidă în ce dă el, nu în ceea ce este capabil să primească (Albert Einstein,
fizician elveţian)
Omul dispare, opera rămâne (Lucreţiu, poet latin)
Nu există pentru om decât o singură nenorocire adevărată: de a se găsi vinovat şi de a avea ceva
să-şi reproşeze (La Bruyère, scriitor francez)
Acţiunile oamenilor sunt cel mai bun indiciu a ceea ce gândesc (John Locke, filosof englez)
Din acest capitol aflăm: câteva criterii pentru autoevaluarea împlinirilor şi eşecurilor personale; un
scurt chestionar pentru autoevaluare; gânduri ale unor personalităţi universale privind necesitatea
autoevaluării periodice şi obiective.
―În dar aţi luat, în dar să daţi‖ ne spune Scriptura. Am primit viaţă, iar cei mai norocoşi
dintre noi am primit un trup sănătos, un acoperiş, o familie bună şi iubitoare, o minte sănătoasă,
calităţi cu care ne putem ajuta în viaţă. În timpul vieţii, primim sfaturi bune, prietenii durabile,
iubire. Dar preţuim şi valorificăm cu adevărat aceste daruri? Îngropăm sau înmulţim talanţii
primiţi? Îi folosim doar pentru noi sau ajutăm cu ei şi pe alţii? Psihiatrul Victor Frankl ne
îndeamnă la autoanaliză: ―Priveşte înapoi la experienţele vieţii tale; ce ai realizat? Ce ai dorit să
realizezi, dar nu ai făcut-o? Care au fost momentele tale de fericire? Ce a fost trist? Ce ai face din
nou şi ce nu ai face?‖. Abia spre sfârşitul vieţii, devenim mândri sau întristaţi de viaţa noastră.
Bătrânii, mai ales de la sate, ne spun că un om împlinit este cel care a construit o casă, a făcut
un copil şi a sădit un pom. Sunt realizări palpabile care, deşi ţin de un mod de viaţă ancestral,
rămân încă valabile. Dar, casa fizică uneori o construim (cu propriile resurse sau cu resurse
împrumutate), alteori o moştenim sau nu o facem de loc şi stăm cu chirie. Copilul reuşim sau nu
să îl facem, iar pomul nu avem întotdeauna unde sau nu ne obosim să îl plantăm. După aceste
criterii, unii putem spune că nu avem cu ce ne lăuda la sfârşitul vieţii.
În viaţa modernă, avem alte criterii după care ne putem cuantifica reuşitele sau eşecurile.
Cele enumerate mai jos pornesc de la premiza că definiţia reuşitei şi succesului vizează împliniri
pozitive, cât de mult valorificăm din ce avem şi cât de mult dăruim; cât de mult ne gândim doar
la noi şi la prezent sau şi la ce lăsăm generaţiilor următoare, căci, după cum ne spune Vergiliu
―Nepoţii tăi vor culege roadele‖.
Criterii pentru cuantificarea reuşitei personale a oamenilor oneşti sunt: am dat mai mult
decât am primit; există oamenii pe care îi iubim şi care ne iubesc sincer; avem educaţie şi/ sau
am reuşit să asigurăm educaţie copiilor noştri; există oameni pe care am reuşit să îi ajutăm, chiar
şi doar cu sfaturi; există oameni cărora am reuşit să le influenţăm viaţa în bine, să îi întoarcem pe
drumul drept; avem valori morale pe care le-am practicat permanent; avem realizări profesionale
sau extraprofesionale, chiar minore, dar cu care ne putem lăuda că le-am făcut singuri; avem
dorinţe împlinite prin efortul propriu; avem credinţa că am făcut ce am putut mai bine, pentru noi
şi pentru alţii. Un criteriu al reuşitei, mai puţin apreciat în prezent, este cultura generală şi
universală dobândită de-a lungul vieţii prin lecturi extraşcolare. O mai găsim azi la cei cu studii
umaniste. Domeniile foarte specializate de studiu în facultăţi, dar şi superficialitatea noastră în
anii adolescenţei, când avem ocazia să ne dezvoltăm cultura generală, ne lasă descoperiţi la acest
capitol, deşi ―cultura este ceea ce rămâne când am uitat totul‖ (maximă franceză).
Criterii pentru cuantificarea eşecurilor noastre sunt: am primit mai mult decât am dat; nu ne-
am valorificat deplin calităţile cu care am fost înzestraţi; există oamenii pe care i-am îndepărtat
din viaţa noastră, pe care i-am jignit sau i-am supărat; există oameni care ne-au cerut ajutorul şi
nu l-am dat; există oameni cărora le-am influenţat viaţa în rău, pe care i-am îndemnat la vicii;

169
avem valori imorale şi vicii pe care le-am practicat noi înşine; avem planuri profesionale sau
extraprofesionale eşuate sau lucruri neterminate; avem dorinţe neîmplinite. Chiar dacă nu ne
putem lăuda cu eşecurile, dacă suntem în stare să le recunoaştem şi reuşim să mai îndreptăm
ceva, putem spune că viaţa a meritat trăită.
În completarea criteriilor de mai sus, adăugăm un chestionar pentru autoevaluare personală
periodică. Pentru a repara mai uşor ce se poate repara, ar trebui să ne autoevaluăm cât mai des
posibil şi începând cât mai devreme în viaţă. Poate fi completat cu întrebări personale şi
specifice, de tipul celor din capitolele anterioare.
Autoevaluarea împlinirilor şi evoluţiei personale
Muncă şi comunicare: M-a pasionat ce am făcut? A folosit la ceva ce am făcut? Sunt mulţumit
cu ce am realizat până acum? Am realizat mai mult sau mai puţin decât mi-am propus? Mi-am
valorificat aptitudinile? Am avut eşecuri personale? Cât de mult m-au afectat eşecurile? Cred că
le pot depăşi sau trebuie să cer ajutor? Am avut eşecuri de grup? Cât de mult m-au afectat
eşecurile de grup? Le putem depăşi singuri sau avem nevoie de ajutor? Am comunicat bine şi
suficient rezultatele muncii mele? (dacă este cazul) Am fost sau sunt un manager bun?
Control emoţional:Reuşesc să îmi controlez emoţiile şi temerile? Reuşesc să depăşesc suferinţa,
umilinţa sau critica?
Relaţii personale: Am ajutat pe cineva, măcar cu un sfat bun? Am refuzat ajutorul cerut de
altcineva? Am îndepărtat familia, prieteni sau colegi cu o vorbă sau faptă necugetată? Am fost
capabil să iert?
Împliniri şi neîmpliniri: Am evoluat pozitiv sau negativ până în acest moment (fizic, psihic,
intelectual, emoţional, social, spiritual)? Ce am neglijat în viaţa mea? Ce mai am de realizat?
Moralitate: Îmi bazez viaţa şi munca doar pe principii morale? Sunt dependent de vicii care îmi
afectează viaţa sau sănătatea? Ce mă ajută să îmi recapăt liniştea sufletească după supărări?
Sfatul înţelepţilor – Autoevaluarea vieţii
- Proverb: ―Cine nu seamănă, nu culege‖
- Biblia: ―După roadă se cunoaşte pomul‖ (Matei 12, 33); ―Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi
cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere‖ (Luca 12, 48); ―Omul cel bun din comoara lui cea
bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele‖
(Matei 12, 35)
- Împăratul roman Marcus Aurelius: ―Astfel să acţionezi, să exprimi şi să gândeşti fiecare lucru, ca şi
cum ai putea să părăseşti chiar în această clipă viaţa. Moartea, viaţa, faima, lipsa de faimă, suferinţa,
plăcerea, bogăţia, sărăcia, de toate acestea, deopotrivă, au parte şi cei buni, şi cei răi dintre oameni,
chiar dacă ele nu sunt nici frumoase, nici ruşinoase; aşadar, nu sunt nici bune, nici rele‖; Tot Marcus
Aurelius ne îndeamnă să acordăm întreaga atenţie ―capacităţii minţii‖ şi nu lucrurilor trecătoare,
lipsite de valoare, să ne îmbogăţim continuu mintea şi spiritul.
- Filosoful chinez Confucius: ―Nu trebuie să te mâhneşti când nu ai o slujbă, ci să te îngrijorezi de
ceea ce îţi trebuie pentru a o dobândi. Nu trebuie să te mâhneşti fiindcă eşti necunoscut, ci să faci
eforturi ca să cunoşti. Nu trebuie să fii afectat de faptul că nu te cunosc oamenii, ci să regreţi mai
curând că tu nu-i cunoşti pe ei‖; ―Să poţi da un sfat şi să nu îl dai înseamnă uneori ca un om să fie
pierdut. Să vorbeşti când nu trebuie să o faci, înseamnă să pierzi cuvintele‖
- Filosoful chinez Mencius: ―Toate lucrurile sunt în interiorul meu şi, pe baza autoexaminării, nu
găsesc mai mare bucurie decât aceea de a fi sincer cu mine însumi‖
- Oratorul roman Cicero: ―Lucrările terminate sunt plăcute‖
- Scriitorul american Zig Ziglar: “Ceea ce realizezi prin atingerea obiectivelor este mai puţin
important decât ceea ce devii străduindu-te să le atingi”
- Filosoful francez Henri Bergson: ―Timpul omului e posibilitatea pe care o are de a-şi povesti
trecutul şi de a-şi premedita viitorul, ca şi de a-şi romanţa actualitatea‖

170
 7. Preţuim viaţa şi ne schimbăm obiceiurile
Câştigă-ţi frumuseţea, nu la înfăţişare, ci în felul de viaţă (Thales, filosof grec)
Nu alerga cel dintâi după nou. Dar nici nu renunţa cel din urmă la cele vechi (Alexander Pope,
poet englez)
Obiceiul este practica îndelungată care în final devine omul însuşi (Evenus, filosof grec)
Fericirea înseamnă să nu ai dureri în trup şi griji în minte (Thomas Jefferson, om politic
american)
Din acest capitol aflăm: sugestii, direcţii şi metode propuse de psihologi şi de medici pentru
îmbunătăţirea şi schimbarea obiceiurilor nutriţionale, educaţionale, emoţionale, sociale şi spirituale;
cum să ne dezvoltăm inteligenţa multiplă, să facem alegeri potrivite, să ne îmbunătăţim şi să ne
echilibrăm relaţiile personale, să găsim suportul sufletesc pentru a ieşi din crize existenţiale; gânduri
ale unor personalităţi universale privind îmbunătăţirea fiecărui tip de evoluţie în viaţa noastră.
―Suntem ceea ce facem în mod repetat‖ (Aristotel, filosof grec). Obiceiurile bune şi rele,
dobândite în viaţă, ne modelează organismul, psihicul şi personalitatea, modul în care muncim şi
trăim. Unii suntem prizonieii obiceiurilor proaste şi nu reuşim să le îndepărtăm toată viaţa; alţii
suntem obligaţi de împrejurări să o facem, dar îndepărtarea lor este cu atât mai dureroasă cu cât
le-am acceptat mai mult timp, pentru că de multe ori obiceiurile proaste se transformă în vicii.
(Lenoir, 2012) ne îndeamnă să ţinem seamă de ―cheile înţelepciunii‖ care ne-au fost transmise
din antichitate şi care ne spun: să ne hrănim şi să ne dezvoltăm viaţa interioară; să acceptăm viaţa
aşa cum este; să cunoaştem şi să învăţăm să discernem; să trăim ―aici şi acum‖; să ne stăpânim;
să facem linişte înăuntrul nostru; să ştim să alegem şi să iertăm. Aceste chei voi fi dezvoltate în
acest capitol, scris cu gândul că ―între noi şi cer sau iad nu este decăt viaţa, elementul cel mai
fragil din univers‖ (Blaise Pascal, filosof francez).

Evoluţie fizică şi psihică

Nu-i totul să trăieşti, ci să fii sănătos (Marţial, poet latin)
Corpul este ancorat aici şi acum, în timp ce mintea călătoreşte în trecut şi viitor (Buddha, profet
indian)
Plânge-te mai puțin, respiră mai mult; vorbește mai puțin, spune mai multe; urăște mai puțin,
iubește mai mult și toate lucrurile bune sunt ale tale (proverb suedez)
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea astfel: ―Sănătatea este o stare de totală
bunăstare fizică, mintală şi socială, şi nu doar lipsa bolii sau infirmităţii‖. Acelaşi lucru ne
spunea acum peste două milenii profetul indian Buddha: ―Secretul sănătăţii, atât pentru minte,
cât şi pentru trup, este să nu jeleşti trecutul, să nu te îngrijorezi pentru viitor sau să anticipezi
problemele, ci să trăieşti momentul prezent cu înţelepciune şi cumpătare‖. În medicina chineză
(Lin, 2006), omul este considerat ―o trinitate a spiritului, minţii şi trupului‖. Medicina chineză
ţine seama de interacţiunea şi interdependenţa aspectelor fizic, mintal şi spiritual ale pacienţilor,
de faptul că emoţiile şi sentimentele influenţează starea de bine a trupului şi invers.
Atât chinezii, cât şi Buddha au anticipat opinia unanimă din prezent a medicilor că stresul,
îngrijorarea permanentă şi gândurile negative, lipsa de înţelepciune şi cumpătare în alimentaţie şi
în stilul de viaţă sunt principalele cauze ale bolilor secolului nostru, cardiovasculare, cancer,
pulmonare. Iar întreţinerea sănătăţii o realizăm în mod natural prin echilibru şi autocontrol; prin
muncă, dar şi relaxare; prin gândire şi emoţii pozitive.

171
 Cunoaştem şi echilibrăm, nu reprimăm inteligenţa organismului
Nouă zecimi din fericirea noastră se bazează pe sănătate (Schopenhauer, filosof german)
Sănătatea, ca şi orice alt lucru pe lume, ar trebui să aparţină celor ce ştiu să se poarte cu ea
(Bertolt Brecht, scriitor german)
Omul nu moare, ci se omoară (Seneca, filosof roman)
Inteligenţa organismului. ―Medicul îngrijeşte, natura însănătoşeşte‖ ne spune un dicton
latin. Organismul uman este aliatul nostru, cel mai bun prieten şi consilierul nostru, care ne ajută
să ne planificăm destinul şi dorinţele şi ne monitorizează sănătatea, astfel încât să ne putem
utiliza eficient întregul potenţial fizic, mintal, emoţional şi spiritual. Este dotat cu o inteligenţă
somatică deosebită, o memorie infinită şi un sistem intuitiv şi unic de ghidare în viaţă, deci are o
inteligenţă proprie (Sisgold, 2009). În medicina chineză, trupul este considerat el însuşi un
vindecător, cu o capacitate înnăscută de a se echilibra şi a se vindeca.
―Inteligenţa devine reală când mintea, inima şi corpul sunt într-o armonie perfectă‖ (Jiddu
Krishnamurti, filosof indian). Deşi pentru filosofii de azi, mintea şi corpul sunt încă separate,
pentru psihologi şi oamenii de ştiinţă, ele fac parte din acelaşi sistem şi sunt interconectate, se
influenţează şi se intercondiţionează reciproc. Câteva concluzii ale cercetărilor în această privinţă
sunt: sentimentele conţin la fel de multă, dacă nu chiar mai multă, informaţie decât gândurile;
informaţia este stocată în corpul fizic, la nivel celular; fiecare gând şi sentiment crează un efect
care se grevează în celulele noastre; şi, această informaţie exercită o influenţă profundă,
subliminală asupra percepţiilor, comportamentelor şi experienţei noastre (Sisgold, 2009).
―Mesagerii noştri biochimici acţionează cu inteligenţă prin comunicarea informaţiei, orchestrarea
unui complex vast de activităţi conştiente şi inconştiente în orice moment. Acest transfer de
informaţie are loc într-o reţea care leagă toate sistemele şi organele noastre, antrenând toate
moleculele de emoţie, ca mijloace de comunicare. Ce vedem este o imagine a unui ―creier
mobil‖ care se mută în întreg corpul, este localizat în toate locurile în acelaşi timp, nu doar în
cap― (Deepak Chopra, medic şi scriitor american)
Pentru susţinerea acestor idei, în (Robson, 2004), se introduce conceptul de “sănătate
profundă”, bazat pe ideea că sănătatea este menţinută prin conexiunile între corp, minte şi spirit;
dar şi prin legăturile noastre cu mediul înconjurător (natural, social). Menţinerea integrităţii
acestor legături este esenţa sănătăţii şi a vieţii.
Ne cunoaştem organismul. Organismul ne vorbeşte direct prin limbajul senzaţiilor primare
ca tensiune, temperatură, greaţă, dureri, schimbări de respiraţie, etc. Trebuie doar stabilim o
legătură naturală strânsă între mintea şi corpul nostru şi să ne conştientizăm organismul. Cu cât
ne cunoaştem şi ne simţim mai devreme corpul şi îi cunoaştem particularităţile şi nevoile
specifice, cu atât mai repede intrăm în armonie cu el, îl hrănim sănătos, îl solicităm în mod
inteligent, fără a-l abuza şi extenua inutil, fără a-i strica echilibrul natural.
(Sumner, 2010) prezintă într-un mod accesibil şi nespecialiştilor, componentele şi funcţiile
importante ale corpului (oasele, coloana, articulaţiile, sângele, nervii, creierul, respiraţia, mersul,
mâncatul, fiziologia emoţiilor, etc), împreună cu tehnici prin care reuşim să le cunoaştem şi să le
simţim, să ne armonizăm cu corpul prin postură, respiraţie, conştientizare şi mişcare. Nu toţi
avem timp să cunoaştem în profunzime anatomia trupului pentru a-i interpreta mesajele. Dar ni-l
putem observa singuri, acordând importanţă şi interiorului, nu doar exeriorului lui.
În (Chopra, 2011), sunt incluse chestionare din care ne putem da seama ce tip de organism şi
de sistem minte-corp avem, conform medicinii Ayurveda: Vata care controlează mişcarea; Pitta
care controlează metabolismul; Kapha care controlează structura organismului; combinaţii de
două sau trei din aceste tipuri. În funcţie de tipul de organism, învăţăm să îl echilibrăm şi să îl

172
vindecăm prin alimentaţie, meditaţie şi mişcare. Învăţăm din cartea amintită cum să scăpăm de
dependenţe şi cum să trăim în armonie cu natura.
Simptome, dezechilibre şi obiceiuri. Când observăm un simptom neplăcut, căutăm întâi
cauza în obiceiurile noastre: am mâncat prea mult sau ceva ce nu ne prieşte; am făcut un efort
prea mare; am luat un medicament sau supliment nou; am fumat sau am băut prea mult, etc.
Simptomele apar din cauza unui dezechilibru al organismului sau doar al unei părţi a lui. Dacă
dezechilibrul a fost provocat de obiceiurile noastre repetate, nu trebuie să ne aşteptăm să ne
reechilibrăm peste noapte. Medicamentele care ne ameliorează simptomele nu ne echilibrează
organismul şi nici nu elimină cauzele, deci obiceiurile nocive. ―Obiceiul este o funie; zilnic
toarcem un fir la el şi, până la urmã, nu se poate rupe‖ (Horace Mann, politician american).
(Robson, 2004) ne atenţionează că ―obiceiurile noastre de azi reprezintă sănătatea noastră de
mâine‖. Şi că: ―Sănătatea optimală este mai mult decât a nu avea vreo boală. Simpla absenţă a
simptomelor nu este sănătate. Sănătatea este un proces dinamic cu caracteristici definite. Este o
stare a abilităţii pozitive de a trăi pe toate nivelele - fizic, mintal şi spiritual. Sănătatea nu este
întreţinerea stării prezente, ci un proces vital de schimbare‖.
Încercăm să reechilibrăm organismul în timp ce el se schimbă. Corpul nostru încearcă să se
reechilibreze şi să se regenereze permanent, în ciuda procesului natural de îmbătrânire şi a
reprimărilor la care îl supunem prin obiceiurile noastre. Trebuie să trăim într-un mod care să
permită organismului reechilibrarea, regenerarea şi adaptarea la schimbările determinate de
vârstă sau de mediu. Medicii ne spun că echilibrul organismului se menţine: (1) prin eliminarea
infecţiilor; (2) printr-un stil de viaţă sănătos (privind nutriţia, hidratarea, mişcarea, somnul,
relaţiile afective şi sexuale); (3) prin menţinerea greutăţii şi controlul porţiilor şi alimentaţiei
zilnice; (4) prin echilibru în toate celelalte aspecte ale vieţii: profesionale, familiale, relaxare, etc;
(5) prin controlul medical periodic sau cel puţin la primele tulburări grave; (6) prin evitarea
automedicaţiei şi utilizarea de metode alternative pentru prevenţie (plante, fizioterapie, terapie
magnetică, acupunctură, presopunctură, etc); (7) prin relaxare şi hobby-uri sau doar plimbări în
aer liber; (8) prin adaptarea efortului la vârstă şi la posibilităţile fizice personale.
―Un om înţelept ar trebui să considere sănătatea ca pe cea mai mare binecuvântare şi să
înveţe cum să obţină, prin propria sa gândire, avantaje din boala lui‖ (Hipocrate, medic grec). Cu
gândirea şi cumpătarea ne menţinem echilibrul fizic şi psihic, ne putem vindeca sau ameliora
boala. Şi în (Robson, 2004), suntem atenţionaţi că starea noastră mintală şi emoţională ne
determină vitalitatea, pe lângă hrana consumată, postura fizică şi munca. Iar filosoful grec
Pitagora ne spune cum ne putem motiva schimbarea obiceiurilor: ―Alege ce este mai bun şi
obişnuinţa îl va face plăcut şi uşor‖.
Controlăm şi prevenim, pentru a nu fi nevoiţi să tratăm
Prevederea este adevăratul curaj (Euripide, dramaturg grec)
Pentru a-ţi asigura o stare bună de sănătate mănâncă puţin, respiră adânc, fii moderat şi
menţine-ţi un interes în viaţă (William Londen, editor englez)
Controlăm sănătatea
Dacă vrem să prevenim desele vizite la medic şi consumul unui număr mare de
medicamente, ne punem mintea la treabă, ne ascultăm organismul şi îi controlăm funcţionarea
prin controlul greutăţii, tensiunii, pulsului, glicemiei, oxigenării sângelui. În acelaşi timp,
verificăm puritatea şi pH-ul lichidelor pe care le bem, compoziţia medicamentelor şi alimentelor
pe care le consumăm; şi, ne echilibrăm stresul cu activităţi de relaxare.

173
 Ne putem autocontrola prin cunoştinţe medicale de bază (din cărţi accesibile şi
nespecialiştilor, cum este de exemplu (Azamfirei, 2003)), dar şi cu ajutorul aparatelor existente
care pot fi folosite la domiciliu. Dar, vizităm medicul: când simţim dereglări grave ale corpului şi
avem simptome acute şi de lungă durată care ne afectează funcţionarea normală a trupului şi a
minţii; în perioada sarcinii şi în primii ani de viaţă ai copilului; în cazul unor accidente.
Unii medici sau farmacişti care nu ne cunosc bine istoricul medical şi predispoziţiile (mai
ales dacă apelăm la spitale de urgenţă sau doar la farmacii) ne pot prescrie tratamente în
contradicţie cu medicaţia curentă sau cu afecţiuni deja existente. În aceste cazuri, autocontrolul
ne scuteşte de complicaţii ulterioare. Medicul grec Hipocrate ne spunea: ―Să cercetăm cele ce s-
au petrecut, să cunoaştem cele prezente, să prevedem cele ce se vor întâmpla‖.
Prevenim îmbolnăvirea
(Lin, 2006) ne spune că, piatra de temelie în sistemul chinez de îngrijire a sănătăţii este
principiul prevenţiei şi al tratării proactive, nu pasive a bolilor. Acest principiu se bazează pe un
alt principiu important, cel al cauzei şi efectului. Înainte de a pune diagnosticul şi a trata efectele,
medicii chinezi vor să afle cauza simptomelor. Au împărţit cauzele bolilor în externe (vânt, frig,
căldură, umezeală, uscăciune şi foc, considerate declanşatori externi ai bolilor) şi interne (o
modificare bruscă sau o manifestare excesivă a emoţiilor ca bucuria, furia, frământarea,
îngândurarea, tristeţea, neliniştea, groaza). În funcţie de sistemul imunitar al fiecăruia,
reacţionăm diferit la aceste cauze interne şi externe.
În (Rădulescu, 2005), suntem îndemnaţi să ne orientăm spre medicii care ne ajută să
prevenim, nu către cei care aşteaptă să ne îmbolnăvim pentru a ne băga în seamă: ―Medicii
excelenţi previn boala; medicii mediocri o tratează înainte de a deveni evidentă. Medicii slabi
tratează boala manifestată‖ (text chinezesc, 2600 îHr); ―Medicul viitorului nu va da
medicamente, ci îi va face pe pacienţi să fie interesaţi de menţinerea organismului, de respectarea
unei alimentaţii sănătoase şi de prevenirea bolilor‖ (Thomas Edison, inventator american).
Sunt descrise trei tipuri de profilaxii (Rădulescu, 2005): (1) profilaxia primară, pe care o
putem face prin imunizare (vaccinare); abandonarea fumatului, alcoolului şi a tuturor obiceiurilor
nocive; mişcare şi alimentaţie sănătoasă; (2) profilaxia secundară prin depistarea precoce a bolii,
când tratamentul poate întârzia sau împiedica apariţia simptomelor (de exemplu, mamografie,
colonoscopie); (3) profilaxia terţiară prin tratament pentru împiedicarea consecinţelor nocive ale
bolilor existente (de exemplu, pentru prevenirea unui nou infarct). Controlul şi prevenţia sunt cu
atât mai utile în condiţiile creşterii duratei medii a vieţii şi a predominării bolilor caracteristice
vârstelor înaintate, multe putând fi prevenite şi evitate printr-o informare şi educare corectă a
populaţiei în scopul prevenţiei şi prin legi care să ajute prevenţia. În lipsa lor, putem preveni doar
prin autocontrol şi prin schimbarea obiceiurilor.
Enumerăm în continuare câteva sfaturi utile ale unor medici care ne ajută să prevenim. Sunt
sintetizate din lucrări de referinţă, multe traduse şi în limba română. Regulile de aur ale
medicului gastroenterolog Hiromi Shunya (Shinya, 2013) pentru prevenirea îmbolnăvirii sunt: o
bună alimentaţie; o apă bună; eliminare regulată; exerciţiu fizic moderat; respiraţia şi meditaţia;
bucuria şi iubirea. (Tombak, 2012) descrie ―doctorii noştri naturali‖: exerciţiul fizic, aerul, apa
(caldă şi rece), alimentele, lumina, somnul şi odihna, postul şi propria minte; precum şi factorii
dăunători pentru sănătate, în principal: neglijarea coloanei vertebrale, respiraţie incorectă, dietă
incorectă, lipsa igienei corporale interne, incapacitatea de a trăi o viaţă fericită.
(Rădulescu, 2005) include factorii pozitivi pentru sănătate, utilizaţi într-un studiu din
Germania din anii ‗70: moştenire genetică bună; alimentaţie sănătoasă; activitate fizică regulată;
evitarea fumatului şi a dependenţei de alcool şi droguri; integrare socială bună; somn odihnitor;

174
ocupaţie ce permite şi iniţiativa proprie; voinţă puternică de a trăi; posibilitatea exercitării voinţei
proprii; senzaţia de bunăstare şi plăcere de viaţă; posibilitatea satisfacerii cerinţelor importante
ale vieţii; relaţie spontană, simţită şi pozitivă faţă de Dumnezeu; sentimentul competenţei;
posibilitatea autoocrotirii; atitudine de încredere; optimism.
(Ludington&Diehl, 1999) descrie următoarele remedii naturale: nutriţia, exerciţiul, apa,
lumina soarelui, cumpătarea, aerul, odihna, încrederea. Tot pentru o sănătate echilibrată,
părintele Arsenie Boca sintetizează ce ne spun medicii şi ne sfătuieşte să respectăm următoarele:
oxigen: să trăieşti în aer cât mai curat; glicogen: să ai o hrană raţională şi echilibrată, nici prea
multă, nici prea puţină; somn: cel puţin 6 ore de somn zilnic; păstrarea hormonilor: să nu faci
risipă de energie sexuală; concepţie de viaţă creştină.
Factorii benefici enumeraţi mai sus sunt incluşi şi motivează direcţiile de prevenţie pe care le
aducem în atenţie în această secţiune, privind: prevenirea infecţiilor; protejarea inimii; respiraţia
corectă; alcalinizarea organismului; echilibrarea metabolismului; creşterea imunităţii printr-o
alimentaţie inteligentă. Detalii despre fiecare dintre aceste direcţii sunt în lucrările referite,
existente şi în limba română.
Prevenim infecţiile
Bolile infecţioase produse de viruşi puternici care declanşau epidemii au fost, în general,
eradicate prin utilizarea antibioticelor. Totuşi, aceleaşi antibiotice au dus la rezistenţa viruşilor şi
la viruşi noi pentru care trebuie permanent descoperite alte antibiotice. Exceptând acele boli care
necesită antibiotice sau tratamente specifice, medicii ne spun că şi stresul şi alimentaţia incorectă
ne scad imunitatea şi ne predispun la infecţii şi la multe boli. În (Newmark&Schulick, 2005),
sunt enumerate principalele boli grave care au drept cauză infecţiile din organism: artrita,
cancerul şi boala Alzheimer. Ni se explică pe larg, ce se produce în corpul nostru şi de ce apar
aceste boli. Aspirina utilizată pe scară largă ca antiinflamator s-a dovedit în timp a avea multe
efecte secundare, determinând afecţiuni renale, ulcere, iritaţii gastrointestinale. Pentru prevenirea
infecţiilor pe cale naturală ni se propun plante antiinflamatoare, accesibile şi în România, ca:
ghimbirul, curcuma (tumeric), ceaiul verde, oregano, rozmarinul, busuiocul, hameiul, la care
adăugăm şi vegetale crude bogate în vitamina C, plante din familia aliacee (ceapa, usturoiul,
prazul, arpagicul) şi grăsimile antiinflamatoare din avocado şi uleiul de măsline extravirgin.
Dacă nu sunt produse de viruşi puternici care necesită antibiotice, infecţiile le putem preveni
şi prin reguli simple de igienă, printre care, cele de igiena interioară şi în primul rând a colonului,
trebuie tratate cu atenţie deosebită. Ne curăţăm colonul în primul rând cu fibre insolubile care au
avantajul că grăbesc tranzitul intestinal (le găsim în coaja fructelor, seminţe, tărâţe, cereale
integrale, crucifere) şi cu apă (500 ml cu o oră înainte de fiecare masă a zilei, conform (Shinya,
2013)). În (Tombak, 2012), ni se prezintă mai multe metode pentru curăţarea completă a
organismului, internă şi externă.
Protejăm inima
În (Barnard, 2009), medicul cardiolog Christiaan Barnard ne sfătuieşte cum să ne păstrăm
inima sănătoasă, dând atenţie nutriţiei, stresului, mediului, activităţilor şi atitudinilor noastre.
Sunt enumeraţi cei mai importanţi factori de risc în privinţa bolilor cardiovasculare (stabiliţi de
Asociaţia Cardiologilor Americani): vârsta (peste 65 ani), sexul (mai ales bărbaţi), ereditatea,
fumatul, hipertensiunea arterială, nivelul crescut al colesterolului, activitatea fizică redusă,
surplusul de greutate, diabetul, stresul. Din (Rădulescu, 2005), aflăm că un studiu din Noua
Zeelandă a arătat că cel puţin 75% din cazurile de boli cardiovasculare se datorează alimentaţiei,
sedentarismului şi fumatului.

