ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi Învăţământ cu

Frecvenţă Redusă

ANALIZA SISTEMELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

SUPORT DE CURS

Prof. univ. dr.

Ani Matei

Bucureşti

1
 CUPRINS

Modulul 1
REPERE ALE EVOLUŢIEI GÂNDIRII SISTEMICE............................................6

1.1. Consideraţii generale............................................................................................6

1.2. Preceptele gândirii sistemice................................................................................8
1.3. Teoria generală a sistemelor...............................................................................10
1.4. Modelarea sistemelor complexe.........................................................................15
1.5. Analiza sistemelor sociale................................................................................ .22
1.6. Paradigma entropiei............................................................................................24

Modulul 2
SISTEME CIBERNETICO- ADMINISTRATIVE...........................................28

2.1. Cibernetica socială..............................................................................................29

2.2. Cibernetica sistemelor administrative.................................................................36

Modulul 3
SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE....................................................66

3.1. Necesitatea abordării sistemice a administraţiei publice...................................67

3.2. Extinderea abordării sistemice către ştiinţele juridice.......................................72
3.3. Societatea ca sistem............................................................................................81
3.4. Administraţia publică – subsistem al societăţii................................................100

Modulul 4
MODELE SISTEMICE SPECIFICE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE..............108

4.1. Sisteme complexe ierarhizate..........................................................................108

4.2. Reglarea în serviciile publice..........................................................................114

ANEXE ............................................................................................................................122

2
 Date de identificare curs
Titlul cursului: Analiza sistemelor administraţiei publice
Anul I , Semestrul I
Tipil cursului: obligatoriu
Pagină web: www.cvapid.snspa.ro/moodle

 Condiţionări şi cunoştinţe necesare parcurgerii cursului

Cursul „Analiza sistemelor administraţiei publice” se adresează cursanţilor

programului de studii universitare de masterat Puterea Executivă şi Administraţia
Publică.

 Descrierea cursului

Cursul “Analiza sistemelor administraţiei publice” oferă posibilitatea unei

introduceri riguroase în analiza de sistem, modelarea matematică şi simularea
proceselor şi fenomenelor administrative.
Utilizând conceptele specifice teoriei sistemelor, cursul abordează societatea ca
sistem încercând să delimiteze locul, rolul şi importanţa sistemului administraţiei
publice în cadrul acesteia.

 Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul „Analiza sistemelor administraţiei publice” este organizat în patru

module, respectiv: „Repere ale evoluţiei gândirii sistemice”, „Sisteme cibernetico-
administrative”, „Sistemul administraţiei publice” şi „Modele sistemice specifice
administraţiei publice”.
Intenţia titularului de curs este de a familiariza studenţii cu principalele
concepte utilizate în cadrul cursului Analiza sistemelor administraţiei publice , şi
anume: „sistem”, „entropie”, „modelare”, „analiză”(Modulul 1), „cibernetică”, „sistem
administrativ”, „organizare” şi „administraţie” (Modulul 2).
În cadrul modulelor 3 şi 4 sunt prezentate prin prisma teoriei sistemelor,
conceptele de „administraţie publică”, „societate”, „sistem complex ierarhizat” şi
„reglare”.
Fiecare modul al prezentului curs dispune de referinţe bibliografice specifice
(bibliografie obligatorie şi opţională) şi de teme de reflecţie.

3
 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

În cadrul cursului „Analiza sistemelor administraţiei publice”, studenţii au

libertatea de a-şi gestiona singuri, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de
parcurgere a cursului.
Pentru facilitarea accesului la informaţiile prezentate în cadrul cursului,
studenţii dispun de posibilitatea întâlnirii cu profesorul titular de curs.
Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă, reprezintă un sprijin acordat
dumneavăastră din partea titularului de curs.
În concluzie, parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea
studenţilor în următoarele activităţi:
- consultaţii;
- realizarea unui referat de semestru, a cărui tematică şi set de sarcini
vor fi anunţate din timp;
- forumul de discuţii, acesta fiind monitorizat de îndrumătorii de an şi
supervizat de titularul disciplinei.

 Materiale bibliografice obligatorii

În vederea aprofundării informaţiilor relevante cursului „Analiza sistemelor

administraţiei publice”, studenţii pot consulta la biblioteca SNSPA ori direct, în
campusul virtual al programului universitar de masterat - Puterea Executivă şi
Administraţia Publică, -lucrarea Analiza sistemelor administraţiei publice, Ani
Matei, Editura Economică, Bucureşti 2003.

 Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Pentru optimizarea informării, studenţii trebuie să aibă acces la următoarele
resurse:
- calculator conectat la internet (configuraţie minimă:486, 16 Mb
RAM, Win 95, dotat cu Modem) , pentru a accesa de pe platforma
virtuală moodle cursul şi pentru a participa la discuţiile de pe forum;
- acces la resursele bibliografice (exemplu: abnament la Biblioteca
SNSPA sau Biblioteca Centrală Universitară)
- imprimantă;
- echipamente de fotocopiere.

 Politica de evaluare şi notare

În cadrul cursului „Analiza sistemelor administraţiei publice” evaluarea

studenţilor se va face în conformitate cu programa analitică şi calendarul cursului şi
va consta în realizarea unui referat de specialitate pe baza unei tematici ce va fi
comunicată cursanţilor din timp.

4
 Elemente de deontologie academică

Având în vedere că pentru obţinerea punctajului maxim la disciplina „Analiza

sistemelor administraţiei publice”, veţi avea de redactat un referat de specialitate,
evitaţi plagiatul. Pentru aceasta, întotdeauna când citaţi texte ce nu vă aparţin,
mentionaţi autorul şi sursa bibliografică.
Plagiatul dovedit, conduce la nepromovarea cursului.
Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic.

 Studenţi cu dizabilităţi

În cadrul cursului „Analiza sistemelor administraţiei publice”, studenţii afectaţi

de dizabilităţi motorii sau intelectuale pot lua legătura cu îndrumătorii de an pentru a
identifica eventuale soluţii in vederea oferirii de şanse egale.

 Strategii de studiu recomandate

Date fiind caracteristicile învăţământului cu frecvenţă redusă, se recomandă

studenţilor următoarele:
- o planificare riguroasă a studiului individual;
- lectura fiecărui modul înainte de activităţile didactice programate;
- efectuarea la timp a referatului de specialitate.

5
 REPERE ALE EVOLUŢIEI GÂNDIRII SISTEMICE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu limbajul specific teoriei si analizei

sistemelor.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
- Să cunoască o parte din aspectele isorice ale teoriei generale a
sitemelor;
- Să poată definii noţiunile de sistem, entropie şi sistem social;
- Să ştie să realizeze o clasificare a sistemelor;
- Să poată face distincţia între complexitate şi complicare;
- Să înţeleagă principiul entropiei şi modul de aplicabilitate în sistemica
socială.

O istorie, relativ recentă, a ultimelor decenii privind dezvoltarea gândirii şi

abordării sistemice reliefează, cu argumente de necontestat, construcţia şi afirmarea de
noi modele şi teorii generalizatoare, abstracte, integrate în Teoria generală a
sistemelor (T.G.S.).
1.1. Consideraţii generale
Nevoia unei Teorii generale a sistemelor este susţinută de nivelul atins de o
serie de ramuri ale ştiinţei, precum şi de posibilitatea abordării unitare şi moderne a
unor controverse clasice din ştiinţele biologice, ale comportamentului său social.
Pentru acestea din urmă, până nu demult, singura realitate care interesa era cea fizică.
Studiul metafizicii a deschis noi orizonturi şi, în timp, biologia şi ştiinţele sociale şi-au
intrat în drepturi. În acest context, o generalizare a conceptelor ştiinţifice şi a
modelelor a devenit necesară datorită şi apariţiei unor discipline noi în sistemul
tradiţional al fizicii.
Putem, de asemenea, să vorbim de existenţa unei abordări tradiţionale care nu
includea concepte precum cel de organizare sau teleologic. Ceea ce nu era
fundamentat pe principiile clasice era socotit drept iluzoriu, metafizic 1.
În acelaşi timp, ştiinţele clasice se foloseau în analize, de cele mai multe ori, de
modelele alcătuite din două variabile, de lanţuri cauzale liniare, o cauză – un efect, şi,
uneori, de modele cu mai multe variabile. Prin demonstraţii elocvente se arată că
instrumentele ştiinţei tradiţionale nu corespund nevoilor ştiinţelor sociale, acolo unde
interacţiunea presupune un număr mare de variabile, nu neapărat finit.

1
L. von Bertalanffy, „Théorie générale des systémes“ Dunod, Paris, 1993, p. 91.

6
 Departe de a afirma că între natura organică şi cea anorganică nu există
asemănări apare ca evidentă necesitatea unui sistem conceptual care utilizând
izomorfismul modelelor să poată fi folosit şi în alte domenii ale ştiinţei.
Teoria generală a sistemelor are la bază noi concepte generalizate, funda-
mentate intedisciplinar şi integrează, într-o manieră de gândire modernă, ramuri şi
capitole ale ştiinţei relevante acestui sfârşit de mileniu. Printre acestea enumerăm:
 Cibernetica, fondată pe principiul retroacţiunii, al lanţurilor cauzale
circulare, în care mecanismele urmează un comportament axat pe autoreglare;
 Teoria informaţiei, care a introdus conceptul de informaţie cuantificabilă
printr-o expresie izomorfă entropiei negative din fizică şi care dezvoltă principiile
transmiterii acestei informaţii;
 Teoria jocurilor analizează, într-o formă matematică originală, competiţia,
raţională pentru un câştig maxim sau o pierdere minimă, între doi sau mai mulţi

 Teoria deciziei analizează, de asemenea, căile raţionale ale organizării umane

adversari;

bazate pe examinarea unei situaţii date şi a consecinţelor sale posibile;

 Topologia, sau matematica relaţiilor, care ia în considerare domenii non-
metrice cum sunt reţelele şi teoria grafurilor;
 Analiza factorială care, cu ajutorul analizei matematice, pune în evidenţă
factorii în cadrul unor fenomene cu mai multe variabile, cum sunt cele din psihologie
sau în alte domenii.
Teoria generală a sistemelor capătă caracteristicile unei ştiinţe fundamentale,
având corelativele sale în ştiinţa aplicată, fiind cunoscută uneori sub denumirea
generală de ştiinţă a sistemelor.
În evoluţia sa distingem următoarele domenii:2
– Tehnica sistemelor, adică pregătirea ştiinţifică, schema, evaluarea şi
construcţia sistemelor „om-maşină“; Acest domeniu utilizează, în principal,
cibernetica şi teoria informaţiei;
– Cercetarea operaţională, care presupune controlul ştiinţific al sistemelor
existente; sisteme umane, ale maşinilor, materialelor, financiare etc. Instrumentele
utilizate sunt programarea liniară şi teoria jocurilor;
– Tehnica umană, care este echivalentă cu adaptarea ştiinţifică a sistemelor
pentru obţinerea unui maxim de eficacitate cu un cost minim în plan monetar sau al
altor factori. Tehnica umană, care se ocupă de capacitatea, limitele psihologiei şi
inconstanţa fiinţei umane, utilizează printre instrumentele sale biomecanica, tehnicile
psihologice, factorii umani etc.
Desigur, tabloul evoluţiei şi complexităţii T.G.S. poate fi mult detaliat. Scopul
lucrării de faţă nefiind acesta, am considerat utilă prezentarea, numai câtorva aspecte
inspirate din lucrări de referinţă în domeniu3. Studierea ca ştiinţă a T.G.S. marchează o
etapă distinctă în evoluţia unui adevărat curent în gândirea ştiinţifică: sistemismul sau
gândirea sistemică.

2
R. L. Ackoff, „Systems, Organizations and Interdisciplinary Research“ in „General Systems“, 5, 1960, p. 1-8;
A. D. Hall „A Methodology for Systems Engineering, Princeton, Van Nostrand, 1962, p. 23-28.
3
L. von Bertalanffy, op. cit., p. 95.

7
 1.2. Preceptele gândirii sistemice
Sistemismul se constituie într-un demers metodologic al cunoaşterii umane,
care înglobează activitatea teoretică şi practică. Evoluţia sa poartă amprenta dezvoltării
ştiinţifice de ansamblu, fiind nevoit ca, în timp, să-şi adapteze baza teoretică,
apropiindu-se permanent şi devenind o teorie ştiinţifică. Sistemismul a devenit cu
adevărat operaţional4 pentru mediul socioeconomic sau organizaţional în urmă cu circa
cinci decenii. Momentul coincide cu acceptarea de către mediul ştiinţific internaţional
a T.G.S, precum şi cu îmbogăţirea acesteia cu noi concepte academice şi aplicaţii
specifice.
Originile sistemismului le descoperim în filosofia antică greacă, când a apărut
într-o formă embrionară conceptul de sistem. Acest fapt îl datorăm lui Aristotel, care a
dat prima definiţie a noţiunii de sistem, afirmând că „întregul este mai mult decât suma
părţilor componente“.
Totodată, Aristotel a subliniat necesitatea cercetării concrete a domeniului
social, enunţând principiul unităţii individ-societate.
Chiar dacă preceptele cunoaşterii casteziene5 au devenit astăzi sofisme, ele
necesită evidenţiate din perspectiva rigorii ştiinţifice şi a profunzimii cunoaşterii, atât
de necesare demersului sistemic. În numeroasele sale cugetări despre cunoaştere6,
Descartes spunea că „Primul precept al cunoaşterii este să nu admiţi niciodată că un
lucru este adevărat dacă nu l-ai cunoscut în chip evident, ca atare; adică, să eviţi cu
grijă graba şi prejudecata şi să nu primeşti în judecăţile tale decât ceea ce s-ar înfăţişa
spiritului tău, atât de clar şi de distinct, încât să nu ai nici un prilej de a-l pune la
îndoială“. Din acesta şi folosind postulatul conform căruia „omul este stăpânul naturii,
căci el poate învinge prin raţiunea sa fenomenele în aparenţă inexplicabile“,
cartezianismul formulează următoarele precepte:
 Preceptul de evidenţă: Nu trebuie niciodată admis ca adevărat un lucru, pe

 Preceptul de analiză: „Divizarea fiecărei dificultăţi pe care o voi examina, în

care eu nu l-am cunoscut ca atare“.

atâtea părţi, câte sunt posibile şi necesare, pentru a le rezolva mai bine“.
 Preceptul de sinteză: „Conducerea în ordine a gândurilor mele, începând cu
obiectele cele mai simple şi cel mai uşor de cunoscut, pentru a urca, încetul cu încetul,
gradat, până la cunoaşterea celor mai complicate, presupunând chiar ordine între cele
care nu se preced în mod natural, unul după altul“.
 Preceptul de exhaustivitate: „Trebuie întotdeauna făcute numărători atât de
complete şi recapitulări atât de generale, încât să fii asigurat că nu ai uitat nimic“.
Valoarea acestor precepte, inadaptabile integral sistemelor deschise şi complexe
de astăzi, este, în prezent, de natură cognitivă şi metodologică.
Reprezentant de seamă al raţionalismului în filosofia modernă, Descartes aşază
la baza metodelor sale de cunoaştere deducţia, care trebuie să pornească de la
adevăruri clare şi distincte, cunoscute nemijlocit de raţiune. Recunoscând valoarea
cunoaşterii experimentale, preceptele lui Descartes fundamentează abordarea sistemică
ca metodă a T.G.S. La aceasta se adaugă şi polivalenţa preocupărilor şi contribuţiilor
sale la dezvoltarea matematicii, fizicii, biologiei şi a altor ştiinţe.
Cu o concepţie diferită de cea carteziană, sociologul francez Claude Levi-
Strauss explică structurile sociale complexe prin organizarea lor duală, contradictorie.
4
M. Niculescu, G. Lavalette, „Strategii de creştere“, Editura Economică, Bucureşti, p. 307-308.
5
Idem.
6
I. Purcaru, O. Bâscă, „Oameni, idei, fapte din istoria matematicii“, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p. 102.

8
Comunitatea socială este concepută ca un sistem împărţit în două jumătăţi, asociate şi
opuse în acelaşi timp. Promotor al analizei structurale, Claude Levi-Strauss afirmă în
„Antropologie structurală“: „Nici o ştiinţă nu poate astăzi să considere structurile
reieşind din domeniul său, ca reducându-se la un aranjament oarecare, de părţi
oarecare“.
Interacţiunea reciprocă între sistemul uman şi mediu este prezentă şi în opera
ştiinţifică a lui Jean Piaget. Folosind cercetările experimentale, Jean Piaget a elaborat o
teorie originală asupra genezei şi mecanismelor gândirii, denumită teoria
operaţională. Preocupat şi de probleme de psihologie, biologie, logică şi filosofie,
Piaget susţine că „orice raport între o fiinţă vie şi mediul său prezintă acel caracter
specific că, primul, în loc să fie supus în mod pasiv celui de-al doilea, îl modifică
impunându-i o anumită structură proprie“7.
O concepţie asemănătoare susţine şi geneticianul francez François Jacob în „La
Logique du vivant“, şi anume; „Orice organism viu este rezultatul interacţiunii strânse
a programului genetic conţinut în cromozomii săi şi al mediului“.
Elemente ale gândirii sistemice regăsim şi la filosoful şi logicianul austriac Karl
Raimund Popper. Acesta explică teza sa cu privire la cunoaşterea obiectivă prin
existenţa unei a treia lumi reale, care conţine poveştile, miturile explicative, teoriile
ştiinţifice etc. Acesta exercită o retroacţiune esenţială asupra celei de-a doua lumi, a
proceselor conştiente sau inconştiente şi, de asemenea, prin intermediul acestora din
urmă, asupra primei lumi, aceea a entităţilor fizice... construite de Om. Lumile
reprezintă sisteme sau subsisteme pe a căror interacţiune se întemeiază construcţia
teoriilor ştiinţifice. Promotor al aşa-numitului „model ipotetic-deductiv“, Popper pune
la baza demersului său ştiinţa procedeelor strict deductive, respingând metoda
inducţiei.
Concepţiile prezentate aici, într-o manieră extrem de succintă, pun în valoare şi
evidenţiază prezenţa abordării sistemice în opera unor reputaţi savanţi din diferite
domenii ale ştiinţei. Desigur, analiza poate continua, prefigurând astfel curentul de
gândire pe care îl reprezintă astăzi sistemismul.
În evoluţia sa, sistemismul a cuprins două etape importante. O primă etapă
coincide cu o aşa-numita construcţie a teoriei restrânse a sistemelor bazată pe
cunoştinţe tradiţionale de fizică, mecanică etc. Contribuţiile gânditorilor din această
perioadă se subsumează dezvoltării ştiinţelor sau domeniilor în care aceştia se
manifestau. Etapa a doua apare ca o etapă firească într-o evoluţie cuprinzătoare a
teoriei sistemelor în consens cu dezvoltarea generală a cunoaşterii umane. Începuturile
acestei etape corespund cu elaborarea, la mijlocul secolului XX, de către biologul
austriac Ludwig von Bertalanffy, a unei concepţii generalizate a sistemelor, cunoscută
sub numele de „Teoria generală a sistemelor“.
Teoria generală a sistemelor reprezintă un program de cercetări şi direcţii în
filosofia ştiinţei contemporane, care îşi propune integrarea diferitelor domenii ale
cunoaşterii cu ajutorul unei metodologii unificate de conceptualizare şi de cercetare.
Eforturilor lui Bertalanffy i s-au asociat numeroşi reprezentanţi ai mediului
ştiinţific internaţional. Dintre aceştia o menţiune specială se cuvine lui Jean Louis Le

 Preceptul de pertinenţă: „A conveni că orice obiect pe care-l considerăm se

Moigne. Acesta a formulat noile precepte ale gândirii sistemice consonante cu T.G.S.

defineşte în raport cu intenţiile implicite sau explicite ale modelatorului. Niciodată să

7
Jean Piaget, „La Psychologie de l’intelligence“, 1947, p. 31.

9
nu-ţi interzici să pui la îndoială această definiţie, întrucât, dacă intenţiile noastre se
modifică, percepţia pe care am avut-o despre acel obiect se modifică şi ea“.
 Preceptul de globalizare: „A considera întotdeauna obiectul ce trebuie
cunoscut de către noi ca o parte integrantă şi activă în cadrul unui tot mai mare. A-l
percepe, mai întâi, global, fără nici o grijă prea mare de a crea o imagine fidelă a
structurii sale interne, ale cărei existenţă şi unicitate nu vor fi niciodată considerate ca
însuşite“.
 Preceptul teleologic: „A interpreta obiectul nu prin el însuşi, ci prin
comportamentul său, fără a căuta să explici acest comportament prin vreo lege
implicită, într-o eventuală structură. A înţelege, dimpotrivă, acest comportament şi
resursele pe care le mobilizează în raport cu proiectele pe care, în mod liber,
modelatorul le atribuie obiectului. A considera identificarea acestor proiecte ipotetice
ca un act relaţional al inteligenţei şi a conveni că demonstrarea lor va fi rar posibilă“.
 Preceptul de agreativitate: „A conveni că orice reprezentare este partizană, nu
din cauza uitării de către modelator, ci în mod deliberat. A căuta, în consecinţă, reţete
susceptibile a ghida selectarea agregatelor considerate pertinente şi a exclude iluzoria
obiectivitate a unui recensământ exhaustiv al elementelor considerate“.
1.3. Teoria generală a sistemelor
 Aspecte istorice
Teoria generală a sistemelor a fost formulată de Ludwig von Bertalanffy şi de o
serie de specialişti în teoria matematică a sistemelor, în teoria sistemelor cibernetice
etc. Primele idei ale T.G.S. au fost prezentate chiar de Bertalanffy, în 1937, la un
seminar de filosofie al lui Charles Morris, la Universitatea din Chicago. Afirmarea ca
teorie generalizatoare integrată în sistemul de gândire modern se va produce abia după
cel de-al doilea război mondial. Conceptele fundamentale ale T.G.S. sunt: sistemul,
informaţia şi entropia, finalitatea, organizarea, centralizarea, interacţiunea,
izomorfismul, integralitatea. În concepţia lui Bertalanffy8 T.G.S. reprezintă „o nouă
disciplină“ având ca obiect „formularea acelor principii, concepte, legi şi modele care
sunt valide pentru sisteme în general“. Ca urmare, un prim obiectiv al T.G.S. este
integrarea diferitelor domenii ale cunoaşterii, cu ajutorul unei metodologii unificate de
conceptualizare şi de cercetare.
Un al doilea obiectiv al T.G.S. îl reprezintă construcţia unei teorii generale a
„complexităţii organizate“ care să permită pătrunderea conceptelor şi structurilor
matematicii în ştiinţele ne-fizice“. Ca ştiinţă a integralităţii, a „întregilor organizaţi“
T.G.S. se va dezvolta, în primul rând, ca o disciplină logico-matematică, formală, dar
aplicabilă la diferite ştiinţe empirice. Utilizând conceptele sale fundamentale, T.G.S.
permite formularea unor modele explicative noi, cu largi aplicaţii în toate domeniile şi
activităţile ştiinţifice actuale. În consecinţă, T.G.S. reprezintă unul din evenimentele
remarcabile ale cunoaşterii contemporane care, prin abordarea structurală corelată,
favorizează integrarea cunoaşterii, transferul de metode, concepte şi principii între

 Metode
discipline.

Metodele utilizate de T.G.S. au fost analizate în diverse studii dintre care

relevante sunt cele ale lui W. R. Ashby (1985)9. Concluziile la care se ajunge sunt
expuse astfel: „Se disting două linii principale. Una dintre metode, dezvoltată foarte
bine de von Bertalanffy şi discipolii săi, presupune analiza diferitelor sisteme, aşa cum
8
Mic dicţionar filosofic, ediţia a II-a, Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag. 512-513.
9
W. R. Ashby, „General Systems Theory as a New Discipline“, în „General Systems“, 3, 1958, p.1-6.

10
se regăsesc ele la un moment dat şi stabilirea unor concluzii privind frecvenţele
proprietăţilor întâlnite la aceste sisteme. Această metodă este esenţialmente empirică.
Cea de-a doua metodă consideră ansamblul sistemelor pentru care se stabilesc punctele
comune şi limitele rezonabile“. Metodele T.G.S. vor urma în principal una din cele
două direcţii semnalate de Ashby, cu avantajele sau dezavantajele de rigoare 10. Astfel:
 prima metodă este empirico-intuitivă, având ca avantaj faptul că se pliază
foarte bine pe realitate, putând fi ilustrată şi demonstrată prin trimiteri exacte la situaţii
existente în diferite discipline ştiinţifice particulare. Chiar dacă acestei metode îi
lipseşte eleganţa matematică şi, uneori, şi puterea de deducţie, nu îi putem minimaliza
meritele. Bertalanffy a enunţat şi un număr de „principii ale sistemelor“11, în
contextul teoriei biologice, fără a se referi explicit la T.G.S. Aceste principii
fundamentează o „schemă“ a acestei metode, aplicată ulterior în analiza sistemelor în
diferite ştiinţe.
 a doua metodă aparţine lui Ashby şi urmează o teorie deductivă. Analizând
conceptul fundamental de „maşină“, ca un sistem dinamic, Ashby constată că acesta
este prea restrictiv. Ca urmare, propune un concept modern, „maşina cu input“, văzută
ca: mulţimea S a stărilor interne, mulţimea I a intrărilor (inputurilor) şi o aplicaţie f: I
 S  S. Se defineşte, aşadar, „organizarea“ prin specificarea stărilor maşinii S şi a
condiţiilor I. Dacă S este un produs i Ti, unde i este indicele părţilor şi unde T este
precizat prin aplicaţia f, conceptul „sistem autoorganizat“ poate avea, în concepţia lui
Ashby, două sensuri: sistemul începe să funcţioneze cu părţile sale separate, apoi
acesta evoluează spre unificare. Acest prin sens corespunde evoluţiei „neorganizatului
spre organizat“. Cel de-al doilea sens poate fi interpretat ca evoluţia unei „organizări
slabe spre o organizare bună“.
Principial, teoria se bazează pe următoarele sintagme, care aparţin lui Ashby:
„nici o maşină nu poate fi autoorganizată în acest sens“, sau lui Bertalanffy:
„schimbarea trebuie să provină de la un agent exterior, care să acţioneze cu un input
asupra sistemului“. În concluzie, pentru ca o „maşină“ S să se „autoorganizeze“ ea
trebuie să fie cuplată la o altă „maşină“.
Analiza critică a teoriei lui Ashby ne conduce la câteva concluzii pe care le
enumeră şi Bertalanffy12 fără pretenţia exhaustivităţii:
catalogarea unor organizări ca bună sau slabă nu este tocmai fericită având în
vedere că acest aspect depinde de circumstanţe;
afirmaţia că „nici o maşină nu poate fi autoorganizată“ exclude posibilitatea
schimbării într-un sistem din cauze interne;
organismele vii nu sunt „maşini“ ale lui Ashby, deoarece acestea evoluează spre
o diferenţiere şi eterogenitate din ce în ce mai pronunţate;
termenul de sistem nu poate fi înlocuit cu cel de „maşină“, deoarece obiecţiile
împotriva „teoriei mecaniciste“ a vieţii rămân valabile.
Referindu-se, în general, la cele două metode ale T.G.S., Bertalanffy consideră
că „T.G.S. trebuie să se dezvolte printr-o interacţiune între procedurile empirice-
deductive şi inductive. Dacă metoda inductivă lasă de dorit când este vorba despre
rigoarea logică, cea deductivă prezintă dubii în alegerea termenilor fundamentali“.
Abordarea sistemică, ca formă specifică de aplicare a conceptelor şi metodelor

10
Bertalanffy, op. cit. p. 99.
11
Bertalanffy, „Some Biological Considerations on the Problem of Mental Illness“, The Free Press, New York,
1960 p. 37-54.
12
Bertalanffy, „Théorie générale de systèmes, Dunod, Paris, 1993, p. 101-102.

11
sistemice în studiul proceselor, fenomenelor şi obiectelor din natură şi societate are la
bază concepţia lui Bertalanffy privind necesitatea interacţiunii, într-o viziune globală,
a procedurilor deductive şi inductive utilizate ca metode de investigaţie în alte ştiinţe.
Abordarea sistemică nu poate fi considerată o ştiinţă în sensul strict al termenului, ci
mai mult o metodologie ştiinţifică generală, axată pe ideea de sistem şi gândire
sistemică, şi care integrează în mod original concepte şi metode provenind din domenii
ştiinţifice diferite13.
Abordarea sistemică nu înseamnă, pur şi simplu, înlocuirea viziunii atomiste
asupra naturii şi societăţii printr-o viziune globală, holistă, ci printr-una integratoare, în
care se îmbină armonios avantajele metodelor analitice cu cele ale metodelor globale,
într-o sinteză originală14.
 Clasificări ale sistemelor
Studiul literaturii în domeniul sistemelor arată că mulţi autori au făcut propriile
lor clasificări ale tipurilor de sistem. Sistemele sunt compuse din elemente, concepte
sau variabile. Diverse tipuri de sisteme pot fi formate din acestea: 15
 Sisteme închise statice
În aceste sisteme relaţia dintre factorii selectaţi nu se schimbă. Factorii exteriori
graniţei nu au nici o influenţă asupra factorilor din interior. De ex.: într-un timp bine
definit, o piatră, sau un pod sau o navă pot fi considerate ca un sistem închis static.
 Sisteme închise dinamice
Factorul „timp“ este inclus în acest tip de sistem. În cadrul acestui sistem
factorii se schimbă într-un anumit mod. Astfel, toate sistemele bazate pe mecanisme cu
ceas mecanic sunt sisteme închise dinamice interne. Ceasurile, multe tipuri de maşini,
un diapazon care vibrează sau sistemul nostru planetar pot fi văzute astfel.
 Sisteme deschise statice
Sistemele deschise statice au un input (resursă) şi un output (rezultat). Factorii
vin din exterior şi reacţionează cu sistemul. Apoi ei părăsesc sistemul, mai mult sau
mai puţin schimbaţi.
Sistemul însuşi nu este schimbat.
 Sisteme deschise dinamice
Acest tip de sistem diferă de tipul anterior prin faptul că suferă schimbări în timp
ce se acţionează asupra resurselor până ce se obţin rezultate.
Fiecare organism viu este un sistem deschis dinamic.
Fiinţa umană este un astfel de sistem, atât spiritual, cât şi fizic. Prin procesarea
informaţiilor, el se schimbă, învaţă. Fiecare sistem care include fiinţe umane este prin
definiţie un sistem deschis dinamic.
 Sisteme deschise dinamice în medii în schimbare16
Acestea sunt sistemele descrise anterior şi, în plus, mediul este în schimbare, deci
resursele şi alţi parametri se schimbă de asemenea.
Noi structuri trebuie formate continuu, astfel încât totalitatea poate continua să
existe.

13
E. Ţigănescu, D. Marin, E. Scarlat, Gh. Oprescu, A. Andrei, „Curs de cibernetică economică“, partea I, ASE,
Bucureşti, 1993, pag. 2.
14
E. Scarlat, Nora Chiriţă, „Bazele ciberneticii economice“, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 15-16.
15
B. Lievegoed, „Managing the developing organisation. Tapping the spirit of Europe“, Basil Blackwell Ltd.
Oxford, UK, 1991, p. 23-25
16
F.E. Emery, E.L. Trist, „The Causal Texture of Organizational Environments“ Human Relations, 18(1), 1965,
p. 21.-32.

12
 Abilitatea de a continua să existe fără a ţine cont de adaptările necesare la un
mediu în schimbare se numeşte identitatea sistemului. Un sistem poate avea o
identitate puternică sau slabă. Prin multe schimbări, îşi poate fie conserva, fie pierde
identitatea. În primul caz, variabilele „relevante“ sunt capabile să controleze sistemul.
În al doilea caz, aceste variabile fie dispar, fie sunt transferate către poziţii de
importanţă secundară. Pierderea totală a identităţii conduce la dezintegrarea
sistemului.
Discutăm nu numai despre identitatea sistemului, dar şi despre potenţialul
sistemului. Sistemele organismelor vii au un potenţial care le permite să-şi manifeste
identitatea prin multe metamorfoze, de ex. o plantă care trece de la seminţe la floare.
Dacă potenţialul este prea slab, procesul se va diminua.
Entităţile sociale, de ex. societăţile sau firmele, pot de asemenea avea identităţi,
mai puternice sau mai slabe, şi potenţial, mai mare sau mai redus, pentru dezvoltarea
viitoare.
O organizaţie industrială este un exemplu de sistem de acest tip. Este un sistem
deschis dinamic (numai şi pentru că include oamenii) într-un mediu în schimbare.
Schimbările în mediul economic, tehnic şi social îl influenţează. De aceea, controlul şi
inovaţia sunt elemente fundamentale pentru viaţa unei organizaţii industriale.
Structurarea de mai sus în cinci categorii poate fi văzută ca o perspectivă pentru
teoria generală a sistemelor.
T. Burns şi G.M. Stalker (1966) discută despre sisteme mecaniciste şi organice;
W.G. Bennis, K.D. Benne şi R. Chin discută despre modele de sisteme şi modele de
dezvoltare. Vom clasifica sistemele mecaniciste şi modelele de sisteme ca sisteme
închise şi sistemele organice şi modelele de dezvoltare ca sisteme deschise.
Kenneth Boulding (1956)17 a prezentat o bază profundă pentru teoria generală a
sistemelor. El distinge nouă niveluri de organizare. În această ierarhie, fiecare nivel
cuprinde toate nivelurile de mai jos şi adaugă o nouă dimensiune care nu a fost inclusă
în nivelurile inferioare.
De aceea, cu cât nivelul este mai înalt, cu atât este mai mare gradul de
diferenţiere şi complexitate.
Cele nouă niveluri ale lui Boulding sunt:
9. Nivelul sistemelor transcendentale;
8. Nivelul organizaţiilor sociale;
7. Nivelul uman;
6. Nivelul animal;
5. Nivelul genetic-societal (viaţa plantelor, formarea organismelor);
4. Nivelul sistemelor deschise sau structuri automenţinute (celula);
3. Nivelul sistemelor cibernetice (control încorporat);
2. Nivelul mecanismelor cu ceas;
1. Nivelul sistemelor cadru.
În sens ascendent fiecare nivel este caracterizat prin:
1. Sistemele cadru sunt structuri spaţiale, statice, ca geografia şi anatomia
universului, modelele atomice, formulele chimice, structura organizaţională a unei
companii etc.;

17
K., Boulding, „General systems theory: the scheleton of science“, în Management science, 2(3), New York,
1956, p. 197-208.

13
 2. Mecanismele cu ceas sunt sisteme dinamice simple cu mişcări fixe
predeterminate. Factorul care se adaugă este timpul. Ca exemplu putem cita: maşinile
simple, ceasurile, sistemul solar;
3. În sistemele cibernetice sau termostatice, una din variabile este fixată prin
intermediul feed-back-ului informaţiilor. Acest lucru a fost utilizat în multe
instrumente tehnice;
4. Misterul automenţinerii într-un mediu în schimbare şi-a făcut apariţia o dată
cu sistemele deschise sau structurile automenţinute.
Acesta este nivelul celulei al autoproducerii şi al trecerii la informaţiile totale
ale sistemului (viu);
5. Nivelul genetic-societal este superior nivelului vieţii celulare, deoarece pe
acest nivel (la plante) sistemul determină grupe de celule pentru a forma organisme, al
căror model este predeterminat (creştere preliminară);
6. Dimensiunea suplimentară a nivelului animal constă în abilitatea de a asimila
şi înmagazina informaţiile în cadrul sistemului. Animalele au receptori specializaţi de
informaţii (ochi, urechi etc.). De asemenea, ele au o structură de imagini şi cunoştinţe
şi o vedere a mediului ca întreg. Informaţiile primite din exterior de un animal sunt
transformate în ceva complet, diferit de ceea ce era iniţial;
7. Referitor la nivelul uman, fiinţa umană individuală este considerată un
sistem. Suplimentar, la capacităţile menţionate anterior, omul are conştiinţa de sine, o
capacitate autoreflexivă.
Nu numai că ştie, dar el ştie ce ştie. Această proprietate se leagă de capacitatea
de discurs şi simbolism.
Omul este singura creatură conştientă de timp. Astfel el poate conştient anticipa
evenimentele viitoare;
8. Referitor la nivelul organizaţiilor sociale, omul devine „uman“ numai în
situaţiile sociale. Omul depinde de educaţie. El joacă roluri diferite în diferite
organizaţii sociale. Şi aceste organizaţii sociale au propriile lor variabile sub forma
valorilor, normelor, scopurilor şi aşteptărilor, precum şi a relaţiilor sociale. Cultura, cu
bogăţia sa de ştiinţă, artă şi religie, se dezvoltă în sistemele sociale;
9. La nivel transcendental, sistemele cuprind aspecte nemateriale, ca: logica,
axiome, credinţa. Încheind discuţia despre acest nivel înalt, Boulding afirmă: „Va fi o
zi tristă pentru om atunci când nimănui nu i se va permite să pună întrebări care nu au
nici un răspuns“18.
Avantajele schemei lui Boulding constau în prezentarea locului omului în
dezvoltarea ştiinţifică. Ştiinţa „modernă“ a început cu descrierea exactă a sistemelor
cadru. Ex.: geografia, anatomia, biologia, fizica şi chimia. Următorul pas constă în
studiul nivelului care cuprinde fenomene ce se repetă în timp, de exemplu: legea
oscilaţiei, căderea liberă sau mecanică.
Multe maşini pot fi construite având cunoştinţe doar despre cele două niveluri.
Apoi au fost descoperite sistemele cibernetice, de exemplu regulatorul centrifugal, care
deschide şi închide valvele de abur în vechile motoare cu abur.

18
B., Loevegoed, Op. cit., p. 26. În legătură cu clasificarea sistemelor a lui K. Boulding se face următorul
comentariu: „Există două moduri pentru a aborda ierarhia nivelurilor. Dacă începeţi de jos, fiecare nivel superior
se dezvoltă pe baza celui inferior prin complexitate. Dacă porniţi de sus, atunci fiecare nivel inferior se
realizează printr-un proces de reducere şi scădere din cel superior. Prima abordare descrie utilizarea
nominalizării materialiste. A doua abordare reprezintă un exemplu de creaţie inteligenţă, de realism spiritual.
Lupta dintre nominalizare şi realism se duce de secole şi nu a fost niciodată decisă. Unii oameni de ştiinţă o
preferă pe una, alţii pe cealaltă, dar lupta continuă privind diferenţele conceptuale, cât şi metodologia ştiinţifică“.

14
 Ştiinţele naturale de astăzi sunt încă limitate la primele trei niveluri inferioare.
În biochimie se fac eforturi mari pentru a trece la al patrulea nivel.
Dar în ciuda marelui optimism, „viaţa“ pe care încercăm să o copiem are încă
nevoie de sprijin din exterior (al treilea nivel) şi îi lipseşte caracteristica esenţială a
celui de-al patrulea nivel.
În prezent suntem capabili să studiem şi să copiem numai aspectele vieţii
referitoare la cadru, mecanism de ceas şi cibernetică, şi nu cele privind
autoconservarea şi autoreproducerea.
La capătul opus al scalei, filozofia a elaborat, respins sau renăscut sistemele
transcendentale de mai bine de două milenii.
1.4. Modelarea sistemelor complexe
Mijlocul de realizare practică a abordării sistemice îl reprezintă analiza de
sistem, care cuprinde totalitatea metodelor ştiinţifice şi euristice de rezolvare a
problemelor ce fac obiectul T.G.S.
Conceptul de bază utilizat de analiza sistemică este cel de sistem. Proprietăţile
sistemului se deosebesc de proprietăţile elementelor componente (elemente,
subsisteme). Drept urmare, orice sistem are anumite proprietăţi caracteristice, care nu
se regăsesc la nivelul părţilor sale componente, deci, nu pot fi deduse direct din studiul
subsistemelor sale19.
Paul Licker de la Universitatea Calgary defineşte analiza de sistem ca „o
disciplină a managementului resurselor informaţionale aflată la confluenţa
preocupărilor din domeniul ştiinţei calculatoarelor, a tehnicii informaţionale şi a teoriei
generale a sistemelor“20. El afirmă că analiza de sistem porneşte de la necesităţile
informaţional-decizionale ale managerilor utilizatori şi, pe baza principiului analizei
structurale a sistemelor, îndeplineşte două funcţii de bază:
a) realizează aşa-numitele aplicaţii-utilizator necesare conducerii cu maximă
profitabilitate a activităţii sistemelor analizate;
b) se constituie într-o metodologie care să permită întreţinerea resurselor
informaţionale ale sistemului pe baza unor analize economico-financiare de tip cost-
beneficiu în cadrul ciclului de viaţă al sistemului în dezvoltare.
Putem astfel defini că obiectul analizei de sistem îl constituie studiul sistemelor
reale la nivel social sau macrosocial în vederea proiectării sau reproiectării unor

 Necesitatea analizei sistemelor complexe

sisteme mai performante.

Sfârşitul deceniului al optulea al secolului XX pune în evidenţă o aşa-numită

„criză“ în dezvoltarea analizei sistemice pe baze matematico-cibernetice. Profesorul
Bernard Roy de la Universitatea din Paris, specialist în modelarea matematică ale
deciziilor, afirmă că „cercetarea operaţională şi calculul economic nu au realizat ceea
ce se aştepta de la ele“21. De asemenea, sistemistul american John Gall consideră că
„sistemele informatice sufocă pur şi simplu iniţiativa şi inteligenţa umană“22. Aceste
considerente, cărora, la vremea respectivă, li s-au mai alăturat şi altele, vin după o
perioadă de aproximativ patru decenii de dezvoltare spectaculoasă marcată în special
de apariţia şi avântul ciberneticii, informaticii şi cercetărilor operaţionale, precum şi de
afirmare a teoriei generale a sistemelor. Fondul crizei despre care vorbim constă în

19
E. Scarlat, Nora Chiriţă, „Bazele ciberneticii economice“, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 15-16.
20
M. Păun, „Analiza sistemelor economice, Editura All, Bucureşti, 1997, p.3.
21
B. Roy, „Critique et dépassement de la problématique de l’optimisation”, în „Cahiers SEMA“ nr. 1, 1977.
22
J. Gall, „Systematics, How Systems Work and especially How They Fail“, Wiley, 1978, p. 23.

15
incapacitatea analizei de sistem de a prelua şi valorifica uriaşa experienţă teoretică şi
practică acumulată în domeniile şi perioadele amintite. De aceea, specialişti reputaţi în
teoria sistemelor consideră că „trebuie întreprinse eforturi sistematice pentru depăşirea
acestei crize, pentru sintetizarea a tot ce este valoros în disciplinele managementului
ştiinţific“23.
Analiza de sistem, ajunsă şi ea la maturitate, va fi capabilă să preia rolul de a
realiza această sinteză integratoare, transformându-se într-o disciplină cu rol de
metodologie integratoare a managementului ştiinţific, denumită analiza sistemelor
complexe.
În urmă cu două decenii profesorul Gheorghe Boldur-Lăţescu de la ASE
Bucureşti formula principiile generale ale analizei sistemelor complexe24.
Le reţinem şi noi, într-o formă simplificată, din perspectiva analizei sistemelor
administraţiei publice pe care ne-o propunem:
 Tendinţa integratoare a analizei sistemelor complexe, prin care se renunţă la
abordările unilaterale specifice disciplinelor specializate înlocuindu-le cu abordări
globale, profunde, care vizează esenţa fenomenului sau procesului în integralitatea sa.
 Orientarea activităţii de analiză spre problemele-cheie. Conform acestui
principiu, obiectivele analizei sistemelor complexe vizează problemele esenţiale ale
organizării şi funcţionării eficiente a sistemului.
 Permanenţa analizei complexe a sistemelor prin care să se evite caracterul
conjunctural al activităţii de analiză. Analiza sistemelor complexe se bazează pe ideea
că în orice sistem există în permanenţă rezerve în ceea ce priveşte perfecţionarea
organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii performanţelor sistemice.
 Iniţierea şi coordonarea analizei din interiorul sistemului. Principiul enunţat
are determinări reale în practica existentă prin care analizele de sistem se realizează în
exteriorul acestuia. Finalitatea acestui demers nu va fi cea scontată din cel puţin două
motive:
imposibilitatea obiectivă a analiştilor de a cunoaşte într-un timp scurt
problematica complexă a sistemului;
apariţia fenomenului de respingere sau neacceptare a rezultatelor analizei din
raţiuni care ţin de personalitatea umană.
 Supleţea analizei sistemelor complexe se constituie ca un răspuns la tendinţa
spre originalitate a teoriei şi practicii analizei de sistem manifestată prin folosirea
abuzivă a algoritmizării, exacerbarea utilizării tehnicilor de calcul sau a unor
echipamente. Motivaţiile profunde ale necesităţii aplicării cu supleţe a analizei de
sistem rezidă din:
incompatibilitatea între gândirea naturală, chiar cea mai logică, şi modelarea
informatico-matematică lipsită de supleţe;
tendinţa de diminuare a responsabilităţii şi iniţiativei, precum şi a posibilităţilor
de valorificare a experienţei şi intuiţiei care apar atunci când utilizatorii sunt
preocupaţi sau chiar obligaţi să respecte riguros prevederile soluţiilor proiectate.
 Organizarea deschisă, participativă a sistemului. Deschiderea şi participa-
tivitatea vizează pe de o parte stilul managerial şi structura sistemului, precum şi
accesibilitatea limbajului şi practicilor, de regulă, specializate ale analizei de sistem.

23
Gh. Boldur-Lătescu, Gh. Ciobanu, I. Bancilă, „Analiza sistemelor complexe“, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 6.
24
Gh. Boldur Lătescu, op. cit., p. 345-348.

16
  Complexitate şi/sau complicare
Nu vom putea expune aici toate reflecţiile care s-au dezvoltat până astăzi despre
complexitate. Ne vom limita la prezentarea unei tentative de modelare a lui J.L. Le
Moigne (1990), care are marele merit, după părerea noastră, că a încercat să integreze
în demersul său reflecţiile epistemologice ale lui E. Morin, privind noţiunile de
complexitate, de acţiune şi de sistem.
Aceste demersuri analitice au fost indispensabile progresului ştiinţelor sociale,
cu atât mai mult, aşa cum subliniază J. W. Lapiere (1992), cu cât ele au fost frecvent
însoţite de sinteze îmbogăţite cu nuanţe ce fac mult mai inteligibilă ideea de
complexitate. Putem vorbi chiar de o mişcare a gândirii complexe, mişcare ce provine
mai mult din analiza organizaţională şi decizională decât din macrosociologie. Acest
lucru poate explica, în acelaşi timp, atât calităţile, cât şi limitele sale.
Din perspectiva analizei sistemice, un sistem complex va fi un sistem ireductibil
la un model finit, oricât de sofisticat ar fi. În alţi termeni, noţiunea de complexitate o
implică pe cea de imprevizibilitate, de exemplu imprevizibilitatea potenţială a
comportamentelor umane. Oricum, „imprevizibilitatea“ nu poate fi o proprietate
naturală a fenomenelor, dar o previzibilitate incalculabilă, în practică, devine o
imprevizibilitate potenţială.
Pentru E. Morin (1990) este „complex ceea ce nu se poate rezuma la un cuvânt
cheie, ceea ce nu se poate supune unei legi, ceea ce nu se poate reduce la o simplă
idee“25.
Paradigma simplităţii este o paradigmă care pune ordine în univers şi care
vânează dezordinea. Ordinea se reduce la lege, la un principiu. Simplitatea vede fie
unicul, fie multiplul, dar nu poate vedea şi unicul şi multiplul în acelaşi timp.
Principiul simplităţii fie separă ceea ce este legat (disjuncţie), fie unifică ceea ce este
divers (reducere)26.
Complexitatea se impune mai întâi ca imposibilitatea de a simplifica, ea apare
acolo unde unitatea complexă produce emergenţă, acolo unde se pierd distincţiile şi
clarităţile în identităţi şi cauzalităţi, acolo unde dezordinea şi incertitudinile perturbă
fenomenele, acolo unde subiectul observator surprinde propria sa figură în obiectul
observării sale, acolo unde antinomiile perturbă cursul raţionamentului...
Complexitatea nu este sinonimă cu complicarea: ceea ce este complicat se poate
reduce la un principiu simplu, cum ar fi iţele încurcate sau nodul marinăresc. Cu
siguranţă, lumea este foarte complicată, dar dacă nu ar fi decât complicată, adică
încurcată, multidependentă etc., ar fi suficient să opereze reduceri bine cunoscute:
jocul dintre câteva tipuri de particule în atomi, jocul dintre 92 de tipuri de atomi în
molecule, jocul dintre câteva fenomene în limbaj. Cred că am arătat că acest tip de
reducere, absolut necesar, devine incomod, din momentul în care devine suficient,
adică pretinde să poată explica totul.
Adevărata problemă nu este aceea de a aduce complicaţia dezvoltărilor sub
incidenţa regulilor simple, de bază. Complexitatea este la bază27.
 Modelarea complexităţii
Modelarea reprezintă acţiunea intenţionată de a construi, prin compunerea de
concepte şi simboluri, modele apte să facă mai inteligibil un obiect sau un fenomen
perceput ca fiind complex şi să amplifice, aşa cum precizează J. L. Le Moigne (1990),

25
J. C. Lugan, „La systémique sociale“, PUF, Paris, 1993, p. 87.
26
E. Morin, „Introduction à la pensée complexe“, ESF, Paris, 1990, p. 119.
27
E. Morin, „La méthode“, vol. I, Le Seuil, Paris, 1991, p. 377.

