MACHETA PRIVIND ELABORAREA CURSURILOR ÎN

TEHNOLOGIE ID

1
 Sociologie

Introducere

Nevoia de cunoaştere autentică şi prognozare a evenimentelor sociale este prezentă în toate

etapele evoluţiei dezvoltării umane.
Elementul central al vieţii sociale, individul uman, se prezintă atât ca subiect cât şi ca obiect
al cunoaşterii. De un interes deosebit se bucură analiza raportului dintre subiectul cunoscător – omul
şi obiectul supus cunoaşterii, realitatea socială, al cărei determinant este acelaşi om. Aşadar, omul
este elementul central al obiectului cunoaşterii.
Permanenta schimbare şi transformare socială care acţionează asupra omului creează o serie
de dificultăţi în surprinderea variabilelor şi a invariabilelor sociale deopotrivă.
Abordarea societăţii sub aspect teoretic necesită analiza principalelor teorii sociologice prin
care s-a încercat de-a lungul timpului să se explice constituirea sociologiei ca ştiinţă de sine
stătătoare, având propriul ei domeniu de activitate, metode şi tehnici de cercetare specifice, precum şi
un bagaj conceptual propriu.
Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale implică analiza actelor şi faptelor sociale prin prisma
autorităţii sub toate formele ei, precum şi a fenomenului de devianţă socială, ce presupune studierea
factorilor declanşatori ai decalajului cultural şi implicit, a stărilor de anomie socială. În acest sens,
sociologia dispune de mijloacele conceptuale şi de analiză necesare demersului cognitiv asupra
societăţii.
Cursul de Sociologie se adresează studenţilor de la Facultatea de Ştiinţe Sociale şi
Administrative, specializarea „Administraţie publică”, forma de învăţământ la distanţă, anul I şi
urmăreşte formarea unui limbaj profesional în domeniul sociologie, înţelegerea utilizării mijloacelor
şi tehnicilor de cercetare specifice, capacitatea de interpretare a rezultatelor cercetării, precum şi
abordarea controlului social şi a comportamentului deviant în societate, cu toate efectele ce decurg
din acesta.

Obiectivele cursului (modulului)

- Cunoaşterea celor mai frecvent utilizate concepte în domeniul social;

- Formarea abilităţilor de analizare şi realizare a unor investigaţii sociologice;
- Formarea capacităţii de analiză şi interpretare a relaţiilor sociale, acţiunii
controlului social şi comportamentului social.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs(modul), studentul va fi capabil să dezvolte:

A. Competenţe generale
1. Competenţe instrumentale:

2
 - capacitatea de analiză şi sinteză;
- capacitatea de organizare;
- cunoştinţe generale de bază;
- cunoştinţe necesare practicării profesiei;
- capacitatea de a lucra cu oamenii;
- capacitatea de a soluţiona probleme;
2. Competenţe interpersonale:
- capacitatea de evaluare şi autoevaluare;
- capacitatea de a lucra în echipă;
- abilităţi de relaţionare interpersonală;
- abilităţi de a lucra într-o echipă interdisciplinară;
- abilităţi de a lucra cu specialişti din alte domenii;
- capacitatea de a avea un comportament etic şi de a respecta cerinţele deontologiei
profesionale.
3. Competenţe sistemice:
- capacitatea de transpunere în practică a cunoştinţelor dobândite;
- abilităţi de cercetare ştiinţifică;
- creativitate;
- abilitatea de a lucra independent;
- capacitatea de adaptare la situaţii noi
B. Competenţe specifice
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 cunoaşterea fenomenelor şi proceselor sociale de bază
 cunoaşterea principalelor teorii sociologice
 înţelegerea necesităţii şi conţinutului politicilor sociale, care să ofere soluţii
problemelor sociale cu care se confruntă societatea umană
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 explicarea importanţei factorului uman în structura şi funcţionarea sistemului
social global;
 interpretarea corectă a conceptelor de bază din sociologie, a rolului actelor şi
faptelor sociale;
 înţelegerea utilităţii cunoştinţelor sociologice în activitatea profesională viitoare
3. Instrumental – aplicative (studierea bazei teoretice a abordării sociologiei ca ştiinţă;
utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 evaluarea unei situaţii socio-culturale prin analizarea unor factori sociali
 analiza, cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice, a dinamicii fenomenelor şi
proceselor sociale;
4. Atitudinale
- perceperea clară a necesităţii studierii, cu un instrumentar ştiinţific adecvat, a stării şi
evoluţiei sociale a populaţiei
 dezvoltarea capacităţii de abordare multi şi interdisciplinară a fenomenelor sociale
 cultivarea unei atitudini responsabile faţă de impactul socio-cultural al unor
evoluţii sociale nefavorabile

3
Resurse şi mijloace de lucru

- metode pedagogice indicate pentru parcurgerea cursului: studierea materialului de

curs pus la dispoziţa studenţilor, recomandări bibliografice
- mijloace informatice necesare parcurgerii materialului şi rezolvării testelor, cu
specificarea anumitor site-uri din domeniul de studiu;
- instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi a rezolvării
elementelor de test: lectura oferită de bibliografie, evenimente culturale, elemente
de cultură naţională, etc.

Structura cursului

Trebuie să conţină:
- numărul Unităţilor de învăţare (UI) ce compun cursul: 10 UI;
- temele de control: 3;
- locul (UI) din cadrul cursului în care se găsesc formulate temele de control: tema I
după parcurgerea UI-4, tema II după parcurgerea UI-8; tema III după parcurgerea
UI-10
- modul de transmitere al temelor de control către tutore şi respectiv a rezultatelor
către studenţi prin platforma eLearning.

Cerinţe preliminare

Cunoştinţele acumulate în perioada liceului în cadrul disciplinelor socio-umane, la care se

adaugă cunoştinţele acumulate la discipla Demografie, din semestrul anterior.

Discipline deservite
 Comunicare, relaţii publice şi protocol;
 Deontologia funcţiei publice.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii fiecărei UI1-UI8 se rezumă la 3 ore de studiu individual.

Timpul necesar parcurgerii fiecărei UI9-UI10 se rezumă la 2 ore de studiu individual.

Evaluarea

Se va specifica componenţa notei finale:

- ponderea evaluării finale examen: 70%
- ponderea evaluărilor pe parcurs - teme de control+proiect: 30%

4
Cuprins
Introducere………………………………………………………………………………p. 2.
Unitatea de învăţare 1 . Sociologia ca știință, de la teorie la paradigmă; sociologii
specifice; contribuții la formarea sociologiei .......................……………………..........p. 8
Introducere………….........................…………………………….……………………....p. 8
Obiective…………………..................…………………………………..............................p. 8
1.1 Teorie și paradigmă ………………………………….....…………………………...p. 9
1.2 Sociologie generală – sociologii specifice......................................................................p.11
1.3 Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei.......................................p. 12
1.4 Rezumat..........................................................................................................................p. 17
1.5 Test de evaluare/autoevaluare .......................................................................................p. 18
1.6 Bibliografie.....................................................................................................................p. 19

Unitatea de învăţare 2. Cultură-Integrare-Societate ……………………………………p. 20

Introducere……………………………………………..............…………………………p. 20
Obiective …………………………………………………………………........................p. 20
2.1 Specia umană și sociobiologia ………………………………………………..............p. 21
2.2 Diversitate culturală – universalii culturale....................................................................p.22
2.3 Identitate culturală – etnocentrism – relativism cultural – rasism modern....................p. 23
2.4 Socializarea – proces și metodă de „învățare socială“ a normelor sociale...........................p. 24
2.5 Integrarea socială – adaptarea comportamentală a individului la norme.......................p. 26
2.6 Conceptul de persoană....................................................................................................p. 27
2.7 Noțiunea de „status“ și trăsăturile ei..............................................................................p. 28
2.8 Noțiunea de „rol“ și trăsăturile ei.......................................................................................p. 28
2.9 Genul.... ..............................................................................................................................p. 29
2.10 Cursul vieții – ruta vieții, succesiune de statusuri și roluri...........................................p. 31
2.11 Succesiunea generațiilor și adaptarea la iminența morții.............................................p. 31
2.12 Rezumat …………………………...........……………………………………………p. 32
2.13 Test de evaluare/autoevaluare……….............………………………………………p. 34
2.14 Bibliografie...................................................................................................................p. 34

Unitatea de învăţare 3. Viața socială de la factori la condiții …………….......................p.35

Introducere………………….................…………………………………………………...p.
35
Obiective ……………….....................………………………………………………….p. 36
3.1 Conștiința socială, fenomen omogen /eterogen..............................................................p. 36
3.2 Tradiția și solidaritatea – factori de bază ai existenței societății....................................p. 37
3.3 Autoritatea, rezultat al psihismului individual...............................................................p. 39
3.4 Sociogeografia și fizionomia societății..........................................................................p. 41
3.5 Rasa umană – tipologizare și caracteristici calitative.....................................................p. 42
3.6 Rezumat..........................................................................................................................p. 44
3.7 Test de evaluare/autoevaluare........................................................................................p. 44
3.8 Bibliografie.....................................................................................................................p. 44

Unitatea de învăţare 4. Cultura socială între valori, norme și sancțiuni sociale..…...…p. 45

Introducere....……………………………………………………………............................p.
45
Obiective …………………………………………………………………......................p. 45
4.1 Raportul dintre cultura socială și valorile sociale..........................................................p. 46

5
4.2 Normele sociale.............................................................................................................p. 47
4.3 Sancțiunile sociale..........................................................................................................p.48
4.4 Controlul social.............................................................................................................p. 49
4.4.1 Caracteristicile controlului social.............................................................................p. 49
4.4.2 Clasificarea controlului social..................................................................................p. 50
4.5 Sistem normativ – ordine socială...................................................................................p. 51
4.6 Rezumat..........................................................................................................................p. 53
4.7 Test de evaluare/autoevaluare........................................................................................p. 54
4.8 Teme de control..............................................................................................................p. 54
4.9 Bibliografie.....................................................................................................................p. 54

Unitatea de învăţare 5. Cercetarea în sociologie ……..….................................................p. 55

Introducere………………………………………………………….....………...................p.
55
Obiective …………………………………………………………………....…….............p. 55
5.1 Locul cercetarii in sociologie..........................................................................................p.56
5.2 Etapele cercetarii in sociologie.......................................................................................p. 59
5.2.1 Stabilirea temei de cercetare...................................................................................p. 59
5.2.2 Fixarea obiectivelor cercetării................................................................................p. 59
5.2.3 Documentarea prealabilă........................................................................................p. 59
5.2.4 Arealul cercetărilor.................................................................................................p. 59
5.2.5 Cadrul teoretic al cercetării.....................................................................................p. 60
5.2.6 Unitățile de analiză și înregistrare..........................................................................p. 60
5.2.7 Elaborarea ipotezelor..............................................................................................p. 60
5.2.8 Tipul de cercetare....................................................................................................p. 60
5.2.9 Selectarea surselor de informare.............................................................................p. 61
5.2.10 Specificarea unităților studiate..............................................................................p. 61
5.3 Rezumat..........................................................................................................................p. 62
5.4 Test de evaluare/autoevaluare........................................................................................p. 62
5.5 Bibliografie.....................................................................................................................p. 62

Unitatea de invatare 6. Metode si tehnici de cercetare in sociologie................................p. 63

Introducere............................................................................................................................p.
63
Obiective..............................................................................................................................p. 63
6.1 Tipologia și caracteristicile metodelor și tehnicilor de cercetare sociologică................p. 64
6.1.1 Verificarea documentelor........................................................................................p.64
6.1.2 Observația...............................................................................................................p. 64
6.1.3 Ancheta – interviul, chestionarul, scalele..............................................................p. 65
6.1.4 Experimentul...........................................................................................................p. 72
6.1.5 Metoda monografică...............................................................................................p. 73
6.1.6 Analiza de conținut și cea calitativă a documentelor..............................................p. 74
6.2 Rezumat..........................................................................................................................p. 74
6.3 Test de evaluare/autoevaluare........................................................................................p. 75
6.4 Bibliografie.....................................................................................................................p. 75

Unitatea de învăţare 7. Societate și comunicare …………………………………………p. 76

Introducere……………………………………………………………………....................p.
76
Obiective ……………………………………………………………………….................p. 76

6
7.1 Etape ale comunicării în evoluția societății umane........................................................p. 77
7.1.1 Spațiile comunicaționale..........................................................................................p. 78
7.2 Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană..................................................p. 79
7.2.1 Caracteristicile vieții cotidiene...............................................................................p. 79
7.2.2 Comunicarea non-verbală.......................................................................................p. 79
7.2.3 Regulile sociale și vorbirea.....................................................................................p. 80
7.2.4 Relația dintre față, corp și vorbire..........................................................................p. 81
7.2.5 Spațiu și timp în interacțiune..................................................................................p. 83
7.2.6 Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric...........................................................p. 83
7.2.7 Teorii despre mediile de informare.........................................................................p. 84
7.3 Rezumat.........................................................................................................................p. 87
7.4 Test de evaluare/autoevaluare.......................................................................................p. 87
7.5 Bibliografie....................................................................................................................p. 87

Unitatea de învăţare 8. Societatea, de la schimbare socială la devianță și

criminalitate........................................................................................................................p. 88
Introducere………………………………………………………………............................p.
88
Obiective …………………………………………………………………………….........p. 88
8.1 Schimbarea socială.........................................................................................................p. 89
8.2 Modernizarea socială......................................................................................................p. 89
8.3 Decalajul cultural...........................................................................................................p. 90
8.4 Conflictul social, efect al argumentului forței................................................................p. 90
8.5 Devianța socială: caracteristici și forme.........................................................................p. 91
8.6 Delincvența ca formă de devianță penală.......................................................................p. 92
8.6.1 Criminalitatea, fenomen social/antisocial................................................................p. 93
8.6.2 Crima, instituție de bază a dreptului penal...............................................................p. 94
8.7 Rezumat..........................................................................................................................p. 95
8.8 Test de evaluare/autoevaluare........................................................................................p. 96
8.9 Teme de control..............................................................................................................p. 97
8.10 Bibliografie...................................................................................................................p. 97

Unitatea de învăţare 9. Stratificarea socială……………………………………………..p. 98

Introducere…………………………………………………………………………………p. 98
Obiective…………………………………………………………………………………..p. 98
9.1. Conceptul de stratificare socială.....................................................................................p.99
9.2. Inegalitatea socială – premiză fundamentaă a stratificării sociale................................p. 99
9.3. Teoria marxistă a formării claselor.............................................................................p. 101
9.4. Sinteza weberiană şi consecinţele sale asupra cercetării contemporane : clasa, statutul,
partidul................................................................................................................................p.
102
9.5. Profilul stratificării sociale în societăţile occidentale……..…………………………p. 103
9.6. Rezumat……………………………………………………………………………...p. 104
9.7. Test de evaluare/autoevaluare……………………………………………………….p. 105
9.8. Bibliografie…………………………………………………………………………..p. 105

Unitatea de învăţare 10. Mobilitatea socială…………………………………………..p. 106

Introducere……………………………………………………………………………….p. 106
Obiective………………………………………………………………………………..p. 106

7
10.1. Mobilitatea socială...................................................................................................p. 106
10.2. Saracia si excluziunea socială...................................................................................p. 108
10.3. Rezumat.....................................................................................................................p. 112
10.4. Testde evaluare/autoevaluare....................................................................................p. 112
10.5. Tema de control.........................................................................................................p. 112
10.6. Bibliografie……………………………………………………..…………………..p. 112
Bibliografie generala…………………………………………...........…………………p. 113
Unitatea de învăţare 1. Sociologia ca știință, de la teorie la paradigmă; sociologii
specifice; contribuții la formarea sociologiei

Cuprins
1.1.Teorie și paradigmă
1.2.Sociologie generală-sociologii specifice
1.3.Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei
1.4. Rezumat
1.5. Evaluare
1.6. Bibliografie