175
 Privind nutriţia, suntem sfătuiţi: să evităm dietele care ne duc la tulburări de nutriţie; să nu
renunţăm la nimic, dar să mâncăm mai puţin la o masă; să mâncăm grăsimi potrivite (mai ales
mononesaturate din avocado şi ulei de măsline) şi neprăjite; să trăim natural, punând accentul pe
legume şi fructe proaspete, de sezon şi locale, şi pe varietatea alimentelor; să consumăm vin
roşu, dar cu moderaţie; să mestecăm bine; să mâncăm vitamine şi minerale (ni se dau liste cu
alimentele în care se găsesc cele mai importante vitamine şi minerale, mai ales legume şi fructe
proaspete); să învăţăm să mâncăm ca mediteraneenii (salate, brânzeturi, peşte); să luptăm
împotriva colesterolului cu uleiul de măsline, avocado, usturoi, mirodenii şi condimente; să
mergem mai des la cumpărături, pentru a face mişcare.
Privind stresul, suntem sfătuiţi:
- să ne creăm propriul stres: să evităm nerăbdarea şi graba care, de multe ori, sunt
confundate cu stresul; să alegem stresul care ne motivează şi ne dezvoltă încrederea în
noi înşine (de exemplu, o mutare, schimbarea serviciului, căsătoria, un interviu sau
concurs, etc); să nu ne stresăm în situaţii care nu sunt importante şi să decidem singuri
dacă ne supunem stresului, pentru că în bună parte noi suntem cauza stresului; să nu ne
propunem să susţinem programul altora pe timpul nostru; să nu avem de la noi sau de la
cei din jur aşteptări nerealiste; să învăţăm să delegăm sarcini şi să nu fim perfecţionişti;
să dăm frâu liber sentimentelor. Ni se propune un chestionar pentru autoevaluarea
nivelului de stres. Se acordă punctaje principalelor situaţii care ne produc stres, de
exemplu, moartea cuiva drag, divorţ, despărţirea de cineva drag, criza vârstei a doua,
boală sau accident, pensionare, muncă solicitantă, etc.
- să nu lăsăm tehnologia modernă să ne domine prin telefon, Internet, televiziune. În
schimb, să iubim muzica, mişcarea, relaxarea;
- să dormin bine (lipsa de somn ne scade imunitatea, creşte tensiunea arterială şi riscul de
accidente), dar nu foarte mult (prea mult somn creşte riscul de atac de cord);
- să nu ne îngrijorăm permanent din cauza serviciului şi a colegilor; să ne detaşăm de
problemele de serviciu de mai multe ori pe zi;
- să nu fumăm pentru că fumatul crează dependenţă, ne îmbolnăveşte, scade sistemul
imunitar, dăunează inimii şi scade speranţa de viaţă, şi încă alte argumente contra (până
la 20). Ni se dă şi un chestionar prin care ne putem autoevalua dependenţa de fumat.
Privind mediul, suntem sfătuiţi: să evităm zgomotele (care după fumat reprezintă al doilea
factor de risc cardiovascular pentru că produc teamă şi eliberare de hormoni periculoşi); să nu ne
expunem la fumul de ţigară al altora; să redecorăm locul de muncă; să evităm factorii de stres
psihologic şi emoţional (la serviciu şi acasă), dacă este necesar prin schimbarea locului de muncă
sau a relaţiilor; să acordăm atenţie relaţiei în căsnicie sau prietenie (ni se propune un chestionar
prin care să verificăm cât de bună este relaţia); să nu ne lăsăm dominaţi de apelurile primite pe
telefonul mobil; să iubim lumina şi căldura soarelui (temperaturile scăzute dăunează inimii).
Privind activitatea noastră, suntem sfătuiţi: să mergem pe jos (cel puţin o oră pe zi) într-un
ritm alert; să practicăm sportul care ne place, fără a ne grăbi şi a ne suprasolicita corpul; să ne
relaxăm muşchii la birou (ni se propun mai multe exerciţii pentru acest lucru); să ne găsim
activităţi fizice zilnice (în casă sau grădină), inclusiv să dansăm.
Privind atitudinea noastră, suntem sfătuiţi: să ne arătăm sentimentele şi să ne controlăm viaţa
emoţională; să avem grijă de psihicul şi sufletul nostru; să avem curajul de a fi imperfecţi şi
sinceri, de a ne recunoaşte greşelile şi de a nu minţi; să ne împărtăşim problemele şi să nu
ascundem durerea; să ne stăpânim agresivitatea; să fim independenţi şi să gândim pozitiv; să

176
râdem mult; să avem prieteni; să avem o credinţă (în Dumnezeu, în noi înşine sau în altceva); să
găsim o modalitate (un plan) şi curajul de a ne schimba obiceiurile şi gândurile nocive.
Respirăm corect
Organismul nu ar exista în lipsa oxigenului mai mult de cinci minute. Celulele noastre obţin
oxigen prin sânge, prin respiraţie, dar şi prin piele, prin porii căreia se face un schimb constant de
gaze (Tombak, 2012). (Rădulescu, 2005) ne explică însă şi efectele dăunătoare ale oxigenului în
corpul nostru, dacă este combinat cu substanţe nocive pe care le ingerăm. În această combinaţie,
celule aparţinând sistemului imunitar pot fi distruse de oxigen în timpul procesului de oxidare. În
acest proces, se formează radicalii liberi, care sunt compuşi de oxigen cu agresivitate mare
asupra celulelor sănătoase. Iau naştere în timpul metabolismului, după ce am expus organismul
la substanţe toxice (fum de ţigară, medicamente toxice, raze ultraviolete, etc) sau când suferim
de inflamaţii. Ne putem apăra de radicali liberi prin antioxidanţii din fructe, legume, cereale
integrale, etc, bogate în vitamine C, E, în beta-caroten şi seleniu.
În (Tombak, 2012), (Ludington&Diehl, 1999) găsim mai multe sfaturi şi exerciţii pentru o
respiraţie corectă. În timpul exerciţiilor de respiraţie, ajutăm organismul să reţină dioxidul de
carbon, esenţial metabolismului celular (schimbul de gaze între celule şi sânge). În (Tombak,
2012), ni se explică faptul că, atunci când umblăm mai multe ore prin pădure şi respirăm un aer
bogat în oxigen, ne simţim mai obosiţi deoarece concentraţia de dioxid de carbon este mai
scăzută. Ceea ce nu înseamnă că oxigenul nu este un factor esenţial în viaţa noastră.
În sinteză, principalele sfaturi pentru o respiraţie corectă sunt: (1) respirăm adânc şi rar.
Dacă respirăm mai puţin într-un minut, de atâtea ori ni se prelungeşte viaţa. Când ne ţinem
respiraţia pentru o vreme, schimbul de gaze din sânge este mai bun şi există mai mult dioxid de
carbon necesar metabolismului celular (Tombak, 2012); (2) pentru a preveni bolile
cardiovasculare şi a ne calma nervii, ni se recomandă o tehnică de respiraţie şi relaxare de tipul
4-7-8: respirăm adânc 4 secunde, ne ţinem respiraţia 7 secunde, după care expirăm 8 secunde. (3)
suntem activi. Activitatea fizică ne deschide vasele şi stimulează organismul, dar este de preferat
activitatea moderată care nu ne taie respiraţia; (4) respirăm doar pe nas. Maeştrii yoga ne spun
că respirând pe gură ne grăbim spre moarte; pentru că respirând pe nas, 80% din praf şi microbi
sunt opriţi şi neutralizaţi de mucoasa nazală; (5) respirăm prin piele, prin plimbări în aer liber,
aerisirea locuinţei, îmbrăcăminte lejeră şi naturală; (6) evităm fumatul şi fumul de ţigară de la
alţii; (7) ne înconjurăm de plante verzi; lucrăm în grădină dacă avem posibilitatea.
Alcalinizăm organismul
―Medicii lucrează pentru a ne menţine sănătatea, iar bucătarii, ca s-o strice. De cele mai
multe ori, ultimii au mai mult succes‖ (Diderot, filosof francez). Şi în (Young&Young, 2012), ni
se reaminteşte că, cei trei ucigaşi (cancer, boli de inimă, diabet) sunt legaţi direct de dietă
(dublată de stres). Dieta trebuie să echilibreze corect procesele chimice din organismul nostru.
Cele mai multe diete însă reuşesc să ne dezechilibreze organismul. Suntem atenţionaţi că singura
preocupare privind dieta trebuie să fie menţinerea pH-ului sângelui şi al ţesuturilor în limitele
normale, pentru că nivelul pH al lichidelor interne (scară de la 1 la 14 care măsoară relaţia între
acid şi bază, mai precis concentraţia de ioni de hidrogen) ne afectează fiecare celulă. Valoarea
normală pentru sânge este de 7,365 şi nu trebuie să se distanţeze mult de această valoare. Este
nevoie de 20 de ori mai mult mediu bazic pentru o cantitate dată de acid.
Explicaţia este că procesul metabolic depinde de mediul alcalin. Hiperaciditatea corodează
ţesuturile şi, dacă nu este controlată, întrerupe sau dereglează activităţi şi funcţii ale
organismului, fiind cauza multor boli şi tulburări, precum şi cea care ne menţine graşi. Sângele
începe să extragă minerale alcaline din ţesuturi (sodiu, potasiu, calciu şi magneziu), pentru a

177
echilibra pH-ul. Totuşi, o valoare prea alcalină a pH-ului sângelui indică de fapt o acidifiere a
ţesuturilor care a determinat organismul să acumuleze minerale pentru a neutraliza aciditatea.
Şi în (Shinya, 2013), ni se spune că infarctul miocardic sau stopul cardiac din zorii zilei are
drept cauză refluxul acid, care survine când mâncăm și bem târziu în noapte. Refluxul acid
determină închiderea căilor aeriene, o respirație neregulată, scăderea nivelului oxigenului în
sânge și, în final, lipsa de oxigen în mușchiul inimii. Riscul crește dacă se consumă alcool și
mâncare chiar înainte de a adormi, pentru că atunci când consumăm alcool, centrul respirației din
creier este inhibat, descrescând și mai mult nivelul oxigenului în sânge.
Simptomele incipiente ale acidităţii mari sunt erupţii cutanate, dureri de cap, alergii, răceli,
gripe, oboseală, tulburări de dispoziţie şi dezechilibru neurologic. Ulterior, se pot produce
disfuncţii ale unor glande şi organe (tiroida, suprarenala, ficatul, pancreasul, rinichii, inima); iar
reziduurile acide înmagazinate în ţesutul adipos conduc la îmbătrânire prematură. În plus,
microorganismele (din aer, apă sau produse de propriul nostru corp), a căror înmulţire determină
majoritatea bolilor cronice şi degenerative, prosperă în mediul acid; pe când mediul bazic le
opresc dezvoltarea şi redevin benigne.
În (Young&Young, 2012), ni se dau soluţii (şi reţete) pentru a ne reechilibra pH-ul:
- 80% din dietă să fie alimente alcalinizante (frunze şi legume verzi, castraveţi, crucifere,
rădăcinoase cu conţinut redus de amidon şi zahăr, avocado, legume cu un conţinut mare
de apă şi conţinut redus de zaharuri, roşia, ardeiul, fructe citrice nedulci, seminţe, nuci,
cereale germinate sau mai puţin acide ca meiul, hrişca, alacul) şi doar 20% hrană acidă
(carne, lactate, zahăr, cereale, amidonoase, fructe dulci). Calitatea hranei determină
calitatea globulelor roşii, deci şi a oaselor, muşchilor şi organelor.
- Ne reglăm digestia, pentru că tulburările de digestie duc la înmulţirea microorganismelor
şi a toxinelor şi stimulează un flux de sânge acid. Digestia dificilă sau incompletă
împiedică şi descompunerea proteinelor, care nu mai sunt absorbite în sânge, ci hrănesc
microorganismele din corp, afectând sistemul imunitar. Timpul de tranzit se măreşte când
se crează un mucus pe pereţii colonului (ca apărare împotriva acizilor) determinat de
insuficiente enzime digestive, de lipsa de mişcare, stres, hrană bazată în cea mai mare
parte pe proteine animale, produse procesate, făină albă, ciocolată, cafea, băuturi
alcoolice.
- Curăţim intestinele şi restabilim bacteriile probiotice. Suplimentele luate pe cale orală cu
probiotice sau bifidobacterii nu supravieţuiesc procesului de digestie şi nu au efect în
colon. Trebuie să folosim o hrană care stimulează producerea de probiotice. Cea mai
importantă sursă sunt considerate: sparanghelul, anghinarea, sfecla, ceapa, usturoiul,
cicoarea. Fibra legumelor scade microtoxicitatea, absoarbe aciditatea şi curăţă colonul.
- Consumăm mai multe alimente în stare crudă (cel puţin jumătate din cele 80% alcaline),
deoarece sunt mai alcalinizante crude decât procesate. Alt motiv pentru consumul
alimentelor în stare crudă este invocat cu precădere în (Shinya, 2013): necesitatea
păstrării enzimelor, ca principală sursă de energie şi ajutor în ―sinteza şi descompunerea,
transportul, excreţia, detoxifierea şi furnizarea energiei‖, pe scurt ―cheie care ne deschide
uşa spre o viaţă lungă şi sănătoasă‖. Încălzite la peste 48 de grade Celsius, aceste enzime
se distrug.
- Combinăm corect alimentele:
1. legumele sau fructele cu conţinut redus de zaharuri se pot combina cu alte legume, cu
proteine, amidon sau uleiuri presate la rece;

178
 2. alimentele cu amidon (cereale, pâine, paste făinoae, dovleac de iarnă, cartofi) nu se
combină cu proteine animale, fructe dulci sau ulei, ci doar cu legume sau fructe cu
conţinut redus de zahăr;
3. proteinele de origină animală se combină doar cu legume sau fructe sărace în zahăr; nu
se combină cu alimente cu amidon sau cu uleiuri. Atât proteina animală, cât şi
alimentele bogate în amidon şi zahăr (sau fructoză) devin acide în organism; aciditatea
multiplicându-se prin combinarea lor. Uleiul încetineşte digestia proteinelor animale.
4. fructele dulci se mănâncă separat, nu în amestec cu proteine, amidon, legume sau ulei.
La aciditate mare, se recomandă cât mai puţine fructe dulci (formatoare de acid) şi
înlocuirea lor cu lămâi, grepfrut amar, roşii crude, ardei de toate culorile. Fructele au o
viteză de digestie mai mare, favorizând fermentaţia în tractul digestiv. Iar în
combinaţie cu ulei pot produce constipaţie şi absorbţie slabă a substanţelor nutritive.
5. uleiurile sănătoase (mononesaturate) se combină cu legume şi fructe cu conţinut redus
de zahăr; nu se combină cu alimente bogate în amidon, grăsimi animale sau proteine.
Peste carne sau peşte, în loc de ulei sau unt, se poate stropi cu lămâie, sos de ardei sau
ierburi aromate. Uleiul încetineşte digestia amidonului.
6. seminţele, nucile şi avocado (surse de grăsimi sănătoase) pot fi combinate cu proteine
animale sau din plante, cu alimente bogate în amidon, sau cu fructe bogate în zahăr.
7. nu combinăm mâncarea cu băutura sau cu apa pentru că diluează substanţele digestive.
Trebuie băute cu cel puţin o jumătate de oră înainte de masă. Excepţie fac mesele
vegetariene care pot fi combinate cu băuturi. Ni se recomandă să mâncăm primele
alimentele mai zemoase. Băuturile reci încetinesc digestia, în timp ce puţină apă caldă
după masă stimulează digestia.
(Young&Young, 2012) ne dă liste cu aciditatea şi alcalinitatea alimentelor pe care le
consumăm şi ne dă reţete pentru reechilibrarea pH-ului. În (Lin, 2006), este citat medicul chinez
Jia Ming (1367 e.n.) care ne spune că: ―atunci când nu suntem conştienţi de faptul că naturile
alimentelor pot fi opuse şi le consumăm în acelaşi timp, echilibrul organelor interne va fi
dereglat‖.
Echilibrăm sistemul hormonal şi metabolismul
Unii medicii ne spun că omul nu trăieşte prin ceea ce mănâncă, ci prin ceea ce poate digera.
În ţările civilizate, 90% din populaţie suferă de disfuncţii ale sistemului digestiv, care în timp duc
la degradarea organismului. (Michaels, 2010) reaminteşte importanţa echilibrului hormonal,
insistând asupra avantajelor lui în organism: deblocarea metabolismului, o greutate corporală
normală, un aspect exterior plăcut, energie maximă. Fiecare funcţie a organismului este
controlată de hormoni (hormon în limba greacă înseamnă ―a pune în mişcare‖). Primul efect al
unui sistem hormonal dezechilibrat este obezitatea (a doua cauză de deces, după fumat), pentru
că factorii alimentari (anti-nutrimente, diete restrictive sau porţii prea mari, apă, fumat,
medicamente), factorii sociali (mai ales stresul şi munca excesivă) şi factorii de mediu (toxine)
ne tulbură zilnic sistemul hormonal şi ne perturbă sau chiar ne blochează metabolismul.
Putem alege dieta potrivită pentru noi doar dacă ne cunoaştem organismul şi modul în care
lucrează şi îl afectează hormonii. Pe scurt, metabolismul este definit ca totalitatea moleculelor,
hormonilor şi celulelor care transportă informaţia chimică şi reglează viteza cu care sunt
consumate caloriile. Activităţile metabolice de bază sunt: catabolismul (descompunerea de către
enzimele din tractul digestiv a alimentelor: proteinele în aminoacizi, grăsimile în acizi graşi,
glucidele în glucoză); şi anabolismul (preluarea rezultatelor catabolismului şi transformarea lor
în ţesuturi: musculatură, ţesut gras, oase). Hormonii fac parte din una sau alta dintre aceste

179
categorii. Pentru ca metabolismul să funcţioneze normal, avem nevoie de hormoni din ambele
categorii. Problemele apar când avem prea mulţi sau prea puţini din anumiţi hormoni. Hormonii
cu impact asupra metabolismului sunt: insulina, tiroida, estrogenul şi progesteronul,
testosteronul, DHEA şi cortizolul, epinefrina şi norepinefrina, hormonul de creştere, leptina şi
grelina. (Michaels, 2010) descrie funcţiile şi efectele fiecărui hormon în organism, precum şi
simptomele excesului sau insuficienţei fiecărui hormon.
Ni se propun trei etape pentru reechilibrarea sistemului hormonal (endocrin): (1) eliminarea
sau reducerea anti-nutrimentelor (alimente procesate, grăsimi hidrogenate, cereale rafinate,
siropuri bogate în fructoză, îndulcitori artificiali, conservanţi şi coloranţi artificiali, glutamaţi,
alte alimente conservate sau cu toxine şi chimicale); (2) înlocuirea anti-nutrimentelor cu alimente
nutritive (naturale, integrale, proaspete, neprocesate); (3) reechilibrarea organismului prin
reechilibrarea orelor de masă (la 4 ore) şi a porţiilor; prin detoxifiere şi vitaminizare (cât mai
naturală); prin reechilibrarea nivelului de stres şi a energiei; 7 ore de somn, mişcare zilnică;
eliminarea toxinelor din mediul înconjurător.
În (Perricone, 2005), suntem atenţionaţi că sistemul endocrin este în strânsă legătură cu
sistemul nervos, formând sistemul neuroendocrin care ne protejează organismul prin hormonii de
stres. Dar, pe măsură ce creşte nivelul stresului, cresc şi aşa numiţii ―hormoni ai morţii‖:
cortizolul şi insulina, care duc la confuzie afectivă, pierdere de memorie, creştere în greutate şi
declanşarea procesului inflamator în organism.
Creştem imunitatea organismului prin alimentaţie
Imunitatea este definită ca starea unui organism care a devenit rezistent față de anumite boli
sau otrăvuri. Sistemul imunitar este sistemul defensiv al corpului împotriva organismelor
exterioare şi a celulelor interne nocive. În unele cazuri însă, devine un sistem nociv pentru că
atacă ţesuturile pe care ar trebui să le protejeze, producând bolile numite ―autoimune‖ (scleroza
multiplă, artrita reumatoidă, Alzheimer, diabet de tip 1, lupus, hepatită cronică, etc). Creierul
comunică permanent, şi în ambele direcţii, cu sistemul imunitar şi cu sistemul hormonal,
păstrând legătura între minte şi corp.
Sistemul nostru imunitar se bazează pe două tipuri de imunităţi (Rădulescu, 2005):
- imunitatea înnăscută, cu care venim în lume şi care reprezintă apărarea de bază împotriva
bolilor. Este asigurată prin bariere împotriva infecţiilor, ca de exemplu: tegumentele,
membranele mucoase şi temperatura corpului, precum şi de unele bariere chimice, ca
interferonul şi celulele de apărare - neutrofilele, care pot înghiţi, devora şi digera
microorganismele.
- imunitatea dobândită, numită şi imunitate specifică, pentru că fabrică o anumită
substanţă cu acţiune specifică împotriva fiecărui virus. Pentru aceasta e nevoie de
informaţii prealabile, care sunt ―memorate‖ de sistemul imunitar. Imunitatea dobândită
este activată când imunitatea înnăscută nu e în stare să lupte împotriva agentului patogen.
Sistemul imunităţii dobândite este alcătuit din celule speciale, numite limfocite B şi T,
care produc anticorpi şi citokine.
(Rădulescu, 2005) ne atenţioneză că persoanele în vârstă sunt vulnerabile la infecţii pentru că
îşi pierd imunitatea primară, prin scăderea celulelor responsabile cu depistarea moleculelor
străine, şi sunt mai predispuse la boli autoimune, inclusiv Alzeihmer. Putem creşte imunitatea
prin prevenirea infecţiilor, alimentaţie corectă şi eliminarea stresului.
Privind alimentaţia, medicul grec Hippocrate ne îndeamnă ca ―Alimentul să ne fie
medicament‖, dar ne şi atenţionează: ―Multe boli intră în organismul nostru prin gură‖.
Obezitatea, bolile articulare degenerative şi cele cu componentă alergică, precum şi cele în care

180
există o tulburare a sistemului imunitar, au o strânsă legăturãă cu modul de alimentaţie. Deci,
suntem atenţi la ce mâncăm, cum combinăm alimentele şi cum ne adaptăm alimentaţia la
particularităţile şi sensibilităţile propriului organism şi la anotimp.
În China, îngrijirea pe cale naturală a sănătăţii este o filosofie de viaţă bazată, în principal, pe
concepţia daoistă despre viaţă şi natură, apărută acum 5000 de ani şi adoptată şi de buddhişti
(Lin, 2006). Organele şi părţile corpului şi chiar stările emoţionale au fost clasificate conform
celor ―cinci elemente‖: apă, foc, lemn, metal şi pământ. Prin hrănirea şi guvernarea reciprocă
dintre cele cinci elemente (deci şi a organelor interne care le corespund), organismul este un
sistem complex care are capacitatea să se întreţină şi să se vindece singur. Dar, în acelaşi timp,
afecţiunea unui organ afectează negativ unul sau mai multe organe legate de el. Cele cinci
elemente au importanţă şi în alimentaţie, pentru că fiecare tip de gust este asociat unui element şi
acţionează asupra unui organ pe care îl influenţează: dulce-pământ-splină, amar-foc-inimă, acru-
lemn-ficat, iute-metal-plămâni, sărat-apă-rinichi. Echilibrul gusturilor din alimentaţie ne fereşte
de influenţele negative asupra organelor respective.
Tot în medicina chineză, se consideră că alimentele au energii diferite şi influenţează diferit
corpul. Au fost împărţite în alimente de tip yang (care încălzesc trupul şi stimulează circulaţia
sanguină, cum sunt: carnea de capră şi de pui, ghimbirul, curmalele, piperul, usturoiul, vinul) şi
yin (care răcoresc trupul şi spiritul şi hrănesc rinichii, cum sunt: pere, pepene, plante marine,
miere). Astfel, iarna mâncăm alimente de tip yang (mai ales în timpul unor răceli), vara pe cele
de tip yin, primăvara mai multe alimente dulci (pentru că primăverii îi este asociat elementul
lemn şi gustul acru, care trebuie echilibrat), iar toamna mai multe alimente suculente şi uleioase
(fructe, apă, sucuri, uleiuri vegetale) pentru că este considerat un anotimp uscat şi vântos.
Principiile medicinii chineze le putem completa cu principiile medicinei Ayurveda la baza
căreia stau tot cinci elemente care ne influenţează organismul (Chopra, 2011), dar puţin diferite:
pământ, aer, foc, apă şi spaţiu. Fiecărui tip de organism (Vata, Pitta sau Kapha, în care ne putem
încadra completând chestionarul inclus în carte), îi sunt asociate câte două elemente: aer şi spaţiu
pentru Vata, foc şi apă pentru Pitta, pământ şi apă pentru Kapha. În aceeaşi carte, pentru fiecare
tip de organism, se dau sfaturi alimentare şi de stil de viaţă. Privind alimentaţia, fiecărui tip de
organism i se asociază gusturile care îl (re)echilibrează: dulce, acru, sărat, amar, picant,
astringent. Astfel organismul de tip Vata este echilibrat cu sărat, acru, dulce; Pitta este echilibrat
cu amar, dulce, astringent; Kapha este echilibrat cu picant, amar, astringent. Primul gust are
efectul cel mai puternic pentru fiecare tip de organism. Pentru fiecare tip de organism se asociază
alimentele (corespunzătoare gusturilor potrivite) şi diete recomandate pentru echilibrare. În
general însă, este bine ca la fiecare masă să combinăm pe cât posibil toate gusturile, ţinând cont
şi de recomandările anterioare privind combinarea alimentelor.
Sintetizăm şi completăm cele menţionate mai sus cu câteva idei şi sfaturi privind alimentaţia
care ne ajută să creştem imunitatea (din (Rădulescu, 2005), (Young&Young, 2012), (Tombak,
2012), (Ludington&Diehl, 1999), (Barnard, 2009), (Lin, 2006), (Michaels, 2010), (Shinya,
2013), (Perricone, 2005), (Newmark&Schulick, 2005), (Goldberg&O‘Mara&Becker, 2005),
(Ballentine, 2007), (Robson, 2004)):
- Evităm pe cât posibil zahărul şi alimentele care îl conţin pentru că scade capacitatea
leucocitelor de a ucide microbii (cu atât mai mult cu cât glicemia noastră depăşeşte
valorile normale). Zahărul şi alimentele care se transformă rapid în zahăr (cartofi,
produse de panificaţie, sucuri) sunt considerate proinflamatorii (Perricone, 2005).
- Folosim grăsim vegetale preponderent mononesaturate şi, pe cât posibil, neîncălzite, mai
ales neprăjite. Grăsimile vegetale au un rol esenţial pentru o bună funcţionare a celulelor

181
 din sistemul imunitar dar, un consum exegerat îl poate dezechilibra, ducând la
aterosleroză, obezitate, diabet, cancer, litiază biliară, artroze. Cu excepţia grăsimilor
mononesaturate, celelalte tipuri (saturate sau polinesaturate) se transformă în translipide
prin încălzire, devenind nocive. Din (Rădulescu, 2005), aflăm că acizii graşi
polinesaturaţi, deşi sunt indispensabili pentru organism, dacă este depăşită o anumită
limită, au efecte imunosupresive, inhibă stimularea limfoblastică şi capacitatea de
fagocitare a neutrofilelor şi cresc acţiunea toxică a oxigenului. În plus, pot provoca
infecţii datorită procentului prea mare de Omega 6 faţă de Omega3, optim fiind raportul
1-4 maxim între Omega 3 şi Omega 6.
- Evităm sau folosim mai puţin suplimentarea cu antioxidanţi, minerale şi vitamine prin
tablete şi le preferăm pe cele din hrana naturală (în fructe, zarzavaturi, legume, seminţe,
cereale). Tabletele ne pot deregla organismul, dacă sunt în cantitate prea mare; ne pot da
dependenţă sau ne pot perturba metabolismul natural. Preferăm licopenul din sucul de
roşii; glicosinatele din ridichi şi crucifere; fitoestrogenii din soia, cereale, seminţe de in,
crucifere, fitosterinele, care se găsesc în seminţele de floarea-soarelui, nuci, alune, susan;
flavonoidele din coaja fructelor şi a zarzavaturilor de culoare roşie, galbenă şi violet, din
cireşe, vişine, fragi, căpşuni, mure, afine, mere, varzã şi sfeclă roşie, cartofi, ardei şi
ceapă; fenolii din tărâţele cerealelor şi din nuci; inhibitorii de proteaze din nuci, alune,
cereale şi cartofi; saponinele din păstăioase (fasole, mazăre, soia, năut); sulfidele din
usturoi, ceapă, praz; terpenele din ţelină, mentă, chimen (Rădulescu, 2005).
- Reducem consumul proteinelor animale care scad numărul celulelor naturale ce distrug
microorganismele sau celulele canceroase. Reducerea a doi aminoacizi, fenilalanina şi
tirozina, poate creşte imunitatea (prin creşterea numărului celulelor care distrug
microorganismele) şi previne apariţia cancerului. Aceşti aminoacizi se găsesc în
cantitatea cea mai mică în fructe; urmând (în ordine crescătoare a cantităţii lor) în ouă,
lapte, peşte, carne de vită şi de pasăre.
- Combatem procesul inflamator (considerat în (Perricone, 2005), (Newmark&Schulick,
2005) ca fiind cauza principală a îmbătrânirii şi îmbolnăvirii) prin intensificarea rolului
antiinflamator al peptidelor şi neuropeptidelor din organism. (Perricone, 2005) ne spune
că timusul este cea mai importantă glandă endocrină cu rol în menţinerea sistemului
imunitar. El secretă peptide şi hormoni care: sunt răspunzătoare de maturarea leucocitelor
(celule T) cu rol major în reactivarea imunologică a organismului; influenţează
producerea de anticorpi; ajută la integrarea şi interacţiunea corectă a sistemului imunitar
cu sistemul endocrin şi cu sistemul nervos central.
Pentru combaterea procesului inflamator, am amintit anterior alimentele propuse în
(Newmark&Schulick, 2005). În continuare, enumerăm alimentele propuse în acelaşi scop
în (Perricone, 2005): alimentele de toate culorile curcubeului, dintre care cu efect
antioxidant cel mai puternic (în ordinea randamentului lor) sunt: fructe (prune uscate,
stafide, afine, zmeură, prune, portocale, struguri roşii, cireşe, kiwi, grepfrut roşu) şi
legume (varză creaţă, spanac, varză de Bruxelles, brocoli, sfeclă, ardei graşi roşii, ceapă
porumb, vânătă). Cele mai sănătoase verdeţuri sunt considerate: germeni de lucernă,
frunzele de sfeclă, vegetale frunzoase verzi (spanac, varză de toate tipurile), mărar,
pătrunjel, mentă, cimbru, oregano, dafin, rozmarin, salvie, busuioc, etc.
Ca super-antioxidanţi sunt indicate rodiile, germenii de brocoli şi afinele. Iar ca
super-alimente ne sunt recomandate: acai - fructul minune, aliacee (usturoi, ceapa, praz),
orzul (cu indice glicemic scăzut şi fibre atât solubile, cât şi insolubile), alimentele verzi,

182
 hrişca, legumele cu boabe, ardeiul iute, fructele şi seminţele oleaginoase, germenii de
plante, iaurtul şi chefirul. Tot pentru combaterea inflamaţiilor, în (Robson, 2004), sunt
detaliate beneficiile echinaceei şi ale ginsengului.
Exersăm memoria, evităm depresia şi gândim pozitiv
Câteva sfaturi pentru creşterea puterii minţii sunt (Carrington&Whitten, 2005): să alegem
studiul şi profesia care ne atrag cel mai mult, care ne dezvoltă şi ne pun în valoare calităţile; să
ne păstrăm mintea deschisă spre domenii noi, să permitem creierului să îşi imagineze, să înveţe
şi să creeze; să gândim pozitiv despre abilitatea noastră de a culege şi reţine informaţii; să
repetăm şi să practicăm lucruri noi, să utilizăm tehnologii noi; să corelăm informaţiile cu imagini
vizuale, grafice, pentru a le reţine şi a ni le reaminti mai uşor; să trecem în revistă cărţile înainte
de a le citi în detaliu (sau cursurile înainte de examen sau de întâlniri importante). Să nu uităm
nici ce spune latinul: ―Memora slăbeşte dacă nu o cultivi‖.
Pentru antrenarea creierului ni se dau câteva sfaturi în (Newberg&Waldman, 2009):
- Suntem optimişti şi avem încredere în propriile credinţe. Ni se dau exemplu
supravieţuitorii temniţelor naziste care au rămas în viaţă cu ajutorul optimismului şi
încrederii în Dumnezeu şi în viitor. Aceleaşi elemente au ajutat şi supravieţuitorii
temniţelor comuniste din România. Chiar şi în cazul bolilor considerate incurabile,
credinţa într-un tratament a dus la ameliorare sau vindecare. Optimismul îmbunătăţeşte
sănătatea şi creşte longevitatea. Cercetătorii au ajuns la concluzia că: ―chiar şi o iluzie
optimistă moderată pare să fie neurologic esenţială pentru menţinerea unei bune motivaţii
şi sănătăţi mintale‖.
- Dialogăm cu alţii. Dacă nu ne exersăm abilităţile de limbaj, largi porţiuni ale creierului
nu se vor interconecta cu alte structuri neuronale. Izolarea socială afectează creierul
ducănd la agresiune, depresie şi alte tulburări neuropsihice. Este important să ne angajăm
în conversaţii profunde, cu subiecte importante, nu în conversaţii superficiale şi nici
contradictorii.
- Facem exerciţii aerobice. Ideale sunt mersul sau alergatul. Toate formele de exerciţiu
cresc performanţa neuronală şi reconstruiesc circuitele deteriorate din cauza stresului;
cresc plasticitatea creierului, îmbunătăţesc imunitatea şi scad anxietatea.
- Medităm. Experienţele spirituale îmbunătăţesc sistemul nervos, precum şi sănătatea fizică
şi emoţională. Are efecte antistres şi antidepresie şi de relaxare
- Căscăm. Căscatul induce o activitate neuronală unică pentru aducerea cu rapiditate într-o
stare de trezire, concentrare şi conştienţă cognitivă, pentru refacerea memoriei; dar şi
pentru generarea conştiinţei sociale şi a sentimentului de empatie. Devine şi mai eficient
dacă este combinat cu exerciţii de respiraţie şi cu meditaţia.
- Ne relaxăm conştient. Reducem tensiunea musculară şi oboseala fizică şi relaxăm mintea.
S-a demonstrat că muzica liniştitoare ascute abilităţile cognitive şi îmbunătăţeşte
sentimentul de bunăstare spirituală. Iar concentrarea intensă asupra respiraţiei este una
din cheile reducerii stresului.
- Rămânem activi intelectual. Stimularea intelectuală şi cognitivă întăresc conexiunile
neuronale, îmbunătăţind abilitatea de a comunica, de a rezolva probleme şi de a lua
decizii. Stimularea intelectuală scade impulsul de a reacţiona cu mânie sau teamă. Citirea
cărţilor, urmărirea unor cursuri sau a unor canale TV ştiinţifice şi educative şi angajarea
în activităţi religioase şi spirituale ne ajută cel mai mult.