17
raţionamentul actorilor, proiectând o intervenţie deliberată asupra obiectului sau
fenomenului. Acest raţionament ar viza în special anticiparea consecinţelor proiectelor
de acţiuni posibile28.
De mai multe secole, a fost privilegiată cunoaşterea fenomenelor naturale
considerate drept fenomene complicate, chiar hipercomplicate, dar potenţial
determinabile numai în termeni probabilistici. Modelul vizat îşi propune să explice
aceste fenomene prin compoziţia succesivă a elementelor simple, complet descrise şi
previzibile. Fenomenele ar fi, deci, reductibile la modele eventual complicate, dar
potenţial simplificabile. În consecinţă, ar putea exista o inadecvare a modelului
„complicat“, când vrem să îl utilizăm pentru a studia fenomene complexe.
O comparaţie între modelarea analitică şi modelarea sistemică realizează J.
Rosnay (1975). Astfel:
a) Modelarea analitică izolează elementele unui ansamblu, insistă asupra naturii
lor, mizează pe modificarea unei singure variabile (celelalte fiind menţinute
constante), nu integrează durata şi inversabilitatea fenomenelor, validează faptele
pentru experimentarea repetitivă, adoptă modele liniare şi detaliate, manifestă
eficacitate când interacţiunile sunt liniare şi slabe. Este mai curând fondată pe o
abordare monodisciplinară, conduce la o acţiune programată în detaliu şi, în final,
procedează la o cunoaştere precisă a detaliilor şi înfăţişează obiectivele în mod vag.
b) Modelarea sistemică leagă elementele într-un ansamblu, insistă asupra
relaţiilor lor, mizează pe modificarea mai multor variabile, integrează durata şi
inversabilitatea fenomenelor, validează faptele prin compararea funcţionării modelului
cu realitatea, adoptă modele cu bucle retroactive, manifestă eficacitate când
interacţiunile sunt nonliniare şi puternice. Este mai curând fondată pe abordarea
pluridiciplinară, conduce la o acţiune prin obiective, procedează la o cunoaştere vagă a
detaliilor şi precizează obiectivele. 29
A modela un sistem complex înseamnă a modela un sistem de acţiuni. Nu vom
încerca să reprezentăm mai întâi lucrurile, obiectele, elementele finite, aşa cum se
făcea în modelarea analitică. Cu alte cuvinte, în modelarea analitică, conceptul de bază
este obiectul elementar sau ansamblul de obiecte elementare combinate, adică
structura. În modelarea sistemică, conceptul de bază este „cutia neagră“ sau unitatea
activă.
Modelarea analitică pleacă de la întrebarea: din ce se face? Care sunt
elementele semnificative, obiectele, organele, a căror combinaţie constituie un
fenomen?
Modelarea sistemică porneşte de la întrebarea: ce face acesta? Care sunt
funcţiile şi transformările? Modelarea sistemică încorporează conceptul de proces
definit prin exerciţiul şi rezultatul său. Un proces este, apriori, un complex de acţiuni
multiple şi îmbinate pe care le percepem prin acţiunea rezultantă.
Orice sistem complex poate fi reprezentat de un sistem de acţiuni multiple sau
printr-un proces care poate fi chiar o înlănţuire de alte procese.
Modelarea sistemică postulează că acţiunea de a modela nu este neutră şi că
reprezentarea fenomenului nu este disjunctivă de acţiunea modelatorului. Idealul
modelării este proiectivitatea sistemului de modelare. El va ţine de capacitatea
modelatorului de a explica proiectele de modelare, adică finalităţile pe care le
propune modelul unui sistem complex.
28
J. C. Lugan, op. cit. p. 88.
29
J. C. Lugan, op. cit. p. 89.

18
 În deceniile al şaptelea şi al optulea al secolului XX numeroase lucrări au fost
expuse, sub numele de analiza sistemelor, reprezentând de fapt o metodologie de
modelare analitică disimulată, introdusă sub denumirea de sistemică. Opinia generală,
astăzi, este că această analiză nu s-ar preta decât la modelarea sistemelor închise,
complicate, dar nu complexe.
Problema este în acest caz aceea de a şti ce metodă utilizăm pentru modelarea
complexităţii.
Pentru E. Morin (1990), dacă exerciţiul de descompunere a unui fenomen luat
ca un sistem, în elemente, rămâne o caracteristică fundamentală a spiritului ştiinţific,
ea nu trebuie să mai rămână unică şi nu trebuie să mai aibă, conform propriei sale
expresii, ultimul cuvânt.
Modelarea înseamnă, în acelaşi timp, identificarea şi formularea câtorva
probleme sub forma enunţurilor şi încercarea de a rezolva aceste probleme prin
simulări. Oricum, făcând să funcţioneze modelul-problemă, se încearcă producerea de
modele-soluţii. Modelul este un sistem artificial formulat prin simboluri, care,
asociate, pot produce alte simboluri.
În general, ştiinţele sunt obişnuite cu câteva mari tipuri de modele pe care
acestea le fac să funcţioneze mai mult sau mai puţin uşor, prin simulare, în funcţie de
capacitatea lor de a lua în calcul timpul.
În cadrul modelării analitice, putem considera că există evidenţe obiective
independente de observator, la care se accede prin descompunerea succesivă, adică
prin analiză. Aceste evidenţe stabile sunt legate de relaţiile de tip cauză-efect pe care le
putem identifica din momentul în care s-a trecut la recenzia lor, presupusă exhaustivă,
închizând astfel modelul.
Modelarea complexităţii utilizează conceptul de sistem deschis, înţeles ca o
înlănţuire inteligibilă şi finalizată de acţiuni independente, bine adaptat pentru a
descrie complexitatea. El serveşte la exprimarea conjuncţiei a două percepţii
antagoniste:
- pe de o parte, un fenomen pe care îl percepem în unitatea sa sau în
coerenţa sa sau în proiectul său. Exemple concludente pot fi considerate
sistemul solar, un sistem educativ, un sistem politic etc.;
- pe de altă parte, un fenomen cu interacţiunile sale interne între compo-
nentele active a căror rezultantă o constituie. Exemplu: o combinaţie de
roluri ale actorilor într-o piesă de teatru sau într-o organizaţie etc.
Demersul sistemic trebuie să urmărească să fie destul de complex pentru a face
inteligibile „sistemele complexe“, în acelaşi timp nedecompozabile şi potenţial

 Formalismul logic disjunctiv sau conjunctiv în modelarea complexităţii

imprevizibile.

Metoda analitică are nevoie de o logică disjunctivă, pentru că rezultatele

decupării trebuie să fie definitiv distincte şi separate. Un operator trebuie să fie
complet separat de rezultatul operaţiunii, altfel spus, operatorul nu trebuie să se
producă el însuşi, să fie rezultatul propriei sale operaţii. Această axiomă a
separabilităţii sau a disjuncţiei este numită axioma terţului exclus.
Vom înţelege astfel inadecvarea logicii disjunctive în abordarea obiectelor şi
fenomenelor ce postulează în mod imperios nedescopunerea şi inseparabilitatea în
elemente identificabile şi stabile. Fenomenele pe care noi le percepem, în şi prin
conjuncţiile complexe, nu pot fi descrise cu ajutorul logicii disjunctive. În mod necesar

19
apar noi logici, care se substituie logicii disjunctive; acestea sunt logicile numite
conjunctive.
Exemplu de conjuncţie inseparabilă: cuvântul „organizaţie“ exprimă în acelaşi
timp acţiunea de a organiza şi rezultatul acestei acţiuni. Altfel spus, organizarea,
produsul acestei organizări şi organizatorul sunt indispensabile.
Important pentru calitatea raţionamentului utilizat în modelare este capacitatea
de a ne referi la un corp de axiome explicit exprimate. După J. L Le Moigne (1990)
modelarea sistemică trebuie să plece de la trei axiome ale logicii conjunctive:
 Axioma operaţionalităţii teleologice sau a sincronicităţii, altfel spus, un
fenomen modelabil este perceput ca o acţiune inteligibilă şi deci teleologică,

 Axioma inversabilităţii teleologice sau a diacronicităţii; altfel spus, un

prezentând câteva forme de regularitate;

fenomen modelabil este perceput ca o transformare şi ca un proiect formabil în timp;

 Axioma inseparabilităţii sau a conjuncţiei sau a autonomiei sau a terţului
„inclus“, altfel spus, un fenomen modelabil trebuie să fie perceput unind (în mod
inseparabil) operatorul şi produsul său care poate fi chiar producătorul însuşi. Ideea de
recursivitate este o idee în contradicţie cu ideea liniară cauză-efect, produs-producător.
Este vorba de un ciclu auto-constitutiv, autoproducător, autoorganizator.
Exemplu: o întreprindere economică, un sistem politic local se reperează în
timpul acţiunilor destinate să atingă unul sau mai multe obiective (principiul
operaţionalităţii teleologice); acţiunile sale se înscriu în timp ca proiect (principiul
inversabilităţii teleologice sau al diacronicităţii); organizaţia, ca un ansamblu de actori
ce acţionează în acelaşi timp ca producător şi ca produs (principiul inseparabilităţii sau
al terţului inclus).
Surprinderea cât mai fidelă a complexităţii a fost realizată de J.L. Le Moigne
(1990) prin elaborarea modelului sistemului general şi s-a degajat prin unirea a două
concepte, suporturi ale procedurilor modelatoare reelaborate începând din 1948:
Procedura cibernetică, fondată pe conjuncţia conceptelor mediului
înconjurător activ şi ale proiectului sau teleologiei30;
Procedura structuralistă sau structuro-funcţionalistă, fondată pe conjuncţia
conceptelor de funcţionare (sincronic) şi transformare (diacronic);
Comportamentul sau activitatea unui sistem se reprezintă în mod inseparabil
prin două componente: a face (funcţia) şi a deveni (transformarea).
Conjuncţia sistemică presupune ca inseparabile: pe de o parte, funcţionarea şi
transformarea unui fenomen, pe de altă parte, mediile active în care el se exprimă şi
proiectele în raport cu care el este identificabil. Acestea pot fi considerate drept o
conjuncţie a două conjuncţii: cibernetică şi structuralistă.
Această inseparabilitate a celor patru concepte fondatoare conduc la
conceptualizarea sistemului general. Acesta poate fi înţeles ca o reprezentare a
fenomenului activ, identificabil prin proiectele sale într-un mediu activ, în cadrul
căruia el funcţionează şi se transformă din punct de vedere teleologic.

30
Teleologia se referă la studiul procesului de finalizare a unui sistem, conturând astfel rezultatul său, altfel spus,
finalităţile acestui sistem în fiecare perioadă.

20
 Funcţii

Sistemul
general
Mediul Proiect
activ

Transformări

Fig. 1. Modelul „sistemului general“31

Sistemul general este oarecum o matrice. Un sistem complex nu este decât un
model al unui fenomen perceput a fi complex pe care l-am construit prin modelare
sistemică.
 Niveluri de complexitate
Inspirându-se după K. Boulding (1967), J.L. Le Moigne (1990) propune o
„complexificare“ progresivă a modelării sistemice. Nivelurile de complexitate
formulate vor evidenţia suma caracterelor fundamentale ale sistemelor complexe.
1. Sistem identificabil pentru care modelatorul dispune de o percepţie minimală,
fenomenul modelat diferenţiindu-se totuşi de mediul său înconjurător.
2. Sistem activ reprezintă un sistem pentru care fenomenul este perceput pentru
că este activ. Modelarea acestui sistem reprezintă deja un „pas înainte“ trecând de la
concepţia unui ansamblu închis la cea a „cutiei negre“ simbolizând un procesor activ.
3. Sistem regulat al cărui model are în vedere faptul că pentru a fi identificabil,
fenomenul trebuie să fie perceput prin evoluţia formelor sale de regularitate şi chiar
stabilitate. Altfel spus, fenomenul este prezumat „regulat“, modelatorul postulând
apariţia dispozitivelor de reglare internă.
4. Sistemul se informează despre propriile sub componente. Pentru a se regla,
sistemul se informează despre efectele pe care le produce asupra mediului
înconjurător. Pentru aceasta sistemul dispune de simboluri, coduri care asigură
circulaţia informaţiilor şi intermedierea reglării. Această apariţie simbolică a
informaţiei, interfaţă sau artificiu intern al comunicării, constituie un salt în
complexificarea sistemului modelat.
5. Sistemul îşi decide comportamentul. Acest nivel caracterizează sistemele care,
prin exerciţii cognitive, se dovedesc capabile să analizeze informaţiile şi să-şi
elaboreze propriile sale decizii de comportament. Aceasta presupune existenţa unui
subsistem autonom de decizii care să producă, să transmită şi să analizeze informaţii.
6. Sistemul memorează informaţiile. Pentru a elabora deciziile sale, sistemul nu
analizează doar informaţiile instantanee, ci şi informaţii pe care le-a memorat. Din
motive euristice putem propune existenţa unui subsistem de memorare.
La acest nivel de complexitate se pun deja în evidenţă trei subsisteme:
un subsistem de acţiuni;
un subsistem de memorare a informaţiilor;
31
J. L. Le Moigne, „La modélisation des systémes complexes“, Dunod, Paris, 1990, p. 40.

21
 un subsistem de decizii.
7. Sistemul îşi coordonează deciziile de acţiune. La acest nivel funcţiile
sistemului de decizie constau nu numai în luarea unei decizii de la un moment la altul,
ci şi în coordonarea numeroaselor decizii de acţiune pe care sistemul trebuie să le ia în
fiecare moment.
8. Sistemul imaginează şi concepe noi decizii posibile. Acest sistem devine
capabil să elaboreze noi forme de acţiune, imaginându-şi concomitent noi relaţii şi
alternative.
9. Sistemul complex se finalizează în sensul că „el decide asupra deciziei sale“.
Modelul unui asemenea sistem poate include un subsistem de finalizare. Modelarea
acestor sisteme face distincţie esenţială între modelarea sistemică şi cea analitică,
pentru care fenomenele sunt determinate şi nu ar trebui să se finalizeze.
 Sistemul complex şi organizarea activă
Când se spune că un guvern, o municipalitate etc. sunt sisteme complexe
înseamnă că emitem ipoteza că acestea încorporează un complex de acţiuni
ireversibile, recursive, teleologice ce urmează a fi descrise şi modelate.
Acest exerciţiu trece prin conceptul de organizare activă propus de E. Morin
(1990) exprimat prin tripla paradigmă:
Reorganizarea care exprimă transformarea diaconică;
Autoorganizarea care exprimă autonomia;
Ecoorganizarea care exprimă funcţionarea sincronă, deschisă către mediu.
Termenul de organizare se substituie termenului de structură pusă în prim plan în
modelarea analitică în demersul său de căutare a unui invariant ipotetic neexpus
ireversibilităţii fenomenelor.
Organizaţia este o formă organizată de acţiune, suficient de stabilă pentru a fi
percepută în derularea acestei acţiuni şi susceptibilă de a fi produsă de ea însăşi.
„Organizaţia este organizată şi organizantă, organizându-se ea însăşi prin
organizarea acţiunilor sale în mediul înconjurător, totul fiind inseparabil de acest
mediu în care ea acţionează, de care ea aparţine. În acelaşi timp, organizaţia este aptă
să fie distinsă, diferenţiată şi recunoscută prin actul de percepţie al modelatorului.
Modelatorul poate fi însuşi sistemul -organizaţie care se autoidentifică şi se
autocunoaşte; el poate fi un proces de autoorganizare şi se poate defini în mod
autoreferenţial. Dependentă şi solidară cu mediile sale de care se leagă, pe care le
produce, pe care le menţine, organizaţia se diferenţiază de acestea, prin autonomizare,
organizându-se ea însăşi, producându-se, legându-se la acestea, menţinându-se şi
reglându-se.
Pe de altă parte, organizarea fiind un proces, ea nu se poate manifesta decât în
timp, timpul ireversibil al acţiunii. Din acest punct de vedere ea se distinge de
structura înţeleasă ca un schelet relativ stabil“32.
1.5. Analiza sistemelor sociale
O categorie semnificativă de sisteme sunt sistemele sociale. Din perspectiva
teoriei generale a sistemelor acestea sunt privite ca „entităţi dinamice, în interacţiune,
în continuă transformare şi în permanentă legătură cu mediul înconjurător de la care se
influenţează şi pe care îl modifică, la rândul lor, nemijlocit33. Literatura de specialitate
conţine lucrări care susţin fundamentarea teoretică a sociologiei de către teoria
generală a sistemelor. Faptul s-a evidenţiat în condiţiile în care metodele empiriste
32
J. C. Lugan, op. cit., p.105.
33
S. Guţu, „Sisteme informatice în administraţie“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 12.

22
utilizate în cercetarea sociologiei determinau o „stare critică“ a acesteia. Astfel, W.
Buckley (1968)34 relevă necesitatea dezvoltării unei sociologii încadrate în modul de
abordare specific teoriei generale a sistemelor. În concepţia lui Buckley, ca şi în unele
explicaţii sociologice ce aparţin lui Weber sau Durkheim, se regăsesc abordări
sistemice, mai precis o abordare sistemică implicită35. Cei care au procedat la o
abordare sistemică explicită36 a sistemului social sunt consideraţi V. Pareto şi T.
Parsons.
V. Pareto este considerat ca primul sociolog care a formulat în mod explicit
conceptul de „sistem social“ şi l-a dezvoltat în teoria sa despre societate37. Analiza
sistemului social a lui Pareto porneşte de la premisa că societatea este „determinată de
toate elementele care acţionează asupra sa şi ca urmare ea reacţionează asupra
elementelor“38. Caracterul dinamic al sistemului social este exprimat de Pareto prin
faptul că, forma şi caracterul sistemului social se schimbă continuu“.
Regăsim, de asemenea, şi alte concepte de bază din teoria generală a sistemelor.
Astfel, în concepţia sa, evoluţia sistemului reprezintă o succesiune continuă de stări
determinate de condiţii, deci de mediu, având ca tendinţă generală convergenţa spre
starea de echilibru. Evaluarea cantitativă a proprietăţilor specifice sistemelor sociale va
conduce la formularea ecuaţiilor de echilibru ale sistemului social. Astfel, V. Pareto
evidenţiază explicit câteva etape ale analizei sistemelor sociale39.
- considerarea relaţiilor de interdependenţă dintre elementele componente
ale sistemului social;
- identificarea şi caracterizarea stării de echilibru a sistemului;
- folosirea unui limbaj sau a unor abordări matematice pentru caracteri-
zarea acestor stări.
O contribuţie aparte, distinctă, la dezvoltarea analizei sistemelor sociale o aduce
T. Parsons. Acesta publică, în 1951, lucrarea „Sistemul social“ cu ideea şi ambiţia
declarate de „a continua intenţia lui Pareto, utilizând o abordare nouă, nivelul
sutructural-funcţional de analiză, care este destul de diferită de cea a lui Pareto şi
beneficiind, desigur, de avantajul progreselor reale considerabile ale cunoaşterii
noastre..., care au fost acumulate de generaţia ce i-a urmat lui Pareto“40.
„Sistemul total al acţiunii“ elaborat teoretic de către Parsons este format din mai
multe sisteme, cele mai importante fiind sistemul social, cel cultural şi cel al
personalităţii. Insistând mai mult pe analiza ordinii sociale şi a stărilor de echilibru ale
sistemelor considerate, Parsons utilizează îndeosebi analiza sistemică la mod global,
fără a insista pe formalizarea logico-matematică promovată de Pareto. Abordarea
explicită a analizei sistemelor sociale, atât pentru Pareto, cât şi pentru Parsons se
opreşte, după traiectorii diferite, aproximativ în acelaşi punct, anume, acela al
dezvoltării unor premise ale analizei sistemice propriu-zise. Acceptând fără rezerve
originalitatea abordării sistemice a celor doi, dezvoltările ulterioare din acest domeniu
s-au referit la caracterizarea unor componente ale socialului, cum ar fi cel al
organizaţiilor sociale, adică al sistemelor, instituţionalizate de desfăşurare a diverselor

34
W. Buckley, „Sociology and modern systems theory, New Jersey, Englewood Cliffs, P??? –Hall, 1968, p. 5.
35
L. Vlăsceanu, „Metodologia cercetării sociologice“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.
79, 80.
36
Idem.
37
Idem.
38
V. Pareto, „Traité de sociologie générale“, Paris, Librarie Payot, 1919, p. 1306-1308.
39
L. Vlăsceanu, op. cit., p.81.
40
T. Parsons, „The social system“, New York, The Free Press, 1951, p. VII.

23
activităţii umane. Pentru acestea, în cele câteva decenii de existenţă, analiza sistemică
a permis, mai mult în mod implicit, depăşirea practicilor empirice limitative, a stimulat
considerarea totalităţii sociale în locul fragmentarismului atomist41. Însă singurele
aplicaţii consistente sunt cele de tip descriptiv. Analiza sistemelor sociale, ca
instrument descriptiv, este indiscutabil utilă, dar ca instrument analitic conduce doar la
predicţii privind stările de echilibru şi structurile invariante fără a da posibilitatea
elaborării de predicţii privind evoluţia şi sensurile acestora în sistemele sociale.
Societatea, sistemele sociale în general sunt privite prin intermediul teoriei
generale a sistemelor într-o viziune integrată. Modelarea matematică a sistemelor
sociale şi a societăţii în ansamblul său este încă departe de realizări semnificative, cu
toate că în sistemele economice s-au făcut progrese mai însemnate. Sistemul rămâne în
continuare înţeles mai mult ca un obiect matematic. Se recunoaşte că modelarea
sistemelor sociale este dificilă, din mai multe motive, printre care amintim: caracterul
multifuncţional al sistemelor sociale, intervenţia factorilor subiectivi ce introduc un
nedeterminism; fenomenele sociale sunt în modificare continuă. Categoric, prin
dezvoltarea unor noi capitole ale matematicii se va reuşi modelarea matematică a unor
produse sociale, dar este greu de acceptat că societatea, evoluţia sa, va putea fi
explicată pe baza unor modele matematice complete ori că va fi condusă numai prin
aceste modele.
Pornind de la această concluzie42, abordarea analizei sistemelor administraţiei
publice va insista pe latura descriptivă, evidenţiind conexiunile acestor sisteme sociale
complexe cu sistemul social global, precum şi cu celelalte subsisteme ale acesteia.
Analiza sistemică va da, în principal, o viziune macroscopică asupra fenomenelor şi
faptelor administrative. Modelul constituit pentru sistemul administrativ va fi de fapt
un model cibernetico-administrativ pe baza căruia administraţia publică va fi înţeleasă
ca „un proces evolutiv, pornind de la obligaţii, atribute şi relaţii ce se continuă şi
permit funcţionarea optimă“43.
1.6. Paradigma entropiei
Pentru ştiinţele clasice ordinea era cuvântul-cheie. Evoluţia cunoaşterii şi
modelării matematice a condus la înlocuirea legilor deterministe prin legi statistice.
Astfel, legile ordinii, au devenit legile dezvoltării, care sunt rezultatele evenimentelor
statistice dezordonate. Conceptul de entropie derivă din cel de-al doilea principiu al
termodinamicii sau din principiul degradării energiei formulat de Clausius la mijlocul
secolului al XIX-lea. Acest principiu nu introducea ideea de pierdere de energie, ci pe
cea de degradare a energiei. Energia nu se pierde, ci se deplasează, se degradează sub
formă de căldură. Orice energie care ia o formă calorică nu se poate reconverti în
întregime şi pierde deci din capacitatea sa de a efectua un lucru mecanic. Această
diminuare ireversibilă a capacităţii de a se transforma şi efectua un lucru mecanic a
fost numită de Clausius entropie.
Într-un sistem (S) închis orice transformare este însoţită de o creştere inevitabilă
a entropiei şi această degradare ireversibilă nu poate decât să crească până la un
maximum, corespunzător unei stări de organizare şi de echilibru termic pentru sistem.
În 1877, Boltzmann arată originea energetică a căldurii plecând de la analiza
comportamentului unităţilor sau moleculelor constitutive ale unui sistem dat. În cadrul

41
L. Vlăsceanu, op. cit, p. 89.
42
M. Drăgănescu, „Sistem şi civilizaţie“, Editura Politică, 1976, p. 13.
43
I. Alexandru, „Administraţia publică; Teorii, realităţi, perspective“, Editura Lumina Lex, 1999, p. 47.

24
acestui sistem, căldura este energia proprie mişcărilor dezordonate ale moleculelor şi
orice creştere de căldură corespunde unei creşteri a mişcării dezordonate.
Creşterea entropiei reprezintă, de fapt, o creştere a dezordinii interne şi entropia
maximală corespunde unei dezordini moleculare totale în cadrul unui sistem. Ea se
manifestă la nivelul global al sistemului prin omogenizare şi echilibru. Boltzmann
arată, de asemenea, că entropia caracterizează un număr de stări posibile pe care ar
putea să le ia sistemul, indiferent dacă este închis sau deschis.
Principiul de ordine al lui Boltzmann este următorul: orice sistem tinde spre
starea sa cea mai probabilă care este cea a dezordinii maxime. Altfel spus, dacă
numărul N desemnează calităţile diferite ale unui sistem, atunci sistemul are tendinţa
de a realiza un amestec al diferitelor calităţi. Entropia este măsurabilă printr-un
logaritm al probabilităţii p de apariţie a V stări posibile (V = varietatea sistemului).
Putem introduce astfel entropia unui sistem care poae lua V configuraţii distincte,

E (S) = –  p i log 2 p i unde  p i  1

fiecare cu o probabilitate pi, sub forma unei relaţii de tipul:
(1)
i i

Entropia unui sistem are o dublă semnificaţie; ea exprimă complexitatea unui sistem
vizat, adică, pentru un sistem dat, entropia va fi maximală când toate configuraţiile
sunt echiprobabile ( p i 
1
).

Emax(S) =   log 2  log 2 V

V
1 1
(2)
V i V
Entropia va fi cu atât mai mare cu cât sistemul va putea îmbrăca mai multe
configuraţii (echiprobabile) distincte.
Cea de-a doua semnificaţie se referă la faptul că entropia exprimă gradul de
nedeterminare al sistemului, adică entropia este minimală atunci când una din
configuraţii este sigură (pi = 1).
Emax (S) = 0 (3)
Din punct de vedere calitativ, creşterea entropiei se traduce printr-o creştere a
omogenităţii în detrimentul eterogenităţii iniţiale şi prin extensie s-a considerat că
entropia măsoară gradul de ordine sau de dezordine al unui sistem.
Ordinea unui sistem se manifestă prin organizarea care antrenează într-un întreg
elemente eterogene.
Pentru L. Brillouin (1956) informaţia reprezintă, în termeni negativi, entropia
unui sistem; acesta este principiul negentropic al informaţiei. De altfel, în loc să
vorbim de probabilitatea unei stări, putem vorbi de ordine sau de dezordine. Ordinea
este, evident, mai puţin probabilă decât dezordinea şi, dacă se obţine uşor dezordine
plecând de la ordine, ne trebuie, în general, un efort foarte mare pentru a crea ordine
plecând de la dezordine.
Acceptând aceste consideraţii putem spune, aşa cum arată şi E. Morin (1991), că
entropia este o noţiune ce semnifică în acelaşi timp:
a) degradarea energiei prin dezvoltarea moleculară şi omogenizare;
b) degradarea ordinii la nivel macroscopic prin echilibru termic;
c) degradarea organizării prin imposibilitatea unui sistem de a transforma.
În universul considerat ca un megasistem închis, entropia nu poate tinde decât
către un maximum, altfel spus, către dezorganizare şi dezordine. Cum se face totuşi că
există dezvoltări ale organizării într-un cosmos, de la atomi la molecule,
macromolecule, celule vii, fiinţe multicelulare, societăţi?

25
 Dezvoltări recente ale termodinamicii, al căror iniţiator este I. Prigogine (1980),
arată că în univers există complementaritate între fenomenele dezordonate şi
fenomenele organizatoare. Altfel spus, într-un sistem instabil se poate produce o
fluctuaţie a cărei amplificare ar putea ajunge la o structură a ordinii. Bifurcaţia este
punctul critic plecând de la care această nouă stare calitativă devine posibilă. În esenţă
este vorba despre un univers care-şi constituie ordinea sa şi organizarea în stabilitate,
improbabilitate şi în stări îndepărtate de echilibru. E. Morin (1991) subliniază că,
pentru a exista organizare, trebuie să se producă interacţiuni, în sensul acţiunilor
reciproce care modifică comportamentele elementelor, fenomenelor, actorilor sociali
etc. Aceste interacţiuni reclamă dezordine pentru că pe măsură ce creşte diversitatea
interacţiunilor cu atât creşte diversitatea şi complexitatea efectelor. Efectele
interacţiunilor iau caracter de necesitate şi promit, în consecinţă, elaborarea legilor
statistice.
Sistemica socială a împrumutat din fizică conceptele discutate anterior, luându-şi
precauţiile necesare pentru acest gen de „transfer“ care reprezintă o cale de explorat
pentru tratarea noţiunii de ordine, a creşterii sau a regresiei sale în sistemele sociale.
Un sistem social, o organizaţie tind, în timp, către o stare de dezordine crescândă,
conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Dar, fiind sisteme deschise, ele
pot, pentru a lupta împotriva acestei evoluţii, „pompa“ energie liberă sau informaţie,
adică entropie negativă sau ordine către exterior. Acest fapt va avea drept consecinţă,
pentru ansamblul sistem-mediu, creşterea gradului său de entropie.
Principiul entropiei defineşte o evoluţie probabilă, tot aşa cum legea numerelor
mari defineşte starea probabilă a unui sistem. M. Forsé (1989) precizează că aici nu
este vorba decât de transpunerea celui de-al doilea principiu al termodinamicii la
sistemele sociale, dar şi de a construi un model care vizează un principiu în care
acestea se încadrează, dar care să fie valabil şi pentru sistemele termodinamicii.
„Principiul entropiei reprezintă, în esenţă, o constrângere sistemică ce apasă
asupra determinării oricărei configuraţii posibile a sistemului“44. Pentru un sistem
social, echilibrul stabil sau dezordinea absolută este o ipoteză limitată, cea în care toate
elementele ar fi egale şi omogene. În acelaşi timp, ordinea perfectă, adică situaţia în
care toate elementele ar fi perfect diferenţiate, este, în mod egal, o ipoteză limită.
Astfel, pentru teoreticienii sistemelor şi organizaţiilor sociale, referirile la paradigma
entropiei conţin mai multe principii fundamentale:
a) Orice sistem închis, compus dintr-o populaţie numeroasă, tinde, în mod
spontan şi irevocabil, să evolueze către o stare de mare dezordine; acest principiu
reprezintă o valoare a sistemului social de la care nu este admisă nici o derogare
definibilă sau măsurabilă;
b) Dacă un sistem este deschis, ceea ce este cazul unei societăţi sau unei
organizaţii sociale, el poate obţine ordinea dispersând în mediul înconjurător
negentropia necesară, iar acest fapt nu contravine legii entropiei crescătoare;
c) Cu cât sistemul social sau organizaţia sunt mai izolate, cu atât mai puţin ele
sunt capabile să menţină un anumit grad de negentropie, adică de diferenţiere şi de
organizare, şi, cu atât mai mult, acestea sunt mai fragile faţă de orice perturbare sau
agresiune exogenă45.

44
J.C. Lugan, „La systémique sociale“, PUF, Paris, p. 83.
45
J.C. Lugan, Op. cit., p. 84.

26
 După M. Forsé (1989), dacă se aplică principiul negentropiei, al informaţiei al lui
Brillouin (1956) se va putea măsura gradul de ordine unui sistem social în funcţie de
trei dimensiuni ale schimburilor: calitate, cantitate şi de mişcare.
În consecinţă, prin paradigma entropiei, analiza sistemică încearcă să depăşească
contradicţiile analizelor sistemice de echilibru (funcţionalism) sau de dezechilbru, fără
să le ignore aporturile, ci integrându-le într-o teoretizare ştiinţifică mai largă.
Utilitatea majoră a referirii la cel de-al doilea principiu al termodinamicii şi la
noţiunea de entropie este aceea de a fi plasat specialiştii teoriei sistemelor sociale în
situaţia de a regândi noţiunile de ordine şi dezordine, de echilibru şi de dezechilibru.

Teme de reflecţie:
1) Definiţi noţiunile de sistem, entropie şi sistem social.
2) Care sunt conceptele ce stau la baza teoriei generale a sistemelor (definiţi
fiecare concept).
3) Realizaţi o clasificare a sistemelor.
4) Care este diferenţa între complexitate şi complicare?
5) Explicaţi principiul entropiei şi modul de aplicare în sistemica socială.
6) Enunţaţi principiul de ordine al lui Boltzmann.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie
- Ani Matei, Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică,
Bucureşti 2003.

Opţională
- E. Scarlat, Nora Chiriţă, „Bazele ciberneticii economice“, Editura
Economică, Bucureşti, 1997
- Gh. Boldur-Lătescu, Gh. Ciobanu, I. Bancilă, „Analiza sistemelor
complexe“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
- I. Alexandru, „Administraţia publică; Teorii, realităţi, perspective“, Editura
Lumina Lex, 1999;
- J. C. Lugan, „La systémique sociale“, PUF, Paris, 1993;
- L. von Bertalanffy, „Théorie générale des systémes“ Dunod, Paris, 1993.

27
 SISTEME CIBERNETICO – ADMINISTRATIVE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de cibernetică, reglare şi

sistem administrativ.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
- Să cunoască structura unui sitem de comandă sau control;
- Să poată definii noţiunile de administraţie şi sistem administrativ;
- Să înţeleagă caracteristicile cibernetice ale sistemelor administrative;
- Să poată enunţa şi prezenta cele trei puncte de vedere ce trebuie
adoptate pentru analiza unui sistem administrativ;
- Să cunoască şi să definescă principalele concepte utilizate în definirea
sitemului general.

Gândirea şi abordarea sistemică au condus la dezvoltarea a numeroase

discipline ştiinţifice între care cibernetica ocupă un rol central. Dintre multiplele
definiţii ale ciberneticii, ca ştiinţă, o reţinem pe cea care arată că aceasta „studiază
legităţile fundamentale ale creării şi funcţionării sistemelor de conducere complexe“46.
Întemeietorul ciberneticii, Norbert Wiener, a pornit de la ideea că toate
sistemele de comandă şi control sau sisteme de conducere, cum sunt denumite în
prezent, indiferent de natura şi localizarea lor, au o structură principială unică,
constând din existenţa a două legături între sistemul de conducere şi obiectul
(procesul, sistemul) condus: o legătură directă, utilizată pentru transmiterea
comenzilor, deciziilor la sistemul condus, şi o legătură inversă (feed-back) pentru
transmiterea informaţiei de urmărire şi control de la sistemul condus.
Se ajunge astfel la definirea sistemului cibernetic ca fiind un sistem dinamic,
deschis, autoreglabil. În fig. 1 este prezentată structura principială a oricărui sistem
cibernetic47.
Sistemele dinamice complexe, care constituie obiectul de studiu al ciberneticii,
pot fi organisme vii, agregate tehnice, grupări sau organizaţii economice sau sociale
etc. Din întreaga problematică ce vizează un anumit sistem, cibernetica va studia doar
aspectele funcţionării sistemelor sau subsistemelor care sunt implicate în procesele de
conducere. Rezultatele studiului vor putea avea o descriere calitativă sau una
cantitativă. Specifice sistemelor sociale sunt descrierile calitative, deoarece acestea
permit mai greu o formalizare logico-matematică care să surprindă exact fenomenele

46
E. Scarlat, Nora Chiriţă, „Bazele ciberneticii economice“, Editura Economică, 1997, p. 17, 18.
47
Idem.

28
sau procesele sociale specifice. Metoda de bază a ciberneticii este metoda modelării.
Modelele se pot obţine prin descriere calitativă sau cantitativă. De obicei, modelarea
are ca etape succesive descrierile calitative şi apoi cantitative care pot conduce la
modele matematice deosebit de complexe. Pe baza studierii, cu ajutorul modelelor, a
sistemelor de conducere complexe se determină proprietăţile acestora, dar şi acele
modificări, organizări şi restructurări care să ducă la funcţionarea mai bună a acestor
sisteme.
Legătură directă

Sistem Sistem
Program de condus
conducere de conducere
ntrări eşiri

Legătură inversă

Fig. 1. Modelul sistemului cibernetic

În ultimele decenii s-au dezvoltat o serie de discipline cibernetice de ramură,
cum sunt: cibernetica tehnică, cibernetica economică, biocibernetica, neurocibernetica
etc.
2.1. Cibernetica socială
Ştiinţa conducerii sistemelor sociale va fi cibernetica socială al cărei obiect de
studiu începe cu grupurile sociale mici şi până la întreaga societate. Cibernetica socială
studiază sistemul social din perspectiva conducerii sale, a controlului, reglării şi
autoreglării proceselor şi fenomenelor sociale.
Utilizând analiza sistemică, cibernetica socială realizează o reprezentare unitară
a societăţii ca sistem dinamic complex, dar şi o abordare a subsistemelor sale
componente (economic, social, administrativ, politic, juridic etc.), a conexiunilor şi
interdependenţelor reciproce ale acestora. Atât sistemul social global, cât şi
subsistemele sale conţin procese de reglare şi autoreglare, de restructurare sau de
structurare sau de adaptare. Aceste procese se desfăşoară după legi obiective, sunt
conduse şi controlate de mecanisme înzestrate cu funcţii de reglare şi conducere care
acţionează pentru atingerea unor obiective şi scopuri predeterminate sau implicite.
 Metodă şi modele
Metoda ciberneticii sociale are ca fundament utilizarea analizei şi sintezei
sistemelor sociale. Analiza de sistem permite separarea obiectului de studiu în
elementele (subsistemele) sale, determinarea locului şi rolului fiecărui element în
cadrul sistemului, precum şi raporturile de interdependenţă cu celelalte elemente din
cadrul sistemului analizat.
Sinteza este operaţia inversă analizei. Dacă analiza determină structura şi
funcţionalitatea unui sistem pornind de la existenţa acestuia, sinteza răspunde la
problema construirii, sub formă abstractă, a unui sistem care să aibă o anumită
funcţionalitate şi anumite proprietăţi. Sistemul construit reprezintă un model, mai bine
zis, unul dintre modelele posibile ale fenomenului sau procesului social analizat. W.
Ross-Ashby (1972) afirmă că: „... fiecare obiect material conţine nu mai puţin decât o
infinitate de variabile şi deci de sisteme posibile“48.
48
W. Ross-Ashby, „Introducere în cibernetică“, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972, p. 14.

29
 Atunci când concentrăm sistemele în modele, putem distinge modele calitative
şi cantitative, care la rândul lor pot fi împărţite în modele descriptive şi normative 49.
Demersul modelării în cibernetica socială ia în considerare această arie largă a
posibilelor modele, justificată de diversitatea fenomenelor sociale şi de inadecvarea
utilizării exclusive a unuia sau altuia dintre modele în descrierea şi explicarea acestora.
Importante din punct de vedere metodologic prezentările ulterioare se referă la
posibilele accepţiuni, ale creatorilor şi analiştilor sistemelor sociale, date unui anume
demers.
Astfel, în modelele calitative descriptive conceptuale, generalizările empirice
au o dimensiune orizontală datorită necesităţii observării unui spectru larg de
fenomene sociale şi stabilirii unei ordini ipotetice experimentale. Construcţia teoretică
va avea o dimensiune verticală, abordând realitatea prin gândirea logică, concluziile
deduse fiind formalizate. Dimensiunea profundă este specifică evaluărilor în care
fenomenele sociale şi modelele acestora apar în perspectivă, astfel încât un model este
mai relevant decât altul în raport cu planul în care este situat. Referindu-ne la modelele
tip, specifice organizaţiilor publice, vom deosebi:
 tipuri de clasificare – conţin o generalizare clară a fenomenelor sociale şi au
o valoare de anticipare, în sensul că, o dată ce tipul modelului este indicat, un număr

 tipuri extreme (pure) – toate clasificările dintre două extreme polare aparţin
de caracteristici specifice pot fi proiectate;

 tipuri ideale – au fost descrise de Max Weber, în concepţia căruia descrierile

acestui grup;

de tipuri ideale trebuie să fie capabile să ofere explicaţii privind unitatea fenomenelor
sociale (de exemplu: capitalismul vest-european). Interacţiunile din modelele de tip
ideal au, de asemenea, o „semnificaţie“ care trebuie să „ofere satisfacţie“
observatorului (dimensiunea de profunzime). Tipurile ideale sunt create prin
intermediul imaginaţiei şi pot fi intuitive (dacă conţin adevăruri „apriori“) sau
teoretice.
Modelele calitative normative au fost proiectate pentru scopul „acţiunii“ şi nu
pentru a explica sau ordona ceva. Ele reprezintă baza sistemică pentru controlul
acţiunilor. Deosebim:
 modele de schimbare – utilizate pentru a controla reorganizările;
 modele de creştere – utilizate pentru planificarea şi previzionarea schim-
bărilor cantitative;
 modele de dezvoltare – utilizate în controlul metamorfozelor structurale în
cazurile de creştere cantitativă şi diferenţiere extinsă.
Modelele cantitative preiau o tendinţă manifestată în sfera tehnologică privind
exclusivitatea modelării cantitative. În general această optică neglijează faptul conform
căruia cuantificarea este întotdeauna precedată de o activitate calitativă şi conceptuală,
pentru care se folosesc pe rând toate dimensiunile modelelor conceptuale. Pentru
cibernetica socială, caracterul interdisciplinar al acesteia implică dificultăţi
suplimentare privind cuantificarea. Acest fapt determină şi unele îndoieli exprimate
într-o formă abstractă sau nu. „Este justificabil să ne îndoim dacă factorii care sunt
importanţi pentru procesul decizional, chiar dacă sunt cuantificabili, pot fi unificaţi
într-un singur model. Astfel, nu se pot aduna doar datele de natură economică cu
datele de natură socială şi psihologică şi să le dăm la toate un numitor comun“50
49
B. Lievegoed, op. cit., p. 30.
50
J.L. Mey, „Management aspecten vau de automatisering, Utrecht, 1965, p. 112.

30
Afirmaţia exprimată în urmă cu câteva decenii trebuie înţeleasă, în opinia noastră,
numai din perspectiva sublinierii, încă o dată, a dificultăţilor privind cuantificarea
diferitelor caracteristici ale fenomenelor şi proceselor sociale, care rămâne o problemă
deschisă şi acum, în pragul mileniului trei.
Pe lângă clasificările modelelor în raport cu conţinutul sau metoda utilizată
există şi o a treia clasificare, bazată pe obiectivele pentru care ele se vor folosi:
 modele deterministe (explicative; modelele stochastice sunt o subgrupă a

 modele normative finaliste, care conţin şi modelele strategice;

acestora);

Modelele deterministe au fost utilizate în special pentru descrierea sistemelor

închise în care comportamentul variabilelor este precis previzibil.
Succesul modelelor deterministe în domeniul tehnic a condus la aplicarea lor în
alte domenii. Pentru sistemele sociale este „necesar să corectăm rezultatele concrete
pentru a evita un rezultat parţial eronat luând în considerare „adevărul absolut“51. În
secolul XIX, tendinţa era să se obţină o imagine deterministă a înţelegerii lumii. Tot
ceea ce nu putea fi explicat în modele mecaniciste era, de aceea, considerat neştiinţific.
Depăşirea acestui punct de vedere a fost posibilă şi prin introducerea modelelor
stochastice, care fac posibilă descrierea evoluţiei unui fenomen social cu o anumită
probabilitate.
Modelele normative finaliste descriu realitatea, nu aşa cum este, ci cum trebuie
să devină. În particular, pentru sistemele sociale, modelele normative finaliste creează
viitorul. Obiectivele, preferinţele, programele de acţiuni, programele partidelor
politice, modelele utopice aparţin acestei categorii.
Printre modelele normative finaliste se regăsesc şi modelele strategice. Acestea
sunt utilizate pentru a descrie două sau mai multe subsisteme inteligente care intră într-
o relaţie reciprocă fără a fi integral informate unul despre celălalt. În mod practic, toate
sistemele sociale pot fi descrise ca modele strategice, începând cu „lupta“ dintre doi
adversari (în cadrul căreia nici unul nu poate niciodată să ajungă să-l înţeleagă pe
celălalt ca fiinţă umană) până la relaţiile dintre naţiuni, care trebuie să trăiască pe
aceeaşi planetă.
 Bazele teoretico-metodologice ale ciberneticii sociale
Cu atât mai mult pentru fenomenele sau procesele sociale, orice model este mai
mult sau mai puţin incomplet. Literatura de specialitate evidenţiază mai multe
modalităţi de explicare a fenomenelor sociale care se constituie, în principal, în două
modele: cauzal şi sistemic. Depăşind limitele modelului cauzal, modelul sistemic are în
vedere faptul că, mai mult ca în alte domenii ale realităţii, „fenomenele sociale
interacţionează multiplu, sunt interdependente, formând sisteme cu marcată tendinţă
de coerenţa, imposibil de descris, cu schema simplă a cauzalităţii“52.
Analiza de sistem este prezentată în cadrul modelului sistemic sub diferite
ipostaze, dintre care evidenţiem: analiza funcţională, care dezvoltă modelul unui
sistem orientat finalist (teleologic) şi al cărei corolar este analiza eficienţei, precum şi
analiza structurală, care dezvoltă modelul sistemului ca mulţime de elemente
interdependente.
a) Analiza funcţională are ca fundament „evidenţa că omul este un subiect
activ“ care „atât individual, cât şi colectiv, îşi construieşte fără încetare propria sa
existenţă“. Schema analizei fundamentale sau schema funcţională are o structură
51
B. Lievegoed, op. cit., p. 32.
52
C. Zamfir, „Structurile gândirii sociologice“, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 62.