Introducere
Sociologia studiază viaţa socială a oamenilor, a grupurilor şi a
societăţilor.
În sens larg, se poate spune că sociologia studiază societatea per
ansamblu dar şi amănunţit, în condiţiile în care societatea se prezintă ca rezultat
al comportamentului uman, ca şi comportament social.
De-a lungul istoriei societăţile au fost studiate în mod sistematic nu
numai de sociologie ci şi de alte ştiinţe, dar urmărind o altă trăsătură a vieţii
societale: economică, politică etc.
Majoritatea indivizilor percep viaţa socială, existenţa celorlalţi, prin
prisma propriilor valori sociale.
Ei raportează totul la propria existenţă, ca la un sistem de referinţă. Prin
studiul sociologic se arată că factorii istorici şi sociali îşi pun amprenta în mod
definitoriu asupra comportamentului nostru, motiv pentru care avem şanse mari
de a ne îndepărta de realitate atunci când dorim să analizăm viaţa şi
comportamentul semenilor noştri.
Înţelegerea modalităţilor subtile, dar complexe şi profunde, în care vieţile
noastre reflectă contextul experienţei noastre sociale, este esenţială în abordarea
sociologică.
Prin studiu sociologic se poate demonstra cum un fapt individual,
singular, aparent banal, poate deveni fapt social, prin încadrarea acţiunii
individuale într-un context mai larg, anume în context social.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Înţelegerea specificului conceptelor de teorie și paradigmă și a relației dintre ele
 Înțelegerea caracterului general al sociologiei ca întreg, precum și surprinderea
obiectului de studiu al sociologiilor specifice, abordate atât sub aspectul

8
 domeniului de activitate, cât și sub aspectul segmentelor populaționale studiate
 Abordarea behaviorismului prin prisma factorilor socio-psihologici ai evoluției
speciei umane
 Surprinderea principalelor idei promovate de fondatorii sociologiei.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

1.1. Teorie și paradigmă

Etimologic, cuvântul sociologie este alcătuit din socius = asociat şi logos =

teorie.
Sociologia este una dintre ştiinţele nou constituite şi aparţine domeniului
socio-uman.
Domeniul ei de studiu vizează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri şi instituţii,
atât intrinsec cât şi extrinsec. Relaţiile sociale studiate cuprind atât pe cele care îi leagă
pe indivizi, cât şi pe cele care îi separă.
Sociologia studiază viaţa socială a oamenilor, a grupurilor şi a societăţilor.
În sens larg, se poate spune că sociologia studiază societatea per ansamblu dar şi
amănunţit, în condiţiile în care societatea se prezintă ca rezultat al comportamentului
uman, ca şi comportament social.
De-a lungul istoriei societăţile au fost studiate în mod sistematic nu numai de
sociologie ci şi de alte ştiinţe, dar urmărind o altă trăsătură a vieţii societale:
economică, politică etc.
Majoritatea indivizilor percep viaţa socială, existenţa celorlalţi, prin prisma
propriilor valori sociale.
Ei raportează totul la propria existenţă, ca la un sistem de referinţă. Prin studiul
sociologic se arată că factorii istorici şi sociali îşi pun amprenta în mod definitoriu
asupra comportamentului nostru, motiv pentru care avem şanse mari de a ne îndepărta
de realitate atunci când dorim să analizăm viaţa şi comportamentul semenilor noştri.
Înţelegerea modalităţilor subtile, dar complexe şi profunde, în care vieţile noastre
reflectă contextul experienţei noastre sociale, este esenţială în abordarea sociologică.
Prin studiu sociologic se poate demonstra cum un fapt individual, singular,
aparent banal, poate deveni fapt social, prin încadrarea acţiunii individuale într-un
context mai larg, anume în context social.
Cu toate acestea, deşi cu toţii suportăm influenţa contextului social în cadrul
căruia fiinţăm, comportamentul uman nu este în totalitate determinat de acesta. Fiecare
individ suportă influenţe, dar le filtrează prin prisma propriei personalităţi şi astfel îşi
creează propria individualitate.
Activitatea noastră structurează, modelează lumea socială înconjurătoare şi este
totodată structurată de ea.
Datorită continuităţii activităţilor sociale, perpetuării practicilor sociale,
transmiterii valorilor, obiceiurilor, cutumelor etc. prin tradiţie, avem de-a face cu
reproducerea socială. Aceasta face referire la menţinerea societăţilor în timp.

9
 Dar societăţile nu se menţin de-a lungul timpului neschimbate, ci suportă
schimbări sub acţiunea socială a oamenilor. De data aceasta avem de-a face cu
transformarea socială, care are loc pe de o parte datorită dorinţei de schimbare socială
pe care oamenii o manifestă, iar pe de altă parte datorită consecinţelor neintenţionale
ale comportamentului socio-uman.
Trebuie menţionat că sociologia dispune de o metodologie specifică de studiere a
fenomenelor din societate, ţinând seama de caracteristica lor socială.
În limbajul sociologic paradigma se prezintă sub forma unui set de concepte,
propoziţii, metode, reguli care constituie baza demersului cognitiv.
În sens larg, teoria ştiinţifică este privită în prezent ca o activitate de cunoaştere
bazată pe raţiune şi intuiţie.
În sens restrâns, aceasta apare ca un ansamblu de propoziţii destinate să explice
un anumit lucru prin referire la date obţinute prin observare empirică sau la relaţii
constatate prin raţionament.
Sociologul Nicolae Grosu apreciază că în ansamblul diversității lor, concepțiile
sociologice se delimitează în trei perspective teoretice majore:
1. funcționalistă- reprezentată de Auguste Comte, Herbert Spencer, Emile
Durkheim, Talcott Parsons, Karl Mannheim, Robert Merton- care relevă că satisfacerea
necesităților comune impune indivizilor îndeplinirea complementară a unor funcții
specifice, prin care ei au fost condiționați să ajungă la consens și să colaboreze, iar
societatea să se structureze în institutii interdependente, constituindu-se astfel ca sistem
apt să-și asigure echilibrul și dezvoltarea; sub aspect funcționalist, sunt abordate la
nivel macrosociologic, aspectele obiective referitoare la structurarea și funcționarea
societății;
2. conflictualistă- reprezentată de Karl Marx, Georg Simmel, Ralf Dahrendorf,
Wright Mills, Lewis Coser, Randall Collins- care relevă că insuficiența resurselor de
bogăție, putere și prestigiu a determinat structurarea societății în grupuri de interese
contrare, aflate permanent în stare potențială sau reală de conflict, rezultând astfel atât
consolidarea grupurilor, cât și, cu prețul unor perturbări sociale pe termen scurt
schimbarea adaptativă a societății pe termen lung; sub aspect conflictualist sunt
abordate la nivel macrosociologic, aspectele subiective privind schimbarea și
dezvoltarea socială;
3. interacționistă- reprezentată de Charles Horton Cooley, Georges Herbert
Mead, Manford Kuhn- care relevă că societatea este produsul acțiunii umane, pe baza
modului în care oamenii interpretează semnificația informațiilor, evenimentelor și
regulilor sociale, în funcție atât de conținutul obiectiv al acestora, cât și de experiența
și particularitățile lor subiective; din perspectivă interacționistă, sunt abordate la nivel
microsociologic, aspectele subiective referitoare la interacțiunea umană.
Cele trei perspective sunt complementare, conferind demersului sociologic
cuprindere, pătrundere și relevanță.
Sub aspect teoretico-empiric, avem de-a face cu o sociologie teoretică şi cu o
alta de tip empiric.
Sociologia teoretică se axează pe cunoaşterea abstractă a vieţii sociale, pe baza
căreia propune modele teoretice.
Sociologia empirică se axează pe culegerea datelor necesare cunoaşterii
realităţii, pe baza cărora realizează descrierea şi apoi prin combinaţie cu date teoretice
analizează realitatea.

10
1.2. Sociologie generală – sociologii specifice

În paralel cu sociologia generală, au luat fiinţă şi unele sociologii particulare.

Unele se deosebesc după domeniul de activitate studiat:
-sociologia religiei
Sociologia religiei studiază modul în care sacrul se manifestă în societate şi în
comunităţile de credincioşi. Fenomenul religios este o dimensiune a vieţii sociale, care
cuprinde aspecte spirituale, teoretice, structuri, relaţii şi principii, un mod specific de
grupare şi organizare a oamenilor.
-sociologia economică
Sociologia economică studiază rolul economicului în societate, modul în care
acesta determină anumite elemente ale socialului şi ale politicului, analizează relaţiile
socio-economice din domeniile producţiei industriale şi agricole, din construcţii şi
transporturi, din domeniile schimbului, ale comerţului, ale activităţii bancare, ale
activităţii bursiere, ale turismului, ale publicităţii economice, ale consumului, din
administraţii.
-sociologia juridică
Știinţă teoretică ce raportează realitatea vieţii sociale la valoarea culturală pe care
o reprezintă scopurile dreptului, prin intermediul generalizărilor.
-sociologia politică
Pentru problema “naşterii” sociologiei politice ca ştiinţă autonomă, putem cita
referinţele unui autor ca Philippe Braud: “Emblematică din acest punct de vedere este
polemica din Franţa ce opune, la sfârşitul anilor 1880, pe fondatorul Şcolii libere de
Ştiinţe Politice, Émile Boutmy, unui jurist influent în instanţele învăţământului
superior, Claude Boufnoir. Primul susţinea total autonomia ‘ştiinţelor politice’, care
sunt ‘în majoritate experimentale şi inductive’; al doilea punea accentul pe înrudirea
apropiată dintre aceste ştiinţe politice şi dreptul public.”
- sociologia urbană
Reprezintă studiul vieţii sociale şi al interacţiunii umane în zonele aglomeraţiilor
citadine.
-sociologia rurală
Sociologia rurală este o ramură a sociologiei care studiază atăt fenomenele,
procesele și realitățile sociale ale vieții rurale, colectivitățile sătești, normele și
comportamentul populației rurale, structurile de proprietate, fenomenele de integrare
din producția agricolă, precum și modul în care acestea influențează viața socio-
economică din mediul rural.
-sociologia comunităților
Sociologia comunităților este o ramură a sociologiei generale, care își propune
studiul aspectelor sociale din cadrul comunităților umane.
-sociologia industrială
Sociologia industrială este acea ramură a sociologiei generale care studiază atât
relațiile care se stabilesc în cadrul muncii la nivel de întreprindere, ca sistem de sine
stătător, precum și relațiile existente între societate, ca sistem global și întreprindere ca
subsistem al acesteia, modul în care transformările de la nivelul societății globale
influențează structura și evoluția industriei și importanța pe care o are industria, ca

11
factor determinant al schimbărilor structurale și funcționale de la nivelul societății
globale.
Sociologiile particulare se mai deosebesc și după segmentele populaţionale pe
care le studiază:
-sociologia familiei
-sociologia vârstelor
Behaviorismul (engl. behaviorism, behaviour = comportament;
fr. Béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al
psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale
conștiinței sau la procesele mentale interne. În limba română se folosește uneori și
sinonimul comportamentism.
Scopul teoretic al acestei științe este predicția și controlul comportamentului.
Această strategie presupune variația stimulului din mediu, observarea reacției
organismului la această schimbare.
Behaviorismul a oferit şi el condiţii pentru constituirea unor tipuri aparte de
sociologie: sociologia devianţei, sociologia criminalităţii, sociologia comportamentului
sexual deviant etc.

1.3. Originile sociologiei și principalele contribuții la formarea ei

1.3.1. Auguste Comte – fondatorul sociologiei ca ştiinţă

Cel care a inventat cuvântul „sociologie“ este autorul francez Auguste Comte.
Sociologia era considerată de el ca derivată din ştiinţele naturii. Ideea de bază de la
care a pornit Comte constă în faptul că rezultatele ştiinţifice pot conduce la cunoaşterea
societăţii şi chiar la crearea unor mijloace prin care se poate realiza controlul
comportamentului social.
Metoda de cercetare propusă de el era pozitivistă, deci ştiinţifică, determinată
tocmai din faza ştiinţifică în care se afla cunoaşterea la momentul respectiv şi urmărea
reorganizarea vieţii sociale, permiţând elaborarea unor proiecte de reformă.
El defineşte sociologia ca fiind studiul pozitiv al legilor care guvernează
fenomenele sociale, atât sub aspect static – structura societăţii, legile statice, condiţiile
de echilibru, cât şi sub aspect dinamic – transformările sociale, evoluţia omenirii şi
legile care se materializează în acest proces.

1.3.2. Karl Marx

Pentru Karl Marx (1818-1883) ideile lui Comte ca şi ale lui Durkheim vin în
contradicţie cu ceea ce el numea concepţia materialistă a istoriei. Ca şi predecesorii săi,
Marx a încercat să explice schimbarea socială. A fost apreciat în mod deosebit de către
critici pentru aportul său la dezvoltarea sociologiei.
Fundamentată pe concepţia materialistă a istoriei, opera lui Marx aduce în prim
plan aspectul economic, în sensul că el vede schimbarea socială ca fiind determinată de
factorul economic.
La modul general, Marx a analizat în lucrările sale evoluţia tuturor epocilor
istorice. Cu toate acestea un loc central l-a ocupat capitalismul, ca sistem de clasă, în
care clasa muncitoare se află în conflict cu clasa proprietarilor de capital.

12
 Ideile lui Marx despre egalitatea socială, despre societatea fără clase au stat la
baza doctrinelor socialiste, continuate apoi cu comunismul.
Cel mai mare merit al operei marxiste rezidă în faptul că până la sfârşitul sec XX
„peste o treime din populaţia lumii trăia în ţări ale căror guverne susţineau că se
inspirau din ideile lui Marx“.
1.3.3. Émile Durkheim
E. Durkheim (1858 – 1917), sociolog francez a contribuit în mare măsură la
fundamentarea ştiinţifică a sociologiei, pornind de la ideea că aceasta se bazează pe un
determinism imanent al faptelor sociale. Emile Durkheim considera că baza unei
societăți, ceea ce îi conferă identitate și forță socială, constă în valorile recunoscute și
acceptate de membrii ei.
E. Durkheim a arătat în lucrările sale cum diviziunea muncii sociale pe care se
bazează schimbarea socială a înlocuit treptat religia, răspunzătoare de standardele
morale tradiţionale, acum înlocuite de valorile sociale moderne.
El arată că o ştiinţă, pentru a fiinţa, are nevoie de propria sa teorie, fundamentală
şi unitară, dar şi de o metodologie specifică, ale cărei mijloace şi instrumente să poată
fi aplicare eficient în cercetarea domeniului respectiv.
În concepţia lui Durkheim sociologia apare sub forma unui ansamblu de ştiinţe
particulare care studiază faptele sociale şi instituţiile, prin prisma morfologiei sociale, a
fiziologiei sociale şi a sociologiei generale.
Legat de faptul social, el arată că ramurile sociologiei există în funcţie de
diferitele tipuri de fapte sociale.
Referitor la concepte, un alt merit al lui Durkheim constă în aceea că a introdus
în sociologie conceptul de anomie socială1, preluat şi utilizat cu succes de predecesorii
săi, concept care semnifică la origine starea de dezordine, nedreptate sau abuz.
Durkheim a folosit pentru prima dată conceptul de anomie în lucrarea Diviziunea
muncii sociale (1893), ca pe o noţiune-diagnostic caracteristică crizei societăţii
moderne, „care avea să definească extrem de nuanţat răul de care suferea această
societate, simptomele ei patologice, determinate de procesul de schimbare socială“.

1.3.4. Max Weber

Max Weber a marcat sociologia germană de la sfârşit de secol XX, prin
contribuţiile sale asupra puterii, ordinei juridice şi a celei administrative.
El abordează sociologia ca fiind ştiinţa comprehensivă a acţiunii sociale, ceea ce
conduce la utilizarea metodei comprehensive în vederea înţelegerii comportamentului
uman.
Weber vede acţiunea umană ca rezultat al actului comportamental uman, act
căruia actorul social îi dă un sens social.
El a analizat insistent raporturile dintre drept şi societate. A început acest lucru prin
publicarea primelor sale lucrări referitoare la condiţiile socio-economice ale ţărănimii
prusace, fenomen pe care l-a studiat sub formă empirică.
Rezultatele cercetării respective au contribuit la avansarea unor idei reformatoare
care vizau legislaţia.
Principalele direcţii asupra cărora s-a îndreptat demersul său cognitiv au fost:
- acţiunea socială
- relaţiile sociale
1
anomie vine de la a nomos, fără norme şi se referă la perioadele în care în societate datorită schimbării, vechile
norme nu mai funcţionează, iar cele necesare reglării sociale, încă nu au apărut. Anomia socială este asociată
transformării sociale, progresului social etc. şi domină mişcările sociale. Ea generează devianţă socială,
ajungându-se frecvent până la stadiul de delincvenţă.