183
 - Zâmbim. Zâmbetul stimulează circuitele creierului care sporesc interacţiunea socială,
empatia, şi starea de spirit. ―Dacă nu vom fi capabili să zâmbim, atunci lumea nu va avea
pace‖ (Thich Nhat Hanh, lider spiritual buddhist). Invers, omul încruntat stimulează
sentimentele de furie, dezgust şi neplăcere. Iar râsul ajută la scăderea stresului şi la
întărirea sistemului imunitar.
Evităm depresiile. ―Luaţi aminte ca nu cumva raiul care se află înlăuntrul vostru să se
prefacă în iad‖ (Sfântul Nectarie), pentru că ―tristeţea este un duşman al vieţii‖ (Shakespeare,
scriitor englez). Medicii ne spun că se pot evita, ameliora sau amâna depresiile sau bolile psihice
(chiar şi la persoane cu predispoziţii genetice): prin atmosfera plăcută şi ajutorul din familie şi
din comunitatea în care trăim şi muncim; prin prieteniile şi relaţiile afective benefice; printr-o
activitate permanentă care să ne ocupe mintea şi să ne ofere satisfacţii; în cazul persoanelor cu
predispoziţii genetice cunoscute, prin evitarea sau înlăturarea de către cei apropiaţi a unor
factori declanşatori (stres, violenţă, despărţiri dureroase).
Psihicul ne este afectat şi când nu suntem în stare să facem faţă şi să depăşim o decepţie
profesională sau afectivă; când dorinţele şi putinţele personale sunt în dezacord. De multe ori,
psihicul ne este afectat de fizic, de apariţia unei boli grave sau incurabile, confirmând faptul că
vom avea ―minte sănătoasă în corp sănătos‖. În cazul bolilor, psihicul ne îndeamnă să ne gândim
la moarte sau să luptăm pentru viaţă. ―Când sunt bolnav, nu mă gândesc la moarte, ci lupt să
recuceresc viaţa‖ (Victor Eftimiu, scriitor român).
Neurologii ne spun că ―pesimismul expune persoanele la riscul depresiei, anxietăţii,
problemelor de somn, comportamentului compulsiv-obsesiv şi tulburării comportamentului
social‖ (Newberg&Waldman, 2009). Un studiu a scos în evidenţă faptul că pesimismul poate fi
asociat cu o rată mai scurtă a vieţii şi cu o funcţionare mintală mai slabă.
Privind boala Alzheimer în particular, aceasta are cauze patologice sau fiziologice ca infecţii
netratate corespunzător, metabolism defectuos al metalelor, fluctuaţiile hormonale (mai ales la
femei). Dar şi neantrenarea minţii prin învăţare şi socializare continuă până la vârste înaintate.
―Memoria slăbeşte dacă nu o ţi-o exersezi‖ ne spune oratorul roman Cicero. Medicii ne spun însă
că, de multe ori, boala Alzheimer se confundă cu demenţa senilă sau alte tipuri de degradare a
creierului, care necesită o medicaţie diferită şi pot avea cauze diferite.
Mulţi, inclusiv medici, spun că singurătatea este un factor declanşator al depresiilor, al
viciilor (care pot fi considerate degradări psihice) sau al bolilor psihice, în momentul când
rămânem singuri după o anumită vârstă. În afara cazului în care există predispoziţii genetice, se
poate observa că acest lucru este adevărat în cazul persoanelor care nu au preocupări mintale sau
hobby-uri proprii şi nu au un suport spiritual; care sunt obsedate de prezenţa altor persoane lângă
ele (din egoism sau mândrie şi, rareori, din prea multă iubire); care se lasă acaparate de gânduri
negative, proprii sau influenţate de mediul înconjurător. Există însă în lume şi multe persoane
singure, prin propria voinţă (călugări, preoţi catolici) sau după ce au pierdut persoane dragi, şi
care îşi continuă o viaţa socială şi emoţională normală.
Concluzia la observaţiile anterioare privind sănătatea psihicului poate fi următoarea: ―A
rămâne numai la explicaţia materialistă a omului - fără cea morală - înseamnă a nu avea
niciodată o explicaţie suficientă. Medicina preventivă contează pe existenţa sufletului şi a
deciziilor sale faţă de viaţă. Sufletul, pe de altă parte, îşi are paraziţii lui de care trebuie să ştie să
se ferească. Iată de ce în antichitate medicii erau preoţi şi preoţii – medici‖ (părintele Arsenie
Boca).
Gândim pozitiv. Fiecare om este stăpân pe gândurile sale, deci este singurul responsabil de
efectele lor asupra vieţii şi sănătăţii lui, oricât ar da vina pe soartă sau pe alţi oameni. ―Gândul se

184
manifestă prin cuvânt. Cuvântul se manifestă ca acţiune. Acţiunea dezvoltă obişnuinţă. Şi
obişnuinţa îţi întăreşte caracterul. Deci, urmăreşte cu grijă gândul şi felul lui. Lasă-l să răsară din
dragoste, să nască din preocupare pentru alte fiinţe‖ (Buddha, profet indian)
Câteva elemente de gândire şi atitudine pozitivă care ne ajută să avem încredere în noi înşine
şi în capacitatea noastră de a ne construi propria viaţă sunt (Maltby et al., 2010): (1) asumarea
responsabilităţii pentru propria viaţă, stimularea capacităţii de a ne rezolva propriile probleme, de
a ne crea singuri starea de bine; (2) convingerea că putem realiza ceva pozitiv; (3) convingerea
că ne putem dezvolta personalitatea pentru a ne adapta la cerinţele sociale; (4) convingerea că
putem schimba lucrurile pentru a le face mai bine, pentru noi şi pentru alţii; (5) atitudine pozitivă
faţă de noi înşine prin bucuria de a trăi şi de a ne bucura, de a crea o stare de bine şi de fericire în
jur; (6) interpretarea situaţiilor şi a oricărui aspect al vieţii în mod pozitiv; (7) stima faţă de noi
înşine şi încrederea în noi înşine; (8) corectitudinea faţă de noi înşine şi faţă de alţii; (9) evoluţia
continuă pentru atingerea potenţialului nostru maxim; (10) stimularea capacităţii de a ne controla
propriile stări emoţionale; (11) stimularea capacităţii de a ne evalua comportamentul şi de a ne
opri când constatăm că producem neplăcere şi suferinţă în jur sau nouă înşine.
În (Sisgold, 2009), sunt definite trei tipuri de gânduri pe care le avem:
- gânduri care ne înalţă. Sunt toate gândurile pozitive, dorinţele sau credinţele care cresc
spirala energiei în întreg corpul, aducându-ne bucurie şi expansiunea conştiinţei de sine,
recunoaşterea darurilor cu care am fost înzestraţi. Un exemplu de gând pozitiv: ―Îmi
place să cânt şi aş vrea să iau lecţii‖.
- gânduri care ne coboară. Sunt gândurile negative, care ne limitează gândirea, dorinţele
sau credinţele, care determină o scădere a energiei în corp şi crează sentimente stresante
şi o contractare a conştiinţei de sine. Un exemplu de gând negativ: ―Am o voce groaznică
şi m-aş face de râs‖
- gânduri care ne abat atenţia de la situaţii stresante şi ne permit să scăpăm de ele, chiar şi
pentru scurt timp. Este încercarea minţii de a face faţă tensiunilor. Un exemplu este: ―Voi
lua un calculator în locul lecţiilor‖.
Nu ne lăsăm copleşiţi de supărare. Gândurile negative ne apar după o supărare justificată
sau exagerată. Uneori ne supărăm din lucruri atât de mărunte că ne este ruşine ulterior să ne
amintim de cât caz am făcut degeaba. Alteori sunt evenimente copleşitoare care ne schimbă viaţa
sau ne lasă fără familie sau prieteni. Înainte de a ne lăsa copleşiţi de supărare, să avem în minte
următoarele sfaturi înţelepte: ―Întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse....Deznădejdea e
un chip greşit de meditaţie asupra relelor făcute; chipul bun e dimpotrivă, nădejdea. Răul,
nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbolnăvesc mintea prin
asociaţie de idei‖ (părintele Arsenie Boca); ―Întristarea peste măsură ascunde înăuntrul ei
mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă. Una singură este adevărata întristare, cea
care ne cuprinde atunci când cunoaştem bine starea nenorocită a sufletului nostru‖ (Sfântul
Nectarie).
Ne eliberăm de gânduri negative. ―Toate gândurile trebuie spuse înainte de a se întări şi a
birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea‖
(părintele Arsenie Boca). Reuşim să ne eliberăm de gânduri negative adoptând valori spirituale
ca ―adevărul, onestitatea, curajul, simplitatea, compasiunea, cooperarea, libertatea, pacea,
iubirea, înţelegerea, mila, responsabilitatea, toleranţa, integritatea, încrederea, puritatea, unitatea,
recunoştinţa, umorul, perseverenţa, răbdarea, dreptatea, egalitatea, armonia‖ (Buzan, 2002).
Cum poate un om cu astfel de valori, sau măcar o parte din ele, să aibă gânduri negative?
Poate doar dacă valorile nu sunt bine înrădăcinate şi dacă oamenii pe care îi întâlneşte reuşesc să

185
i le zdruncine. Sfinţii sunt poate singurii oameni care au reuşit să împărtăşească toate aceste
valori. Noi, cei obişnuiţi, trebuie să ne străduim să atingem măcar câteva. Dar câţi încercăm?
Câţi ne minţim singuri că suntem buni? Câte modele pozitive găsim în viaţa reală ca se le
imităm? O idee să ne eliberăm de gândurile negative este să ne întrebăm înainte de a spune sau a
face ceva, la ce ar gândi, spune sau face Iisus sau un sfânt la care ţinem. De exemplu, cel care ne
dă numele. Este suficient să-i cunoaştem viaţa şi să-l urmăm ca model. ―Fiţi sinceri şi curaţi în
tot ceea ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă‖ (Ernest Bernea, filosof român).

Ne tratăm psihicul şi inima cu umor

―Dacă eşti deranjat de ceva extern, durerea nu este din cauza acelui lucru, ci din estimarea ta
asupra lui; şi astfel, ai puterea de a revoca acel moment‖ (Marcus Aurelius, împărat roman).
Cauzele stresului din ultimii ani sunt atribuite tehnologiilor avansate care permit lucrul 24 de
ore pe zi şi conduc la ―intensificarea‖ lucrului, la varietatea sarcinilor, dar şi la teama pentru
siguranţa jobului şi siguranţa financiară (Carrington & Whitten, 2005). Stresul are ca efect
debilitarea organismului (prin scăderea imunităţii), şi chiar apariţia unor boli grave, de lungă
durată. A apărut şi o nouă ştiinţă ―psihoneuroimunologie‖ care studiază impactul stresului şi al
gândirii negative asupra sănătăţii. Stresul are ca efect şi diminuarea performanţelor muncii,
diminuarea comunicării, a stimei şi încrederii în noi înşine. Practic ―ne elimină partea gânditoare
a creierului şi ne trece pe modul de supravieţuire‖.
Controlul stresului în momente dificile ca examene, interviuri, conflicte este o necesitate
pentru menţinerea sănătăţii şi a relaţiilor interpersonale. Câteva sfaturi pentru controlul stresului
sunt (Carrington&Whitten, 2005): (1) controlăm timpul, îl planificăm şi ne concentrăm pe ce
contează pentru noi, pentru succesul şi fericirea noastră viitoare; (2) observăm ce situaţii ne
produc stres şi ne propunem să acţionăm pentru a rezolva acele provocări; (3) conştientizăm
simptomele fizice şi comportamentale datorate stresului şi acţionăm pentru controlul lor, astfel
încât să nu ne îmbolnăvim; (4) recunoaştem situaţiile potenţial stresante ce implică alţi oameni şi
începem să îi evităm, întorcându-ne când situaţia se calmează; (5) aplicăm metode de control al
emoţiilor şi de meditaţie; (6) nu încercăm să devenim ―superman‖, suntem selectivi în privinţa
lucrurilor care ne supără şi a modului cum ne petrecem timpul. Cerem ajutor dacă este necesar.
Umorul este poate tratamentul cel mai util oamenilor în situaţiile de încordare psihică, de
stres sau depresie. Iată ce ne spun patru înţelepţi: ―Înainte de toate, învaţă să te bucuri‖ (Seneca,
filosof latin); ―Atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu este încă pierdută. Glumeţii se
dovedesc adesea profeţi‖ (Shakespeare, scriitor englez); ―Ziua irosită este cea în care n-am râs‖
(maximă); ―Mai bine bate-mă, dar lasă-mă să râd‖ (Moliere, scriitor francez)
Medicii neurologi recomandă şi meditaţia sau rugăciunea, în cazul credincioşilor, pentru
atenuarea stresului. În (Buzan, 2002), ni se propune un test realizat de un medic cardiolog
american, prin care ne putem testa singuri simţul umorului, cu implicaţii pozitive directe asupra
sănătăţii inimii. Scorul acestui test se obţine atribuind 1 punct pentru răspunsurile (a), 2 puncte
pentru răspunsurile (b), 3 puncte pentru răspunsurile (c), 4 puncte pentru răspunsurile (d), 5
puncte pentru răspunsurile (e). Cu cât scorul este mai mic, cu atât riscul de a face o boală de
inimă este mai mare.
Avem simţului umorului?
1. Dacă urmăreşti împreună cu prietenii un program TV pe care îl găseşti amuzant, dar
niciunul dintre ei nu îl consideră aşa, cum ai reacţiona? (a) Aş trage concluzia că probabil
am înţeles greşit programul; (b) Mi-aş zâmbi mie însumi, fără ca zâmbetul să îmi ajungă pe
buze; (c) Aş zâmbi vizibil; (d) Aş râde tare; (e) Aş râde din toată inima;

186
 2. Eşti trezit târziu noaptea de un prieten care te sună pentru că este în oraş şi vrea să te salute.
Prietenul este bine dispus, vesel şi glumeţ şi spune glume. Cum ai reacţiona? (a) Nu m-aş
amuza; (b) M-aş simţi amuzat, dar nu aş râde; (c) Aş fi capabil să râd de ceva amuzant spus de
prietenul meu; (d) Aş fi capabil să râd şi să îi dau un răspuns amuzant; (e) Aş râde mult şi din
toată inima cu prietenul meu.
3. Mănânci într-un restaurant cu prietenii când chelnerul varsă pe tine o băutură rece ca
ghiaţa. Cum ai reacţiona? (a) Nu aş fi amuzat; (b) Aş fi amuzat, dar cu siguranţă nu aş arăta-o;
(c) Aş zâmbi; (d) Aş râde; (e) Aş râde din toată inima.
4. Aceeaşi situaţie ca la punctul 3,, cu deosebirea că băutura rece este vărsată pe unul din
prietenii tăi. Cum ai reacţiona? (a) Nu aş fi amuzat; (b) Aş fi amuzat, dar nu aş arăta-o; (c) Aş
zâmbi;. (d) Aş râde; (e) Aş râde din toată inima.

Ne dezvoltăm trăsăturile pozitive şi ne atingem starea de bine

În psihologia pozitivă, starea de bine este subiectivă şi este exprimată prin fericirea
personală, încrederea în noi înşine, respect pentru viaţă, competenţă, eficacitate, perfecţiune,
sănătate fizică şi mintală, relaţii sociale bogate şi de ajutor, respectul celorlalţi pentru noi şi
respectul nostru pentru ceilalţi, o muncă cu satisfacţii, condiţii materiale suficiente, familie şi
comunitate sănătoasă. Trăsăturile umane pozitive care ne conduc la o viaţă fericită şi împlinită şi
la o stare de bine sunt studiate şi clasificate în (Peterson&Seligman, 2004), în care se face
diferenţa între trăsături de caracter şi talentul sau abilităţile care ne ajută în viaţă; se ţine cont de
condiţiile care ne permit sau nu dezvoltarea acestor trăsături; şi se evaluează aceste trăsături prin
rezultatele şi împlinirile prin care se concretizează.
Trăsăturile de caracter pozitive studiate sunt denumite virtuţi ca: înţelepciune, curaj,
umanitate, justiţie, cumpătare şi transcendenţă. Aceste virtuţi sunt susţinute de puterile noastre
de caracter, sau căile prin care se exprimă fiecare virtute în personalitatea noastră. Astfel,
- înţelepciunea se exprimă prin creativitate, curiozitate, dragostea de învăţătură, deschiderea
mintală (gândire critică, discernământ), perspectivă largă asupra lumii;
- curajul se exprimă prin rezistenţă la ameninţări, provocări, dificultăţi sau opoziţie; prin
perseverenţă, integritate şi onestitate, entuziasm şi energie;
- umanitatea se exprimă prin dragoste, amabilitate, generozitate, inteligenţă emoţională şi
socială;
- justiţia se exprimă prin spiritul civic, corectitudine, capacităţi de organizare şi conducere;
- cumpătarea se exprimă prin iertare şi milă, modestie, prudenţă, autocontrol;
- transcendenţa se exprimă prin aprecierea valorilor şi a frumosului, recunoştinţa, speranţa,
umorul, spiritualitatea.
În (Holden, 2005), este citat filosoful american Ralph Waldo Trine: ―Optimistul are dreptate.
Pesimistul are dreptate. Dar unul diferă de celălalt ca lumina de întuneric. Totuşi ambii au
dreptate. Fiecare are dreptate din punctul său particular de vedere şi acest punct de vedere este
factorul determinant în viaţa fiecăruia. El determină dacă este o viaţă cu putere sau impotenţă, cu
pace sau suferinţă, cu succes sau eşec‖.
Ne dezvoltăm conexiunea minte-corp
Este fericit cel care are trup sănătos, spirit iscusit şi fire educată (Thales din Milet, filosof grec)
Medicii ne spun că au văzut vindecări miraculoase din boli grave, doar prin puterea şi
controlul gândurilor asupra corpului. Tot prin puterea minţii, a gândului şi a emoţiilor putem
influenţa procese fizice ca temperatura, bătăile inimii sau sănătatea şi performanţa fizică. Un test
pentru verificarea inteligenţei corpului şi a conexiunii dintre minte şi corp este prezentat în

187
(Sisgold, 2009), prin trei grupe de întrebări, care ne obligă să ne cunoaştem propriul corp şi să ne
gândim la el.
A. Cât de conectat eşti cu corpul tău?
1. Cât de des observi calitatea respiraţiei tale? În acest moment, îţi dai seama dacă respiraţia ta
este superficială sau profundă? Este relaxată? Este scurtă sau întreruptă?
2. Cât de des îţi iei în mod conştient o pauză şi doar observi ceea ce faci? Îţi iei vreodată o pauză
şi respiri adânc, o dată sau de două ori, înainte de a acţiona impulsiv sau te mânii dintr-odată?
3. Cât de des îţi verifici corpul şi îţi dai seama ce simţi cu adevărat? De exemplu, observi când
abdomenul este încordat sau când umerii scârţâie? Eşti conştient când maxilarul îţi este
încleştat sau ai pumnul strâns?
B. Cât de alertat eşti de semnalele corpului?
1. Când simţi o senzaţie neconfortabilă, o durere, încordare sau emoţie, ai tendinţa să asculţi ce îţi
spune corpul? Ignori sau alungi aceste semnale? Îţi schimbi poziţia şi încerci imediat să
îndepărtezi aceste senzaţii şi sentimente?
2. Când iei decizii, mici sau importante, îţi acorzi un moment pentru a te consulta cu corpul tău şi
a observa cum se simte înainte de a decide? Sau, evaluezi faptele şi îţi foloseşti doar mintea
pentru a decide? Îţi verifici stomacul? Inima? Ai avut vreodată un ―sentiment‖ despre ceva?
Ai tendinţa să observi acel sentiment în momentul când apare sau după ce s-a consumat
momentul? Îl ignori sau acţionezi conform acelui sentiment? Cele mai multe decizii ale tale
sunt luate prin folosirea creierului şi a puterilor cognitive?
3. Pe o scară de la 1 la 10, cât de confortabil te simţi în general în pielea ta? Cât eşti de conştient
de corpul tău, de semnalele, postura, obiceiurile şi mesajele pe care le emite?
C. Eşti conştient de dialogul pe care îl ai cu corpul tău?
1. Poţi spune că ai un vocabular prietenos cu corpul tău? Spui lucruri de genul ―Tocmai mi-am
dat brânci să fac asta‖, ―Acel tip îmi dă dureri de cap‖ sau ―Acest job mă îmbolnăveşte şi este
ca o durere în gât‖. Sau ai spus vreodată ceva de genul ―Îmi urăsc corpul‖?
2. Dacă vorbeşti cu asprime către sau despre corpul tău, eşti conştient când spui astfel de lucruri
sau este mai mult un obicei inconştient? Spui des astfel de lucruri? Sau, din când în când?
3. Eşti conştient de potrivirea sau nepotrivirea între cuvintele tale şi limbajul corpului tău? Ai
observat dacă atunci când gura ta spune un lucru, corpul îţi comunică ceva complet diferit? Te
opreşti din a observa cum te simţi când spui cuiva ce mai faci? De câte ori te-ai prins
răspunzând din reflex? Te opreşti din a observa cum eşti din momentul în care eşti întrebat?
Răspunzi ―bine‖ sau te arăţi vesel, deşi nu te simţi astfel în interior?

Ne acceptăm neputinţa
Mulţi nu acceptăm faptul că o dată cu vârsta nu mai suntem în stare să facem multe lucruri
(mai ales fizice, dar uneori şi mintale) pe care anterior le făceam cu uşurinţă. Ne suprasolicităm
fizic şi ajungem la accidente sau chiar devenim ridicoli. Încercăm să ne suprasolicităm mintal şi
devenim depresivi când constatăm că ne-a lăsat memoria şi capacitatea de înţelegere. Trebuie să
ştim când să renunţăm şi să ne retragem. ―Deshamă calul care îmbătrâneşte‖, ne sfătuieşte poetul
latin Horaţiu. Şi tot el ne spune: ―Bucură-te de fiecare zi‖, mai ales la bătrâneţe, când nimeni nu
ne împiedică să o facem.
În prezent, această neacceptare ne conduce la decizia de a ne îndopa cu suplimente pentru a
ne revigora fizic şi mintal. Deşi pe termen scurt aceste suplimente par să aibă efectul dorit, pe
termen lung medicii ne avertizează că se transformă în reziduri toxice care mai rău ne
îmbolnăvesc organismul. Cei ghinionişti sau imprudenţi se văd nevoiţi să îşi accepte neputinţa
mai devreme, după un accident în care pierd o parte din membre sau organe. Aceştia, dacă au
voinţă, îşi pot compensa neputinţa fizică cu o activitate mintală.

188
 Indiferent de situaţie, trebuie să ne acceptăm neputinţele şi să ne reorientăm putinţele spre
ceva ce putem face la vârsta respectivă şi cu resursele fizice şi psihice pe care le mai avem. ―Sunt
două lucruri cu care trebuie să te deprinzi dacă nu vrei să-ţi pară viaţa de nesuferit: neajunsurile
vârstei şi nedreptăţile oamenilor‖ (scriitorul francez Nicolas Camfort).
Sfatul înţelepţilor – Evoluţia fizică şi psihică
Sănătate şi bătrâneţe
- Scriitorul american George William Curtis: ―Fericirea constă, în primul rând, în sănătate‖
- Poetul latin Iuvenal: ―O minte sănătoasă într-un corp sănătos‖
- Filosoful roman Seneca: ―Nimic nu împiedică mai mult redobândirea sănătăţii, decât prea grabnica
schimbare a lucrurilor‖
- Poetul latin Terenţiu: ―Bătrâneţea însăşi e o boală‖
- Oratorul roman Cicero: ―Mănânc ca să trăiesc, nu trăiesc ca să mănânc‖; ―Cele mai mari poveri sunt
sărăcia şi bătrâneţea‖
- Proverb latin: ―Sănătatea bună este mai valoroasă decât cea mai mare avere‖; ―Vindecă-te pe tine
însuţi‖; ―Toţi oamenii vor să aibă sănătate, dar adesea fac totul în contra ei‖
- Politicianul american Benjamin Franklin: ―Devreme-n picioare, devreme-n pat, te fac sănătos,
înţelept şi bogat‖
- Text chinezesc: ―Având un trup omenesc, trebuie să gândim sfârşitul vieţii cu inima‖
Gânduri pozitive, optimism şi umor
- Poetul latin Tibul: ―Seninătatea sufletului (echilibrul lăuntric) este semnul siguranţei‖
- Scriitoarea americană Susan Taylor: ‖Gândul este energie; puteţi clădi o lume sau o puteţi distruge
prin modul de a gândi‖
- Omul de stat american Franklin Roosevelt: ―Oamenii nu sunt prizonierii destinului, ci mai degrabă
prizonieri ai propriei minţi‖
- Scriitorul francez Francois Rabelais: ―Optimiştii se vindecă întotdeauna‖
- Scriitorul american Ralph Waldo Emerson: ―Măsura exactă a sănătăţii mintale constă în dispoziţia
de a găsi ceva bun în toate‖
- Omul politic american Thomas Jefferson: ―Nimic nu-i poate opri pe oamenii cu atitudine pozitivă.
Nimic nu-i poate ajuta pe cei cu mentalitate greșită‖
- Regina Maria a României: ―Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul îşi odihneşte
sufletul‖
- Omul politic englez Benjamin Disraeli: ―Hrăneşte-ţi mintea cu gânduri mari‖
- Conducătorul spiritual tibetan Dalai Lama: ―Acţiunile negative apar invariabil în contextul
gândurilor şi emoţiilor negative. Invers, acţiunile pozitive apar în contextul gândurilor şi emoţiilor
pozitive şi sănătoase‖
- Scriitorul francez Nicolas Chamfort: ―Dintre toate zilele noastre, cea mai irosită este cea în care n-
am râs‖
- Scriitoarea americană Ella Wheeler Wilcox: ―Râzi şi toată lumea va râde cu tine‖
- Proverb latin: ―Prin râs se îndreaptă moravurile‖

Evoluţie intelectuală
Ignoranţa este izvorul tuturor relelor (Francois Rabelais, scriitor francez)
Adevărata ignoranţă nu este absenţa cunoaşterii, ci refuzul de a o dobândi (Karl Popper, filosof
englez)
A-ți cunoaște neștiința este partea cea mai bună a cunoașterii (Confucius, filosof chinez)

189
 Învăţăm, gândim, ne dezvoltăm discernământul
Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci acela care nu ştie să înţeleagă
(Alvin Toffler, scriitor american)
Nu înseamnă că dacă ai păr alb ştii să şi gândeşti (Menandru, poet grec)
Instruirea minţii este la fel de necesară ca hrana pentru corp (Cicero, orator roman)
Filosoful grec Socrate considera ignoranţa ca sursa tuturor relelor; iar filosoful roman Seneca
ne spune ―Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm‖. Învăţăm începând din copilărie, prin
cunoştinţele elementare (dobândite de la părinţi, educatori şi profesori) şi le intensificăm în
adolescenţă şi tinereţe prin cunoştinţe generale sau specializate. ―Cei şapte ani de acasă‖ s-au
dovedit de necontestat şi obligatorii în educaţia copilului. Din păcate, din lipsa de timp a
părinţilor şi ajutaţi de noile tehnologii, copiii au devenit autodidacţi, orientaţi evident spre
activităţi ludice şi mai puţin educative, limitându-se doar la cititul cărţilor impuse la şcoală. Se
neglijează faptul că fiecare carte citită adaugă cel puţin o învăţătură în mintea noastră. Nu există
carte care să nu aibă cel puţin o idee din care putem învăţa. Cei cu discernământ învaţă şi din
cărţile considerate nocive, ce şi cum nu trebuie să facă. Iar cei care nu îl au, învaţă din ele să fie
mai răi. Lecturile, ca şi filmele, ne construiesc, dar ne şi testează caracterul şi discernământul.
Cunoştinţele elementare şi generale sunt din ce în ce mai neglijate de tineri. Acest lucru ar
putea explica faptul că mulţi, care se consideră intelectuali pentru că au terminat o facultate,
vorbesc incorect şi nu posedă cunoştinţe elementare în domeniile de bază. Cunoştinţele generale
din liceu sunt filtrate de tineri prin prisma preferinţelor lor sau a intenţiilor lor pentru viitor. Un
motiv este şi cantitatea mare a informaţiilor pe care trebuie să le reţină în detrimentul explicării
lor logice, a asocierii dintre ele sau cu alte domenii. ―Memoria este cel mai mare duşman al
judecăţii‖ (Bernard Fontenelle, scriitor francez).
Lozinca ―învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi‖ a lui Lenin, deşi corectă în ciuda odiosului ei promotor,
trebuie completată cu o nouă lozincă ―gândiţi, gândiţi, gândiţi‖, inexplicabil neglijată în educaţia
tinerilor, deşi raţiunea şi dialectica au fost promovate încă din antichitate ca metode de
învăţământ eficiente (Florian, 2001). Filosoful francez Rene Descartes în secolul 17 a ridicat
raţiunea şi îndoiala la nivel existenţial: ―dacă mă îndoiesc cuget; şi ca să cuget trebuie să exist‖
(Descartes, 2006). Încurajarea gândirii libere şi a raţionamentului este condiţia construirii
personalităţii tânărului capabil să-şi ia soarta în propriile mâini.
Cunoştinţele de specialitate sunt prezentate în multe cazuri pe baza aceluiaşi principiu al
acumulării şi mai puţin al analizei şi raţiunii proprii. Acest lucru explică faptul că mulţi
absolvenţi de facultate sunt unilateral pregătiţi, reuşesc cu greu să gândească singuri, iar multe
lucrări de cercetare şi teze de doctorat sunt plagiate. Pe lângă acumularea cunoştinţelor primite
de la şcoală şi de la părinţi, trebuie să încurajăm tinerii să fie autodidacţi (eventual, alegându-şi
mentori potriviţi) şi curajoşi în exprimarea ideilor proprii, în abordarea profesorilor prin
întrebări, în dezvoltarea de timpuriu a propriei creativităţi. Iar ca adulţii, trebuie să ne
descoperim pasiuni de timp liber care ne vor completa şi împlini existenţa. La maturitate, ar
trebui să apară creaţiile noastre proprii, practice, ştiinţifice, artistice, etc. La bătrâneţe, deşi
diminuat ca scop, învăţatul continuă prin lecturi preferate şi, dacă este cazul, creaţii proprii.
Aspectele semnalate mai sus afectează creativitatea viitorului adult şi dificultatea lui de a se
descurca singur în situaţii noi şi dificile.
Neexersarea raţiunii şi a discernământului ne face vulnerabili în faţa minciunii şi
manipulării politice, mediatice, din reţelele sociale, dar şi în faţa prietenilor nocivi, pentru că nu
putem distinge corect între bine şi rău, între gândirea corectă şi incorectă, între adevăr şî
minciună sau manipulare. ―Să aveţi în toate discernământ şi înţelepciune. Feriţi-vă de extreme‖