31
complexă, reprezentând implicit un model de sistem cu următoarele elemente
fundamentale: sistemul, cerinţa funcţională, elementele sistemului, funcţiile
elementelor, contextul structural şi posibilul acţional.
Postulatul fundamental al schemei funcţionale descrise mai sus este că
„societatea reprezintă un sistem compus din activităţi şi produse ale acestora care au
anumite finalităţi, care îndeplinesc un anumit rol, o funcţie; ele sunt constituite şi/sau
selectate în raport cu funcţia pe care o îndeplinesc şi sunt eliminate sau modificate
când încetează a mai îndeplini o funcţie în cadrul respectivului sistem social“53.
Sistemul, cuprins în structura schemei funcţionale, este, de fapt, un sistem de
referinţă în raport cu care un anumit fenomen social este estimat funcţional, putând fi
reprezentat de societatea globală sau un subsistem al acesteia.
Analiza funcţională va cerceta, în primul rând, conexiunile dintre un fenomen
social şi sistemul de referinţă. Sistemul despre care vorbim este un sistem orientat
finalist, în sensul că activitatea şi evoluţia sa internă urmăresc menţinerea şi
dezvoltarea proprie a acestuia.
Realizarea acestei aşa-numite „proprietăţi de autoorganizare“ este posibilă
numai prin crearea şi menţinerea condiţiilor necesare bunei sale organizări şi
funcţionări. Aceste condiţii constituie cerinţa funcţională care, pentru sistemul de
referinţă, va avea o orientare activă în sensul că toate evenimentele care au loc în
interiorul sau exteriorul acestuia sunt raportate la cerinţele sale funcţionale şi supuse
unei activităţi de control.
Profesorul C. Zamfir54 evidenţiază două axiome ale analizei funcţionale:
 Axioma orientării finaliste: o cerinţă funcţională tinde să dezvolte în
respectivul sistem o presiune spre satisfacerea sa; ea orientează sistemul spre căutarea
şi adoptarea acelor activităţi care duc la satisfacerea sa;
 Axioma funcţionalităţii universale: întreaga activitate a unui sistem este
orientată spre satisfacerea cerinţelor sale funcţionale (finalist); nu există activităţi
gratuite, lipsite de finalitate.
Elementul funcţional se defineşte în raport cu cerinţa funcţională reprezentând
orice fenomen social care aparţine sau nu sistemului şi care are semnificaţie din
această perspectivă. Consecinţele, reale sau posibile, ale unui element funcţional
asupra sistemului definesc funcţia acestuia. Funcţia unui element poate afecta, într-un
fel sau altul, sistemul considerat drept cadru de referinţă. În consecinţă, funcţia unui
element funcţional poate fi: pozitivă – elementul contribuie la satisfacerea cerinţei
funcţionale – negativă sau neutră.
Pentru un element funcţional se defineşte spaţiul funcţional ca fiind constituit
din totalitatea cerinţelor funcţionale care se exercită asupra acestuia. Specific
sistemelor sociale este faptul că un element nu afectează sistemul de referinţă numai în
punctele definite de cerinţele funcţionale, ci şi în alte posibile puncte, afectate datorită
conexiunilor existente în sistem. În consecinţă, putem spune că sistemul dezvoltă
cerinţe funcţionale laterale care, împreună cu cerinţele funcţionale directe, vor forma
contextul structural al unui element funcţional.
În general, modelele de analiză funcţională iau în considerare pentru explicarea
unui fenomen social doar cerinţele funcţionale. Pentru înţelegerea completă a
constituirii unui element şi nu a altuia trebuie luat în considerare şi posibilul acţional
al respectivei colectivităţi. Delimitarea posibilului acţional este realizabilă numai cu
53
C. Zamfir, op. cit. p. 64.
54
C. Zamfir, op. cit. p. 70.

32
condiţia unui grad de cunoaştere extrem de ridicat. „Posibilul acţional reprezintă o
stare obiectivă, dominată de legi care pot fi determinate“55.
În concluzie, pentru explicarea fenomenelor sociale, schema funcţională conţine
ca factori determinanţi: cerinţele funcţionale şi posibilul acţional.
Modelarea, ca metodă de bază a ciberneticii sociale, reprezintă ea însăşi un
sistem care pentru analiza funcţională va utiliza ca intrări cerinţele funcţionale (CF) şi
posibilul acţional (PA), iar ca ieşiri funcţia elementului (FE).

SISTEM

CF
ELEMENT FE
PA FUNCŢIONAL

Fig. 2. Modelul analizei funcţionale

Desigur, din perspectiva abordării sistemice, analiza funcţională este dominată
de o serie de limite care se accentuează atunci când o aplicăm sistemelor sociale. Cum
se vede chiar din succinta noastră prezentare, modelul analizei funcţionale este cel al
unui sistem autonom, care se autoorganizează. Pentru sistemele sociale autonomia este
doar relativă, depinzând de stadiul propriilor lor evoluţii, a cristalizării finalităţii,
analiza funcţională trebuind să fie completată cu analiza relaţiilor dintre sisteme. O
altă problemă este cea a delimitării funcţionale a sistemelor sociale, care apare datorită
faptului că există sisteme care sunt difuze în masa vieţii sociale. Delimitarea acestora
se va realiza pornind de la funcţia generală pe care o au de îndeplinit.
Trebuie, de asemenea, să evidenţiem ca principii importante ale analizei
funcţionale principiul apartenenţei multiple şi principiul pluralităţii perspectivelor
funcţionale. Prin acestea sunt depăşite modelele funcţionale clasice care se concentrau
pe analiza interioară a unui sistem. În virtutea acestor preocupări, fenomenul social
apare ca intersecţie a mai multor sisteme ceea ce presupune, pe de o parte, apartenenţa
acestuia la mai multe sisteme, sociale, iar, pe de altă parte, înţelegerea fenomenului
social ca interacţiune a mai multor sisteme pentru care explicaţiile funcţionale sunt
complementare. O abordare detaliată a modelului analizei funcţionale este realizată în
lucrări de referinţă ale unor autori cum sunt L. Vlăsceanu (1982), C. Zamfir (1987) ş.a.
O concluzie care se impune, ca o evidenţă, este că „schema funcţională descrie
un model de sistem: sistemul finalist „deschis“ în termenii lui L. von Bertalanffy, care
îşi orientează întreaga sa activitate în sensul automenţinerii şi dezvoltării sale“56.
Prezentă explicit sau implicit în orice încercare de explicare a fenomenelor sociale,
analiza funcţională devine un element al susţinerii metodologice a ciberneticii sociale.
Analiza funcţională trebuie completată cu abordarea şi aprofundarea relaţiei mediu-
sistem. Apare în consecinţă necesitatea conexiunii a două modele: modelul cauzal şi
modelul funcţional. Necesitatea acestei conexiuni este susţinută de enunţuri cu valoare
epistemologică cum sunt: „ameninţarea externă produce o creştere a coeziunii interne

55
C. Zamfir, op. cit., p. 82.
56
C. Zamfir, op. cit. p. 94.

33
a sistemului“57. Comportamentul sistemului ca urmare a interacţiunii sale cu mediul
urmăreşte schema cauzală „cauză-efect“, condiţiile de mediu constituind cauza iar
comportamentul, efectul. Sistemul în sine mediază relaţia cauzală. Fără analiza
funcţională, relaţia cauzală va lua în considerare intrările, reprezentate de condiţii şi
care constituie cauza, şi ieşirile, reprezentate de comportamentul sistemului, adică
efectul unei cutii negre ale cărei compoziţie şi evoluţie internă nu sunt cunoscute.
Simpla relaţie ce rezultă din analiza intrărilor şi ieşirilor nu este adecvată pentru
sistemele sociale. Sistemele sociale se caracterizează printr-o variaţie internă
semnificativă, iar nesocotirea acesteia poate conduce la erori de extrapolare a
comportamentului unor sisteme la alte sisteme sociale cu intrări sau ieşiri identice sau
analoage. Ca urmare, modelul analizei funcţionale prezentat în fig. 3 trebuie completat
prin conectarea mediului la sistem, obţinându-se un model al analizei funcţionale
complete (fig. 3).
În fig. 3, C reprezintă condiţiile de mediu care afectează dinamica cerinţelor
funcţionale (CF), iar P reprezintă condiţiile de mediu care afectează posibilul acţional
(PA).
SISTEM
INTRĂRI IEŞIRI
CF
C ELEMENT FE
PA
P FUNCŢIONAL
ÎN MEDIU
DIN MEDIU

Fig. 3. Modelul analizei funcţionale complete

b) Analiza structurală utilizează ca noţiune fundamentală structura, care va
reprezenta o lege a relaţiilor de interdependenţă dintre elementele componente ale unui
sistem. Mai riguros, literatura de specialitate utilizează următoarea definiţie
descriptivă: „structura reprezintă totalitatea relaţiilor de interdependenţă ordonată
dintre elementele unui sistem, astfel încât schimbarea unui element produce schimbări
determinate în toate celelalte elemente“. În concepţia lui Jean Piaget, structura
reprezintă „legea de transformare a unui sistem“58.
În termeni generali, interacţiunea elementelor unui sistem are la bază anumite
compatibilităţi reciproce şi conduce la variaţii ale coerenţei interne care conduc la stări
de echilibru care au tendinţa de a se perpetua. Conceptul de structură este adesea
utilizat pentru a desemna tocmai aceste stări de echilibru caracterizate prin stabilitate şi
coerenţă. În consecinţă, din această perspectivă analiza sistemelor sociale vizează
identificarea structurii interne a sistemelor şi a stărilor de echilibru pe care acestea le
pot avea.
Principalele tipuri de analiză structurală59 utilizate în analiza sistemelor sociale

 Analiza contextului structural urmăreşte ideea apartenenţei oricărui fenomen

sunt:

social la un sistem cu care se influenţează reciproc. Concomitent, includerea într-un

sistem produce interacţiuni cu celelalte elemente ale sistemului, interacţiuni care se
manifestă în sens dublu, de la fenomenul social studiat la celelalte elemente ale
sistemului social şi reciproc. Făcând legătura cu analiza funcţională, fenomenul studiat
va fi modelat de cerinţele funcţionale, inclusiv cele laterale, evoluând deci într-un

57
C. Zamfir, op. cit. p. 98.
58
J. Piaget, Le structuralism, Paris, PUF, 1968.
59
C. Zamfir, op. cit., p. 137-151.

34
spaţiu funcţional complex. Cu toate că analiza contextului structural este considerată
ca cel mai elementar tip de analiză strucuturală, ea ne conduce la formularea unui
principiu metodologic general în analiza sistemelor sociale: principiul analizei
concret-istorice, conform căruia „un fenomen social nu poate fi analizat abstract, ci în
contextul său istoric determinat“.
 Analiza compatibilităţii elementelor porneşte de la premisa necesităţii
existenţei unei coerenţe interne a sistemului, ceea ce presupune diverse compatibilităţi
între elementele sale componente. Compatibilitatea se poate manifesta prin modificări
reciproce ale elementelor care vor conduce la o adaptare a acestora la structura

 Analiza efectelor structurale are la bază constatarea în evoluţia sistemului a

sistemului.

unei anumite stabilităţi, care este efectul unei structuri mai profunde configurată
empiric. Aceasta conduce la generarea unor fenomene sociale fără diferenţieri
semnificative într-un anumit plan, în ciuda dificultăţilor mari din alte planuri. Un
exemplu elocvent este cel al mobilităţii sociale a generaţiilor pentru care se manifestă
o constantă în reproducerea statutului lor social chiar dacă diferenţele în dezvoltarea
economică, tradiţii etc. sunt evidente. Efectele structurale au rădăcini adânci în
structura sistemului social, considerat fiind un rezultat al interacţiunii complexe, al
sedimentării unor anumite relaţii între elementele acestuia care dau sistemului
identitatea şi reprezintă constante în dinamica sa.
 Factorii structurali definesc o serie de parametri fundamentali interni sau
externi unui sistem social cu influenţă semnificativă asupra structurii şi dinamicii
acestuia. Factorii structurali interni sunt o expresie a efectelor structurale, concentrate
şi sintetizate, şi se manifestă fie sub forma unor constrângeri, fie prin prezenţa lor în
explicaţiile cvasitotalităţii fenomenelor sociale. Factorii structurali externi aparţin
mediului sistemului respectiv şi influenţează dinamica sistemului social. Ca exemplu
de factori structurali putem cita: nivelul de dezvoltare economică, tipul de proprietate,
structura socioeconomică a unei societăţi etc.
Utilizarea factorilor structurali defineşte în unele situaţii şi un alt tip de analiză
structurală denumit reducţie structurală. În esenţă, aceasta se fundamentează pe
situaţia în care un fenomen social este explicat ca fiind efectul unei structuri, ceea ce
conduce la ideea că dinamica sa este expresia unei dinamici structurale mai profunde.
 Analiza dinamicii sistemului apropie cel mai mult analiza structurală de
analiza sistemică, punând în discuţie cauzalitatea multiplă, circulară, completată cu
circuite de feed-back şi procese de echilibrare complexă. Echilibrul nu este static, ci
dinamic, în schimbare continuă o dată cu cerinţele funcţionale şi posibilul acţional. În
consecinţă, utilizarea analizei dinamicii sistemice presupune conexiunea modelelor
funcţionale şi structurale de analiză.
Interesul deosebit pentru analiza dinamicii sistemelor sociale se manifestă înce-
pând cu deceniul al şaptelea al secolului XX, care marchează, pe de o parte, impunerea
analizei structurale ca practică metodologică în analiza sistemelor sociale, precum şi,
pe de altă parte, utilizarea analizei sistemice bazate pe tehnicile de simulare.
Fără a insista pe detalii, virtuţile metodologice ale analizei de sistem constau 60,
în principal, din:

60
L. Vlăsceanu, op.cit., p. 61-67.

35
  trecerea de la studiile comparative şi istoriste la studiile analitice. Analiza
structurală se apropie de analiza sistemică prin importanţa pe care o conferă structurii

 introducerea unei ordini explicative într-un univers caracterizat aparent prin

interne a sistemului social;

diversitate şi incoerenţă fenomenală;

 descrierea formalistă a fenomenelor sociale, conferind prioritate formei
separat formal de conţinut. Semnificaţiile formalismului nu sunt numai metodologice,
ci pornesc de la realitatea că, în cadrul sistemului social, structura acestuia, adică a
relaţiilor între elementele constitutive, determină viaţa socială;
 definirea unei structuri a evoluţiei dinamice a sistemului concepute ca o
succesiune continuă de structuri stabile supusă unui autoreglaj structural. Această
succesiune capătă la rândul său semnificaţiile unei structuri. În consecinţă, analiza
procesualităţii sociale presupune studierea modului în care se „structurează structurile“
sistemelor sociale. Se poate spune chiar că analiza structurală devine un element al
structurii sistemului social.
Etapele metodologiei analizei structurale se pot rezuma astfel:
b1) elaborarea pe baze ipotetico-deductive modelului teoretic care să reprezinte
structura sistemului social cercetat;
b2) observarea „obiectivă“ a evoluţiei contextului structural, efectelor şi
factorilor structurali;
b3) compararea cu modelul teoretic a dinamicii sistemului observată „obiectiv“
şi eventuala modificare a acestuia;
b4) stabilirea efectelor asupra modelului a modificărilor introduse şi a
explicaţiilor faptelor constatate în mod „obiectiv“.
Observarea „obiectivă“ este realizată de cercetătorul social, fiind eliberată de
orice preliminarii teoretice şi oferind materialul faptic, real, ce urmează a fi integrat în
structura modelului.
2.2. Cibernetica sistemelor administrative
Termenul de „administraţie“, în teorie şi practică, este utilizat în mai multe
sensuri. Astfel, prin administraţie se poate înţelege: „conţinutul principal al activităţii
puterii executive a statului; sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea
executivă; conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale; un
compartiment din unităţile direct productive sau instituţii social-cultural, care nu
desfăşoară nemijlocit o activitate productivă“61. În consecinţă, putem acorda
administraţiei trei accepţiuni principale: activitate, structura sau organizare, instituţie.
În sensul cel mai general „administrarea“ constituie una din cele mai utile
activităţi umane menite să satisfacă o serie de cerinţe sociale. Administraţia este un
„fapt social vechi“, care rezultă din emergenţa unui aparat specializat încadrat
activităţilor sociale. Acest fapt social va fi destinat producerii unui ansamblu de
reprezentări care îi conferă semnificaţia sa. Administraţia există pentru că este capabilă
să urmărească, să desemneze fenomene administrative şi să le supună unui regim
specific.62
Procesul complex al administrării se regăseşte în orice compartiment al vieţii
sociale în care „administraţia, ca activitate, constă dintr-o acţiune chibzuită, raţională

61
I. Alexandru, „Administraţia publică. Teorii, Realităţi. Perspective“, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p
64.
62
J. Chevalier, „Science administrative“, PUF, 1986, p. 56.

36
şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii
unor rezultate maxime cu eforturi minime“63.
 Administraţie şi organizare. Teorii şi contribuţii adiacente
Administraţia ca structură este abordată din perspectivă organizaţională.
Organizaţia, ca şi colectivitate umană organizată, o regăsim atât în sectorul public cât
şi în cel privat, în intersecţia sau reuniunea sistemelor sociale, economice sau politice.
În epoca contemporană se poate vorbi chiar de un fenomen al organizării susţinut de o
serie de teorii, care sunt: teoria sistemelor şi cibernetica, teoria contingenţei şi a
mediului şi teoria capacităţii cognitive.
Teoria sistemelor deschise s-a deosebit şi se dovedeşte a fi puternică în
explicarea aspectelor de comportament în întreprinderi sau organizaţii publice, a
finalităţii implicite sau explicite ale acestora. Lista aporturilor teoriei sistemelor la
teoria organizaţiilor este lungă şi este remarcabil rezumată de D. Katz şi K.L Kahn
(1966) care fac o interesantă sinteză privind consecinţele practice pentru analiza
eficacităţii, puterii şi comunicaţiei în organizaţiile publice. Se justifică faptul că
datorită presiunii birocratice sistemele deschise tind să se închidă sub pretextul
formalizării regulilor şi procedurilor proprii. Trebuie remarcată şi şcoala de la
„Tavistock Institute“ mai ales printr-un studiu care aparţine lui E.J. Miller şi A.K. Rice
(1967).
Reprezentanţi ai unei şcoli „sociotehnologică“, Miller şi Rice formalizează
resursele analizei sistemice în studiul structurilor organizaţiilor. Importantă este şi
lucrarea lui F.E. Emery (1969) care, într-un spaţiu restrâns, prezintă aspectele esenţiale
ale analizei sistemice a organizaţiilor, tehnologia sistemelor de informaţii, precum şi
analiza funcţiilor unui sistem de informaţii în management. Contribuţiile specifice ale
ciberneticii sunt mai delicate în identificare, acestea adresându-se mai multe definirii
controlului organizaţiilor, decât structurii acestora. Interdependenţele dintre control şi
structură sunt destul de greu utilizabile. R.C. Ackoff (1971) face o distincţie esenţială
între organism şi organizaţie ceea ce permite, în particular, să se delimiteze corect
domeniile de aplicaţie ale ciberneticii „Dacă metodologia cibernetică se adaptează
foarte bine la gestiunea organismelor al căror comportament este raţional şi repetitiv în
raport cu obiectivele simple, în cazul gestiunii organizaţiilor64 nici nu se mai pune vreo
problemă. Comportamentele nu sunt deloc raţionale, nici repetitive, obiectivele se
pierd într-o complexitate care dezbină sistemele de măsură (control)“65. Predecesorii
săi, Z.S. Zannetos şi J.W. Wilcox (1969) îşi exprimă dorinţa „de a găsi aplicaţiile
necesare ale ciberneticii în management, dar acestea nu vor fi suficiente pentru a
descrie sau pentru a raţionaliza în totalitate procesul de management“. Totuşi, în opinia
autorilor, „determinarea obiectivelor, existenţa reţelelor arborescente sau ierarhice,
fără bucle, limitele cognitive sunt fapte esenţiale de management pe care cibernetica
nu pretinde a le lua în calcul, acestea urmând a fi stăpânite prin abordarea sistemică a
managementului“66. Această din urmă afirmaţie va fi întărită, în anii care vor urma, de
dezvoltarea obiectului de studiu al ciberneticii spre sistemele sociale prin aprofundarea
abordării sistemice a fenomenelor şi proceselor sociale fără pretenţia că modelarea
sistemică şi încorporarea acesteia în cibernetica socială va descrie integral efectele şi
63
M. Oroveanu, „Tratat de ştiinţa administraţiei“, Editura Cerma, Bucureşti, 1996, p. 27.
64
Este vorba aici de organizaţiile, aflate pe al optulea nivel al celebrei ierarhii a sistemelor, realizată de K. E.
Boulding (1956). Vezi şi B. Lievegoed, „Managing the Developing Organisation“, Basil Blackwell Ltd., Oxford,
1991, p. 24-25.
65
J.L. Le Moigne, „Les systémes de décision dans le organisations“, PUF, Paris, 1974, p. 128.
66
J.L. Le Moigne, op. cit., p. 244.

37
profunzimea acestora. Teoria organizaţională se va extinde din ce în ce mai mult,
integrând activitatea psihologilor, sociologilor, politicienilor, economiştilor,
specialiştilor în management şi analiză sistemică şi acordând o atenţie egală aspectelor
formale şi informale, raţionale şi afective, tehnice şi de comportament privind
funcţionarea organizaţiilor.
Câmpul de investigare al acestei teorii „este virtual nelimitat pentru că nu doar
întreprinderile, ci şi administraţiile, bisericile sau partidele politice pot fi cuprinse de
această optică“67. Abordarea sistemică va conduce la situaţia în care organizaţia să se
intereseze de ea însăşi, analizând procesele prin care ea ajunge să existe ca entitate. Un
sistem nu se reduce la un simplu joc de interacţiuni între elementele unite prin
raporturi de interdependenţă şi complementaritate. O primă etapă în abordarea
sistemică a organizaţiilor a constituit-o analiza funcţională, care pune accent pe
mecanismele care asigură supravieţuirea şi dezvoltarea organizaţiilor. Conceptul de
funcţie permite clasificarea în planul intern de integrare şi de cooperare prin care
organizaţia îşi păstrează unitatea şi, în plan extern, procesele de ajustare şi adaptare
prin care îşi garantează capacitatea de acţiune. Deplasarea acestei analize prin
transpoziţia conceptelor generale din teoria sistemelor ar conduce la punerea
accentului pe interdependenţa componentelor şi pe tranziţiile cu mediul. „Principalul
aport al analizei sistemice a fost de a arăta că organizaţia este departe de a fi un sistem
închis, înconjurată de un mediu în care găseşte energia care îi este necesară pentru a
exista“68. În teoria organizaţională găsim şi o altă abordare, abordarea strategică, care
consideră organizaţia nu ca un ansamblu de piese angrenate mecanic ci ca un
ansamblu continuu, flexibil, corespunzând unui joc multiplu, în care joacă fiecare actor
şi fiecare grup de actori. Concepţia, aparţinând în principal lui M. Crosier (1964), are
la bază analiza structurală şi este susţinută de ipoteza ca o organizaţie se structurează
în jurul relaţiilor de putere, rezultând astfel interacţiuni între indivizi şi grupurile care o
compun şi care sunt interdependente. Fiecare actor, individual sau colectiv, desfăşoară
în cadrul organizaţiei o strategie, tradusă prin adaptarea anumitor comportamente,
integrând în aceasta constrângerile pe care le suportă şi jucând rolurile pe care şi le
asumă. Întâlnirea şi confruntarea acestor strategii dau naştere proceselor de negociere
şi de schimb în cadrul cărora participanţii încearcă să valorizeze puterea, deci
capacitatea de acţiune asupra celorlalţi pentru a-şi impune strategia sau pentru a-şi
ameliora poziţia în organizaţie. Revenind la relaţia organizaţie-mediu trebuie să
evidenţiem şi strategiile pe care organizaţiile le dezvoltă pentru a înfrunta mediul,
strategii care vor condiţiona, cel puţin parţial, studierea organizaţiei. Această concepţie
exprimată sintetic prin: „Spune-mi care este strategia ta şi-ţi voi spune care este
structura“ promovată în lucrările lui H.I. Ansoff (1965, 1969) şi ale lui P. Tabatoni
(1968) contestă poziţia celebrului economist J.K. Galbraith (1967) rezumată astfel:
„Organizaţii, oricare ar fi strategiile voastre, finalizaţi-vă tehnostructurile“.
Poziţia lui Galbraith, bazată pe experienţa „tehnostructurilor“ fiind mai aproape
de realitate, va fi acceptată mult mai bine, în special de sociologi şi economişti.
Abordarea sistemică este prezentă şi în lucrări remarcabile, P.R. Lawrence şi
J.P. Lorsch (1967) „Organizare şi mediu“ care înglobează textele lui J. Woodward
(1965), J.D. Thompson (1967) şi J.R. Glabraith (1969). Conform acestora, principala
variabilă explicativă a unei structuri este gradul de incertitudine al mediului său. Cu
cât mediul va fi mai nesigur, cu atât structura organizaţiei va trebui să se diferenţieze,
67
J. Chevalier, op. cit., p. 40.
68
J. Chevalier, op. cit., p. 50.

38
diferenţiere care va genera mecanisme integratoare. În mod logic, cu cât mediul va fi
mai stabil şi mai uşor de prevăzut, cu atât structura va putea fi de tipul monolitic,
centrele de decizie vor fi mai puţin numeroase, procedeele relaţionale vor fi mai
formalizate. Se reînnoiesc astfel, din perspectivă sistemică organizaţională, ideile
descentralizării sau centralizării. Diferenţierea structurală se generalizează, îmbogăţind
astfel aspectele teoriei sistemelor originare în biologie şi antropologie. Aceste aspecte
sumare ale teoriei contingenţei organizaţiei la mediu generalizează şi completează
concepţia statică privind divizarea muncii şi segmentarea organizaţiei, oferind noi
imagini privind coordonarea şi controlul, colaborarea între grupuri prin integrarea şi
rezolvarea conflictelor rezultate prin diferenţiere. Dependenţa dintre structurile unei
organizaţii şi aşa-numitele „frontiere ale raţionalităţii“ se datorează, în principal,
demersurilor lui J.C. March şi H.A. Simon (1958), care fundamentează astfel o teorie
a capacităţii cognitive pentru organizaţii. Indiferent de declaraţiile de intenţie, sincere
sau nu, ale membrilor unei organizaţii, deciziile sau comportamentele acestora nu
ajung, decât foarte rar, să pună în evidenţă efectiv o totală raţionalitate. Apar deci
limite ale raţionalităţii comportamentului organizaţiei, explicabile prin limitele
interioare ale individului sau ale colectivităţii.
„Incapabil să înfrunte singur cantitatea de informaţii şi complexitatea lor, omul
pariază pe resursele sale, chiar pe sinergia capacităţilor cognitive individuale pentru a
dispune de o putere cognitivă globală, suficientă pentru a face faţă complexităţilor
mediului său şi pentru a absorbi o mare parte din incertitudinea care îl
caracterizează“69. Această concepţie a structurii oricărei colectivităţi privită ca o reţea
de capacităţi intelectuale limitate introduce o dimensiune foarte practică a funcţionării
unei organizaţii, care stă la baza definirii sistemului de informaţii propriu fiecărei
organizaţii.
De fapt, „concepţia sistemului de informaţii şi a structurii unei organizaţii
reprezintă cele două feţe ale aceleiaşi monede“70. Dacă teoriile clasice, H. Fayol
(1916), postulează cvasiidentitatea dintre structuri şi sistemul de informaţii al
organizaţiei, ca unică reţea prin care circulă informaţia, în prezent structura şi sistemul
de informaţii trebuie considerate complementare, cu accente definitorii de autonomie
şi specificitate.
Administraţia, ca instituţie, include activitatea şi structura acesteia. Din
perspectiva teoriilor organizaţionale se evidenţiază curentul instituţional, care pune
accent pe transformările cărora le subzistă organizaţiile, plecând din momentul în care
acestea se instituţionalizează. Instituţionalizarea conferă organizaţiilor o nouă
dimensiune, făcându-le să apară ca persoane, ca subiecte colective, distincte de
indivizii care le compun (procesul de obiectivare) şi, concomitent, să pătrundă în
intimitatea subiectivităţii individuale prin mecanisme de identificare (procesul de
interiorizare).
Instituţiile nu sunt niciodată, în cadrul unei societăţi date, entităţi închise şi
autonome, care să-şi găsească în ele însele propria ordine de funcţionare şi organizare.
Ele sunt nişte piese alăturate unui acelaşi conţinut instituţional, sunt legate între ele
prin fibre multiple şi formează o ordine stratificată şi coerentă. Instituţiile sunt
contaminate de valori sociale dominante şi de modelele de organizare în vigoare. Ca şi

69
J.G. March, H.A. Simon, Organizations, John Wiley & Sans Inc., New York, 1958, p. 159.
70
J.L Le Moigne, op. cit., p. 120.

39
instituţiile, „administraţia este parte integrantă a ordinii sociale, ea transcriind
caracteristicile esenţiale ale acesteia, dar şi contribuind la producerea lor“71.
 Sisteme administrative
Utilizarea analizei sistemice în administraţie şi în cercetarea administrativă nu
este nouă. Chiar de la începutul secolului XX, H. Kendall (1912) afirma: „... a
organiza înseamnă a face calcule, a colecta modele, a asambla elemente diferite, a
pune în echilibru legături operaţionale sistemice, a trata totul ca parte eficientă a unui
ansamblu“. Pe măsură ce oamenii s-au obişnuit cu noţiunea de sistem, ei au început să
o extindă la un mare număr de fenomene naturale, politice şi sociale72.
Opinii relevante sunt prezente şi în alte lucrări reprezentative pentru analiza
sistemică şi aplicarea acestora în administraţie. Astfel, Jaques Mélèse (1968) susţinea:
„A te gândi la o întreprindere sau la un serviciu al administraţiei publice ca la un
sistem înseamnă a recunoaşte că orice organism este compus dintr-o mulţime de părţi
interconectate într-o manieră complexă. Aceste părţi se află într-o continuă evoluţie
sub acţiunea universului exterior şi sunt mobilizate în vederea îndeplinirii obiectivelor
globale, adesea diferite, într-o măsură mai mică sau mai mare de obiectivele locale
spre care se îndreaptă tendinţa de autoorganizare a respectivelor subsisteme“73.
Conceptul de sistem administrativ poate fi considerat, uneori, echivoc şi
polisemic. Din punct de vedere sistemic, acesta va fi o entitate socială specifică unei
perioade de dezvoltare caracterizate printr-un mod de acţiune, o structură şi logică care
îi sunt proprii. Evidenţiind o diferenţă specifică, sistemul administrativ va fi „un
ansamblu de fapte administrative aflate în interacţiune, desfăşurate într-o anumită
perioadă de timp şi care iau aspectul unei realităţi obiective încorporate în viaţa socială
cotidiană“.
Faptul administrativ, ca fapt social distinct, specific administraţiei, are
următoarele caracteristici74.
 faptul administrativ este un fapt social ce constituie o acţiune ce nu se
realizează decât în cadrul unei colectivităţi umane organizate. De aici rezultă o serie de
alte caracteristici ale faptului administrativ, în funcţie de dimensiunile colectivităţii
umane în care se produce, de natura relaţiilor de producţie, regimul politic şi forma de
guvernământ existente;
 faptul administrativ este o activitate subordonată unor valori superioare şi
exterioare, cărora se subordonează administraţia;
 faptul administrativ se situează între valoarea pe care trebuie s-o înfăptuiască
şi executarea propriu-zisă a acestei valori, între faptele sociale prin care se stabilesc
valori politice şi faptele sociale care realizează direct aceste valori.
Aceste caracteristici specifice administraţiei publice capătă conotaţii aparte şi
pentru administraţiile din alte domenii, în care faptul administrativ îşi păstrează esenţa
de fapt social subordonat unor valori superioare, politice sau nu, specifice
organizaţiilor finaliste.
Parafrazând pe P. Berger şi T. Luckmann (1986), sistemele adiministraţiei sunt

 exteriorizarea, care desemnează detaşarea aparentă a sistemelor de indivizii

rezultatul unui proces evolutiv care cuprinde:

care le-au creat;

71
J. Chevalier, op. cit., p. 77.
72
S. Guţu, „Sisteme informatice în administraţie“, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 16.
73
J. Mélese, „La gestion par les systèmes“, Edition Hommes et Techniques, Paris, 1968, p. 10.
74
I. Alexandru, op. cit., p. 102.

40
  obiectivarea elementelor sistemului în realităţi sociale;
 interiorizarea prin care faptele administrative sunt proiectate în conştiinţele
individuale.
Sistemele administrative au legături între ele, precum şi cu alte sisteme sociale,
legături care determină o serie de trăsături comune, dar şi diferenţieri specifice.
 Dimensiuni profunde ale analizei sistemelor administrative
O analiză a unui sistem administrativ presupune adoptarea unui triplu punct de
vedere: morfologic, topologic şi dinamic.75
a) Din punct de vedere morfologic, evoluţia sistemului administrativ este
caracterizată de trei mişcări:
 specificaţia, prin care sistemul se înscrie în spaţiul social76, conturându-şi
propriile frontiere. Fiecare sistem administrativ s-a constituit în jurul unui principiu de
acţiune care îi este specific şi care reprezintă punctul său de ancorare în sistemul social
global. Pornind de la acest principiu de acţiune, „specificaţia“ presupune câştigarea
unui teritoriu geografic, material sau simbolic, care poate creşte prin anexări succesive.
Această expansiune se realizează în detrimentul altor sisteme sau prin includerea unor
subsisteme ale acestora în sfera sa de influenţă. Prin aceasta sistemul îşi delimitează
propriile frontiere în interiorul cărora vor exista sau vor fi impuse constrângeri.
Sistemul administrativ dispune şi de o bază socială pe care şi-o extinde fără încetare,
lărgindu-se astfel câmpul său de acţiune socială.
 diferenţierea surprinde tendinţa spre stratificare şi ierarhizare a sistemului
administrativ. Prin aceasta sistemele administrative sunt afectate de diviziunile sociale,
pierzându-şi eterogenitatea şi împărţindu-se în subsisteme divizate şi ierarhizate.
Elementele componente ale diverselor subsisteme pot fi în opoziţie, creându-se astfel
în sistem o tensiune pozitivă, necesară şi benefică, pentru transformarea sistemelor
administrative în „totalităţi dinamice“. Sistemul propune o anumită ordine Existenţa
acesteia creează primul clivaj (separare) în sistemul administrativ, între cei care se
ocupă cu impunerea ordinii şi cei care i se supun. Din această perspectivă, sistemul va
presupune existenţa unui raport de inegalitate şi de contrast între membrii săi – raport
ce apare cel mai adesea ca normă juridică. Prin jocul birocraţiei şi al profesionalizării,
clivajul apărut se adânceşte, transformându-se şi multiplicându-se într-o structură
permanentă, ierarhizată a sistemului. Bazat la început pe o simplă diviziune a muncii
sociale, sistemul administrativ îşi va construi progresiv un aparat profesionalizat,
puternic diferenţiat de restul societăţii şi format din celule multiple şi diversificate,
care au propriile lor particularităţi.
 unificarea, realizată printr-o mulţime de operaţii simbolice în vederea
asigurării coeziunii interne. Sistemul administrativ nu poate supravieţui decât
înlăturând sau atenuând raporturile antagonice dintre elementele sau subsistemele sale,
asigurându-şi astfel funcţionarea ca un „tot“ unit, coerent şi omogen. Această unitate şi
coerenţă este totuşi o stare fictivă, pur imaginară, sistemul neputând fi un bloc
monolitic, fără fisuri, o entitate solidificată, trăsături care sunt proprii materiei
anorganice. Se cuvine să facem aici menţiunea că atunci când afirmăm unitatea şi
coerenţa sistemului administrativ ne referim la relaţiile dintre elementele şi

75
J. Chavlier, op. cit., p. 78.
76
În general, spaţiul este o categorie filosofică, desemnând o formă obiectivă şi universală de existenţă a
materiei în mişcare. Această categorie exprimă ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale, poziţia, distanţa,
mărimea, forma şi întinderea lor. Spaţiul social va putea desemna sistemul social global (societatea) sau alte
subsisteme ale acestuia.

41
subsistemele sale. În realitate, putem vorbi chiar de un paradox al sistemului
administrativ: pretenţia că este contrariul a ceea ce este pentru a putea continua să
fie.
În interiorul sistemului există interese comune, precum şi sentimentul de
apartenenţă la sistem. Ca entitate pur abstractă, sistemul dă reprezentarea unei unităţi a
unui grup uman, se constituie într-o instanţă de unificare, care-i determină ordinea şi
logica ca esenţă a existenţei sale. Pe această instanţă se formează autoritatea în sistem
care nu exercită puterea în nume propriu, ci numai în numele sistemului. Coeziunea
sistemului este asigurată şi prin producerea şi reproducerea propriilor reprezentanţi,
care vor acţiona specific în raport cu alte subsisteme ale sistemului social global
precum şi pentru solidaritatea elementelor sale componente.
b) Topologia sistemului administrativ presupune studierea acestuia ţinând
seama de poziţia şi conexiunile cu celelalte subsisteme, conexiuni care îi influenţează
propria configuraţie. În acest fel, sistemul administrativ apare ca o componentă a unei
ordini sociale mai generale, care apasă asupra sa ca o constrângere. Pentru sistemul
administrativ ne vom limita la a-i studia topologia considerându-l succesiv ca element
al spaţiului, structurii instituţionale (edificiul) sau relaţionale (conţinutul) sociale.
Utilizarea topologiei reprezintă un pas spre o modelare a sistemului administrativ,
topologia fiind cunoscută în special ca ramură a matematicii ce defineşte o structură
matematică pe o mulţime cu ajutorul părţilor acesteia.
Considerând sistemul administrativ în spaţiul social trebuie să luăm în discuţie
mai multe elemente. Mai întâi vom evidenţia constatarea că, în general, reţeaua
subsistemelor prezintă o complexitate variabilă: reţeaua poate fi sumară şi să se reducă
la câteva subsisteme care vor ocupa teritorii largi sau poate fi fină presupunând
sisteme de control complexe, răspândite de-a lungul întregului spaţiu social. În analiza
de faţă facem uz de noţiunea de reţea care se bazează pe faptul că, în societate,
diferenţierea subsistemelor acesteia poate fi considerată ca o tehnică de ocupare a
spaţiului social după anumite legi şi cu efecte diverse. Obţinem astfel un caroiaj
curbiliniu pe suprafaţa socială care constituie de fapt o reţea socială mai mult sau mai
puţin diversificată. Revenind la consideraţiile anterioare, în societate, în raport cu
dezvoltarea acesteia, tendinţa este spre apariţia unei reţele sociale suple, ramificate,
care asigură difuzarea ordinii sociale până la cele mai mici sectoare ale vieţii sociale.
În acest fel a apărut în secolul al XVIII-lea ceea ce epistemologul francez M. Foucault
a numit în „Arheologia ştiinţei“ „o nouă tehnologie a puterii“ bazată pe densitatea
circuitelor de control instituţional.
Trebuie remarcat că această evoluţie nu este ireversibilă. Regimurile autoritare
preferă reţele sociale mai compacte, cu ajutorul cărora reţeaua este mai uşor şi mai
simplu de controlat. De aceea, se poate vorbi chiar de posibilitatea unor discontinuităţi
în evoluţia reţelelor sociale, precum şi de reţele sociale slabe, imperfecte, în care există
spaţii goale prin care e posibil ca unele fenomene sociale să iasă în afara ordinii
sociale instituite.
Reţelele slabe vor conserva o anumită sferă de libertate, o marjă de autonomie.
Cu toate acestea, ordinea socială tinde să înglobeze toate fenomenele sociale, să fie
multidimensională şi cuprinzătoare.
În epoca modernă asistăm la consolidarea şi creşterea complexităţii
conexiunilor sistemice ale fiecărui spaţiu social, ceea ce antrenează o îngreunare a
constrângerilor sociale. Ca urmare, ordinea socială are tendinţa de a se diversifica pe
„câmpuri regionale“ (politice, administrative, economice, culturale, religioase...)

42
relativ specializate şi coerente şi care regrupează un ansamblu de subsisteme care
interacţionează. În concluzie, în spaţiul social evoluţia sistemului administrativ
prezintă următoarele caracteristici:
este cuprins într-un proces global de diferenţiere socială. Ca urmare, structura
sa trebuie să se diversifice în raport de complexitatea sistemului de control social;
 este inclus într-un spaţiu mai larg de conexiuni sociale şi întreţine relaţii
riguroase cu sistemul politic.
Dimensiunea topologică se manifestă în societate şi prin existenţa unei structuri
instituţionale care formează edificiul social. În consecinţă, sistemele şi subsistemele se
vor constitui după o anumită arhitectură fundamentată pe:
 stratificare, care presupune existenţa unui sistem piramidal având la bază:
„celule instituţionale“, atomizate şi bine delimitate; la nivelul intermediar: instituţii de
mijloc sau microinstituţii care acoperă o suprafaţă socială mai întinsă (administraţii,
partide, instituţii etc.); la vârful piramidei, macroinstituţii care acoperă arii sociale largi
(sistemul administrativ, politic, economic etc.). Stratificarea poziţionează subsistemele
sociale în raport cu aria de cuprindere socială şi cu delimitările sistemice specifice
fiecăruia. De remarcat faptul că şi pentru sistemul administrativ se poate regăsi o
stratificare similară specifică. Stratificarea descrie o proprietate sistemică mai generală

 articulaţia este o consecinţă a faptului că ordinea socială se prezintă ca o

referitoare la decompozabilitatea sistemelor.

reţea de sisteme (subsisteme) „în cascadă“ care se manifestă succesiv pentru a asigura
acoperirea totală a spaţiului social. Astfel putem considera familia sau şcoala ca
sisteme ce reprezintă trepte de bază ale socializării destinate să transmită valori
fundamentale pe care se sprijină întreaga ordine socială. În cadrul ordinii sociale orice

 ierarhizarea derivă din modalitatea de construcţie a ordinii sociale în jurul

sistem este legat, articulat, de altul plasat în aval.

unui „pol“ sau „nod dominant“, care reprezintă un centru de gravitate în jurul căruia se
asigură coeziunea de ansamblu a spaţiului social. Diversele subsisteme se vor găsi la o
distanţă mai mare sau mai mică de acest pol în raport cu care se va realiza ierarhia lor.
Ca urmare a celor prezentate, un sistem administrativ dispune de o coeziune
specifică a diverselor elemente care-l compun. La rândul lui, fiecare dintre aceste
elemente dispune, de asemenea, de o coeziune proprie, care reproduce de fapt procesul
de cristalizare sistemică existent în suprasistemul său.
Se poate spune că sistemele administrative le regăsim în toate stadiile
procesului de socializare, începând cu şcoala şi încheind cu instituţiile corespunzătoare
„ultimului refugiu“. Rolurile sistemelor administrative sunt deci foarte diverse. În
sfârşit, trebuie să remarcăm şi poziţia variabilă a sistemului administrativ în ierarhia
socială.
Conţinutul social exprimă realitatea existentă în interiorul spaţiului social,
realitate caracterizată printr-o transversalitate a apartenenţelor şi a funcţiilor. Aceasta
se manifestă prin asumarea de către fiecare subsistem a unei zone de acţiune în plan
teritorial şi a unei forţe de intervenţie, dar care nu îi impune un comportament rigid.
Astfel, teritoriile şi funcţiile fiecărui subsistem se intersectează, valorile sociale au
tendinţa să circule între subsisteme. Toate acestea sunt consecinţe ale participării
tuturor subsistemelor spaţiului social la acelaşi proces de socializare care, în esenţă,
urmăreşte şi promovează aceleaşi valori fundamentale.
De aceea, într-un spaţiu social, un sistem administrativ este, pe de o parte,
determinant pentru alte subsisteme şi determinat prin acestea. Sistemul administrativ

43
aparţine unei ordini globale, ceea ce justifică anumite asemănări cu alte sisteme
sociale, caracteristicile sale depinzând de tipul spaţiului social în care se află.
c) Dinamica unui sistem administrativ reflectă realitatea că acesta evoluează în
raport un presiunile externe cărora se supune, dar şi cu efectele conexiunilor dintre
subsistemele care îl formează. Chiar conţinutul şi sensul administraţiei vor fi în
permanenţă reajustate în conformitate cu aşteptările sociale şi cu strategiile
reprezentanţilor săi.
 Caracteristici cibernetice ale sistemelor administrative
Ideea de a studia caracteristicile cibernetice ale sistemelor administrative nu
este tocmai nouă. Printr-o fericită coincidenţă, acest demers poate fi legat chiar de
apariţia noţiunii de cibernetică. Merită astfel amintit faptul că, în 1834, într-o
clasificare a ştiinţelor, întocmită pentru Enciclopedia Franceză, savantul L. Ampére a
introdus şi o categorie a ştiinţelor, care încă nu existau la acea dată, printre care
aminteşte şi ştiinţa ciberneticii, definită ca „ştiinţa guvernării societăţii“77. Contribuţii
deosebite pentru fundamentarea abordării sistemico-cibernetice a acţiunilor
administrative are Lucian Mehl care publică o serie de douăsprezece studii pe tema
„Cibernetică şi administraţie“78. Mehl reia apoi studiile şi prezintă, într-o manieră
unitară, o teorie cibernetică a acţiunii administrative prin care cibernetica este utilizată
în ştiinţa administraţiei ca „teoria comportamentului şi a structurii, conducerii şi
regularizării sistemelor complexe finalizate“79.
Aprecieri pozitive se regăsesc şi în literatura românească. Menţionăm
aprecierile profesorului M. Oroveanu (1996) conform cărora „teoria cibernetică
reprezintă o contribuţie la cunoaşterea aprofundată şi la sublinierea valorilor
fenomenului social, a originalităţii fenomenului social şi, deci, o completare la teoria
sociologică a activităţii administraţiei“80. Deschideri privind utilizarea ciberneticii în
modelarea socială oferă şi M. Păun (1997), susţinând că „o contribuţie importantă la
perfecţionarea metodelor de organizare şi conducere a sistemelor ... a avut-o şi
utilizarea concepţiei sistemico-cibernetice, prin care orice secţiune a realităţii se poate
defini ca un sistem sau subsistem în care se identifică elemente, procese, conexiuni,
stări, mediu şi obiective“81. Cu toate eforturile realizate, ultimele decenii nu au marcat
progrese notabile, „tentativele cele mai avansate în acest domeniu se opresc la modelul
cibernetic propus de Lucian Mehl“82.
Dintre multiplele definiţii ale sistemului vom utiliza pentru studiul activităţii
administrative pe cea prin care sistemul este „un ansamblu ordonat, constituit din
elemente în interacţiune, orientat spre un scop particular, spre realizarea căruia se tinde
pe baza unui plan“83. Această definiţie completă şi suficient de detaliată relevă, aşa
cum vom vedea în continuare, idei fundamentale, utilizabile şi în modelarea sistemelor
administrative.
Cele trei elemente esenţiale care se desprind din definiţia enunţată sunt:
ansamblul ordonat, scop şi plan. Acestea se regăsesc, chiar dacă nu explicit sau cu
77
E. Scarlat, Nora Chiriţă, op. cit, p.18.
78
L. Mehl, „Cybernétique et administration“, în „Revue administrative“, 1957-1964.
79
L. Mehl, „Pour une theorie cybernétique de l’action administrative“ în G. Langrod, „Traité de science
administrative“, Mouton, La Haye, 1966, p. 781-833.
80
M. Oroveanu, op. cit., p. 401.
81
M. Păun, „Analiza sistemelor economice“, Editura All-Educational S.A., Bucureşti, 1997, p. 13.
82
I. Alexandru, „Curente de gândire privind administraţia publică“, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 57.
83
A.R. Johnson, E.F. Kast, E.J. Rosensweig, „The Teory and Management of Systems“, în G. Langrod, Der
Nutzen der Allgemeinen System theorie in der Wer waltungswissenschaft „Die Verwaltung“, Zeitschrift für
Verwaltungswissenschaft 5 Band, Haft 2, Duncker & Humblot, Berlin, 1972, p. 130.