13
 - dreptul viu
El defineşte sociologia ca fiind ştiinţa acţiunii sociale.
Un alt aspect al cercetărilor întreprinse de Weber se referă la relaţia:
obiceiuri-convenţie-drept. Obiceiul apare aici ca şi atitudine care prin repetare se
tipizează. Tipul se menţine prin tradiţie, fiind transmis de la înaintaşi către urmaşi prin
repetare, având la bază imitaţia (imitaţia-obicei). În această situaţie obiceiul devine
convenţie, la care individul aderă din proprie voinţă. Trecerea de la convenţie la
cutumă se face treptat şi continuu.
Contribuţia lui Weber la teoria sociologică în diferite ţări europene este
impresionantă. Mai mult, în S.U.A., concepţiile weberiene au condus la apariţia
acţionismului şi interacţionismului simbolic, două forme de relaţionism.

1.3.5. Gabriel Tarde

G. Tarde (1843-1904) apreciază că sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale.
Pornind de la ideea conform căreia fenomenele sociale nu sunt altceva decât un
ansamblu de comportamente psihologice determinate de relaţiile individuale, el arată
că universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic şi social.
În sistemul lui Tarde imitaţia constituie nucleul, punctul de pornire în explicarea
formării societăţii, ceea ce conduce la elaborarea unei teorii a imitaţiei fundamentată
psihologic, prin care explică formarea societăţii.
Pentru Tarde, esenţa oricărui fenomen psihic şi social o constituie credinţa şi
dorinţa. Aceste două elemente reprezintă tocmai ceea ce imită indivizii umani de la
unul la altul.
Credinţa şi dorinţa ar fi două cantităţi măsurabile ale sufletului omenesc, aceasta
deoarece intensitatea lor poate fi determinată cantitativ, cu ajutorul scalelor. Prin
transmiterea credinţelor şi dorinţelor de la un individ la altul sau de la un popor la altul,
societatea umană parcurge un proces complex, permanent, ce poartă numele de
imitaţie.
Tarde explică imitaţia ca fiind forma socială a repetiţiei, fenomen natural, care în
fizică se manifestă ca vibraţie, mişcare, iar în biologie ca ereditate.
El stabileşte legi ale proceselor de imitaţie, provenite din observarea faptelor
sociale:
- prima lege a procesului de imitaţie – imitatio ab interioribus ad exteriora –
constă în faptul că de imită în primul rând ideile, fondul şi apoi forma de manifestare;
- a doua lege a procesului de imitaţie avansată de Tarde – imitatio a superioribus
ad inferiora – face referire la ideea conform căreia cel cu o situaţie socială inferioară
imită pe superiorul său în maniere, gesturi, fel de a vorbi, de a se îmbrăca etc.; ierarhia
socială are o foarte mare importanţă din acest punct de vedere, căci clasele sociale mai
sus puse sunt considerate totdeauna drept superioare, superioritate legată de ideea de
avere, de putere şi de cultură;
- a treia lege formulată tot de Tarde constată că se imită trecutul în mai mare
măsură decât prezentul; aceasta se referă la distincţia dintre imitaţia – obicei şi imitaţia
– modă, prima corespunzând unui spirit conservator, iar cea de-a doua unei tendinţe de
înnoire;
- a patra lege a imitaţiei, este aceea de la unilateral la reciproc, căci dacă
inferiorul imită pe superiorul său, nu este mai puţin adevărat că şi acesta poate
imita pe cel inferior lui; ex: înjurătura a fost adoptată şi imitată de către
aristocraţi de la păturile inferioare, de la cei de jos.

1.3.6. Gustave Le Bon

14
 Prin celebra sa lucrare Psihologia mulţimilor, G. Le Bon (1841 – 1931) se
remarcă în mod special bazându-se pe ideea că perioada socială în care a trăit este
determinată de doi factori fundamentali: distrugerea credinţelor religioase, politice şi
sociale din care au provenit toate elementele civilizaţiei europene şi apariţia unor
condiţii de existenţă şi gândire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din
ştiinţă şi industrie.
Sistemul lui de gândire se centrează pe conceptul de suflet colectiv, concept
introdus chiar de el şi care „se manifestă ca un resort care îi face pe indivizi să simtă,
să gândească, să acţioneze altfel decât ar face-o fiecare izolat“.
El explică psihologia mulţimilor ca fiind diferită de cea a individului şi cu
această ocazie oferă şi explicaţii amănunţite privind caracterul eterogen al acestora.
Există trei tipuri de factori care declanşează acţiunile mulţimilor: emoţiile,
pasiunile şi instinctele.
Le Bon abordează problema raselor umane şi a popoarelor, ca mulţimi despre
care studiază profund faptele sociale şi mecanismele psihice specifice care le
declanşează, publicând rezultatele cercetărilor sale atât în lucrări psihologice cât şi
sociologice.

1.3.7. Dimitrie Gusti

Dimitrie Gusti2 (1880-1955) a fost un cercetător de formaţie pluridisciplinară,
care a avut o contribuţie esenţială pentru sociologia românească şi nu numai, în special
în perioada interbelică.
În primul rând trebuie menţionat că „Şcoala Sociologică de la Bucureşti, creată şi
condusă de Dimitrie Gusti are o certă valoare teoretică şi practică întrucât a reuşit să
realizeze radiografia şi diagnoza problemelor de bază ale societăţii româneşti
interbelice, din perspectiva cadrelor şi manifestărilor sociale, prin utilizarea metodei
monografice aplicate studierii realităţilor sociale“.
Prima lucrare pe care a publicat-o Dimitrie Gusti a fost Ideile fundamentale ale
dreptului de presă (1909), în timpul studiilor de la Berlin. În acest studiu el a publicat
principiile legislaţiei presei.
În 1910 publică un alt studiu intitulat „Ştiinţele sociale, sociologia, politica, etica
şi interdependenţa lor unitară“, în care analizează raporturile dintre aceste ştiinţe,
particularităţile lor specifice care le diferenţiază, dar şi întrepătrunderea.
Pentru Gusti, realitatea socială porneşte de la sat. Astfel, pentru realizarea unei
bune organizări şi legiferări a societăţii se impune cu necesitate cunoaşterea sociologiei
satelor. Din anul 1910, el începe o activitate intensă de cercetare monografică privind
realităţile socio-juridice ale satelor, bazându-se pe cercetarea de teren, în paralel cu
vechiul drept românesc. Observând obiceiurile şi practicile juridice din mediul rural, el
ajunge la concluzia că acestea sunt de fapt surse deloc neglijabile ale dreptului
naţional. În această situaţie Dimitrie Gusti afirmă că dreptul naţional trebuie să
cuprindă pe lângă legislaţia exprimată la nivel statal de coduri şi legi, neapărat şi
dreptul viu, „creaţie spontană şi anonimă a diverselor grupuri sociale“.
Un alt subiect abordat de Dimitrie Gusti în opera lui de cercetare face referire la
raportul dintre individ, societate şi stat. În acest sens, el nu a fost de acord nici cu
plasarea individului pe un plan superior societăţii, nici cu plasarea societăţii pe un plan
superior individului. Individul se află în interiorul societăţii, el nu există independent
de aceasta, se defineşte în raport cu ea şi în acelaşi timp o creează.
2
Dimitrie Gusti (1880-1955), sociolog, filosof şi psiholog al dreptului, a fost membru al Academiei Române,
profesor universitar la Bucureşti şi Iaşi. Ca fondator al Şcolii monografice de la Bucureşti, a realizat o serie de
monografii sociologice. Această şcoală a ajuns să se bucure de recunoaştere internaţională.

15
 Dintre obiectivele cercetării monografice întreprinse de Dimitrie Gusti, prioritate
au avut:
- aplicarea legii
- abaterea de la lege
- procesualitatea şi obiceiurile juridice
În deplin acord cu Şcoala dreptului viu a lui Eugen Ehrlich, Gusti promovează şi
susţine ideea dreptului viu, nestatal, care, diferit fiind de cel statal, reprezintă tocmai
dreptul naţiunii.
În anul 1938 a fost adoptată Legea serviciului social. Autorul acestui proiect nu a
fost altul decât Dimitrie Gusti. În elaborarea lui, autorul a pornit chiar de la cercetarea
monografică a satului românesc, pe care l-a considerat permanent sursa principală a
realităţii sociale româneşti.
Nu în ultimul rând, este important de menționat că Dimitrie Gusti a fost unul
dintre cei mai importanți susținători ai mișcării Pan-Europene.
Astfel, în 1930, vizând problema Federației Statelor Europene, el aducea
argumente în favoarea realizării unei unități europene, care să contribuie la rezistența
presiunii puterilor extraeuropene din acea perioadă: Uniunea Sovietică, SUA, Japonia.
El a susținut că în condițiile concurenței politico-economice ale timpului, dictate de
marile puteri, singura șansă de supraviețuire era unitatea europeană.

1.3.8. Michel Foucault și Jurgen Habermas

De origine franceză, M. Foucault (1926-1984), a fost apreciat ca posesor al uneia
dintre minţile cele mai luminate din secolul XX.
În opera lui, centrată pe studiul organizaţiilor cu largă răspândire, un loc aparte
îl ocupă puterea, manifestată în special de justiţie, un apanaj al acesteia de la origini
până în prezent.
M. Foucault acordă o mare importanță metodelor de studiere a puterii, a
modalităților prin care unii dintre indivizi sau grupuri, în încercarea de a-ți atinge
scopurile proprii, produc pagube celorlalți, astfel declanșându-se stările sociale
conflictuale.
Jürgen Habermas (n. 1929), de origine germană, este considerat cel mai de
seamă gânditor al sociologiei contemporane.
A preluat idei susţinute de Marx şi Weber, dar şi de alţi autori. Sistemul lui este
centrat pe ideea conform căreia societăţile capitaliste, în care schimbarea este
permanent prezentă, tind să distrugă ordinea morală de care depind de fapt.
Habermas preia printre altele şi conceptul de anomie, introdus de Durkheim, dar
îl utilizează într-o manieră originală.

Să ne reamintim...
-constituirea sociologiei ca stiinta

16
 -fondatorii sociologiei si ideile lor

1.4. Rezumat
Prin studiul sociologic se poate demonstra cum un fapt individual, singular,
aparent banal, poate deveni fapt social, prin încadrarea acţiunii individuale într-un
context mai larg, anume în context social.
Cu toate acestea, deşi cu toţii suportăm influenţa contextului social în cadrul
căruia fiinţăm, comportamentul uman nu este în totalitate determinat de acesta. Fiecare
individ suportă influenţe, dar le filtrează prin prisma propriei personalităţi şi astfel îşi
creează propria individualitate.
Activitatea noastră structurează, modelează lumea socială înconjurătoare şi este
totodată structurată de ea.
Datorită continuităţii activităţilor sociale, perpetuării practicilor sociale,
transmiterii valorilor, obiceiurilor, cutumelor etc. prin tradiţie, avem de-a face cu
reproducerea socială. Aceasta face referire la menţinerea societăţilor în timp.
Sociologul Nicolae Grosu apreciază că în ansamblul diversității lor, concepțiile
sociologice se delimitează în trei perspective teoretice majore:
1. funcționalistă
2. conflictualistă
3. interacționistă
Sub aspect teoretico-empiric, avem de-a face cu o sociologie teoretică şi cu o
alta de tip empiric.
Sociologia teoretică se axează pe cunoaşterea abstractă a vieţii sociale, pe baza
căreia propune modele teoretice.
Sociologia empirică se axează pe culegerea datelor necesare cunoaşterii
realităţii, pe baza cărora realizează descrierea şi apoi prin combinaţie cu date teoretice
analizează realitatea.
Behaviorismul (engl. behaviorism, behaviour = comportament;
fr. Béhaviorisme) este un curent în psihologie, care consideră drept obiect exclusiv al
psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale
conștiinței sau la procesele mentale interne. În limba română se folosește uneori și
sinonimul comportamentism.
Cel care a inventat cuvântul „sociologie“ este autorul francez Auguste Comte.
Sociologia era considerată de el ca derivată din ştiinţele naturii. Ideea de bază de la
care a pornit Comte constă în faptul că rezultatele ştiinţifice pot conduce la cunoaşterea
societăţii şi chiar la crearea unor mijloace prin care se poate realiza controlul
comportamentului social.
Pentru Karl Marx (1818-1883) ideile lui Comte ca şi ale lui Durkheim vin în
contradicţie cu ceea ce el numea concepţia materialistă a istoriei.
Fundamentată pe concepţia materialistă a istoriei, opera lui Marx aduce în prim
plan aspectul economic, în sensul că el vede schimbarea socială ca fiind determinată de
factorul economic.
Ideile lui Marx despre egalitatea socială, despre societatea fără clase au stat la
baza doctrinelor socialiste, continuate apoi cu comunismul.
E. Durkheim (1858 – 1917), sociolog francez a contribuit în mare măsură la
fundamentarea ştiinţifică a sociologiei, pornind de la ideea că aceasta se bazează pe un
determinism imanent al faptelor sociale. Emile Durkheim considera că baza unei
societăți, ceea ce îi conferă identitate și forță socială, constă în valorile recunoscute și

17
acceptate de membrii ei.
Max Weber a marcat sociologia germană de la sfârşit de secol XX, prin
contribuţiile sale asupra puterii, ordinei juridice şi a celei administrative.
El abordează sociologia ca fiind ştiinţa comprehensivă a acţiunii sociale, ceea ce
conduce la utilizarea metodei comprehensive în vederea înţelegerii comportamentului
uman.
G. Tarde (1843-1904) apreciază că sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale.
Pornind de la ideea conform căreia fenomenele sociale nu sunt altceva decât un
ansamblu de comportamente psihologice determinate de relaţiile individuale, el arată
că universul este structurat pe trei niveluri: fizico-chimic, biologic şi social.
Prin celebra sa lucrare Psihologia mulţimilor, G. Le Bon (1841 – 1931) se
remarcă în mod special bazându-se pe ideea că perioada socială în care a trăit este
determinată de doi factori fundamentali: distrugerea credinţelor religioase, politice şi
sociale din care au provenit toate elementele civilizaţiei europene şi apariţia unor
condiţii de existenţă şi gândire cu totul noi, generate de descoperirile moderne din
ştiinţă şi industrie.
Dimitrie Gusti (1880-1955) a fost un cercetător de formaţie pluridisciplinară,
care a avut o contribuţie esenţială pentru sociologia românească şi nu numai, în special
în perioada interbelică.
De origine franceză, M. Foucault (1926-1984), a fost apreciat ca posesor al uneia
dintre minţile cele mai luminate din secolul XX.
În opera lui, centrată pe studiul organizaţiilor cu largă răspândire, un loc aparte
îl ocupă puterea, manifestată în special de justiţie, un apanaj al acesteia de la origini
până în prezent.
Jürgen Habermas (n. 1929), de origine germană, este considerat cel mai de
seamă gânditor al sociologiei contemporane.
A preluat idei susţinute de Marx şi Weber, dar şi de alţi autori. Sistemul lui este
centrat pe ideea conform căreia societăţile capitaliste, în care schimbarea este
permanent prezentă, tind să distrugă ordinea morală de care depind de fapt.
Habermas preia printre altele şi conceptul de anomie, introdus de Durkheim, dar
îl utilizează într-o manieră originală.

1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Alegeți o sociologie de ramură: arătați cum s-a constituit, care este specificul ei
și descrieți domeniul de cercetare al acesteia.
2. Contribuția lui Emile Durkheim la fundamentarea științifică a sociologiei.
3. Contribuția lui Dimitrie Gusti la dezvoltarea sociologiei românești în perioada
interbelică.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Cum puteți descrie domeniul de cercetare al sociologiei?
Enumerați și descrieți care sunt principalele sociologii de ramură constituite după
criteriul principalelor segmente populaționale pe care le studiază.
În ce constă teoria imitației și care sunt legile procesului de imitație?
Cine este întemeietorul Școlii Sociologice de la București? Care este și în ce constă
metoda de cercetare promovată în cadrul acestei școli?