190
(Sfântul Nectarie); ―Toţi oamenii s-au născut înţelepţi, dar nu îşi folosesc înţelepciunea; ei
seamănă cu orbul care, cu lampa în mână, nu poate vedea drumul‖ (călugăr tibetan); ―Mulţimea
cunoştinţelor nu te învaţă să ai minte‖ (Heraclit din Efes, filosof grec); ―A studia și a nu gândi e
o risipă. A gândi și a nu studia e periculos‖ (Confucius, filosof chinez); ―Educaţia nu înseamnă
cât ai memorat şi nici chiar cât de mult cunoşti. Înseamnă a fi capabil să faci diferenţa între ce
ştii şi ce nu ştii‖ (Anatole France, scriitor francez).
Cei care au neglijat de-a lungul vieţii aspectele intelectuale şi pasiunile proprii îşi acceptă cu
greu retragerea (uneori forţată) la pensie, când se simt inutili şi se plictisesc. Dimpotrivă, cei care
au avut o activitate intelectuală susţinută în timpul vieţii aşa zis active, atât prin lecturi, cât şi
prin activităţi practice preferate în timpul liber, vor suporta uşor şi cu plăcere retragerea la pensie
care le permite să se bucure de libertate şi să se dedice integral lecturilor şi activităţilor preferate.
Faptul că am îmbătrânit şi nu mai avem aceeaşi memorie şi agerime ca la tinereţe nu
motivează încetarea studiului. ―Îmbătrânesc şi tot învăţ‖, ne spune scriitorul grec Eschil, dar şi
proverbul românesc: ―Omul învaţă cât trăieşte şi tot neînvăţat moare‖.
Învăţăm din experienţa altora
Există trei metode de a deveni înțelepţi: Meditația, care e cea mai nobilă. Imitația, care e cea mai
simplă. Experiența, care e cea mai amară (Confucius, filosof chinez)
Din greşeli înveţi, dar te costă scump (Vauvenagues, scriitor francez)
Dacă suntem înţelepţi sau doar bine îndrumaţi, nu aşteptăm propriile greşeli, ci învăţăm din
greşelile sau experienţa altora. ―Înţelept este cel care ştie din experienţa altora‖ (Syrus, scriitor
latin). Avem două surse de învăţare, care ar trebui să devină complementare: să învăţăm din
experienţa limitată şi, uneori, într-o viziune subiectivă a celor din jur (părinţi, rude, vecini,
prieteni) şi să învăţăm din experienţa universală, mult verificată şi valabilă de peste două milenii.
După cum ne dăm seama din învăţăturile filosofilor, medicilor, politicienilor, împăraţilor sau
profeţilor din antichitate, oamenii din acele vremuri aveau aceleaşi calităţi şi defecte, emoţii şi
gânduri. Erau altele condiţiile de trai, dar şi modul în care aceste învăţături erau propagate şi
receptate. Totuşi au străbătut mileniile şi au rămas valabile şi pentru noi, cei de astăzi.
Este inexplicabil faptul că, având acest bagaj de învăţăminte despre viaţă, şcoala ne învaţă de
toate, dar mai puţin cum să trăim. Părinţii abia reuşesc să îşi trăiască propria viaţă şi se gândesc
cu adevărat la a noastră doar când ne îmbolnăvim sau trebuie să facem o alegere importantă.
Profesorii, în cel mai bun caz, se gândesc şi ne îndrumă spre viitoarea profesie. Ne mai rămân
cărţile, celor care le folosim, şi adolescenţa ca perioadă optimă să învăţăm să trăim. Dar, cine are
timp să citească şi inteligenţa să înţeleagă toate cărţile care conţin înţelepciunea lumii? Cărţile
care ne plac în perioada adolescenţei le înţelegem cu altă minte şi experienţă mai târziu; unele nu
ne mai plac, iar pe altele reuşim să le aprofundăm mult mai târziu. Important este să fim
îndrumaţi în lecturi, nu să le alegem doar după preferinţele vârstei (când fetele citesc cărţi de
dragoste; iar băieţii citesc cărţi poliţiste şi de aventuri).
Multe din cărţile de psihologie sau filosofie către care ne putem îndrepta sunt generale şi
superconceptualizate, imposibil de luat ca îndrumar în viaţa zilnică. Altele, dimpotrivă, sunt
concentrate asupra unui singur aspect al vieţii (fizic, psihic, profesional, emoţional, social sau
spiritual). Unele sunt inaccesibile nivelului de înţelegere al adolescenţilor, sunt neatractive şi
nepractice; iar altele, dimpotrivă, sunt pline de exemple şi sfaturi concrete din care avem ce
învăţa. Câteva dintre acestea din urmă au fost referite şi în cartea de faţă.
La maturitate, avem multe cărţi de popularizare pe diverse subiecte care ne interesează la un
moment dat în viaţă: sănătate, nutriţie, creşterea copilului, meditaţie, religie, chiar şi psihologie şi

191
filosofie de buzunar. Dar aspectele vieţii noastre sunt atât de multe şi de variate încât ne-ar fi
imposibil să citim şi mai ales să le aprofundăm pe toate şi să le punem în practică. Au apărut şi
multe site-uri cu informaţii de actualitate din domeniile care ne interesează; din unele avem ce
învăţa; altele însă ne derutează sau chiar ne deturnează de la adevărata înţelepciune.
Zilnic, ne împărtăşim unii altora diferite experienţe, reuşite sau nu. Unii simţim nevoia să le
împărtăşim în scris. Unele experienţe sunt dramatice, altele educative. Cele mai multe însă sunt
experienţe sentimentale sau mondene. Depinde de noi spre ce tipuri de experienţe ne îndreptăm
spre a deveni mai înţelepţi. Depinde de noi dacă ne îndreptăm spre o carte din care avem ce
învăţa sau spre o carte de divertisment sau chiar dăunătoare (de exemplu, cărţi care ne învaţă
cum să păcălim şi să manipulăm). Cărţile, ca şi prietenii, sunt îndrumătoare şi stimulatoare, sau
provocatoare şi nocive.
Cel mai bine şi temeinic învăţăm când, după ce am citit sau am auzit de o experienţă de viaţă
reuşită sau nu a altor persoane, ne punem întrebări privind cauzele succesului sau eşecului lor şi
încercăm să găsim răspunsuri şi să le analizăm. La fel ar trebui să procedăm şi după propria
noastră experienţă, să o analizăm şi să o împărtăşim altora. ―Experiența nu e ceea ce i se
întâmplă unui om, ci ceea ce face acel om cu ce i se întâmplă‖ (Aldous Huxley, scriitor englez).
Alegem mentori potriviţi
Dacă am pleca trei într-o călătorie, cu siguranţă aş avea doi maeştri. Aş alege ceea ce au bun ca
să imit şi ceea ce au rău ca să mă îndrept (Confucius, filosof chinez)
Avem nevoie de mentori şi modele, atât pentru formarea caracterului, cât şi pentru formarea
profesională. Majoritatea intelectualilor, meseriaşilor sau din alte categorii profesionale, dacă au
un dram de modestie, atribuie o parte din succesul lor profesional mentorilor providenţiali pe
care i-au întâlnit şi care i-au sfătuit şi orientat. Comparând cariera noastră profesională cu un tren
pe care îl conducem câteva decenii, trebuie să fim recunoscători celor care ne-au pus pe şine (ne-
au ajutat să alegem drumul cel potrivit pentru noi); dar şi celor care ne-au pus locomotiva (ne-au
stimulat şi ajutat să pornim pe drumul carierei noastre). Dacă nu suntem recunoscători acestor
oameni, nu i-am meritat, pentru că orgoliul nostru este mai puternic decât adevărul, iar
―nerecunoştinţa este fiica orgoliului‖ (Cervantes, scriitor spaniol).
Când avem posibilitatea să ne alegem mentorul, dacă nu vrem să ne păcălim singuri, nu îl
alegem dintre profesorii la care avem cele mai mari şanse să obţinem note mai mari sau dintre
persoanele care ne pot asigura avantaje nemeritate; ci dintre cei de la care avem cel mai mult de
învăţat, pe care îi preocupă viitorul nostru şi care ne corectează când greşim. Valoarea şi etica
profesională, lipsa de egoism profesional şi capacitatea de stimulare şi încurajare a tinerilor sunt
calităţile de bază pe care trebuie să le căutăm la mentorii noştri.
În (Gardner, 2011), ni se spune că una din atribuţiile şi calităţile unui profesor este să
dezvolte inteligenţa multiplă a tinerilor prin individualizare şi pluralizare. Prin individualizare,
profesorul trebuie să cunoască cât mai bine profilul inteligenţei fiecărui tânăr pentru care este
responsabil şi, pe cât este posibil, să îl înveţe şi să îl evalueze astfel încât să îi pună în valoare
capacităţile. Prin pluralizare, profesorul trebuie să decidă asupra subiectelor, conceptelor şi
ideilor care sunt de cea mai mare importanţă şi să le prezinte în moduri diferite. Când este învăţat
în mai multe moduri, un subiect este receptat de mai mulţi tineri şi este înţeles mai bine.
Modalitatea multiplă de predare se bazează pe (şi chiar dezvoltă şi) inteligenţa multiplă a
profesorului, nu doar a studentului. ―Singura contribuţie mai importantă a educaţiei în
dezvoltarea copilului este să îl ajute în domeniul care se potriveşte cel mai bine cu talentele lui,
în care va fi satisfăcut şi competent. Trebuie să petrecem mai puţin timp ierarhizând copiii şi mai

192
mult timp să îi ajutăm să îşi identifice competenţele şi darurile naturale şi să şi le cultive. Sunt
sute de moduri de a reuşi şi multe abilităţi diferite care îi vor ajuta să ajungă acolo‖ (Howard
Gardner, psiholog american). Iar articolul 29 din Convenţia Naţiunilor Unite pentru Drepturile
Copilului ne spune: ―Statele participante sunt de acord că educaţia copilului trebuie direcţionată
spre dezvoltarea personalităţii copilului, a talentelor şi a abilităţilor sale mintale şi fizice până la
potenţialul lor maxim‖.
Învăţăm învăţând pe alţii
Filosoful roman Seneca ne îndeamnă să învăţăm învăţând pe alţii. Împărtăşindu-ne
cunoştinţele, contribuim la sporirea propriei învăţături şi adăugăm o perlă în şiragul de lucruri
bune din viaţa noastră. ―Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm‖ (Victor
Hugo, scriitor francez). Dacă suntem altruişti, ne întrebăm: ce facem cu cunoştinţele dobândite
prin străduinţa altora sau prin propria experienţă? Nu toţi avem talent pedagogic şi nu ne dorim o
carieră didactică. Şi nici nu ne considerăm specialişti în orice domeniu şi în orice aspect al vieţii
ca să dăm lecţii altora. Dar atunci când suntem convinşi că putem îndruma bine pe cineva, cu
cunoştinţe pe care vedem că nu le are, este datoria noastră să o facem. Altfel, degeaba am
acumulat cunoştinţe şi experienţă, dacă nu ne-au folosit decât nouă. ―Să-ţi placă să înveţi pe alţii
şi să nu fii mândru că ştii‖ (Alexander Pope, poet englez). Dar, ―sfatul neînsoţit de sprijin este
asemenea unui trup fără suflet‖, ne spune un proverb spaniol.
Nu trebuie să ţinem cursuri ca să îndrumăm pe cineva. Uneori este suficient exemplul
personal şi motivarea corectă a acţiunilor noastre pozitive, îndemnul spre gândire şi raţionament
personal. Socrate ne spune: ―Nu pot învăţa pe nimeni nimic. Pot să-l fac doar să gândească‖. Iar
scriitorul american William Arthur Ward ne spune: ―Profesorul mediocru vorbeşte. Un bun
profesor explică. Un profesor superior demonstrează. Profesorul măreţ inspiră‖.
Ne dezvoltăm inteligenţa practică şi creativitatea
Practica este cel mai desăvârşit profesor (Hippocrate, medic grec)
Educaţia are nevoie de trei lucruri: daruri fireşti, studiu şi exerciţiu (Aristotel, filosof grec)
Creativitatea este capacitatea de a sesiza şi a reacţiona (Erich Fromm, psiholog american)
Procesul creator este acel proces de gândire care soluţionează o problemă într-un mod original şi
util (Herbert Fox, psihiatru american)
Inteligenţa practică. ―Nu e îndeajuns să ai o minte bună, scopul principal e să o foloseşti
bine‖ (René Descartes, filosof francez). Psihologii definesc inteligenţa practică prin abilitatea
mintală de a face faţă provocărilor şi oportunităţilor vieţii. Include capacitatea de a gândi şi
decide singuri, de a fi creativi şi curioşi, de a învăţa şi evolua permanent. Părinţii şi profesorii
sunt primii care ne pot învăţa aceste lucruri şi ne pot ajuta să ne dezvoltăm acest tip de
inteligenţă, prin dezvoltarea aptitudinilor mintale şi creative. Mai târziu în viaţă, ne demonstrăm
sau ne dezvoltăm inteligenţa practică prin capacităţi organizatorice şi de management, de
comunicare şi de empatizare, prin capacităţi de rezolvare a problemelor şi de depăşire a
situaţiilor dificile, de sesizare şi valorificare a oportunităţile întâlnite. În concluzie, inteligenţa
practică ne ajută să trăim în lumea reală şi să fim folositori.
Oricât am fi, unii dintre noi, înclinaţi spre teorie în munca noastră, în cele din urmă trebuie să
ne întrebăm cui folosesc studiile şi rezultatele noastre teoretice. Unii le folosim în educaţia
tinerilor, alţii le publicăm pentru a le împărtăşi altora sau doar pentru a ne îmbogăţi CV-ul şi a le
ascunde în biblioteci, fără a fi prea mult preocupaţi de utilitatea lor. Chiar şi atunci când studiile
sau cursurile noastre au un scop educativ, uităm că, în epoca tehnologizării şi a globalizării,

193
tinerii au devenit practici, vor să înveţe ce îi ajută rapid să câştige bani, să acceadă la funcţii
importante, să atragă prieteni. După ce termină şcoala sau facultatea (care le oferă multe
cunoştinţe teoretice), se înscriu la cursuri practice, de mult ori uitând teoriile învăţate anterior.
Unii avem înclinaţii practice pe care ni le descoperim singuri pentru că ne fac fericiţi şi le
transformăm în profesia care ni se potriveşte. Alţii le ignorăm şi ne adâncim în profesii
nepotrivite, până ni le descoperă cineva în hobby-urile noastre şi ne îndeamnă să le transformăm
în profesie. Puţini putem renunţa la viaţa comodă pe care deja ne-am creat-o, pentru a o lua de la
început şi a ne dezvolta un talent practic, eventual schimbând mediul şi anturajul. Începem să ne
dezvoltăm inteligenţa practică abia în momentul în care putem renunţa la ce este vechi şi
nesatisfăcător pentru noi (inclusiv în mintea noastră), pentru a face ceva prin care să fim noi
înşine şi să ne demonstrăm adevărata valoare.
Tinerii îşi dezvoltă inteligenţa practică din mers şi de nevoie. Profesorii lor însă devin de
multe ori depăşiţi de vremuri şi de necesităţile realităţii pentru că ignoră să îşi dezvolte propria
inteligenţă practică şi îşi transformâ elevii în depozite de informaţii şi roboţi care aşteaptă să fie
programaţi pentru a gândi singuri şi a face ceva. Datorită tehnologizării tuturor domeniilor,
gândirea proprie şi creativitatea nu mai sunt doar atributele profesiilor intelectuale, ci şi ale celor
meşteşugăreşti sau din servicii. (Albrecht, 2007) ne spune că inteligenţa practică trebuie analizată
din mai multe puncte de vedere, pentru că include mai multe procese mintale, inclusiv procese
simultane, şi obiceiuri care se manifestă diferit în funcţie de situaţie. Această afirmaţie este
susţinută de analiza creierului uman şi a proceselor mintale, conştiente sau inconştiente, care ne
influenţează întreg organismul.
Obiceiurile care ne pot descătuşa capacitatea mintală, analizate în (Albrecht, 2007), sunt:
- Flexibilitatea mintală: absenţa rigidităţii; eliberarea de gândirea îngustă, de intoleranţă,
gândire dogmatică şi prejudecăţi; abordarea unor idei şi activităţi noi; învăţarea de a trăi şi
într-un mediu ambiguu şi complex. Toate acestea ne ajută să percepem clar, să gândim
corect, să rezolvăm probleme, să-i convingem pe alţii, să evoluăm.
- Gândirea afirmativă: obiceiul de a percepe, a gândi, a vorbi şi a acţiona în moduri care
ajută la o stare emoţională sănătoasă, a noastră şi a altora. Să decidem conştient şi
permanent ce acceptăm în mintea noastră, la ce acordăm sau nu atenţie, ce oameni şi
mesaje vom permite să ne influenţeze gândirea şi reacţiile emoţionale.
- Echilibrul semantic: obiceiul de a ne utiliza limbajul conştient şi cu grijă, astfel încât să ne
promovăm flexibilitatea mintală şi gândirea afirmativă. Gândim mai clar şi mai puţin
dogmatic şi îi convingem pe alţii mult mai eficient decât utilizând metodele obişnuite de
contrazicere şi dispută verbală. Revizuirea modului în care vorbim ne obligă să ne
revizuim şi modul în care gândim. Deci, adoptând obiceiuri de limbaj ―echilibrat
semantic‖, ne vom îmbunătăţi sănătatea mintală şi starea emoţională, dar şi gândirea
inteligentă, capacitatea de rezolvare a problemelor şi de comunicare.
- Evaluarea ideilor: spunem un ―da‖ ipotetic la orice idei noi când le auzim prima dată,
indiferent cât ar fi de de ciudate, nefamiliare şi diferite de ale noastre. Lăsăm ideilor altora
suficient timp să îşi demonstreze posibilităţile; ne scriem ideile personale trecătoare,
gândindu-ne la mai multe idei noi sau opţiuni, încurajându-i şi pe ceilalţi să facă acelaşi
lucru.
Cele patru dimensiuni ale gândirii (sau megacompetenţe) prin care ne demonstrăm inteligenţa
practică sunt (Albrecht, 2007): (1) gândirea divergentă (deschiderea spre idei noi) şi
convergentă (concentrarea pe câteva idei sau probleme critice); (2) gândirea abstractă (orientată
spre concepte) şi concretă (orientată spre lucruri perceptibile); (3) gândirea logică (procedurală,

194
sistematică, progresivă de la o idee la alta) şi intuitivă (preconştientă, bazată pe gânduri primare);
(4) gândirea raţională şi emoţională. Sunt obiceiuri şi calităţi pe care, chiar dacă le avem nativ,
le conştientizăm mai târziu în viaţă şi ratăm oportunitatea de a le dezvolta şi valorifica încă de la
începutul vieţii, chiar din adolescenţă, când ne putem dezvolta conştient gândirea şi
discernământul şi putem lua cele mai bune decizii pentru viitorul nostru. Atât părinţii, cât mai
ales şcoala, ar trebui să ne înveţe aceste obiceiuri şi să ne dezvolte aceste tipuri de gândire.
Inteligenţa practică devine mult mai eficientă dacă este completată cu inteligenţa emoţională
(sau intrapersonală) şi socială (interpersonală), descrise mai jos în acest capitol.
Creativitate. ―Mintea intuitivă este un dar de la Dumnezeu, iar mintea raţională este
servitorul fidel al acesteia. Noi am creat o societate care onorează servitorul şi a uitat darul‖
(Albert Einstein, fizician elveţian). Fiecare avem cel puţin un talent, deci suntem un potenţial
creator care poate aduce o plusvaloare, o schimbare în bine sau o plăcere în viaţa noastră şi a
altora. Mulţi însă nu ne valorificăm acest potenţial, ne mulţumim cu o muncă prin care ajutăm,
dar nu schimbăm nimic şi aşteptăm de la şefi gândire şi iniţiativă creatoare. ―Mintea lipsită de
ocupaţie este rugina sufletului‖ (Samuel Smiles, scriitor scoţian). Dacă ne recunoaştem talentul,
nu îl lăsăm să se piardă pentru că ―soarta îl favorizează pe cel pregătit‖ (Louis Pasteur, biolog
francez). Cercetătorii sunt obligaţi în lucrările lor să îşi motiveze cercetarea, subliniind limitele
rezultatelor existente în domeniul abordat şi ce aduce nou cercetarea lor. Noutatea, originalitatea
şi oportunitatea sunt considerate caracteristicile principale ale creativităţii. Ar trebui să găndim
şi noi ca nişte cercetători în propria viaţă şi muncă.
Creativitatea implică un mod de gândire diferit faţă de gândirea sintetică şi analitică, logică,
convergentă şi previzibilă, necesară pentru învăţare, când acumulăm şi încercăm să înţelegem şi
să organizăm cunoştinţele primite. Creativitatea înseamnă gândirea liberă de reguli şi chiar de
unele cunoştinţe acumulate; o gândire imaginativă şi imprevizibilă, divergentă, deschisă spre
lucruri care nu s-au făcut deloc sau nu s-au făcut bine. Înseamnă punerea în practică a ideilor
personale sau asocierea într-un mod original a ideilor altora, printr-o logică asociativă. De multe
ori, creaţiile noi au apărut împotriva curentului vremii, a opiniilor adverse şi a greutăţilor. Este
deci discutabilă caracteristica de ―oportunitate‖ a creativităţii, pentru că depinde de contextul
cultural al unei epoci. Multe creaţii şi inovaţii au fost noi şi originale, dar nu au fost considerate
oportune la momentul apariţiei lor. Este cazul noilor idei şi curente în artă, ştiinţă, literatură.
Oportunitatea creaţiei noi trebuie deci analizată în raport cu scopul pentru care a fost realizată, nu
în raport cu epoca şi contextul în care a apărut.
Creativitatea este considerată de cele mai multe ori o caracteristică individuală. Totuşi multe
creaţii noi au apărut dintr-un efort comun al unei echipe. Poate ideea iniţială să fi fost individuală
(a iniţiatorului unui proiect), dar creaţia finală a fost colectivă, de multe ori rezultatul unui efort
multidisciplinar. Gândirea creatoare ne ajută în muncă şi în viaţă, dar nu ne transformă în genii şi
nu ne asigură succesul fără munca intensă din spatele ei. ―Geniul înseamnă 1% inspiraţie şi 99%
transpiraţie‖ (Thomas Edison, inventator american). Este greşită ideea că oamenii creativi nu
trebuie să muncească pentru ca le vin uşor ideile. ―Persoanele creative se disting de ceilalţi prin
modul în care gândesc, prin valorile la care aderă, prin temperament, motivaţie şi prin toate
lucrurile care se întâmplă în viaţa lor‖ (Starko, 2005). Aceste caracteristici diferă de la o
persoană la alta şi de la un domeniu de creaţie la altul. Exemplele din viaţa noastră şi din lume,
ne demonstrează că a fi creativ nu implică automat a avea un grad înalt de inteligenţă (un IQ
ridicat); iar cei cu un IQ ridicat nu sunt în mod automat creativi. Creativitatea nu implică nici o
moralitate exemplară. Cercetările au arătat că persoanele creative sunt independente şi intuitive,

195
originale, în cea mai mare parte sunt încrezătoare în validitatea efortului lor, curajoase în a
experimenta lucruri noi; dar şi nonconformiste şi uneori chiar periculoase.
(Starko, 2005) este dedicată profesorilor care sunt îndemnaţi să stimuleze creativitatea
elevilor sau studenţilor lor, în paralel cu predarea cunoştinţelor. Dacă înţeleg procesul
creativităţii, profesorii îşi organizează conţinutul cursurilor, planul lecţiilor, materialele
prezentate şi evaluările astfel încât să construiască punţi între teorie şi practică şi să dezvolte
îndemânări şi aptitudini pentru creativitate. Se face diferenţa între învăţăre (instruire) pentru
creativitate (când scopul este stimularea gândirii creatoare a elevilor) şi învăţare într-un mod
creativ, original, pentru a capta atenţia elevilor. De multe ori, al doilea tip de învăţăre poate avea
efecte benefice asupra primului.
Învăţarea pentru dezvoltarea creativităţii presupune transformarea elevilor în rezolvatori de
probleme şi în comunicatori, în loc de a fi receptori pasivi de cunoştinţe. Iar profesorii devin
căutători de probleme relevante din domeniul predat, antrenori în rezolvarea lor şi în găsirea de
idei şi probleme noi de către elevi, dar şi auditori ai elevilor lor. Rezolvarea problemelor
presupune implicit învăţare, căutarea cunoştinţelor necesare pentru rezolvarea lor şi înţelegerea
acestor cunoştinţe, sub îndrumarea profesorului. Lecţiile se pot astfel transforma în întâlniri de
brainstorming, o metodă de gândire creatoare şi de creativitate colectivă, cu cea mai generală
aplicabilitate şi cea mai largă utilitate. Profesorii sunt îndemnaţi să identifice şi să dezvolte la
elevii sau studenţii lor următoarele categorii de caracteristici specifice persoanelor creative:
Caracteristici cognitive (modul în care gândesc):
- Gândire metaforică: capacitatea de a găsi paralele între idei diferite şi de a utiliza aceste paralele
pentru rezolvarea de probleme şi pentru a genera idei noi; de a lua idei dintr-un context şi a le
utiliza în alt context pentru a crea o sinteză, transformare sau perspectivă nouă; de a utiliza o idee
pentru a exprima alta;
- Flexibilitate şi abilitate în luarea deciziilor: capacitatea de a privi o situaţie din mai multe puncte
de vedere şi de a genera mai multe categorii de răspunsuri; de a considera o varietate de opţiuni şi
perspective înainte de a selecta una;
- Independenţă în gândire: capacitatea de a evalua situaţiile şi produsele prin standardele proprii;
de a nu se simţi constrânşi să caute aprobarea altora sau să urmeze ultimele tendinţe. Se
caracterizează prin rezistenţă la autoritate şi prin încăpăţânare.
- Adaptare rapidă la nou: capacitatea de a face faţă situaţiilor şi problemelor noi; de a accepta idei
noi; de a-şi crea întrebări, probleme şi responsabilităţi noi pentru care nu există o soluţie clară;
- Gândire logică (de tip ―dacă-atunci‖ sau ―cauză-efect‖): capacitatea de a fi eficienţi în adunarea
informaţiilor despre o situaţie; de a se concentra asupra problemelor importante; de a evalua
corect ideile potenţiale. Cercetările au arătat că gândirea logică completează gândirea divergentă
şi ajută la adaptatea individului la nou, deci nu este în contradicţie cu creativitatea.
- Vizualizare: capacitatea de a vizualiza lucruri pe care nu le văd, prin utilizarea imaginaţiei;
- Scăpare de ideile cotidiene, repetitive prin capacitatea de a ieşi din plictiseală, din rutină şi
activităţi repetitive şi a lua în considerare idei şi perspective noi. Este o combinaţie între gândirea
flexibilă şi adaptarea la nou.
- Găsirea ordinii în haos: capacitatea de a admite complexitatea şi chiar dezordinea în percepţiile
lor vizuale, fără a deveni neliniştiţi; capacitatea de a fi provocaţi de dezordine, care le dă
posibilitatea de a realiza o ordine aproape imposibilă prin propriile mijloace.
Caracteristici de personalitate (modul în care îşi folosesc gândirea şi cu ce scop)
- Dorinţa de a-şi asuma riscuri: capacitatea de a accepta riscuri intelectuale; de a risca să fie sinceri
şi să se facă de râs sau să fie ironizaţi sau blamaţi; capacitatea de a accepta consecinţele acţiunilor
lor riscante, inclusiv eşecurile;
- Perseverenţă, voinţă şi angajare în realizarea unei sarcini: capacitatea de a continua în faţa
obstacolelor sau după eşecuri; de a-şi menţine motivarea şi fără recompense imediate; de a se

196
 concentra asupra unei sarcini o perioadă mai lungă de timp. Cu toate acestea, trebuie recunoscut
faptul că aceste caracteristici sunt activate de persoanele creative doar pentru proiectele proprii,
mai puţin pentru proiectele altora.
- Curiozitate: dorinţa de a şti cum merg lucrurile, persistenţa întrebării ―De ce?‖ privind tot ce
există în jurul lor; capacitatea de a aborda probleme dificile;
- Deschiderea spre experimente: este completarea caracteristicii anterioare (curiozitate) prin
receptivitate la percepţii, idei şi probleme complexe; prin dorinţa de a cunoaşte sau încerca ceva
nou şi diferit; prin deschiderea şi faţă de experienţele emoţionale interioare;
- Toleranţă la ambiguitate: capacitatea de a suporta confuziile, contradicţiile şi ambiguitatea
întâlnite în viaţă; de a accepta eşecurile, neîmplinirea dorinţelor, întrebările fără răspunsuri, a
zonelor gri, nedefinite clar în viaţă; de a accepta că soluţiile creatoare apar rar dintr-odată, că apar
după momente de nesiguranţă şi confuzie. Această caracteristică completează caracteristicile de
deschidere la experimente şi independenţă în gândire.
- Interes lărgit în activităţi creative. Completează caracteristicile anterioare (curiozitate, deschidere
şi toleranţă) prin interesul în domenii şi activităţi variate, cu excepția cazului în care ajung la
epuizare și nu reușesc să exceleze în niciun domeniu. ―Împrăştierea minţii este lucrarea
diavolului‖ ne spun Sfinţii Părinţi.
- Originalitate: preţuiesc originalitatea şi mai degrabă produc o idee nouă decât să repete idei
vechi;
- Intuiţie şi emoţii profunde: capacitatea de a fi intuitivi; tendinţa de a se baza cu precădere pe
percepţii intuitive (percepţii indirecte ale semnificaţiilor profunde şi ale posibilităţilor ascunse din
anumite situaţii) decât pe simţuri şi chiar pe raţionament. Combinată cu deschiderea la
experimente emoţionale, intuiţia poate conduce la emoţii intense şi la o sensibilitate exagerată.
- Retragerea din societate: tendinţa de a petrece mult timp şi a se simţi bine singuri.
În (Starko, 2005), sunt date exemple concrete ale caracteristicilor enumerate mai sus, la
personalităţi cunoscute sau la studenţii autorului sau ai altor autori. Sunt prezentate şi modalităţi
concrete de dezvoltare a caracteristicilor pozitive, la elevi sau studenţi. Iar (VanGundy, 2005) se
adresează companiilor care doresc să crească creativitatea salariaţilor lor şi să îmbunătăţească
rezolvarea problemelor din companie. Sunt prezentate principii şi activităţi de bază pentru
creşterea creativităţii, pentru rezolvarea problemelor şi generarea ideilor, inclusiv prin
brainstorming,
Sfatul înţelepţilor – Evoluţia intelectuală
Studiu, gândire şi perfecţionare personală
- Regele Solomon: ―Ţine învăţătura, n-o lăsa din mână; păstreaz-o, căci ea este viaţa ta‖; ―Iată
începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea, şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea. Înalţ-o, şi ea
te va înălţa; ea va fi slava ta, daca o vei îmbrăţişa‖ (Proverbe 4:13, 7-9)
- Filosoful grec Socrate: ―Există un singur bine - cunoaşterea şi un singur rău - ignoranţa‖
- Scriitorul german Goethe: ―Nimic nu este mai înspăimântător decât ignoranţa în acţiune‖
- Poetul francez Nicolas Boileau: ―Înainte de a scrie, învaţă să gândeşti‖; ―Cel mai înţelept este acela
care nu crede că este înţelept‖
- Fabulistul roman Fedru: ―Omul învăţat îşi poartă pururea bogăţiile în cugetul său‖
- Filosoful scoţian Thomas Carlyle: ―Ceea ce devenim depinde în mare măsură de ce citim după ce
toţi profesorii au terminat cu noi‖
- Proverbe chinezeşti: ―Profesorii îți deschid ușa. De intrat, trebuie să intri singur‖; ―Dacă nu înveți
cât ești tânăr, îți vei petrece restul zilelor plângându-te de eșecuri‖
- Istoricul francez Pierre de la Gorce: ―Spune-mi ce citeşti că să-ţi spun cine eşti‖
- Dictonul latin: ―Repetiţia este mama învăţăturii‖.
- Filosoful grec Platon: ―Direcţia în care începe educaţia omului îi va determina viaţa viitoare‖