44
aceleaşi exprimări, şi în subcapitolul anterior privind dimensiunile profunde ale
analizei sistemelor administrative.
Astfel, ca ansamblu ordonat al elementelor şi subsistemelor sale aflate în
interacţiune, sistemul administrativ aparţine unei „ordini globale“, ordine regăsită şi în
interiorul său şi datorată „stratificării, articulării şi ierarhizării“. Menţionăm aici şi
tendinţa, manifestată în spaţiul social căruia îi aparţine sistemul administrativ, de a
„difuza ordinea socială până la cele mai mici sectoare ale vieţii sociale“.
Totodată, deoarece sistemul administrativ se constituie „în jurul unui principiu
de acţiune care îi este specific şi care reprezintă punctul său de ancorare în sistemul
social global“, regăsim şi scopul acestuia. Un scop mai general al sistemului
administrativ rezultă şi din apartenenţa lui la spaţiul social, iar din faptul că participă,
împreună cu celelalte subsisteme sociale, la acelaşi proces de socializare rezultă că
acesta „urmăreşte şi promovează aceleaşi valori fundamentale“. Scopul sistemului
administrativ va putea fi reajustat în conformitate cu „aşteptările şi cu strategiile
reprezentaţilor săi“.
Cu toate că nu apare explicit prezentat, necesitatea existenţei unui plan reiese
din participarea sistemului administrativ la „edificiul social“ şi integrarea sa în
„conţinutul social“.
Un sistem administrativ, indiferent de spaţiul social căruia îi aparţine, are o
serie de caracteristici cibernetice aflate la intersecţia ştiinţei administraţiei cu ştiinţa
cibernetică şi teoria generală a sistemelor. Evidenţierea şi justificarea acestora conferă
sistemelor administrative caracteristicile sistemelor cibernetice, putându-se astfel
defini şi utiliza sistemele cibernetico-administrative.
După cum am mai precizat, contribuţii importante la fundamentarea şi
dezvoltarea teoriei ciberneticii a acţiunilor administrative a avut L. Mehl. Urmărind
ideea integrării sistemice a acţiunilor administrative în ansamblul acţiunilor sociale, L.
Mehl le împarte pe acestea din urmă în trei mari categorii şi anume: activităţi
realizatoare, activităţi diriguitoare sau activităţi ghidante şi activităţi axiologice.84
Sinteza, realizată de S. Guţu (1984), a tipologiei acţiunilor sociale susţinute de L.
Mehl relevă următoarele concluzii:
 Acţiunile realizatoare sunt cele prin care sunt atinse scopurile sistemului,
respectiv cele care realizează produsul final al unei instituţii privite ca sistem social;
 Acestea sunt supuse un „ghidaj“ alcătuit din dispoziţii, comenzi, reglări şi
control, sau dintr-o serie de aşa-numite acţiuni „de gradul al doilea“, indirect
productive şi auxiliare în raport cu scopul urmărit, dar absolut necesare pentru
atingerea lui. „În această situaţie se află, de fapt, acţiunile administrative“,
concluzionează autorul.
 Activităţile de ghidare sunt dirijate şi controlate, la rândul lor, de către
activităţile axiologice, care sunt în esenţă de natură politică şi care determină valorile
sistemului, „finalitatea lui“.
Sistemul administrativ ne apare aici în postura unui subsistem, ale cărui intrări
sunt definite printr-un subsistem propriu activităţilor axiologice, iar ieşirile sunt
gestionate şi însuşite de un subsistem al activităţilor realizatoare. Toate cele trei
subsisteme interacţionează şi formează structura unui sistem social, care poate fi o
întreprindere, o instituţie publică sau chiar sistemul administraţiei publice, respectiv un
subsistem al acestuia. Urmărind, de asemenea, lucrarea lui S. Guţu (1984) pe baza

84
S. Guţu, op. cit., p. 24.

45
teoriei cibernetice elaborată de L. Mehl putem evidenţia, sub aspect cibernetic, unele
caracteristici structurale şi funcţionale ale sistemului administrativ:85
Mediul sistemului administrativ poate avea o structură diversă, putând fi format,
de exemplu, din celelalte subsisteme ale sistemului unei întreprinderi sau din celelalte
subsisteme ale sistemului social global în cazul sistemului administraţiei publice.
Intrările sunt o consecinţă a conexiunilor sistemului administrativ cu mediul
său. Principalele tipuri de intrări în sistem vor fi:
- informaţiile şi elementele de tehnologia informaţiei, incluzând şi
elementele constitutive ale „bazelor de date“ şi sistemele suport ale
deciziei;
- resurse umane;
- resurse financiare sau materiale care să acopere necesităţile logistice
ale sistemului.
Structura internă. În general, pentru un sistem, structura sa cuprinde elementele
(subsistemele) şi conexiunile interne. Din motive metodologice, regăsim în cadrul
structurii interne a unui sistem administrativ factori interni, precum şi funcţiuni şi
subsisteme.
Factorii interni specifici administraţiei pot fi consideraţi:
„produsele“ obţinute prin transformarea informaţiilor. Aceste „produse“ pot lua
forma deciziilor sau a altor activităţi de organizare;
comenzi (ordine, dispoziţii) dublate de controlul execuţiei, care vor forma bucle
de reglare;
procedee interne referitoare la resursele umane şi materiale ale sistemului, prin
care se stabilesc regulile şi susţinerea umană şi materială pentru activitatea
administrativă.
 Funcţiuni şi subsisteme. Funcţiunile în cadrul sistemului administrativ sunt
subordonate scopului acestuia, putând fi permanente sau temporare. Funcţiunilor le
corespunde, din punct de vedere structural, regrupări de elemente ale sistemului
reprezentate de subsisteme. Ordinea şi interacţiunile existente în sistemul administrativ
induc aceste trăsături şi subsistemelor acestuia. Scopul unui subsistem constă în
realizarea unor funcţiuni specifice ce derivă din anumite obiective ale sistemului.
Atingerea lor se înfăptuieşte pe baza unui plan care este de fapt o componentă a
planului general de acţiune al sistemului.
Într-un sistem administrativ, ca de obicei şi în alte sisteme, putem identifica trei
subsisteme importante: un subsistem condus, a cărui ieşire controlează intrarea
întregului sistem, un subsistem de conducere sau decizional, a cărui ieşire constituie
intrarea subsistemului condus şi un subsistem de reacţie, care transmite ieşirea
subsistemului condus la intrarea subsistemului decizional86.
Procesul de reglare. Reglarea este un proces iterativ prin care se asigură
executarea funcţiunilor şi sarcinilor în conformitate cu planul. Structura procesului de
reglare propusă de S. Guţu (1984) este dată în fig. 4.

85
S. Guţu, op. cit., p. 39-41.
86
D. Rădulescu, S. Minoiu, E. Stan, „Introducere în teoria sistemelor“ Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978, p. 30.

46
 I II III IV

P A C R
+ RG EX
–
R

Fig. 4. Reglarea în sistemul administrativ

P – plan; R – realizat; A – abatere; C – comenzi; RG – organ reglator; EX –

factor de execuţie; I, II, III, IV – faze ale procesului de reglare.
I – compararea rezultatelor cu planul; II – stabilirea comenzilor; III – executarea
comenzilor; IV – măsurarea rezultatelor.
Principalele acţiuni ale procesului de reglare sunt considerate următoarele:
Evaluarea şi compararea rezultatelor obţinute cu planul propus, rezultând de aici
abaterile faţă de plan;
Stabilirea cauzelor abaterilor, precum şi a măsurilor necesare în vederea
apropierii de obiectivele din plan;
Transmiterea comenzilor către factorul de execuţie;
Urmărirea rezultatelor şi reluarea ciclului.
Informaţia care însoţeşte procesul de reglare în toate cele patru faze închide un
circuit care poartă numele de buclă de reglare. Ansamblul buclelor de reglare va
constitui subsistemul de reacţie al sistemului administrativ (fig. 5).

INTRARE SUBSISTEM DECIZIE SUBSISTEM IEŞIRE

DECIZIONAL (comandă) CONDUS

SUBSISTEM DE
FEED-BACK

Fig. 5. Subsistemele sistemului administrativ

Făcând parte din categoria sistemelor sociale, în sistemul administrativ
schimbările sau transformările unui fenomen sau proces îşi au rădăcinile în
interacţiunea dintre factorii externi şi cei interni. Corelaţia dintre cauzalitate şi
interacţiune trebuie să se raporteze la procesul cauzalităţii. Deseori, cauza este definită
ca interacţiune, iar efectul ca schimbare rezultând din interacţiune. În consecinţă, nu se
poate presupune că nu există nici un punct de contact între schimbare şi interacţiune şi
nici că schimbarea nu se produce în interacţiune, ci numai în urma acesteia. Abordând
relaţia cauzală prin prisma raportării sale la timp nu poate fi ignorat nici fenomenul de
legătură inversă, care exprimă acţiunea inversă a efectului asupra fenomenului
generator“. 87

87
I. Deleanu, „Introducerea în teoria reglării sistemului organelor statului român“, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1997, p. 13.

47
 Buclele de reacţie sunt o expresie o legăturii (conexiunii) inverse (feed-back)
specifice sistemelor cibernetice. Noţiunea de „feed-back“ a căpătat o generalitate
terminologică şi lingvistică.
În general, decizia sau comanda urmăreşte aducerea ieşirii la un anumit nivel,
superior. În acest caz se spune că sistemul utilizează un feed-back negativ. Sistemele
administrative ca sisteme sociale fiind caracterizate printr-o mare complexitate sunt,
de regulă, sisteme cu feed-back negativ.
Conexiuni în cadrul sistemului administrativ. Pentru descrierea şi înţelegerea
conceptului de sistem administrativ, cauzalitatea se prezintă ca acea formă de
conexiune sau dependenţă prin care interacţiunea unor subsisteme generează „fie
schimbarea sistemului, fie transformarea sistemului în altul, fie menţinerea calităţii
sale“88.
Astfel, de la formula tradiţională AB E, adică fenomenul A acţionând asupra
fenomenului B, generează un efect E ajungem la formula A  B  E, adică
interacţiunea dintre sistemul A şi sistemul B generează un efect E. Apare astfel, cu
evidenţă, că în sistemul administrativ, „interacţiunea este mai cuprinzătoare decât
cauza sau cauzalitatea“89. Esenţa determinismului cauzal se constituie din90:
ideea de structură, de ordine determinată;
ideea de producere, de reacţie genetică de la cauză la efect, în sensul că nimic nu
se poate sustrage generării cauzale;
ideea conexiunii şi interacţiunii obiective, a caracterului necesar şi logic al
desfăşurării proceselor, care, fără a-l corela explicit, nu exclud rolul întâmplării, al
finalităţii şi, ca atare, nici tratarea probabilistică;
ideea posibilităţii cunoaşterii modului sau chiar a „mecanismului“ de determinare
şi, pe această bază, a previziunii ştiinţifice.
În consecinţă, în sistemul administraţiei există o serie de conexiuni între
elementele şi subsistemele sistemului, între sistem şi mediu. Buclele de reglare, ca
efect al conexiunilor şi interacţiunilor obiective, pot fi, de asemenea, întâlnite la
nivelul fiecărui subsistem, la nivelul sistemului, precum şi la nivelul mediului. Bucla
existentă la nivelul mediului depăşeşte cadrul sistemului dat şi se ridică la nivelul unui
sistem global mai complex.
Ieşirile sistemului administrativ sunt, ca şi intrările, o expresie a raportului
sistemului cu mediul. Aceste raporturi implică o influenţă a mediului asupra sistemului
– atenuată de fenomenul reglării interne (apărare pasivă) – şi, pe de altă parte, o
acţiune a sistemului dirijată către mediul înconjurător (apărare activă). Rezultatul
acestei duble acţiuni raţionalizante este menţinerea echilibrului, fapt care garantează
existenţa sistemului, stabilitatea funcţionării sale.91
Necesitatea abordării pluridisciplinare a sistemului administrativ are la bază
următoarele argumente principale:
 teoria generală a sistemelor afirmă teza universalităţii conceptelor de sistem şi
structură a acestuia, ceea ce presupune utilizarea unui plurilimbaj ştiinţific şi

 sistemul administrativ este un sistem social şi ca urmare obţinerea modelului

metodologic;

său are la bază demersuri de analiză a fenomenelor sociale, fundamentare

88
O. Băncilă, „Cauzalitatea în filosofie şi ştiinţă“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 48.
89
I. Deleanu, op. cit., p.14.
90
. Grünberg, „Determinism şi libertate“, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 280.
91
S. Guţu, op. cit., p. 41.

48
comportamentală, formalizare lingvistică şi bineînţeles de utilizare a arsenalului

 sistemul administrativ este un sistem complex, puternic ancorat în realitatea

metodelor matematicilor moderne;

socială. Evidenţierea rolului şi influenţelor sale presupune colaborarea politologilor şi

economiştilor, sociologilor şi psihologilor etc.;
 sistemul administrativ se manifestă, cu evidenţă, ca un sistem cibernetic.
Cibernetica şi ştiinţele adiacente, care sunt teoria informaţiei şi teoriile
organizaţionale, au cunoscut o dezvoltare fără precedent, iar extinderea sferei acestora
asupra acţiunilor administrative implică şi asumarea metodelor proprii ştiinţelor
menţionate.
 Concepţia sistemico-cibernetică asupra fenomenelor şi proceselor
administrative
Literatura de specialitate abundă de definiţii ale noţiunii de „sistem“, încercând,
prin aceasta, să apropie mai mult de realitate modelul sistemic şi să răspundă astfel
nevoilor de cercetare a unui domeniu al acesteia. Limbajul general este îndeosebi cel
utilizat de teoria mulţimilor, precum şi formalistica logică, relaţii şi funcţii etc. La
acesta se adaugă şi conceptele şi categoriile filosofice în unitate dialectică, cel mai
adesea invocându-se categoriile de „obiect“, „însuşire“ şi „relaţie“. Din această
perspectivă „orice sistem este înainte de toate obiect“92. Un obiect va fi un sistem dacă
este reprezentat ca totalitate a părţilor sale sau ca totalitate a calităţilor sale. Orice
totalitate are cel puţin o relaţie interioară, care formează din elementele sale un obiect
unitar – totalitatea însăşi. Obiectele în sine, luate în afara oricărei relaţii între ele, nu
formează niciodată sisteme. Prezenţa obiectelor şi a relaţiilor între ele este necesară,
dar nu este o condiţie suficientă pentru formarea sistemului. Tocmai de aceea, pentru a
determina condiţia suficientă este necesară cooptarea unei a treia categorii -
însuşirea93. Aceste consideraţii ne dezvăluie succint structura interioară a concepţiilor
sistemice, dar pentru a putea trece la generalizările utile demersului de cunoaştere este
încă necesară analiza concretă a conceptelor fundamentale. Recurgând la împărţirea în
grupe şi planuri a conceptelor sistemice fundamentale, datorată lui E. G. Iudin (1974),
evidenţiem trei grupe cărora le corespund trei planuri de analiză.
Astfel, prima grupă este formată din conceptele a căror totalitate caracterizează
şi planul obiectelor analizate.
 Elementul activ prin care se înţelege obiectul material care depinde într-un
anume mod de alte obiecte materiale şi care influenţează într-un anumit fel asupra
altor obiecte materiale – ambianţa lui;
 Legăturile elementelor care se determină ca transformări ale vectorilor ce
descriu stările elementelor. Vectorul este definit ca „o entitate compusă, având un
anumit număr de componente“94;
 Sistemul reprezintă totalitatea elementelor active interconectate;
 Structura, adică reţeaua de legături dintre elemente.
A doua grupă este constituită din noţiunile luate din cibernetică şi care servesc
pentru delimitarea şi descrierea stărilor elementelor din primul plan:
Intrările şi ieşirile elementelor şi sistemelor;
Echilibrul sistemelor;

92
A. I. Uemov, „Sistemele şi cercetările sistemice“ în vol. „Metoda cercetării sistemice“, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1975, p. 78.
93
I. Deleanu, op. cit., p. 18.
94
W.R. Ashby, op. cit., p.44.

49
 Stabilitatea;
Autoreglarea sistemelor.
A treia grupă este constituită din noţiunile preluate din algebra vectorială şi care
servesc scopurilor descrierii riguroase a realităţii la celelalte două niveluri.95
Fundamentul pe care se construieşte concepţia prezentată de Iudin şi care
aparţine economistul polonez O. Lange (prezentată în lucrarea „Întregul şi dezvoltarea
în lumina ciberneticii“) este format din două noţiuni – element şi legătură, iar noţiunile
de sistem şi structură apar ca derivate din ele. În schema lui O. Lange, noţiunile
cibernetice nu joacă un rol independent, fiind „asociate“ cu noţiunile iniţiale din
primul plan. De exemplu, intrările şi ieşirile sunt necesare elementelor pentru
realizarea legăturilor, echilibrul şi stabilitatea servesc pentru descrierea stărilor
sistemului. Noţiunile primului plan sunt, în opinia autorului, pur „calitative“ şi ele nu
permit aplicarea aparatului matematic. Introducerea celui de-al doilea plan poate fi
socotită drept „cibernetizarea“ primului plan. Din perspectiva domeniului nostru
privind analiza sistemelor administrative cel de-al treilea plan este depăşit sau trebuie
completat. Fără a nega valorile şi virtuţile algebrei vectoriale trebuie adăugate
elementele de teoria probabilităţilor şi a variabilelor aleatoare, legile statistice de
repartiţie, modelele stochastice etc. Cu toate că arsenalul noţiunilor preluate de O.
Lange din cibernetică este destul de redus, trebuie să remarcăm faptul că „sfera
obiectuală cercetată de O. Lange este semnificativ mai întinsă decât sfera obiectului
ciberneticii“96.
Consecinţe ale acestei împărţiri sistemice decurg, dacă avem în vedere şi alte
consideraţii, din lucrarea de faţă şi pot fi formulate astfel:
Orice sistem formează o unitate specifică cu mediul;
Orice sistem reprezintă un element al unui alt sistem de ordin superior. Reciproc,
elementele oricărui sistem sunt sisteme de ordin inferior. Reformulate, aceste
consecinţe devin două din axiomele lui Churchman97;
Sistemele sunt sintetizabile şi construibile pe părţi;
Subsistemele sunt sisteme.
La un anumit moment, determinarea unui sistem semnifică determinarea părţilor
(subsistemelor) şi a relaţiilor dintre acestea. Trebuie însă avută în vedere şi
posibilitatea modificării în timp a elementelor componente şi a relaţiilor dintre acestea.
Caracteristic sistemelor sociale este finalitatea, deci determinarea integrală a acestor
sisteme, în categoria cărora intră şi sistemele administrative, impune şi cunoaşterea
obiectivelor pe care sistemul trebuie să le îndeplinească în funcţionarea lor.
Obţinem astfel o definiţie completă şi complexă, datorată lui C.W. Churchman
(1968) prin care sistemul este înţeles ca: „o mulţime compusă din componente (părţi,
subsisteme) ordonate, având fiecare legile lui proprii, care împreună cu relaţiile
existente între componente se subordonează legilor proprii sistemului; sistemul
evoluează trecând prin valori diferite ale stării într-un mediu pe care îl influenţează şi
de care este influenţat; sistemul funcţionează în vederea realizării unor obiective,
funcţionarea sa fiind controlată“98.

95
E.G. Iudin, Cu privire la analiza structurii interne a concepţiilor sistemice generalizate, în vol. „Metodele
cercetării sistemice“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 293.
96
G. Iudin, op. cit., p. 294.
97
C. W. Churchman, „The Systems Approach“, Dell Publishing Com.Inc., 1968, p.11.
98
I. Deleanu, op. cit., p. 21.

50
 După I. Deleanu (1977), din multitudinea sistemelor existente abordarea
sistemică a fenomenelor şi proceselor administrative presupune convergenţa a două
tipuri de sisteme, mai precis a două modele sistemice: modelul organic şi modelul
logico-matematic.
Modelul organic este izomorf cu sistemul biologic, deci va fi un sistem complex,
cuprinzând activităţi care urmăresc realizarea unei anumite finalităţi. Un exemplu
concludent de model organic este modelul sistemului social la care ne-am referit deja.
Modelul logico-matematic exprimă completitudinea caracteristicilor elementelor
unei mulţimi la un moment dat care, bazată pe concordanţa dintre acestea, face din
această mulţime o totalitate, un sistem.
Realizarea convergenţei celor două modele de sistem se datorează ciberneticii şi
teoriei generale a sistemelor. Ca rezultat se poate vorbi de o concepţie sistemico-
cibernetică aflată la intersecţia teoriei generale a sistemelor cu cibernetica şi ale cărei
valenţe metodologice contribuie la înţelegerea în profunzime a fenomenelor şi
proceselor administrative aparţinătoare diverselor domenii ale realităţii sociale.
 Concepte şi proprietăţi fundamentale ale sistemelor cibernetico-
administrative
În general, abordarea sistemico-cibernetică a vieţii sociale a născut o serie de
controverse şi chiar unele rezerve. Primele dintre acestea aparţin chiar lui N. Wiener
(1966) care, referindu-se la ideea considerării ciberneticii ca o metodologie universală,
afirmă că el nu împărtăşeşte „speranţele... că în această direcţie se pot obţine rezultate
asupra actualelor boli ale societăţii“99. Rezervele exprimate de N. Wiener sunt însă
relative ţinând seama că, anterior celor afirmate mai sus, acesta considera că
„importanţa informaţiei şi comunicaţiei ca mecanisme de organizare trece dincolo de
individ şi cuprinde societatea“100. Dezvoltarea ulterioară a ciberneticii şi interferenţa
tot mai accentuată a acesteia cu alte discipline, multe din ele discipline sociale, au
adăugat dimensiuni noi ciberneticii transformându-o într-o „teorie a acţiunii eficiente“
sau „arta de a asigura eficacitatea acţiunii“ sau chiar o „metodologie a acţiunii“101
depăşindu-se astfel statutul strict matematic conferit acesteia de N. Wiener „dacă
cibernetica nu este matematică, ea nu este nimic“102. Trebuie totuşi reţinute, în opinia
noastră, unele dificultăţi privind utilizarea ciberneticii ca metodologie în ştiinţele
sociale şi implicit în ştiinţele administrative. Acestea decurg, după A. Rapaport (1966)
„din extraordinara complexitate a proceselor şi relaţiilor sociale şi posibilitatea încă
redusă a matematicii de a explica acest mod de relaţii“103. Continuând discuţia pe
această temă, cercetările ultimelor decenii au pus în evidenţă utilitatea concluziilor
exprimate într-o manieră descriptivă care s-au dovedit mai edificatoare şi mai
accesibile pentru analiştii de sisteme şi pentru cercetători. Această abordare are
vizibile valenţe interdisciplinare şi se bazează pe utilizarea simultană a teoriei generale
a sistemelor şi a metodologiei specifice ciberneticii. Adăugând la acestea şi progresele
înregistrate în matematică privind modelarea fenomenelor aleatoare şi a incertitudinii,
evaluarea entropiei şi fundamentarea teoriei informaţiei se demonstrează importanţa şi
eficacitatea abordării sistemico-cibernetice a fenomenelor sociale şi administrative.
Edificatoare din această perspectivă este şi opinia lui W.R. Ashby (1972) care, pornind
99
N. Wiener, „Cibernetica“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 50.
100
N. Wiener, op. cit., p. 43.
101
I. Deleanu, op. cit., p. 54.
102
N. Wiener, „Cibernetica“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 50.
103
A. Rapaport, „Some Appoaches to Political Science“, în „Varieties of Political Theory“, Prentice Hall, New
York, 1966, p. 131.

51
de la constatarea că cibernetica studiază nu obiectul în sine, ci modul său de
comportare, fiind deci „o disciplină funcţională şi de comportament“, evidenţiază
faptul că cibernetica „oferă o terminologie riguroasă şi un complex unitar de noţiuni
pentru a reprezenta sisteme de cele mai variate tipuri, precum şi o metodă pentru
tratarea ştiinţifică a oricărui sistem în care complexitatea este atât de mare şi de
importantă, încât nu poate fi ignorată“104.
„Ca teorie a acţiunii optimale... şi ca disciplină cu funcţie integratoare,
cibernetica rămâne condiţia oricărei acţiuni eficiente şi a oricărei cunoaşteri pertinente.
Dezvoltarea, prin mijlocirea ciberneticii, a unor categorii cum sunt: scop, model,
finalitate, cauzalitate etc., a fost complinită, tot de către cibernetică, cu noi concepte
ca: reglare, comandă, adaptabilitate, feed-back etc., unele din aceste concepte având o
valoare universală“105
a) Concepte fundamentale
Revenind la sistemele cibernetico-administrative se poate concluziona că acestea
sunt un rezultat al convergenţei susţinute de cibernetică a modelelor organice şi a
modelelor logico-matematice în cadrul unui spaţiu administrativ şi care, pe lângă
proprietăţile generale ale sistemelor, au o serie de proprietăţi specifice care le conferă
caracteristici comune.
Aceste proprietăţi rezultă ca urmare a satisfacerii de către sistemele cibernetico-
administrative a unor legităţi şi principii comune, care le imprimă similitudinea în ceea
ce priveşte structura şi comportamentul indiferent de spaţiul social căruia aparţin.
Sistemele cibernetico-administrative vor fi considerate ca o categorie ştiinţifică
abstractă pentru al cărei studiu trebuie puse în evidenţă atât proprietăţile general
sistemice – studiate de teoria generală a sistemelor, dar şi proprietăţile specifice
cibernetice raportate spaţiului administrativ. Cu riscul de a ne repeta, sintetizăm în
tabelul 1 principalele concepte utilizate în definirea sistemului general.
În tabelul 1 exemplele alese se înscriu în domeniul sistemelor cibernetico-
administrative. În afara acestor concepte generale, analiza sistemelor cibernetico-
administrative utilizează şi concepte ce descriu capacitatea lor de a se autoregla.
Autoreglarea sistemelor cibernetico-administrative se realizează prin intermediul unor
factori conştienţi de natura umană şi reprezintă „capacitatea sistemului de a reacţiona
la acţiunea factorilor perturbatori interni sau externi şi de a-şi păstra autocontrolul pe
diferite perioade de timp“106.
Principalele concepte utilizate în definirea sistemului general107
Tabelul 1
Concept Definiţie Exemple
Element Obiecte, subsisteme sau Fapte sociale şi admi-
sisteme din care este format un nistrative, organisme şi orga-
sistem nizaţii, oameni, echipamente
etc.
Conexiune Legătura dintre elementele Legături informaţionale,
(relaţie) unui sistem sau dintre acesta şi umane, decizionale etc.
mediul său

104
W.R. Ashby, op. cit., p. 14.
105
I. Deleanu, op. cit., p. 57.
106
M. Păun, op. cit., p. 5.
107
Preluat şi adaptat după E. Scarlat şi Nora Chiriţă, op. cit., p.30.

52
 Concept Definiţie
Structură Mulţimea elementelor şi a co-
nexiunilor dintre acestea
Mediu Mulţimea sistemelor, subsiste-
(ambient) melor sau elementelor aflate în
afara sistemului şi cu care
acesta are conexiuni
Intrări/ieşiri Expresii materializate ale unei
conexiuni a sistemului cu me-
diul său
Exemple
Structura de decizie sau de
organizare ş.a.
Sistemul politic, partidele
politice, guvernul, între-
prinderi etc.
Informaţii, decizii, resurse
materiale şi umane etc.

Stare Valoarea pe care o are o Numărul indivizilor din

anumită mărime determinată sistem, situaţia disciplinară,
pentru sistem la un moment dat acoperirea legislativă, cali-
de timp tatea serviciilor către cetă-
ţeni etc.
Traiectorie Mulţimea (succesiunea dis- Mulţimea valorilor succesive
de evoluţie cretă sau continuă) cuprinsă pe care le iau măsurile de
între starea iniţială şi cea finală mai sus
Comporta- Ansamblul comportamentelor Extinderea activităţilor ad-
ment interne (modificări ale para- ministrative, îmbunătăţirea
general metrilor specifici ai stării calităţii serviciilor, procesul
sistemului datorate unor cauze de creştere a întreprinderii
interne) şi externe (modificări
ale parametrilor specifici ai
stării sistemului datorate unor
cauze externe).
Modelarea matematică formală a unui sistem cibernetico-administrativ putem să
o realizăm introducând următoarele notaţii:
u – vectorul intrărilor (fluxuri de informaţii, resurse, decizii ş.a.);
y – vectorul ieşirilor (decizii, strategii administrative, programe, fluxuri
informaţionale etc.);
A – operatorul sistemului (transformă intrările în ieşiri);
R – operatorul de reglare (modifică intrările ţinând seama de erorile înregistrate
la ieşire faţă de obiectivul sistemului).
Erorile înregistrare la ieşire se stabilesc prin compararea ieşirilor efective (y) din
sistem cu o ieşire standard y0 numită scop sau obiectiv. Modificarea vectorului de
intrare ca urmare a unei erori semnificative y  y 0   se va face prin vectorul u.
Obţinem astfel reprezentarea grafică din fig. 6.
u y
A

u y  y0  
R
Fig. 6. Modelul formalizat al sistemului cu bloc de reglare108
108
Adaptat după M. Păun, op. cit., p.6.

53
 Cu o notaţie multiplicativă putem considera u = R  y. Obţinem atunci modelul
matematic formalizat care rezultă din succesiunea operaţiilor următoare:
y = A (u + u)  y = A (u + Ry) sau
(E – A  R) y = A  u, unde E este operatorul identic.
În condiţii de inreversibilitate vom obţine:
y = (E – AR)-1  A  u (1)
În cazul general (1) semnifică o ecuaţie vectorială a reglării în care influenţa
blocului de reglare este dată de (E – AR)-1. De asemenea, din (1) rezultă că atunci când
ieşirile din sistem sunt foarte apropiate de obiectiv, adică y  y 0   atunci u este
nesemnificativ şi R = A-1, deci acţiunea blocului de reglare este nesemnificativă.
În cadrul sistemelor cibernetico-administrative vor apărea relaţii (conexiuni) între
structuri (relaţii interstructurale sistemice) sau între elementele structurilor (relaţii
intrastructurale).
Autoreglarea este o formă de conexiune între elementele şi structurile sistemice
ce constituie ieşirile din sistem, respectiv elementele şi structurile sistemice de intrare.
Atunci când mărimile de ieşire se abat de la obiectiv „blocul de reglare este informat
printr-un flux de informaţii (feed-back)“. Pe baza acestor informaţii se aduc corecţiile
necesare intrărilor, astfel încât să se poată realiza obiectivul stabilit şi care reprezintă o
valoare de finalitate pentru sistem. Pot exista şi situaţii în care blocul de reglare al
sistemului nu poate realiza corecţiile necesare, capacitatea de reglare fiindu-i depăşită.
Ajungem astfel la unele situaţii specifice sistemelor cibernetico-administrative, când
reglarea se realizează din afara sistemului printr-un sistem de compensare, şi nu printr-
un circuit feed-back. De regulă, intervenţia reglatoare aparţine unui sistem superior cu
o capacitate de reglare mai mare decât a sistemului (care acum devine subsistem)
studiat. Din perspectiva capacităţii de reglare, cibernetica evidenţiază două tipuri de
sisteme: ultrastabile şi multistabile.109
Ultrastabilitatea caracterizează sistemele care au capacitatea de a trece de la un
comportament la altul până realizează comportamentul care-i asigură stabilitatea. Spre
deosebire de acestea, sistemele multistabile au în structură subsisteme care sunt
ultrastabile şi a căror funcţionare are o independenţă temporară relativă a unuia faţă de
celălalt. Se desprinde de aici concluzia evidenţiată şi de I. Deleanu (1977) că sistemele
multisabile au o capacitate de adaptare considerabil mai mare, pentru că fiecare
subsistem propriu, fiind ultrastabil, poate funcţiona relativ independent de celălalt şi de
sistemul global din care face parte.
Sistemele cibernetico-administrative vor fi exemple tipice de sisteme
multistabile.
O altă caracteristică a acestor sisteme este şi cea pe care o exprimă H.Ene
(1972), care afirmă că „în viaţa socială sistemul nu îşi caută un echilibru, ci acţionează
în direcţia creşterii permanente a nivelului său de autoorganizare şi complexizare, care
evident nu poate avea o finalitate“110. Aceasta reliefează necesitatea ca pentru
sistemele cibernetico-administrative problema finalităţii să fie pusă în termeni diferiţi
faţă de sistemele cibernetice în general.
Recurgând la conceptul original de „finalitate“ al lui Aristotel în condiţiile în care
comportamentul actual al sistemului este determinat de previziunea scopului sau
obiectivului acestuia, înseamnă că există deja o finalitate adevărată. Sistemul

109
I. Deleanu, op. cit., p. 67.
110
H. Ene, „Teoria reglării sistemelor sociale“, Editura Academiei, Bucureşti,1972, p. 50.

54
cibernetico-administrativ poate atinge această finalitate asimptotic, deci pentru o
perioadă de timp va avea o stare stabilă apropiată de cea finală pe care nu o va atinge
niciodată în mod efectiv. Scopul sistemului există în gândire şi orientează acţiunea
prezentă. Putem deci vorbi de finalitate în sensul „dependenţei de viitor“.
Apare astfel o altă caracteristică a comportamentului sistemico-cibernetic, şi
anume, echifinalitatea, datorată proprietăţii sistemelor cibernetico-administrative de a
influenţa ele însele cauzele externe prin conexiune inversă, ceea ce face ca ele să nu
aibă nevoie de a se izola de intervenţia mediului. Echifinalitatea apare pentru sistemele
cibernetico-administrative ca o formă a finalităţii organice ce exprimă capacitatea de
adaptare a sistemului la mediul înconjurător, precum şi corelaţia armonioasă, utilă
întregului sistem, a subsistemelor acestuia.
Echifinalitatea exprimă faptul că aceeaşi stare finală poate fi atinsă plecând de la
condiţii iniţiale diferite şi pe căi diferite. Ea este responsabilă de reglarea sistemelor
organice şi este considerată drept o consecinţă a faptelor caracteristice sistemului
deschis.
Analiza sistemelor cibernetice pune în evidenţă două posibile caracteristici ale
retroacţiunii. Distincţia trebuie făcută în funcţie de variaţiile consecutive ale valorilor
mărimilor de ieşire sau, într-un limbaj logico-matematic, în funcţie de monotonia
acestor valori.
Monotonia, crescătoare sau descrescătoare, determină un aşa-numit feed-back
pozitiv. Feed-back-ul pozitiv exprimă evident o contradicţie în interiorul sistemului,
dar şi în raporturile acestuia cu mediul deoarece, dacă o variaţie este urmată de o alta
de acelaşi sens, deci variaţia valorilor de ieşire este accentuată în timp, aceasta poate
duce la distrugerea sistemului. În raporturile sistemului cu mediul, contradicţia se
manifestă prin aceea că sistemul caută să se opună, în anumite limite, variaţiilor pe
care tinde să i le impună mediul.
Feed-back-ul negativ presupune succesiunea de sens opus a variaţiilor valorilor
de ieşire şi are drept rezultat conservarea sistemului şi menţinerea stabilităţii sale.
Pentru sistemele cibernetico-administrative se pune problema reglării optimale prin
cele două tipuri de feed-back. Înţelegând că prin feed-back-ul negativ se afirmă
principiul autostabilizării sistemului cibernetico-administrativ, iar prin feed-back-ul
pozitiv se accentuează necesitatea transformării structurii şi/sau comportamentului
sistemului sub acţiunea mediului, atunci reglarea optimală va însemna unitatea
dialectică dintre cele două tipuri de feed-back.
b) Arhitectura sistemelor cibernetico-administrative
Sistemele cibernetico-administrative conţin, de regulă, mai multe subsisteme
aflate pe aceeaşi treaptă ierarhică, fiecare din ele aparţinând unei bucle de feed-back.
Astfel, putem vorbi, pentru aceste sisteme, de existenţa unei bucle de feed-back
general, care constă în suprapunerea emergentă a buclelor de feed-back parţial
corespunzătoare fiecărui subsistem (Fig. 7).

55
 Feed-back n

Feed-back 1
Conexiune
Direcţia n
SISTEM
DECIZIONAL
Conexiune
Direcţia 1
SUBSISTEM SUBSISTEM
1 n
INFORMAŢIE 1

INFORMAŢIE n

Fig. 7. Arhitectura sistemelor cibernetico-administrative

Desigur, schema din fig. 7 este mult simplificată luând în calcul numai o treaptă
ierarhică a subsistemelor şi numai bucle secundare (bucle care realizează conexiunea
inversă). Menţionăm, cu titlu informativ, că buclele primare sau buclele de acţiune-
reacţie sunt cele care descriu conexiunea subsistemului cu mediul şi că arhitectura
unui sistem descrie modul în care elementele şi subsistemele unui sistem sunt
interconectate.
I. Deleanu (1977) prezintă arhitectura unui sistem, aplicabilă sistemelor
cibernetico-administrative şi care aparţin lui W. Buckley (1967).

2 ieşiri/decizii Efecte asupra siste-

1
mului şi mediului
5 acţiuni corective
CENTRU DE Parametrii
CONTROL obiectivului
Testarea
feed-back 4
Informaţii logistice ale
feed-back efectelor ieşirilor
3

Fig. 8. Modelul general, al lui Buckley, pentru reglarea erorilor

printr-o reacţie inversă111
Observăm că modelul prezentat presupune aplicarea lui ciclică, centrul de control
(decizie) realizând şi compararea ieşirilor cu obiectivele stabilite, iar pe baza erorilor
determinate intervenind cu corecţii pe decizii. Explicarea detaliată a modelului
aparţine chiar autorului:
 Centrul de control cuprinde parametrii obiectivului sistemului;
 Deciziile se transformă în măsuri de ieşire care au efecte asupra stării
sistemului şi a mediului;
 Informaţiile sunt înregistrate şi reintroduse în centrul de control;
 Testul care operează este mijlocul de comparare a parametrilor stabiliţi cu cei
realizaţi şi, pe această cale, de stabilire a erorilor sau abaterilor;
 Dacă erorile sau abaterile mărimilor de ieşire, respectiv ale efectelor, depăşesc
limitele parametrice ale sistemului, prin centrul de control se iau măsuri de corectare.
111
W. Buckley, „Sociology and modern systems theory“, Prentice-Hall, New Jersey, 1967, p. 173.

56
 Parcurgerea circuitului - reprezintă realizarea unei bucle secundare.
Cum sistemul cibernetico-administrativ este un sistem multistabil, rezultă că în
arhitectura acestuia prezentată în fig. 9 am putea înlocui fiecare subsistem cu câte o
„celulă Buckley“ similară, ca arhitectură, cu modelul din fig. 10. Cu toate acestea
suntem încă departe de reprezentarea complexităţii reale a sistemelor cibernetico-
administrative. Literatura de specialitate prezintă şi sistemele cu învăţare „care au o
arhitectură mai complexă decât sistemele cibernetice şi conţin şi o buclă terţiară
denumită şi buclă a politicilor“112. Modelul lui Buckley poate fi astfel completat
obţinându-se fig. 9.
1 2
Parametrii ieşiri/decizii
CENTRU Efecte asupra
obiectivului 5 acţiuni corective sistemului
DE
CONTROL/ şi mediului
Testare 4
DECIZIE
feed-back
acţiuni corective
feed-back
Informaţii
logistice ale
Politica selectată efectelor
Politici
anterioare ieşirilor
DOMENIUL folosite
POLITICILOR 6 3

Fig. 9. Modelul Buckley cu buclă terţiară

În fig. 9. bucla terţiară este reprezentată, în ordine, de blocurile ,  şi . În
cadrul acestei bucle politicile folosite anterior sunt analizate şi, în raport cu impactul
avut, vor fi păstrate sau nu. Domeniul politicilor este o parte a mediului sistemului
cibernetico-administrativ, iar opţiunea pentru schimbarea unei politici cu o alta va avea
la bază creşterea gradului de cunoaştere a mediului, a unor situaţii şi procese
decizionale asemănătoare, printr-un proces de învăţare interativă. Aşa cum prezintă şi
M. Păun (1997), „bucla terţiară permite sistemului să se autoinstruiască şi să se
reorganizeze periodic, în special din punct de vedere informaţional-decizional, pe baza
celor mai recente cunoştinţe acumulate“113.
Arhitectura sistemelor cibernetico-administrative poate fi şi mai mult
complexificată, astfel încât modelul acestora să descrie mai fidel realitatea. De aceea s-
au introdus şi sistemele cu structură stratificată, aplicabile sistemelor care aparţin
mediilor nedeterministe. Aceste sisteme se obţin prin adăugarea unor niveluri
suplimentare de control.
În raport cu obiectivele sistemului, buclele suplimentare adăugate pot fi bucle de
planificare, de evaluare etc. Se poate astfel vorbi de o organizare multinivel a cărei
performanţă depinde de funcţionarea corectă şi de eficienţa fiecărei bucle. În
concluzie, determinarea arhitecturii unui sistem, evidenţierea buclelor specifice sunt
extrem de utile în analiza sistemelor cibernetico-administrative.
c) Frontiera unui sistem cibernetico-administrativ realizează distincţia dintre
sistem şi mediul său. Frontiera sau graniţa sistemului poate, la rândul său, să fie
considerată ca un sistem ale cărui elemente aparţin fie sistemului studiat, fie mediului
acestuia. De aici apare o primă caracterizare a frontierei care afirmă relativitatea
acesteia datorită multiplelor posibilităţi de determinare; frontiera poate fi definită în
112
M. Păun, op. cit., p. 40.
113
M. Păun, op. cit., p. 41.

57
termeni cauză-efect sau în funcţie de obiectivele analizei de sistem etc. Elementele
aflate pe frontieră sau în vecinătatea acesteia aparţin, într-un sistem ierarhizat,
ultimelor niveluri de ierarhie, putând fi caracterizate ca fiind elemente al căror
comportament este predominant determinat de conexiunile cu elemente din mediul
sistemului. Totodată, frontiera are şi un caracter subiectiv, delimitările sale făcând
subiectul cercetării realizate de analistul de sistem. Complexitatea conexiunilor unui
element sau subsistem al sistemului cibernetico-administrativ cu elemente sau
subsisteme interne sau de pe frontieră poate determina gradul de cuplare/conectare al
elementului sau subsistemului respectiv. Evidenţierea gradului de cuplare/conectare114
o realizează fig. 10.

Element puternic
conectat

SISTEM A
B
F

Element Influenţe din

izolat C
mediul social
X E Element liber
conectat
D
Frontiera
sistemului

Fig.10. Conectarea elementelor sistemului cibernetico-administrativ

d) Proprietăţile sistemelor cibernetico-administrative fundamentează sau sunt

consecinţe ale abordării sistemico-cibernetice a sistemelor administrative. De aceea,
acestea vor fi proprietăţi generale sistemice, proprietăţi generale ale organizării şi
funcţionării sistemelor cibernetice, precum şi unele specifice subspaţiului social pe
care sistemele administrative în ocupă.
Proprietăţile generale sistemice ale sistemelor cibernetico-administrative le
conferă acestora caracteristicile unui sistem: deschis, dinamic şi complex.
 Sistemele cibernetico-administrative sunt sisteme deschise, deoarece au
conexiuni (intrări/ieşiri) cu alte sisteme şi cu mediul său.
Caracterul deschis al acestor sisteme este dat şi de convergenţa care se realizează
în interiorul lor între modelele organice şi modelele logico-matematice. Paternitatea
sistemului deschis îi este atribuită lui L. von Bertalanffy care a explicat în acest fel
abaterile sistemelor organice de la cel de-al doilea principiu al termodinamicii. Spre
deosebire de sistemele închise unde entropia are tendinţa să crească continuu,
sistemele deschise şi, prin urmare, şi sistemele cibernetico-administrative evoluează
către o organizare superioară asociată unor mai mari diferenţieri pe un fond de
eterogenitate crescândă. Conexiunile presupun existenţa unui schimb permanent de
substanţă, energie şi informaţie cu mediul înconjurător, fenomen ce stă la baza
evoluţiei sistemelor cibernetico-administrative în sensul amintit mai sus.

114
M. Păun, op. cit., p. 29.

58
 Intrările specifice sistemelor cibernetico-administrative au ca obiect transferul
din mediul înconjurător sau din alte sisteme (subsisteme) de resurse materiale şi
umane, informaţii şi tehnologii de informaţii şi comunicare, decizii, legi, hotărâri şi
servicii etc. Consecinţele acestor intrări pot fi evidenţiate prin reducerea entropiei
sistemului, dar şi prin perturbaţii în sistem care, afectând diverse elemente sau
subsisteme, pot determina disfuncţii şi chiar dezorganizarea. Măsurile interne luate
pentru protecţia sistemului de astfel de posibile perturbaţii conduc la un proces de
filtrare a intrărilor şi ca urmare sistemele cibernetico-administrative pot fi considerate
sisteme semideschise.
Ieşirile asigură transferul către mediul înconjurător sau alte sisteme (subsisteme)
de resurse materiale şi umane, servicii, informaţii şi tehnologii adaptate, programe de
acţiune, hotărâri şi decizii proprii etc.
Efectele ieşirilor asupra sistemului sunt diverse şi, uneori, chiar contradictorii, ele
putând contribui la creşterea/descreşterea entropiei sistemului, precum şi la
reducerea/mărirea gradului de organizare şi complexitate. Aceste efecte, aparent
contrare, au ca explicaţie evoluţia conexiunilor din sistem. De exemplu, simpla
reducere a personalului poate conduce la creşterea entropiei sistemului, dar dacă
aceasta este însoţită şi de implementarea unor tehnologii moderne de informaţie şi
comunicare efectul poate fi opus.
Existenţa şi dezvoltarea sistemelor cibernetico-administrative sunt strâns legate
de raportul dintre intensitatea şi varietatea intrărilor şi ieşirilor. „Sistemele în
expansiune au acest raport în favoarea intrărilor, în timp ce sistemele în regres sunt
cele în care predomină intensitatea ieşirilor“115.
 Sistemele cibernetico-administrative sunt sisteme dinamice datorită faptului că
acestea evoluează în timp, modificându-i starea, structura şi/sau comportamentul ca
urmare a unor cauze interne sau externe. Cauzele externe sunt constituite fie din
perturbaţii sau din variaţii ale intensităţii intrărilor sau ale raportului intrări/ieşiri. În
descrierea evoluţiei sistemelor dinamice variabila timp va apărea, implicit sau explicit,
ca un parametru esenţial. Cu toate că pentru nuanţarea unor analize ale sistemelor se
poate discuta despre ritmuri interne, proprii sistemelor, de scurgere a timpului, unica
lume reală în care există sistemele cibernetico-administrative ne obligă la raportarea
tuturor ritmurilor interne ale scurgerii timpului la o scală unică, considerată ca
invariant.
Sistemele cibernetico-administrative sunt sisteme dinamice continue în sensul ca
scala proprie se suprapune peste axa numerelor reale, între oricare două diviziuni ale
acesteia existând o a treia diviziune distinctă. Necesităţile de analiză a acestor sisteme
apelează, uneori, la discretizări care vor asimila procesul de evoluţie a sistemului cu o
succesiune, finită sau numărabilă, de stări. Rezultatele obţinute prin discretizare
aproximează traiectoria de evoluţie continuă a unui sistem.
 Sistemele cibernetico-administrative au caracteristicile unui sistem complex,
înţelegând aceasta prin prisma dimensiunilor, numărului de conexiuni dintre elemente,
prezenţei elementului uman. Exprimând un anumit stadiu al evoluţiei unui sistem,
complexitatea are caracter relativ, putând fi raportată la diverse trăsături ale unui
sistem. Literatura de specialitate prezintă o aşa-numită „teorie a complexităţii
sistemelor“ al cărei scop principal este „definirea şi studiul proprietăţii de
complexitate, indiferent de natura sistemului în care ea apare“116.
115
E. Scarlat, Nora Chiriţă, op. cit., p. 35.
116
E. Scarlat, Nora Chiriţă, op. cit., p.38.