18
1. 6. Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Anton Caragea, Gândind la Europa: interferența civilizațiilor în Europa unită, Ed.
Minerva, București, 2009
D. Gusti, Bazele serviciului social, 1939
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990
Gabriel Tarde, Les lois de l’imitation, Ed. Felix Alcan, Paris, 1921
Grosu, N. – Chintesența sociologiei, ediția a XI-a, definitivă, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007
M. C. Nilă Stratone, Sociologie juridică, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007
R. Raicu, Sociologie, www.ase.ro/biblioteca/carte2.aspe?id=474

19
Unitatea de învăţare 2. Cultură-Integrare-Societate

Cuprins
2.1. Specia umană și sociobiologia
2.1.1. Instinctele și necesitățile biologice
2.2. Diversitate culturală - universalii culturale
2.3. Identitate culturală – etnocentrism – relativism cultural – rasism modern
2.4. Socializarea – process și metodă de „învățare socială“ a normelor sociale
2.5. Integrarea socială – adaptare comportamentală a individului la norme
2.6. Conceptul de „persoană“
2.7. Noțiunea de „status“ și trăsăturile ei
2.8. Noțiunea de „rol“ și trăsăturile ei
2.9. Genul
2.9.1. Rolul de sex/rolul de gen
2.9.2. Stereotipurile de gen
2.9.3. Identitatea de gen
2.9.4. Socializarea de gen
2.10. Cursul vieții – ruta vieții, succesiune de statusuri și roluri
2.11. Succesiunea generațiilor și adaptarea la iminența morții
2.12. Rezumat
2.13. Evaluare

Introducere
În sens sociologic, cultura face referire la modul de viaţă al membrilor unei
societăţi, la valorile şi regulile sociale caracteristice vieţii lor sociale.
Astfel, o societate există în condiţiile în care între membrii ei fiinţează asemănări
de limbaj, obiceiuri, cutume etc. Orice grup social este caracterizat atât prin
omogenitate cât şi prin eterogenitate. Specia este cea care delimitează de exemplu
societatea umană de alte societăţi, având la bază conceptul de specie umană.
Când vorbim despre specia umană nu putem face abstracţie de teoria evoluţiei, al
cărei autor, Charles Darwin, dezvoltă ideea evoluţiei regnului animal, în mod special
drumul parcurs de animale până la nivelul fiinţelor umane.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Cunoaşterea aspectelor esențiale legate de specia umană, identitatea culturală și
etnocentrism.
 Înţelegerea procesului de socializare, a funcțiilor acestuia, precum și a rolului
agenților de socializare.
 Cunoașterea raportului status-rol și a identității de gen.
 Înțelegerea semnificației sociale a transmiterii patrimoniului cultural urmărind
succesiunea generațiilor.

20
 Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

2.1. Specia umană și sociobiologia

În sens sociologic, cultura face referire la modul de viaţă al membrilor unei

societăţi, la valorile şi regulile sociale caracteristice vieţii lor sociale.
Astfel, o societate există în condiţiile în care între membrii ei fiinţează asemănări
de limbaj, obiceiuri, cutume etc. Orice grup social este caracterizat atât prin
omogenitate cât şi prin eterogenitate. Specia este cea care delimitează de exemplu
societatea umană de alte societăţi, având la bază conceptul de specie umană.
Când vorbim despre specia umană nu putem face abstracţie de teoria evoluţiei, al
cărei autor, Charles Darwin, dezvoltă ideea evoluţiei regnului animal, în mod special
drumul parcurs de animale până la nivelul fiinţelor umane.
El afirmă că specia umană este rezultatul unui proces întâmplător, desfăşurat pe
baza selecţiei naturale. Ceea ce stă de fapt la baza selecţiei naturale este un mecanism
biologic, care poartă numele de mutaţie.
Mutaţia se prezintă ca transformare genetică întâmplătoare sau nu, având un rol
de schimbare al caracteristicilor biologice ale anumitor componenţi ai unei specii.
Uneori, pentru anumite adaptări în timp, se produc astfel de transformări ce pot fi
dăunătoare sau inutile, deoarece apar în continuare situaţii noi, ce implică anumite
caracteristici inexistente la diferite vieţuitoare. Alte vieţuitoare, în schimb, vor face faţă
în mod natural cerinţelor, fiind adaptate de la natură. Fiecare specie vie se naşte,
trăieşte şi moare în spaţiul său biologic.
Pentru experimente, au fost produse deseori în laboratoare mutaţii genetice, dar
acestea au servit în proporţie covârşitoare scopurilor distructive, în detrimentul
umanităţii şi totuşi în favoarea ştiinţei.
Concepţia darwinistă a avut propriile limite, de aceea ea a fost perfecţionată după
Darwin, dar meritul ei cu referire la apariţia şi evoluţia speciilor este incontestabil şi
azi.
În încercarea de a descoperi legătura dintre om şi animal, unii cercetători arată
asemănările comportamentale legate de o anumită viaţă socială a animalelor, care
presupune relaţii, ierarhizări şi roluri bine definite în grupul de animale.
Sociobiologia3 este un domeniu de studiu al bazei biologice a comportamentelor
sociale, animale și umane, utilizînd legile evoluției biologice ca fundament explicativ.
Este o disciplină de studiu constituită relativ recent, odată cu publicarea de către
Edward O. Wilson, profesor de entomologie la Universitatea Harvard (S.U.A.), a
lucrării Sociobiology: the new syntesis, apărută în 1975, la Harvard University Press.
Are strânse tangențe cu darwinismul social.
Conform studiilor de sociobiologie, se argumenteaza că barbații și femeile poartă
amprenta unei diviziuni a muncii ancestrale. Din vechime, bărbatii au luptat în
războaie și au vânat animale mari, în timp ce femeile au procurat mâncare și au
îngrijit copiii, Această diviziune a muncii dă sens sociobiologiei. Concluzia ar fi
că ocupațiile și selecția naturală au favorizat apariția trăsăturilor tipice fizice și
3
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociobiologie

21
psihologice, deosebind bărbații de femei. Din acest motiv, bărbații sunt
caracterizați prin agresivitate și un simț deosebit al spațiului, în timp ce femeile
sunt caracterizate prin empatie, sensibilitate și simț matern.

2.1.1. Instinctele și necesitățile biologice

În conformitate cu explicaţiile din biologie şi sociologie, instinctul
reprezintă un „model complex de comportament determinat în mod genetic“.
Aici se înscriu ritualurile prenupţiale ale unor animale inferioare.
Un act spontan, singular, simplu, reprezintă un act reflex, nu un instinct.
Oamenii se nasc cu reflexe de bază similare: clipitul genelor, gestul de a-şi
recăpăta echilibrul, actul suptului la sugari etc.
Nevoia organică de hrană, băutură, somn, sex, precum şi menţinerea unor
limite de temperatură ambientală, sunt considerate necesităţi biologice ale
fiinţelor umane. Acestea caută a-şi satisface necesităţile biologice prin
modalităţi învăţate pe cale culturală şi nu dobândite genetic, folosindu-se de
maniere, ceea ce nu vom întâlni la animale.
Toate animalele, deci și ființele umane, au un impuls către autoconservare
însă oamenii, spre deosebire de alte animale, au capacitatea de a se opune
acestui impuls, riscându-și viața cum ar fi,de exemplu, sinucigându-se.
„Fiinţele umane nu posedă instincte în sensul unor scheme complexe de
comportament nestudiat. Un set de reflexe simple, plus o gamă de nevoi
organice, sunt caracteristici înnăscute ale individului uman“.

2.2. Diversitate culturală – universalii culturale

Având în vedere nevoia de supraviețuire, indivizii umani, încă de la
apariția lor, au fost forțați natural să producă diferite bunuri, unele avînd
substanță materială, altele ideatică. Bunurile utilizate în mod repetat în timp
pentru consum, și-au demonstrat dreptul de obiecte ale unei producții
permanente, pe baza reproducției continue.
Datorită satisfacerii necesităților, realizarea de produse devine
indispensabilă existenței societății umane, un "mod de a fi" al acesteia. Acest
mod de a fi este în excusivitate cultural, iar totalitatea produselor materiale
(bunuri de consum) și nemateriale (idei, concepții, credințe) "constituie o
realitate structurată social, total diferită de ceea ce există în natură, se definețte
de la sine drept cultură".
Prin cultură, populația de pe un teritoriu, dobândind un numitor comun
determinant, se delimitează de celelalte populații și se transformă într-o
comunitate de sine stătătoare, aptă să supraviețuiască și să se perpetueze în mod
independent, devenind astfel societate. Datorită faptului că în fiecare societate
cultura este produsul rezultantei dintre mediul social și cel natural, avem de-a
face cu diversitatea culturală.
Comportamentul uman diferă de la o cultură la alta, atât în ceea ce priveşte
aspectul normal, cât şi cel deviant.
Satisfacerea necesităţilor biologice diferă atât în cadrul unei culturi, cât şi
între diversele culturi în acelaşi spaţiu şi timp sau între dimensiuni
spaţio-temporale diferite, contribuind la distingerea unei societăţi de o alta.

22
 În cadrul societăţilor mici, este posibilă o uniformitate culturală, ceea ce nu
poate fi întâlnit în societăţile mari, de tipul celei industrializate, în cadrul cărora
se formează subculturi diferite, ce intră uneori în contradicţie, ajungându-se la
conflicte interculturale.
Există forme de comportament pe care le întâlnim în toate culturile.
Acestea sunt exprimate prin ceea ce numim universalii culturale4.
Limbajul, prohibiţia împotriva incestului, instituţia căsătoriei, familia,
religia şi proprietatea reprezintă principalele tipuri de universalii culturale-dar în
cadrul acestor categorii generale există numeroase variaţii în privinţa valorilor şi
modalităţilor de comportament între diferite societăţi.

2.3. Identitate culturală – etnocentrism – relativism cultural –

rasism modern
În ceea ce priveşte identitatea culturală, trebuie precizat că orice cultură
posedă propriile sale modele unice de comportament, acestea fiindu-le străine
indivizilor ce aparţin altei culturi.
Pe de altă parte, pentru a înţelege modelele specifice de comportament ale
unei culturi, practicile, ritualurile, obiceiurile, acestea trebuie studiate în
contextul respectivei culturi şi nu separat de aceasta. Orice cultură impune
studierea propriilor modele comportamentale prin prisma valorilor sale.
Etnocentrismul se referă la studierea şi judecarea actelor comportamentale,
ritualurilor, obiceiurilor unei culturi, prin prisma culturii de provenienţă a celui
ce analizează.
Etnocentrismul implică un anumit subiectivism, care împiedică înţelegerea
ideilor sau comportamentului unei culturi, de către aparţinătorul altei culturi.
Etnocentrismul reprezintă tendinţa de a interpreta sau a evalua alte culturi
prin intermediul valorilor propriei culturi.
Considerat, în general, una dintre universaliile umane, etnocentrismul este
evident în practica larg răspândită de a cataloga populaţiile din alte zone ca
„sălbatici" sau „barbari", doar pentru că societăţile acestora sunt diferite de cele
ale culturii dominante.
Opus etnocentrismului este conceptul relativismului cultural, adică
înţelegerea fenomenelor culturale în contextul în care acestea se manifestă.
Barbarii din lumea greco-romană, cei consideraţi sălbatici ai
civilizaţiei occidentale sunt termenii prin care istoria arată că încă de atunci,
diversitatea culturală refuza şi respingea ce era în afara culturii, în natură, a
acelora care nu se conformau normelor societăţii.„Pentru fiecare grup social,
omenirea ia sfârşit la frontiera sa lingvistică, etnică, chiar la frontiera de clasă
sau de castă”.
Poziţia lui Giddens faţă de etnocentrism este următoarea:”Toate culturile au
fost etnocentriste într-o oarecare măsură”5. Această atitudine a popoarelor a
alimentat nenumărate conflicte etnice de-a lungul timpului. În primă instanţă, în
4
Universalii- s.f. pl. Nume dat noțiunilor generale în filozofia scolastică. Disputa (sau cearta) universaliilor =
discuție în jurul noțiunilor generale și a naturii lor, fapt care a determinat apariția celor trei curente din sânul
scolasticii: realismul, nominalismul și conceptualismul. – Din lat. universalia. (Sursa: DEX,1998).
5
Giddens, Anthony, „Sociologie”, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000, p.237.

23
 perioada expansiunii europene, atitudinile etnocentriste au fost răspândite în rândul
coloniştilor, care considerau că aveau misiunea de a civiliza restul lumii. Nu este o
coincidenţă faptul că apariţia rasismului s-a produs în epoca de început a
colonialismului, când ideea opoziţiei dintre alb şi negru era larg acceptată.
Sentimentul că exista o diferenţă esenţială între popoarele albe şi negre, dar şi
inventarea şi difuzarea conceptului de rasă în sine, au dus la apariţia rasismului
modern.6

2.4 . Socializarea – proces și metodă de „învățare socială“ a normelor sociale

„Socializarea este principalul proces prin care indivizii îşi însuşesc normele,
valorile şi regulile de comportament specifice unui anumit grup social din care fac
parte sau reprezintă procesul de interiorizare a modelului etico – normativ şi cultural în
conştiinţa şi conduita fiecărui membru al unei societăţi“7.
Socializarea vizează, în primul rând, sensul valoric al societății, relaționând cu
aceasta într-o stare de interdependență, prin:
-selectarea și promovarea comportamentelor pozitive în faza socializării primare;
-implicarea dirijată a indivizilor de la cele mai fragede vârste în activități
dezirabile;
-sancționarea comportamentelor sociale, în funcție de conformarea la normele
sociale pozitive/negative.
Pe de o parte, procesul de socializare se prezintă ca rezultat al interacţiunii unor
factori (agenţi) de socializare formali şi neformali, în funcţie de situaţiile sociale în
care este implicat individul, dar şi de statusul social pe care-l ocupă în diferite
momente.
Socializarea ca proces se realizează prin intermediul unui alt proces, aici cu rol de
mijloc social şi anume internalizarea normelor şi valorilor sociale. Între cele două
procese se stabileşte o relaţie de interdependenţă.
Procesul de socializare presupune interiorizarea, internalizarea prin învăţarea
socială a valorilor, obiceiurilor, tradiţiilor, idealurilor, sentimentelor şi
comportamentelor existente într-o societate umană.
Internalizarea prin învăţare a valorilor unui grup social este dependentă de
socializare, se realizează treptat, uneori constant, alteori sporadic, în funcţie de nivelul
de educaţie al individului.
Procesul de internalizare a normelor şi valorilor unui grup social implică
transformarea controlului social în autocontrol prin mecanisme psiho-sociale.
Rezultatul acestei transformări poate fi sesizat la nivel comportamental:
comportamentul se modifică trecând de la cel normativ (reglat din exterior) la cel
normal (motivat intern); totodată, trebuie menţionat că această transformare este
posibilă datorită acţiunii unor factori cum ar fi presiunea grupului, dar şi necesitatea
individului de a se integra social, deci acţiunile acestuia să răspundă așteptărilor
6
http://www.scribd.com/doc/44825804/Identitate-cultural%C4%83-%C5%9Fi-etnocentrism
7
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999, p. 18.

24
 grupului din care face parte sau din care se pregătește să facă parte.
- relația dintre socializarea primară și socializarea secundară
Socializarea ca proces are ca punct de plecare familia, grup social în care se
realizează conformarea prin imitaţie, la modelele existente în interiorul ei, ca grup. La
nivelul familiei vorbim de socializarea primară. Este nivelul la care se copiază
modelele existente în familie: părinţi, fraţi, surori, alte rude.
În continuare, are loc conformarea la cerinţele externe grupului, prin intermediul
unui alt proces şi anume cel de învăţare socială. Acesta se realizează prin cunoaşterea,
acceptarea şi suportarea normelor şi regulilor sociale, pe care societatea sau grupul le
consideră dezirabile. Aici intervine socializarea secundară.
Din cele de mai sus rezultă în fapt scopul socializării: „realizarea interiorizării
sistemului valorico-normativ al societăţii în conştiinţa şi conduita fiecărui individ“8.

- funcțiile socializării
Funcţiile socializării ar putea fi sintetizate după cum urmează:
 favorizarea condiţiilor optime pentru desfăşurarea normală a vieţii sociale;
 asigurarea stabilităţii structurilor sociale, precum şi funcţionarea adecvată a
acestora pe baze normative;
 asigurarea condiţiilor optime pentru continuitatea grupurilor sociale;
 asigurarea bazei necesare coeziunii grupurilor sociale.
Dincolo de viziunea conformistă care abordează socializarea, există concepţii
privitoare la procesul de socializare care îmbracă forma maturizării permanente a
individului, deci accentul este marcat de permanenţă, de continuitate.