197
 - Scriitorul francez Xavier de Maistre: ―Nefericit e acela care nu poate fi singur o zi din viaţa lui fără
să sufere chinul plictiselii şi care preferă să stea de vorbă cu proşti decât cu el însuşi‖
- Scriitorul englez Thomas Gray: ―Unde ignoranţa este fericire, prostia pare înţelepciune‖
- Din filosofia Zen: ―Cel mai mare obstacol în a învăţa ceva nou este convingerea că deja îl ştii‖
- Poetul latin Ovidiu: ―Înţelepciunea vine o dată cu anii‖
- Scriitorul latin Publilius Syrus: ―Observaţia, nu vârsta, aduce înţelepciunea‖
- Politicianul american Benjamin Franklin: ―Tragedia vieții este că îmbătrânim prea devreme și
devenim înțelepți prea târziu‖
- Scriitorul englez H.G. Wells: ―Istoria devine din ce în ce mai mult o cursă între educaţie şi
catastrofă‖
- Scriitorul rus Puşkin: ‖Lectura, iată învăţătura cea mai bună‖
- Poetul latin Horaţiu: “Îndrăzneşte să cunoşti‖
- Pictorul spaniol Francisco de Goya: ―Somnul raţiunii naşte monştri‖
Învăţăm pe alţii şi de la alţii
- Proverb indian: ―Învățându-l pe altul îl faci mai bogat, fără ca tu să devii mai sărac‖
- Proverb buddhist: ―Dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta‖
- Proverb spaniol: ―Cine sfat nu vrea să asculte, greu să aibă zile multe‖
- Filosoful grec Socrate: ―Foloseşte-ţi timpul pentru a te îmbogăţi din scrierile altora, astfel încât să
obţii cu uşurinţă ceea alţii au obţinut muncind din greu‖
- Cărţile sfinte: ―Cum am putut să n-ascult glasul învăţătorilor mei şi să nu iau aminte la cei ce mă
învăţau?‖ (Proverbe 5:13); ―Urechea care ia aminte la învăţăturile care duc la viaţă locuieşte în
mijlocul înţelepţilor‖ (Proverbe 15:31); ―Întreabă pe cei din neamurile trecute şi ia aminte la păţania
părinţilor lor‖ (Iov.8:8)

Evoluţie socială
Omul este prin natura sa o fiinţă socială (Aristotel, filosof grec)
Fără prietenie, viaţa nu există (Cicero, orator roman)
Aveţi datoria să fiţi cu luare-aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe altul. Să nu căutaţi
niciodată la trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Împreună cu dragostea vine tot binele şi vin toate
virtuţile (Sfântul Nectarie)

Nu renunţăm la principii, valori şi maniere

Privind relaţiile omului cu societatea, Confucius ne spune: ―Există educaţie, nu există clase‖.
Într-adevăr, indiferent de comunitatea în care învăţăm, muncim sau ne relaxăm, suntem luaţi în
considerare şi admiraţi dacă avem un comportament civilizat, dacă ne controlăm temperamentul,
gesturile şi cuvintele, într-un cuvânt, dacă avem ―cei şapte ani de acasă‖ şi ―maniere elegante‖.
În afară de cazul în care suntem consideraţi proşti pentru că nu suntem în stare să profităm, în
multe situaţii suntem admiraţi când reuşim să ne păstrăm principiile morale şi etica profesională
(―să avem coloana dreaptă‖), chiar şi atunci când ispitele sunt multe şi mari sau când ne punem
în primejdie propria existenţă şcolară sau profesională. Compromisul este cu două tăişuri, nu se
ştie când se poate întoarce împotriva noastră. Iar posibila faimă sau bogăţie, pierdute dacă nu-l
acceptăm, sunt trecătoare, după cum ne spune şi poetul latin Ovidiu: ―Cugetul curat al omului
drept îşi râde de faima capricioasă‖. Sunt societăţi în care principiile morale sunt predominant
respectate, în general acele societăţi care nu au trecut prin comunism (în care obedienţa,
minciuna şi trădarea erau promovate prin politica de stat). În fostele societăţi comuniste,
respectarea principiilor morale trebuie reînvăţată, deocamdată fiind încă un lux, pe care puţini îl

198
cunosc şi şi-l permit. Cei mai mulţi abdică de la aceste principii din motive de supravieţuire. Alţii
le ignoră din ambiţie şi lăcomie. Iar alţii le încalcă din ignoranţă.
Nerenunţarea la principiile corecte de viaţă poate constitui un exemplu pozitiv pentru alţii,
mai ales tineri, pe care îi putem îndrepta fără a-şi da seama. Sau, putem îndrepta moravuri râzând
de ele, după cum fac scriitorii de comedii. Dar, ―Este mult mai ușor să lupți pentru principiile
proprii decât să le respecți‖ ne spune psihologul austriac Alfred Adler. Dacă abdicăm de la
valorile morale, profesionale, sociale înalte şi ne asociem unor valori îndoielnice, întreaga
construcţie existenţială pentru care am depus timp şi efort anterior se prăbuşeşte, pentru că vom
fi asimilaţi cu aceste valori îndoielnice.
Preţuim oamenii valoroşi. Omul de stat grec Solon ne spune: ―E perfect condus oraşul unde
oamenii de valoare sunt onoraţi, iar cei netrebnici pedepsiţi‖. Întâlnim oameni valoroşi de toate
vârstele, contrar părerii că abia după o anumită vârstă îţi poţi demonstra valoarea. ―Valoarea nu
aşteaptă numărul anilor‖ ne aminteşte poetul francez Corneille. Într-adevăr, vedem tineri valoroşi
care ne pot fi exemplu. Cel mai important este să îi recunoaştem, să îi respectăm, dacă putem să
îi ajutăm să îşi dovedească valoarea şi să le urmăm exemplul. ―Reprimă-ţi invidia faţă de omul
excepţional, învaţă să-l înţelegi şi să-l preţuieşti‖; ―Nu confunda gloata mărunţilor cu mulţimea
sublimă‖ (George Călinescu, scriitor român).
Oamenii valoroşi sunt modelele benefice din viaţa noastră, care ne inspiră şi ne
impulsionează. Prin greşelile şi revenirile lor, vedem că nici ei nu sunt persoane perfecte. Dar,
cum ne spune scriitorul francez La Bruyere ―spiritul de discernământ e mai rar pe lume decât
diamantele şi perlele‖. De noi depinde să recunoaştem şi să deosebim mărgăritarele de pietre, să
urmăm turma sau să ne lăsăm călăuziţi de stele. ―Chiar dacă toţi, eu nu‖ (dicton latin).
Dar cum recunoaştem un om valoros? Ce ne impresionează mai mult la un om pe care îl
admirăm: talentul, ideile, realizările şi caracterul lui? Sau, aspectul, eleganţa, bogăţia şi
locvacitatea lui? Răspunsul depinde de gradul nostru de educaţie şi cultură, de discernământul şi
de scopul nostru în viaţă. De cele mai multe ori, talentul şi realizările autentice şi valoroase
aparţin oamenilor cu caractere deosebite. Excepţiile sunt cele care ne fac să ne îndoim de
valoarea persoanei respective. Pentru că spiritul şi caracterul omului sunt cele care susţin şi
amplifică talentul şi realizările. Câţi oameni talentaţi nu s-au pierdut pe drumul vieţii din cauza
caracterului defectuos sau a înclinaţiei spre vicii? Un proverb spaniol ne spune că ―învăţătura
neînsoţită de virtute este asemenea perlelor aruncate la gunoi‖. La fel se întâmplă şi cu talentul.
Cu ce şi cu cine ne ajutăm? Ne considerăm responsabili pentru propria viaţă?
Fericit ori nefericit, omul are nevoie de alt om, căci nu trăieşte decât pe jumătate dacă trăieşte
doar pentru el (Jacques Delille, poet francez)
Cine caută un prieten fără defecte va rămâne singur (proverb arab)
Uneori ridici ziduri nu ca să ții oamenii afară, ci ca să vezi cine ține la tine îndeajuns încât să le
doboare (Socrate, filosof grec)
Cum ar putea un singur individ să rezolve problemele lumii? Problemele pot fi rezolvate doar
dacă suntem parte a unei echipe (Nelson Mandela, om politic sud-african)
Cu ce şi cu cine ne ajutăm la nevoie? În primul rând, familia părintească ar trebui să fie
principalul nostru sprijin. ―Afecţiunea se naşte începând cu familia. Ea învaţă omul să trăiască în
bună înţelegere‖ (Confucius, filosof chinez). Dar, nu ne putem baza întotdeauna pe familie, în
toate aspectele vieţii şi în orice moment. De asemenea, familia ne poate influenţa în bine sau în
rău. Valorile creştine şi comportamentul civilizat sunt învăţate în primul rând în familie. Dar,
uneori, tot din familie învăţăm şi obiceiurile proaste, minciuna şi violenţa.

199
 Mulţi părinţi sunt, în cea mai mare parte a timpului din primii ani de viaţă ai copilului,
înlocuiţi cu bunicii care, dacă nu îi alintă, au avantajul că ―respectul se naşte începând cu cei mai
în vârstă. Ei îi învaţă pe oameni supunerea‖ (Confucius, filosof chinez). Există şi situaţia când
―părinţii prea buni pricinuiesc pierderea copiilor‖ (Charles Perrault, scriitor francez).
Mentorii noştri profesionali şi spirituali pot completa susţinerea vieţii noastre, o pot ridica la
un nivel superior, chiar şi celui planificat de noi sau de părinţii noştri. Carl Jung ne spune că nu
ne putem forma personalitatea dorită şi corectă cu educatori care nu au ei înşişi personalitatea
corectă. Deci, să ne alegem mentorii de la care avem ce învăţa. ―Cine se adăposteşte sub un
copac bun, are parte de umbră bună‖ (proverb spaniol). În Capitolul 3 (Parteneri de drum), am
amintit mentorii lui Marcus Aurelius şi învăţăturile lor benefice.
Pasiunile extraprofesionale ne ajută, de la tinereţe până la bătrâneţe, să ne relaxăm, să
socializăm, să ne menţinem activi fizic sau intelectual, într-un cuvânt să ne diversificăm
existenţa. Un sprijin constant în viaţă ar trebui să fie cărţile, muzica, filmele educative. Le
alegem cu grijă, în funcţie de preferinţele noastre, dar şi de impactul asupra vieţii şi
comportamentului nostru. Cele enumerate mai sus le putem numi plăceri durabile, benefice.
Există însă şi plăceri nefaste. Confucius ne spune: ―Există trei feluri de plăceri faste şi trei care
sunt nefaste. Să simţi plăcere faţă de normele politeţii; sau, să simţi plăcere vorbind despre
calităţile altuia, să ai mulţi prieteni înţelepţi; acestea sunt cele trei feluri faste. Să simţi plăcere
faţă de bucuriile orgoliului, să simţi plăcere faţă de plimbări şi lenevie, faţă de festinuri; acestea
sunt cele trei feluri nefaste‖ (Confucius, filosof chinez).
Prietenii şi familia dobândită prin căsătorie pot fi un sprijin în viaţă, cu condiţia să reuşim să
nu îi pierdem. Atât în prietenie, cât şi în căsătorie sau în relaţiile de muncă, să ţinem seama tot de
ce ne spune Confucius: ―Printr-o purtare demnă de respect, se evită părerile de rău. Prin
mărinimie, se atrage îmbelşugarea. Prin sinceritate se obţine încrederea. Prin muncă se câştigă
meritul. Bunăvoinţa este absolut necesară pentru a conduce oamenii‖.
Pentru cei mai puţin sau deloc oneşti, stâlpii de susţinere ai vieţii sunt şmecheria,
manipularea şi minciuna prin care pot obţine ce doresc fără muncă. Valorile creştine sunt
înlocuite cu valori ca lăcomia, egoismul, zgârcenia, violenţa; iar mentorii lor profesionali sunt cei
care au reuşit în viaţă prin aceleaşi mijloace, altele decât munca. Hobby-urile sunt alese în
funcţie de cum îi ajută să prospere sau să îi impresioneze pe alţii.
Iubim familia. Chiar dacă nu ar fi un îndemn creştin (―Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta‖),
dragostea pentru familie (strămoşi, părinţi, copii) este sprijinul nostru psihic şi, de multe ori,
înlocuieşte suportul nostru spiritual sau cel puţin atenuează lipsa acestuia în momentele dificile.
Această iubire necondiţionată este însă dificil de atins în cazul celor care au avut sau au încă
familii abuzive, destrămate, îndepărtate sau doar lipsite de dragoste pentru copii şi egoiste. Nu
putem uita sau iubi, dar putem ierta, cum ne învaţă Biblia. Probabil că iertarea este condiţia care
ne ajută să evoluăm. Opusă este situaţia când familia ne educă, ne sprijină, ne îndeamnă şi ne
încurajează atunci când încă nu reuşim să ne descurcăm singuri. Evoluţia noastră socială îşi are
în familie punctul de plecare, dar şi punctul de întoarcere în momente dificile.
Familia ni se pare uneori un dat necesar, indiferent dacă ne place sau nu. Doar când nu o mai
avem, ne dăm seama de importanţa ei în viaţa noastră şi ne amintim de sfaturile bune primite.
Chiar şi cei mai răi părinţi ne ajută cu exemplul lor negativ să evoluăm, arătându-ne ce nu trebuie
să facem, cum nu trebuie să fim cu copiii noştri. Familiile tinere şi relaţiile lor cu copiii sunt mult
influenţate de dragostea celor doi parteneri pentru familiile lor iniţiale, pe care o transmit natural
şi copiilor. Mulţi părinţi lipsiţi ei înşişi de dragoste pentru părinţii lor constată cu regret că şi
copiii lor au o atitudine similară faţă de ei, când ajung la maturitate.

200
 Suntem independenţi şi responsabili pentru viaţa noastră? Dragostea noastră pentru
familie, ca şi dragostea familiei faţă de noi nu trebuie să ne împiedice să devenim persoane
independente, responsabile pentru propria viaţă, pentru sănătatea noastră, pentru comportamentul
şi relaţiile personale, pentru performanţa în muncă, pentru construirea propriei existenţe. Chiar
dacă locuim în aceeaşi casă cu părinţii, tot trebuie să ne asumăm responsabilităţi financiare,
organizatorice sau gospodăreşti. Să fim în stare să ne îngrijim şi să ne organizăm singuri viaţa, să
ne gestionăm singuri resursele, să fim prevăzători şi cumpătaţi, pentru a nu rămâne neajutoraţi
atunci când, din diferite motive, ne pierdem familia sau când ne construim propria familie.
Pe de altă parte, deşi o parte dintre noi ne simţim mai bine singuri şi ne bazăm mai mult pe
noi înşine, suntem conştienţi că dorinţele importante nu le putem atinge singuri; că devenim de
multe ori mai eficienţi şi competitivi dacă muncim în colectiv; că în problemele existenţiale
dificile avem nevoie de ajutor; că anturajul ne împiedică sau ne răneşte doar dacă nu este cel
potrivit pentru noi şi acceptăm să ne influenţeze viaţa. Independenţa are avantaje şi dezavantaje.
Iar noi alegem independenţa sau colectivitatea în funcţie de calităţile sau defectele noastre.
Printre calităţile unei persoane independente sunt: gândirea liberă, pionierat în profesie,
dorinţa de libertate, ambiţie, capacitatea de conducere şi întreprindere proprie, autonomie,
energie pozitivă, căutarea diversităţii, încredere în sine. Defectele unei persoane independente
sunt: egoismul, egocentrismul, anarhismul, supracompetitivitatea, superioritatea afişată,
narcisismul, inflexibilitatea, mândria excesivă, izolarea (Holden, 2005).
Din totdeauna, pentru oamenii oneşti care se bazează pe ei înşişi, principalii stâlpi de
susţinere ai vieţii au fost gândirea, studiul, munca făcută cu pasiune şi etica profesională, valorile
creştine şi comportamentul civilizat. Dar, chiar dacă ne bazăm pe noi înşine în cea mai mare
parte din viaţă, inevitabil întâlnim oameni care ne pot influenţa viaţa, în bine sau în rău.
Ne cunoaştem prietenii şi partenerii. Privnd modul de a cunoaşte şi a alege oamenii,
Confucius ne spune: ―Nu trebuie să-i alegi nici pentru energia, nici pentru fermitatea lor, nici
pentru viclenia şi isteţimea lor, nici pentru uşurinţa lor de a vorbi. Cei energici şi neobosiţi au, de
fapt, viciul trufiei. Cei vicleni şi cei iscusiţi au viciul linguşirii. Cei care pot vorbi cu uşurinţă au
viciul de a înşela prin afirmaţii neîntemeiate.... Urmăreşte faptele; cântăreşte motivele faptelor şi
informează-te mai ales despre genurile de plăcere. În acest fel, poate un om să ascundă ceea ce
este?‖. Experienţa ne spune acelaşi lucru, că nu trebuie să ne judecăm partenerii sau prietenii
după aparenţă, adică după aspectul exterior (dacă nu este de-a dreptul şocant), ci după modul de
gândire, idei, comportament, valori morale şi nu în ultimul rând, după fapte. Iar oratorul roman
Cicero ne spune: ―Adesea, sub haine zdrenţăroase se ascunde o inimă de aur‖.
Căutăm pasiuni comune cu familia şi prietenii. Chiar şi atunci când sunt evidente
potrivirile temperamentale, sociale şi afective între două sau mai multe persoane, cel mai mare
handicap în menţinerea relaţiilor, a prieteniilor stabile şi a întâlnirilor regulate este de multe ori
incapacitatea de comunicare, lipsa unor subiecte de conversaţie şi a unor pasiuni comune.
Excepţie sunt doar cazurile prieteniilor şi relaţiilor între persoane cu aceleaşi studii şi aceeaşi
profesie. Dar este util şi sănătos să ne prelungim discuţiile profesionale şi în timpul liber?
Lipsa subiectelor comune de conversaţie ne îndeamnă, mai ales la tinereţe, să ne întâlnim în
timpul liber în locuri aglomerate (discoteci şi cluburi, spectacolele în aer liber) sau la spectacole
şi manifestări culturale unde nu este necesară prea multă conversaţie. ―Minţile puternice discută
despre idei, minţile medii discută despre evenimente, iar minţile slabe discută despre oameni‖
(Socrate, filosof grec). De când a crescut numărul maşinilor şi al ofertelor de petrecere a timpului
liber, întâlnirile în familie şi cu prietenii se desfăşoară şi în aer liber, la picnic sau în sejururi
comune, dar mai puţin în excursii şi călătorii. În afară de faptul că ne îmbogăţim intelectual şi

201
sufleteşte, călătoriile ne oferă subiecte noi de conversaţie, aduc oameni noi în viaţa noastră, ne
oferă ocazia de a împărtăşi experienţe şi poze cu prietenii.
Recunoaştem oamenii nocivi şi influenţa lor. Un proverb românesc spune “Doamne,
apără-mă de prieteni, că de dușmani mă feresc singur‖. Lipsa experienţei, dar şi a unui scop în
viaţă, lipsa de voinţă şi ambiţie corectă ne îndeamnă, mai ales la tinereţe, să ne lăsăm păcăliţi şi
influenţaţi de persoane nepotrivite, parteneri de joacă, de studiu, de muncă, de distracţie şi nu în
ultimul rând, de căsnicie. Pentru a evita greşelile în alegerea partenerilor, ar trebui să exersăm,
încă din primii ani de viaţă, deosebirea între bine şi rău, recunoaşterea anturajului care ulterior ne
va face să pierdem timp preţios din viaţă, în anii noştri cei mai prolifici şi cu cel mai mare
potenţial de a atinge fericirea. În cel mai rău caz, ne vor afecta şi sănătatea, cariera şi familia.
Din punct de vedere psihic, toţi am întâlnit oameni nocivi pentru noi prin gândurile lor
negative şi permanent conflictuale, prin pretenţiile nelimitate care ne seacă de energie, prin
plângeri permanente care ne irosesc timpul şi ne strică dispoziţia, prin manipulările care ne
determină să facem lucruri care nu ne caracterizează.
După ce am reuşit să ne recunoaştem partenerii nocivi, raţiunea ne îndeamnă să îi evităm, să
îi înlăturăm din viaţa noastră sau să nu le dăm atenţie. ―Arta de a fi înţelept este abilitatea de a şti
ce să treci cu vederea‖ (William James, filosof american). Dar cum îi ajutăm să îşi dea seama de
ceea ce fac şi să se schimbe? Cum reuşim să îndepărtăm propriile noastre gânduri negative şi
critice care ne năpădesc când suntem în preajma lor? O alternativă mai creştină este aceea de a
încerca să îi atenţionăm, să îi ajutăm să se cunoască pe ei înşişi şi să se îndrepte. Este o acţiune
dificilă, dar uneori dă rezultate, mai ales dacă îi ambiţionăm oferindu-le ca model propriul nostru
comportament, care ar trebui să devină exemplar. Dacă reuşim, rămânem cu prieteni fideli pe
viaţă. Este un exemplu în care altruismul şi prietenia adevărată sunt benefice şi pentru viaţa
noastră. ―Expresia unui barbar este: ―Celui ce îmi face bine îi fac bine. Celui ce îmi face rău, îi
fac rău‖. Expresia unui prieten este: ―Eu fac bine celui ce îmi face bune, iar când îmi face rău,
mă retrag‖. Expresia sentimentului familial este: ―Şi eu fac binele pentru bine. Dar celui care-mi
face rău, îi fac bine‖ (Confucius, filosof chinez).
De obicei însă, sunt oameni fără credinţă, fără pacea sufletească izvorâtă din credinţă şi
dragoste necondiţionată; sunt acei oameni care nu au un scop personal în viaţă, în afară de
dorinţa de a fi luaţi în seamă, de a obţine respect şi dragoste cu orice preţ, de a-i controla pe cei
din jur. Psihologii ne spun că nu putem schimba astfel de persoane. Putem doar să fim atenţi să
nu devenim şi noi unii dintre aceştia, acceptând şi întreţinând atitudinea lor în preajma noastră;
sau, dimpotrivă începând să îi urâm.
Sfatul înţelepţilor – Familie şi prieteni
Familie
- Regele Solomon: ―Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale! Căci ele
sunt o cunună plăcută pe capul tău şi un lanţ de aur la gâtul tău. Fiule, dacă nişte păcătoşi vor să te
amăgească, nu te lăsa câştigat de ei!‖ (Proverbe 1: 8-10).
- Filosoful chinez Confucius: ―Numai tatăl şi mama noastră se îngrijorează cu adevărat de suferinţele
şi nenorocirile noastre‖; ―Să îndeplineşti fără mânie poruncile părinţilor, să-ţi reprimi criticile la
adresa lor, să faci pentru ei eforturi fără resentimente‖
Prieteni buni
- Filosoful chinez Confucius: ―Există trei feluri favorabile de prieteni şi trei care sunt funeste.
Prietenii drepţi, cei sinceri şi cei care au învăţat mult sunt favorabili. Amicii înclinaţi spre răutate,
care ştiu să linguşească şi cei înclinaţi spre viclenie sunt funeşti‖; ―Să nu aveţi prieteni care să nu vi
se asemene. Vorbiţi-le cu loialitate. Dacă nu puteţi, abţineţi-vă. Nu trebuie să se înjosească cineva‖;

202
 ―A cunoaşte nu înseamnă a iubi. A iubi nu înseamnă a se îndeletnici cu plăcerea‖; ―Nu trebuie să
iubim după aparenţe‖.
- Poetul latin Ovidiu: ―Atâta vreme cât vei fi fericit, vei număra mulţi amici. Dar dacă cerul se
acoperă de nori, vei rămâne singur‖.
- Oratorul roman Cicero: ―Fără prietenie, nu există viaţă‖; ―Datorită prieteniei, cei absenţi sunt de
faţă, cei care trăiesc în lipsuri cunosc belşugul şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc‖;
―Prieteniile adevărate sunt veşnice‖
- Scriitorul spaniol Baltasar Gracian: ―Mai de folos îi sunt înţeleptului duşmanii, decât prostului
prietenii‖
- Proverb spaniol: ―Nu găseşti o oglindă mai fidelă decât un prieten vechi‖
- Scriitorul român George Călinescu: “Nu cunoaștem niciodată bine pe oameni, ei au încăperi închise
pentru ochiul superficial‖
- Cărţile sfinte: ―Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune‖ (Corintieni 15, 33)
- Fabulistul francez Florian: ―La ce bun atâţia prieteni? Unul singur este de ajuns, dacă ne iubeşte‖
- Dramaturgul grec Aristofan: ―Înţelepţii învaţă foarte multe de la vrăjmaşi‖
- Poetul german Christoph Tiedge: ―Bucuria împărtăşită este bucurie îndoită. Durerea împărtăşită este
durere înjumătăţită‖
- Medicul american William Mayo: ―Nimeni nu este suficient de mare pentru a fi independent de
alţii‖
Prieteni falşi sau duşmani
- Poetul german Friedrich Schiller: ―Scump mi-e prietenul, dar şi duşmanul îmi poate fi de folos;
prietenul îmi arată ce pot, vrăjmaşul mă învaţă ce trebuie să fac‖
- Scriitorul francez Voltaire: ―Pentru a-l detesta mai bine, învaţă să îl cunoşti‖
- Proverb japonez: ―Când nu ești sigur de caracterul unui om, privește-i prietenii‖
- Proverb latin: ―Nu oricine ne surâde ne este prieten‖
- Scriitorul german Gotthold Lessing: ―Oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par‖
- Producătorul de film Samuel Goldwyn: ―90% din arta de a trăi constă în a te înțelege cu cei pe care
nu-i poți suferi‖

Ne dezvoltăm abilităţile de comunicare în public

Unul din handicapurile noastre în evoluţia socială este inabilitatea în comunicare verbală,
emoţională, afectivă, gesticulară. Putem părea proşti, needucaţi, insensibili, agresivi, doar din
lipsa acestor abilităţi. Comunicăm verbal mai bine cu cei de aceeaşi vârstă şi educaţie, dar ne
putem prezenta ideile dezordonat, ininteligibil. Inabilitatea în comunicare se transferă în muncă,
în incapacitatea de a ne prezenta coerent, calm şi raţional realizările, de a ne schiţa ideile şi de a
lucra în echipă. Problema asertivităţii se tratează în (Carrington&Whitten, 2005), ca abilitate
socială şi de comunicare. Suntem asertivi când reuşim să ne susţinem calm şi într-un mod pozitiv
ideile şi drepturile noastre şi ale altora, fără să fim agresivi sau să acceptăm pasiv negarea lor.
Comunicarea este un proces desfăşurat între cel puţin două persoane şi necesită un limbaj
corect, o vorbire într-un mod adecvat contextului şi abilitatea de a asculta cu atenţie ce ni se
spune. Pentru a fi capabili să comunicăm cu toată încrederea, trebuie să ne cunoaştem pe noi
înşine, să ne recunoaştem calităţile şi slăbiciunile, şi să nu avem idei preconcepute privind modul
în care vor acţiona celelalte persoane. Putem evita astfel presupunerile incorecte care ne fac
comunicarea dificilă sau imposibilă. Trebuie să evităm neînţelegerile, să fim siguri că am înţeles
bine şi că am fost bine înţeleşi, să nu tragem concluzii pripite şi greşite.
Ascultarea este de asemenea un proces dificil pentru că creierul nostru are o durată scurtă de
atenţie şi este tentat să tragă concluzii rapid sau să înlocuiască cuvintele lipsă. Dacă nu suntem
foarte concentraţi, inserăm cuvinte, facem presupuneri şi ajungem la concluzii greşite.
203
 Pentru înţelegerea abilităţilor de comunicare, în (Carrington&Whitten, 2005), ni se dau
câteva sfaturi: (1) comportamentul asertiv ne permite să ne atingem scopurile imediate sau de
lungă durată, deci trebuie practicat permanent; (2) limbajul corpului (cum acţionăm şi ce ton
folosim) este important, dacă nu chiar mai important decât ce spunem. Să verificăm că al nostru
este potrivit pentru mesajul pe care vrem să îl transmitem; (3) comunicarea importantă şi oficială
necesită întotdeauna pregătire, deci să ne acordăm timp pentru aceasta; (4) trebuie să ne fie foarte
clar ce mesaj vrem să transmitem şi ce dorim să obţinem din comunicare. În acest fel, avem mai
multe şanse să ne atingem scopurile; (5) avem două urechi şi o gură, să le folosim în aceeaşi
proporţie, deci să ascultăm mai mult.
Etapele unei prezentări. Câteva sfaturi utile pentru principalele etape ale unei prezentări, în
scop ştiinţific sau de marketing, sunt (Business Ultimate Resource, 2005):
A. Pregătirea, compunerea şi exersarea prezentării. Paşii acestei etape pot fi următorii:
1. Stabilim cu claritate obiectivele prezentării (ce vrem să spunem şi de ce). De exemplu,
dacă vrem să prezentăm un produs nou trebuie: să introducem produsul cu atitudine
pozitivă şi entuziasm; să prezentăm beneficiile produsului; să subliniem avantajele faţă de
produsele similare ale concurenţilor; să explicăm de ce ar trebui cumpărat.
2. Aflăm ce este util să ştim despre public privind pregătirea, aşteptările, necesităţile.
3. Ne structurăm datele şi ideile pe care le vom prezenta. De exemplu, dacă vom vorbi
despre un produs nou, trebuie să fim siguri că ştim: numele produsului, preţul, când va fi
gata, ce trebuie să facă, cum funcţionează, beneficiile lui şi numele produselor concurente.
Dacă vom vorbi despre un proces nou trebuie să ştim: de ce trebuie schimbat modul actual
de lucru, care vor fi schimbările şi când vor avea efect, ce beneficii va aduce.
4. Schiţăm structura prezentării. După ce aflăm cât timp trebuie să susţinem prezentarea, o
împărţim în capitole principale şi alocăm fiecărui capitol un segment de timp. De
exemplu, introducere, prezentarea subiectului principal, concluzii, întrebări. Apoi: notăm
fiecare punct pe care vrem să îl atingem în prezentare şi le ordonăm logic; păstrăm
prezentarea cât mai scurtă şi simplă; evităm supraîncărcarea prezentării cu multe numere
şi figuri complexe; nu utilizăm prea mult jargonul sau limbajul prea tehnic şi specializat,
abrevieri şi acronime fără să le explicăm.
5. Selectăm echipamentele şi produsele pe care le vom utiliza pentru prezentare: calculator,
videoproiector, software specializat în crearea şi afişarea prezentărilor;
6. Compunem forma virtuală a prezentării (prin slide-uri) pentru care trebuie să urmărim cu
atenţie structura prezentării, schiţată anterior. Astfel,
- Paginile de început trebuie să conţină titlul şi informaţiile de contact, apoi cuprinsul
prezentării (despre ce vom vorbi);
- Introducerea (necesară când audienţa nu este familiarizată cu subiectul prezentării)
poate conţine: prezentarea noastră; timpul cât vom vorbi; sumarul prezentării; cum se va
desfăşura interacţiunea cu publicul în timpul prezentării;
- Secţiunea principală a prezentării trebuie să fie atractivă şi să aibă impact asupra
audienţei prin: prezentare scurtă; limbaj simplu; accentuări care să păstreze atenţia
publicului; suficiente explicaţii care să faciliteze înţelegerea mesajului;
- Concluzia prezentării rezumă punctele atinse în prezentare, cu încredere şi entuziasm.
Reamintim avantajele sau beneficiile; ne exprimăm speranţele.
- Detaliile tehnice le putem pune în Anexe;
- Folosim fraze scurte şi relevante; marcăm cuvintele importante; păstrăm o singură idee
într-un paragraf şi compunem paragrafe scurte (nu mai mult de 3-4 linii); când este