59
 Presupunând că sistemul are n tipuri de elemente distincte, pentru fiecare dintre
acestea se stabileşte o mărime a complexităţii sale, si, i = 1, n , si  [0,1]. Atunci
complexitatea S a întregului sistem va fi:
 si k i
n
S= (2)
i 1

unde ki, i = 1, n , este numărul de elemente de tip i care aparţin sistemului

respectiv.
Există şi modalităţi mai complete pentru a măsura complexitatea unui sistem care
iau în seamă şi conexiunile dintre elemente. Astfel, dacă numărul de elemente ale
sistemului este N =  k i , atunci numărul maxim de conexiuni între elemente va fi
n

i 1

N(N-1).
Presupunând că numărul de conexiuni efectiv realizate în sistem este mai mic sau
egal cu M. Mărimea:

M
N ( N  1)
(3)
va fi subunitară şi va exprima raportul de conectare efectiv realizat. Atunci
complexitatea sistemului va fi dată de relaţia:
S   (1   ij  )s i k i
n n
(4)
i 1 j1

unde ij, i,j = 1, n , ij = 0, reprezintă coeficienţi de ponderare a complexităţii

conexiunilor între două tipuri, i şi j, de elemente ale sistemului. De asemenea, se
  ij  1 .
n n
consideră că
i 1 j 1

E. Scarlat şi Nora Chiriţă (1997) propun pentru (4) o formulă mai simplă:
S  (1   ) s i k i
n

i 1

În concluzie, criteriile esenţiale utilizate pentru a stabili complexitatea unui

sistem vizează numărul de elemente şi conexiunile dintre acestea. Pentru sistemele
cibernetico-administrative aceste criterii sunt insuficiente din următoarele motive:
- sistemele cibernetico-administrative se caracterizează printr-un număr mare
de conexiuni cu mediul înconjurător şi cu alte sisteme (subsisteme)
exterioare;
- caracteristică sistemelor cibernetico-administrative este prezenţa elementului
uman, el însuşi un sistem complex;
- numărul mare al stărilor posibile ale sistemului caracterizate printr-un grad
mare de nedeterminare şi incertitudine;
- mediul înconjurător al sistemului este mediul social, caracterizat, la rândul
său, de o mare complexitate şi diversitate şi de un comportament care poate
introduce frecvent perturbaţii în sistemul cibernetico-administrativ.
Presupunând că în mediul înconjurător sistemul cibernetico-administrativ poate
avea conexiuni cu m tipuri de elemente şi sisteme (subsisteme) din care efectiv
realizate sunt P, vom nota cu:

P
N Q
(5)

60
 mărimea care exprimă raportul de conectare cu mediul, efectiv realizat (Q
reprezintă numărul elementelor sau sistemelor (subsistemelor) din mediul înconjurător
care pot fi conectate cu sistemul studiat).
Complexitatea sistemului poate fi cuantificată acum prin relaţia:
S   (1   i j )   (1   i l)s i k i
n n m
(6)
11 j1 l 1

unde il, i = 1, n , l = 1, m reprezintă coeficienţi de ponderare a complexităţii

conexiunilor externe.
Utilizând criteriul general al complexităţii sistemelor, lumea reală apare ca fiind
alcătuită dintr-o ierarhie de sisteme. O asemenea ierarhie regăsim şi în cadrul
sistemelor cibernetico-administrative. Diferite lucrări de analiza sistemelor afirmă şi o
altă caracteristică posibilă a sistemelor cibernetice, care le atribuie acestora atributul de
sisteme mari. În opinia noastră, cel puţin pentru sistemele cibernetico-administrative
această caracteristică este încorporată în complexitatea acestor sisteme. Trebuie, de
asemenea, făcută distincţia necesară între complexitate şi haos.
Pe lângă proprietăţile general sistemice descrise succint până acum, sistemele
cibernetico-administrative au şi o serie de proprietăţi care decurg din apartenenţa
acestora la clasa sistemelor cibernetice. Chiar dacă sunt general valabile pentru
sistemele cibernetice, aceste proprietăţi au o notă de specificitate pentru sistemele
cibernetico-administrative pe care vom încerca să o surprindem păstrând denumirile
iniţiale, consacrate.
 Legea varietăţii necesare a fost descoperită şi enunţată iniţial de W. Ross
Ashby, fiind apoi dezvoltată şi aplicată de St. Beer.
În esenţă, legea varietăţii necesare afirmă că „varietatea la ieşirea unui sistem
poate fi modificată doar printr-o varietate suficientă la intrarea acestuia“117.
Pentru înţelegerea acestei legi este necesară introducerea conceptelor de
varietate şi constrângere în sensul în care au fost ele fundamentate de W. Ross Ashby
(1972) şi St. Beer (1994). Pentru sistemele cibernetico-administrative conceptele
respective pot fi formulate făcând trimitere la modelul logico-matematic propriu
acestui sistem.
Astfel, varietatea unui sistem va fi descrisă de numărul variabilelor
independente necesare pentru modelarea sistemului. Constrângerea apare ca o relaţie
între subsisteme care determină reducerea varietăţii unui subsistem datorită varietăţii
din celălalt subsistem. Constrângerile sunt considerate mai intense în măsura în care
ele determină reduceri mai mari ale varietăţii. Din această perspectivă ele pot fi slabe
sau tari. Ca şi în natură şi societate, în sistemele cibernetico-administrative
constrângerile iau, de regulă, forma legilor.
Raportul dintre varietate şi constrângere este un raport dinamic şi se poate
exprima cu ajutorul gradelor de libertate asociate sistemului. Un număr mare de grade
de libertate implică o varietate mare şi deci constrângeri slabe.
Caracterul dinamic al raportului dintre varietate şi constrângere este determinat
de faptul că varietatea sistemului se modifică continuu sub influenţa intrărilor.
Conform legii lui Ashby, semnul acestei modificări este numai către o varietate mai
mică, ceea ce sugerează o modalitate de a obţine un anumit nivel al complexităţii la
ieşirea sistemului prin aplicarea unor intrări (decizii, informaţii) având o anumită
varietate.

117
E. Scarlat, Nora Chiriţă, op. cit., p. 39.

61
  Legea conexiunilor inverse (feed-back) a fost formulată de N. Wiener,
fondatorul ciberneticii.
Legea conexiunilor inverse afirmă că „orice sistem cibernetic conţine cel punţin
o buclă inversă (feed-back)“118.
Aşa cum am văzut şi în subcapitolele anterioare, bucla feed-back conferă
sistemelor cibernetico-administrative posibilitatea de a-şi asigura supravieţuirea şi
perpetuarea în mediul său. Buclele feed-back constituie esenţa proceselor de
autoreglare care, descriind interacţiunile dintre elementele unui sistem, fac ca acestea
să fie mai importante decât elementele însele.
Specific sistemelor cibernetico-administrative este faptul că, datorită
complexităţii acestora, numărul lanţurilor cauzale este mare, o variabilă putând
aparţine mai multor bucle feed-back.
Interacţiunile din sistem se amplifică prin intermediul buclelor feed-back,
afectând astfel întregul sistem, precum şi dinamica sistemului şi a subsistemelor
componente.
Înţelegerea mecanismelor de funcţionare şi conducere ale sistemelor
cibernetico-administrative presupune, printre altele, determinarea structurii buclelor de

 Principiul sinergiei sau „efectul sistemic“ reprezintă abstractizarea concepţiei

feed-back.

sistemico-cibernetice şi este o consecinţă a interacţiunii dinamice dintre subsistemele

sistemului cibernetico-administrativ.
Cunoscut şi sub denumirea de „efect emergent“ sau „efect multiplicator“,
principiul sinergiei afirmă că „efectul total al interacţiunilor şi interdependenţelor
dintr-un sistem este neaditiv în raport cu efectele locale“119.
În analiza sistemelor cibernetico-administrative efectele sinergice sunt
importante, manifestându-se ca efecte complementare cu influenţă negativă sau
pozitivă datorată intercondiţionării reciproce a subsistemelor în funcţionarea
sistemelor studiate. Efectele sinergice pot fi utilizate favorabil pentru dezvoltarea
sistemelor cibernetico-administrative cu condiţia evidenţierii şi orientării acestora spre
amplificarea efectului total. Metoda cea mai des întâlnită constă în ierarhizarea
sistemelor şi efectelor, astfel încât pe fiecare nivel ierarhic să se obţină maximum de
efect sinergic posibil.
Formalizat, principiul sinergiei poate fi exprimat în felul următor pentru un
sistem S format din n subsisteme S1, S2,..., Sn:
I(S)   W I (Si )  (S1 ,...S n )
n
(7)
i 1

unde I(S) reprezintă efectul sinergic (integral) al sistemului, WI(Si) efectul local
determinat de subsistemul Si prin funcţionarea sa izolată, iar (S1,..., Sn) efectul
sinergic determinat de funcţionarea inderdependentă a subsistemelor sistemului

 Principiul complementarităţii externe este o consecinţă a interacţiunii

cibernetico-administrativ.

dinamice dintre sistemul cibernetico-administrativ şi mediul său care determină şi

integrarea acestuia în sistemul social global.

118
E. Scarlat, Nora Chiriţiă, op. cit., p. 41.
119
E. Scarlat, Nora Chiriţiă, op. cit., p. 42.

62
 Principiul complementarităţii externe afirmă că „orice sistem cibernetico-
administrativ constituie un element (subsistem) al cel puţin unei bucle feed-back dintr-
un sistem cibernetic de ordin superior“.
Corelând şi cu legea conexiunilor inverse, ieşirile unui sistem cibernetico-
administrativ vor influenţa intrările altor sisteme cibernetice, realizându-se astfel un
lanţ de sisteme şi subsisteme ce acoperă integral sistemul social global. Deci, aşa cum
remarcă şi susţine şi L. von Bertalanffy (1993), în jurul nostru regăsim numai sisteme
care compun la rândul lor alte sisteme, determinând conexiuni multiple şi extrem de
complexe.
Prin prisma principiului complementarităţii externe pentru sistemul social
global sau societatea în ansamblul său care integrează sistemul cibernetico-
administrativ, putem pune în evidenţă trei niveluri relevante:
sistemul social global, considerat ca un sistem maximal, ce poate fi analizat
relativ izolat, constituindu-se într-un sistem de referinţă;
mediul ambiant, alcătuit din sisteme sociale cu care sistemul cibernetico-
administrativ are conexiuni directe sau interdependente;
complementul extern, format din sistemele sociale cu care sistemul cibernetico-
administrativ considerat nu are legătură directă.
Ca urmare a acestei descompuneri se creează posibilitatea analizei şi modelării
izolate a sistemului cibernetico-administrativ. În acelaşi timp trebuie să evidenţiem şi o
consecinţă generală a aplicării principiului complementarităţii externe la decompoziţia
şi descentralizarea sistemelor după anumite criterii. Decompoziţia nu este unică, ceea
ce demonstrează flexibilitatea şi adaptabilitatea principiului introdus.
Analize şi concluzii similare pot fi realizate şi în cazul în care sistemul

 Legea entropiei negative are puternice rădăcini în termodinamică, mai precis în

cibernetico-administrativ este un subsistem al unei întreprinderi economice.

al doilea principiu al termodinamicii formulat de R. Clausius (1850). Prelungirea

efectelor acestui principiu către sistemele cibernetico-administrative are la bază
constatarea că „degradarea universului este şi mai întinsă decât cea preconizată de
termodinamica clasică: ea afectează nu numai energia, ci şi structurile materiale“120.
Sintetic, principiul poate fi reformulat pentru sistemele sociale astfel: „în societate
ordinea tinde, în permanenţă, să se transforme în dezordine“. În acest cadru, apare
drept natural ca entropia să fie redefinită „ca măsura gradului de dezordine“121, iar
sintropia, ca măsură a gradului de organizare. În termeni generali, dezordinea este
totuşi o noţiune relativă. Un sens exact al acestei noţiuni se poate defini numai în
raport cu un obiectiv sau cu un scop. Apare deci firească preocuparea pentru studiul
entropiei sistemelor cibernetico-administrative. De altfel, „starea entropică este
proprietatea generală a sistemelor cibernetice de a conţine, în interiorul lor, perturbaţii
care tind să se opună finalizării acţiunilor specifice sistemului“122.
Legea entropiei afirmă că entropia creşte permanent şi ireversibil.
În sistemele cibernetico-administrative starea entropică exprimă esenţa unui
proces complex de degradare calitativă continuă şi irevocabilă, în timp, a potenţialului
de resurse existent, de transformare a ordinii în dezordine. Mai precis, în aceste
sisteme, stările entropice pot frâna desfăşurarea normală şi obţinerea rezultatelor
programate în diferite domenii.

120
N. Georgescu-Roegen, „Legea entropiei şi procesul economic“, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 253.
121
P.W. Bridgman, „The Nature of Thermodynamics“, Cambridge Mass, 1941, p. 166.
122
Dicţionar de economie politică, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 300.

63
 În altă ordine de idei, L. Brillouin (1956) afirmă că entropia măsoară „o lipsă de
informaţie“123 sau, altfel spus, informaţia corespunde unei entropii negative, denumită
negentropie. „Negentropia (N) reprezintă calitatea unei energii şi trebuie să
descrească întotdeauna“124.
În consecinţă, în sistemele cibernetico-administrative, „organizarea şi
funcţionarea subsistemelor componente ca şi a întregului sistem se pot considera
dependente de cantitatea de informaţie existentă, deci cu cât entropia informaţională
este mai mică cu atât cantitatea de informaţie acumulată este mai mare şi, deci,
sintropia informaţională creşte, ceea ce înseamnă că raportul dintre sintropie şi
entropie informaţională condiţionează direct aceste sisteme“125. Ca urmare, pe baza
schimbului permanent de informaţii şi tehnologii, sistemele cibernetico-administrative
îşi sporesc ordinea interioară, micşorându-se entropia.
O cale de reducere a entropiei „este de a reduce entropia din fiecare subsistem
şi/sau entropia legăturilor dintre subsisteme“126. Există, de asemenea, o legătură directă
între calitatea deciziei şi nivelul entropiei sistemului şi, ca urmare, este recomandabil
ca informaţiile care stau la baza fundamentării deciziilor să fie culese din punctele cu
cea mai mică entropie.
Pentru sistemele cibernetico-administrative, principiul entropiei negative afirmă
că în aceste sisteme „există tendinţa ca gradul de organizare să crească o dată cu
creşterea cantităţii de informaţie înmagazinată în sistem, deci negentropia
informaţională a acestor sisteme scade“127.
Principiul entropiei negative determină sau poate fi reformulat sub forma
caracterului antientropic al sistemelor cibernetico-administrative care afirmă
posibilitatea perfecţionării conducerii şi reducerea gradului de dezorganizare internă
prin „ameliorarea proprietăţilor structurale şi a celor informaţional-decizionale,
precum şi prin intensificarea schimbului de informaţii şi a conexiunilor cu mediul“128.
Am afirmat anterior că sistemele cibernetico-administrative au o serie de
proprietăţi sau decurg din apartenenţa lor la un subspaţiu social. Principalele
proprietăţi desprinse din această perspectivă relevă că sistemele cibernetico-
administrative sunt sisteme sociale, ierarhizate şi au caracter informaţional-decizional.
 Sistemele cibernetico-administrative sunt sisteme sociale reprezintă o afirmaţie
menită să atragă, încă o dată, atenţia asupra caracterului eminamente social al
acţiunilor administrative, indiferent de locul sau domeniul în care se desfăşoară
acestea. De fapt, una din ideile de bază ale acestei lucrări este cea a integrării analizei
sistemelor cibernetico-administrative într-un demers mai general şi mai generos, cum

 Sistemele cibernetico-administrative au o structură ierarhică mixtă datorită, pe

este cel al analizei sistemelor sociale.

de o parte, apartenenţei lor la sistemul social global, iar, pe de altă parte, datorită
organizării acestora ca sisteme complexe cu misiunea de a administra şi, în consecinţă,
de a asigura transferul şi realizarea deciziilor administrative între decident (structuri
politice, manageri etc.) şi elementele spaţiului social căruia aparţin (cetăţeni, angajaţi
ai unor întreprinderi etc.). Sistemele care au o structură ierarhică au fost descrise de
123
Brillouin, L. „Science and information theory“, Academic Press Inc. Publishers, New York, 1956, p.8.
124
Brillouin, L., op. cit., p. 12.
125
E. Scarlat, Nora Chiriţă, op. cit., p. 45.
126
M. Păun, op. cit., p. 51.
127
D. Marin, E. Scarlat, Gh. Oprescu, A. Andrei, „Curs de cibernetică economică“, partea I, ASE, Bucureşti,
1993, p. 25.
128
M. Păun, op. cit., p. 53.

64
numeroşi autori, referirile particulare fiind făcute pentru ca funcţionarea organizaţiilor
al căror model sistemic este apropiat de cel al sistemelor cibernetico-admistrative.
Structura ierarhică mixtă a sistemelor cibernetico-administrative se obţine utilizând
principiul decompozabilităţii sistemelor şi ierarhizarea subsistemelor obţinute pe
criteriile complexităţii şi al funcţionalităţii acestora.
 Caracterul informaţional-decizional este o proprietate „definitorie pentru
sistemele cu autoreglare“129 care afirmă rolul decisiv al informaţiei pentru funcţionarea
sistemelor cibernetico-administrative.
Informaţia şi tehnologiile de informaţie şi comunicare trebuie privite nu numai ca
intrări/ieşiri ale sistemului în raporturile sale cu mediul, dar şi ca un subsistem al
sistemului cibernetico-administrativ, care asigură funcţionarea optimă a subsistemelor
interconectate, precum şi transmiterea feed-back-ului către subsistemele de decizie de
la un anumit nivel ierarhic.
În acelaşi timp, pentru sistemele cibernetico-administrative procesul decizional
are o specificitate aparte, fiind constituit, de regulă, din mai multe cicluri procedurale
„ale căror componente de bază sunt: decizia, acţiunea şi efectul (consecinţa)“130. Mai
mult decât pentru alte tipuri de sisteme, procesul decizional în sistemele cibernetico-
administrative utilizează analiza sistemică, modelarea şi previziunea, bazate pe situaţia
informaţional-decizională a sistemului la un moment dat şi urmărind realizarea
obiectivelor acestuia.

Teme de reflecţie:
1) Definiţi noţiunile de administraţie şi sistem administrativ.
2) Enunţaţi şi prezentaţi cele trei puncte de vedere ce trebuie adoptate pentru
analiza unui sistem administrative.
3) Explicaţi principalele concepte utilizate în definirea sitemului general.
4) Ce înţelegeţi prin sistem deschis, dinamic, complex şi autoreglabil?
5) Enunţaţi legea entropiei negative.

Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ani Matei, Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică,
Bucureşti 2003.
Opţională
- E. Scarlat, Nora Chiriţă, „Bazele ciberneticii economice“, Editura
Economică, Bucureşti, 1997;
- H. Ene, „Teoria reglării sistemelor sociale“, Editura Academiei, Bucureşti,
1972;
- I. Alexandru, „Curente de gândire privind administraţia publică“, Editura
Economică, Bucureşti, 2000;
- I. Deleanu, „Introducerea în teoria reglării sistemului organelor statului
român“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;
- M. Păun, „Analiza sistemelor economice“, Editura All-Educational S.A.,
Bucureşti, 1997;
- N. Wiener, „Cibernetica“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966;
- W. Ross-Ashby, „Introducere în cibernetică“, Editura Tehnică, Bucureşti, 1972.
129
M. Păun, op. cit., p. 53.
130
Idem.

65
 SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu abordarea sistemică a administraţiei

publice şi a societăţii.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
- Să cunoască Modelul sistemic Decleris al administraţiei publice;
- Să înţeleagă cum se realizează controlul social prin lege;
- Să cunoască şi să poată explica Sistemul politicilor publice propus de
Decleris;
- Să ştie care sunt conexiunile teoriei generale a sistemelor cu teoria şi
practica juridică;
- Să poată definii conceptul de sistem juridic;
- Să cunoască şi să poată definii subsistemele sistemului social;
- Să poată explica dualismul sistemic al administraţiei publice;
- Să ştie din ce este compus sistemul autorităţilor administraţiei publice
din România.

Ultimele decenii ale secolului XX relevă ca preocupări importante ale

cercetătorilor şi specialiştilor, oamenilor politici sau guvernanţilor, acelea privind
elaborarea unor modele ale administraţiei publice. Fie că este vorba de modele
europene menite să contribuie la o reală integrare europeană, politică, economică,
culturală etc., sau modele regionale mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, problemele
principale care se pun privesc existenţa unor asemenea modele, precum şi realizarea
lor faptică.
Abordarea sistemică a administraţiei publice oferă fundamentul unui demers
consistent şi riguros pentru un model ideal al administraţiei publice care să însumeze
toate avantajele – deziderate pentru orice administraţie, adică: naţionalitate, eficacitate,
servire optimă a cetăţenilor etc.131
Nu ne vom preocupa aici de dificultăţile majore, chiar imposibile, de obţinere a
unui asemenea model, ci vom încerca să susţinem, argumentat, necesitatea aplicării
analizei sistemice ca metodă de cercetare a fenomenelor şi proceselor administrative.
Vom înţelege prin administraţie publică „acea activitate care constă, în principal, în
organizarea şi asigurarea executării, dar şi în executarea nemijlocită a prevederilor

131
I. Alexandru, „Structuri, mecanisme şi instituţii administrative“, vol. II, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p.
140.

66
Constituţiei, ale tuturor actelor normative şi ale celorlalte acte juridice emise de
autorităţile statului de drept“132.
Dar, aşa cum relevă profesorul I. Alexandru (2000), „pentru a preciza rolul
administraţiei publice în condiţiile statului de drept este necesară o analiză sistemică,
mai cuprinzătoare, care – depăşind analiza structurală şi funcţională – urmăreşte
studierea relaţiilor dintre elementele sistemului, precum şi dintre acestea şi întregul său
şi celelalte elemente ale sistemului social. În acest fel este posibil a se face distincţia
între relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate relativ stabile, fiind
consacrate, mai ales, în norme juridice) şi relaţiile sistemului cu mediul social
înconjurător“133.
3.1. Necesitatea abordării sistemice a administraţiei publice
Susţinerea necesităţii abordării sistemice a administraţiei publice este prezentată
succint şi într-o serie de studii recente care aparţin unor personalităţi consacrate şi
recunoscute în domeniu. Dintre acestea remarcăm lucrarea profesorului elen J.M.
Decleris „Teoria sistemelor pentru administraţie publică. Probleme principale“ 134.
Concepţia lui Decleris relevă următoarele:
 O teorie integrală a sistemelor este extrem de necesară în administraţia
publică. În timp ce organizaţiile private şi organizaţiile non-profit erau dornice să
primească şi chiar să experimenteze teoria generală a sistemelor, administraţia publică
a arătat numai un interes parţial pentru aceasta, prin adoptarea şi adaptarea la nevoile
reale a unor metode şi tehnici de analiză sistemică, în special sisteme de management al
informaţiilor, sisteme suport al deciziilor, analiză politică, metode de evaluare etc. Este
de remarcat faptul că această recepţionare parţială a abordării sistemice a avut loc în ţări
cu o tradiţie moderată în administraţia publică, ca de ex. cele anglo-saxone, în timp ce
ţările de pe continent au rămas puternic ataşate la cultura versus „Dreptului
administrativ“. O asemenea dezvoltare a dat pe moment impresia că este o problemă de
„Teoria generală a sistemelor“, versus „Dreptului administrativ“, dar recenta „reînnoire
administrativă“ franceză (începută în 1989) şi Primul Program Grecesc de Reformă
Administrativă (1992) au arătat convingător că abordarea sistemelor nu este
incompatibilă cu „Dreptul administrativ“.
 De fapt, analiza sistemică este foarte necesară în administraţia publică
datorită complexităţii, în creştere, a problemelor publice. Datorită magnitudinii lor,
actualele probleme publice par pe moment dificile şi multe persoane vorbesc de o nouă
eră de „neguvernabilitate“ şi haos sau cel puţin o „adversitate“ persistentă. Nu se pune
totuşi aşa problema. Incertitudinea prezentă şi confuzia nu trebuie atribuite unei
întârzieri semnificative în sistematizarea administraţiei publice. Complexitatea poate fi
cucerită prin complexitate, iar teoria sistemelor reprezintă singurul răspuns la
întrebarea: cum poate moderna administraţie publică să se ridice la aşteptările
utilizatorilor de servicii furnizate de aceasta?
Nu este o problemă de a reduce domeniile activităţilor statului, aşa cum au
considerat unii economişti, ci este un aspect referitor la îmbunătăţirea serviciilor
administrative cu ajutorul ştiinţei sistemelor şi al inovaţiilor tehnologice, adică al
tehnologiilor informaţiei.
132
Al. Negoiţă, „Drept administrativ“, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p.3.
133
I. Alexandru, „Curente de gândire privind administraţia publică“, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 21.
134
Justice Michael Decleris este vicepreşedinte al „The Helelnic Council of State“, preşedinte al „The Scientific
Board“ şi profesor la „The Hellenic National School of Public Administration“, precum şi Universităţile L.L.M.,
J.S.D. (Yale). Lucrarea „Systemic Theory for Public Administration. Main Problems“, a fost publicată în
volumul „Deuxième école européene de systémique“, Strasbourg, France, 1992, p. 149-153.

67
  Referindu-se la problema „modelului“ administraţiei publice. Decleris (1992)
consideră că: „o ştiinţă a sistemelor valoroasă, care să-şi merite numele, pentru
administraţia publică trebuie să înceapă cu un model de sistem satisfăcător al acesteia.
Trebuie să identificăm administraţia publică în sistemul mai larg al guvernării,
cunoscut ca „stat“ în dicţionar. Aceasta ne permite să delimităm graniţele
administraţiei publice şi să descriem conexiunile sale cu celelalte subsisteme ale
statului“135. Un astfel de model a fost propus chiar de Decleris (1986). În conformitate
cu acest model, administraţia publică este cel mai important procesor al cererilor
(intrărilor) de valoare în sistemul de guvernare, cereri care variază în raport cu
complexitatea socială . Asemenea cereri de valoare sunt generate de problemele
publice, iar procesarea lor reprezintă un tip de conversie în cantitate sau/şi calitate
printr-o serie de decizii publice.
În această serie de decizii, care aparţin diverselor componente ale sistemului de
guvernare, deciziile aparţinând Procesorului Public se referă fundamental la faza de
implementare, care presupune elaborarea politicii la scară mică şi putere discreţionară.
Totuşi, modelul sistemului arată clar impactul administraţiei publice asupra
programării cererilor procesate şi astfel interdependenţa proceselor de elaborare şi
implementare a politicilor publice.
Această observaţie fundamentală oferă semnificaţia modernă a separării pu-
terilor în stat şi relevă importanţa administraţiei birocratice în societăţile complexe.
La fel de importante sunt şi interacţiunile administraţiei publice cu
componentele Filtru şi Control, verificate de mass-media, grupurile de interese (Filtru) şi instanţele
juridice în întregul proces de elaborare a politicii (fig. 1).

Elaborarea
politicilor

intrări
Filtru Procesor Control ieşiri
cereri de Programare politici
public
valoare publice

Fig. 1. Modelul sistemic Decleris al administraţiei publice

Acest model, de bază, al administraţiei publice trebuie însoţit de un model
detaliat care să releve:
a) structura sa internă;
b) reţeaua de politici publice, care fac obiectul unei administraţii specifice.
Ambele modele pot varia în spaţiu sau timp şi sunt acum într-un proces
continuu de reformare administrativă.
 Pentru proiectarea modelelor structurale detaliate ale unei administraţii
specifice se pot lua în considerare concluziile teoriei organizaţionale. Decleris atrage
atenţia că „trebuie să avem în vedere că, deşi unele principii organizaţionale sunt
valabile în administraţia publică, aceasta este o organizaţie cu calităţi emergente
proprii în cadrul cărora căutarea interesului public prin mijloace şi proceduri adecvate
este cea mai importantă calitate“136. Această consideraţie stabileşte limitele tendinţei
prezente de a aborda toate organizaţiile, atât publice, cât şi private, pe acelaşi picior de
egalitate.

135
J. M. Decleris, op. cit., p. 149.
136
J. M. Decleris, op. cit., p. 150.

68
 Alte calităţi emergente importante ale administraţiei publice consideră a fi
ierarhia şi continuitatea.
Modelele de sistem structural ale administraţiei publice trebuie să reflecte
calităţile acesteia.
 Cu toate acestea, integralitatea modelului administrativ public încă lipseşte.
Structurile existente s-au dezvoltat de-a lungul secolelor într-un mod empiric şi
fragmentat, iar totalitatea lor este departe de a fi un model pentru un sistem naţional şi
coerent de acţiune.
Reforma este necesară nu numai în sistemele spaţiale (de ex. deconcentrare)
dar, de asemenea, şi în proiectarea şi coordonarea numeroaselor structuri, mecanisme
şi instituţii ale administraţiei publice, având în vedere amplele potenţiale de
comunicare oferite de tehnologia informaţiei.
Structurile administrative prezente sunt atât de numeroase şi mari, încât numai

 A doua categorie de modele sistemice necesară în administraţia publică

un model de sistem poate ajuta la ordonarea conglomeratului total.

trebuie definită ca funcţională, termen ce se referă la scopurile şi obiectivele elaborării

politicii publice. În logica sistemelor, modelele funcţionale le preced pe cele
structurale, care sunt proiectate numai după stabilirea celor funcţionale.
Reţeaua de bază a politicilor publice ce vor fi realizate de administraţia publică
reprezintă un asemenea model funcţional predominant şi are ca scop clarificarea
interrelaţiilor dintre aceste politici.
Realitatea confirmă faptul că foarte puţine administraţii publice au o vedere de
ansamblu a activităţilor lor, transpusă într-un model semnificativ. În consecinţă, puţine
guverne au o idee coerentă privind impactul real al politicilor lor asupra societăţii. În
asemenea condiţii, nici un control efectiv nu este operabil.
În Decleris (1991) s-a propus un model simplificat al politicilor publice, bazat
pe un sistem cu şapte componente care include:
sistemul valorilor (politici ale drepturilor omului, împotriva criminalităţii, în
favoarea artelor etc.);
comunicare socială (politici ale educaţiei, ştiinţei, cercetării şi tehnologiei,
mass-media etc.);
ierarhie socială (politică socială, sănătate, locuinţe etc.);
guvernare (organizarea statului, politica bugetară şi fiscală, reforma
administraţiei etc.);
controlul mediului (politica mediului, management agrar, planificare urbană şi
regională, dezvoltarea durabilă, politică economică etc.);
sisteme afective (politica familială, politici etnice etc.);
personalitate (libertatea individuală, creativitate etc.).

69
 Drepturile
Sistemul omului
valorilor Politică
penală

Politici
Comuni-
ale
Politică care
educaţiei
socială Ierarhie socială şi ştiinţei
socială
reforma
adminis-
trativă
SISTEM Politica
DE externă
GUVERNARE

Politica mediului, Sistem

politica urbană, de
politica economi- mediu
că, finanţe publice
Sisteme Politica
afective familială

Drepturile Persona-
omului litate

Legendă: zona autonomă

zonă reglementată de lege

Fig. 2. Sistemul politicilor publice (Decleris – 1989)
Un asemenea model de sistem al politicilor publice corespunde unui model de
sistem operaţional al complexului social, propus de Decleris (1986).
Se ajunge, astfel, la concluzia că guvernele viitoare nu vor putea conduce efectiv
şi eficient fără conturarea domeniului social de acţiune şi proiectarea unui sistem
integrat al politicilor lor publice (fig. 2).
Summit-ul de la Rio (5-14 iunie 1992), care a votat Agenda 21 – document
monumental pentru politicile guvernamentale ale secolului XXI în vederea realizării
scopului general de „dezvoltare durabilă“, este considerat de Decleris „un triumf al
ştiinţei sistemelor, o dovadă certă că supravieţuirea umană şi progresul depind de
sistematizarea politicilor publice“137.
 Al treilea domeniu al analizei sistemelor administraţiei publice se referă la
aspectele procedurale şi metodologice ale elaborării politicilor publice. Necesarele
coduri de „Drept administrativ“ şi „Procedură administrativă“, care stabilesc cadrul
legal pentru protecţia cetăţenilor sunt acum completate cu analize politice, tehnici de
previziune şi evaluare, analize cost-beneficiu şi un ansamblu de metode şi tehnici
137
J. M. Decleris, op. cit., p. 151.

70
aplicate, centrate pe conceptul de sistem, care urmăresc asigurarea efectivităţii şi
eficienţei în acţiunea administrativă.
În acest fel se realizează o guvernare ştiinţifică: politicile publice nu mai sunt
doar rezultatul unor compromiteri improvizate, ele au tendinţa de a deveni rezultatul
unei proiectări sistemice elaborate.
 Metodele şi tehnicile sistemice, bazate pe aplicarea principiilor de drept public
în proiectarea şi implementarea politicilor publice, proliferează acum rapid.
„Managementul public“ este un termen la modă acum, care sugerează o fuziune
declarată a administraţiei publice cu managementul. Este o alternativă de preferat faţă
de unicitatea proclamată a managementului în toate tipurile de organizaţii. Din nou,
calităţile emergente ale sistemului administraţiei publice nu trebuie trecute cu vederea
în orice model de politică. În multe situaţii, efectivitatea în acţiunea administrativă era
asigurată prin constrângere, impusă de putere. Nu mai este valabil acest lucru.
Constrângerea rămâne ultimul argument al acţiunii statului; autoritatea privind
elaborarea politicii publice depinde din ce în ce mai mult de raţionalitate şi de
rezultatele nete.
Metodele şi tehnicile sistemice sunt importante deoarece tind:
să asigure participarea cetăţenilor la elaborarea politicilor publice şi respectarea
acestora;
să producă rezultatele dorite;
să reducă costul social al oricărei politici.138
 Comunicarea şi procesarea informaţiilor reprezintă al patrulea domeniu al
administraţiei publice în care ştiinţa sistemelor este utilă.
Datorită complexităţii lor, rezolvarea problemelor publice necesită procesarea
unor cantităţi uriaşe de informaţii, imposibilă fără suport tehnologic.
Contribuţia ştiinţei sistemelor constă în ingineria de software, unde o varietate de
programe sunt proiectate pentru a mânui, în mod riguros, volume impresionante de
informaţii. Acestea reprezintă ceva mai mult decât cucerirea cantităţii; înseamnă că
raţionalitatea şi controlul în elaborarea politicilor publice sunt, de asemenea, deservite
eficient.
Este un domeniu al cunoaşterii care evoluează rapid: de la sisteme de
management al informaţiilor la sisteme suport pentru decizie şi mai departe la sisteme
expert şi la noi reţele neurale – toate aceste mijloace de sprijin, puternice, sunt
disponibile decidenţilor în organizaţiile publice.
O parte semnificativă a rutinei de rezolvare a problemelor a fost preluată de
maşini, în timp ce alte echipamente inteligente pot intensifica creativitatea managerilor
publici. Deşi în prezent accentul se pune încă pe managementul informaţiei, pe
computerizarea textelor juridice şi a tranzacţiilor legale de ex., programele mai
ingenioase care se referă la analiza impactului politicilor publice şi sisteme dinamice
vor deschide cu siguranţă noi căi de gândire asupra problemelor publice complexe.
 Oricât ar fi de elaborate, modelele de sisteme în administraţia publică se referă
în final la analiza fiinţelor umane, care prin definiţie şi datorită autonomiei lor inerente
au o slabă controlabilitate, în comparaţie cu maşinile fabricate de om.
Pentru a activa orice organizaţie, nu trebuie doar să fie proiectate raţional
structura şi activităţile unui asemenea sistem, ci trebuie, de asemenea, să fie antrenată
acţiunea umană.

138
J. M. Decleris, „Systems Gouvernance“, Sakkoulas, Athens, 1989, p. 89.

71
 Aparent, acest lucru era evident în trecut şi administraţia publică era mulţumită
să elaboreze coduri ale funcţionarilor publici, care să încorporeze un sistem rudimentar
de recompense şi sancţiuni.
În societatea actuală se caută modalităţi mai complexe de cooperare umană şi
este necesară o adevărată ştiinţă a sistemelor de control al comportamentului.
Cibernetica reprezintă o parte integrantă a ştiinţei sistemelor şi este extrem de
oportună, o utilizare fructuoasă a principiilor sale. În prezent, managementul resurselor
umane se bazează pe un ansamblu de cunoştinţe, împrumutat din ştiinţele sociale,
psihologie, fiind suplimentat de reţete de bun simţ pentru asigurarea motivării,
productivităţii şi conducerii.
Sarcina ştiinţei sistemelor este să dezvolte o teorie coerentă a sistemelor de
control al comportamentului, care să aibă un caracter aplicat.
Administraţia publică este cel mai mare angajator şi milioane de oamenii petrec o
mare parte a vieţii lor în multiplele sale organizaţii. Viaţa în organizaţiile publice şi
relaţiile cu publicul în general trebuie studiate serios înainte de a prescrie modele de
comportament uman în organizaţie.
Domeniile cu preocupări speciale în administraţia publică se referă nu numai la
menţinerea relaţiilor de autoritate în societate, dar şi la motivarea inteligentă a
performanţei agenţiilor publice.
Având în vedere omniprezenţa conflictului, în şi în afara administraţiei publice,
modelele sistemice pentru negociere şi managementul conflictului trebuie să aibă o
prioritate pentru proiectanţii şi analiştii de sistem.
În concluzie, studiul prezentat de Decleris arată că ştiinţa sistemelor pentru
administraţia publică se află încă într-o etapă de elaborare. Decleris realizează o
delimitare a domeniilor spre care trebuie orientată abordarea sistemică, astfel încât să
se poată proiecta un model sistemic al administraţiei publice care să ofere bazele unei
mai bune guvernări în orice societate.
3.2. Extinderea abordării sistemice către ştiinţele juridice
Un domeniu important al analizei sistemelor administraţiei publice îl constituie
studierea conexiunilor cu sistemul juridic cu care sistemul administraţiei publice se
intersectează. Abordarea sistemică a societăţii, în ansamblul său, creează posibilitatea
şi necesitatea utilizării analizei sistemice ca metodă de cercetare în ştiinţele juridice.
Concluziile vor fi relevante pentru controlul şi reglarea prin lege a administraţiei
publice, proiectarea şi evaluarea subsistemului legislativ propriu administraţiei publice
şi a contenciosului administrativ, reglementarea raporturilor administrative publice cu
cetăţeanul, fundamentarea juridică a răspunderii autorităţilor administraţiei publice etc.
Un asemenea demers aparţine lui L. Mehl în „Sistemică şi drept“139. L. Mehl
abordează, într-o manieră sistematizată, conexiunile implicite sau explicite dintre
teoria generală a sistemelor şi procesul juridic înţeles în întreaga sa complexitate şi
interdependenţă cu mediul înconjurător social.
 Posibilele conexiuni ale teoriei generale a sistemelor cu teoria şi practica
juridică

139
Lucien Mehl, consilier de stat onorific al Guvernului Francez, este autor a numeroase studii privind abordarea
sistemică a acţiunii administrative. Unul dintre acestea a fost deja citat în lucrarea de faţă „Pour une theorie
cybernétique de l’action administrative“, Mouton, La Haye, 1966, p. 781-833. Studiul la care ne referim aici
„Systemics and Law“ a fost prezentat de autor la „Deuxième école européene de systemique“organizată la
Strasbourg în 1992 sub patronajul UNESCO şi al Ministerului Educaţiei Naţionale al Franţei. Studiul apare în
volumul cu acelaşi titlu coordonat de Evelyne Andreevsky, Lucien Mehl şi Lionel Saint-Paul, p. 211-222.

72
 Oricare ar fi aspectele sub care considerăm dreptul, ca disciplină ştiinţifică sau
simplă practică, într-o primă abordare se pare că dreptul este departe de teoria generală
a sistemelor.
În concepţia multora, această teorie generală a sistemelor evocă modele teoretice,
cu scopul de a reprezenta fenomene fizice sau de a construi modele de previziune-
decizie în domeniul tehnologic sau economic. Contribuţia analizei sistemice în
biologie şi medicină este recunoscută, iar psihologia are afinităţi cu analiza sistemică.
Legăturile cu ştiinţele sociale sunt mai puţin evidente şi sunt uneori contestate. Mai
concludent, există îndoieli că se pot implementa în ştiinţele juridice aplicaţiile teoriei
generale a sistemelor.
Cunoştinţele juridice, reprezintă deseori o „practică teoretizată“, iar practicienii,
aparent, nu elaborează sisteme pentru procesul legislativ, pentru a judeca sau decide.
 Acest scepticism nu este totuşi fundamentat 140. Aplicaţiile ştiinţei sistemelor
au o arie de aplicare foarte generală. Această ştiinţă se referă la toate cunoştinţele
umane şi la toate activităţile umane.
Se poate afirma că grupurile sociale sau organizaţiile, importanţa sau
complexitatea care sunt foarte variabile, pot fi studiate în termeni de sisteme, acest
ultim cuvânt fiind luat în sensul precis pe care îl are în teoria sistemelor, adică o
mulţime de elemente asamblate împreună. Nu este suficient să adăugăm că aceste
elemente sunt diverse şi variabile şi se află într-o situaţie de interacţiune. Cuvintele
„mulţime“ şi „elemente“ pot conduce la interpretări greşite141 dacă sunt luate numai în
sens matematic. Nu numai că un sistem reprezintă o totalitate, un întreg, dar
componentele, subsistemele sale pot să nu fie denumite „elemente“. Ele, în general, nu
sunt elementare şi, în plus, proprietăţile fiecărei componente derivă parţial din
influenţele pe care această componentă le suferă întreprinde în interiorul sau exteriorul
sistemului142.
Pentru a înţelege, a stăpâni şi conduce un sistem trebuie considerate aspectele
reale diverse: ce fel de „obiect“ este mediul său, finalitatea sa, adică scopurile,
activităţile sau funcţiile şi procesele structura şi organizarea, evoluţia 143. Aceste
observaţii sunt generale, dar ele sunt relevante, în particular, dacă obiectul abordării
sistemice este dreptul. Sistemul juridic nu este limitat la un „set normativ“ (un set de
reguli juridice), ci este compus din subsisteme, fiind de asemenea conectat cu alte
sisteme, sau cel puţin cu domenii sociale diverse. Organizarea politică, administraţia
publică, reţeaua economică, mentalităţile de grup, moralul poartă amprenta regimului
juridic, şi reciproc, acesta reprezintă o reflectare a acestor instituţii sau reprezentări
sociale şi a modelelor de comportament.
 În altă ordine de idei, practica juridică nu este străină de analiza sistemică.
Dacă modelul sistemic, în procesul juridic, este în general implicit,
comportamentul sistemic, poate fi observat în activitatea celor care fac legile, a
judecătorilor, decidenţilor, în afaceri sau în activităţi administrative.
Deciziile luate în acest domeniu au o natură complexă, incluzând diverse aspecte:
tehnice, economice, politice şi juridice.

140
J. L. Vullierme, „Système social et système politique“, în „Systémique, théorie et applications“, GESTA,
1992, p. 276.
141
B. Paulre, „L’entreprise-système, în „Systémique, théorie et applications“, GESTA, 1992, p. 262.
142
J.L Le Moigne, „La théorie du système générale, PUF, Paris, 1990, p. 62.
143
J.L. Le Moigne, op. cit., p. 18.

73
  Pentru a descrie relaţiile dintre analiza sistemică şi drept, din punct de vedere
teoretic şi practic, se vor analiza noţiuni fundamentale: noţiunea de sistem juridic,
noţiunea de control juridic (sau regulament juridic), cele de complexitate socială şi
juridică.
Sistemul juridic este un sistem, accepţiunea acestui cuvânt în teoria sistemelor
reprezentând ansamblul faptelor juridice şi relaţiilor cu celelalte domenii sociale.
Controlul juridic este diferenţa specifică a controlului social; controlul juridic
reduce varietatea comportamentelor individuale şi de grup pentru a asigura ordinea
socială. Concomitent, acesta trebuie să garanteze libertatea, în sensul de autonomia pe
care indivizii şi grupurile sunt îndreptăţiţi să o aibă în decizie şi acţiune.
Analiza sistemică va evidenţia modalităţile prin care sistemul juridic este capabil
să stăpânească, într-o anumită măsură, complexitatea sistemului social. Sistemul
juridic prezintă o structură cu un mecanism cu triplu control. Este deci complex, astfel
încât legea este aplicabilă.
 Imperfecţiunile sistemului juridic se manifestă prin insuficienta stăpânire a
complexităţii sociale, a cărei cauză este de fapt, precum şi insuficienta stăpânire a
complexităţii sistemului juridic. Teoria generală a sistemelor este capabilă să ofere
perspective de îmbunătăţire a controlului juridic.
 Conceptul de sistem juridic
De regulă, în vocabularul juriştilor sau al opiniei publice expresia „sistem
juridic“ (sau sistem de drept) este în general utilizată pentru a denumi setul de norme
juridice (ansamblul de legi, ordine, decrete sau regulamente) care sunt valabile într-o
ţară (sau eventual într-un grup de ţări). Această accepţiune strictă a sistemului juridic
nu este suficientă într-o abordare sistemică. Într-un asemenea demers, referitor la
structura şi funcţionarea instituţiilor şi proceselor juridice, este necesar să luăm în
considerare diferite domenii ale realităţii sociale, adică, nu numai domeniul normativ,
dar şi domeniul instituţional (politico-administrativ), economic şi psihosociologic.
După o sumară descriere a acestor domenii, vom încerca să arătăm interesul teoretic şi
avantajele practice ale unei asemenea concepţii extinse.
I. Descrierea diferitelor domenii de analiză
 Domeniul normativ se constituie dintr-un set de diferite categorii de norme,
care au fost deja enumerate. Acest set de norme are, desigur, o structură ordonată, iar
conţinutul său prezintă, în ciuda unor anumite imperfecţiunii, un nivel înalt de coerenţă
sau consistenţă.
De exemplu, legislaţia de reglementare şi jurisprudenţă este în conformitate cu
dreptul constituţional sau principiile generale ale dreptului. Dacă un text de importanţă
şi rang înalt se întâmplă a fi modificat, această măsură are influenţă imediată în textele
de rang inferior care sunt legate de acesta. Dacă noi considerăm setul normativ nu
numai ca o colecţie de reguli, mai mult sau mai puţin fixă, dar ca o totalitate supusă
variaţiilor datorate deciziilor care emană de la autorităţile politice şi administrative şi
supusă adaptărilor necesare, acest set normativ capătă atributele unui sistem. Mai

 Sistemul juridic general include instituţiile politice şi administrative, care

precis, este un subsistem al sistemului general juridic.

sunt de asemenea definite, cel puţin în parte, de lege. Este clar că această considerare a
instituţiilor politice este esenţială pentru înţelegerea şi, dacă este posibil, pentru
previziunea schimbărilor care vor influenţa sistemului normativ.
Referitor la tribunale, ele sunt învestite cu putere judiciară în conformitate cu
dreptul constituţional. Din punct de vedere cibernetic, activităţile tribunalului

74
reprezintă mai mult o funcţie administrativă decât o „putere“. Dar este adevărat că
tribunalele, nu numai în ţările de drept comun, dar şi în altele, sunt de asemenea, până
la un anumit punct, creatoare de norme legale.
Pentru implementarea legii, rolul administraţiei publice şi al tribunalelor este
fundamental. Legea ar risca să rămână o literă moartă fără instituţii eficiente de această
natură.
Subsistemul normativ este astfel în interacţiune cu subsistemele politic,
administrativ şi judiciar.
 Relaţia dintre drept şi economie trebuie studiată chiar dacă uneori această
relaţie poate fi considerată evidentă.
Şi într-o societate liberă, într-o economie de piaţă, prevederile legale se aplică
aproape în toate situaţiile şi activităţile indivizilor, întreprinderilor, instituţiilor
nonprofit sau serviciilor etc.
Construcţiile, mediul, construirea de drumuri şi alte lucrări publice sunt supuse
dreptului administrativ. Organizaţiile sau firmele, activităţile comerciale sunt conduse
de companie şi de dreptul comercial. Utilizările calculatoarelor, în special cererea şi
exploatarea fişierelor cu date personale, necesită declaraţie sau autorizaţie. Dreptul
familial (căsătoria, divorţul, filiaţia, adopţia, moştenirea) prezintă, de asemenea,
implicaţii economice. Mai general, există o tendinţă în dreptul modern de a considera
aspectele economice ale diverselor situaţii sau activităţi şi chiar de a considera că toate
activităţile au o natură economică. Cel mai semnificativ exemplu este dat de taxa pe
valoarea adăugată, valabilă în ţările Comunităţii Europene. Criteriul principal utilizat
pentru a determina ocupaţiile ce se impozitează reprezintă exerciţiului unei activităţi
economice. Cu rezerva unui număr limitat de excepţii, activitatea economică este
(practic) identificată cu producţia unei valori adăugate.
Noţiunea de „economicitate“ este astfel generalizată. Prin aceasta interrelaţiile
dintre subsistemul economic şi sistemul normativ s-au amplificat.
 În final, influenţele factorilor psihosociologici asupra sistemului juridic sunt, de
asemenea, foarte puternice. Aceste influenţe au fost şi încă sunt perceptibile. Este
suficient să menţionăm statutul soţiilor, autoritatea părintească, protecţia mediului.
Reciproc, o nouă legislaţie sau reglementare provoacă câteodată reacţii psihologice de
contestare sau aşteptare. În al doilea caz, comportamentul persoanelor implicate se
modifică în sensul de respectare a noii reguli, fără prejudecăţi.
II. Interesul ştiinţific şi avantajele practice ale concepţiei extinse şi sistemice

 În concepţia extinsă asupra sistemului juridic care se propune, acest sistem

asupra sistemului juridic

apare a fi unul organizat, în mişcare, compus din subsisteme eterogene, aflate în relaţii
şi influenţe reciproce. Concepţia sistemică permite o mai bună înţelegere a
fenomenului juridic. Situaţiile, actele şi regulile juridice pot fi integral înţelese numai
atunci când este posibil să cunoaştem circumstanţele în care acestea s-au născut,
condiţiile în care au fost elaborate şi sunt conduse, modul de inserare în mecanismele

 O asemenea abordare multidisciplinară, la care cercetătorul este invitat, nu este

economice.

numai una filozofică. Această abordare reprezintă o incitare la utilizarea, în afara

metodelor convenţionale în investigaţiile privind dreptul, a proceselor de modelare şi
simulare, instrumentelor matematice folosite în econometrie, sociometrice, cercetare
operaţională etc.
Practicienii pot fi asociaţi la aceste cercetări.