- forme ale socializării

În funcţie de realizarea conformităţii comportamentului la normele şi valorile
dezirabile din punct de vedere social, socializarea se prezintă sub două forme:
a) – socializare pozitivă – urmăreşte internalizarea normelor şi valorilor
socialmente admise; când acest tip de socializare eşuează, atât societatea cât şi
grupurile sociale intervin direct, pentru a sancţiona comportamentele deviante sau
marginale, ceea ce determină apariţia procesului de resocializare9;
b) – socializare negativă – se referă la internalizarea normelor şi valorilor
considerate marginale în raport cu societatea, dar ea este totuşi o acţiune conformistă,
deoarece se înscrie în cerinţele unor grupuri marginale sau unor subculturi; acest tip de
socializare stă la baza comportamentului deviant şi a celui delincvent.
Din perspectiva managementului organizaţional este abordată socializarea
organizaţională. Acest tip de socializare determină dimensiunea psihosocială a
întreprinderii. Sub acest aspect, socializarea ia următoarele forme10:
a) – socializarea prin cointeresare: este procesul care creează o reţea de relaţii
care stau la baza creativităţii, a dialogului deschis, a participării tuturor indivizilor
implicaţi în procesul economic respectiv la activitatea de conducere şi execuţie; din
punct de vedere economic, acest tip de socializare este cotat ca cel mai benefic;
b) – socializarea prin manipulare: se păstrează ascunse adevăratele scopuri ale
organizaţiei, indivizii implicaţi sunt orientaţi în direcţii greşite sau parţial greşite, iar
8
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999, p. 19.
9
Resocializarea presupune reluarea procesului de învăţare socială, deci reînvăţarea socială a normelor şi
valorilor dezirabile societăţii; aceasta este printre altele o modalitate de convertire care urmăreşte schimbarea
sistemului cultural-normativ al individului cu altul, legitim, moral, dezirabil.
10
Cătălina Bonciu, Instrumente manageriale psihosociologice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 9.

25
controlul din partea celor care manipulează se păstrează la un nivel ridicat; rezultatul se
observă în eficienţa economică scăzută, pierderi materiale şi băneşti;
c) – socializarea prin coerciţie: se realizează sub formă de „mobilizare impusă
de ameninţări; a determina pe cineva să-şi îndeplinească obligaţiile sub prisma
pedepselor reflectă, de fapt, o non-socializare şi nu conduce la valorizarea dimensiunii
umane sau la maximizarea câştigului economic“.

-resocializarea
Funcţionarea adecvată a societăţii este dependentă de consensul care se stabileşte
între membrii săi, în legătură cu scopurile sociale care trebuie atinse şi cu mijloacele
legitime de realizare a acestor scopuri. Putem afirma că socializarea, în efortul de
pregătire a individului pentru îndeplinirea rolului asociat statusului său social, este pe
de o parte anticipată (se realizează anticipat) - individul, prin acțiuni repetate,
exersează comportamentele necesare sie-și în viitor - precum și reluată, printr-un
proces de renunțare a individului la modelele comportamentale anterioare și totodată
de însușire a modelelor noi, specifice unor status-uri prezente și viitoare.
De aceea, atunci când socializarea pozitivă eşuează, societatea sau grupurile
sociale intervin direct, sancţionând comportamentele deviante sau marginale ale
anumitor indivizi, supunându-i pe aceştia procesului de resocializare.
Resocializarea este similară unui proces de convertire, în cadrul căruia se
intenţionează schimbarea normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin
învăţarea de către acesta a celor dezirabile şi legitime.

2.5. Integrarea socială – adaptarea comportamentală a individului la norme

Integrarea socială este un proces complex, ce antrenează anumite instituţii, a
căror implicare este fie directă, fie indirectă.
Prima fază a integrării sociale ca proces, pentru fiecare individ, are loc în limitele
instituţiei familiale, începând de la naşterea individului.
Urmează şcoala, concomitent cu anturajul, apoi mediul relaţional, restrâns sau
lărgit, de la caz la caz.
Socializarea primară este cea care dirijează acţiunile individului către civilizarea
acestora: individul învaţă să se hrănească, să se îngrijească, să asculte învăţăturile şi să
respecte. Aceste condiţii fiind îndeplinite, copilul mic va fi pregătit a urma prima
formă de şcolarizare: căminul sau grădiniţa. El va avea deci un anumit status, iar
comportamentul lui se va alinia unui rol social. Aşa va fi recunoscut ca având o
identitate socială, în cadrul unui anumit mediu social: după ce la început a fost pruncul,
apoi copilul mic, va deveni preşcolarul.
După internalizarea valorilor social recunoscute, individul parcurge o altă etapă,
aceea a acomodării la norme noi, în funcţie de locul şi momentul în care se manifestă
comportamental.
Integrarea socială este un proces continuu, care găzduieşte permanent o anumită
acomodare atât la normele şi valorile nou apărute în viaţa individului, cât şi la situaţii
noi, în diferite contexte sociale. Ea este determinată de rezultatele socializării.
Delincvenţii care au suferit eşec în ceea ce priveşte socializarea la normele şi
valorile pozitive ale societăţii, ca şi cei care au realizat o internalizare a valorilor
sociale negative, fiind supuşi procesului de resocializare, se pregătesc pentru
reintegrarea socială.
Resocializarea presupune reeducare, adică o reluare a procesului de învăţare şi
reconsiderare a valorilor dezirabile ale societăţii.

26
 2.6. Conceptul de persoană
Noţiunea de persoană, ca şi concept, vine din limba latină şi desemnează:
 masca pe care o îmbrăca actorul pentru a etala o aparenţă exterioară;
 rolul pe care acesta îl juca în raport cu aşteptările celorlalţi indivizi;
 actorul interpretând un rol prin intermediul căruia transmite un anume mesaj;
 personaj cu valoare socială în sensul în care individul este în situaţia de a
îndeplini atribuţii pe baza convenţiei sociale.
Personalitatea individului se constituie sub acţiunea factorilor sociali asupra
comportamentului său.
Persoana se adaptează în mod activ la situaţiile sociale.
Astfel, ea are capacitatea de a le selecta, produce sau evita.
De aici rezultă că persoana nu doar se adaptează mediului psiho-social, ci
participă activ la producerea lui.
Subiectivitatea persoanei, depistată în configuraţia mediului psiho-social,
reprezintă dovada identităţii ei, a unicităţii şi afirmării individului ca actor social.
Faptul că persoana este reprezentată de actorul social ca individ, conduce la
analiza acesteia din perspectiva obiect-subiect al propriei deveniri.
Aşadar, omul este atât obiect cât şi subiect al procesului social-istoric al formării
societăţii, precum şi un produs al biografiei lui.
Acesta este motivul pentru care studiul persoanei trebuie să abordeze condiţiile
sociale ale devenirii ei: epoca, ţara, organizarea socială, clasa, grupul de munca,
colaboratorii şi adversarii, familia etc.
Persoana, în calitate de subiect al acţiunii, conduce la ideea conform căreia
individul, ca actor social, nu poate fi abordat numai în raport cu relaţiile şi poziţiile
sociale, ci şi din prisma laturii acţionale a existenţei sale.
Abordată din perspectivă sistemică, persoana nu este considerată ca fiind un
sistem închis, cu alte cuvinte suficient sieşi. Ea se prezintă locaţional şi funcţional
deopotrivă ca un subsistem deschis la celelalte subsisteme cu care relaţionează, dar
totodată şi la macro-sistemul integrator.
Reţeaua funcţională şi relaţională creată datorită interacţiunii individului în
calitate de persoană cu micromediile şi macromediul conduce la formarea trăsăturilor
modului de viaţă al acesteia.
Cu alte cuvinte, natura interacţiunilor persoanei cu subsistemele şi macrosistemul
constituie fundamentul modului de viaţă al individului.
Deci, relaţionarea respectivă se situează la nivel de cauzalitate raportat la modul
de viaţă.
Tot din perspectivă sistemică, se poate afirma că persoana, ca sistem, este
caracterizată de o anumită mobilitate, care implică relaţia status-rol.

2.7. Noțiunea de „status“ și trăsăturile ei

„Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile

27
 Exemple
Filmul artistic Titanic: surprindeti multiculturalitatea in relatiile dintre
personajele principale.

Să ne reamintim...
- la ce fac referire universaliile culturale?
-ce este statusul si prin ce se caracterizeaza?
-cum se manifesta rolul social?
-care sunt etapele specifice cursului vietii?

2.12. Rezumat
Orice grup social este caracterizat atât prin omogenitate cât şi prin eterogenitate.
Specia este cea care delimitează de exemplu societatea umană de alte societăţi, având
la bază conceptul de specie umană.
Când vorbim despre specia umană nu putem face abstracţie de teoria evoluţiei, al
cărei autor, Charles Darwin, dezvoltă ideea evoluţiei regnului animal, în mod special
drumul parcurs de animale până la nivelul fiinţelor umane.
El afirmă că specia umană este rezultatul unui proces întâmplător, desfăşurat pe
baza selecţiei naturale. Ceea ce stă de fapt la baza selecţiei naturale este un mecanism
biologic, care poartă numele de mutaţie.
Mutaţia se prezintă ca transformare genetică întâmplătoare sau nu, având un rol
de schimbare al caracteristicilor biologice ale anumitor componenţi ai unei specii.
Instinctul reprezintă un „model complex de comportament determinat în mod
genetic“. Aici se înscriu ritualurile prenupţiale ale unor animale inferioare.
Un act spontan, singular, simplu, reprezintă un act reflex, nu un instinct. Oamenii
se nasc cu reflexe de bază similare: clipitul genelor, gestul de a-şi recăpăta echilibrul,
actul suptului la sugari etc.
Având în vedere nevoia de supraviețuire, indivizii umani, încă de la apariția lor,
au fost forțați natural să producă diferite bunuri, unele avînd substanță materială, altele
ideatică. Bunurile utilizate în mod repetat în timp pentru consum, și-au demonstrat
dreptul de obiecte ale unei producții permanente, pe baza reproducției continue.
Prin cultură, populația de pe un teritoriu, dobândind un numitor comun
determinant, se delimitează de celelalte populații și se transformă într-o comunitate de
sine stătătoare, aptă să supraviețuiască și să se perpetueze în mod independent,
devenind astfel societate. Datorită faptului că în fiecare societate cultura este produsul
11
Dicţionar de sociologie, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 285.
12
Când cerinţele rolurilor diferitelor statusuri sunt incompatibile între ele, asistăm la dezintegrarea de status.
13
Sinuciderea variază invers proporţional cu integrarea de status.
14
Daniela Rovenţa Frumuşani, Identitatea (Lexicon feminist), Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 189.
15
Acest concept a fost introdus de psihanalistul Robert Stoller în 1964, în cadrul unui congres internaţional
desfăşurat la Stockholm
16
Laura Grunberg, Identitatea de gen (Lexicon feminist), Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 192.
17
S.M. Rădulescu, Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994, p. 20.
18
E. Kübler-Ross, Living with Death and Dying, Ed. Souvenir Press, London, 1987.
19
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p. 51.

28
rezultantei dintre mediul social și cel natural, avem de-a face cu diversitatea culturală.
Comportamentul uman diferă de la o cultură la alta, atât în ceea ce priveşte
aspectul normal, cât şi cel deviant.
Etnocentrismul se referă la studierea şi judecarea actelor comportamentale,
ritualurilor, obiceiurilor unei culturi, prin prisma culturii de provenienţă a celui ce
analizează.
Etnocentrismul implică un anumit subiectivism, care împiedică înţelegerea
ideilor sau comportamentului unei culturi, de către aparţinătorul altei culturi.
Socializarea este principalul proces prin care indivizii îşi însuşesc normele,
valorile şi regulile de comportament specifice unui anumit grup social din care fac
parte sau reprezintă procesul de interiorizare a modelului etico – normativ şi cultural în
conştiinţa şi conduita fiecărui membru al unei societăţi.
Statusul reprezintă poziţia pe care un individ o ocupă în una din dimensiunile
sistemului social, precum profesia, nivelul de pregătire, sexul sau vârsta.
Rolul desemnează aşteptările celorlalţi faţă de modul în care individul îşi
îndeplineşte sau nu obligaţiile ce-i revin în raport cu statusul său. Rolul este elementul
dinamic al status-ului, sau altfel spus, ceea ce marchează dimensiunea acţională.
Comportamentele asociate statusurilor de femeie/bărbat sunt denumite de către
sociologi roluri de gen.
Stereotipurile de gen reprezintă sisteme organizate de credinţe şi opinii care
guvernează atât viața socială a femeilor cât și cea a bărbaților. Ele izvorăsc din
trăsăturile ancestrale ale masculinităţii şi feminităţii.
Identitatea este orizontul care permite individului să se situeze în raport cu sine şi
cu ceilalţi.
În cadrul procesului general de socializare, se înscrie şi socializarea de gen, prin
care se învaţă, se asimilează şi se transmit normele de gen circumscrise
spaţio-temporal; sunt încurajate sau descurajate comportamente şi atitudini de gen în
funcţie de coordonatele socio-culturale.
Socializarea de gen, parte integrantă a procesului general de socializare, prin care
se internalizează şi se transmit normele de gen în funcţie de spaţio-temporalitate,
determină emiterea de sancţiuni pozitive sau negative raportat la realizarea
conformităţii.
Perioadele pe care indivizii le tranzitează de-a lungul vieţii alcătuiesc cursul
vieţii. Stadiile cursului vieţii umane sunt caracterizate atât prin natura lor biologică cât
şi socială. Aceste stadii suportă influenţe determinate de diferenţele culturale, situaţii
materiale etc.
Cursul vieţii reprezintă pentru sociologi un criteriu mai adecvat de clasificare a
populaţiei în funcţie de vârstă, fiind definit ca o „rută a vieţii unui individ de-a lungul
unei succesiuni de tranziţii create de societate şi diferenţiate în funcţie de vârstă…
cursul vieţii mai poate fi denumit şi ciclul uman sau dezvoltarea umană.

2.13. Test de evaluare a cunoştinţelor

Prin ce se caracterizează specia umană?
Ce este sociobiologia și care este obiectul ei de studiu?
Ce este etnocentrismul?
În ce constă socializarea, care sunt formele ei și ce funcții îndeplinește? Ce este
resocializarea?
În ce constă integrarea socială? Ce presupune reintegrarea socială și prin ce mijloc

29
 se realizează?
Explicați în ce constă problematica gender?
Explicați în ce constau etapele procesuale ale cursului vieții.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Surprindeți într-o ecranizare cunoscută aspecte conflictuale generate de
diversitatea culturală.
Efectuați un studiu de caz pe tema dezintegrării de status.
Rolul de gen surprins în mișcarea proprie feminismului din valul II al dezvoltării
umane.
Succesiunea generațiilor oglindită în operele literare.

Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Amitai Etzioni, Societatea monocromă. Sărbătorile: neglijatele paturi germinative ale
virtuţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
D. Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999
Daniela Rovenţa Frumuşani, Identitatea (Lexicon feminist), Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Juliet Mitchell, Women. The Longest Revolution, 1966
Laura Grunberg, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Nicolae Grosu – Chintesența sociologiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007
Petru Iluţ, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
S.M. Rădulescu, Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994
XXX - DEX,1998
XXX - Dicţionar de sociologie, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociobiologie
http://www.scribd.com/doc/44825804/Identitate-cultural%C4%83-%C5%9Fi-
etnocentrism

Unitatea de învăţare 3. Viața socială de la factori la condiții

Cuprins
3.1. Conștiința socială, fenomen omogen /eterogen
3.2. Tradiția și solidaritatea – factori de bază ai existenței societății
3.3. Autoritatea, rezultat al psihismului individual
3.4. Sociogeografia și fizionomia societății
3.5. Rasa umană – tipologizare și caracteristici calitative
3.6. Evaluare
3.7. Bibliografie

30
 Introducere
Conştiinţa socială presupune o mulţime de psihisme individuale, deasupra
cărora ea se formează şi se ridică, încorporându-se în instituţii, pe care noi le găsim
deja în societate ca autorităţi obiective.
Din această perspectivă globală, se poate afirma că societatea, sub aspect
spiritual, apare ca produs al sintezei conştiinţelor individuale.
Un efect al sintezei care se produce în urma acţiunilor conştiinţelor individuale
şi diferite, este un alt fenomen, pe care-l întâlnim oarecum sub formă de feed- back
materializat în faptul că indivizii unui grup suportă influența grupului asupra propriilor
personalități.
După cum arată Durkheim, fiecare individ posedă două tipuri de conştiinţă:
 personală – reprezintă personalitatea individuală şi este alcătuită din
ansamblul stărilor şi fenomenelor care îl privesc în exclusivitate;
 colectivă – reprezintă conştiinţa socială şi înglobează fenomenele,
tradiţiile şi tot ceea ce se poate constitui în caracter comun în societatea în cadrul căreia
individul îşi consumă viaţa socială.
Conştiinţa personală se subordonează celei colective, în mod armonios sau
conflictual. Sub aspect autoritar, se poate constata că puterea autorității sociale crește
direct proporțional cu gradul de asimilare și dominare de către conștiința colectivă a
conștiințelor individuale.
Conştiinţa socială se manifestă puternic, durabil şi continuu în cadrul grupului
social organizat.
Invers, la modul slab, discontinuu şi puţin durabil, conştiinţa colectivă fiinţează
şi se manifestă în cadrul grupului social neorganizat, caracterizat prin aceea că se
formează spontan, fiind determinat de acţiunea unui fenomen trecător. Un asemenea
grup social este mulţimea.
Ordinea durabilă, continuitatea şi tradiţia sunt condiţii esenţiale ale fiinţării
unei societăţi.
După cum se ştie, la baza conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile,
cutumele, din care mai târziu iau naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile.
Din motive de conformitate la norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere,
ci şi din constrângere. Aşa se explică printre altele caracterul constrângator al
obiceiurilor.
Sub o anumită formă, obiceiul se aseamănă cu instinctul: se moşteneşte de la
înaintaşi iar în ceea ce priveşte scopul final poate fi necunoscut.
În sens psihologic „obiceiurile comune indivizilor dintr-un grup social
constituie o puternică legătură între ei şi explică multe dintre acţiunile lor
asemănătoare“20. Individul suportă de-a lungul vieţii o anumită presiune care vine din
trecut şi guvernează prezentul.
Tradiţia reprezintă un proces permanent şi continuu prin intermediul căruia se
realizează transmiterea ideilor, impulsiunilor şi a felului de a judeca lucrurile de la
înaintaşi către urmaşi.