204
 potrivit, folosim numerotările sau buletele; verificăm corectitudinea gramaticală; evităm
textul înghesuit şi utilizăm cât mai multe spaţii albe; folosim un fundal deschis cu text
închis; alegem cu atenţie culorile (dacă sunt necesare) pentru a se putea citi uşor; folosim
fonte simple, non-serif, de exemplu Arial, şi cât de mari este posibil pentru a fi lizibile
(în funcţie de mărimea sălii);
- Evidenţiem punctele cheie prin tabele, figuri sau grafice simple. Ne amintim că ―o figură
bună face cât 1000 de cuvinte‖;
- Încadrăm o pagină pe ecran astfel încât să nu avem nevoie de navigarea ei.
7. Exersăm până suntem siguri că stăpânim prezentarea şi ne încadrăm în timp, că stăpânim
echipamentul şi software-ul utilizat în prezentare. Ne facem şi un plan alternativ pentru
cazul că ceva nu merge bine (de exemplu, să facem copii ale prezentării). Ne gândim şi la
posibile întrebări, eventual putem include în prezentare o secţiune ―Întrebări frecvente‖
8. Stabilim şi verificăm locaţia prezentării. Verificăm numărul de locuri în funcţie de
numărul participanţilor. Pregătim răcoritoare şi ne asigurăm că nu vom fi întrerupţi de
telefoane sau alte persoane. Ne asigurăm că avem toate echipamentele necesare.
Greşeli frecvente în pregătirea şi susţinerea prezentărilor sunt: nu cunoaştem suficient
publicul căruia ne adresăm; vorbim prea mult; nu verificăm înainte încăperea şi echipamentele.
Creştem şansele de succes al prezentării prin: stabilirea cu claritate a obiectivelor prezentării;
convingerea noastră în ceea ce spunem; cunoaşterea publicului; atingerea tuturor punctelor
relevante din prezentare; pregătirea, planificarea şi exersarea temeinică.
B. Susţinerea prezentării. Prezentarea trebuie să reflecte încredere, să aibă un conţinut
relevant, o exprimare corectă, argumente convingătoare, să fie bine structurată, clară şi simplă.
Urmărim următorii paşi:
1. Ne gândim la modul în care vom prezenta şi la postură.
- Vorbim şi articulăm cuvintele, astfel încât publicul să nu ne ceară să repetăm. Vorbim
puţin, dar clar şi fără grabă. Vocea să nu fie monotonă, prea înceată sau prea rapidă.
- Dovedim spontaneitate (pentru a nu lăsa impresia că citim) şi continuitate (doar abateri
nesemnificative, care ajută la înţelegere şi memorare);
- Postura: menţinem contactul vizual şi ne adresăm direct audienţei; suntem conştienţi de
poziţia, postura şi gesturile noastre fără a fi stânjeniţi sau complexaţi; ne amintim că
publicul a venit să înveţe ceva, deci suntem autoritari, sinceri şi entuziaşti; ne gândim şi
la expresia feţei, este indicat să zâmbim când este cazul.
2. Răspundem la întrebări, după ce am avertizat audienţa asupra timpului rămas. Dacă nu
ştim răspunsul, suntem sinceri şi spunem că ne vom informa şi vom răspunde separat.
Încurajăm discuţii interesante în public, deschizând subiecte noi, dacă este cazul;
3. Terminăm prezentarea cu demnitate: mulţumim audienţei pentru prezenţă şi atenţie şi
pentru întrebări; distribuim pliante sau cărţi de vizită, dacă avem sau ni se cer.
Greşeli frecvente: nu suntem suficient de entuziaşti, interesaţi sau încrezători în ceea ce
spunem; vorbim prea repede; nu verificăm echipamentele înainte şi facem audienţa să aştepte; nu
interacţionăm cu audienţa; întârziem la susţinerea prezentării.
Alte acţiuni pentru o bună prezentare, în completarea celor prezentate anterior, sunt:
1. Ne calmăm nervii. Ni se dau şi câteva sfaturi pentru calmarea nervilor, înainte şi în
timpul prezentării: începem cu gândire pozitivă, îndepărtând îngrijorările; respirăm adânc;
îndepărtăm obstacolul timidităţii, gândindu-ne că facem o conversaţie obişnuită şi încercând să
ne familiarizăm cu audienţa; înţelegem şi facem faţă efectelor fizice ale nervozităţii şi îngrijorării
(bătăi de inimă puternice, transpiraţie, încordare musculară). Deci, în primul rând, trebuie să

205
îndepărtăm nervozitatea cu ajutorul şi prin controlul propriei minţi. Acest lucru este mai uşor de
făcut dacă suntem bine pregătiţi şi încrezători. Ne putem calma şi cu ajutorul corpului, prin
tehnici de respiraţie şi relaxare înainte de prezentare: ne relaxăm corpul şi respirăm adânc, apoi
ne ţinem respiraţia câteva secunde, după care expirăm lung. Medicii ne recomandă alternanţa 4-
7-8 secunde pentru fiecare set de trei acţiuni de respiraţie, cu efect benefic asupra inimii
(respirăm adânc patru secunde, ţinem respiraţia şapte secunde şi expirăm opt secunde). Bem şi
puţină apă înainte de prezentare şi dacă este nevoie în timpul prezentării.
2. Folosim limbajul corpului prin: o intrare bună sau, de preferat, să fim în cameră înainte
de intrarea audienţei pentru a ne familiariza cu camera şi a testa echipamentul; ne compunem o
postură bună, stând drept, dar natural; folosim gesturi naturale şi nerepetitive, fără atingerea
feţei; păstrăm contactul vizual normal cu audienţa, fără a privi insistent asupra cuiva; ţinem
discret evidenţa timpului de prezentare, fără a ne uita obsesiv la ceas; ne punem de acord
îmbrăcămintea cu tipul de prezentare (formală sau informală) şi de audienţă (tânăr sau adult).
NOTĂ (Messinger, 2006) ne spune că ―din totalul mesajelor transmise de o persoană, 7%
sunt verbale, 38% sunt paraverbale (tonul vocii, accent, tonalitate) şi 55% sunt nonverbale.
Comunicăm mai mult prin mimică, privire, gestică decât prin cuvinte.... Într-o situaţie care
solicită mult autocontrol, comunicarea nonverbală este o componentă esenţială―. Sunt analizate
şi exemplificate cu personalităţi reale opt tipologii psihogestuale: cartezianul, challengerul,
creativul, idealistul, narcisicul, relaţionalul, senzitivul, tribalul.
3. Ne urmărim vocea şi modul în care vorbim: folosim un ton prietenos, fără a ne pierde
autoritatea; vorbim suficient de tare pentru a fi auziţi şi suficient de rar pentru a fi înţeleşi; nu
folosim multe ezitări şi pauze pentru că părem neprofesionişti. Nu trebuie să existe o nepotrivire
între cuvintele noastre şi limbajul corpului sau al feţei.
4. Facem faţă situaţiilor dificile privind tehnologia: verificăm înainte compatibilitatea
software-ului utilizat pentru compunerea prezentării şi pentru stocarea ei cu software-ul de pe
calculatorul pe care îl vom utiliza; dacă avem nevoie de Internet, verificăm existenţa acestuia în
sala de prezentare; verificăm ce tip de videoproiector vom utiliza (pentru că pot fi diferenţe de
culoare); verificăm existenţa cablurilor necesare şi conexiunea între echipamente; vizualizăm
integral prezentarea înainte de începerea ei; păstrăm o copie externă a prezentării şi, eventual,
câteva copii pe hârtie; ne familiarizăm cu toate aparatele din cameră şi facilităţile din clădire.
În (Carrington&Whitten, 2005), ni se dau sfaturi privind vizualizarea mintală anticipată a
participării la un anumit eveniment. Este considerată un element important în obţinerea
succesului personal la acel eveniment. Presupune să ne punem şi să răspundem la următoarele
întrebări: Cum va fi când ajung acolo? Ce vor spune ceilalţi (cei din faţa mea)? Cum voi sta, cum
mă voi mişca şi cum voi acţiona? Ce voi spune, ce voi face şi cum mă voi comporta în diferite
situaţii ce pot apărea? Ce voi simţi în cazul în care am succes sau nu?
Ni se dau şi câteva sfaturi pentru a ne atinge potenţialul maxim la un eveniment important
pentru noi (examen, interviu, etc): ne alegem hainele care ne fac să ne simţim bine şi să avem
încredere în noi; mâncăm alimente care ne fac energici şi fericiţi, nu greoi şi umflaţi; renunţăm la
alcool în noaptea de dinaintea evenimentului; ne culcăm la o oră rezonabilă astfel încât a doua zi
să ne simţim odihniţi; nu bem prea multă cafea înainte de eveniment pentru că ne face nervoşi;
ne simţim încrezători în succes şi ne vizualizăm mintal succesul.
Alte sfaturi utile privind comportamentul în întâlnirile de afaceri, în prezentări, în
corespondenţă, în relaţii personale sau în călătorii, practic în aproape toate evenimentele şi
locurile importante din viaţa noastră ne sunt date în (Mitchell, 2004). Sfaturile sunt adaptate
cerinţelor şi problemelor specifice secolului 21, în special integrarea şi globalizarea.

206
 Ne dezvoltăm inteligenţa socială
Cele prezentate anterior ne conduc la ideea că trebuie să ne dezvoltăm inteligenţa socială, în
beneficiul nostru şi al celor cu care muncim şi trăim. În interacţiunea cu alte persoane, persoane
diferite se comportă diferit. Psihologii ne spun că avem ―competenţe sociale‖ diferite. Inteligenţa
socială este definită ca o combinaţie dintre înţelegerea altor persoane (conştientizare socială) şi
mulţimea calităţilor care ne ajută să înteracţionăm cu acestea în mod optim. Pe scurt ―abilitatea
de a stimula pe alţii şi de a-i face să coopereze cu noi‖ (Albrecht, 2006). Inteligenţa socială a
unei persoane poate fi toxică (prin comportamente toxice care îi fac pe alţii să se simtă fără
valoare, inadecvaţi, intimidaţi, mânioşi, frustraţi sau vinovaţi) sau binefăcătoare pentru cei din
jur (prin comportamente care îi fac să se simtă valoroşi, capabili, iubiţi, respectaţi, apreciaţi).
Cele două componente ale inteligenţei sociale în viziunea lui Daniel Goleman, internă şi
externă conştientului nostru, şi principalele lor ingrediente sunt (Goleman, 2006):
- Conştientizarea socială: ce simţim faţă de alţii, începând cu conştientizarea instantanee a
stării interioare a altcuiva până la înţelegerea sentimentelor şi gândurilor acelei persoane.
Conştientizarea socială include: (1) empatie primară: comuniunea sentimentelor;
înţelegerea semnalelor emoţionale nonverbale; (2) armonizare: ascultarea cu toată
receptivitatea şi armonizarea cu altă persoană; (3) acurateţe empatică: înţelegerea
gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor altei persoane; (4) cunoaştere socială: cunoaşterea
modului cum lucrează lumea socială în ansamblu;
- Utilitatea socială: ce facem cu conştientizarea socială dobândită. Doar cunoaşterea
modului cum simte altă persoană, ce gândeşte şi ce intenţionează nu este suficient.
Utilitatea socială se bazează pe conştientizarea socială pentru interacţiuni efective prin:
(1) sincronizare: interacţionarea naturală la nivel nonverbal cu alte persoane; (2)
autoprezentare: ne prezentăm pe noi înşine pentru a cuceri audienţa sau pentru a da ajutor
la nevoie; (3) influenţă: ne proiectăm şi ne concretizăm rezultatele interacţiunilor sociale;
(4) preocupare: ne preocupăm de nevoile celorlalţi şi acţionăm pentru a-i ajuta.
Inteligenţa socială este cu atât mai utilă cu cât suntem mai sus în ierarhia profesională.
Goleman consideră că un bun manager trebuie să fie: un bun ascultător al celorlalţi, încurajator,
comunicator, curajos, cu simţul umorului, empatic, hotărât, responsabil, modest şi să împartă
autoritatea cu alţii. Iar un prost manager este cel netransparent, bănuitor, secretos, care
intimidează, care învinovăţeşte, temperamental, egoist, nehotărât, arogant, neîncrezător.
La cele prezentate mai sus, adăugăm un factor care ne ajută să atragem oamenii, sau
dimpotrivă să îi îndepărtam: atitudinea noastră optimistă sau pesimistă faţă de viaţă, faţă de
ceilalţi oameni, faţă de tot ce se întâmplă în jurul nostru. Caracteristicile care îi fac atrăgători pe
oamenii optimişti sunt enumerate în (Adler, 1996): ―Optimiştii nu se arată temători, vorbesc
deschis şi liber, fără a se jena. Ar putea fi zugrăviţi plastic ca nişte oameni care îşi întâmpină
semenii cu braţele deschise. Contactează cu uşurinţă pe ceilalţi şi se împrietenesc repede, pentru
că nu sunt suspicioşi. Vorbesc cursiv, ţinuta şi umbletul le sunt naturale‖.
Sfatul înţelepţilor – Evoluţia socială
- Filosoful chinez Confucius:―Când nu suntem uniţi nu putem face proiecte comune‖; ―Să te cercetezi
pe tine însuţi şi rareaori să-i faci răspunzători pe alţii. În felul acesta vei îndepărta de la tine
resentimentele‖
- Dicton francez: ―Mai bine pierzi o vorbă de spirit decât un prieten‖
- Proverb grecesc: ―Când ești fericit, toți sunt prieteni cu tine‖
- Istoricul latin Sallustius: ―Concordia măreşte valoarea lucrurilor mici, iar discordia năruie şi
valoarea celor mari‖

207
 - Filosoful grec Pitagora: ―Limba clevetitoare este semnul unui suflet rău‖
- Filosoful american Henry David Thoreau: ―Cel mai mare compliment pe care l-am primit a fost
când cineva m-a întrebat ce gândesc şi mi-a aşteptat răspunsul‖
- Filosoful grec Diogene: ―Avem două urechi şi o singură limbă cu scopul de a auzi mai mult şi a
vorbi mai puţin‖

Evoluţie emoţională
Dacă raţiunea formează omul, sentimentul este acela care îl conduce (Jean Rousseau, scriitor
francez)
În mod tradiţional, puterea creierului este dată de IQ, însă cu cât lumea devine mai complexă,
inteligenţa emoţională trece pe primul plan. Decidem şi gândim sub influenţa sentimentelor (Daniel
Goleman, psiholog american)
În teoriile recente, se consideră că emoţiile stau la baza tulburărilor mintale. Anxietatea şi
depresia au la bază tulburări emoţionale. Teoriile clinice asupra emoţiilor vizează: stresul,
înfruntarea provocărilor, dezorientarea, neadaptarea, neconştientizarea emoţiilor, disfuncţia
emoţională, instabilitatea emoţională, deficienţa cognitiv-emoţională, tulburările mintale şi
psihice. (Strongman, 2003) enumeră câteva surse (cauze) ale tulburărilor emoţionale: inabilitatea
de a face schimbări în relaţia cu mediul şi cu cei din jur; evitarea şi nerecunoaşterea emoţiilor;
dificultăţile în reglarea intensităţii emoţionale; traumele emoţionale.
Depresia este descrisă ca având următoarele caracteristici (care pot fi exacerbate prin alte
condiţii emoţionale şi sunt însoţite de obicei de anxietate): o dispoziţie spre tristeţe şi apatie; o
evaluare personală negativă (autoreproş, autoînvinovăţire); tendinţa de a evita alţi oameni;
pierderea somnului, a poftei de mâncare şi a dorinţei sexuale; schimbare a nivelului activităţilor,
de obicei prin letargie, dar uneori şi spre agitaţie. (Goleman, 2001) descrie procesele fiziologice
declanşate de emoţiile negative sau pozitive, anatomia blocajelor emoţionale şi modul în care
emoţiile ne pot influenţa sănătatea (în mod negativ, în primul rând mânia, stresul, pesimismul şi
depresia). Dezvoltarea afectivă şi emoţională ne grăbeşte sau dimpotrivă ne încetineşte în primul
rând evoluţia socială, dar poate avea implicaţii, în cazuri extreme, şi în evoluţia psihică şi
intelectuală. În (Chopra, 2013) suntem îndemnaţi spre echilibru emoţional: ―Prea multă plăcere
duce la dependenţă. Prea multă durere, poate să umbrească bucuria de a trăi.… Transformă
experienţa dureroasă într-o nouă cunoaştere‖.
Ne construim încrederea în noi înşine
Încrederea în noi înşine este principala condiţie a succesului în viaţă şi în carieră. Ne conferă
o siguranţă interioară; ne ajută să ascultăm opinii ale altor oameni fără să ne simţim ameninţaţi
de ele; ne ajută să scoatem la suprafaţă ce este mai bun în noi şi în cei din jur şi ne face capabili
să construim şi să lucrăm într-o echipă. Câteva sfaturi pentru construirea încrederii sunt
(Carrington&Whitten, 2005): (1) suntem deschişi la laudele şi recunoaşterea din partea celorlalţi;
(2) acceptăm complimentele şi nu ne minimizăm calităţile sau meritele; (3) observăm şi ne
recunoaştem propriile realizări şi succese. Chiar dacă nu am reuşit ceva, ne acordăm credit
pentru faptul că am încercat. Comparăm cu obiectivitate punctul nostru de vedere cu reacţia
negativă a unei alte persoane faţă de rezultatele noastre; (4) practicăm o rutină zilnică cu reprize
de autoîncredere. Ne simţim încrezători în fiecare moment şi activitate, mai ales la examene,
interviuri, petreceri, întâlniri. Cu cât practicăm mai mult, cu atât încrederea devine naturală
pentru noi; (5) ascultăm la TV sau citim poveşti despre oameni de succes. Vom descoperi că nici
ei nu au fost foarte încrezători la începutul vieţii sau carierei, dar şi-au dezvoltat încrederea prin

208
muncă susţinută; (6) ne observăm limbajul. Nu ne subestimăm cu: ―Nu sunt bun în acest
domeniu‖ sau ―Nu voi fi niciodată capabil să reuşesc în…‖.
(Branden, 1992, 1994) enumeră câteva elemente prin care ne manifestăm încrederea şi stima
faţă de noi înşine: (1) faţa, manierele şi modul în care ne mişcăm, toate reflectând plăcerea de a
trăi; (2) uşurinţă în discuţii despre realizări şi eşecuri, în mod direct şi sincer; (3) naturaleţe în
exprimarea şi primirea complimentelor, a afecţiunii, a aprecierilor; (4) deschidere faţă de critică
şi naturaleţe în recunoaşterea greşelilor, pentru că nu suntem obsedaţi de imaginea ―perfecţiunii‖;
(5) uşurinţă şi spontaneitate în cuvinte şi mişcări; (6) armonie între ce spunem şi facem, între
cum arătăm, vorbim şi ne mişcăm; (7) deschidere şi curiozitate la idei şi experienţe noi, la noi
posibilităţi de a trăi; (8) acceptarea şi controlul sentimentelor de anxietate şi insecuritate, fără a
ne lăsa copleşiţi de ele; (9) abilitatea de a păstra armonia şi demnitatea în condiţii de stres; (10)
abilitatea de a ne bucura de aspectele umoristice din viaţă, fie că ne privesc pe noi sau pe alţii;
(11) flexibilitate în răspunsul la situaţii şi provocări, spirit de inventivitate spontană; (12)
naturaleţe în comportamentul propriu şi tratarea cu naturaleţe a comportamentului (nonviolent al)
celor din jur; (13) caracteristici fizice ca: ochi vioi şi strălucitori; faţa relaxată, cu culoare
naturală şi piele sănătoasă; umeri, mâini, braţe şi postura relaxate; mers hotărât; voce modulată,
de intensitate potrivită şi pronunţare clară.
Ne controlăm emoţiile şi timiditatea
Chiar dacă suntem bine pregătiţi şi avem aptitudini de a comunica, emotivitatea ne
paralizează în primul moment, dacă suntem nevoiţi să vorbim în public. Dacă se suprapune pe o
timiditate latentă, blocajul este cu atât mai mare. Chiar şi mulţi actori care nu se pot considera
timizi, mărturisesc că trec prin stări de emoţie, mai ales la începutul spectacolului. Pe de altă
parte, sunt tineri sau maturi nepregătiţi suficient pentru o examinare, un interviu sau o expunere
argumentată temeinic, care deşi sunt conştienţi de limitele cunoştinţelor lor, au aplomb şi nu
manifestă nici o emoţie, fie pentru că au prea multă încredere în ei ―că se descurcă în orice
situaţie‖, fie pentru că nu le pasă de părerea celorlalţi, fie pentru că îi desconsideră pe cei cărora
li se adresează (îi cred proşti). Aceştia sunt cei care ne mint în faţă fără să clipească.
Din păcate, mulţi timizi bravează şi nu îşi recunosc timiditatea nici faţă de ei înşişi. Pentru a
nu fi dominaţi de impostori, cei timizi trebuie să ne recunoaştem defectul şi să înlăturăm cauzele
care ne pun frână în a ne arăta adevărata personalitate. Dacă reuşim să ne cunoaştem
personalitatea, sentimentele şi adevărata valoare profesională sau afectivă, reuşim mult mai uşor
să creştem încrederea în noi înşine şi în posibilităţile noastre; să nu ne mai temem de părerea
celorlalţi, ci să ne concentrăm pe ce avem de făcut sau de spus. Nu trebuie să devenim dintr-o
dată nesimţiţi şi să nu ne pese de părerea celorlalţi, dar nu trebuie nici să exagerăm importanţa ei
în viaţa noastră, ci să îi considerăm şi pe cei din jur oameni care pot greşi sau au defecte.
Conform zicalei ―cui pe cui se scoate‖, nu evităm expunerile sau vorbitul în public, în faţa
unui număr mai mare de oameni, ci dimpotrivă le căutăm. Sunt momentele care ne ajută să
scăpăm de timiditate, cel puţin parţial. ―Stăruinţa e întotdeauna mama îndrăznelii‖ (Shakespeare,
scriitor englez). Timpul şi experienţa ne ajută cel mai mult, dar le obţinem prea târziu şi putem
rata multe realizări în viaţă dacă le aşteptăm prea mult.
Tot exagerarea importanţei părerii altora ne face şi să evităm apariţiile publice în cazul unor
defecte fizice, mai mici sau mai mari. Chiar dacă suntem supuşi criticilor sau chiar jignirilor şi
umilinţei, acest lucru nu trebuie să ne împiedice să fim noi înşine, să compensăm aceste defecte
cu idei şi realizări proprii. Cunoaştem artişti orbi, oameni de ştiinţă paralizaţi, oameni care au
reuşit să îşi depăşească condiţia fizică prin răbdare, voinţă şi curaj.

209
 Ne controlăm temerile şi înfruntăm provocările
Nici o pasiune nu fură minţii toate puterile aşa de bine cum o face frica (Edmund Burke, om
politic irlandez)
Din copilărie până la bătrâneţe, toţi avem temeri, unele justificate (de foc, de cutremure şi
alte calamităţi naturale, de violenţă, de moarte); altele nejustificate sau apărute după experienţe
traumatizante proprii sau ale altora, cum sunt teama de apă, de înălţime, de viteză, de spaţii largi,
de gheaţă, etc. Avem şi temeri psihologice ca: teama de a fi minţiţi sau păcăliţi; teama că suntem
controlaţi sau urmăriţi; teama de a greşi sau de a nu reuşi; teama de a vorbi în public; teama de
relaţii durabile; teama de singurătate. Dacă nu ne controlăm temerile, putem ajungem ca în
proverbul ―Pe cel înspăimântat şi umbra îl înspăimântă‖. De exemplu, teama de a greşi ne
împiedică în a acţiona, în a face ceva în viaţă, pentru că ―teama de greşeală te face să cazi într-
una şi mai mare‖ (Horaţiu, poet latin); iar ―teama de un rău ne conduce la unul şi mai rău‖
(Nicolas Boileau, scriitor francez).
Unii ne suportăm mai uşor temerile, ignorându-le. Dar nu putem adopta politica struţului,
încercând să evităm un pericol, făcându-ne că nu îl vedem. Alţii ne negăm temerile, ceea ce este
o manieră greşită de a ne proteja. Cu cât ne negăm şi ne reprimăm mai mult temerile, cu atât mai
mult devenim mai reticenţi în a ne asuma riscuri; ne creăm obiceiuri autoprotectoare care ne
conduc la suferinţă, ruşine, confuzie şi singurătate (Sisgold, 2009). Alţii, fără a ne nega teama,
doar prevenim şi evitam situaţiile extreme. Iar, alţii le purtăm obsesiv în viaţa noastră şi îi
chinuim cu ele şi pe cei apropiaţi.
Unele temeri (mai ales cele fizice) pot fi controlate şi ameliorate de noi înşine, altele (mai
ales cele psihologice) pot fi mai uşor şi mai repede ameliorate sau îndepărtate cu ajutorul unui
medic sau psiholog. Dintre cele care necesită atenţie specială sunt şi temerile amintite în
(Sisgold, 2009) care se referă la consecinţele traumelor suferite în copilărie şi rămase
nerezolvate psihic (abuzuri fizice şi emoţionale, accidente, răni, dezastre naturale, sau doar
simpla prezenţă la astfel de evenimente în viaţa altora). Aceste temeri, dacă sunt ignorate sau
evitate, declanşează sau întăresc disocierea între minte şi corp.
Psihologii ne îndeamnă să ne înfruntăm temerile, mai ales pe cele fizice apărute după
experienţe traumatizante. Să începem să facem exact lucrurile de care ne este teamă. Dacă nu
reuşim, cel puţin să ne controlăm obsesia. Altfel, nu scăpăm de temeri pentru că ―atâta timp cât
durează cauza, durează şi efectul‖, după cum ne spune un dicton latin. ―Învingerea fricii este
începutul înțelepciunii‖ (Bertrand Russell, filosof englez). Iar pictorul Pablo Picasso mărturisea:
―Fac întotdeauna ce nu pot să fac pentru că poate învăţ să fac‖.
Principii pentru înfruntarea provocărilor. (Holden, 2005) ne învaţă să utilizăm zece
principii prin care fiecare dintre noi putem găsi răspunsul la provocările întâlnite. Sunt principiile
viziunii, înţelepciunii, inteligenţei, alegerii, învăţării, alchimiei, reciprocităţii, sinergiei, încrederii
şi scopului, descrise succint mai jos.
- Principiul viziunii: Ce frică mă împiedică să depăsesc această provocare? Trebuie să ne
definim frica şi să reuşim să o controlăm. Altfel, ne copleşeşte inteligenţa şi ne împiedică
să acţionăm şi să stăpânim o situaţie. Poate fi frica de a fi respinşi, de eşec, de a spune ce
gândim. Unele dintre temerile noastre sunt întemeiate şi sunt rezultatul înţelepciunii şi al
prudenţei. Trebuie să le deosebim de fricile nejustificate sau generate de mândrie.
- Principiul înţelepciunii: Care este adevărul? Care este cauza fricii şi adevărata problemă?
Pentru că stresul, conflictele, dezechilibrul în viaţă, o boală sunt simptome ale unor
probleme care au cauze ascunse pe care trebuie să le căutăm în noi înşine şi în cei din jur.
Fiecare dificultate ne determină să ne amintim de intenţiile şi de valorile noastre reale.