75
 Aşa cum s-a spus, abordarea sistemică nu este ignorată de aceştia, dar metodele
lor sunt esenţial empirice şi chiar implicite.
Spre exemplu, juriştii, responsabili să pregătească o lege nouă sau o reglementare
nouă, fac spontan o cercetare privind situaţia economică sau socială în cadrul cărora
noile reguli vor fi inserate, costul măsurilor ce vor fi luate ca urmare a textului ce va fi
promulgat, reacţiile posibile ale opiniei publice, în special clasele socioprofesionale
care sunt direct vizate de noile măsuri etc. Dar această muncă de pregătire nu este
sistematic organizată. Depinde foarte mult de iniţiativele personalului responsabil cu
proiectul.
Referitor la proiectele privind aspectele pentru care abordarea ştiinţifică şi
utilizarea modelelor şi instrumentelor matematice sunt mai uşoare, procesul este mai
elaborat şi mai aproape de abordarea sistemică. Este cazul legislaţiei referitoare la
impozitare (impozit pe venit, TVA etc.), niveluri de securitate socială sau beneficii şi
alte aspecte financiare.
Principalele instrumente constau în modele econometrice, care sunt eficiente.
Asemenea lucrări sunt însoţite de studii de fezabilitate (rezultatul noilor măsuri; costul
implementării pentru administraţia publică şi întreprinderi). Preocupările sociologice şi
psihologice nu sunt întotdeauna absente. Indicatorii sociali şi sociometrici pot fi
utilizaţi atunci când aceste metodologii sunt relevante.
Nevoile de instrumente ştiinţifice cresc în „ingineria juridică“ deoarece creşte şi
complexitatea socială şi, în consecinţă, complexitatea sistemului juridic.
 Control social prin lege
Legea, astăzi, reprezintă un mod esenţial de control social.
Reducerea varietăţii de comportamente ale indivizilor, grupurilor sau instituţiilor
reprezintă scopul şi, în principiu, efectul controlului social prin lege.
I. Legea, modul esenţial de control social
Legea în ansamblul său nu este evident singurul set normativ în societatea
umană. Putem adăuga religia, morala, precum şi alte seturi de norme care constrâng
mai puţin, cum sunt cele referitoare la convenţiile sociale.
Dar legea a devenit principalul sistem normativ. Este acum separată de religie; a
fost „laicizată“, deşi există încă reguli de natură religioasă, în special pentru dreptul
civil, în ţările musulmane sau în alte părţi.
Legea este legată de morală, dar este relativ autonomă faţă de aceasta, în afara
unor excepţii limitate. Se poate întâmpla ca o regulă juridică să fie discutabilă pe baza
unor consideraţii etice pentru anumite părţi ale opiniei publice sau de către grupuri
politice. Dar regula juridică rămâne aplicabilă şi nu este abrogată.
II . Reducerea varietăţii de comportamente
 Sistemul juridic, aşa cum s-a afirmat, are ca scop şi efect reducerea varietăţii
comportamentale a „subiecţilor de drept“, adică a persoanelor, indivizilor sau firmelor,
toate fiind supuse legii în „statul de drept“. Această reducere a varietăţii
comportamentale este scopul tuturor sistemelor de control, oricare ar fi ele, şi, de
asemenea, efectul lor, dacă controlul este eficient. Dar legea prezintă evident scopuri şi
consecinţe specifice.
În această perspectivă, este important să precizăm ce se înţelege prin „varietate“.
Acest cuvânt poate fi luat în sensul de diversitate, cel puţin într-o primă abordare. Este
clar: comportamentele fiinţelor umane şi ale grupurilor sunt variate. Dar cuvântul
„varietate“ trebuie utilizat în sens precis. În termodinamică, poate denumi numărul de

76
configuraţii pe care elementele unui sistem închis le pot prezenta (moleculele de gaz
într-un spaţiu delimitat, de exemplu).
În cibernetică, sau sistemică, ceea ce este interesant este numărarea diferitelor
stări sau comportamente posibile ale unu sistem sau ale comportamentelor sale.
 În sistemele sociale, reducerea varietăţii comportamentale nu este o formalitate
(probabil cu excepţia dictaturii sau mai general a regimului autoritar). Acum şi într-un
mare număr de ţări, idealul politic este cel al libertăţii, cu corolariile sale, ca
democraţie, economie liberă etc. Această libertate presupune că o varietate mai largă
de comportamente ale indivizilor şi grupurilor este recunoscută ca acceptabilă şi chiar
de dorit.
Dar viaţa socială necesită un minim de reguli comune de comportament. Aceste
reguli sunt impuse, deci „o ordine socială“ poate fi stabilită şi menţinută. Cu alte
cuvinte, şi fără a fi necesar să-i invocăm pe Aristotel, Jean Jacques Rousseau sau
Emile Durkheim, societatea constrânge.
Normele sociale, şi printre ele cele juridice, pot fi „interiorizate“ (integrate) în
conştiinţa fiinţelor umane. Constrângerea legală (în semnificaţia sociologică a acestui
cuvânt) este efectivă.
Scopurile unei astfel de constrângeri sunt:
crearea unei suficiente organizări şi a coerenţei în grupurile umane;
reducerea incertitudinii în relaţiile diverse dintre indivizi şi grupuri;
prevenirea conflictelor sau, cel puţin, stabilirea în avans a modurilor şi
mijloacelor care trebuie urmate şi folosite pentru a le rezolva.
Setul de reguli ale sistemului juridic operează ca un sistem de informaţii. În
general, informaţia permite să stăpânim sistemele cibernetice şi printre ele, pe cele
sociale.
Reducerea varietăţii este una din principalele tehnici de reglementare, aşa cum
Stafford Beer (1959) explică „nu pentru că simplifică sistemul ce va fi controlat, ci
pentru că îl face mai previzibil. „Zgomotul“ în sistem creşte varietatea (şi de aceea
incertitudinea) fără a creşte informaţia“. 144.
Se poate adăuga că o informaţie bine condusă creează sau menţine ordinea.
Bineînţeles, „ordinea socială“, care se obţine prin informaţii legale şi în consecinţă
care constrânge, poate fi discutată şi contestată, dar este în general, cel puţin parţial,
acceptată şi respectată.
 Motivul acceptării se află în natura efectelor care rezultă din aplicarea regulilor
juridice. Legea reduce varietatea de comportamente umane şi deci libertatea fiinţelor
umane. Dar genul de libertate care este redusă, este „libertatea-zgomot“ nu
„libertatea-autonomie“.
Reducerea libertăţii-zgomot, adică a exceselor în diversitatea de comportamente
individuale sau colective este necesară, aşa cum au arătat filozofii. În lucrarea sa
„Contractul social“, Jean-Jaques Rousseau nu pretinde că o convenţie a fost încheiată
între oameni de către grupurile umane „primitive“. Pentru Rousseau, „contractul
social“ este numai o justificare etico-politică a înstrăinării pe care ordinea socială o
impune fiinţelor umane. Dar această înstrăinare, presupusă a fi acceptabilă, nu trebuie
să fie pentru libertatea-autonomie şi trebuie să influenţeze numai libertatea-zgomot.
Libertatea-autonomie este marginea latitudinii pe care individul, grupurile şi
instituţiile pot şi trebuie să o aibă când determină comportamentul lor.

144
S. Beer, „Cybernetics and Management“, English, Univ. Press Ltd. London, 1959, p. 44.

77
 Un exemplu simplu oferă oportunitatea să vedem diferenţa dintre libertatea-
zgomot şi libertatea-autonomie.
Codul Rutier prescrie traficul, prioritatea de dreapta, limite de viteză etc. Acest
Cod reduce astfel varietatea de comportament a şoferilor. Dar datorită acestor reguli de
trafic, se creează libertatea de a călători pe drum cu o facilitate şi securitate relativă şi
astfel se creşte libertatea-autonomie. Se poate obiecta că acest exemplu este minor;
probabil mai puţin decât poate apărea, dacă densitatea şi riscurile traficului sunt
considerate.
Alte exemple mai relevante sunt: obligaţia de a merge la şcoală, înregistrarea la
asigurarea socială, asigurarea obligatorie etc.
 Sistemul juridic şi complexitatea socială
Teoria generală a sistemelor şi cibernetica oferă metode pentru a studia sisteme
complexe (fizice, biologice, sociale), pentru a descrie, a înţelege şi a explica
comportamentele şi structurile lor, a comunica cu aceste sisteme şi a utiliza sau
construi unele din ele.
I. Noţiunea de complexitate
Noţiunea de complexitate sau mai precis de sistem complex nu este uşor de
definit mai ales atunci când ne referim la sisteme sociale.
Se poate spune că un sistem este complex, dacă nu poate fi integral descris
analitic. Un sistem complex este o „cutie neagră“ (sau cenuşie) sau preferabil, cum a
propus Jean-Louis Le Moigne, un „motor negru“ în sensul general al acestui cuvânt.
Astfel, un sistem complex nu cuprinde întotdeauna un număr mare de
componente, dar prezintă diverse bucle de feed-back care conţin relaţii referitoare nu
numai la informaţii, dar şi la energie, iar în domeniul economic la bunuri şi servicii.
Dacă considerăm sistemul juridic, circuitele şi buclele sunt numai
informaţionale, dar pot pilota sau conduce la schimburi de bunuri şi transmitere de
active.
Un sistem complex rezistă, până la un anumit punct, demersurilor cognitive ale
analiştilor de sistem. Astfel, observarea comportamentelor sistemului (şi
experimentelor, când sunt posibile) pot permite inducerea, cel puţin parţial, a legilor
care guvernează aceste comportamente dar şi a structurii şi organizării sistemului.
În plus, cum a arătat Ross Ashby (1972), nu este necesar, în general, să
cunoaştem în întregime un sistem pentru a fi capabili să-l stăpânim.
Sistemul juridic prezintă o complexitate înaltă, în sensul precis al cuvântului
complexitate.
Aşa cum s-a spus, sistemul juridic conţine, un număr de reguli la diverse niveluri
politico-administrative (oraşe, provincii, regiuni, stat central, Comunitatea Europeană,
drept internaţional).
Astfel, sistemul juridic nu este numai complicat, el este şi complex, deoarece
aceste reguli, numeroase şi detaliate, se combină, sunt interconectate şi câteodată
incompatibile.
Alt aspect al complexităţii sistemului juridic este variabilitatea sa într-o lume în
schimbare. Dar principalul aspect al complexităţii sistemului juridic contă în
mecanismul de triplă reglare, care va fi descris aici.
II. Modul de reglementare socială prin lege
Referitor la rolul legii din punct de vedere sistemic, termenul „reglementare“ a
fost ales în afara celui de „control“, nu fără a se ezita. Un asemenea cuvânt poate
evoca acţiunea unui „reglator“ mecanic dar şi noţiunea de regulă subordonată legii.

78
Reglementarea este câteodată preferată controlului, deşi semnificaţiile sunt apropiate.
Se poate spune că noţiunea sociologică de control social este probabil prea extinsă şi
Stafford Beer (1959) utilizează cuvântul reglementare. Reglementarea, şi diversele
sale forme, este o noţiune specifică sistemelor juridice. Ca sistem social, sistemul
juridic are propriul său mecanism de reglare, care se suprapune şi include
reglementarea descrisă aici.
 Deoarece societăţile umane sunt sisteme cu complexitate înaltă, reglarea
socială prin lege este complexă.
Stăpânirea sistemului social prin lege se obţine cu un mecanism cu triplă
reglementare: pre-reglementare, co-reglementare şi post-reglementare.
Pre-reglementarea precede, prin definiţie, situaţiile sau evenimentele ce
urmează a fi stăpânite şi actele ce vor fi realizate sau controlate. Este o reglementare
larg centralizată, care derivă din legi sau ordine, date la nivelul statului central sau
federal sau la nivel infra sau supra-static.
Pre-reglementarea juridică oferă avantajele definirii, în avans, a
comportamentelor ce vor urma, sau a comportamentelor cadru, precum şi a
organizaţiilor instituţionale. În acelaşi timp se permite asigurarea unui minim de
echilibru social pentru a preveni anumite conflicte de interes sau litigii.
Co-reglementarea, aşa cum sugerează denumirea sa, este cvasi-contemporană
cu situaţiile, evenimentele sau actele la care se referă. Este o reglementare larg
descentralizată. Principala ei manifestare este contractul unde libertatea-autonomie a
indivizilor şi grupurilor este mai complet exercitată. Bineînţeles, trebuie legal
fundamentată. Alt tip de co-reglementare este, de asemenea, foarte important: aceea
care rezultă din deciziile entităţilor publice (oraşe, provincii, regiunii) care sunt
autonome (autoguvernare) şi din deciziile autorităţilor locale sau regionale ale statului
(deconcentrare).
Scopul şi efectul post-reglementării reprezintă o corecţie posterioară a
diferenţei, mai mult sau mai puţin largi şi frecvente, între situaţia care ar fi rezultat ca
urmare a aplicării adecvate a prevederilor legii şi situaţia care există de fapt.
Funcţia jurisdicţională, a tribunalelor este o funcţie de post-reglementare „prin
excelenţă“. Dar există şi un alt tip de post-reglementare: deciziile cu scopul de a
corecta un act eronat sau de a remedia o situaţie injustă, pe cale spontană sau la cererea
unei autorităţi.
 Este folositor să dăm „raţiunea de a fi“, motivul existenţei unei asemenea
reglementări triple.
Bazele unei reglementări sofisticate rezidă în imposibilitatea instituirii unui
mecanism unic de control pentru că este imposibil, într-adevăr, să concepem în toate
detaliile diversitatea situaţiilor sau evenimentelor care pot apare. Fragilitatea
previziunilor, în special în domeniile sociale şi afacerile umane, este bine cunoscută.
În plus, rigiditatea pe care regulile detaliate, stabilite pentru viitor, o prezintă,
este incomparabilă cu variabilitatea unei lumi în schimbare rapidă.
O co-reglementare care întăreşte autonomia, iniţiativele şi permite adaptări şi o
post-reglementare care poate repara efectele erorilor, nedreptăţii şi proastei
administrări sau poate îmbunătăţi deciziile sau contractele, reprezintă complementul
necesar pentru sistemul de reglementare.

79
 III. Sistemul juridic şi legea varietăţii necesare
Deoarece sistemul social este complex, nu poate fi controlat de un simplu sistem
juridic. Este o permanenţă, sau cel puţin o solicitare periodică de a simplifica şi
stabiliza arsenalul juridic.
Pentru ca un sistem de control să fie capabil să controleze, coordoneze sau
stăpânească alt sistem, varietatea sa trebuie să fie mai mare decât varietatea sistemului
controlat (sau cel puţin egală cu acesta).
Controlul social prin lege prezintă o particularitate importantă. Scopul, într-o
societate liberă, nu este „să distrugem“ varietatea comportamentală integral, ci numai
să o reducem, pentru a elimina dezordinea şi zgomotul (în sens cibernetic).
„Legea varietăţii necesare“, a cărei aplicare este esenţială pentru o reglementare
eficientă, a fost formulată de Ross Ashby (1972). O noţiune complementară a fost
propusă de Van Court Hare: rata varietăţii, adică „varietatea pe care o poate oferi un
sistem într-un interval dat“145. Această noţiune îşi găseşte locul şi în controlul juridic,
deoarece setul de reguli juridice trebuie frecvent adaptat într-o lume în schimbare.
Instrumentele joacă un rol primordial în această adaptabilitate a regulilor juridice, cu
condiţia ca durata procedurilor să nu fie excesivă. Vigilenţa legislativului şi a
administraţiei publice sunt de asemenea necesare.
În concluzie, pentru a stăpâni complexitatea societăţii, sistemul juridic a devenit
din ce în ce mai complex, în conformitate cu legea varietăţii necesare. O examinare
critică a principalelor sisteme juridice pe glob indică faptul că aceste sisteme nu sunt
ele însele chiar stăpânite.
De dragul clarităţii, este bine să facem distincţia dintre complicare şi
complexitate.
Complicarea sistemelor juridice este bine cunoscută. Este parţial legitimă şi de
neevitat până la un anumit punct. Dar sunt prezente şi aspecte patologice. Proliferarea
textelor juridice este evident excesivă şi, de asemenea, variabilitatea multor reguli,
chiar dacă adaptări frecvente sunt necesare într-o lume în schimbare.
Cauzele acestor fapte sunt de asemenea bine cunoscute.
Se pot enumera: creşterea numărului de niveluri politico-administrative,
fenomenul birocratic, înclinarea politicienilor pentru anunţarea noilor texte, aceste
anunţuri fiind amplificate de toate mediile informaţionale. Dacă relele sunt de natură
politică, remediile sunt de asemenea politice, astfel încât ştiinţa sistemelor nu poate
oferi o asistenţă semnificativă.
Se pare că situaţia este diferită atunci când complexitatea este luată în
considerare. Complexitatea sistemului juridic este necesară, dar trebuie să fie bine
concepută şi organizată.
Aşa cum s-a explicat deja, practica sistemică în activităţile juridice, cu rezerva
unor excepţii, este una empirică.
În această situaţie, abordarea sistemică trebuie încurajată în domeniul juridic,
pentru că poate fi cu adevărat eficientă. Contrar anumitor prejudecăţi, nu există
incompatibilitate între cunoştinţele juridice sau practica juridică şi disciplinele
ştiinţifice sau tehnice, ca matematica, statistica, teoria probabilităţilor, informatica şi
ultima, dar nu cea din urmă, teoria generală a sistemelor şi, în cadrul acesteia,
cibernetica.
Există bănci de date juridice computerizate, sisteme expert juridice, proceduri
computerizate ale instanţelor. Nu există nici un motiv pentru a exclude activităţile
145
J.L. Le Moigne, op. cit., p. 211.

80
juridice din aplicaţiile teoriei generale a sistemelor. Aceste aplicaţii implică un cost.
Dar se poate afirma că acest cost este cu mult inferior controlului legilor sau deciziilor
irelevante, deoarece consecinţele acestora pot fi extrem de mari.
Aplicaţiile sistemicii vor oferi un mijloc de îmbunătăţire a sistemului juridic şi în
consecinţă o ameliorare a eficienţei sale politice şi administrative.
3.3. Societatea ca sistem
În sensul cel mai general, societatea reprezintă un „sistem organizat de relaţii
între oameni, istoriceşte determinate, rezultat al unei forme superioare de mişcare a
materiei“146. Conceptul de societate cuprinde, prin definiţie, elemente ale abordării
sistemice deoarece „societatea nu se reduce la suma indivizilor care o compun“147.
Societatea reprezintă o unitate calitativ distinctă, caracterizată printr-o organizare
condiţionată istoric şi prin legi obiective ale structurii şi dezvoltării sale.
De aceea, în domeniul ştiinţelor sociale reprezentanţii analizei funcţionale, sau
apoi structuro-funcţionale, în special după cel de-al doilea război mondial au
considerat societăţile drept sisteme. Cu toate că analizei sistemice sociale i se
reproşează carenţele analizei structuro-funcţionale prezentăm în continuare, succint,
principiile şi conţinutul acesteia din urmă.
 Modelul structuro-funcţional al societăţii
După J. C. Lugan (1983) principiile modelării structural-funcţionale sunt:
 orice societate este un sistem integrat de elemente, adică un ansamblu relativ
stabil şi permanent;
 fiecare din aceste elemente îşi asumă o funcţie care contribuie la menţinerea

 interacţiunile din cadrul societăţii urmăresc un consens al membrilor acesteia în

sistemului;

jurul unor valori şi norme fundamentale.

Modelul prefigurat de principiile enunţate mai sus pune accentul pe echilibrul
necesar menţinerii societăţii ca sistem. Principiile, într-o primă ipoteză, sunt greu
compatibile cu o analiză care ar pune accentul, aşa cum este mai firesc, pe elementele
dinamice, de schimbare a sistemului social.
Literatura de specialitate prezintă mai multe tipuri de funcţionalism:
 funcţionalismul absolut, al lui Malinowski (1949), după care orice element al
unui sistem social sau al unei organizaţii este funcţional în raport cu ansamblul

 funcţionalismul relativ, al lui Merton (1965), după care pot exista elemente
sistemului;

disfuncţionale într-un sistem social oarecare;

 structuro-funcţionalismul lui Parsons (1961), care a introdus noţiunea de
dezechilibru şi de schimbare structurală.
Din punct de vedere analitic mediul structuro-funcţional al lui Parsons cuprinde:
a) Sistemul general de acţiune. În concepţia lui Parsons (1937) „acţiunea“ este
definită într-o măsură extrem de cuprinzătoare. „Acţiunea reprezintă orice conduită
umană, colectivă sau individuală, conştientă sau inconştientă“148. În consecinţă
„acţiunea umană se prezintă în două ipoteze fundamentale: ca acţiune uman-
individuală şi ca acţiune socială“149. Pe de altă parte, acţiunea include, atât conduitele
exteriorizate, manifestate, dar şi gândurile sentimentele, nevoile etc. Parsons

146
„Mic dicţionar filosofic“, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p.520., 521.
147
Idem.
148
J. C. Lugan „La systémique sociale“, PUF, Paris, 1966, p. 52.
149
A. Mihu, „ABC-ul investigaţiei sociologice, vol I“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971, p. 35.

81
evidenţiază patru planuri în care se va situa acţiunea în mod obligatoriu: biologic,
psihologic, social şi cultural. Ca urmare numai demersul interdisciplinar permite
obţinerea unor aprecieri globale asupra comportamentului unui actor sau grup de actori
în cadrul societăţii. Fiecare din planurile citate anterior pot fi izolate şi analizate ca un
sistem deschis. Caracterul deschis al acestor sisteme determină conexiuni între acestea,
precum şi angajarea lor în procese sociale cu alte subsisteme. În acelaşi timp, putem
vorbi despre existenţa unor limite ale subsistemelor, manifestate prin diferenţe
semnificative atât în plan teoretic, cât şi în plan empiric între procesele care sunt
interioare subsistemului, pe de o parte, şi cele care sunt exterioare subsistemului, pe de
altă parte. Cu alte cuvinte, se poate vorbi de subsisteme sau de sisteme atunci când
ansamblurile de elemente şi de relaţii dintre acestea sunt în situaţii de interdependenţă
suficient de stabilă în timp. În aceste condiţii, planurile evidenţiate de Parsons vor
constitui subsisteme ale unui sistem global: sistemul de acţiune.
b) Relaţiile cibernetice între subsisteme. În modelul structuro-funcţional,
Parsons s-a inspirat din cibernetică pe baza observaţiilor efectuate în ştiinţele biologice
şi în ştiinţele comportamentale. Într-o ierarhie cibernetică, un sistem se află către
vârful piramidei atunci când este bogat în informaţie (I) şi, respectiv, se află către bază
atunci când este bogat în energie (E). Totodată, un sistem mai ridicat în ierarhia
cibernetică exercită un control asupra sistemelor aflate pe treptele inferioare, prin
informaţiile pe care le furnizează acestora.
Ierarhia cibernetică scoate în evidenţă o structură de interdependenţă fondată pe
etajarea succesivă a mecanismelor de control al acţiunii. Astfel:
– Subsistemul biologic constituie punctul de articulare între sistemele de acţiune
şi caracteristicile anatomice şi fiziologice ale organismului, iar, pe de altă parte,
constituie punctul de contact cu mediul natural. Ceea ce înseamnă că nevoile biologice
pot fi considerate drept mecanisme de comandă şi control ale acţiunii. Funcţia de
adaptare constituie funcţia centrală a acestui subsistem.
– Subsistemul psihologic controlează sistemul biologic. În alţi termeni, nevoile
psihologice sunt mecanismele de comandă şi de control al acţiunii, în special asupra
organismului biologic. Funcţia fundamentală a acestui sistem este aceea de a defini
obiectivele acţiunii şi de a le urmări.
– Subsistemul social controlează, în ceea ce-l priveşte, personalităţile actorilor
care-l constituie, prin intermediul normelor sociale. Aceste norme reglează în cadrul
unui sistem social interacţiunea actorilor sociali. Ele sunt mecanisme de comandă şi
control ale acţiunii. Controlul se exercită asupra actorilor atât din exterior, cât şi din
interior, în măsura în care valorile şi normele sunt interiorizate de către actori de-a
lungul procesului de socializare. Funcţia fundamentală a subsistemului social este
funcţia de integrare a actorilor grupului social în cadrul mult mai larg al societăţii.
– Subsistemul cultural controlează acţiunea cu ajutorul sistemului social. El este
compus din elemente abstracte: ideologii, valorile cunoaşterii, simboluri. Este un
sistem bogat în informaţii şi sărac în energie. Funcţia sa fundamentală este funcţia de
menţinere a modelului cultural dominant în societatea respectivă.
În sistemismul parsonian, realitatea socială se departajează în două subsisteme
distincte interconectate: subsistemul social şi subsistemul cultural.
Conceptul instituţionalizării este cel care stabileşte joncţiunea dintre cele două
subsisteme.
Instituţionalizarea reprezintă traducerea elementelor culturale abstracte în norme
de acţiune, în normele rolurilor, grupurilor care exercită un control mai mult sau mai

82
puţin direct asupra acţiunilor şi interacţiunilor sociale. Din acest punct de vedere,
noţiunea de structură la T. Parsons este rezultatul procesului de instituţionalizare, adică
aceasta este compusă din elemente culturale: idei, valori, simboluri, transcrise în
modelele de acţiune socială. Această structură este deci relativ stabilă adică
independentă de fluctuaţiile de slabă amplitudine şi de scurtă durată care rezultă,
inevitabil, din raporturile dintre subsistemul social şi mediul său.

energie (E) informaţie - domeniul

subsisteme funcţii
- (I) + ştiinţific
stabilitatea (controlate) antropologie
cultural
modelului culturală
social ştiinţe
integrare
sociale
urmărirea
psihologic psihologie
obiectivelor
biologic + -
adaptare biologie
(condiţii)

Fig. 3. Sistemul general de acţiune

Aceste patru subsisteme se înscriu într-o structură de interdependenţă fondată pe
o ierarhizare a mecanismelor de control al acţiunii (Fig. 3). Unul din avantajele de
ordin cibernetic este acela de a evita reducerea la un singur mecanism de control al
explicării oricărei acţiuni individuale şi sociale.
c) Sistem social şi societatea. Noţiunea de subsistem social apare mai mult ca un
instrument de investigare şi se situează, înainte de toate, pe un plan analitic şi abstract,
exact ca un sistem general de acţiune. Această construcţie poate fi utilizată în analiza
grupurilor, a colectivităţilor, a asociaţilor etc., având toate formele şi toate
dimensiunile. Oricum, este necesar să presupunem că fiecare din aceste ansambluri
posedă caracterul unui sistem social, adică manifestă o anumită autonomie în raport cu
sistemele ambientale, un anumit grad de integrare a elementelor care le compun şi, în
final, o anumită capacitate de autoreproducere.
În ceea ce priveşte societatea, ea nu reprezintă decât un tip special de
colectivitate, adică, în principiu, un ansamblu destul de diferenţiat, complet, pentru ca
membrii săi să-şi poată satisface cea mai mare parte a nevoilor individuale şi colective.
În alţi termeni, o societate globală poate fi considerată drept un vast fenomen social
total, ca un ansamblu complet şi singular de actori, de grupuri de actori, de relaţii şi
interacţiuni sociale, în care toate categoriile de activităţi sunt exercitate mai mult sau
mai puţin interdependente.
Integrarea poate fi astfel definită ca un ansamblu de interacţiuni pentru care este
menţinută apartenenţa la părţile unei totalităţi concrete.
În ceea ce priveşte globalitatea, ea este o caracteristică relativă şi putem distinge
diverse forme istorice şi diverse niveluri de globalitate.
Societatea fiind o totalitate şi un sistem social, un ansamblu abstract, o putem
decupa din punct de vedere analitic în mai multe subsisteme. Criteriul după care se
realizează decupajul este gradul de autonomie a subsistemelor, unele în raport cu
altele.

83
 Autonomia subsistemelor este relativă şi variabilă în funcţie de societate şi de
perioadă.
d) Compoziţia sistemului social. După T. Parsons (1937) sistemul social poate
fi considerat, la rândul său, ca un ansamblu compus din subansambluri şi din elemente
organizate atât strict sistemic, cât şi cibernetic.
Aceşti constituenţi sunt de două tipuri: elementele structurale şi ansamblurile
structurale concrete, fiecare dintre acestea asumându-şi un imperativ funcţional
necesar perenizării sistemului social.
Cultura, înainte de a se transpune în viaţa socială concretă, adică în procesul său
de instituţionalizare, trece prin valori, norme, colectivităţi şi roluri şi, în mod egal, prin
constituirea ansamblurilor structurale concrete. La fel de bine, elementele structurale,
ca şi ansamblurile structurale concrete, se supun ierarhiei cibernetice: valorile,
normele, structurile de socializare şi structurile juridico-normative sunt mai bogate în
informaţie şi mai sărace în energie, astfel încât colectivităţile, rolurile, structurile
politice, structurile economice sunt mai bogate în energie şi mai sărace în informaţii.
Noţiunea de funcţie vine să aducă o dimensiune dinamică; ea este pentru T.
Parsons un mod de ajustare în raporturile variabile care se manifestă între modelele
instituţionalizate ale structurii sistemului social şi evoluţiile sistemelor exterioare:
geografic, biologic, fizic, cultural etc.
Din punct de vedere analitic, un sistem social este constituit din mai multe
subsisteme: economic, politic, juridic-normativ, precum şi dintr-un subsistem de
socializare.
Acesta este valabil pentru orice organizaţie, sau colectivitate, oricare ar fi
dimensiunile sale. Totuşi, aceste structuri şi funcţiile lor nu au acelaşi conţinut sau
aceleaşi semnificaţii, depinzând de tipul şi dimensiunile sistemului considerat.
 Subsistemul economic vizează activitatea de producţie şi schimburile de bunuri
şi de servicii, în special în societăţile al căror obiectiv constant este creşterea
economică.
Funcţiile sale specifice constau în mobilizarea resurselor materiale pentru ca
sistemul social să se adapteze la variaţiile mediului său înconjurător, constituit
simultan din mediul geografic, din sistemele economice ambientale etc.
Imperativul funcţional al acestui subsistem este de fapt adaptarea. Elementul
structural central este constituit din rolurile sociale care definesc modurile de
apartenenţă ale actorilor din diverse structuri ale sistemului social.
Mai concret, împărţirea sarcinilor, schimburile de bunuri, capacitatea tehnică,
inovaţia tehnică provin din aceste structuri.
 Subsistemul politic poate fi definit ca un ansamblu de procese, de funcţii ce
conduc la definirea şi urmărirea obiectivelor privind ansamblul social. Aceste procese
implică decizii care mobilizează resursele umane şi materiale şi care angajează acţiuni
colective, pe de o parte, şi care reglează şi coordonează raporturile dintre actorii
constitutivi ai ansamblului social, pe de altă parte. Se defineşte astfel imperativul
funcţional asumat de către acest subsistem. Altfel spus, subsistemul politic are ca
funcţie organizarea acţiunii colective destinate să atingă obiectivele cu semnificaţii
pentru întregul social sau cel puţin pentru majoritatea actorilor care-l constituie.
În acest subsistem, colectivităţile constituie elementul structural central; ele sunt
formate în jurul anumitor valori sau ideologii pe care acestea le instituţionalizează cu
ajutorul modurilor concrete de aplicare pentru fiecare actor social.

84
 De exemplu: întreprinderea, partidul politic, familia, colectivitatea locală etc.
Puterea este un mediu privilegiat de schimburi. Acesta este domeniul de investigare al
ştiinţelor politice.
 Subsistemul juridico-normativ. Când este vorba de o societate globală, prima
activitate care se exercită în cadrul acestui subsistem este cea a reproducerii
demografice a actorilor. Fără această activitate, sistemul dispare la capătul câtorva
generaţii. Această reproducere nu se efectuează după reguli strict biologice, ci şi după
reguli sociale: reguli de alianţe matrimoniale, relaţii între sexe, relaţia între diverse
categorii de vârstă etc.
Imperativul funcţional, de altfel, condiţionat de funcţia de reproducere, este cel al
organizării şi integrării sociale. El constă în coordonarea grupurilor, relaţiilor,
activităţilor lor din cadrul sistemului, după normele, regulile scrise sau nescrise, astfel
încât să fie asigurată o anumită coeziune sau integrare a sistemului social şi un anumit
consens privind obiectivele.
Normele constituie un element structural central al acestui subsistem,
determinând modelele comportamentale în conformitate cu valorile.
Organizarea socială este, în acelaşi timp, una din condiţiile integrării în sistemul
societăţii şi una din sursele de tensiune, pentru că pune în discuţie mize ale împărţirii
rolurilor şi ale interpretării normelor. Mai mult, presiunile şi controalele sunt mai mult
sau mai puţin bine suportate.
În cadrul organizaţiilor cu vocaţie specifică: productivă, birocratică etc., funcţia
reală este funcţia organizaţională, care se realizează cu ajutorul unui sistem normativ,
un sistem de statute, formale sau nu. Funcţia de reproducere socială se manifestă, ea
însăşi, în cadrul unui subsistem social.
 Subsistemul de socializare. Imperativul funcţional al acestui ansamblu
structural este menţinerea modelului cultural şi dincolo de acesta, stabilitatea
normativă. Altfel spus, aceste structuri de socializare trebuie concepute astfel încât
valorile, normele, simbolurile, semnele, limbajul, adică ansamblul de coduri necesare
comunicării şi interacţiunii sociale, să fie cunoscute şi interiorizate de un număr cât
mai mare de actori sociali.
Această funcţie este, în principiu, mai conservatoare decât altele, pentru că ea
trebuie să menţină „ordinea culturală“ şi dincolo de asta „ordinea normativă“. De
altfel, când modelul cultural şi normativ este prea rigid, el poate „frâna“ evoluţia altor
structuri şi a altor funcţii. În cazul în care modelul manifestă mai multă flexibilitate,
structurile socializării reacţionează mai bine solicitărilor al căror obiect îl fac, atât
pentru celelalte structuri ale sistemului social (presiuni endogene) cât şi pentru alte
structuri exterioare (presiuni exogene).
Valorile constituie elementul structural fundamental al acestui subsistem; acestea
sunt idealurile menite să ghideze şi să orienteze acţiunile sociale şi, prin acestea,
instituirea sistemului social.
În societate există colectivităţi care-şi asumă funcţiile de socializare, de
transmitere a modelului cultural într-un mod mult mai specific: familia, şcoala, mass-
media, asociaţiile culturale, sindicatele, partidele politice etc

85
 Elemente Ansambluri Imperative Mediu Ierarhia
structurale structurale funcţionale cibernetică
concrete de control
Valori Structuri de Stabilitatea Angajamente
socializare modelului generalizate
I E
Norme Structuri Integrare Influenţa + –
juridico-
normative
Colectivităţi Structuri Definirea şi Putere
politice urmărirea
obiectivelor
Roluri Structuri Adaptare Mijloace – +
economice financiare

Fig. 4. Sistemul social150

e) Deschiderea reciprocă a subsistemelor. Subsistemele descrise sunt deschise

unele către altele, ele trec, deci, la schimburi cu atât mai mult cu cât aparţin unui
sistem social care cunoaşte un anumit grad de integrare. Interacţiunile reprezentate de
schimburile intersisteme sunt la originea unei dinamici a sistemului social care
generează, uneori, nesincronizarea subansamblurilor sistemice. Când aceste
nesincronizări pierd sau manifestă o anumită intensitate, tensiunile pot creşte şi
conduce la conflicte, schimbări în cadrul sistemului social. În fond, dezechilibrele
amintite pot fi la originea unei mai bune adaptări a sistemelor sociale şi deci la
originea apariţiei unei mai mare complexităţi.

i
subsistem subsistem
de socializare ag de integrare
rf p
ag p i rf
i ag
p
subsistem subsistem
politic economic
rf
Fig. 5. Interacţiunile subsistemelor sistemului social151

ag = angajamente generalizate;
p = putere;
rf = resurse financiare;
i = influenţă.
f) Diferenţierea funcţională şi structurală în societate. Pe termen lung, pe
măsură ce societăţile progresează, apar şi se dezvoltă fenomenele de diferenţiere

150
J. C. Lugan, op. cit, p. 63.
151
J. C.Lugan, op. cit., p. 64.

86
funcţională şi structurală. În acest fel, societăţile se complexifică într-o oarecare
măsură.
Astfel, în concepţia structuro-funcţională, cele patru subsisteme funcţionale:
economic, politic, integrativ, cultural, vor fi mai puţin diferenţiate, mai heterogene,
într-o societate de tip tradiţional, decât într-o societate avansată, modernă. Contrar
tendinţelor caracteristice unei societăţi moderne, într-o societate de tip tradiţional, un
ansamblu structural concret nu are funcţii specifice şi el îşi asumă, în acelaşi timp, mai
multe funcţii.
Astfel, pe perioada medievală colectivităţile religioase asigurau funcţiile
economice, politice şi culturale. Astăzi, încă, în anumite societăţi tribale, puterea
religioasă, puterea politică, puterea juridică sunt exercitate de un şef unic.
Cum se produc fenomenele de diferenţiere? După T. Parsons, acestea se produc
în două moduri:
 Prin segmentare, adică prin apariţia subcolectivităţilor care-şi asumă funcţii
specifice care aparţineau până atunci unor singure colectivităţi;
Astfel, înainte de revoluţia industrială, în Occident, funcţia de socializare era
asigurată, în manieră aproape integrală, de către familie. În sistemele sociale moderne,
familia nu constituie, chiar dacă ea rămâne privilegiată din acest punct de vedere,
decât o structură de socializare printre multe altele: şcoală, asociaţii paraşcolare,
asociaţii sportive, culturale etc.
 Prin specificarea culturii normative, adică, fiecare nouă colectivitate defineşte
anumite elemente culturale care îi sunt specifice. Este vorba de o redefinire a valorilor
şi normelor fiecăreia din aceste colectivităţi, pentru a putea îndeplini mai bine noile
funcţiuni. Acest concept, împrumutat din biologie, se poate defini ca o tendinţă a
sistemului spre atingerea unor constante funcţionale.
După T. Parsons, pentru sistemele sociale putem distinge următoarele cazuri
fundamentale:
Sistemul este capabil să atingă o stare care nu presupune o transformare
fundamentală a structurilor sale indiferent de modificările interne sau ale mediului
înconjurător. Aceasta înseamnă, în fapt, o schimbare de echilibru.
Sistemul este supus unei succesiuni de procese evolutive, în special de schimbare
a structurilor, datorate interacţiunilor endogene şi exogene.
Sistemul este capabil să reacţioneze la schimbări, chiar la presiunile de origine
endogenă. Presupune o disoluţie, pur şi simplu, la fel ca un ansamblu care-şi menţine
limitele determinate.
Schimbarea de echilibru corespunde cazului în care echilibrul a fost rupt pentru a
face faţă unui nou echilibru, dar fără ca sistemul în sine să fie modificat. Aceasta
înseamnă că ansamblul sistemic rămâne acelaşi. Se produc doar modificări relativ
superficiale.
Schimbările de structură corespund cazului când, ca urmare a unei modificări
substanţiale a mediului înconjurător sau a mediului intern al sistemului – ambele fiind
frecvent legate – se poate exercita o puternică presiune fie în interior, fie în exterior.
Raporturile între subsisteme devin imposibile. Astfel, se va produce o ruptură care va
antrena, la rândul său, schimbări profunde în structura sistemică.
Să subliniem că o schimbare de echilibru se poate produce fără ca aceasta să
intervină la cel mai înalt nivel al ierarhiei cibernetice de control, sau la nivel cultural.
Un bilanţ critic al sistemismului parsonian este prezentat în G. Rocher (1972).
Indiferent de intenţii, nimeni nu poate subestima contribuţia lui Parsons la construirea

87
unui cadru conceptual, totalizant şi integrat din punct de vedere logic. Propunerile sale
teoretice s-au aflat şi se află la originea unor ample dezbateri în cadrul sociologiei
americane privind funcţionalismul, utilizarea ciberneticii în ştiinţele sociale, teoria
informaţiei etc. Putem, de asemenea, să notăm influenţa teoriei sistemice parsoniene
asupra ştiinţelor politice şi asupra ştiinţelor administrative care nu aveau la dispoziţie
un cadru analitic riguros fundamentat.
Principalele critici, îndreptăţite, semnalate şi în literatura de specialitate152:
 Ambiguitatea funcţionalismului parsonian care provine din faptul că,
inspirându-se din succesul biologiei ca ştiinţă a sistemelor vii, după ce a reuşit să
construiască un cadru analitic riguros, T. Parsons a pretins că sistemele sociale ar
trebui să urmeze acelaşi drum. În mod paradoxal, aspectul negativ al acestui
funcţionalism este aspectul său evoluţionist. Societatea cea mai avansată este pentru T.
Parsons societatea industrială (fiind subînţeleasă prin aceasta societatea americană),
pentru că doar aici funcţiile sunt cel mai bine diferenţiate. G. Rocher (1972) arată că
„în acest evoluţionism se află adevăratul caracter social static al teoriei parsoniene,
care pare să considere societatea industrială ca un fel de vârf, atins după o ascensiune
dificilă“153;
 Lui T. Parsons i s-a reproşat, de asemenea, că a acordat valorilor un rol
determinant în organizarea socială şi că a stabilit o „sociologie a consensului“
ignorând jocul conflictelor, ceea ce poate conduce la un reducţionsim sociologic prin
care personalitatea este oarecum absorbită de planul social;
 Echilibrul stabil apare în teoria sistemică de astăzi ca o ipoteză limitată care
poate însemna chiar dispariţia sau disoluţia organizaţiilor sociale.
Cu toate acestea, modelul structuro-funcţional al societăţii, elaborat de T.
Parsons, constituie prima matrice sistemică coerentă aplicată câmpului social.
Evoluţia analizei sistemice sociale se va construi de-a lungul unei critici implicite
sau explicite a structuro-funcţionalismului.
Un asemenea demers aparţine lui W. Buckley (1967) a cărui contribuţie la
dezvoltarea analizei sistemice are la bază paradigma entropiei.
Aşa cum subliniază D. Easton (1974), „analiza sistemică este singura metodă sau
perspectivă globalizată a teoriei generale care a supravieţuit şi care nu are un
concurent serios astăzi“154.
 Modelul sistemului complex adaptativ
Sistemele complexe adaptative, reprezentate, în principal, de speciile vii,
sistemele psihologice sau socioculturale sunt sisteme deschise şi entropic negative.
Pentru W. Buckley societatea este un sistem complex adaptativ situat într-un mediu
înconjurător diversificat şi constrângător.
„Când organizarea internă a unui sistem adaptativ primeşte caracteristicile care îi
permit să discearnă diversele aspecte ale varietăţii şi ale constrângerilor ambientale, să
acţioneze în funcţie de aceste aspecte şi pentru a răspunde aspectelor şi
constrângerilor, vom putea spune atunci că sistemul a transformat o parte a varietăţii
şi a constrângerilor ambientale şi le-a integrat în organizarea sa sub formă structurală
sau informală“155.

152
J. C. Lugan, op. cit., p. 69.
153
G. Rocher, „Talcott Parsons et la Sociologie américaine“, PUF, coll „Le Sociologue“, Paris, 1972, p. 81.
154
J. C. Lugan, op. cit., p. 76.
155
W. Buckley, op. cit., p. 93.

88
 Pentru a reuşi realizarea acestui proces de transformare, societatea sau oricare
sistem social trebuie să fie dotate, în relaţia cu mediul său, cu un ansamblu de criterii
şi mecanisme selective, cu un dispozitiv destinat protejării şi propagării
transformărilor reuşite.
Pentru societate, ca sistem complex adaptativ, relaţia cu mediul înconjurător se
evidenţiază prin procese analoage codării genetice, selecţiei şi conservării
transformărilor primite, dar şi prin constrângeri care se manifestă prin comportamente
simbolice ale indivizilor şi grupurilor sociale. Aceste procese conduc la o cultură şi la
o organizare socială. În societate câmpul de transformări posibile se dilată, informaţia
ereditară având o tendinţă de descreştere iar contribuţia elementelor de natură culturală
o tendinţă de creştere. Mai mult, rolurile transformărilor interne cresc în raport cu cele
ale transformărilor externe sau ambientale. După W. Buckley (1967), în societate apar
retroacţiuni de ordin superior datorate faptului că aceasta evoluează nu numai în
funcţie de propriile stări interne, dar şi în funcţie de constrângerile mediului său
înconjurător.
W. Buckley formulează, ca principii fundamentale ale funcţio-
nării/disfuncţionării societăţii, următoarele:
 Tensiunea este întotdeauna prezentă în societate sub formă de efort, de
frustrare, de agresiune, de conflict, de creativitate etc. Tensiunea este un efect al
distanţei reale existente între aspiraţiile unor colectivităţi şi mijloacele disponibile din
societate de a le satisface. Apropiindu-se de paradigma entropică, W. Buckley
consideră că „încercarea de reducere a acestei tensiuni cu ajutorul actorilor sociali
conduce la schimbări structurale şi, din acest motiv, noţiunile de echilibru, de
homeostazie nu sunt specifice sistemelor sociale“156.
 Capacitatea de deviere constituie o caracteristică a sistemelor sociale care le
poate conduce la transgresarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a imperativelor
funcţionale. Devierea pozitivă arată capacitatea unei societăţi de a manifesta o anumită
flexibilitate, de a inventa alternative, de a varia pentru a răspunde mai bine
schimbărilor mediului înconjurător.
Devierea negativă reprezintă crisparea societăţii în raport cu ansamblurile de
constrângeri şi varietăţii trecute. Aceasta nu poate decât să frâneze adaptarea societăţii
la noile condiţii externe. În consecinţă deviaţia şi varietatea sunt indispensabile pentru
o evoluţie normală a societăţii, dar ele presupun, în contrapartidă, existenţa
mecanismelor de selecţie vizând conservarea, mai mult sau mai puţin permanentă, a
unei părţi din diversitatea socială ca urmare a adaptărilor la sistemele ambientale.
Aceste mecanisme de selecţie sunt concurenţa economică, jocul puterii sau al
autorităţii, jocul conflictelor, diverse comportamente colective etc.
 Ultimul principiu al analizei sistemice a lui W. Buckley vizează înţelegerea
structurii într-un sistem. În general, în sistemele socioculturale structura este o
construcţie teoretică definindu-se ca o însumare de procese temporale. Structura nu
reprezintă decât stabilitatea relativă a microproceselor în evoluţie. Înţelegerea
structurii şi a schimburilor presupune aducerea la zi a matricei interacţiunilor care îi
este subadiacentă şi care leagă indivizii şi microgrupurile.
După W. Buckley, analiza sistemelor sociale, cum este cea realizată de T.
Parsons, are o tendinţă mai mare către analizarea societăţii, colectivităţii sau
organizaţiilor cu ajutorul conceptelor cu caracter structural mult prea marcat: cultura,
normele, valorile, rolurile, grupurile, instituţiile etc. Riscul, în opinia lui W. Buckley,
156
W. Buckley, op. cit., p. 103.