20
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 280.

31
 Obiectivele unităţii de învăţare
 Înţelegerea caracterului omogen și a celui eterogen al conștiinței sociale
 Înțelegerea specificului autorității sub principalele forme ale acesteia
 Identificarea factorilor sociogeografici care influențează societatea umană
 Înţelegerea motivelor care au condus la diferențierea raselor umane și influența
acestora asupra conștiinței sociale

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

3.1. Conștiința socială, fenomen omogen/eterogen

Conştiinţa socială este un fapt fundamental, indispensabil conceptului de

societate.
Agregarea unor cantităţi, a unor fiinţe vii nu este suficientă ca să se formeze
societatea, ci trebuie o conştiinţă comună. Societatea omenească este o unitate
spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei.
Ştiinţa, morala, religia, regulile de drept, viaţa economică, toate sunt în esenţa lor
complexe spirituale şi trebuie privite ca atare. Instituţiile sociale redau întotdeauna
mentalitatea vremii în care au apărut şi cerinţele ei, într-un cuvânt, conştiinţa socială.
Una dintre formele tipice de manifestare a conştiinţei sociale este opinia publică.
Fiecare individ are conştiinţa că aparţine în acelaşi timp unui grup etnic, de care se
simte legat şi ale cărui împrejurări de viaţă le trăieşte intens. Acest tip de conştiinţă
reprezintă conştiinţa naţională.
La Durkheim, conştiinţa socială produce faptele sociale. Materializarea în
această formă se datorează printre altele şi faptului că ea există mai întâi în colectivitate
şi apoi în conştiinţa fiecărui individ. Conștiința socială nu vine dinspre individ spre
societate, ea se regăsește în indivizi, ca efect al existenței sale la nivel de societate.
„Conştiinţa socială presupune o mulţime de psihisme individuale, deasupra
cărora ea se formează şi se ridică, încorporându-se în instituţii, pe care noi le găsim deja
în societate ca autorităţi obiective“21.
Din această perspectivă globală, se poate afirma că societatea, sub aspect
spiritual, apare ca produs al sintezei conştiinţelor individuale.
Un efect al sintezei care se produce în urma acţiunilor conştiinţelor individuale şi
diferite, este un alt fenomen, pe care-l întâlnim oarecum sub formă de feed-back
materializat în faptul că indivizii unui grup suportă influența grupului asupra propriilor
personalități.
După cum arată Durkheim, fiecare individ posedă două tipuri de conştiinţă:
 personală – reprezintă personalitatea individuală şi este alcătuită din
ansamblul stărilor şi fenomenelor care îl privesc în exclusivitate;
 colectivă – reprezintă conştiinţa socială şi înglobează fenomenele, tradiţiile şi
tot ceea ce se poate constitui în caracter comun în societatea în cadrul căreia
individul îşi consumă viaţa socială.
21
Ibidem, p. 270.

32
 Conştiinţa personală se subordonează celei colective, în mod armonios sau
conflictual. Sub aspect autoritar, se poate constata că puterea autorității sociale crește
direct proporțional cu gradul de asimilare și dominare de către conștiința colectivă a
conștiințelor individuale.
Conştiinţa socială se manifestă puternic, durabil şi continuu în cadrul grupului
social organizat.
Invers, la modul slab, discontinuu şi puţin durabil, conştiinţa colectivă fiinţează
şi se manifestă în cadrul grupului social neorganizat, caracterizat prin aceea că se
formează spontan, fiind determinat de acţiunea unui fenomen trecător. Un asemenea
grup social este mulţimea.
Conştiinţa unei mulţimi nu se reduce la suma conştiinţelor indivizilor care o
compun. Aşa cum am mai arătat, ansamblul conştiinţelor individuale şi eterogene,
conduc la o formă specială, cu caractere noi, diferită de conştiinţele personale ale
indivizilor ce alcătuiesc mulţimea în cauză.
„Fenomenul caracteristic în procesul de formare a acestei conştiinţe este
constatarea că prin unirea mai multor cantităţi individuale se produc schimbări
calitative din punct de vedere psihologic. În viaţa socială, masa cantitativă are
puterea de a produce chiar schimbări calitative în sufletul indivizilor, căci
mulţimea are întotdeauna alte calităţi decât ale indivizilor care o compun“22.

Analizaţi aspectele esențiale care conturează coștiința colectivă, prin

comparație cu cea individuală. Descrieți mulțimea, ca grup social.

3.2. Tradiția și solidaritatea – factori de bază ai existenței societății

Ordinea durabilă, continuitatea şi tradiţia sunt condiţii esenţiale ale fiinţării unei
societăţi.
După cum se ştie, la baza conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile,
cutumele, din care mai târziu iau naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile.
Din motive de conformitate la norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere,
ci şi din constrângere. Aşa se explică printre altele caracterul constrângator al
obiceiurilor23.
Sub o anumită formă, obiceiul se aseamănă cu instinctul: se moşteneşte de la
înaintaşi iar în ceea ce priveşte scopul final poate fi necunoscut.
În sens psihologic „obiceiurile comune indivizilor dintr-un grup social constituie
o puternică legătură între ei şi explică multe dintre acţiunile lor asemănătoare“24.
Individul suportă de-a lungul vieţii o anumită presiune care vine din trecut şi
guvernează prezentul.
Tradiţia reprezintă un proces permanent şi continuu prin intermediul căruia se
realizează transmiterea ideilor, impulsiunilor şi a felului de a judeca lucrurile de la
înaintaşi către urmaşi.
Dacă judecăm faptele într-un anumit mod, gândim într-un anumit fel, acestea nu
se datorează doar imitaţiei faţă de semeni, ci şi moştenirii spirituale primite de la

22
Ibidem, p. 273.
23
În anumite momente marcante din viaţa biologică sau socială a individului apar obiceiuri, ritualuri, acte
tradiţionale care nu ne fac plăcere, sau impun costuri financiare greu de suportat. Cu toate acestea le respectăm,
de teama criticilor care ar strica bunele relaţii cu semenii.
24
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 280.

33
 înaintaşi.
Elementul care conferă forţă tradiţiei este reprezentat de o actualizare
permanentă a trecutului. Primim din trecut obiceiuri, tradiţii, ritualuri etc., le
internalizăm prin mecanismele gândirii ca pe ceva prezent, deci nu ca pe ceva ce a fost,
ci ca pe ceva ce este.
Una din trăsăturile cele mai importante ale tradiţiei constă în permanenta ei
existenţă în prezent.
Tradiţia este caracterizată în principal prin faptul că tipizează, adică produce
anumite calapoade, după care oamenii acţionează şi se manifestă. Ea asigură astfel
durata sau conservarea unei societăţi.
Există moduri de organizare sociale, ca de exemplu triburile, unde conformismul
social se realizează în exclusivitate pe tradiţie.
Fiecare societate contribuie la îndeplinirea scopului social comun, dar pe căi
diferite şi specifice. În cadrul fiecărei societăţi există şi se manifestă o anumită legătură
între indivizi, numită solidaritate.
Când această legătură dispare dintre indivizii unui grup, acesta se dezintegrează.
În orice societate există indubitabil solidaritate de scop sau de interese.
Solidaritatea nu se identifică cu uniformitatea, ci respectă şi conservă trăsăturile
de identitate specifice individului, grupului, societăţii. De aici rezultă faptul că solida-
ritatea este caracterizată prin divergenţă şi luptă.
Raportat la cauzalitate, solidaritatea suportă o tipologizare centrată pe elementul
definitoriu:
1. solidaritatea genetică sau familială – foarte puternică, de mare intensitate, dar
manifestă pe teren restrâns; are la bază legătura de sânge.
2. solidaritatea umană – psihologică, se bazează pe valori morale şi religioase,
are caracter umanitar iar în sens restrâns, putem vorbi aici de milă.
3. solidaritatea bazată pe interes: profesională, solidaritatea de sex (feminismul).
Aşa cum am mai menţionat, într-o anumită măsură, conformismul se poate
realiza prin obiceiuri, credinţe, dar când apare necesară respectarea unei reguli este
logic să luăm în discuţie şi nerespectarea ei, sau transgresarea. Acesta este momentul
care reclamă existenţa unui factor reglator.
În societăţile organizate, acest factor reglator capabil să orienteze acţiunile
indivizilor spre realizarea scopurilor dezirabile ale societăţii este autoritatea
conducătoare.

Ce este tradiția și prin ce se caracterizează?

Cum sunt clasificate tipurile de solidaritate în funcție de cauzalitate?

3.3. Autoritatea – rezultat al psihismului individual

Autoritatea a fost explicată psihologic, ca fiind produsul psihismului individual,
rezultatul unor instincte sau al unor sentimente ale sufletului omenesc foarte clar
conturate.
G. Tarde25: – Ne naştem şi ne menţinem cu o trebuinţă generală de subordonare
şi de supunere, aceasta având ca fundament autoritatea.
În psihicul fiecărui individ uman există „tendinţa de predominare, de afirmare a
personalităţii, nevoia de a extinde puterea sa şi asupra altora, precum există, pe de altă
parte, şi trebuinţa de siguranţă şi de protecţie din partea
altcuiva, a unei forţe superioare“26.
25
G. Tarde, Les transformations du pouvoir, Ed. Puf, Paris, 1909, (op.cit.).
26
P. Andrei, Sociologie generală. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 290.

34
 Conflictul dintre individ şi o forţă exterioară lui şi care se dovedeşte a-i fi
superioară, duce la ideea de autoritate.
Superioritatea poate fi o cauză a autorităţii, dar nu autoritate propriu – zisă, care
după cum a fost menţionat, ia naştere din confruntarea forţelor sociale.
Sub aspect sistematic, autoritatea se caracterizează prin:
1. orice formă de autoritate apare ca o putere obiectivă şi ca o normă exterioară,
chiar suprapersonală;
2. autoritatea se întemeiază pe motive conştiente fiind în general produsul unor
judecăţi de valoare rezultate din confruntarea forţelor;
3. are un caracter normativ, atât în ceea ce priveşte acţiunea, cât şi gândirea
omului; obiceiul şi opinia publică au o acţiune recunoscută asupra acţiunii umane;
4. autoritatea implică indubitabil ierarhie şi dependenţă, indiferent cine deţine
autoritatea şi sub ce formă; contrariul autorităţii sau lipsa de autoritate implică anarhia,
distrugerea ordinei şi a ierarhiei.
În epoca societăţii tribale, autoritatea a fost personală, având bază religioasă,
supranaturală.
Evoluţia politică a societăţii a făcut loc unei transformări a autorităţii din
personală în instituţională.
La Tönies autoritatea personală se numeşte demnitate şi antrenează categorii ca
vârsta, forţa fizică, sau superioritatea spirituală. Când apar deosebiri în ceea ce
priveşte forţa fizică, avem de-a face cu teama, vârsta în condiţii normale declanşează
un sentiment de respect, iar superioritatea spirituală poate fi o cauză a imitaţiei, a
aprecierii dar trezeşte şi instinctul de subordonare.
La Stein găsim următoarele speţe de autoritate: părintească, divină, clericală,
regală, politico-militară, juridică, şcolară, ştiinţifică.
În ceea ce priveşte formele autorităţii, trei dintre ele sunt fundamentale:
autoritatea religioasă, autoritatea politică şi autoritatea ştiinţifică.
Autoritatea religioasă a avut anumite caracteristici în funcţie de organizarea
politică a societăţii. Astfel, trăsăturile autorităţii religioase proprii formelor primitive
ale vieţii politice nu mai pot fi întâlnite în prezent la nici o formă de autoritate. Ea era
nelimitată şi irevocabilă: puterea divină nu are limite în spațiu și timp. Extrapolând, s-
a dorit și s-a obținut același lucru pentru religie și cler.
În trecut, autoritatea religioasă a dominat net viaţa socială, îmbrăcând caracter
economic, politic, moral, juridic etc.
Al doilea tip de autoritate cu mare rol în organizarea socială este autoritatea
politică.
În trecut, aceasta a avut în special formă militară şi aristocrată.
Autoritatea politică reprezintă capacitatea de a face să crească posibilitatea unor
persoane sau instituţii de a obţine din partea membrilor unei comunităţi sociale, în
virtutea unor calităţi sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de
acţiunile, măsurile sau directivele lor.
Autoritatea se prezintă ca rezultat al organizării sociale, deci logic, ca o ipostază
a puterii.
Prin autoritate se mai înţelege „dreptul de a îndeplini o acţiune, implicit de a face
legile, şi de a exercita celelalte drepturi ataşate funcţiei guvernamentale“27.
„Autoritatea politică, indiferent de cine este exercitată şi de felul regimului
politic, indiferent dacă este o persoană sau sunt mai multe, are caracteristici care o
deosebesc de cea religioasă şi prin care ea îşi poate îndeplini rolul său“28.
27
Bertrand de Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972, p. 44.
28
Andrei, P., Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 296.

35
 După Weber, autoritatea politică este de trei feluri:
a) autoritatea politică rezultată prin moştenirea tradiţiei;
b) autoritatea charismatică – dovedită prin calităţi politice deosebite (har);
c) autoritatea politică legitimă, dependentă de legitimitatea puterii politice.
Autoritatea politică se poate realiza fie prin convingere, fie prin constrângere.
Trăsăturile de bază ale autorităţii politice:
1. Autoritatea politică are puterea de constrângere exterioară, recurgând chiar la
mijloace brutale şi putând neglija cu totul concepţiile şi voinţa proprie a unui individ
atunci când sunt în joc interesele tuturor.
2. Autoritatea politică este limitată în întinderea ei, deoarece depăşind anumite
limite, poate provoca reacţiune din partea supuşilor, care o pot micşora sau chiar
răsturna.
3. O a treia trăsătură a autorităţii politice se referă la revocabilitatea acţiunilor ei
şi a organelor de execuţie29.
Forma cea mai înaltă de autoritate este autoritatea ştiinţifică, iar calitatea ei
definitorie apare concretizată ca rezultat al superiorităţii spiritului asupra materiei.
Autoritatea ştiinţifică prezintă anumite caracteristici care îi conturează
identitatea:
 are un caracter pur intern;
 nu apare sub nici o formă însoţită de sancţiune;
 metodele prin care acţionează autoritatea ştiinţifică au esenţă spirituală
proprie individului, mijlocul de bază prin care acesta se impune fiind
convingerea;
 afirmarea şi impunerea autorităţii ştiinţifice exclud din start orice metodă şi
mijloc de constrângere exterioară.
Autoritatea ştiinţifică are caracter colectiv. Cu toate acestea, dimensiunea
instituţională a autorităţii ştiinţifice se diferenţiază de a celorlalte tipuri de autoritate.
Datorită caracterului colectiv și permanent, ea reprezintă patrimoniul comun al
omenirii, de-a lungul devenirii acesteia.
Orice tip de autoritate, pentru a nu declanşa conflicte, este necesar a se înscrie
într-un anumit cadru:
1 – să nu se manifeste abuziv;
2 – să nu-şi depăşească teritoriul;
3 – să se manifeste echitabil şi universal, fără discriminări.

Ce este autoritatea și prin ce se caracterizează? Descrieți formele

autorității, arătați asemănări și deosebiri între acestea.