210
 - Principiul inteligenţei: Care este cel mai important gând al meu în situaţia prezentă?
Albert Einstein spunea că ―Cele mai importante probleme cu care ne confruntăm nu pot fi
rezolvate cu acelaşi nivel de gândire la care eram când le-am creat‖. Dacă ne schimbăm
gândurile, ne schimbăm viaţa, în bine (dacă le aducem pe un nivel superior în mintea şi
sufletul nostru) sau în rău (dacă ne lăsăm dominaţi de gânduri negative).
- Principil alegerii: Ce posibilităţi am să depăşesc situaţia prezentă? Psihiatrul Viktor
Frankl ne spunea: ―Orice i se poate lua omului cu excepţia unui singur lucru: ultima dintre
libertăţile umane – să îşi aleagă propria atitudine în diferite împrejurări şi să îşi aleagă
propriul drum‖. Mulţi uităm acest adevăr şi ne lăsăm călăuziţi de teamă sau suferinţă.
Uităm că putem alege schimbarea gândurilor, dorinţelor, a modului de viaţă, că putem
crea noi posibilităţi pentru viaţa noastră.
- Principiul învăţării: Ce am învăţat din această criză sau provocare? Fiecare problemă
trebuie să ne îmbogăţească cu o nouă lecţie de viaţă şi să ne ajute să evoluăm spre bine, să
depăşim starea de victime.
- Principiul alchimiei: Ce dar am primit din această criză sau provocare? Pentru unii dintre
noi, cei optimişti, o provocare sau o suferinţă ne ajută să o transformăm într-un dar, în
curaj, putere sufletească şi înţelepciune.
- Principiul reciprocităţii: La ce mă angajez să depăşesc situaţia prezentă? De obicei, în
situaţii dificile, ne concentrăm pe lucruri pe care nu le-am primit (sprijin, înţelegere,
oportunităţi). Este mai important însă să ne concentrăm pe ce nu am dat: energie, atenţie,
sinceritate, încredere; să ne gândim la ce nu ne-am angajat şi pentru ce nu ne-am asumat
responsabilitatea. Pentru că nici o criză nu apare fără concursul nostru. Ne putem angaja:
―să fim‖ mai oneşti, răbdători, receptivi; ―să facem‖ mai mult (muncă, economie), dar şi
mai puţin (distracţie, risipă); ―să dăm‖ altora (apreciere, timp, energie).
- Principiul sinergiei: Cine mă poate ajuta? Avem întotdeauna nevoie de ajutorul altora.
Orice problemă este semnalul că trebuie să încercăm ceva nou, cu ajutorul altora. Cei care
îl refuză sunt consideraţi de psihologi ―independenţi disfuncţional‖, care consideră că a
cere ajutor este un eşec personal. Dar, este şi un test al mândriei sau neîncrederii noastre
că vom primi ajutorul cerut.
- Principiul încrederii: În ce trebuie să am încredere? În ce ne punem încrederea ne face
mai puternici. Încrederea sau neîncrederea în noi înşine şi în alţii ne asigură succesul sau
eşecul depăşirii situaţiilor dificile. Neîncrederea înseamnă teamă şi nesiguranţă, ne face să
ratăm oportunităţile din viaţă şi ieşirea dintr-o criză, să ratăm un nou început.
- Principiul scopului: Care este scopul (obiectivul) meu real? De multe ori, problemele apar
din fapte şi vorbe fără importanţă, din momente conflictuale în care uităm adevăratul scop
al vieţii noastre şi adevăratele probleme pe care trebuie să le rezolvăm.
În concluzie, inteligenţa noastră în înfruntarea provocărilor constă în abilitatea de a controla
suferinţa şi de a alege calea de ieşire din ea; de a simţi teama şi a alege înţelepciunea; de a fi trist
şi a alege speranţa; de a recunoaşte mânia şi a alege creativitatea. Este şi abilitatea de a nu ne lăsa
traşi înapoi şi de a nu ne depărta de scopul nostru real.
Ne controlăm sentimentele şi pasiunile
Ştim că dragostea vindecă şi că nu trăim cu adevărat fără ea, că munca şi orice facem cu
pasiune este o plăcere şi ne face fericiţi. Dar, de asemenea ştim că dragostea ne face să suferim
când pierdem oameni dragi sau doar dragostea lor; că sentimentele şi pasiunea se atenuează în
timp şi se transformă în obişnuinţă. Vedem şi că pasiunea poate deveni iraţională, se poate

211
transforma în obsesie şi poate duce la violenţă. ―Inima îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le
cunoaşte‖ (Blaise Pascal, filosof francez). Vedem şi că sentimentele pot fi egoiste şi, uneori,
interesate, că putem fi şantajati din cauza lor şi că ne împiedică să gândim limpede. Nu în ultimul
rând, vedem că cei care ne iubesc cel mai mult sunt cei mai exigenţi şi neiertători. Are dreptate
proverbul latin: ―Cine iubeşte bine, pedepseşte bine‖.
Viaţa ne demonstrează că sentimentele şi pasiunile vin şi pleacă în viaţa noastră, că îşi
schimbă obiectul şi intensitatea şi că o dată cu vârsta reuşim să le controlăm mai uşor. Poate ne
învaţă experienţa sau poate raţiunea noastră nu mai este dominată de hormoni. Problema este
cum să reuşim la tinereţe să ne controlăm sentimentele, să nu le canalizăm spre persoane
nepotrivite sau nocive şi să nu ne stricăm viaţa din cauza lor. O soluţie verificată este să ascultăm
şi sfaturile celor din jur, să le filtrăm prin propria raţiune şi să decidem în cele din urmă singuri.
Uneori învinge raţiunea, alteori dragostea. Oricare va învinge, va fi alegerea noastră şi va trebui
să ne-o asumăm. Familiile clădite pe dragoste adevărată, pasiuni comune şi valori morale
comune sunt cele mai reuşite şi longevive. Nu neapărat, cele bazate pe temperamente similare.
Ne dezvoltăm inteligenţa emoţională
Psihologul american Daniel Goleman încearcă să explice de ce unii oameni, care în copilarie
şi facultate dovedeau o inteligenţă deosebită şi promiteau foarte mult, au rămas mai târziu în
mediocritate sau chiar au comis acte necugetate; iar alţii, care nu se distingeau prin nimic
deosebit, au reuşit în viaţă. Concluzia analizei sale este că ―adevarata măsură a inteligenţei nu
este IQ-ul, ci EQ-ul (coeficientul de inteligenţă emoţională)‖ (Goleman, 2001).
O comparaţie succintă între IQ si EQ este următoarea (Goleman, 2001):
- Intelectul (IQ, creierul raţional) ne ajută să facem socoteli; să procesăm informaţii; să
rezolvăm probleme; să reuşim la şcoală. Se bazează pe logică şi, în decursul vieţii, este
relativ constant.
- Inteligenţa emoţională (EQ, creierul emoţional sau “inima”) ne ajută să ne înţelegem pe
noi înşine şi să ne motivăm; să luăm decizii (fără emoţii nu poate fi luată nici o decizie); să
comunicăm, să ne înţelegem mai bine cu alţi oameni şi să construim relaţii puternice,
durabile; să ne transformăm; să învăţăm din experienţă; să fim creativi; să reuşim la locul
de muncă şi în viaţă.
Dezavantajele intelectului (creierul raţional) sunt: funcţionează bine, doar când suntem
calmi; funcţionează încet (mai încet decât inteligenţa emoţională) şi din această cauză nu ne
putem baza pe IQ atunci când ne aflam în situaţii critice sau când trebuie să luăm rapid decizii;
este un predictor slab al succesului în viaţă (însa un bun predictor al succesului în şcoala
tradiţională); rămane relativ constant toată viaţa. În schimb, inteligenţa emoţională: funcţionează
bine în orice situaţie; funcţionează rapid (mai repede decât IQ-ul) şi din această cauză, ne putem
baza pe EQ când ne aflăm în situaţii critice sau când trebuie să luăm rapid decizii; este un
predictor puternic al succesului în viaţă. Inteligenţa emoţională se consideră un proces care ţine
întreaga viaţă şi care constă în autoconştientizare, autoobservare şi autocontrol. Ne permite să
luăm decizii conştiente evitând controversele şi nederanjând pe alţii. Ne ajută să ne motivăm şi
să ne controlăm în momente dificile ca examene, interviuri, revizii, divorţ, boală, etc
(Carrington&Whitten, 2005).
În (Carrington&Whitten, 2005), sunt prezentate şi alte avantaje ale inteligenţei emoţionale:
ne ajută să ne recunoaştem emoţiile şi să le gestionăm într-un mod constructiv, să le împiedicăm
să ne deturneze raţiunea; ne ajută să ne automotivăm, să depăşim suişurile şi coborâşurile din
viaţă şi să căpătăm puterea de a merge mai departe; ne ajută să gestionăm şi să evităm

212
conflictele, să ne controlăm stresul, să înţelegem comportamentul altor persoane, să ajungem noi
înşine sau cei din jur la o stare de bine.
Cercetările în domeniul inteligenţei emoţionale au arătat că succesul la locul de muncă sau
în viaţă, depinde 80% de inteligenţa emoţională şi doar 20% de intelect. În cazul liderilor,
inteligenţa emoţională contribuie cu până la 90% la succes. Inteligenţa emoţională este, în mare
parte, învăţată şi continuă şi se dezvoltă o dată cu vârsta. Daniel Goleman ne spune că marea
revoluţie a anilor 2000 este supremaţia trăirilor sufleteşti, care iau locul spiritului materialist, al
gândirii reci, al gestiunii şirurilor de cifre, al statisticilor şi deciziilor luate fără sentimente.
Adevăratele valori se dovedesc a fi: intuiţia, blândeţea, simpatia, puterea de concentrare,
înţelegerea, empatia.
Deşi este unanim acceptat faptul că moştenirea genetică are un rol important în
temperamentul nostru, în (Goleman, 2001) ni se dă o speranţă: ―Temperamentul nu este un
destin. Lecţiile emoţionale pe care le învăţăm în copilărie, acasă şi la şcoală, modelează
circuitele emoţionale, făcându-ne mai uşor adaptabili - sau inadaptabili. Adolescenţa şi copilăria
sunt ferestre de oportunitate pentru a forma obiceiurile emoţionale esenţiale care ne vor domina
întreaga existenţă‖.
Cum putem da inteligenţă emoţiilor noastre? ―Inteligenţa personală nu poate fi ignorată
pentru că are o latură intuitivă şi una de bun simţ‖ (Daniel Goleman, psiholog american). Daniel
Goleman ne spune şi că o persoană inteligentă emoţional este abilitată în patru domenii:
identificarea emoţiilor, înţelegerea emoţiilor, reglarea emoţiilor şi folosirea emoţiilor.
Inteligenţa emoţională poate fi dezvoltată prin cinci factori care ne ajută să dăm inteligenţă
emoţiilor noastre (descrişi în detaliu în (Goleman, 2001) şi în (Stein, 2009)):
- Cunoaşterea propriilor emoţii şi dezvoltarea capacităţii de a ne supraveghea emoţiile în
orice moment prin: recunoaşterea şi definirea propriilor emoţii; înţelegerea cauzelor care
au generat diferite sentimente; recunoaşterea diferenţei între sentimente şi acţiuni;
- Gestiunea emoţiilor, stăpânirea emoţiilor astfel încât să fie cele potrivite în orice
împrejurare prin: o mai bună toleranţă la frustrare şi o mai bună stăpânire a mâniei;
exprimarea mâniei fără ceartă şi violenţă; mai puţină agresivitate sau comportament
autodistructiv; o mai bună stăpânire a stresului; capacitatea de a ne calma, de a ne
echilibra, de a scăpa de anxietate, depresie, irascibilitate; mai puţină izolare şi anxietate în
societate; mai multe sentimente pozitive despre sine, familie, societate;
- Motivarea de sine, punerea emoţiilor în serviciul unui scop prin: mai multă
responsabilitate; mai multă concentrare asupra îndeplinirii unei misiuni; dezvoltarea
capacităţii de a intui oportunităţile; mai puţină impulsivitate şi mai mult autocontrol;
- Recunoaşterea emoţiilor la alţii (empatia) prin: dezvoltarea capacităţii de înţelegere a
celorlalţi şi de a privi lucrurile din perspectiva celorlalţi; o mai mare sensibilitate faţă de
sentimentele celorlalţi; o ascultare mai atentă a celorlalţi;
- Abordarea relaţiilor interpersonale, arta de a stabili relaţii şi dezvoltarea capacităţii de a
gestiona emoţiile celorlalţi prin: analiza şi înţelegerea relaţiilor; rezolvarea conflictelor şi
neînţelegerilor prin negocieri; rezolvarea problemelor din relaţii; îmbunătăţirea exprimării
şi comunicării; siguranţă de sine, prietenie şi implicare în viaţa semenilor; preocupare,
amabilitate şi atenţie faţă de semeni; armonie şi socializare în grupuri; împărtăşire,
colaborare şi ajutor; democraţie în tratarea celorlalţi.
Alte sfaturi pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale sunt (Carrington&Whitten, 2005): (1)
ţinem evidenţa emoţiilor noastre din următoarea săptămână. Scriem ce ne-a făcut fericiţi, furioşi,
trişti, frustraţi; (2) încercăm să înţelegem ce ar putea simţi alte persoane şi construim o relaţie de

213
empatie cu acestea; (3) ne gândim la un scop pe care dorim să îl atingem şi alegem emoţiile
potrivite care ne sprijină în realizarea acestui scop; (4) creierul nostru produce imagini mintale.
Ne utilizăm imaginaţia, ne vizualizăm pe noi înşine abordând o anumită situaţie în modul cel mai
bun posibil (de exemplu, ne vedem mai înalţi) şi gestionându-ne emoţiile în mod pozitiv; (5)
învăţăm să ne liniştim şi să recunoaştem de ce avem nevoie ca să ne simţim mai bine; (6)
practicăm mişcări fizice sau exerciţii pentru a ieşi din sentimentele de neajutorare. De exemplu,
ne întindem şi deschidem braţele, mergem la plimbare sau la dans.
Sfatul înţelepţilor – Evoluţia emoţională
Mânie
- Scriitorul rus Dostoievski: ―Fii stăpân pe tine însuţi şi vei stăpâni lumea‖
- Filosoful grec Aristotel: ―Oricine poate deveni furios - e simplu. Dar să te înfurii pe cine trebuie, cât
trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie şi cum trebuie – nu este deloc uşor‖
- Om politic român Titu Maiorescu: “Păstrează-ţi emoţiile pentru lucrurile care le merită‖
- Istoricul de artă englez Horace Walpole: “Lumea este o comedie pentru cei ce gândesc şi o tragedie
pentru cei ce simt‖
- Filosoful chinez Confucius: ―Din pricina unei furii de o clipă, cineva se distruge pe sine şi întreaga
familie. Nu este aceasta o sminteală?‖.
- Proverb japonez: ―Cel care zâmbește în loc să se înfurie va fi întotdeauna mai puternic‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Focurile violente se consumă în ele însele. Ploile încete ţin multă
vreme, pe când furtunile ivite din senin sunt scurte. Oboseşte repede cel ce mână repede‖
- Biblia: ―Cel ce îşi stăpâneşte mânia este mai bun decât cel ce cucereşte o cetate‖; ―Întru răbdarea
voastră veţi dobândi sufletele voastre‖ (Luca 21, 19)
Teamă
- Scriitorul american Ralph Emerson: ―Cel care nu îşi învinge zilnic teama nu a învăţat încă sensul
vieţii‖
- Poetul latin Vergiliu: ―Fericit este acela care a putut cunoaşte cauzele lucrurilor‖
- Filosoful grec Epictet: ―Indivizii nu sunt tulburaţi de lucrurile înseşi, ci de viziunea pe care o au
asupra lor‖
- Scriitorul englez Shakespeare: ―Teama produce dezordine, iar dezordinea îi răneşte pe cei pe care
teama ar trebui să-i păzească‖; ―Nu este nimic bun sau rău, ci gândirea o face astfel‖; ―Fii drept şi
nu te teme de nimic‖
- Biblia: ―În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea
pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste‖ (1Ioan 4:18)
- Psihoterapeutul american Carl Whittaker: “Succesul înseamnă să scapi de frică―
- Proverb latin: ―Fricosul vede chiar şi primejdiile care nu există‖; ―Soarta favorizează pe îndrăzneţi‖
Iubire
- Grecul Demophilos: ―Câte pasiuni ai în suflet, ai toţi atâţia cruzi stăpâni‖
- Poetul latin Ovidiu: ―Câte scoici găseşti pe ţărm, atâtea dureri pricinuieşte iubirea!‖
- Scriitorul francez Francois de la Rochefaucauld: ―Absenţa micşorează pasiunile obişnuite şi le
sporeşte pe cele mari, aşa cum vântul stinge lumânările şi înteţeşte focul‖

Evoluţie spirituală
Indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice pentru a evita să stea față în față cu
propriul lor suflet (Carl Jung, psiholog elveţian)
Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în
singurătate (Mircea Eliade, filosof român)
Nu suntem fiinţe umane cu experienţă spirituală; suntem fiinţe spirituale cu o experienţă umană
(Teilhard de Chardin, filosof francez)

214
 Oamenii măreţi sunt cei care văd că spiritualul este mai puternic decât orice forţă materială
(Ralph Waldo Emerson, scriitor american)
Credinţele sau convingerile sunt lentile prin care vedem lumea (Sisgold, 2009). Ne
influenţează percepţiile asupra a ce este bun şi rău, adevărat, real şi posibil; ne direcţionează
perspectiva şi drumul în viaţă, în mod pozitiv sau negativ; ne impulsionează sau ne limitează
acţiunile; ne formează caracterul şi ne afectează relaţiile; ne influenţează sănătatea şi ne cresc sau
descresc nivelul fericirii; ne stimulează sau ne îndepărtează pasiunile. ―Credinţa precede
întotdeauna acţiunii‖ (James Allen, scriitor englez). Credinţele şi convingerile noastre pot fi
pozitive (ne îndeamnă către acţiuni şi atitudini cu rezultate pozitive) sau negative (ne îndrumă
spre atitudini, gânduri şi acţiuni (sau inacţiuni), care ne împiedică să ne îndeplinim dorinţele, să
facem ceva concret). Credinţele pozitive sau negative le moştenim din familie, din comunitatea
şi cultura în care trăim. De multe ori, se transformă în superstiţii locale, unele toxice, care ne pot
influenţa gândirea şi viaţa. Întâlnim des oameni mai degrabă superstiţioşi, decât credincioşi.
Alteori convingerile ne sunt induse de propria experienţă, de situaţii neplăcute într-un anumit
loc sau cu anumite persoane, de traume psihice peste care nu reuşim să trecem. Aceste
convingeri sunt de multe ori doar în mintea noastră şi depinde de noi să le ignorăm.
Luăm valorile creştine ca reper moral
Acestea sunt preceptele dreptului: să trăieşti cinstit, să nu răneşti pe nimeni, să nu lezezi interesul
nimănui, să dai fiecăruia ce i se cuvine (Cicero, orator roman)
Daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu
cunostinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi;
cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni (2Petru 1: 5-7)
Reperul moral şi spiritual, pe lângă cel intelectual şi social pe care de obicei le identificăm
mai repede în viaţă, ne susţine stima faţă de noi înşine şi respectul celorlalţi. Chiar dacă nu
suntem credincioşi, valorile creştine pot constitui un reper moral pentru că ne ajută să ne
(re)construim sufletul şi să ne înălţam spiritul, îndepărtându-l sau scoţându-l din realitatea
cotidiană, ―căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele Legii‖ (Romani 3:28).
Principalele valori creştine sunt: iubirea faţă de semeni şi de adevăr, iertarea, smerenia,
generozitatea şi milostenia, bunătatea şi blândeţea, răbdarea şi îngăduinţa, împăcarea şi
recunoştinţa, bunul simţ. Sunt calităţi pe care, dacă reuşim să le dobândim, chiar şi parţial, ne
asigură bucuria vieţii şi liniştea sufletească, înţelegerea şi acceptarea în familie şi în societate.
―Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace
niciodată. Cel ce este în pace cu sine însuşi, este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu‖
(Sfântul Nectarie); ―Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea,
facerea de bine, credinţa‖ (Galateni 5:22).
Fiecare dintre aceste trăsături, fie că este înnăscută sau dobândită, este o perlă adăugată
sufletului şi vieţii noastre. Dacă nu ne străduim să adunăm şi să păstrăm aceste perle, pierdem
respectul celorlalţi, ne clădim viaţa pe minciună şi păcat, devenim mândri, lacomi, aroganţi,
leneşi, invidioşi, furioşi, nerăbdători, răi, făţarnici, nerecunoscători, critici. Chiar şi numai o parte
din aceste defecte ne îngreunează existenţa sau ne-o distruge.
Dragostea pentru cei din jur ne înfrumuseţează existenţa, dă sens vieţii noastre, devenim mai
generoşi, mai înţelegători şi mai milostivi. Viaţa şi dragostea merg împreună după Goethe care
ne îndeamnă: ―Trebuie să trăim şi să iubim‖. Iar ―iubirea mişcă soarele şi celelalte stele‖, prin
puterea ei asupra vieţii noastre, ne spune poetul italian Dante Alighieri.

215
 Iertarea este cea care ne eliberează.şi ne ajută să ne continuăm existenţa fără a mai privi în
urmă, chiar dacă este mai greu să uităm. ―A greşi e omenesc, a ierta e dumnezeiesc‖ (Alexander
Pope, poet englez).
Răbdarea ne ajută să ne împlinim visele, să ne aprofundăm studiile, să ne îmbunătăţim
munca, să îi ascultăm pe cei din jur, cum spune zicala, ―cu răbdarea trecem marea‖. ―Răbdarea
este a doua vitejie a omului‖ (Antonio de Solis, scriitor spaniol).
Smerenia, mult contestată atunci când este confundată cu umilirea, ne împiedică să ne
lăudăm permanent, chiar dacă avem motive să o facem; ne împiedică să suferim din cauza
mândriei şi să îi judecăm pe cei din jur. Răbdarea şi smerenia ne ajută mai mult decât toate
celelalte calităţi creştine să trecem peste momentele dificile din viaţă. ―Înaintea lui Dumnezeu
adevărata virtute e smerenia care tămăduieşte, curăţă, apără şi întoarce toate spre pace‖ (Arsenie
Boca, preot român).
Generozitatea ne aduce fericirea şi satisfacţia pe care doar cei cu adevărat generoşi le pot
cunoaşte, pentru că sunt fericiţi atunci când dau. Din păcate, la unii dintre noi, generozitatea este
un prilej de a ne arăta superiori sau bogaţi sau de a obţine laude. ―Modul de a da preţuieşte mai
mult decât ceea ce se dă‖ (Pierre Corneille, scriitor francez); ―Nu-i destul să faci fapte bune,
trebuie să te faci tu însuţi bun. Faptele bune au rostul ca să-ţi facă ţie bunătatea, milostivirea şi
iubirea. E bine a face binele ca pe un lucru firesc. Simplu şi firesc cum răsare soarele‖ (Arsenie
Boca, preot român).
Bunătatea înseamnă mai mult decât generozitatea. Putem fi generoşi (pentru că ne permitem,
sau de ochii lumii) fără a fi neapărat buni; dar nu putem fi buni fără a fi şi generoşi. Pentru că
bunătatea este o calitate a spiritului care ne îndreaptă mai mult spre binele celorlalţi decât spre al
nostru. Dar, ―căutând binele altora, îl găsim pe al nostru‖ (Platon, filosof grec). Bunătatea este
soră cu compasiunea şi un semn al superiorităţii spirituale, al liniştei dobândite departe de tot ce
ne ispiteşte să fim răi. ―Seninătatea nu sălăşluieşte decât în sufletul omului bun. În sufletul celui
rău e noapte‖ (Denis Diderot, filosof francez).
Iubirea pentru adevăr ne împiedică să îi minţim şi să îi îndepărtăm pe cei dragi, pe cei
apropiaţi sau pe cei cu care muncim. Uneori însă iubirea de adevăr şi dreptate ne transformă în
justiţiari şi furioşi, criticăm şi judecăm excesiv, fără o analiză aprofundată. Poate avea un impact
negativ asupra sănătăţii noastre mintale şi uneori fizice. Părintele Arsenie Boca ne spune: ―Sunt
mulţi drepţi care nu ştiu despre ei că sunt drepţi şi aceasta îi acoperă de primejdia căderii în
mândrie a celor conştienţi de virtutea lor―.
Bunul simţ sau buna-cuviinţă ne împiedică să jignim, să umilim pe alţii, ne ajută să ne purtăm
natural în orice împrejurare, la necaz şi în plină glorie; ne ajută să deosebim valorile de nonvalori
între semenii noştri şi să alegem ce este important pentru viaţa noastră. ―Ce nu opreşte legea,
opreşte buna-cuviinţă‖ (Seneca, filosof roman).
Recunoştinţa este un pas spre smerenie atunci când suntem în stare ne depăşim mândria şi să
apreciem un ajutor primit. Iar modestia caracterizează spiritele înalte care îşi estimează corect
propria persoană şi nu simt nevoia să se laude pentru a obţine recunoaştere, pentru că îşi cunosc
propria valoare. ―Modestia este pentru merit ceea ce sunt umbrele pentru chipuri în tablou: îi dă
putere şi relief‖ (La Bruyere, scriitor francez). Modestia îi caracterizează şi pe cei care preţuiesc
mai mult spiritul decât obiectele trecătoare, precum şi pe cei cu mult bun simţ.
Valori anticreştine. Contrar calităţilor creştine enumerate mai sus, dobândim şi valori
anticreştine, dintre care un impact negativ asupra personalităţii şi vieţii noastre îl au în primul
rând: lenea, mândria, invidia, lăcomia, egoismul, minciuna, răutatea, mânia, desfrânarea, bârfa.

216
 Lenea ne împiedică să ne folosim darurile native şi să ne atingem potenţialul maxim şi scopul
în viaţă. ―Lenea e prostia corpului, iar prostia e lenea minţii‖ (Johann Seume, scriitor german).
Mândria ne împiedică să depăşim momente dificile, să ignorăm oamenii răi şi intriganţi din
viaţa noastră şi să ne continuăm viaţa. Uneori ne îndeamnă la răzbunare, alteori ne condamnă la
o suferinţă interioară. Iar dacă devine iraţională este urmată de violenţă. Uneori, mândria se
confundă cu îngâmfarea considerată tovarăşa nedespărţită a prostiei de scriitorul francez
Beaumarchais. ―Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea‖ ne spune şi filosoful
grec Esop. Iar Sfăntul Nectarie ne spune: ―Mândria minţii este un întuneric adânc care împiedică
ochii sufletului să vadă lumina care se află înăuntrul său, este patima care dă naştere multor rele,
care omoară virtuţile şi înveninează totul. Ia naştere din diferite stări şi întâmplări: bogăţie, slavă,
cinstire, daruri sufleteşti şi trupeşti (inteligenţă, frumuseţe, putere, îndemânare şi altele). Toate
acestea îi fac pe oamenii lipsiţi de minte să devină trufaşi, înfumuraţi. Dacă ne izbăvim de ea şi
se sălăşluieşte în inima noastră smerita cugetare, atunci le avem pe toate, căci acolo unde se află
adevărata smerenie, se află adunate şi toate celelalte virtuţi‖.
Gelozia şi invidia sunt consecinţe ale mândriei acelor persoane care nu reuşesc să îşi atingă
scopul prin calităţi proprii. Invidia ne determină să bârfim şi să îi judecăm pe alţii, chiar să
devenim mincinoşi şi intriganţi, în acest fel discreditându-ne pe noi înşine şi lăsându-ne dominaţi
de gânduri negative. ―Invidia este umbra gloriei‖ (proverb spaniol); ―Aşa cum rugina macină
fierul, la fel invidia sufletul stăpânit de ea‖ (Pitagora, filosof grec). Dar, trebuie să acceptăm
realitatea că ―invidioşii vor muri, dar invidia niciodată‖ (Moliere, dramaturg francez).
Lăcomia (acumularea de obiecte, bani, mâncare, de multe ori inutile) este, de obicei,
consecinţa unor obsesii şi frustrări anterioare materiale, intelectuale sau emoţionale. Devenim
lacomi în a acumula pentru că nu găsim sprijin şi interes în alte aspecte ale vieţii. Cei care îşi
găsesc un sprijin intelectual, spiritual sau emoţional sunt mai puţin sau de loc tentaţi să
acumuleze mai mult decât le poate asigura o viaţă decentă şi o bătrâneţe liniştită. ―Lăcomia
pierde omenia‖ spune o vorbă românească.
Egoismul şi zgârcenia de multe ori preced lăcomia şi sunt opuse generozităţii. Ne impiedică
să dăruim afecţiune, timp, muncă, ajutor de orice fel. Este defectul care ne îndepărtează de
ceilalţi şi ne izolează. ―Zgârcenia pierde totul, vrând să câştige totul‖ (La Fontaine, fabulist
francez); ―Avar este omul care se încăpăţânează să trăiască în sărăcie pentru a muri bogat‖
(proverb spaniol).
Minciuna ne împiedică să relaţionăm corect cu cei din jur, ne îndeamnă să îi manipulăm
mizând pe inteligenţa noastră şi pe prostia lor. Devenim dependenţi de propriile noastre minciuni
pe care trebuie să le purtăm tot timpul cu noi şi dacă nu suntem atenţi devenim mitomani
(bolnavi psihic). La un moment dat, nu mai distingem adevărul de minciună nici în viaţa noastră.
Fabulistul roman Fedru corelează minciuna şi adevărul cu caracterul omului: ‖Minciuna
măgulitoare este lăudată de cei răi. Celor buni, adevărul le aduce pieirea‖.
Răutatea este de multe ori o manifestare a lăcomiei, minciunii şi invidiei. Suntem răi când
furăm, minţim, bârfim, jignim, ocărâm sau suntem violenţi. Chiar şi cei mai buni dintre noi, ne
trezim că avem momente inexplicabile de răutate faţă de alte persoane, uneori faţă de cei dragi.
Orice regret şi justificare ulterioară nu va şterge din memoria celor din jur momentul nostru de
răutate.
Mânia (―o scurtă nebunie‖ după poetul latin Horaţiu) ne împiedică să gândim raţional, să
analizăm bine o situaţie înainte de a ne înfuria, a striga şi a jigni. Medicii ne spun că mânia este
determinată de un mecanism fiziologic din creier. Consecinţa directă a mâniei este răutatea faţă
de cei din jur şi uneori violenţa. Iar stingerea mâniei se face cu blândeţe. ―Cel ce-şi stăpâneşte

217
mânia, învinge pe cel mai mare duşman‖ (proverb latin); ―Nu e nimic mai tare decât blândeţea.
După cum apa aruncată pe foc a stins de multe ori focul, tot aşa şi un cuvânt spus cu blândeţe
stinge o mânie mai aprinsă decât cuptorul şi îndoit ne este câştigul. Câştigăm prin aceea că ne-
am purtat cu blândeţe şi prin aceea că slobozim de tulburare mintea fratelui nostru punând capăt
mâniei…Căci ce este apa pentru foc, aceea e blândeţea şi bunătatea pentru mânie‖ (Sfântul Ioan
Gură de Aur).
Desfrânarea ne împiedică să ne întemeiem sau să ne menţinem o familie, ne poate abate de
la munca temeinică şi de la satisfacţiile durabile ale vieţii. ―Păcatul este înfrângerea morală a
sufletului de către un gând rău‖ (Arsenie Boca, preot român).
Bârfa (clevetirea) sau ―vorbirea în deşert‖, despre care Sfântul Nectarie ne spune că ―naşte
ură, vrăjmăşii, supărări, certuri şi războaie. Să nu iasă din gura noastră cuvântul rău, ci
întotdeauna cuvinte bune, care dovedesc nobleţea şi starea noastră sufletească bună‖. Bârfitorul
este adesea lovit de propriile născociri. ―Pasărea cobind urâtul cu a ei limbă-şi taie gâtul‖ ne
spune un proverb spaniol.
Dacă dorim cu adevărat, putem îndepărta faptele şi vorbele anticreştine din viaţă noastră
după cum ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi: ―Nu deznădăjduiţi dacă se întâmplă să cădeţi iarăşi în
aceleaşi păcate. Multe dintre ele sunt puternice, atât din pricina firii, cât şi din pricina
obişnuinţei, însă cu trecerea timpului şi cu străduinţă sunt biruite. Nimic să nu vă ducă la
deznădejde‖ (Sfântul Nectarie); ―Pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream.
Totuşi am fost miluit, căci în necredinţa mea, am lucrat din neştiinţă‖ (1Timotei 1:13).
Depăşim momente dificile cu credinţă şi speranţă
Oricât s-ar feri, omul nu poate fi niciodată de ajuns de prevăzător cu primejdiile vieţii (Horaţiu,
poet latin)
Domnul îi sprijină pe toţi cei care cad şi îi ridică pe toţi cei prăbuşiţi (Psalmi 144, 14)
Momentele dificile din viaţă noastră şi a celor apropiaţi apar când ne aşteptăm mai puţin.
Momente ca pierderea unor persoane dragi, despărţiri dureroase, boli incurabile sau de lungă
durată, invaliditate după accidente, pierderea serviciului, eşecul la examene, condamnarea la
închisoare, etc, le resimţim în mod diferit şi ne afectează diferit existenţa. Cei consideraţi
puternici (sau poate doar mai puţin sensibili şi mai optimişti) le depăşesc mai uşor. Majoritatea
însă avem un blocaj existenţial şi ne trebuie mai mult timp să depăşim aceste momente sau
perioade dificile. Unii ne îmbolnăvim, chiar dacă nu eram bolnavi anterior; alţii ne agravăm o
boală existentă printr-un psihic deteriorat; alţii ne îmbolnăvim psihic şi cădem în depresii sau
vicii. Sfântul Nectarie ne sfătuieşte: ―Înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, ridicaţi-vă repede şi
nu rămâneţi precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi‖.
Dacă sunt observaţi sau chiar întrebaţi, cei mai mulţi care reuşesc să depăşească momentele
dificile nu sunt doar cei care iau uşor viaţa, care ― nu se sinchisesc‖ prea mult de ce se întâmplă
în jur sau chiar în viaţa lor proprie, ci cei care sunt ajutaţi în primul rând psihic, dar şi spiritual.
Pentru ajutorul psihic ne îndreptăm spre familie, psiholog sau medic. Pentru ajutorul spiritual
ne îndreptăm spre biserică, la început pentru a cere vindecare sau pentru a avea grijă de sufletele
morţilor, pentru a cere ajutor la serviciu, la examene, în căsătorie, etc. Deşi nu toţi primim
răspunsuri imediate sau pe măsura aşteptărilor noastre, primim ceva mai mult: liniştea
sufletească şi speranţa. Liniştea sufletească şi speranţa ne ajută să fim optimişti şi să ne
contiuăm viaţa, să avem încredere în noi şi în cei din jur. Cei care au fost crescuţi în respectul
pentru valorile creştine sunt cei care dobândesc cel mai repede şi mai uşor liniştea sufletească şi
ieşirea cu bine din momente dificile. ―Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi‖