89
este acela de a ajunge la o percepţie statică şi deterministă a societăţii sau
organizaţiilor.
 Modelul sistemului social global
Conceptul de societate în limbajul comun nu-şi realizează operaţionalizarea
analitică decât sub forma altor concepte precum: sistem social, structură socială,
comunitate. De regulă „se foloseşte termenul de societate pentru a desemna întregul
câmp de acţiune umană“157.
Societatea, privită dintr-o abordare sistemică, constituie un sistem social global
deoarece „omul, ca element fundamental al societăţii, este în primul rând o fiinţă
socială, care comunică şi intră în relaţii interumane cu semenii săi, fie printr-un cadru
organizat căruia indivizii îi aparţin prin naştere, şi anume: comunităţile umane,
(familia, etnia, poporul, naţiunea), fie prin activităţi comune în cadrul unor grupuri
sociale (muncitori, ţărani, intelectuali, patroni, angajaţi, liber profesionişti), fie prin
libera adeziune la diferitele organizaţii politice, culturale, profesionale“158. În
continuarea acestei descrieri evidenţiem opiniile profesorului C. Vâlsan (1997)
conform cărora societatea este privită mai mult decât un sistem social global sau mai
bine zis „un sistem social global care se reflectă pe sine şi întregul univers şi care are
posibilitatea de perfecţionare continuă“159.
Prin urmare, mai mulţi analişti în domeniu consideră „că societatea umană are o
configuraţie cu o arhitectură mai bogată decât cea a unui sistem, reprezentând un
arhem“160. Cum în orice situaţie se evidenţiază totuşi structura sistemică a societăţii, o
tratare ca atare a societăţii este justificată.
Sistemul social global161 va desemna modul de organizare şi de funcţionare a
tuturor elementelor componente ale vieţii sociale (comunităţi şi structuri sociale,
instituţii şi organizaţii, valori şi norme, relaţii şi activităţi) pe o anumită treaptă de
dezvoltare istorică162.
Sistemul social global va fi un sistem dinamic, în continuă dezvoltare prin
valorificarea şi potenţarea acţiunii sociale. Ca şi pentru alte sisteme sociale, evoluţia
sistemului social global este guvernată de legi generale şi legi specifice; conducerea
societăţii nu este altceva decât acţiunea raţională asupra sistemului social global,
„armonizarea sistemului cu legislaţiile care îi sunt proprii“163. Referindu-se la
aplicabilitatea principiilor abordării sistemice în viaţa socială, G. Klauss (1966)
încearcă să demonstreze caracterul general al aplicabilităţii sistemului cibernetic.

157
I. Alexandru, „Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective.“, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.
43.
158
C. Vâlsan, „Politologie“, Editura Economică, Bucureşti, p. 42.
159
Idem.
160
C. Vâlsan, op. cit., p. 43. Arhemul va reprezenta un ansamblu de relaţii cu o arhitectură mai bogată decât a
unui sistem.
Conceptul de „sistem social global“ este utilizat în multe lucrări pentru a-l distinge de
161

cele de sistem sau subsistem care vor fi, în construcţia sistemică prezentată, elemente ale
sistemului social global. Unele lucrări utilizează termenul, considerat sinonim, de „societate
globală“. Respectând concepţia autorului său, sociologul francez G. Gurvitch, societatea
globală reprezintă un mediu sociocultural atotcuprinzător, care înglobează formele particulare
ale societăţii şi diferitele tipuri de grupuri, termenul de societate globală fiind aplicabil numai
societăţilor moderne.
162
Asupra acestui sistem vezi şi „Dicţionar politic“, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 546.
163
I. Deleanu, op. cit., p. 76.

90
Modelul sistemului social global164 va reprezenta, de fapt, un model sistemic al
societăţii în ansamblul său.
 Personalitatea umană în sistemul social global
Una din cele mai importante trăsături ale sistemului social global o constituie
prezenţa, în sistem, a omului – el însuşi un sistem165 şi care acţionează ca o
personalitate, prin manifestarea deplină a potenţelor sale umane.
Relaţiile dintre societate şi personalitate se înfăţişează ca o reţea de conexiuni
inverse:
a) de la sistem la elementele componente, adică de la societate la indivizi, prin
transmiterea modelelor comportamentale şi, respectiv, prin transmiterea schimbărilor
din sistem care solicită lărgirea zonei comportamentale;
b) de la elementele componente la sistem, prin comportamentul indivizilor,
transmis ca model de către societate şi, respectiv, prin manifestarea lor ca elemente
creatoare, care realizează funcţiile de schimbări, de transformări ale sistemului. În
primul circuit conexiunea inversă este totală în plan subiectiv ca o constrângere, iar în
al doilea circuit ca o libertate166.

Circuit reglator I
Mediu fizic Comportament
învăţat

Tip de civilizaţie SOCIETATE Personalitate

Comportament
inventat
Circuit reglator II

Fig. 6. Modelul sistemic al relaţiei societate-personalitate

 Valori şi norme ale sistemului social global
Analizând conceptul de societate profesorul I. Alexandru (1999) conchide că
definirea acesteia subsumează două categorii de sensuri:
a) cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi instituţii (societate
capitalistă, societate rurală etc.);
b) caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ
hotărnicite (societate românească, germană, europeană etc.).
Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa
unei populaţii este organizată în mod colectiv. Ca ordine, ea conţine valori şi norme
atât diferenţiate, cât şi particularizate, toate cerând referinţe culturale pentru a fi
semnificative şi legitime. Ca o colectivitate, ea manifestă o concepţie delimitată despre
calitatea de membru, care face distincţie între acei indivizi care aparţin şi care nu

164
I. Deleanu, op. cit., p. 80.
165
Idem
166
G. Hălăşan, „Relaţia societate-personalitate din perspectivă sistemică“, în „Revista de filozofie“, 1975, nr. 2,
p. 206.

91
aparţin de ea167. În acelaşi context, profesorul I. Alexandru subliniază că societatea
este constituită atât dintr-un sistem normativ de ordine, cât şi din statusuri, drepturi şi
obligaţii aparţinând membrilor, care pot varia pentru diferite subgrupuri în cadrul
comunităţii. O problemă importantă este aceea a legitimării ordinii normative a
societăţii realizate prin sisteme de legitimare care definesc cadrul pentru drepturile
membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele. Menţinerea unei ordini normative
presupune existenţa unui conformism – de cele mai multe ori incomplet – cu
aşteptările comportamentale stabilite prin norme şi valori. Condiţia unui asemenea
conformism este internalizarea valorilor şi normelor unei societăţi de către membrii
săi, căci o asemenea socializare susţine baza consensuală a oricărei comunităţi.
Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor mai există nevoia unui
mecanism de constrângere, nevoie legată de necesitatea unei interpretări autoritare a
obligaţiilor normative instituţionalizate.
 Interacţiunea sistemului social global cu mediul
Interacţiunea sistemului social global cu mediul poate fi privită din două
unghiuri:
a) ca interacţiune cu sistemul social mondial;
b) ca interacţiune cu mediul înconjurător.
La rândul său interacţiunea cu sistemul social mondial poate fi abordată prin
raportarea la complexitatea întregului sistem sau prin raportarea la unul sau mai multe
dintre subsistemele acestuia alese după diferite criterii cum ar fi: orânduire socială,
zonă geografică, grad de dezvoltare social-economică etc
informaţii
energie
materiale interacţiunea cu mediul
concepte înconjurător

SISTEMUL atingerea obiectivelor majore

SOCIAL ale societăţii
GLOBAL
produse

interacţiunea cu sistemul
social mondial

Fig. 7. Modelul sistemic general al sistemului social global168

Modelul general al sistemului social global prezintă principalele circuite din
societate, interacţiunea cu alte sisteme şi cu mediul înconjurător precum şi angajarea
societăţii spre atingerea obiectivelor sale majore. Se observă că un asemenea sistem
cunoaşte bucle de autoînchidere pentru materiale, energie şi informaţii, ceea ce
reprezintă un caz limită. În realitate, majoritatea societăţilor sunt apropiate de acest
model. Ceea ce interesează la o societate este atingerea anumitor obiective şi, de
aceea, ca ieşire a sistemului pot fi considerate obiectivele majore ale acesteia. Modelul
prezentat are o importantă încărcătură filozofică, intrările în sistem ţinând seama de
trei aspecte esenţiale ale materiei: substanţă, energie, informaţie, cărora le corespund
trei principii fundamentale: principiul conservării masei, principiul conservării
167
I. Alexandru, op. cit., p. 44.
168
M. Drăgănescu, „Sistem şi civilizaţie“, Editura Politică, 1976, p. 185.

92
energiei şi principiul entropiei. Primele două principii sunt legate între ele prin relaţia
energie-masă a lui Einstein, iar al treilea redă relaţia dintre categoriile de energie şi
organizare, structură, respectiv informaţie169.
 Modelări ale unor procese şi fenomene specifice sistemului social global
Abordarea sistemică a societăţii170 se poate realiza prin două modalităţi
principale:
a) abordarea globală, în care nu se ia în considerare structura de detaliu a
societăţii ca sistem;
b) abordarea structurală prin care se pun în evidenţă subsistemele societăţii şi a
relaţiilor dintre acestea. Evident între aceste două modalităţi de abordare există o
legătură, prima modalitate putând fi o consecinţă a celei de-a doua. Ne vom referi, în
continuare, la abordarea globală, aceasta fiind mai apropiată de un posibil model
cibernetic al sistemului social global. Din câte am văzut în subcapitolul anterior, fig.7.
obiectivele societăţii sunt considerate ca ieşiri, iar intrările sunt autoasigurate şi
reprezentate de concepţii, energie, materiale şi informaţii. Desigur conexiunile
sistemului cu sistemul social mondial şi mediul înconjurător aduc în discuţie şi
posibilitatea unor intrări provenite din aceste sisteme, dar acestea nu sunt hotărâtoare
în sensul „că nu fac să dispară contururile sistemului considerat care, în caz contrar, nu
ar mai constitui un sistem“171.
Abordarea globală acordă o atenţie deosebită analizei obiectivului care poate fi
considerat un vector sau o matrice într-un spaţiu al obiectivelor. Obiectivul sistemului
social global conţine factori multipli care se supun unor cerinţe fundamentale
formulate pe diverse etape de dezvoltare ale societăţii. Pentru orice societate modelul
sistemului social global va cuprinde modele matematice cuplate cu modele ale
comportamentelor oamenilor. Apropierea de un model cibernetic presupune utilizarea
aparatului matematic, a tehnicilor moderne de evaluare şi prelucrare statistică şi
probabilistică.
De aceea, obiectivul va fi reprezentat printr-o mărime care ar urma să capete o
reprezentare matematică O(t), considerată variabilă în timp. Caracteristic pentru
această mărime este faptul că pentru fiecare moment t0 „valoarea“ de atins a
obiectivului este Op(t0) în valoarea reală a acestora este O(t0). M. Drăgănescu (1976)
exemplifică această caracteristică, firească pentru sistemul social global considerând
cazul în care obiectivul unic al acesteia ar fi venitul naţional pe locuitor sau o altă
mărime care să ţină cont atât de aspecte economice, cât şi de aspecte sociale,
obiectivul ca mărime de ieşire, O(t), s-ar apropia în timp de obiectivul propus, Op(t),
după o anumită lege172 (Fig. 8)

169
G. Klauss, „Cibernetica şi societatea“, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 39-42.
170
Detalii suplimentare se pot găsi în lucrarea lui M. Drăgănescu, „Sistem şi civilizaţie“, Editura Politică,
Bucureşti, 1976, p. 186-194.
171
M. Drăgănescu, op. cit., p. 186.
172
M. Drăgănescu, op. cit., p. 187-188.

93
 Op(t0)

O(t)

Fig. 8. Convergenţa obiectivelor: propus constant şi realizat

În legătură cu obiectivul propus trebuie făcute câteva precizări:
 Cazul prezentat consideră un obiectiv ale cărui valori sunt constante;
 Obiectivul propus este determinat prin evaluări de optimizare, deci prin metode
ale cercetărilor operaţionale;
 Este de aşteptat ca obiectivul propus să fie el însuşi variabil în timp, prin
refacerea succesivă a optimizărilor sau schimbarea ponderii unor factori în funcţie de
gradul de dezvoltare a societăţii.
Într-o asemenea situaţie obiectivul realizat va varia în timp după o anumită lege
(fig. 9).

Op(t)

O(t)

Fig. 9.Convergenţa obiectivelor: propus

variabil şi realizat

Deoarece obiectivul de ieşire sau obiectivul realizat reprezintă o mărime ce

caracterizează efectiv sistemul, acesta ar putea fi considerat şi ca o mărime de stare a
sistemului. Astfel, dinamica sistemului se va regăsi în variaţia O(t), adică va fi
dO( t )
exprimată în raport cu „viteza“ de variaţie a obiectivului şi cu „acceleraţia”
dt
d 2 O( t )
acestora sau cu alte derivate de ordin superior. Complexitatea sistemului social
dt 2
global ne determină să considerăm şi alte mărimi de stare şi, eventual, relaţiile
caracteristice ale sistemului. Fără a încerca o similitudine forţată cu sistemele
mecanice, electrice etc., pe baza experienţei sociale se poate afirma existenţa unui
proces de inerţie socială datorat faptului că omul, grupurile de oameni, societatea fac,
în general, dovada unei inerţii faţă de schimbare. Inerţia nu trebuie confundată cu

94
rezistenţa deoarece ea poate avea un rol pozitiv când societatea susţine anumite
schimbări sau un rol negativ când aceasta se opune unor noi schimbări. Exemple
concludente de inerţie socială sunt, pe fondul unei insuficiente educaţii şi informări
adecvate, întârzierile adaptării societăţii la schimbările tehnologice. Fenomenele de
inerţie socială sunt mai pronunţate cu cât volumul populaţiei este mai mare,
depinzând, de asemenea, şi de nivelul de educaţie şi informare al populaţiei. Apare
astfel posibilă conturarea unei funcţii a „inerţiei sociale“:
M = M (volumul populaţiei, structura socială) (1)
cu ajutorul căreia să se definească forţa de inerţie socială:
d 2O
M 2 (2)
dt
Forţa de inerţie socială (2) reprezintă o analogie mecanică convenţională şi poate
fi introdusă pentru sistemele sociale ale căror mărimi caracteristici sunt variabile în
timp. Pentru sistemul social global evoluţia obiectivului în raport cu timpul se
datorează unor procese interne ale sistemului. Forţa de inerţie socială va acţiona asupra
obiectivului social.
Concomitent, asupra obiectivului va acţiona şi o forţă internă, f, generată de
sistem (se exclud, pentru moment, influenţele externe şi ale mediului înconjurător).
Forţei interne i se va opune inerţia sistemului (2), precum şi o anumită rezistenţă
socială R. Echilibrând aceste forţe obţinem:
f M 2 R
d 2O
(3)
dt
În (3) am anticipat deja rezistenţa socială, R, care, ca şi fenomen social, este o
realitate obiectivă. Rezistenţa socială are o acţiune diferită de inerţia socială, întrucât
se opune direct forţei interne, pe când inerţia socială intervine la schimbarea ritmului
 0 adică
d 2O
de mişcare a obiectivului. Din (3), în condiţiile în care R = f, atunci
dt 2
 c1 şi obiectivul se „deplasează” cu o viteză constantă, c1, deci nu mai este
dO
dt
posibilă schimbarea de ritm, respectiv acceleraţia sistemului.
Forma funcţională a rezistenţei sociale poate fi;
R  R (O,
dO
,...) (4)
dt
Forţa internă socială va depinde de structura sistemului şi de acţiunea societăţii
ca sistem pentru a atinge obiectivul propus Op.
De aceea se poate presupune că:
f = f(O – Op, ...) (5)
forma acestei funcţii, care poate depinde şi de alţi parametri.
Forţa internă socială derivând dintr-o anumită capacitate structurală a sistemului
este expresia unei energii sociale stocate în sistem.
În aceste condiţii, analizând ecuaţia (3) în termeni energetici, rezistenţa socială
va fi un consumator de energie socială, iar inerţia socială poate, de asemenea, să
stocheze energie socială. În consecinţă, în cadrul sistemului social global se
evidenţiază existenţa unor procese ce se manifestă prin generarea, respectiv, stocarea
şi consumul energiei sociale. Semnificaţiile acestor procese sunt în directă
corespondenţă cu natura şi compoziţia matricei obiectivului care poate deriva din
aspecte economice, culturale, ideologice, politice.

95
 Generarea de energie socială este un proces intim, complex al sistemului social.
Modelarea ei se poate realiza, de asemenea, printr-o expresie funcţională de forma:
G  G(
dO
,...) (6)
dt
de semn contrar rezistenţei sociale şi denumită generanţa socială.
În aceste condiţii (3) devine:
f  M 2 R G
d 2O
(7)
dt
iar cu ajutorul lui (4) – (6) se obţine expresia lui (7) în raport cu obiectivul social
şi variaţiile acestuia. Obţinem astfel un model matematic al sistemului social global.
Dacă asupra sistemului acţionează din mediul internaţional o forţă externă, f e,
atunci obţinem modelul:
fe  f  M R G
d 2O
(8)
dt 2
La rândul său, mediul înconjurător se va manifesta printr-o serie de constrângeri
pentru mărimile care descriu sistemul, constrângeri datorate resurselor limitate ale
mediului.
Modelul matematic (7), reprezentat de fapt printr-o ecuaţie diferenţială sau
sistem de ecuaţii diferenţiale de ordinul doi, este cel mai simplu model al sistemului
social global. Aparenţa de simplitate matematică ascunde o fenomenologie socială
foarte bogată. Construirea funcţiilor sociale descrise ce intervin în modelul (7) sau (8)
rămâne o problemă deschisă şi extrem de dificilă.
 Aspecte ale reglării sociale
Sistemul social global are caracteristicile unui sistem cibernetic având
capacitatea de autoreglare. Această proprietate a sistemului nu este absolută, ci
relativă, ceea ce conduce la proprietatea de stabilitate relativă. Uneori, în cazul mai
general al sistemelor sociale, când impulsurile perturbatoare sunt deosebit de
puternice, capacitatea mecanismului reglator este depăşită, ajungându-se astfel la
schimbarea structurii sistemului. Noua structură se va constitui într-un mecanism
reglator cu o capacitate superioară. Încercând să înţelegem mai profund autoreglarea
sistemului social global trebuie să subliniem că „aplicarea principiilor şi metodelor
ciberneticii la societate nu înseamnă preluarea pur şi simplu a acestora, ci doar
valorificarea lor în procesul cunoaşterii, ţinând seama de trăsăturile sistemului
social“173.
În acest context, menţionăm că una din trăsăturile esenţiale ale sistemului social
global este faptul că mecanismul reglator se găseşte în interiorul sistemului. Teoriile
sociale atribuie rolul de mecanism principal de reglare statului.
Sistemul social global, ca sistem dinamic, încorporează în structura sa
următoarele principii174:
Ca orice organizaţie socială, sistemul social global este supus proceselor de
schimbare manifestând momente de tensiune şi conflict;
Există elemente care contribuie la schimbarea sau chiar dezintegrarea sa;
Evoluţia sistemului are la bază constrângerea anumitor actori sociali de către
alţii.

173
I. Deleanu, op. cit., p. 88.
174
J. C. Lugan, op. cit, p. 51.

96
 Din aceste principii rezultă, interpretând pe G. Klauss (1966)175, că, din punct
de vedere cibernetic, funcţia principală a statului, ca reglator al relaţiilor sociale,
constă în a acţiona, potrivit intereselor unor actori sociali, cu efectul reglator asupra
comportamentului altor actori sociali în vederea menţinerii ordinii sociale existente.
O analiză a sistemului social global din perspectivă cibernetică realizează şi
profesorul I. Alexandru (1999). Concepţia prezentată176 are în vedere o structurare a
societăţii pe trei niveluri (paliere).
 Palierul de bază care reprezintă executorul social (E), adică ansamblul
structurilor, mecanismelor şi instituţiilor (întreprinderi, grupuri sau indivizi) care
produc, schimbă şi consumă legături şi servicii materiale şi nemateriale sau, mai
general, exercită ansambluri de activităţi sociale, cu excepţia celor din palierul
superior.
Executorul social va reprezenta, la rândul său, un subsistem ale cărui fluxuri
reprezentative constau în prestaţii succesive şi reciproce, fiind închise în ele înseşi.
 Palierul intermediar, reprezentând traductorul, a cărui expresie este aparatul
administrativ al statului (făcând abstracţie de colectivităţile publice) din care excludem
serviciile care sunt înglobate în palierul de bază.
 Palierul superior sau selectorul (S) cuprinzând autorităţile publice de vârf
(Parlament, Guvern, Preşedinţie) identificate ca organe axiologice (politice) cu rol
fundamental în determinarea obiectivelor majore ale evoluţiei sociale, precum şi
elaborarea legilor şi deciziilor politice de bază. Apare, în acest context, evident rolul
reglator, pentru activităţile sociale, al administraţiei publice ca structură intermediară
între autorităţile politice, pe de o parte, şi societatea civilă, pe de altă parte, între putere
şi cetăţenii consideraţi în calitate de administraţi.
În fig. 10 este reprezentat modelul cibernetic al unei societăţi globale, model
adaptat după T. Parsons (1976). În legătură cu acesta se cuvin menţionate următoarele:
mecanismul de reglare socială este un mecanism complex obţinut prin
suprapunerea mai multor bucle de feed-back şi având structura modelului Buckley;
structura mecanismului de reglare determină structura sistemului de informare
al societăţii;
se evidenţiază atribuţiile administraţiei publice în reglarea socială, atribuţii care
constau îndeosebi din tratarea informaţiei în vederea elaborării deciziilor şi diverselor
măsuri destinate să asigure reglarea socială, deci să menţină, să restabilească sau să
promoveze o ordine definită de autoritatea politică, transmiterea informării
descendente emanând de la autoritatea politică, publicarea, adoptarea şi aplicarea de
acte normative.
autorităţile administraţiei de nivel superior (miniştrii şi, în general, guvernul) au
atât o funcţie administrativă, dar şi de decizie la nivelul cel mai ridicat şi, prin urmare,
aparţin şi palierului superior, asigurând astfel legătura dintre funcţia politică şi
activitatea administrativă;
 există un canal de informare ascendentă asupra stării şi activităţii executorului
social, ceea ce face posibilă elaborarea deciziilor pe termen lung (prereglarea) sau a
deciziilor de corectare şi adaptare (postreglare).

175
G. Klauss, op. cit., p. 98.
176
I. Alexandru, op. cit., p. 47-48.

97
 Palierul III (Selectorul)
Organe axiologice (politice) Determinarea obiectivelor

Legi, decizii politice

de bază Rapoarte şi dări
de seamă ale
autorităţilor publice
Elaborarea
Organisme comune deciziilor
palierelor II şi III

Palierul II (Traductorul) Transmiterea

Organe administrative deciziilor

Informaţii spre Organe Organe de Informaţii din

mediul exterior administrative previziune şi mediul exterior
de execuţie pregătire a
deciziilor
Informare Informare Informare
axiologică descendentă ascendentă
destinată E (publicarea (statistici,
legilor) rapoarte)
Palierul I
(Executorul)

Organe de protecţie

in in
E

Materii prime, Produse finite,

energie, mână valoare adăugată,
de lucru etc. profit etc.

Fig. 10. Modelul cibernetic al societăţii globale

În esenţă deci, „o astfel de analiză a societăţii prin prisma unui model cibernetic
şi care ne-a condus la conceptul de sistem social global are avantajul că: pune în
lumină legăturile între concepte, reliefează legăturile între scopuri, operaţii şi structuri
şi pune în evidenţă interacţiunile şi interdependenţele interne sistemului complex“177.
În acelaşi timp modelul nu descrie decât o structură generală fiind descris doar din
punct de vedere calitativ. Inexistenţa cuantificării, specifică sistemelor cibernetice,
constituie o piedică serioasă în optimizarea sistemului. Revenind la modelul matematic
al sistemului social global putem să vorbim de o buclă socială de reacţie (fig.11) care
reprezintă expresia generală a buclelor specifice produselor, materialelor, energiei
conceptelor etc. Aşadar, putem considera la intrarea în sistem178 o funcţie sub forma 
O (deoarece în cazul cel mai simplu de imaginat această funcţie va fi proporţională cu
ieşirea,  = const.).

177
I. Alexandrescu, op. cit., p. 49.
178
M. Drăgănescu, op. cit., p. 195.

98
 Buclă socială de
reacţie

O SISTEM O
SOCIAL

Fig. 11. Bucla de reacţie a sistemului social

În realitate, aşa cum arată în M. Drăgănescu (1976), factorul de reacţie poate

depinde de obiectivul O, precum şi de alte mărimi:  = (O,...).
Intrările în sistem pot fi considerate în sfera social-economică noi investiţii,
deci putem spune că O reprezintă funcţia de investiţie socială. Investiţia socială va
determina o reacţie pozitivă a sistemului, reacţie care va conduce la creşterea ieşirii.
Energia socială, de care vorbeam în subcapitolele anterioare, nu poate fi generată fără
această reacţie pozitivă şi deci generanţa socială va depinde de existenţa buclei sociale
de reacţie. Dacă presupunem inexistenţa reacţiei sistemului (pozitivă) atunci acesta nu
va avea generanţa socială şi va fi descris, conform ecuaţiei (7), prin relaţia:
M 2 R f  0
d 2O
(9)
dt
unde putem lua:
Rr
dO
(10)
dt
deoarece rezistenţa socială va depinde, în primul rând, de viteza de mişcare a
dO
obiectivului. Mărimea r nu trebuie să fie neapărat constantă putând depinde de O,
dt
etc. şi va defini, în acest caz, funcţia de rezistenţă socială:
Tot M. Drăgănescu (1976)179 consideră că:
f = - O  h (O) (11)
şi, în consecinţă, ecuaţia (9) se transformă în:
 r  O  0 hOdt  0
dO t
M (12)
dt
Pentru diverse forme ale lui O ecuaţia (12) se mai poate integra determinând
diverse mărimi care descriu modelul sistemului social global în condiţiile absenţei
buclei de reacţie.
În prezenţa investiţiei sociale, generanţa socială se poate lua sub forma:
Gg
dO
(13)
dt
unde g va fi funcţia de generanţă socială.
Atunci din (7) obţinem:
 (r  g )O   t0 hOdt  0
dO
M (14)
dt

179
M. Drăgănescu, op. cit., p. 196.

99
 Printr-o serie de analogii de natură fizică M. Drăgănescu (1967) deduce că:
g=– (15)
ceea ce conduce la interpretarea că funcţia de generanţă socială coincide, în
mărime absolută, cu factorul de reacţie socială.
Concluzionând, obţinem:
a) în cazul tratării globale a societăţii ca sistem s-au utilizat două moduri de
descriere: unul cuprinzând inerţia socială, rezistenţa socială, generanţa socială şi forţa
internă socială şi altul cuprinzând bucla de reacţie socială (investiţie socială).
b) relaţia (15) stabileşte o echivalenţă a celor două modele exprimând astfel
posibilitatea descrierii mecanismelor de reglare socială cu ajutorul modelului
matematic al sistemului social global.
3.4. Administraţia publică – subsistem al societăţii
O încercare de definire cât mai exactă a noţiunii de „administraţie publică“ a fost
şi este supusă unui grad mare de incertitudine în sensul unei oarecare imposibilităţi de
a cuprinde printr-o definiţie multitudinea faptelor administrative şi diversitatea
aspectelor încorporate de fenomenele administrative. Acest lucru este subliniat şi de D.
H. Rosenbloom (1989): „Administraţia publică, ca multe alte strădanii umane, este
dificil de definit, dar oamenii au cu toţii un sens al acesteia, deşi sunt păreri diferite
despre cum ar putea fi realizată“180.
Ca parte a sistemului social, administraţia publică are „două elemente
componente esenţiale şi indispensabile, şi anume: elementul structural-organic şi
elementul funcţional“181.
Necesitatea abstractizării şi definirii cuprinzătoare apare totuşi evidentă. O
asemenea posibilitate o oferă abordarea sistemică. Aceasta presupune o abordare
cuprinzătoare, relevantă pentru precizarea statutului şi rolul administraţiei publice în
condiţiile statului de drept. Oportunitatea unui asemenea demers este prezentată de
profesorul I. Alexandru (1999) care prin analiză sistemică depăşeşte nivelul analizei
structurale şi funcţionale (care se referă la comportamentul intern al administraţiei) şi
urmăreşte sistematic „studierea relaţiilor dintre elementele sistemului, precum şi dintre
acestea şi întregul său şi celelalte elemente ale sistemului social. În acest fel este
posibil a se face distincţia între relaţiile interne ale sistemului (care sunt considerate
relativ stabile, fiind consacrate mai ales prin norme juridice) şi relaţiile sistemului cu
mediul său înconjurător182. Cunoaşterea şi aprofundarea relaţiilor structurale interne
ale administraţiei publice – instituţiile şi autorităţile administrative, colectivităţile
locale etc., regulile juridice sau nejuridice, mijloacele materiale şi umane ale
administraţiei publice – nu se pot realiza în bune condiţii dacă nu stabilim, mai întâi,
care sunt relaţiile, pe de o parte, între administraţia publică centrală sau locală, ca
subsisteme ale sistemului social global, şi celelalte elemente ce formează subsisteme
distincte şi care, împreună, compun mediul sau cadrul social înconjurător al
administraţiei publice. „Cunoaşterea acestor relaţii dintre administraţia publică şi
celelalte elemente ale sistemului social, mai ales a influenţelor reciproce între acestea,
permite conturarea rolului administraţiei publice, a misiunilor sale; într-un cuvânt

180
D.H. Rosenbloom, „Public Administration. Understanding Management, Politics and Law in the Public
Sector“, Random House, New York, 1989, p. 3-36.
181
A. Iorgovan, „Drept administrativ. Tratat elementar“, vol. I, Ed. „Hercules“ 1993, p. 81.
182
I. Alexandrescu, op. cit., (1999), p. 68.

100
adecvat limbajului adoptat de teoria sistemelor, conturarea funcţiilor administraţiei
publice în cadrul societăţii“183
 Dualismul sistemic al administraţiei publice
O asemenea abordare, care este cea relevată mai sus, distinge evident sistemul
administraţiei publice de alte sisteme administrative ce aparţin, în special, categoriei
administraţiilor particulare. Dualismul sistemic al administraţiei publice evidenţiază, o
dată în plus, complexitatea sistemului administraţiei publice şi se referă la dublul sens
în care poate fi privită administraţia publică: ca activitate şi ca sistem de organizare.
Detalii privind aceste două sensuri ce sunt atribuite administraţiei publice sunt
prezentate de profesorul Al. Negoiţă (1996)184. Făcând trimitere la Legea 37 din 1990,
cu privire la funcţionarea guvernului autorul citează conţinutul art. 1 „Guvernul
exercită administraţia publică pe întreg teritoriul ţării“ şi al art. 14 aliniatul a, conform
căruia Guvernului îi revine atribuţia „de a asigura executarea de către administraţia
publică a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora“.
Concluziile care reies din interpretarea legii conduc la înţelegerea administraţiei
publice ca o „multitudine de organe“, în fapt ca „un sistem de organe care realizează
activitatea de organizare a executării legilor“. Fără a face aici o analiză a preciziunii,
mai bine zis a impreciziunii termenului de administraţie publică, trebuie să remarcăm
caracterul sistemic al acestuia care îi asigură posibilitatea determinării complexe şi
delimitării sferei de acţiune mai largă decât cea a administraţiei statului.
Înţelegerea mai exactă a administraţiei publice impune şi examinarea acesteia ca
o activitate prin care se organizează şi se execută concret legea. Aceste activităţi pot fi
grupate în două mari categorii185:
 activităţi executive cu caracter de dispoziţie;
 activitate cu caracter de prestaţie.
Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se organizează executarea
legii stabilindu-se conduita pe care trebuie să o urmeze diferitele persoane fizice şi
juridice. În acest cadru de organizare a executării legii cu caracter dispozitiv se înscrie
activitatea de poliţie administrativă, ca ansamblu de măsuri care au ca obiect
menţinerea ordinii necesare vieţii şi convieţuirii oamenilor în societate.
De asemenea, în activităţile executive cu caracter de dispoziţie sunt cuprinse şi
cele referitoare la folosirea puterii, conferită de legea administraţiei publice, de a
organiza executarea legii. În acest context, activităţile desfăşurate implică procesul
decizional complex realizat prin acte juridice şi prin fapte materiale şi organizatorice.
Observând marea varietate a activităţilor pe care le cuprinde administraţia
publică în executarea legii în cadrul procesului decizional aferent, Al. Negoiţă (1996)
evidenţiază pentru administraţia publică caracteristicile: consultative şi de
documentare, deliberative şi active.
Activităţile proprii administraţiei publice nu se pot reduce la cele executive de
dispoziţie. În mod necesar realizarea valorilor politice exprimate prin lege implică şi
„diferite prestaţii, de interes general, realizate pe baza şi în executarea legii, din oficiu
sau la cererea cetăţenilor, persoanelor fizice, persoanelor juridice sau a diferitelor
organe ale statului“186

183
I. Deleanu, op. cit., p. 31.
184
Al. Negoiţă, „Drept administrativ“, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 5-7.
185
Al. Negoiţă, op. cit. p. 8-9.
186
Al. Negoiţă, op. cit., p. 11.

101
 Aceste activităţi se constituie în modalităţi concrete destinate asigurării calităţii
vieţii în colectivităţile sociale şi se încadrează în următoarele domenii generale:
ocrotirea mediului ambiant, salubritate, electricitate, gaze, servicii de poştă, telefonie,
audiovizuale, transport în comun, asistenţa sanitară, cultură etc.
Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează atât prin acte
juridice, cât şi prin operaţii materiale. Aceste activităţi satisfac necesitatea de interes
public şi sunt strâns legate de serviciile publice. Prestaţia, ca serviciu public,
conturează mai clar specificul administraţiei publice ca activitate dând posibilitatea
obţinerii unei imagini reale asupra organizării formale a acesteia.
Administraţia publică poate fi considerată, atât din punct de vedere formal
organizatoric, cât şi material-funcţional, ca o totalitate de servicii publice menite să
satisfacă interesele şi variatele nevoi ale cetăţenilor şi ale societăţii.
În concluzie, administraţia publică poate fi definită ca fiind „o activitate de
organizare a executării şi de executare în concret a legii prin activităţi cu caracter
dispozitiv sau prestator, activitate care se realizează, în principal, prin sistemul
organelor administraţiei publice“187.
Remarcăm deci coexistenţa în abordarea noţiunii administraţiei publice a două

 un sistem de activităţi, cu un specific divers dar bine determinat şi care se

sisteme:

structurează în subsisteme corespunzătoare serviciilor publice, administraţia publică,

în ansamblul său, putând fi considerată un serviciu public;
 un sistem de organe ale administraţiei publice care, de asemenea, se
structurează în subsisteme constituite pe criterii ierarhice, teritoriale etc.
Aceste două sisteme, delimitate formal, constituie „două feţe ale aceleaşi
monede“, integrându-se şi suprapunându-se reciproc şi formând sistemul
administraţiei publice (fig. 12)
 Sistemul administraţiei publice ca sistem social
Indiferent de unghiul sub care abordăm administraţia publică, aceasta se
constituie şi se realizează printr-o varietate de forme organizatorice care implică
prezenţa şi angajarea unor întregi categorii de oamenii între care se vor stabili relaţii
specifice pe diverse niveluri de organizare.
Prin urmare, sistemul administraţiei publice este „un sistem de organizare
socială bazat pe relaţii care există între oamenii care realizează o activitate
specifică“188 denumită administraţie publică.

187
Al. Negoiţă, op. cit., p. 14.
188
Al. Negoiţă, op. cit., p. 23.

102
103

Fig. 12. Sistemul autorităţilor administraţiei publice în România*

*Preluat după I. ALexandru (1996). p. 108.

 Specific sistemului administraţiei publice este faptul că relaţiile sociale constituie
în cadrul său au sau nu o reglementare juridică dar, în ambele situaţii, privesc
comportamentul oamenilor care realizează administraţia publică.
Particularităţile acestor relaţii sociale rezultă din legislaţia specifică
administraţiei publice referitoare la statutul diferitelor categorii de personal, la
dobândirea calităţii de funcţionar public, la exercitarea atribuţiilor în această calitate,
precum şi la responsabilitatea celui care exercită aceste atribuţii în cadrul diferitelor
funcţii. Multitudinea aspectelor juridice pe care le comportă relaţiile sociale din cadrul
sistemului administraţiei publice determină conexiunea lor şi cu alte ramuri ale
dreptului: dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal.
 Interacţiunile sistemului administraţiei publice cu mediul său
Ca sistem social, sistemul administraţiei publice există şi funcţionează în cadrul
unui macrosistem de organizare socială a societăţii globale, considerată la nivel
naţional. Sistemul administraţiei publice devine astfel un subsistem al sistemului
social global.
Ca urmare, putem vorbi de mediul social al sistemului administraţiei publice
constituit din celelalte subsisteme: politic, economic, social etc.
Profesorul I. Alexandru (1999)189 transpunând analiza sistemică a politicului
elaborată de D. Easton (1974) constată pentru sistemul administraţiei publice existenţa
următoarelor caracteristici.
Mai întâi, analiza sistemică a lui D. Easton distinge mediul sistemelor în două
părţi: în interiorul şi în exteriorul societăţii, respectiv: mediu intra-societal care
cuprinde sistemele-economic, cultural, social etc., aparţinând aceleiaşi societăţi, ca şi
sistemul politic şi mediul extra-societal cuprinzând toate sistemele situate în exteriorul
societăţii luate în considerare.
Astăzi, ştiinţa administraţiei se referă, în esenţă, la mediul intra-social al
administraţiilor şi analizează, mai ales, interacţiunile sistemului administraţiei publice
şi ale sistemelor: politic, economic şi social.
a) Persistenţa sistemului administraţiei publice în mediul său
Din perspectiva interacţiunilor sistemului administraţiei publice cu mediul său
social merită evidenţiat şi un alt aport al analizei sistemice, datorat lui D. Easton şi
formulat sub denumirea de „teoria persistenţei sistemelor“.
Conform acestei teorii, aplicabilă şi sistemelor administraţiei publice, un sistem
este supus unor perturbări care pot provoca tensiuni-stresul-în sistem. Asemenea
perturbări sunt rezultat al interacţiunii cu mediul său şi apar atunci când variabilele de
stare esenţiale ale sistemului sunt împinse dincolo de zona lor critică. Concluzia lui
Easton este că „mult timp, când sistemul în funcţiune îşi păstrează variabilele sale
esenţiale în interiorul zonei lor critice, se poate spune că un sistem persistă într-un fel
sau altul“190.
b) Homeostazia
Teoria persistenţei sistemelor a fost interpretată ca însemnând homeostazia sau
menţinerea ordinii existente. Astfel, după Catherine Lalumière, sistemul administraţiei
publice prezintă „calităţi hemostatice care tind să îl reconstituie identic cu el însuşi,
oricare ar fi atacurile şi reformele al căror obiect este“191. De asemenea, ideea

189
I. Alexandru, op. cit. (1999), p. 191.
190
D. Esston, „Analyse du systéme politique“, Armand Colin, Paris, 1974, p. 25.
191
I. Alexandru, op. cit. (1999), p.192.

104
existenţei unei homeostazii puternice a sistemului administraţiei publice este agreată şi
de J. Chevalier şi D. Loschak (1974) şi exprimată, în esenţă, prin faptul că: „sistemul
administrativ în întregul său tinde să menţină principiile de organizare şi de
funcţionare internă“192.
c) Socialitatea
Socialitatea sistemului administraţiei publice se exprimă în structura funcţională
a acestuia în raport cu mediul său social. În esenţă, socialitatea arată trăsăturile care
particularizează un anumit tip de administraţie publică în raport cu mediul în care este
organizată şi funcţionează. Dimensiunile temporale şi spaţiale ale evoluţiei sistemului
administraţiei publice sunt determinate de tipul societăţii în care acesta există, tip de
societate care îşi pune amprenta proprie asupra sistemului. Nu se poate vorbi, deci, de
„un sistem abstract de administraţie publică, ci de un tip istoric concret de
administraţie publică, într-o ţară sau alta“193.
Construcţia sistemelor administraţiei publice este strâns legată de particularităţile
grupurilor sociale în teritoriul statului în legătură cu mediul geografic, structura forţei
de muncă, tradiţii cultural istorice etc.
Ca urmare a socialităţii sistemului administraţiei publice, subsistemele acestuia
vor fi constituite în legătură cu specificul activităţilor dispozitive sau prestatoare ale
administraţiei în aşa fel ca acestea să poată fi accesibile mediului social în care
funcţionează. Mai mult decât atât structura teritorială a administraţiei publice se
suprapune peste structurile teritoriale ale statului devenind astfel accesibile întregului
grup social în raport cu care funcţionează.
d) Sociabilitatea administrativă
Sociabilitatea administrativă este o expresie a modului în care sistemul
administraţiei publice este penetrabil de mediul său social şi, în funcţie de aceasta,
dacă este sau nu compatibil cu sistemul social global. Situaţiile de incompatibilitate
pot deriva în general din:
compoziţia socială a oamenilor ce compun sistemul administraţiei publice;
neadaptarea administraţiei la cerinţele mediului social;
funcţionarea defectuoasă a sistemului administraţiei publice prin respingerea
coparticipării la activităţi conexe administraţiei publice;
Sociabilitatea se manifestă prin deschiderea sistemului administraţiei publice
către sistemul social global. Asemenea sisteme sunt caracteristice statelor democratice
care asigură, în acest fel, un raport pozitiv de compatibilitate între sistemul
administraţiei publice şi sistemul social global.
 Reglarea şi autoreglarea sistemului administraţiei publice
Compatibilitatea sistemului administraţiei publice cu sistemul social global
presupune cunoaşterea reciprocă a necesităţilor pe care le au cele două sisteme.
Această cunoaştere se realizează prin fluxul de informaţii care circulă în ambele
sensuri între sistemele amintite precum şi prin multiplele forme de participare socială
ale sistemului administraţiei publice.
Pornind de la cunoaşterea nevoilor sociale generale, sistemul administraţiei
publice îşi reglează structurile şi modalităţile de acţiune potrivit cu particularităţile pe
care le prezintă mediul social.
Mecanismele de reglare sunt complexe, ele acţionând atât în interiorul sistemului
administraţiei publice, cât şi în exteriorul acestuia.
192
J. Chavalier, D. Loschak, „Introduction dans la science administrative“, Dalloz, Paris, 1974, p. 92.
193
Al. Negoiţă, op. cit., p. 24.

105
 Parlamentul se constituie într-un mecanism reglator faţă de sistemul
administraţiei publice fiind unica autoritate legiuitoare a ţării. Ca organ reprezentativ
suprem este autorizat să stabilească structurile organizatorice şi modul de funcţionare
al administraţiei publice, alegând sau numind autorităţile administraţiei publice,
conducerile acestora; adoptând norme de organizare şi funcţionare pentru toate
autorităţile administraţiei publice, în măsură de a răspunde, în cât mai bune condiţiuni,
scopurilor pentru care fiinţează administraţia, funcţiilor acesteia.
Pentru administraţia publică se poate vorbi de ierarhizarea mecanismelor de
autoreglare şi reglare în raport cu gradul de complexitate al acestora.
Autoreglarea sistemului administraţiei publice şi a subsistemelor acesteia se
realizează, ca în cazul tuturor celorlalte sisteme sociale, prin structura acestora, adică
prin relaţiile şi interrelaţiile ce se stabilesc între oamenii ce alcătuiesc un sistem,
exprimând conţinutul statutelor şi rolurilor pe care şi le iau în organizaţie. Pentru
administraţia publică acţiunile mecanismului autoreglator pot să îmbrace nu numai
forma unor acte administrative cu caracter normativ, ci şi forma unor acte juridice
civile sau a unor fapte materiale juridice. Fără a intra în detalii, ţinând seama de
specificul abordării sistemice şi de specificul comportamental al sistemului
administraţiei publice, reglarea şi autoreglarea în administraţia publică respectă
mecanismul reglării sistemelor cibernetico-administrative. Obţinerea feed-back-ului
necesar reglării sau autoreglării face apel la teoria cibernetică a informaţiei şi teoria
cibernetică a jocurilor strategice, domenii vaste ale teoriei generale a sistemelor şi care
necesită o abordare separată mult mai cuprinzătoare.

Teme de reflecţie:

1) Argumentaţi de ce este necesară abordarea sistemică a admnistraţiei publice.

2) Definiţi conceptul de sistem juridic.
3) Enunţaţi conexiunile teoriei generale a sistemelor cu teoria şi practica
juridică.
4) Ce înţelegeţi prin conceptul de control social prin lege şi cum se realizează
acesta?
5) Enunţaţi şi definiţi subsistemele sistemului social global.
6) Din ce este compus sistemul autorităţilor administraţiei publice din România?

Bibliografie de referinţă

Obligatorie
- Ani Matei, Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică,
Bucureşti 2003.

Opţională
- A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I şi II, Ediţia 4, Editura All
Beck, Bucureşti 2005;
- Al. Negoiţă, „Drept administrativ“, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996;
- D.H. Rosenbloom, „Public Administration. Understanding Management,
Politics and Law in the Public Sector“, Random House, New York, 1989;
- I. Alexandru, „Administraţia publică. Teorii. Realităţi. Perspective.“, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;

106
- I. Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediţia a II
– a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007;
- Justice Michael Decleris, „Systemic Theory for Public Administration. Main
Problems“, publicată în volumul „Deuxième école européene de
systémique“, Strasbourg, France, 1992.

107
 MODELE SISTEMICE SPECIFICE ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE
Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu modelele sistemice specifice
administraţiei publice.

Obiectivele modulului:
La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:
- Să ştie să descrie un sistem cu structură ierarhică;
- Să poată face distincţia între un sistem ierarhizat compus din două
niveluri de organizare şi un sitem ierarhizat copus din trei sau mai
multe niveluri de ierarhizare;
- Să poată explica realizarea reglării în serviciile publice;
- Să definească şi să explice din ce este compus un sistem de aşteptare;
- Să înţeleagă conceptul de decizie în serviciile publice.