3.4. Sociogeografia și fizionomia societății

Orice societate, indiferent de spaţiu şi timp, a suportat şi suportă permanent
acţiunea factorilor geografici asupra fizionomiei ei. Dintre aceştia, teritoriul, clima,
fauna şi flora au atras atenţia cercetătorilor, datorită acţiunii pe care o manifestă asupra
organizării societăţii, comportamentului şi conştiinţei indivizilor.

29
Mijloacele prin care se poate face astăzi această revocare sunt parlamentele, care organizează, impun, dar pot
si să schimbe sau să revoce diferite puteri şi moduri de acţiune ale autorităţii politice. Aceasta dovedeşte că
autoritatea politică este schimbătoare în formele ei de manifestare.

36
 Fiecare grup social are nevoie de un spaţiu geografic, de un teritoriu, pe care
să-şi desfăşoare viaţa socială.
Teritoriul reprezintă un factor de echilibru sau dezechilibru în relaţiile
interumane, prin faptul că el creează apropiere sau depărtare între indivizi. Când
apropierea sau depărtarea între aceştia vine în contradicţie cu dorinţele şi nevoile lor
spirituale, se poate ajunge la conflict. Invers, când aceste elemente se află în consens
cu dorinţele şi nevoile indivizilor se poate vorbi despre echilibru interrelaţional: uneori
apropierea teritorială conduce la relaţii de întrajutorare. Referitor la solul
Viaţa raselor umane este legată de climă. În zonele reci trăiesc numai anumite
rase de oameni, diferite de cele care pot trăi în zonele calde. Climatul modifică
structura anatomică a individului uman. Pigmentarea pielii diferă în funcţie de
latitudinea geografică. Spaţialitatea este şi ea dependentă de climă: în zonele calde
locuinţele sunt mai risipite, în zonele reci acestea sunt îngrămădite, strânse laolaltă.
Astfel, factorul natural al climei determină două mari forme de grupare după
sezon: cald sau rece. Viaţa capătă aspect sezonier. Nu numai sub aspectul locuinţelor
se poate vorbi de spaţialitate, ci şi sub cel al ocupaţiilor: în sezonul cald se practică mai
mult vânătoarea, pescuitul, muncile agricole, în sezonul rece oamenii se restrâng, se
grupează sub acelaşi acoperiş, familia se adună, mişcarea indivizilor după diverse
ocupaţii capătă o dimensiune redusă.
În ceea ce priveşte flora sau fauna are fiecare rolul său în separarea grupurilor
sociale pe categorii ocupaţionale, ca de exemplu: în zonele fertile a înflorit agricultura
şi toate activităţile legate de aceasta, ceea ce a condus la formarea unor populaţii de
agricultori, a căror îndeletnicire de bază era desigur cultivarea pământului; alte zone
geografice sunt propice creşterii animalelor; aşa au apărut păstorii, în general segmente
populaţionale care s-au ocupat cu creşterea şi valorificarea animalelor, pentru ca apoi
să ia naştere de aici alte meserii ca cele legate de valorificarea pieilor de animale, ca
croitori, pantofari etc.
Varietatea tipurilor sociale este determinată de situaţia lor geografică şi drumul
parcurs în spaţiu.
Primul tip este pastoral, aparţine stepei, organizarea familială este patriarhală, iar
economia este comunitară.
Al doilea tip social este produs de tundre şi savane, iar regimul familial şi cel
economic sunt cele de stepă.
Al treilea tip este cel indian şi negru, caracterizat ca ocupaţie de vânătoare,
pescuit şi cules de fructe sălbatice; deosebit de celelalte două, la acest tip social
numai vânătoarea este un domeniu comun, pe când căminul şi uneltele muncii capătă
caracter individual.
Un alt tip social este cel saharian, format pe un teritoriu aparte şi anume pustiul.
Acest tip social este organizat în triburi, se ocupă de transportul diferitelor mărfuri, de
comerţ, neputând nici să vâneze, nici să pescuiască. O trăsătură de bază a tipului
saharian este nomadismul.

Care sunt factorii geografici care alcătuiesc fizionomia societății? Cum

acționează aceștia? Arătați și descrieți tipurile sociale umane.

3.5. Rasa umană – tipologizare și caracteristici calitative

Antropologia reprezintă concepţia conform căreia rasa şi comunitatea de sânge
sunt esenţiale în fundamentarea unei societăţi.

37
 În timp, rasa umană a fost studiată sub trei mari aspecte diferite: biologic,
psihologic-moral şi sociologic.
Un prim criteriu după care a fost abordată problema raselor l-a constituit
diversitatea şi multiplicarea raselor în spaţiu.
O clasificare a raselor o face Linné30, descriind indivizii prin caracterele lor
sociale, geografice, fizice şi psihice:
1. homo americanus, cu pielea de culoare roşiatică, cu păr negru deschis, cu
nările largi, temperament coleric, libertine şi iubitor de tradiţie;
2. homo europaeus, cu pielea albă, păr galben, ochi albaştri, mobil, temperament
snguin, inteligent, inventiv, raţional;
3. homo asiaticus, cu piele galbenă, păr şi ochi negri, melancolic, superstiţios;
4. homo afer, cu pielea neagră şi sidefată, părul creţ şi negru, nas turtit, buze
mari, leneş, şiret, apatic.
Blumenbach a deosebit cinci rase umane: caucaziană, mongolică, etiopiană,
americană, malaeză.
Rasele au mai fost clasificate după culoarea pielii, a părului, a limbii vorbite.
O abordare deosebită a individului uman a realizat-o Retzius, care a analizat
forma craniului uman:
 rase dolihocefale – alcătuite din indivizii care au indicele cefalic sub 80, au
părul moale, negru şi capul lunguieţ;
 rase brahicefale – alcătuite din indivizii care au indicele cefalic peste 85, au
părul drept, ţepos şi capul rotund.
După părerea lui, aceste două rase, prin amestecul lor, au dat naştere la celelalte.
Nu este lipsit de importanţă faptul că indicele cefalic este un element variabil, aşa că
din acest punct de vedere, rasele sunt în schimbare.
Topinard a deosebit trei mari rase, selectând indivizii după culoarea părului şi
forma nasului: rasa albă, neagră şi galbenă.
O altă modalitate de tipologizare a raselor o constituie constituţia sângelui. În
urma cercetărilor biologice, s-a ajuns la concluzia că sângele are caractere ereditare.
Între grupele sanguine ale popoarelor şi caracteristicile lor antropologice există o
anumită legătură.
Un al doilea criteriu în abordarea problemei raselor sub aspect biologic face
apel la invariabilitatea rasei în timp şi puritatea ei.
Acest criteriu se bazează pe ideea de constanţă în ceea ce priveşte neamestecul
sângelui dintre rase. Este admisă ideea de inegalitate a raselor, fiecare situându-se pe o
anumită treaptă în ierarhia socială. „Partizanii invariabilităţii şi purităţii rasei fiind
nevoiţi să recunoască şi amestecul evident al raselor, recurg la o altă explicaţie,
susţinând că rasa nu poate fi considerată ca produsul final al unui proces de
diferenţiere, că prin selecţie şi printr-o lungă adaptare, dintr-o speţă oarecare se nasc
rase diferite“31. În timp, s-a ajuns la concluzia că nu există rase fixe, neschimbătoare,
deoarece, aşa cum demonstrează Darwin, rasa nu este un dat, ci un rezultat al unor
variaţii transmise ereditar.
O a treia abordare de esenţă biologică reclamă inegalitatea raselor.
În explicarea acestei concepţii s-a trecut la analiza sub aspect psihologic, astfel
încât Voegelin deosebeşte două tipuri de rase: tari şi slabe, iar Klemm le separă în
active şi pasive. Aceste deosebiri ale raselor se bazează pe instincte, comportament,
mod de manifestare a impulsurilor.
Doctrina biologică cuprinde în al patrulea rând aspectul legat de igiena rasei,
30
Ceaușescu I., Mohan Gh. – Din viața și opera marilor biologi, E.D.P. București, 1977, p. 187.
31
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 313.

38
 numit eugenie.
Conform concepţiei lui Galton32 eugenia este ştiinţa care are de-a face cu acei
factori sociali care influenţează în mod fizic sau psihic însuşirile de rasă ale generaţiei
următoare.
Concepţia moral-psihologică a rasei nu renunţă la aportul biologic, pune accent
pe structura psihologică a raselor, pe deosebirile dintre ele sub acest aspect.
Rasa apare aici sub forma unei unităţi spirituale şi morale, iar dintre tipurile de
rasă, sunt apreciate rasa semită şi în vremea modernă cea ariană ca fiind superioare.
Dispariţia lumii vechi, a unor popoare de exemplu, este explicată ca o lipsă de
constanţă.
Sub aspect sociologic, problema raselor apare la fel de complicată ca şi până
acum. Factorii sociali au avut în fiecare societate, de-a lungul evoluţiei umanităţii, un
rol determinant în schimbarea concepţiilor, a atitudinilor şi comportamentelor
indivizilor.

Descrieți trăsăturile rasei umane din perspectiva celor patru abordări

principale.

Exemple
-exemple de solidaritate profesionala cu ocazia manifestarilor de strada generate
de problemele sociale specifice fiecarui domeniu de activitate
-analiza manifestarilor de autoritate familiala, in functie de epoca, tipurile de
familie si de oranduire sociala

Să ne reamintim...
- constiinta sociala, colectiva, individuala
- traditie, solidaritate, autoritate
- putere sociala versus putere politica
- fiziologia societatii si rasa umana
3.6. Rezumat
Conştiinţa socială este un fapt fundamental, indispensabil conceptului de
societate. Agregarea unor cantităţi, a unor fiinţe vii nu este suficientă ca să se formeze
societatea, ci trebuie o conştiinţă comună. Societatea omenească este o unitate
spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei. După cum se ştie, la baza
conformismului social se află tradiţiile, obiceiurile, cutumele, din care mai târziu iau
naştere normele sociale iar pe baza acestora regulile. Din motive de conformitate la
norme acceptăm obiceiuri nu numai din autoconvingere, ci şi din constrângere.
Autoritatea a fost explicată psihologic, ca fiind produsul psihismului individual,
rezultatul unor instincte sau al unor sentimente ale sufletului omenesc foarte clar
conturate. În epoca societăţii tribale, autoritatea a fost personală, având bază religioasă,
supranaturală. Evoluţia politică a societăţii a făcut loc unei transformări a autorităţii
din personală în instituţională.
Orice societate, indiferent de spaţiu şi timp, a suportat şi suportă permanent

32
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910, p. 211.

39
 acţiunea factorilor geografici asupra fizionomiei ei. Dintre aceştia, teritoriul, clima,
fauna şi flora au atras atenţia cercetătorilor, datorită acţiunii pe care o manifestă asupra
organizării societăţii, comportamentului şi conştiinţei indivizilor. Fiecare grup social
are nevoie de un spaţiu geografic, de un teritoriu, pe care să-şi desfăşoare viaţa socială.
Antropologia reprezintă concepţia conform căreia rasa şi comunitatea de sânge
sunt esenţiale în fundamentarea unei societăţi. În timp, rasa umană a fost studiată sub
trei mari aspecte diferite: biologic, psihologic-moral şi sociologic.

3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

Care este raportul dintre conștiința individuală și cea colectivă, în concepția lui E.
Durkheim?
Care este rolul tradiției în societatea umană?
Cum se manifestă solidaritatea socială în grupurile mari/mici?
Care este legătura dintre autoritate și psihismul individual?
Prin ce se caracterizează formele de autoritate?
Cum este tipologizată specia umană?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Raportul dintre tradiție și imitație.
Trăsături ale autorității în epoci istorice diferite.
Care este rolul solului și al climei asupra evoluției societății?
Tipuri sociale și societate monocromă.

3.8. Bibliografie
A. Zischka, La guerre secrète pour le pétrol, Paris, 1933
Barbu, N., Politologie, (o viziune sistemică), EUP, 2005
Bertrand de Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972
Ceaușescu I., Mohan Gh. – Din viața și opera marilor biologi, E.D.P. București, 1977
G. Tarde, Les transformations du pouvoir, Ed. Puf, Paris, 1909
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
J. R. Oppenheimer, A Life, Ed. Oxford University Press, UK, 2006
P. Andrei, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Robert Bierstedt, The Social Order, Fourth Edition, New York, 1974
Unitatea de învăţare 4. Cultura socială între valori, norme și sancțiuni sociale

Cuprins
4.5 . Raportul dintre cultura socială și valorile sociale
4.6 . Normele sociale
4.7 . Sancțiunile sociale
4.8 . Controlul social
4.4.1. Caracteristicile controlului social
4.4.2. Clasificarea controlului social
4.5. Sistem normativ – ordine socială
4.6. Rezumat
4.7. Evaluare
4.8. Teme de control

40
4.9. Bibliografie

Introducere
Elementele culturii se regăsesc sub formă de modele sau etaloane, asociate
diferitelor segmente ale culturii de apartenenţă: etic, cultural, normativ etc.
Aceste modele acţionează în sens prescriptiv prin faptul că impun indivizilor
adoptarea de atitudini şi conduite recunoscute ca pozitive în societatea de care aparţin.
În condiţiile în care valorile desemnează standardele ideale de comportament şi
se manifestă la nivel individual sub formă de obligaţie, aceasta implică automat
obligativitatea de a cunoaşte valorile culturii de apartenenţă în vederea socializării.
Normele sociale reprezintă cifrul valorilor, sau limbajul codat al acestora.
Raportat la comportamentele individuale sau de grup ale indivizilor, societatea
utilizează o anumită modalitate de apreciere. Aceasta poartă numele de control social.
Fiecare societate există şi funcţionează în baza unui sistem normativ.
Referitor la elementele constante, se poate afirma că stabilitatea socială se
fundamentează în principal pe: efortul de a orienta şi dirija comportamentul indivizilor
în sensul realizării ordinei sociale, materializat sub forma unui sistem ierarhizat de
norme, reguli sociale etc; realizarea controlului social atât pozitiv cât şi negativ prin
intermediul mijloacelor specifice, constituite ca întreg unitar; existenţa controlului
social instituţional care să asigure conformitatea la normele şi valorile dezirabile,
precum şi concordanţa dintre rolul ideal şi cel real jucat de indivizi.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Înţelegerea specificului culturii sociale, a valorilor sociale și a relației dintre ele
 Cunoaşterea elementelor definitorii ale controlului social precum și a modului
de funcționare al acestuia
 Surprinderea raportului dintre sistemul normativ și ordinea socială

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

4.1. Raportul dintre cultura socială și valorile sociale

Elementele culturii se regăsesc sub formă de modele sau etaloane, asociate

diferitelor segmente ale culturii de apartenenţă: etic, cultural, normativ etc.
Aceste modele acţionează în sens prescriptiv prin faptul că impun indivizilor
adoptarea de atitudini şi conduite recunoscute ca pozitive în societatea de care aparţin.
Referitor la cultură, ea a fost abordată pe de o parte în sens restrâns, iar pe de alta
în sens larg:
a) în sens restrâns, mai este denumită şi cultură primară şi desemnează acea
cultură care emană din interiorul individului, în urma activităţii psihice, ca rezultat al

41
 prelucrării unor informaţii la nivel intelectual ridicat, care a fost şlefuit şi civilizat
astfel încât s-a ajuns la artă; acest rezultat este din punct de vedere sistemic o mărime
de ieşire din sistem33;
b) în sens larg, este denumită cultură secundară şi face referire nu numai la
cultura primară, care vine din interiorul individului către societate, ci şi la elementele
care vin spre individ dinspre societate, deci din afara psihicului uman; acestea sunt din
punct de vedere al filozofiei sistemului mărimi de intrare în sistemul psihic, ele se
raportează la comportamentul cotidian al individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Elementele culturii îmbracă în principal forma simbolurilor, ritualurilor,
valorilor, imaginilor eroilor.
a) Simbolurile sunt în esenţa lor reprezentări ale gesturilor, ilustraţiilor,
cuvintelor, cifrate în coduri cunoscute şi înţelese de indivizii unei anumite culturi.
Apartenenţa la cultura căreia îi sunt proprii simbolurile respective este o condiţie
fără de care decodarea simbolurilor nu poate fi realizată la parametrii optimi.
b) Ritualurile sunt activităţi individuale sau colective, care se transmit de la
înaintaşi la urmaşi prin forţa tradiţiei. Transmiterea lor se realizează pe cale orală sau
scrisă.
c) Eroii sunt de asemenea reprezentativi pentru descrierea anumitor manifestări
de cultură. Ei sunt persoane asimilate într-o cultură şi se manifestă ca modele de
comportament, la care aspiră ceilalţi indivizi.
Eroii pot fi:
1) negativi, înzestraţi cu calităţi fizice şi morale negative; ei manifestă atitudine
şi comportament opus stării de bine, de linişte, de fericire, comportament concretizat în
acte violente, murdare, uneori diabolice; eroii negativi apar totdeauna în penumbră sau
întuneric, sunt înfăţişaţi în general în culori închise şi sunt solii forţelor malefice;
2) pozitivi, înzestraţi cu calităţi fizice şi morale pozitive; comportamentul lor se
înscrie în aria modelelor dezirabile; acestea promovează iubirea, mila, întrajutorarea,
fericirea, într-un cuvânt starea de bine; eroii pozitivi sunt cei care apar în lumină, sunt
înfăţişaţi în general în culori deschise, fiind solii forţelor benefice.
În fiecare cultură eroii sunt apreciaţi în mod deosebit, unii fac obiectul
legendelor, miturilor, sau altor opere literare şi de artă (picturi, sculpturi etc.).
d) Valorile sunt cele care constituie nucleul sau chintesenţa fiecărei culturi.
Ele sunt în esenţă aprecieri vizavi de atitudini, comportamente, creaţii etc.
Prin valoare se înţelege stabilirea unui raport între obiect şi subiect.
Obiectul este reprezentat de acel material, creaţie, idee etc. şi este elementul
supus aprecierii.
Subiectul este reprezentat de un „element al unui sistem simbolic comun care
serveşte drept criteriu pentru alegerea între alternativele de orientare deschise în mod
intrinsec, într-o situaţie dată“34.
Valorile se mai prezintă şi sub formă de criterii evaluative şi standarde de
judecată cu adresabilitate la calitatea obiectului supus aprecierii, fiind caracterizate
prin:
1) istoricitate, prin care se explică relativitatea lor: obiectele supuse aprecierii
sunt categorizate diferit în timp şi spaţiu;
2) normativitate: în timp, apare necesitatea ca anumite valori să de transforme în
norme;
3) polaritate: valorile se constituie sub o dublă formă, îmbrăcând aspect
antagonic, astfel încât partea pozitivă există şi se manifestă numai în raport cu cea
33
Este vorba aici de sistemul psihic al individului uman.
34
Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 91.