218
(Matei 21:22). Liniştea sufletească este cel mai important ajutor spiritual. O avem la începutul
vieţii, dar o pierdem pe parcurs şi o dobândim mai târziu şi mai greu. Doar cei care au primit-o
pot confirma binefacerile ei. ―Cine nu dobândeşte singur, prin meditaţie, puţină linişte
sufletească nu are niciodată parte de bine‖ (Carlo Gozzi, scriitor italian).
Ateii sau cei de alte religii consideră că liniştea sufletească se poate dobândi prin meditaţie,
prin yoga, prin lecturi sau muzică, prin adunări în afara bisericii. De fapt, sunt forme pregătitoare
care ne conduc spre liniştea deplină şi permanentă pe care ne-o dă doar credinţa adevărată, prin
îndepărtarea spaimei de moarte, prin acceptarea şi depăşirea suferinţelor, prin acceptarea sau, cel
puţin, ignorarea răutăţilor, prin fericirea de a iubi şi a ajuta. Putem rămâne la stadiul de pregătire
sau putem avansa spre liniştea deplină. Tot ateii, mai ales cei tineri, sunt cei care râd de
credincioşii în stare să facă sacrificii pentru credinţa lor. Îi consideră credincioşi pe cei mai
proşti, incapabili să îşi construiască singuri viaţa, care renunţă la o viaţă activă, care nu au
destulă imaginaţie să facă şi altceva. Adoptă implicit şi inconştient gândirea lui Karl Marx:
―Religia este geamătul fiinţei doborâte, sufletul unei lumi lipsite de inimă şi spiritul unei lumi
lipsite de spirit. Ea este opium pentru popor‖.
În realitate, cei credincioşi muncesc mai bine, deoarece credinţa condamnă lenea,
superficialitatea şi minciuna în muncă şi viaţă. Iar tineri inteligenţi participă la slujbe, îşi
împărtăşesc copiii regulat şi au cultură religioasă. Aceşti tineri provin atât din familii modeste,
cât şi din familii de intelectuali, în ambele cazuri fiind familii care respectă valorile creştine. Mai
puţini tineri credincioşi vedem din familiile îmbogăţite peste noapte, care au ca singură religie:
banul şi petrecerile. Deşi contestată, religia ―face lumină şi dă sens acolo unde ştiinţa nu poate
explica, aduce ordine în haos şi spirit în materie. Pe scurt, religia hrăneşte sufletul şi … poate
dărâma barierele suspiciunii şi prejudecăţii‖ (Toropov&Buckles, 2008).
Concluziile medicilor privind efectele credinţei. Beneficiile credinţei asupra sănătăţii sunt
amintite în (Newberg&D‘Aquili&Rause, 2008): ―Studiile au arătat că bărbaţii şi femeile care
practică orice credinţă din cele mari trăiesc mai mult, au mai puţine atacuri cerebrale, mai puţine
afecţiuni ale inimii, o mai bună funcţionare a sistemului imunitar şi o tensiune arterială mai
scăzută decât majoritatea populaţiei‖. În aceeaşi lucrare, este citat şi medicul american Harold
Koenig: ―Lipsa implicării religioase are un efect asupra mortalităţii echivalent cu patruzeci de
ani de fumat un pachet de ţigări pe zi‖. Dacă până în anii ‘90, credinţele religioase puternice erau
considerate tulburări mintale, după acea perioadă, s-a constatat că ele îmbunătăţesc sănătatea
mintală şi emoţională. Cei cu adevărat credincioşi nu se sinucid, nu suferă de depresii şi
anxietate decât foarte rar şi îşi revin repede, au relaţii interpersonale mai bune şi o viziune
pozitivă asupra vieţii.
Ajutorul rugăciunii în închisorile comuniste. Pe lângă jertfele sfinţilor pentru credinţă,
există nenumărate mărturii contemporane ale celor care au supravieţuit torturilor fizice şi psihice
din închisorile comuniste cu ajutorul credinţei. Amintim doar două exemple, (Ianolide, 2006) şi
(Steihhardt, 1991), care ne cutremură cu descrierea suferinţelor celor întemniţaţi de comunişti şi
ne impresionează cu eroismul celor mai mulţi dintre ei. Inumanitatea şi bestialitatea torţionarilor
ni se par nereale astăzi, în lumea civilizată.
Mulţi dintre supravieţuitori mărturisesc că închisoarea şi suferinţa le-a devenit ―academie
teologică orală‖ cu ajutorul căreia au supravieţuit. Unii de altă religie s-au convert la creştinism,
alţii au învăţat să se roage şi să ierte. După ce s-a convertit la creştinism, Nicolae Steinhardt ne
spune despre creştinism că ―nu e o simplă şcoală a cinstei, curăţiei şi dreptăţii, ori o nobilă şi
raţională explicaţie a vieţii, ori un înalt cod de purtări, ori o terapeutică evazionistă, ori un jet de
întrebări, ori un act de supunere în faţa Unicului. E mai mult şi mai deosebit: e învăţătura lui

219
Hristos, adică a dragostei şi a putinţei de a ierta‖. Această învăţătură unică este cea care i-a ajutat
să supravieţuiască.
Ne dezvoltăm inteligenţa spirituală (inteligenţa sufletului)
Sufletul este unica valoare a omului. El îl face pe slujitor egal cu stăpânul lui (Seneca, filosof
roman)
Nu condiția noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiți (Voltaire, scriitor francez)
Mă voi socoti mulţumit dacă din aceasta, cei neînvăţaţi şi-ar putea da seama de nevoile lor
(Alexander Pope, poetul englez)
Un proverb spaniol ne spune: ―Cel care-şi pierde sănătatea pierde mult; cel care îşi pierde
prietenii pierde şi mai mult; dar cel care îşi pierde spiritul pierde totul‖. Inteligenţa spirituală este
considerată cea mai importantă dintre toate tipurile de inteligenţă pe care le posedăm pentru că
are puterea să transforme viaţa, civilizaţia, planeta şi istoria. Dezvoltându-ne inteligenţa
spirituală ne putem pune în valoare valorile personale, ne putem cunoaşte mai bine pe noi înşine
şi putem atinge acea linişte sufletească care ne ajută să facem faţă provocărilor vieţii (Buzan,
2002). Conceptul ―spiritus‖ în latină avea semnificaţia de ―respiraţie‖. Termenul modern se
referă la energia vieţii şi la partea nefizică din noi, inclusiv la emoţiile şi caracterul nostru.
Include calităţi vitale ca: energie, entuziasm, curaj şi determinare. Inteligenţa spirituală înseamnă
dezvoltarea acestor calităţi, dar şi protecţia şi dezvoltarea sufletului, definit ca ―identitatea
noastră morală şi emoţională‖ şi ca măsură a intensităţii energiei noastre emoţionale şi
intelectuale.
Inteligenţa spirituală progresează natural de la inteligenţa personală (cunoaşterea, aprecierea
şi înţelegerea personalităţii noastre), trecând prin inteligenţa socială (cunoaşterea, aprecierea şi
înţelegerea altor oameni) şi ajungând la aprecierea şi înţelegerea tuturor celorlalte forme de viaţă
şi a Universului însuşi (Buzan, 2002). Primul semn al inteligenţei spirituale este conştientizarea
faptului că omul este un miracol pe lângă care trecem fără să ne uimim şi fără să îl cunoaştem.
Un proverb sârb ne spune: ―Fii umil că eşti făcut din pământ. Fii nobil că eşti făcut din stele‖.
Alt semn al inteligenţei spirituale este conştientizarea minunii oricărui lucru viu şi a măreţiei
şi frumuseţii Universului, amplificată de experienţele astronauţilor; dar, şi dragostea şi respectul
pentru natură. ―Inspiraţiile spirituale se fac adesea cunoscute prin muzică şi poezie, iar
muzicienii şi poeţii văd adesea natura ca muza lor‖ (Byron, poet englez). Unii oameni îşi
revigorează inteligenţa spirituală după traume care îi aduc aproape de moarte. Încep să preţuiască
mai mult viaţa şi darul pe care le-au primit, cu fiecare nouă zi.
Sfaturi pentru dezvoltarea inteligenţei spirituale:
- să ne amintim mereu şi să ne documentăm pentru a afla cât de miraculoşi suntem ca fiinţe
umane (ce extraordinare capacităţi au mintea şi corpul nostru);
- să învăţăm din evenimentele vieţii, să ne dăm seama că fiecare eveniment major, fiecare
suferinţă sau eşec ne-au făcut mai puternici din punct de vedere spiritual;
- să învăţăm să apreciem natura, frumuseţea ei, aerul curat, stelele, sunetele şi liniştea ei;
- să ne luăm un moment de răgaz din stresul cotidian şi să-l folosim ca instrument spiritual
pentru meditaţie asupra semnificaţiei vieţii în general şi a vieţii noastre, în particular;
- să ne redescoperim bucuria, entuziasmul, dragostea necondiţionată, spontaneitatea,
simţul aventurii, încrederea, generozitatea şi curiozitatea specifică copiilor, pentru că
―copiii sunt apostolii lui Dumnezeu, zi de zi, trimişi înainte să propovăduiască dragostea,
speranţa şi pacea‖ (James Russell Lowell, poet american).
Criterii şi caracteristici pentru transformarea noastră spirituală (Zohar & Marshall, 2004):

220
- Conştientizarea: Ştiu ce cred şi ce preţuiesc şi ce mă motivează cel mai mult. Sunt
conştient de cele mai profunde scopuri ale vieţii mele;
- Spontaneitatea: Trăiesc şi reacţionez în orice moment la tot ce se întâmplă;
- Viziune şi valoare: Acţionez şi trăiesc pe baza principiilor şi convingerilor mele
profunde;
- Holism (simţul sistemului şi al conectivităţii): Îmi dezvolt abilitatea de a vedea modele,
relaţii şi conexiuni mai largi. Îmi dezvolt un simţ de apartenenţă puternic.
- Compasiune: Îmi dezvolt calitatea de a empatiza profund cu ceilalţi;
- Aprecierea diversităţii: Preţuiesc alţi oameni şi situaţiile nefamiliare pentru diferenţa lor,
nu acţionez împotriva lor;
- Independenţa: Îmi dezvolt capacitatea de a mă împotrivi mulţimii şi de a-mi menţine
propriile convingeri;
- Tendinţa de a întreba “De ce?”: Insist asupra necesităţii de a înţelege lucrurile, de a le
aprofunda;
- Capacitatea de a schimba perspectiva: Îmi dezvolt capacitatea de a da înapoi şi a privi
problema sau situaţia într-un context mai larg;
- Utilizarea în sens pozitiv al situaţiilor adverse: Îmi dezvolt capacitatea de a stăpâni şi a
învăţa din greşeli, de a vedea problemele ca oportunităţi;
- Modestia: Îmi dezvolt capacitatea de a juca un rol într-o dramă mai mare, de a-mi
cunoaşte locul în lume; şi, capacitatea de a mă autocritica şi judeca obiectiv;
- Simţul vocaţiei: Îmi dezvolt capacitatea de a mă simţi ―chemat‖ să servesc ceva mai mare
decât mine însumi; recunoştinţa faţă de cei care m-au ajutat şi dorinţa de a da ceva înapoi.
Sfatul înţelepţilor – Evoluţia spirituală
- Sculptorul român Constantin Brâncuși: ―Trupul omenesc este frumos doar în măsura în care
oglindește sufletul‖
- Scriitorul francez Voltaire: ―Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat‖; ―Religia este un frâu
împotriva sceleraţilor‖
- Sfântul Augustin: ―Încrederea înseamnă să crezi ceea ce nu poţi vedea, iar răsplata la această
încredere este să vezi ce ai crezut‖
- Poetul grec Philemon: ―Nu uita niciodată că eşti om‖
- Oratorul roman Cicero: ―Onoarea este răsplata virtuţii‖
- Conducătorul spiritual tibetan Dalai Lama: “Religia mea este bunătatea‖
- Scriitorul francez Jean Racine: ―Greşelile mărunte vestesc întotdeauna păcatul mare‖
- Filosoful grec Democrit: ―Este înţelept nu acel care se întristează de ce-i lipseşte, ci acela care se
bucură de ce are‖
- Poetul latin Terenţiu: ―Fiecare om preferă să fie mai bun pentru sine decât pentru altul‖
- Cugetare medievală: ―Acolo unde nu afli ruşine, nici respect pentru lege, nici sfinţenie, evlavie,
credinţă, e o cârmuire şubredă‖.
- Istoricul latin Tit Liviu: ―Nenorocirea te face să îţi aduci aminte de zei‖
- Scriitorul englez George Bernard Shaw: ―În momentul când vrem să credem ceva, dintr-o dată
vedem toate argumentele pentru acel lucru şi devenim orbi la argumentele împotriva lui‖
- Filosoful german Otto Friedrich Bollnow: ―Virtutea recunoştinţei atinge direct fundamentele
existenţei umane pentru că cu greu o altă calitate a omului dezvăluie atât de fidel starea lui spirituală
interioară şi sănătatea lui morală precum capacitatea lui de a fi recunoscător‖
- Proverb latin: ―Trăieşte cinstit, nu vătăma pe nimeni, dă fiecăruia ce îi aparţine‖
- Cărţile sfinte: ―Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da
un om în schimb pentru sufletul său?‖ (Matei 16:26); ―Iată că va pieri acela al cărui suflet nu este pe

221
calea cea dreaptă, iar dreptul din credinţă va fi viu!‖ (Avacum 2:4); ―Iar înainte de venirea credinţei,
noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere‖ (Galateni 3:23);
―Viaţa este mai mult decât hrană şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea‖ (Luca 12:23); ―Nu
nesocoti harul care este întru tine‖ (Timotei 4, 14); ―Dăruindu-ne viaţa, Dumnezeu ne încredinţează
câte ceva fiecăruia, care se cuvine păstrat, folosit, păzit şi, în cele din urmă, înapoiat lui Hristos,
nevătămat, neirosit‖ (Ioan 17, 12); ―Mintea neîmprăştiată la cele din afară, nici revărsată în organele
simţurilor, se întoarce către sine şi prin sine se ridică la înţelegerea lui Dumnezeu‖ (Epistole 1)

222
 Bibliografie
Adams Matthew (2007) Self and Social Change. SAGE publications
Adler Alfred (1996) Cunoaşterea omului. Editura Trei, Romania
Alberta Government (2007) Career Planing – Choosing an Occupation. Ed. Government of
Alberta Employment, Emigration and Industry Publications, www.alls.gov.ab.ca/careershop
Albrecht Karl (2006) Social intelligence: the new science of success. Jossey-Bass Wiley Imprint
Albrecht Karl (2007) Practical intelligence: the art and science of common sense. John
Wiley&Sons Inc.
Alexiev Serafim (2007) Nu judeca şi nu vei fi judecat - Cea mai scurtă cale către rai. Editura
Sophia, România
Allport Gordon (1927) Concepts of Trait and Personality. In Psychological Bulletin, 24
Atkinson R. et al. (2002) Introducere în psihologie. Editura Tehnică, Romania
Audi Robert (2007) Moral Value and Human Diversity. Oxford University Press
Azamfirei Leonard (2003) E bine să ştii! Sfaturi pentru oameni sănătoşi şi bolnavi. Ed. Viaţă şi
sănătate, România
Ballentine Rudolph (2007) Dietă şi nutriţie – O abordare ayurvedică a alimentaţiei. Ed. Curtea
Veche, România
Barnard Christiaan (2009) Ghidul inimii sănătoase. Editura Paralela 45, România
Berg I. (2005) Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre. Ed. Saeculum I.O, Ed. Vestala,
România
Bergman Lars R., Magnusson David, Khouri Bassam (2003) Studying individual development in
an interindividual context: a person-oriented approach. Lawrence Erlbaum Associates
Berindei Mircea (1975) Shakespeare – Aforisme şi cugetări. Ed. Albatros, România
Boca Arsenie (2013) Învăţături ale părintelui Arsenie Boca. Ed. Episcopiei Devei şi Hunedoarei,
România
Boivin Michel, Hertzman Clyde (Eds.) (2012) Early Childhood Development: adverse
experiences and developmental health. Royal Society of Canada - Canadian Academy of
Health Sciences Expert Panel
Bowell Tracy, Kemp Gary (2002) Critical Thinking – A concise Guide. Taylor&Francis Group
Branden Nathaniel (1992) The Power of Self-Esteem. Health Communications, Inc.
Branden Nathaniel (1994) The six Pillars of Self-Esteem. Bantam Books
Brinthaupt Thomas, Lipka Richard (1994) Changing the Self: Philosophies, Techniques and
Experiences. State University of New York Press
Brunton Paul (2008) Caiete de însemnări, Volumul 2: Căutarea. Editura Mar, România
Business Ultimate Resource (2005) Give great presentations - How to speak confidently and
make your point. Bloomsbury Publishing Plc
Buzan Tony (2002) The Power of Spiritual Intelligence. HarperCollins Publishers
Carnegie Dale (1981) How to Win Friends and Influence People. Simon & Schuster Inc
Carrington Diane, Whitten Helen (2005) Future Directions Practical ways to develop emotional
intelligence and confidence in young people. Network Educational Press Ltd
Cattell Ray (2007) Children‘s Language - Consensus and Controversy. Continuum International
Publishing Group
Chamorro-Premuzic Tomas, Furnham Adrian (2005) Personality and intellectual competence.
Lawrence Erlbaum Associates, Inc.
Chang Edward (ed) (2008) Self-criticism and self-enhancement: theory, research and clinical
implications. American Psychological Association
223
Chiril Ieromonahul (2011) Din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi a vechilor filosofi
greci. Editura Bunavestire, România
Chopra Deepak (2011) Sănătatea perfectă. Editura Paralela 45, România
Chopra Deepak (2013) SincroDestinul – Cum să exploatezi puterea infinită a coincidenţelor.
Editura Paralela 45, România
Christoffersen Duke (2005) The shameless liar‘s guide. Sourcebooks, Inc.
Citate-celebre (2018) Citate celebre & Enciclopedie. http://www.citate-celebre-cogito.ro/
Cloninger Susan (2004) Theories of Personality: Understanding Persons. Pearson Prentice Hall
Cottrell Stella (2005) Critical Thinking Skills Developing Effective Analysis and Argument.
Palcrave Macmillan
Cuvinte celebre (2018) Citate celebre, cuvinte memorabile şi vorbe de duh din toată lumea.
http://cuvintecelebre.ro/
Descartes Rene (2006) A Discourse on the Method of Correctly Conducting One‘s Reason and
Seeking Truth in the Sciences Discourse on Method. Oxford University Press
Doty Elizabeth (2009) The Compromise Trap - How to Thrive at Work Without Selling Your
Soul. Berrett-Koehler Publishers, Inc.
Dulcan Dumitru (2009) Inteligenţa materiei. Editura Eikon, România
Dulcan Dumitru (2013) Mintea de dincolo – Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice.
Editura Eikon, România
Dunning David, Johnson Kerri, Ehrlinger Joyce, Kruger Justin (2003) Why People Fail to
Recognize Their Own Incompetence. In Current Directions in Psychological Science 2003,
12: 83
eBible (2018) Biblia on-line în limba română. http://www.ebible.ro/
Edmonds J.M. (1927) The Characters of Theophrastus. Cambridge, William Heinemann Ltd
Erez Miriam, Kleinbeck Uwe, Thierry Henk (Eds) (2001) Work Motivation in the Context of a
Globalizing Economy. Lawrence Erlbaum Associates
Erikson Erik (1987) Childhood and Society. Paladin Grafton Books
Ewen Robert B. (2003) An Introduction to Theories of Personality. Lawrence Erlbaum
Associates, Inc.
Eysenck Hans (1998) Dimensions of Personality. Transaction Publishers
Feist Jess, Feist Gregory (2009) Theories of Personality. McGraw-Hill
Fleming James (2006) 14. Traits, Types, and Temperament in Personality Development.
Disponibil pe http://swppr.org/textbook/Ch%2014%20Traits.pdf
Florian Mircea (2001). Îndrumare în filosofie. Editura Garamond, România
Fransella Fay (ed) (2003) International Handbook of Personal Construct Psychology, John
Wiley&Sons
Fromm Erich (2013) A avea sau a fi? Editura Trei. România
Gardner Howard (2011) Frames of Mind - The Theory of Multiple Intelligences. Basic Books
Goldberg Jack, O‘Mara Karen, Becker Gretchen (2005) Să slăbim mâncând sănătos. Editura
Paralela 45, România
Goleman Daniel (2001) Inteligenţa emoţională. Editura Curtea Veche, România
Goleman Daniel (2006) Social Intelligence –The New Science of Human Relationships. Bantam
Dell
Groth-Marnat Gary (2003) Handbook of psychological assessment. John Wiley&Sons
Haşeganu Mihaela (1974) Maxime şi cugetări din folclorul şi literatura americană. Ed. Albatros,
România

224
Hersen Michel, Thomas Jay C. (2006a) Comprehensive handbook of personality and
psychopathology. Volume 1 Personality and Every Day Functioning. John Wiley & Sons, Inc
Hersen Michel, Thomas Jay C. (2006b) Comprehensive handbook of personality and
psychopathology. Volume 2 Adult Psychopathology. John Wiley & Sons, Inc
Holden Robert (2005) Success Intelligence - Essential Lessons and Practices from the World's
Leading Coaching Program on Authentic Success. Hay House, Inc.
Horrocks Roger (2001) Freud revisited: psychoanalytic themes in the postmodern age. Palgrave
Publishers Ltd
Huszczo Gregory (2009) Making a Difference by Being Yourself – Using Your Personality Type
at Work and in Relationships. Davies-Black Publishing
Ianolide Ioan (2006) Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Editura Christiana,
România
Înţelepciune (2018) Citate celebre, aforisme, cugetări, maxime şi proverbe.
http://www.intelepciune.ro
Jacquette Dale (2002) Ontology. Acumen Publishing Limited
John Oliver P., Robins Richard W., Pervin Lawrence A. (2008) Handbook of personality: theory
and research, The Guilford Press
Jung Carl Gustav (1916) Analytical Psychology. Moffat Yard and Company, New York
Jung C. G. (1921) Psychological Types. disponibil pe www.Abika.com
Jung Carl Gustav (1933) Modern Man in Search of a Soul. Edinburgh Press
Jung Carl Gustav (1994) Puterea sufletului, Vol 3 Psihologie individuală şi socială. Ed Anima,
România
Kammerer Paul (1924) The Inheritance of the Acquired Characteristics. Boni and Liveright
Publishers
Kelly George A. (1991) The Psychology of Personal Constructs, Vol 1: The Theory of
Personality Routledge, Chapman & Hall, Inc.
Konzelmann Ziv Anita, Lehrer Keith, Schmid Hans Bernhard (eds) (2011) Self-Evaluation -
Affective and Social Grounds of Intentionality. Springer Science - Business Media
Kruger Justin, Dunning David (1999) Unskilled and Unaware of It: How Difficulties in
Recognizing One's Own Incompetence Lead to Inflated Self-Assessments. Journal of
Personality and Social Psychology 1999, Vol. 77, No. 6.
Kruger Justin, Dunning David (2002) Unskilled and Unaware—But Why? A Reply to Krueger
and Mueller. Journal of Personality and Social Psychology 2002, Vol. 82, No. 2
La Bruyère Jean (1696) Les Caractères. Editura E. Michallet
Lapid-Bogda Ginger (2004) Bringing out the Best in Yourself at Work - How to Use the
Enneagram System for Success. McGraw-Hill
Larsen Randy, Buss David M. (2008) Personality psychology: domains of knowledge about
human nature. McGraw-Hill Companies, Inc.
Leary Mark R., Hoyle Rick H. (2009) Handbook of individual differences in social behavior,
The Guilford Press
Lelord Francois, Andre Christophe (2003) Cum ne purtăm cu personalităţile dificile. Editura
TREI, România
Lenoir Frederic (2010). Socrate, Iisus şi Budha - Trei modele de viaţă. Editura Paralela 45,
România
Lenoir Frederic (2012). Mic tratat de viaţă interioară. Editura Paralela 45, România

225
Levi Bryant R. (2011) The Democracy of Objects. Cap.1: Grounds For a Realist Ontology. Open
Humanities Press
Lin Henry (2006) Secretele medicinii chineze – Sănătate de la A la Z. Editura Polirom, România
Loux Michael J. (2006) Metaphysics. A contemporary introduction, 3rd edition. New York,
Routledge
Ludington Aileen, Diehl Hans (1999) Tablete de stil de viaţă. Editura Viaţă şi Sănătate, România
Maltby John, Day Liz, Macaskill Ann (2010) Personality, individual differences, and
intelligence, Pearson Education Limited
Marcus Aurelius (2013) Gânduri către sine însuşi (traducere din greaca veche, studiu introductiv,
note şi indici de Cristian Bejan). Editura Humanitas, România
Marian Barbu (1929) Dicţionar de citate şi locuţiuni străine. Editura Naţională, reeditată la Ed.
Garamond, România
Maslow Abraham Harold (1968).Toward a psychology of being. Van Nostrand Reinhold
Company Inc.
McCrae Robert R., Costa, Paul T. (2003) Personality in adulthood: a five-factor theory
perspective. The Guilford Press
Messinger Joseph (2006) Interpretarea gesturilor – cum să descifrezi limbajul trupului. Editura
Litera, România
Michaels Jillian (2010) Fii stăpânul metabolismului tău – Secretele unui echilibru hormonal
natural. Editura Paralela 45, România
Millon Theodore, Lerner Melvin J. (eds) (2003) Handbook of Psychology, Volume 5 -
Personality and Social Psychology. Ed. John Wiley & Sons, Inc.
Millon Theodore, Grossman Seth, Millon Carrie, Meagher Sarah, Ramnath Rowena (2004)
Personality Disorders in Modern Life. John Wiley & Sons, Inc
Mitchell Mary (2004) Ghidul manierelor elegante pentru seccolul al XX1-lea. Editura Paralela
45, România
Mosoia Cătălin (2007) În dialog despre ştiinţă şi religie. Editura Curtea Veche, România
Newberg Andrew, Waldman Mark Robert (2009) Cum ne schimbă Dumnezeu creierul –
Descoperirile inovatoare ale unui prestigios neurolog. Editura Curtea Veche, România
Newberg Andrew, D‘Aquili Eugene, Rause Vince (2008) De ce nu dispare Dumnezeu – Ştiinţa
creierului şi biologia credinţei. Editura Curtea Veche, România
Newmark Thomas, Schulick Paul (2005) Alternative naturiste ale aspirinei – Soluţii naturale
pentru artrită, cancer şi boala Alzheimer. Editura Paralela 45, România
Nyborg Helmuth (Ed) (1997) The Scientific Study of Human Nature: Tribute to Hans J. Eysenck
at Eighty. Elsevier Science Ltd
Nuffield Council on BioEthics (2002). Genetics and Human Behaviour- the ethical context. Ed.
Nuffield Council on Bioethics
Nuţescu Stefan (2008) Sfantul Nectarie al Pentapolei – Invăţături, Editura Evanghelismos,
România
Parkinson Mark (1997) How to Master Personality Questionnaires -The Essential Guide. Kogan
Page Limited
Peale Norman Vincent (2003) Enthusiasm Makes the Difference. FIRESIDE Rockefeller Center
Perricone Nicholas (2005) Tinereţe fără bătrâneţe în trei paşi simpli. Editura Paralela 45,
România
Pervin Lawrence A. (2003) The Science of Personality. Oxford University Press, Inc.
Peter Laurence, Hull Raymond (1969) The Peter Principle. William Morrow & Co Inc.

226
Peterson Christopher, Seligman Martin (2004) Character Strengths and Virtues: A Handbook and
Classification. Oxford University Press
Peterson Sandra (2011) Socrates and philosophy in the dialogues of Plato. Cambridge University
Press
Pildele Cărţilor Sfinte (2018) Citate Celebre – Pildele Cărţilor Sfinte. http://pildele-cartilor-
sfinte.com/
Pinel John P. (2000) BioPsychology. Allin & Bacon Pearson Education Company
Pratesi Aniela (2006) Iniţiere în astrologia evolutivă. Editura Paralela 45, România
Rădulescu Emil (2005) Alimentaţie Inteligentă. Editura Viaţă şi Sănătate, România
Regard Jacques (2010) Manipulation: ne vous laissez plus faire! Editions Eyrolles
Robson Terry (2004) Deep Health –Take charge of your health and discover vitality. Allen &
Unwin
Ryckman Richard M. (2008) Theories of Personality. Thomson Wadsworth
Saklofske Donald, Eysenck Sybil (eds) (1998) Individual Differences in Children and
Adolescents. Transaction Publishers
Saussure Louis, Schulz Peter (eds) (2005) Manipulation and Ideologies in the Twentieth
Century-Discourse, language, mind. John Benjamins Publishing Company
Scântei Gheorghe (2016) Citate, Maxime, Aforisme, Cugetări, Dictoane, Fraze celebre, Fraze cu
o construcție literară deosebită. Editura Muşatinii, România
Schultz Duane, Schultz Sydney Ellen (2005) Theories of Personality. Thomson Wadsworth
Seligman Martin (2007) What You Can Change and What You Can't: The Complete Guide to
Successful Self-Improvement. Nicholas Brealey Publishing
Sharp Daryl (ed) (1987) Personality Types: Jung‘s Model of Typology. Studies in Jungian
Psychology. Inner City Books
Shinya Hiromi (2013) Enzima miracol – Cum să ajungi sănătos la 100 de ani. LifeStyle
Publishing, România
Sisgold Steve (2009) What‘s Your Body Telling You? Listening to Your Body‘s Signals to Stop
Anxiety, Erase Self-Doubt and Achieve True Wellness. McGraw-Hill Comp.
Skinner B.F. (2005) Science and Human Behaviour. The B.F. Skinner Foundation
Soulie de Morant Georges (2014) Preceptele lui Confucius. Editura Antet XX Press, România
Stanford Encyclopedia of Philosophy (2016) Aristotle‘s Metaphysics.
https://plato.stanford.edu/entries/ aristotle-metaphysics/#SubjMattArisMeta
Starko Alane Jordan (2005) Creativity in the Classroom - Schools of Curious Delight. Lawrence
Erlbaum Associates Publishers
Stein Steven (2009) Emotional intelligence for dummies. John Wiley&Sons Canada Ltd.
Steinhardt Nicolae (1991) Jurnalul fericirii. Editura Dacia, România
Stephenson Sean (2009) Get off your ―But‖ - How to End Self-Sabotage and Stand Up for
Yourself. John Wiley&Sons, Inc.
Strelau Jan (2002) Temperament - A Psychological Perspective. Kluwer Academic Publishers
Strongman Kenneth (2003) The psychology of emotion: from everyday life to theory. John
Wiley & Sons Ltd
Sumner Ged (2010) Body Intelligence - Creating a New Environment. Jessica Kingsley
Publishers
Suzuki David, Taylor Dave Robert (2009) The Big Picture - reflections on science, humanity and
a quickly changing planet. Allen & Unwin
Templeton John M. (2004) Thrift and generosity: the joy of giving. Templeton Foundation Press

227
Toma Mihăiţă (2009) Dezintoxicarea fizică şi psihică – Tehnici şi produse. Editura Dharana,
România
Tombak Mikhail (2012) Cum să trăim 150 de ani. Editura Paralela 45, România
Toropov Brandon, Buckles Luke (2008) Religiile lumii – ghid esenţial. Editura Paralela 45,
România
VanGundy Arthur (2005) 101 Activities for Teaching Creativity and Problem Solving. John
Wiley & Sons Inc.
Wolf Susan (2010) Meaning in Life and Why It Matters. Princeton University Press
Wright Lorraine (2005) Spirituality, suffering, and illness: ideas for healing. F. A. Davis
Company
Young Robert, Young Shelley (2012) Dieta Young – Miracolul PH pentru o sănătate perfectă.
Editura Paralela 45, România
Zohar Danah, Marshall Ian (2004) Spiritual Capital - Wealth We Can Live By. Berrett-Koehler
Publishers
Zuckerman Marvin (2005) Psychobiology of Personality. Cambridge University Press

228