4.1. Sisteme complexe ierarhizate

Studiul dinamicii sistemelor complexe impune utilizarea unui număr mare de
variabile cuplate a căror variaţie descrie un sistem de ecuaţii diferenţiale neliniare a
cărui soluţie, în general, nu poate fi descrisă analitic. În consecinţă, este necesar să
căutăm tehnici de aproximare ce permit redarea unei reprezentări simplificate a
sistemului.
Pentru sistemele ierarhizate194, structura lor pe nivele, permite o decuplare
parţială între diferitele grade de libertate ale unui sistem. Problematica sistemelor
ierarhice a fost abordată, din perspectiva modelării acestora, de mai mulţi autori.
Remarcând aici lucrările lui P. Auger (1990)195 care, utilizând un concept de natură
termodinamică, remarcă pentru structura socială tendinţele spontane:
a) de a se împărţi în subsisteme;
b) orice ansamblu de subsisteme independente se structurează în mod ierarhic,
stabilind conexiuni între diversele sale subsisteme. Această descompunere a unui
sistem în noi subsisteme conduce la apariţia unui nivel microscopic, iar reuniunea
subsistemelor independente prealabil conduc la apariţia unui nivel macroscopic.
Structurarea ierarhică este o expresie a complexităţii sistemului.
 Descrierea sistemului cu structură ierarhică
Modelul unui sistem ierarhizat este un model care presupune existenţa unui
număr mare de grade de libertate care introduc un număr de variabile. Dacă numărul
acestor variabile este N va trebui să studiem un sistem de cel puţin N ecuaţii

194
O sinteză privind modelarea sistemelor ierarhizate este prezentată de P. Auger, „Modelisation d’un système
hierarchique“, publicată în „Deuxième école européene de systémique“, Strasbourg, France, 1992, p.19-39.
195
Ne referim aici la lucrările lui P. Auger „Self-organization în Hierarchically Organized Systems“, Systems
Research 7, p. 221-236, 1990 şi „Thermodynamics in a Hierarchically Organized System: Microeconomical
Ensembles with non Equiprobable States“, Part 3, International Journal of System Science, 21, p. 2049-2062,
1990.

108
diferenţiale neliniare. Variabilele sistemului sau variabilele de stare pot fi efective,
numere de elemente sau de indivizi în starea discretă j. Aceste variabile vor fi funcţii
de timp Qj  (t), j = 1,..., n descrise prin n ecuaţii diferenţiale ordinare de gradul 1, în
general neliniare:
 f j (Q1, Q 2 ,..., Q n , t ), j  1,..., n.
dQ j
(1)
dt
În general, este greu să obţinem soluţii exacte ale unui sistem cum este (1) fiind,
de aceea, acceptate soluţii apropiate obţinute prin aproximări. Aşa cum vom vedea,
pentru sistemele ierarhizate devin posibile decuplări dinamice intra-subsisteme şi
inter-subsisteme. Conform lui P.Auger (1990), aceste decuplări pot fi realizate atunci
când intensităţile interacţiunilor intra-subsisteme şi inter-subsisteme corespund la
ordine de mărime suficient de diferite.
Abordarea sistemelor ierarhice îşi are originea în structura sistemului, permiţând
aproximări a căror validitate şi ale căror limite trebuie să fie examinate şi stabilite.
Vom considera, pentru început, un sistem cu două niveluri ierarhice. În acest
sistem se realizează o descompunere în subsistemul în interiorul cărora se găsesc şi
alte subdiviziuni.

Stări
Elemente

Subsisteme

Fig.1. Schema unui sistem ierarhizat compus din două niveluri

de organizare196
Enumerarea şi identificarea fiecărui sistem le vom realiza notând cu un indice
superior, , numărul sistemului şi cu un indice inferior, j, numărul stării acestui

 Interacţiunile intra şi inter-subsisteme

subsistem.

Dacă A este numărul de subsisteme, atunci  = 1, A . Variabilele de stare vor fi

O j , j  1, n  , fiecare subsistem  având n stări. În aceste condiţii ecuaţiile generale
(1) pot fi rescrise, plecând de la structura ierarhică a sistemului, după cum urmează:

 f j (Q  )   f j (Q  , Q  )
dQ j
(2)
dt 

196
P. Auger, op. cit., (1992), p.21. Sistemul din fig. 1 se descompune în subsisteme în care se găsesc alte
subdiviziuni (compartimente sau stări).

109
 unde Q = [( Q1 , Q 2 ,...Q n ) ] este un vector specific subsistemului .


Prima parte din (2), f j , nu depinde de variabilele Q j ale subsistemului ,

modelând, în consecinţă, numai interacţiunile din cadrul acestui subsistem adică
interacţiunile intra-subsistem.
Cea de-a doua parte din (2), descrisă de o expresie liniară în f j descrie
interacţiunile inter-subsisteme.
Revenind la fig. 1 observăm că, P. Auger (1992), sistemul considerat este
împărţit în trei subsisteme compuse fiecare, la rândul său, din câte trei compartimente.
P. Auger (1992) o consideră pe aceasta o împărţire specială pe care a numit-o
împărţire ierarhică. Conceptual discutând, o împărţire ierarhică se obţine regrupând
compartimentele cuplate printr-o puternică interacţiune. Astfel, subsistemele se
definesc prin gruparea sau regruparea compartimentelor care interacţionează puternic.
Din punct de vedere al modelării matematice, această ipoteză a structurii ierarhice
semnifică faptul ca partea intra-subsistem, f j (Q  ) a ecuaţiiilor (2) este mult mai mare
decât partea inter-subsistem f j (Q  , Q  ) .
Cu alte cuvinte, într-un sistem ierarhic, interacţiunile inter-subsistem sunt
presupuse a fi neglijabile în raport cu interacţiunile intra-subsisteme. Partea inter-
subsisteme a ecuaţiilor (2) trebuie considerată ca o perturbare în raport cu partea intra-
subsistem care este determinantă.
În altă ordine de idei, la fiecare subsistem  din ierarhie vom asocia o variabilă
globală, V, menită să caracterizeze subsistemul ca un tot şi depinzând de variabilele
Q j , adică:
V = f (Q) (3)

Alegerea funcţiei f este foarte importantă. Pentru sistemele sociale care pot,
considerate din punct de vedere statistic ca nişte „populaţii“ formate din subsisteme de
subpopulaţii cu anumite caracteristici, variabilele globale vor depinde de mărimile
caracteristice ale unor statistici care pot juca rolul de invarianţi sociali. Pe de altă
parte, variabilele globale vor trebui să modeleze structura sistemului care se traduce
printr-o ierarhie ce evoluează în timp. Timpul caracteristic pentru dinamica intra-
subsistem şi pentru dinamica variabilelor globale este diferit. Fiecare nivel ierarhic va
fi caracterizat printr-o scară de timp specială. Pentru variabila globală dinamica este
lentă în raport cu cea a variabilelor de stare. Ţinând seama de argumentele anterioare,
variabila globală va putea fi definită printr-o integrală primă a părţii intra-subsistem a
ecuaţiilor (2). O astfel de variabilă globală, invariantă pentru dinamica intra-sistem, va
fi guvernată de influenţele specifice inter-sisteme, care, prin ipoteză, sunt considerate
mici.
Dinamica variabilei globale V va fi descrisă de ecuaţia:

  
dV  n V  dQ j
 

j1 Q j
(4)
dt dt
în care, dacă introducem (2), obţinem:
dV 
 IE (5)
dt
unde, termenul I se exprimă astfel:

110
 V 
I
n
 f j  (Q  )
Q
(6)

j1
j

şi descrie rolul părţii intra-subsistem (sau internă) iar:

E  
A n
V    
Q j
f j (Q , Q ) (7)
 1 j1

descrie rolul părţii inter-subsisteme (sau externă).

După P. Auger (1992), criteriul de selecţie al unei „bune“ variabile globale este
ca partea I din ecuaţia (5) să dispară. Acest fapt se poate produce în condiţiile în care,
aşa cum s-a mai arătat, variabila globală aleasă este o integrală primă pentru partea
intra-subsistem a ecuaţiilor (2).
În acest caz, ecuaţiile (5) se reduc la:
V 
 E    f j (Q  , Q  )
dV 

A n

 1 j1 Q j
(8)
dt

 Ierarhia în timp
Scrierea ecuaţiilor globale sub forma (8), adică prin dispariţia părţii intra-
subsistem are o consecinţă importantă. Într-adevăr, variabilele globale V(t) sunt
guvernate doar de partea inter-subsistem care, prin ipoteză, este o perturbare în raport
cu partea specifică interacţiunilor intra-subsistem. Spre deosebire de acestea,
variabilele de stare Q j (t) sunt guvernate esenţial de partea intra-subsistem. Deci, aşa
cum am mai arătat, timpii caracteristici ai variabilelor globale şi ai variabilelor de stare
sunt foarte diferiţi, în sensul că variabilele de stare variază mult mai repede decât
variabilele globale. Ierarhia în structura sistemului are drept consecinţă o ierarhie în
timp cu scări de timp diferite pentru cele două niveluri, local şi global. Această
proprietate se poate reprezenta prin următoarea inegalitate:
dQ j dV 
 pentru orice (, j) (9)
dt dt
Relaţia (9) exprimă o proprietate importantă a modelelor sistemelor ierarhice.
Aceasta rezultă din următoarele considerente:
 de obicei, când o ecuaţie este compusă dintr-un termen dominant şi o per-
turbare, se calculează o soluţie apropiată de partea dominantă şi se completează cu
aproximări de diferite ordine, făcând să intervină termenul perturbator;
 pentru sistemele ierarhice, conform ipotezelor şi modelului lui P. Auger
(1992), partea dominantă a ecuaţiilor dispare total, iar cel care determină soluţia pentru
variabilele globale este doar termenul perturbator. De asemenea, trebuie remarcat
faptul că pentru un sistem ierarhic părţile specifice conexiunilor intra şi inter-
subsistem sunt de natură diferită şi acest lucru explică faptul că variabilele globale se
supun unor „legi” diferite din punct de vedere calitativ de cele ale variabilelor de stare.
La fiecare nivel ierarhic apar legi calitative diferite. Totuşi, vom vedea că dinamicile
diferitelor niveluri nu sunt total independente şi că există o cuplare a lor.
 Distribuţiile de echilibru intra-subsistem
Într-un model ierarhic, fiecare subsistem evoluează către un echilibru intra-
subsistem. Într-adevăr, dacă variabilele de stare ar creşte regulat în timp, atunci se
poate ajunge la o „explozie” a subsistemului. În consecinţă, sistemele ierarhizate pe
care le studiem sunt cele pentru care subsistemele evoluează către echilibre interne.

111
Acest lucru se produce dacă partea referitoare la conexiunile intra-subsistem din
ecuaţiile (2) are ca soluţie traiectorii convergente către sau în jurul unui punct unic
pentru fiecare subsistem izolat. Pentru a caracteriza acest echilibru intra-sistem, vom
introduce noi variabile numite frecvenţe intra-subsistem definite după cum urmează:
Q j ( t )
v j ( t ) 
V  (t )
(10)

pentru care se observă că sunt normalizate la unitate adică:

 v j (t )  1
n
(11)
j1

Revenind la variabilele globale trebuie să menţionăm că ecuaţiile dinamice ale

acestora nu sunt în mod direct utilizabile sub forma (8). Pentru a obţine ecuaţii
dinamice care să guverneze variabilele V şi care să nu depindă decât de acestea, vom
înlocui variabilele de stare Q j (t) utilizând (10) şi obţinem:
V     1 1 2 2
   ( v , v j )f j (v , v k , v , v l ,..., v A , v Am )
dV  A n

 1 j1 Q j
(12)
dt
Este necesar să menţionăm că frecvenţele intra-subsistem au, de cele mai multe
ori, semnificaţii precise în raport cu volumul populaţiilor care compun fiecare
subsistem. Mai mult chiar, în multe exemple, frecvenţele intra-subsistem iau valori
constante. În acest caz, care este cel mai simplu, frecvenţele de echilibru intra-
subsistem sunt calculate căutând valori asimptotice ale acestora, studiind partea intra-
subsistem a ecuaţiilor simple. Substituindu-le apoi în (8), obţinem ecuaţiile
variabilelor globale care sunt dependente de variabilele globale înseşi. Astfel,
evidenţiem o decuplare între dinamica intra-subsistem ce converge rapid către un
echilibru pentru fiecare subsistem şi dinamica variabilelor globale.
De aici pot apărea alte cazuri. De exemplu, dinamicile intra-subsistem pot fi
periodice. Frecvenţele intra-subsistem sunt funcţii periodice de timp, cu perioade, în
mod necesar, foarte scăzute în raport cu timpul caracteristic al evoluţiilor variabilelor
globale lente. Astfel, putem avea avantajul mişcării foarte rapide a frecvenţelor intra-

subsistem şi, ca o primă aproximare, le putem înlocui, prin mediile lor în timp, v j , în
ecuaţiile (12).
Pe lângă fenomenul de decuplare evidenţiat anterior, specific cazului în care
frecvenţele intra-subsistem rămân constante, apare şi o cuplare între cele două
dinamici.
Aceste cuplări pot fi clasate în două categorii: pe de o parte, datorate influenţei
acţiunilor de schimbare interioară a subsistemului asupra dinamicii variabilelor globale
şi, pe de altă parte, datorate acţiunilor variabilelor globale asupra dinamicii intra-
subsistem. Pentru a simplifica, în primul caz vom vorbi de cuplare „jos-sus“ sau chiar
„local-global“, iar în al doilea caz de cuplare „sus-jos“ sau „global-local“.
Scrierea ecuaţiilor globale sub forma (12) permite punerea în evidenţă a
cuplărilor de tip „local-global“. Într-adevăr, frecvenţele intra-subsistem apar aici sub
formă de parametri, iar atunci când aceştia rămân constanţi, ecuaţiile globale sunt
independente de dinamicile intra-subsistem. Dacă aceste frecvenţe variază, atunci
rezultă o variaţie a parametrilor ecuaţiilor globale. Sub efectul unei schimbări a
structurilor intra-subsistem, ele sunt apte să varieze şi să inducă bifurcaţii globale.
Anumite soluţii ale ecuaţiilor globale pot deveni instabile, dar pot apărea şi soluţii
stabile. În acest caz, modificările de structură a echilibrului intra-subsistem pot antrena

112
bifurcaţii la nivel global197. Bineînţeles că este posibil şi fenomenul invers. Într-
adevăr, dacă în prima aproximare se neglijează termenii caracteristici interacţiunilor
inter-subsisteme ai ecuaţiilor (2), obţinem:
dQ j
 f j (Q  ) (13)
dt
Prin ipoteză, aceste ecuaţii converg rapid către un echilibru intra-subsistem
caracterizat prin frecvenţe de echilibru constante.
În caz general, aceste frecvenţe sunt ele însele dependente de constrângerile
globale şi, astfel, structurile de echilibru intra-subsistem depind de valorile luate prin
variabile globale lente.
Cu alte cuvinte, schimbările lente ale variabilelor globale V afectează relaţiile
intra-subsistem. Este vorba de un efect al variabilelor globale asupra dinamicilor
locale sau asupra cuplării „global-local“.
 Sisteme ierarhizate pe trei sau mai multe niveluri
În fig. 2 este prezentată schema unui sistem structurat pe trei nivele ierarhice.
Pentru descrierea unui model matematic al acestui tip de sistem raţionamentul
este similar cu cel de până acum, cu menţiunea că mai trebuie adăugat încă un indice.
Astfel, variabilele de stare vor fi notate cu Q  j (t). Într-un sistem ierarhic cu trei

niveluri există o dublă structură ierarhică. Pe de o parte, interacţiunile intra-subsistem de

ordinul secund sunt puternice în raport cu interacţiunile inter-subsistem de acelaşi ordin.
O constatare similară se poate face şi în legătură cu interacţiunile specifice primului
ordin al subsistemelor. Metodele de „integrare a nivelelor” sunt prezentate în lucrarea
lui P. Auger (1989). În acest caz există două niveluri de variabile globale ce
caracterizează fiecare ordin al subsistemelor.

stări

subsisteme

subsisteme de
subsisteme

Fig. 2. Schema unui sistem ierarhizat compus din trei niveluri

de organizare198

197
P. Auger, „Global Bifurcations Induced by Local Changes in Hierarchically Organized Systems“, Int. J.
General Systems, 18, 1991, p. 265-282.
198
P. Auger, op.cit. (1992), p. 30. Sistemul din fig. 2 se descompune în subsisteme în care se găsesc subsisteme
de ordin secund în interiorul cărora se găsesc compartimente sau stări.

113
 Există, de asemenea, o dublă ierarhie în timp. Pe de o parte, variabilele de stare
sunt foarte rapide faţă de variabilele globale. Pe de altă parte, variabilele globale ce
caracterizează interacţiunile intra şi inter-subsisteme de ordin secund sunt ele însele
foarte rapide faţă de variabilele globale ce caracterizează interacţiunile subsistemelor
de primul ordin (supervariabile globale).
În cazul scărilor de timp, diferite, pentru fiecare nivel, aceleaşi tehnici permit
obţinerea sistemelor de ecuaţii diferenţiale pentru fiecare nivel ierarhic decuplate de
ecuaţiile altor niveluri.
Este posibilă, bineînţeles, o generalizare la sisteme complexe ierarhizate cu N
niveluri ierarhice.
Modelele prezentate de P. Auger (1992) sunt exemplificate de autor în cazuri
devenite deja clasice cum este modelul „pradă-prădător“. În acelaşi timp trebuie
remarcat că, chiar fără a cunoaşte exact expresia funcţiilor ce intervin în model, pentru
sistemele sociale şi implicit pentru sistemele administraţiei publice care sunt sisteme
ierarhizate se pot realiza analize calitative care să evidenţieze caracteristici ale
evoluţiilor acestora, ale cuplării sau decuplării la sistemul social global sau între
propriile niveluri locale şi globale.
4.2. Reglarea în serviciile publice
Din perspectiva abordării sistemice serviciile publice ne apar ca subsisteme ale
sistemului administraţiei publice ale căror scopuri sunt definite în raport cu
satisfacerea unor nevoi sociale.
Serviciile publice, în sens larg sunt definite ca fiind ansambluri de persoane şi
lucruri create în vederea satisfacerii unei nevoi publice de către o colectivitate publică,
supuse autorităţii şi controlului acesteia.199
Ceea ce este esenţial este că serviciul a fost creat sau acceptat de o colectivitate
publică.
Caracterul propriu-zis administrativ îl au serviciile publice organizate de
colectivităţile publice teritoriale şi care au personalitate juridică şi sunt constituite ca
stabilimente publice, sau care au o anumită autonomie financiară. Acestea sunt
administrate după regulile obişnuite ale administraţiei publice.
Caracterul propriu-zis administrativ se atenuează în cadrul serviciilor publice
care acţionează în domeniul economic, situaţie în care se caută să se apropie pe cât
posibil de procedeele de gestiune ale întreprinderilor particulare, multe reguli în
vigoare în administraţia publică fiind abandonate.
Aceste consideraţii, care aparţin profesorului I. Alexandru (1996), ne determină
să adaptăm o serie de rezultate obţinute în modelarea sistemelor economice pentru
subsistemele administraţiei publice reprezentate de serviciile publice.
Modelele prezentate au următoarele caracteristici:
 utilizează modelarea probabilistică a faptelor administrativ-sociale specific
funcţionării serviciilor publice;
 sunt definite şi evidenţiate caracteristicile cibernetice ale sistemului serviciului

 realizează fundamentarea sistemică a deciziei în serviciile publice;

public;

 se utilizează şi modelări care vizează nivelurile de aspiraţie ale consumatorilor

la a căror determinare sunt utilizate metode specifice ştiinţelor conexe teoriei generale
a sistemelor.
 Sisteme de aşteptare
199
I. Alexandru, „Structuri, mecanisme şi instituţii administrative“, vol. I., Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 114.

114
 Reglarea în cadrul unui sistem al serviciului public realizează o optimizare a
raportului cerere-ofertă pentru serviciul public respectiv. Caracteristic acestui raport
pentru sistemele menţionate, ca de altfel şi pentru alte sisteme sociale, este marea
variabilitate a cererilor sub raport cantitativ sau calitativ. Ca o consecinţă reglarea sau,
mai bine zis, autoreglarea impune studierea unor fenomene sociale auxiliare cunoscute
sub denumirea de „fenomene de aşteptare“. Modelul acestor fenomene poate fi
reprezentat logic printr-un „fir“ de aşteptare sau „coadă“ şi poate fi semnalat ori de
câte ori „cererea de servicii depăşeşte capacitatea curentă de a asigura serviciile
cerute“200. Apariţia firelor de aşteptare are uneori şi o determinare temporală datorată
variabilităţii cererii şi care, pentru anumite perioade de timp, supraîncarcă sistemul,
iar, pentru alte perioade, îl subîncarcă. Prin simetrie putem vorbi şi de crearea unor fire
de aşteptare ale serviciilor în perioadele de subîncărcare. În condiţiile acceptării
variabilităţii cererii, feed-back-ul în sistemele serviciului public trebuie să ofere
informaţii pentru luarea deciziilor de capacitate pentru serviciile publice. Obţinem
astfel modelul unui sistem, numit sistem de aşteptare, care are menirea principală de a

 să realizeze satisfacerea cât mai promptă a consumatorilor;

asigura reglarea în sistemul serviciului public astfel încât:

 să se folosească cât mai complet capacitatea serviciului public.

Primele încercări de modelare a unui sistem de aşteptare aparţin lui Erlang
(1908) care studiază problema încărcării raţionale a centralelor telefonice. Ulterior,
modelele de aşteptare s-au diversificat continuu şi au pătruns în cele mai variate
domenii din sfera producţiei şi mai ales din sfera serviciilor. În modelarea care
urmează nu vom ţine seama de aspectele topologice ale unui astfel de sistem, cu toate
că în practică acestea nu pot fi ignorate.
Sistemul de aşteptare cuprinde:
firul de aşteptare, format din consumatori (utilizatori) ai serviciului public
(intrări în sistemul de aşteptare);
staţii de servire, prin care se realizează efectiv serviciul solicitat;
disciplina de servire, stabilită în cadrul serviciului public şi care evidenţiază
regulile după care se ordonează firul de aşteptare în vederea obţinerii serviciului. Cu
ajutorul acesteia se realizează conexiunile în cadrul sistemului. În fig. 3 este prezentat
modelul sistemului de aşteptare.

Sursa Consumatori Firul de

Conexiuni Staţii de Consumatori
intrărilor Intrări aşteptare servire Ieşiri
Disciplina de Serviţi
servire

Fig. 3. Modelul sistemului de aşteptare

Elementele de structură ale sistemului de aşteptare vor avea o serie de

caracteristici, după cum urmează:
 Firul de aşteptare este format din consumatori ai serviciului public respectiv.
Consumatorii provin dintr-o populaţie formată din posibili solicitanţi ai serviciului
respectiv care formează sursa intrărilor a cărei caracteristică din punct de vedere
statistic este mărimea. Mărimea sursei reprezintă numărul total de elemente care ar
200
V. Bădin, R. Despa, „Curs de matematici pentru economişti“, vol. II, Editura Sylvi, Bucureşti,1998, p. 109.

115
putea solicita serviciul oferit, deci poate fi considerată finită sau infinită (în cazul
populaţiilor de volum mare).
Intrările în sistem sunt presupuse aleatoare după o distribuţie cunoscută (vor fi
modelate printr-o variabilă aleatoare X având o repartiţie Poisson). Modelul considerat
are în vedere presupunerea că un consumator care intră în sistem aşteaptă până când
este servit. Există şi modele care iau în considerare şi posibilitatea renunţării la
serviciu în cazul în care firul de aşteptare este prea lung. De asemenea, se presupune
că în acelaşi sistem ar putea exista unul sau mai multe fire de aşteptare după cum este
prezentat în fig. 4.
x x
x x
intrări .. ieşiri intrări .. .. ieşiri
. . .
.x . .x
x x

a) b)

Fig. 4. Topologia firelor de aşteptare şi a staţiilor de servire într-un sistem

de aşteptare

După cum se observă, nu este neapărat necesară o relaţie biunivocă între firele de
aşteptare şi staţiile de servire.
 Staţiile de servire definesc generic elementele sistemului de aşteptare care
realizează efectiv serviciul solicitat printr-un mecanism adecvat de servire. Staţiile de
servire pot fi aşezate în paralel (fig. 4) sau în serie. Timpul scurt între momentul în
care clientul începe să fie servit şi momentul în care servirea este terminată se numeşte

 Disciplina de servire este regula după care consumatorii sunt selectaţi pentru a
timp de servire.

fi serviţi. Cea mai des utilizată disciplină de servire este „primul sosit, primul servit“
(sau FIFO) care este utilizată şi în modelele care urmează. Mai există şi alte reguli de
servire, inclusiv „ultimul sosit, primul servit“ (sau LIFO – are aplicaţii în metalurgie),
precum şi aşa-numitele modele cu priorităţi, în care consumatorii se împart în clase de
priorităţi.
Realizarea modelului presupune acceptarea următoarelor ipoteze:
 Ipoteza I: Probabilitatea de intrare în sistem a unei persoane la un moment dat
este constantă şi nu depinde de ceea ce s-a întâmplat anterior;
 Ipoteza a II-a: Probabilitatea de intrare într-un interval foarte mic de timp (t,
t+h) este proporţională (coeficient de proporţionalitate,  = const. > 0) cu lungimea h a

 Ipoteza a III-a: Probabilitatea ca în intervalul de timp (t, t+h) să existe mai

intervalului considerat;

mult decât o intrare în sistem este aproape nulă.

În concluzie, intrările în sistem vor fi modelate de o variabilă aleatoare X, a cărei
lege de repartiţie este chiar repartiţia Poisson201. Conform acesteia, probabilitatea ca în
intervalul de timp (o, t), t > 0 să aibă loc n intrări în sistem este egală cu:

201
Elisabeta Jaba, „Statistică“, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 220-223.

116
 (t ) n  t
Pn ( t )  e ,   0, n  N (14)
n!
deci pentru unitatea de timp (t=1) avem:
n 
Pn (1)  e (15)
n!
Ipoteze asemănătoare cu cele pentru intrări sunt acceptabile şi pentru ieşiri. Ca
urmare, ieşirile vor fi şi ele modelate printr-o variabilă aleatoare Y care are legea de
repartiţie, legea Poisson, cu parametrul . Timpul scurs între două intrări consecutive
este, de asemenea, variabil putând fi descris de o variabilă aleatoare exponenţială, T,
cu parametrul .
În aceste condiţii202 probabilitatea ca timpul T scurs între două intrări
consecutive să fie mai mare decât t va fi:
P(T >t) = P0(t) = e -t (16)
de unde:
P(T < t) = 1 – e -t (17)
Analog variabila aleatoare a timpului dintre două ieşiri consecutive, U, are şi ea o
repartiţie exponenţială cu parametrul .
 Ecuaţiile de stare ale sistemului de aşteptare
Considerând că starea sistemului, în cazul în care acesta conţine şi consumatori,
este En atunci comportamentul sistemului va fi descris de o succesiune de stări: E0, E1,
..., En,...
Fiecărei stări îi asociem probabilitatea Pn(t) care va fi reprezentată de o funcţie
continuă şi derivabilă în raport cu t şi care verifică:
 P ( t)  1 (18)


n 0
n

iar, presupunând că la momentul t = 0 sistemul este vid, vom avea:

1 dacă n = 0
0 dacă n  0
Pn(0) = (19)

Determinarea probabilităţilor {Pn(t)} n N este esenţială în determinarea

(19)

comportamentului şi a parametrilor de performanţă ai sistemului.

Cu aceste notaţii şi condiţii impuse vom mai presupune cunoscute următoarele:

h) este n h + O (h), O (h)  0 şi corespunde unei intrări în sistem;

Probabilitatea de trecere din starea En în starea En+1 în intervalul de timp (t, t +

Probabilitatea de trecere din starea En în starea En-1 în intervalul (t, t + h) este n

h + O(h), O(h)  0 şi corespunde unei ieşiri din sistem;
Probabilitatea de trecere din starea En într-o stare En-k sau En + k, k>1 este
aproape nulă, ceea ce înseamnă că, într-un interval scurt de timp, poate avea loc cel
mult o intrare şi cel mult o ieşire.
Ecuaţiile de stare ale sistemului vor fi:
P0' ( t )   0 P0 ( t )  1 P1 (t )
P0' ( t )   n 1Pn 1 (t )  ( n   n )P n ( t )   n 1Pn 1 ( t ) (20)

202
Detalii suplimentare se găsesc în V. Bădin, R. Despa, op. cit., p. 113.

117
 care reprezintă un sistem liniar infinit de ecuaţii diferenţiale rezolvate în
condiţiile iniţiale (18) şi (19).
În cazul staţionar, adică atunci când Pn(t) nu depinde de t( Pn' ( t )  0 ) vom
obţine:
 k 1
pn  


k 1  k
p0 (21)

şi ţinând seama de (18):

  n  
p 0  1   k 1 
1

 n 1 k 1  n 
(22)

Determinarea completă a unui sistem de aşteptare se realizează atunci când sunt

cunoscute următoarele:
Distribuţia intrărilor (sau a timpului dintre două intrări consecutive);
Distribuţia ieşirilor (sau a timpului dintre două ieşiri consecutive);
Numărul staţiilor de servire;
Disciplina de servire;
Numărul maxim de consumatori care se pot afla în sistem (finit sau infinit);
Numărul de consumatori potenţiali în sursa generatoare.
 Feed-back-ul sistemului de aşteptare
Modelului sistemului de aşteptare i se vor asocia o serie de mărimi caracteristice
care pot constitui o măsură a performanţei sistemului şi cu ajutorul cărora să se
determine feed-back-ul în serviciul public. Aceste mărimi sunt date de:
numărul de consumatori aflaţi în sistem;
numărul de persoane din firul de aşteptare;
numărul de consumatori în curs de servire;
numărul de staţii de servire libere;
timpul de aşteptare al unui consumator în sistem (t);
timpul de aşteptare al unui posibil consumator în fir (tf).
Alte măsuri ale performanţei sistemului sunt factorul de serviciu sau
intensitatea de trafic  = /, precum şi factorul de utilizare a staţiilor de servire * =
/s unde s reprezintă numărul staţiilor de servire.
Mărimile enumerate mai sus se calculează la valori medii ale unor variabile
aleatoare. Literatura de specialitate relevă mai multe tipuri de modele ale sistemelor de
aşteptare. Cel mai potrivit în cazul serviciilor publice ni se pare a fi modelul de
aşteptare cu intrări poissoniene, timp de servire exponenţial, s staţii de servire
identice şi populaţie infinită prezentat şi în fig. 4 a. Deoarece staţiile de servire sunt
identice în sistemul ecuaţiilor de stare (20).

n = , pentru orice n  N, n = < s

n dacă 0 < n

s dacă n > s

În aceste condiţii vom obţine:

n
p0 1  n  s
pn =  n
n!
p0 n  1
(23)
s!s n  s

118
  n  s 1 
iar p0 = 1   
1


s

 n 1 n! s!(2  ) 
(24)

De asemenea, ca valori medii calculate, obţinem:

 numărul mediu de consumatori în firul de aşteptare:
 s 1
nf 
(s  1)!(s  p) 2
p0 (25)

 numărul mediu de consumatori în curs de servire:

ns   (26)
 numărul mediu de consumatori în sistemul de aşteptare:
n  nf  ns (27)
 timpii medii de aşteptare:
t , tf 
n nf
 
(28)
Interesante pentru determinarea feed-back-ului şi traducerea acestora în
informaţii utile pentru determinarea performanţelor serviciului public şi eventuala
reproiectare a sa sunt comparaţiile diverselor mărimi caracteristice ale sistemului de
aşteptare cu unele valori de referinţă. De exemplu, se poate calcula probabilitatea ca
un posibil consumator care se află în firul de aşteptare să aştepte mai mult decât o
perioadă t0 de timp.

p( t f  t 0 )  p s e ( s  ) t 0
1
1  *
(29)

Pentru unele dintre serviciile publice, sursa generatoare de consumatori este

finită. Modelul prezentat se poate reformula şi pentru acest caz.
 Modele de decizie în serviciile publice
Din punctul de vedere al serviciului public, feed-back-ul fundamentează şi
determină deciziile care privesc îmbunătăţirea performanţelor sistemului existent sau
proiectarea unui nou sistem cu parametrii doriţi. Astfel de parametri pot fi: rata de
serviciu , numărul de staţii de servire s, numărul de persoane care au acces în sistem.
„Optimizarea parametrilor poate fi privită din mai multe puncte de vedere,
conform cu obiectivul decidentului. Un mod obişnuit de tratare este acela de a construi
un model de decizie cu costuri care să minimizeze suma costurilor asociate aşteptării şi
a costurilor asociate servirii, pe unitatea de timp. Cu cât primul cost al aşteptării este
mai mare, cu atât al doilea este mai mic şi invers. Modelele de optimizare cu costuri
sunt foarte eficiente dacă se pot deduce efectiv costurile unitare componente. Când
acest lucru este greu de făcut şi nici estimările nu sunt suficient de bune, este
obligatoriu să se caute un alt criteriu de optimizare.“203.
Trebuie menţionat faptul că, în esenţă, teoria aşteptării nu este o teorie a
optimizării, ci, mai degrabă, un instrument de analiză pe care îl posedă decidentul.
Modelul de decizie cu costuri impune:
definirea variabilelor pentru descrierea problemei;
deducerea repartiţiilor probabilistice asociate;
construcţia funcţiei cost asociată modelului de aşteptare;
deducerea soluţiei optime şi testarea valabilităţii în practică.

203
V. Bădin, R. Despa, op. cit., p. 143.

119
  Determinarea ratei optime de serviciu. Considerăm un model cu o singură
staţie de servire având rata intrărilor  şi rata serviciului .
Dacă c1 este costul creşterii cu o unitate a ratei de serviciu, , pe unitate de
timp, iar c2 este costul aşteptării pe unitatea de timp pentru un consumator atunci
costul total al aşteptării şi servirii pentru un consumator:
 ( )  c 1   c 2 n ( ) (30)
de unde, calculând prin metode diferenţiale optimumul, rezultă:
c2
 opt    ( opt   ) (31)
c1
Deci rata optimă de serviciu nu depinde numai de costurile c1 şi c2, ci şi de
parametrul intrărilor în sistem.
 Determinarea numărului optim de staţii de servire. În acest caz se
construieşte o funcţie similară cu (30) depinzând de un parametru discret s care
reprezintă numărul staţiilor de servire. Obţinem:
 (s) = c1 s + c2 n (s) (32)
unde: c1 este costul adăugării unei staţii de servire pe unitatea de timp iar c2 este
costul aşteptării pe unitatea de timp pentru un consumator. Cu procedee adecvate
situaţiei în care sopt trebuie să fie o valoare discretă obţinem condiţia:
n (s opt )  n (s opt  1)   n (s opt  1)  n (s opt )
c1
(33)
c2
suficientă pentru ca funcţia cost să fie minimă. Valoarea întreagă sopt va
reprezenta numărul optim de staţii de servire ce trebuie să existe în sistem.
 Determinarea minimului optim de locuri în firul de aşteptare. În acest caz se
construieşte o funcţie cost pe unitatea de timp mai complexă depinzând de doi
parametri: rata medie a serviciului  şi lungimea maximă a firului de aşteptare N.
Obţinem funcţia obiectiv a modelului:
(, N)  c1  c 2 n ()  c 3 N  c 4 p N (34)
unde: c1 este costul creşterii cu o unitate a ratei de serviciu , pe unitate de
timp, c2 reprezintă costul aşteptării pe unitate de timp pentru un utilizator, c3 este
costul creşterii cu un loc a spaţiului de aşteptare al posibililor utilizatori, pe unitate de
timp, şi, în sfârşit, c4 reprezintă costul pentru un utilizator pierdut.
Deoarece cele două variabile  şi N nu sunt de acelaşi tip,  fiind o variabilă
continuă, iar N este o variabilă întreagă, pentru obţinerea soluţiei optime sunt necesare
evaluări succesive pentru fiecare valoare întreagă convenabilă a lui N.
Semnalam anterior dificultatea determinării cu precizie a costurilor pentru
modelul descris. Pentru serviciile publice optimalitatea poate fi privită şi în sensul
satisfacerii anumitor „niveluri de aspiraţie“ definite ca limite superioare ale valorilor
măsurilor conflictuale ale performanţei sistemului pe care decidentul doreşte să le
echilibreze. H. Taha (1972) a obţinut astfel modelul nivelului de aspiraţie204 aplicabil
pentru determinarea optimalităţii în sistemul cu mai multe staţii de servire şi sursă
infinită.
Măsuri ale performanţei pot fi:
timpul mediu de aşteptare în sistem, t ;
ponderea staţiilor de servire care nu funcţionează, X.

204
V. Bădin, O. Firică, „Curs de matematici pentru economişti“, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1995, p. 41.

120
 Pe baza studierii aspiraţiilor posibililor utilizatori ai serviciului public se
stabilesc limitele superioare pentru t şi pentru X, respectiv  şi .
deci: t   şi X< .
Expresia lui t este dată de (28) iar pentru X obţinem în procente:

X  (s  n )p n  (1  )%
100 s 100
(35)
s n 0 s s
unde s reprezintă, ca şi până acum, numărul de staţii de servire.
Modelul acestui sistem este reprezentat în fig. 5.
Fig.5 Modelul nivelurilor de aspiraţie

t X X


t

0 A B s
t
domeniu acceptabil
al valorilor lui s

Din grafic rezultă imediat domeniul acceptabil al valorilor pentru numărul sta-
ţiilor de servire, s, care în fig. 5 a fost notat cu AB pe axa 0s.
Dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan, cum este cazul din fig. 5. este necesar să
se relaxeze una sau amândouă condiţiile pentru a găsi nivelul lui s.
Teme de reflecţie:
1) Descrieţi un sistem cu structură ierarhică.
2) Explicaţi cum se realizeză reglărea în serviciile publice.
3) Definiţi şi explicaţi din ce este compus un sistem de aşteptare.
4) Arătaţi ce impune modelul de decizie cu costuri.

Bibliografie de referinţă
Obligatorie
- Ani Matei, Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică,
Bucureşti 2003.

Opţională
- Elisabeta Jaba, „Statistică“, Editura Economică, Bucureşti, 1998;
- P. Auger, „Global Bifurcations Induced by Local Changes in Hierarchically
Organized Systems“, Int. J. General Systems, 18, 1991;
- P.Auger, Modelisation d’un system hièrarchique, în Deuxième ècole
européene de systémique, Strasbourg, France, 1992 ;
- V. Bădin, R. Despa, „Curs de matematici pentru economişti“, vol. II, Editura
Sylvi, Bucureşti,1998.

121
 ANEXE
ANEXA 1
Bibliografia completă a cursului

Ackoff, R., L., Toward a system, of systems concepts, in

Management Science, vol. 17 nr. 11, 1971, p.
661-671, New York, 1971
Alexandru, I., Structuri, mecanisme şi instituţii
administrative, vol. I + II, Editura Sylvi,
Bucureşti, 1996
Alexandru, I., Administraţie publică. Teorie. Realităţi.
Perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999
Alexandru, I., Curente de gândire privind administraţia
publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000
Ansoff, H., I., Corporate strategy, Mc Graw Hill, New York,
1965
Ansoff, H., I., Business strategy, Penguin Book Ltd,
Hormondsworth, Middlesex, England, 1969
Ashby, W.,R., Introducere în cibernetică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1972
Auger, P., Dynamics and termodynamics in hierarchically
organized systems, Applications in Physics,
Biology and Economics, Pergamon Press,
Oxford, 1989
Auger, P., Self-organization in Hierarchically Organized
Systems, Systems Research, 7, 1990
Auger, P., Modelisation d’un system hièrarchique, în
Deuxième ècole européene de systémique,
Strasbourg, France, 1992, p. 19-39
Barel, Y., Le paradoxe et le système, Presses
Universitaires de Grenoble, 1989
Beer, St. Cybernetics and Management, English. Univ.
Press Ltd., London, 1959
Beer, St., Decision and control. The Meaning of
Operational Research & Management
Cybernetics, Wiley & Sons. New York, 1994
Bennis, W., G., The planning of change, New York, 1961

Benne, K., D. and Chin, R., The planning of change, New York, 1961

Berger, P., La constructions sociale de la realité, Meridien-

Luckmann, T., Kilnchksieck, France, 1986
Bertalanffy, L., Théoriè générale des systènes, Dunod, Paris,
1993

122
Boulding, K., E., General systems theory. The sheleton of
science, in Schoderbek, P., P., Management
systems, John Wiley & Sons, M.C., New York,
1967, p. 7-15.
Bridgmann, P.,W., The Nature of Thermodynamics, Cambridge
Mass., 1941
Brillouin, L. Science and information theory, Academic
Press Inc. Publishers, New York, 1956
Buck, R., C., Toward an empiricist system theory, in General
systems yearbook of the society for general
systems research, ed. H. Rapoport, vol. XX,
1975
Buckley, W., Sociology and modern systems theory,
Prentice-Hall, New Jersey, 1967
Burns, T., and Stalker, G.,M., The management of innovation, London, 1966
Chevalier, J, Introduction dans la science administrative,
Loschak, D., Dalloz, Paris, 1974
Chevallier, J. Science administrative, PUF, Paris, 1994
Churchman, C., W., The systems Approach, Dell Publishing Com.,
Inc., 1968
Crosier, M., Le phènomèene Bureaucratique, Le Seuil,
Paris, 1964
Decleris, J. M., Systems Theory, Sakkoulas, Athens, 1986
Decleris, J. M., Systems Gouvernance, Sakkoulas, Athens,
1989
Decleris, J. M., Handbook for Systems Science, UNESCO,
1991
Easton, D., Analyse du système politique, trad. de P.
Rocheron, ed. A. Colin, Paris, 1974
Emery, J.C., Organizational planning and control system:
theory and techology, The Mac Millan
Company, New York, 1969
Ene, H., Teoria reglării sistemlor sociale, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972
Fayol, H., Administration industrielle et generale, Dunod,
Paris, 1916 (prima ediţie), 1962
Forsé, M., L’ordre improbable, entropie et processus
sociaux, PUF., Paris, 1989
Friedberg, J, Principles of systems, Cambridge, Wright Allen
Press, 1969
Galbraith, J.,R., Organization design. An information
processing view, Sloau working paper, nr. 425-
69, Cambridge, 1969
Georgescu-Roegen, N., Legea entropiei şi procesul economic, Editura
Politică, Bucureşti, 1979
Guţu, St., Sisteme informatice în administraţie, Editura
Ştiinţifică şi Eciclopedică, 1984

123
 Iudin, E., G., Cu privire la analiza structurii interne a
concepţiilor sistemice generalizate, în vol.
Metoda cercetării sistemice, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974
Iorgovan, A., Drept administrativ. Tratat elementar, vol. I,
Ed. Hercules, Bucureşti, 1993
Jaba, Elisabeta Statistica, Editura Economică, Bucureşti, 1998
Katz D, and Kahn R.L. The social psychology of organization, J.Willey
& Sons, Inc. New York, 1966
Kendall, H., P., Scientific management, 1-st Conference at the
Amos Tuck School of Administration and
Finance, Hanover, New Hampshire, 1912
Klauss, G. Cibernetica şi societatea, Editura Politică,
Bucureşti, 1966
Lapierre, J., W., L’analyse des systémes, Syros, Paris, 1992

Lawrence, P., R. and Lorsch, Organizations and environment, R.D. Irwing

J., R., Inc., Homewood, Illinois, 1967

Le Moigne, J., L. La modelisation de système complexe, Dunod,

Paris, 1990
Le Moigne, J., L., L théorie du système général, PUF, Paris, 1990

Le Moigne, J., L., Les systèmes d’information dans les

organisations, PUF, Paris, 1973
Le Moigne, J., L., Les systèmes de décision dans les organisation,
PUF, Paris, 1974
Lugan, J., C., Elèments d’analyse des systémes sociaux,
Privat, coll. Societas, Toulouse, 1983
Lugan, J.C. La systémique sociale, PUF, coll. Que sais-je?,
Paris, 1993
Malinowski, B., Toward a codification of functional analysis in
social theory and social structure, The Free
Press, Glencoe, 1949
March, J., G., and Simon, H., Organizations, John Wiley & Sons Inc., New
A., York, 1958

Marin, D., Scarlat, E., Curs de cibernetică economică, partea I, ASE,

Oprescu, Gh.,Andrei, A., Bucureşti, 1993
Merton, R., K. Eléménts de théorie et de méthode
sociologique, Plan, Paris, 1965
Miller, E., J and Rice, A., K., Systems of organization, Tavistock and the
Trinity Press, London, 1967
Morin, E., La méthode, t4, Le Seuil, Paris, 1991
Morin, E., Introduction a la pensée complexe, ESF, Paris,
1990

Negoiţă, Al., Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1996

124
 Oroveanu, M, Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerma,
Bucureşti, 1996
Parsons, T., Theories of society, The Free Press of Glencoe,
1961
Parsons, T., Structure and process in modern societies, The
Free Press, New York, 1967
Parsons, T., The structure of social action, MacGraw Hill,
New York, 1937
Parsons, T., Societies. Evolutionary and Comparative
Perspectives, Englewood Cliffs, Prentice Hall,
1976
Paulre, B., L’entreprise-système, în Systémique, théorie et
applications, GESTA, Paris, 1992
Prigogine, I., La nouvelle alliance: metamorphose de la
Stengers, I., science, Gallimard-NRF, Paris, 1980
Rapaport, A., Some Approachers to Political Science în
Varieties of Political Theory, Prentice Hall,
New Jersey, 1966
Rocher, G., Talcott Parsons et la Sociologie américaine,
PUF, coll., Le Sociologue, Paris, 1972
Rosenbloom, D., H., Public Administration, Random House, New
York, 1989
Rosnay, J. de. Le macroscope. Pour une vision globale, Le
Seuil, Paris, 1975
Tabatoni, P., Le plan stratégique face aux contraintes socio-
politiques, în „Le management“, feb. 1972, p.
37-43, Paris, 1972.
Taha, H Operation Research – An Introduction, The
MacMillan Co., New York, 1972
Thompson, J., D., Organization in action. Social science basen of
administrative theory, McGraw Hill-Book Co,
New York, 1967
Vâlsan, C., Politologie, Editura Economică, Bucureşti,
1997
Vullierme, J., L., Système social et système politique, în
Systéme, théorie et applications, GESTA, Paris,
1992
Waliser, B, Systémes et modèles. Introduction critique a
l’analise de systèmes, Le Seuil, Paris, 1977
Wiener, N., Cibernetica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966
Woodward, J., Industrial organization: theory and practice,
Oxford University Press, London, 1965
Zamfir, C. Structurile gândirii sociologice, Editura
Politică, Bucureşti, 1987
Zannotos Z.S. and Wilcox The management process, management
J.W. information and control systems, and
cybernetic, Mass. Sloan working paper, nr. 412-
69, Cambridge, 1969

125
 ANEXA 2

Scurtă biografie a autorului

Prof. univ. dr. Ani Matei este titular la Departamentul de Economie şi Politici
Publice din cadrul Facultăţii de Administraţie Publică şi conducător de doctorat în
ştiinţe administrative la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.
Absolvent, în anul 1976, al Facultăţii de Matematică a Universităţii din
Bucureşti.
În 1998 obţine titlul de doctor în ştiinţe tehnice la Universitatea „Politehnică“
Bucureşti iar din anul 2003 devine doctor în economie la ASE Bucureşti.
A publicat numeroase studii şi articole precum şi lucrări de specialitate, printre
care:
Matematici economice generale, Editura Economică, 1995;
Algebră superioară, Editura ATM, 1995;
Modelarea matematică a fenomenelor macro şi microeconomice, SNSPA 1996;
Aritmetică. Fundamente şi metode, Editura Economică, 1997;
Curs de matematici, Editura Fundaţiei România de mâine, 1998;
Acquis comunitar şi administraţie publică, Editura Economică, 2000;
Introducere în analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică,
2000;
Economie publică; Analiza economică a deciziilor publice, Editura Economică,
2003;
Analiza sistemelor administraţiei publice, Editura Economică, 2003.

126