42
 negativă35.

4.2. Normele sociale

Normele sunt „reguli de conduită, standarde în funcţie de care comportamentul

este justificat, aprobat sau dezaprobat. Ele sunt specificări ale valorilor, manifestarea
lor concretă“36.
În condiţiile în care valorile desemnează standardele ideale de comportament şi
se manifestă la nivel individual sub formă de obligaţie, aceasta implică automat
obligativitatea de a cunoaşte valorile culturii de apartenenţă în vederea socializării.
Normele sociale reprezintă cifrul valorilor, sau limbajul codat al acestora.
Fiind caracterizate de diversitate37, normele sociale sunt elaborate de instanţe
diferite.
În funcţie de instanţele de la care emană, elaborarea normelor poate fi:
1) neorganizată (neinstituţionalizată) – această elaborare se face spontan şi difuz,
iar instanţele neinstituţionalizate sunt reprezentate de grupuri sociale care nu au
caracter oficial; în acest mod sunt instituite prin intervenţia colectivă, a grupului - dar
nepurtând nominalizarea emanentului, nu implică oficial nici sancțiuni -, cutume,
uzanţe, obiceiuri, care sunt respectate prin forţa tradiţiei;
2) organizată (instituţionalizată) – procedura de elaborare este aplicată de
instituţii, organizaţii sau agenţi specializaţi; forma în care este elaborată norma este
standardizată şi precisă.
Rolul normelor sociale constă în realizarea coeziunii şi solidarităţii la nivel
intragrupal, precum şi a unei relaţionări reciproc avantajoase la nivel intergrupal.
Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează după cum afirmă
sociologul Dan Banciu, contribuţiei a cel puţin patru factori:
1) „presiunea“ grupului social exercitată asupra individului şi integrarea
conformistă a acestuia în grupul respectiv;
2) procesul de socializare şi de învăţare socială a normelor de către individ;
3) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni represive,
în timp ce conformitatea reprezintă comportamentul socialmente „normal“, fiind
recompensat pozitiv;
4) faptul că adeseori individul nu este conştient de posibilitatea alegerii unor
moduri alternative de comportament.
Finalităţile normelor sociale îşi găsesc corespondent în:
a) stabilirea rolului social asociat statusului fiecărui individ; aceasta implică o
relaţie de reciprocitate: rolurile sociale exprimă pe de o parte aşteptările individului în
raport cu comportamentul celorlalţi, iar pe de altă parte aşteptările celorlalţi în raport
cu comportamentul individului; din funcţionarea normală a acestei relaţii rezultă
integrarea individului în grup, societate etc.; în cazul în care apar carenţe în
funcţionarea relaţiei mai sus amintite, avem de-a face cu dezintegrarea sau cu
imposibilitatea realizării apartenenţei la grup;
b) asigurarea concordanţei între scopurile indivizilor şi mijloacele folosite de ei
în vederea atingerii respectivelor scopuri; pentru aceasta, normele sociale conduc la
elaborarea regulilor şi regulamentelor care au capacitatea de a coordona activitatea

35
Bine-rău, corect-incorect, dezirabil-indezirabil, frumos-urât etc.
36
A. Etzioni, Societatea monocromă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 182.
37
Normele sociale pot fi: economice, juridice, morale, tehnice etc.

43
 socială a indivizilor;
c) stabilirea şi instituirea unor modalităţi şi mijloace de control social cu scopul
de a evalua şi anticipa diferitele manifestări comportamentale;
d) datorită caracterului lor prescriptiv, normele sociale contribuie la
reglementarea relaţiilor sociale interpersonale; aceasta se întâmplă şi din cauză că ele
prescriu ceea ce ar trebui să se întâmple în societate, astfel încât nu permit manifestarea
condiţiilor propice conflictelor şi tensiunilor sociale.
Normele sociale constituie un fundament al ordinii sociale.

4.3. Sancțiunile sociale

În general, sancţiunea reprezintă o pedeapsă (sancțiune negativă) sau o răsplată

(sancțiune pozitivă). Ea are drept scop realizarea conformității la normele de
comportament considerate ca dezirabile de grupul social care promovează sancțiunile
sociale.
„Sancţiunea este o categorie intermediară între normă şi putere. Norma precedă
din punct de vedere logic puterea; dar fără putere sancţiunea rămâne o simplă
ameninţare, iar norma un deziderat pios“38.
Sancţiunile sociale diferă în funcţie de conformitatea sau devianţa de la modelul
dezirabil impus de societate sau grup. Astfel, ele pot fi:
a) pozitive, care se manifestă la adresa comportamentului dezirabil, sub forma
modurilor de aprobare sau premiere;
b) negative, sub forma reacţiilor de dezaprobare sau respingere, la adresa
comportamentului neconformist.
În funcţie de forma reacţiei sociale la gradul de conformitate al
comportamentului la norme şi forma agenţilor sau a instanţelor de la care emană
sancţiunile, acestea se pot grupa după cum urmează39:
a) sancţiuni pozitive formale (organizate): ele se prezintă sub forma reacţiilor de
exprimare a recunoştinţei publice, acordarea de distincţii, premii etc., din partea
instituţiilor sau organizaţiilor, pentru acele comportamente care s-au înscris în limitele
conformismului, sau care s-au remarcat în sens pozitiv depăşind media
comportamentelor recunoscute ca dezirabile social;
b) sancţiuni negative formale (organizate): sunt cele care dezaprobă
comportamentele deviante, fiind aplicate prin intermediul unor instituţii sau organizaţii
formale; sancţiunile negative formale au la bază forţa şi coerciţia caracteristice
instanţelor de la care emană;
c) sancţiuni pozitive neformale (neorganizate): acestea conţin reacţii de aprobare
a comportamentului manifestat conform cu cerinţele dezirabile ale grupului sau colec-
tivităţii, reacţii ce vin din partea unor grupuri neformale (prieteni, vecini, rude etc.),
sau a opiniei publice (aplauze, ovaţii, urale, laude etc.);
d) sancţiuni negative neformale (neorganizate): aceste sancţiuni îmbracă forma
expresiilor de respingere verbală (dispreţ, batjocură, ocară etc.), sau a condamnării
morale (marginalizare), referitor la comportamentul deviant de la normele grupului sau
comunităţii.
Atât normele cât şi sancţiunile sociale au scop:
 menţinerea ordinii sociale în societate;
 asigurarea integrităţii şi securităţii instituţiilor;
 asigurarea solidarităţii, sociabilităţii şi coeziunii grupurilor sociale;
38
R. Dahrendorf, Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford, 1968, p. 174.
39
Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 99.

44
  apărarea drepturilor şi libertăţilor indivizilor.
Fiecare societate îşi fundamentează ordinea pe mecanismele sociale care au
capacitatea de a asigura coeziunea internă, continuitatea şi stabilitatea ei, prin procesul
de socializare, deci de învăţare socială a modelului comportamental dezirabil.

Arătați care este rolul normelor și valorilor și sancțiunilor sociale în

societate.

4.4. Controlul social

4.4.1. Caracteristicile controlului social

Raportat la comportamentele individuale sau de grup ale indivizilor, societatea
utilizează o anumită modalitate de apreciere. Aceasta poartă numele de control social.
Controlul social poate fi definit ca ansamblul mijloacelor şi mecanismelor
socio-culturale, prin care societatea impune individului respectarea normelor şi
valorilor dezirabile, permite şi recompensează pozitiv aspectele conformiste, interzice
şi recompensează negativ manifestările comportamentale care transgresează ordinea
socială.
Controlul social îmbracă două dimensiuni:
 control social extern – conformitatea atitudinilor comportamentale ale
indivizilor la cerinţele exercitate asupra lor din partea societăţii, deci din
constrângere;
 control social intern – conformitatea atitudinilor comportamentale ale
indivizilor la cerinţele grupului, considerate propriile lor norme, deci din
convingere.
Ordinea socială este alcătuită, logic, dintr-o mulţime de norme, valori, reguli,
precum şi modele comportamentale pozitive sau negative. Individul va respecta o parte
dintre acestea şi va încălca o altă parte din ele, deoarece el nu se poate conforma 100%
modelului prescris de societate.
Acţionând prin constrângere asupra indivizilor, instrumentele de control social
nu determină conformarea automată la regulile impuse, deoarece intervine factorul
subiectiv. Acesta este reprezentat chiar de conştiinţa individului, care sub influenţa
procesului de socializare la normele dezirabile, prin internalizarea acestora, se
constituie în instrument de control social intern. Aceasta conduce la motivarea internă
a conformităţii, determinând autoreglarea.
Ca efect al autoreglării avem de-a face cu un comportament conform cu normele
dezirabile, motivat intern. Progresul social acţionează asupra acestui comportament,
determinându-i aspectul evolutiv.

4.4.2. Clasificarea controlului social

Pentru a analiza metodele şi mijloacele de acţiune ale controlului social, acesta a
fost abordat din patru perspective diferite:
1. raportul permisiv- prohibitiv al mijloacelor utilizate determină manifestarea
controlului social sub formă de:
a) control social pozitiv, bazat pe cunoaşterea şi internalizarea valorilor,
normelor şi regulilor dezirabile şi caracterizat în principal prin existenţa motivaţiei
interne de a le respecta din convingere, ca şi cum ar reprezenta propria voinţă a
individului.

45
 Mijloacele controlului social pozitiv sunt sugestiile, sancţiunile pozitive
(recompensele) şi au ca efect conformitatea la modelul dezirabil.
b) control social negativ, bazat pe teama individului că va fi sancţionat negativ în
cazul nerespectării normelor şi încălcării regulilor.
Mijloacele folosite de controlul social negativ sunt de natură coercitivă,
concretizate în: ironizare, critică, marginalizare etc., bazate pe interdicţii. În acest caz,
convingerea este înlocuită de teamă.
2. forma de elaborare a controlului social presupune o diferenţiere a instanţelor
de la care emană acesta. Din acest punct de vedere, controlul social poate fi:
a) organizat (instituţionalizat), situaţia în care intervine societatea, prin agenţii
ei, factorii sau instanţele organizate (instituţionalizate), care au la bază forţa coercitivă
a statului şi dreptului. În cazul de faţă, controlul social se va manifesta direct, precis şi
organizat, deci formal, prin intermediul legilor juridice, morale, administrative etc.;
b) neorganizat (neinstituţionalizat) – control social realizat de către grupuri de
apartenenţă: familie, prieteni etc., deci de factori (agenţi) neorganizaţi
(neinstituţionalizaţi). Aceasta presupune utilizarea obiceiurilor, a tradiţiilor, relaţiilor
interpersonale etc. şi se prezintă în formă spontană, difuză, indirectă.
3. statutul instanţelor executive reprezintă un criteriu de clasificare a controlului
social, după cum urmează:
a) statal – executat de către instanţele instituţionalizate specializate şi se combină
cu forma de elaborare organizată (instituţionalizată).
b) grupal – aplicat de către grupuri sociale organizate.
c) individual – exercitat de anumiţi indivizi aflaţi în statusuri de lider, al căror rol
poate fi formal sau informal.
4. natura metodelor utilizate:
a) penal – este controlul social care impune sancţiuni penale la adresa actelor
comportamentale delincvente;
b) compensator – urmăreşte repararea prejudiciilor produse de individul
delincvent;
c) conciliator – determină utilizarea anumitor tehnici de negociere în relaţia de
comunicare stabilită între actorii sociali implicaţi;
d) terapeutic – se adresează indivizilor taraţi psihic şi fizic şi se manifestă prin
intermediul metodelor de tratament medical, sau, după caz, psihologic sau psihiatric.
Ansamblul modalităţilor şi instrumentelor de presiune şi persuasiune 40,
organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi
informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite
dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau
societăţii, reprezintă mijloacele de realizare a controlului social.
Acestea diferă în funcţie de instanţe, factori, dar şi sancţiuni, elemente care
determină o anumită clasificare a mijloacelor controlului social:
a) psihosociale – se urmăreşte realizarea conformităţii prin metode de cercetare
psihosociale: se acţionează asupra laturii emoţionale a psihicului uman, prin
persuasiune; forma de control social este pozitivă, individul ajunge la autoconvingere.
b) instituţionalizate – alcătuite din instrumente de presiune socială, proprii
organismelor statale.
c) neinstituţionalizate – alcătuite din instrumente ca: obiceiuri, tradiţii, uzanţe
etc. care în urma unui proces de evoluţie socio-culturală se constituie în etaloane de
conduită.
Referitor la tipul de societate în care acţionează, controlul social se manifestă
40
Priceperea de a convinge pe cineva să creadă sau să facă un lucru, DES, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2003, p.302.

46
diferit.
Astfel, în societăţile de tip democratic, avem de-a face cu control social bazat în
primul rând pe metode psihosociale, urmărindu-se deci atingerea motivaţiei interne a
individului. Libertatea de exprimare, dreptul la replică, protecţia civilă a persoanei,
libera concurenţă, eliminarea graniţelor teritoriale între mediul urban şi cel rural, sunt
numai câteva dintre libertăţile câştigate de individ şi totodată acordate de societate
într-un regim democratic.
În societăţile de tip comunist (cum a fost şi România înainte de 1989) numite şi
societăţi închise, unde funcţionează regimul politic de tip totalitar, dreptul şi legislaţia
au fost utilizate ca instrumente pentru promovarea obedienţei totale faţă de valorile
comuniste. Uniformizarea comportamentului urmărea de fapt o anumită standardizare,
ceea ce conducea la afirmarea existenţei unei societăţi româneşti lipsite de devianţă
socială.

Explicați ce este controlul social, care sunt formele lui, care sunt
elementele caracteristice și prin ce mijloace acționează acesta în funcție
de tipul de societate.

4.5. Sistem normativ – ordine socială

Fiecare societate există şi funcţionează în baza unui sistem normativ.

Referitor la elementele constante, se poate afirma că stabilitatea socială se
fundamentează în principal pe:
 efortul de a orienta şi dirija comportamentul indivizilor în sensul realizării
ordinei sociale, materializat sub forma unui sistem ierarhizat de norme, reguli
sociale etc.
 realizarea controlului social atât pozitiv cât şi negativ prin intermediul
mijloacelor specifice, constituite ca întreg unitar.
 existenţa controlului social instituţional care să asigure conformitatea la
normele şi valorile dezirabile, precum şi concordanţa dintre rolul ideal şi cel
real jucat de indivizi.
Ordinea socială se caracterizează prin anumite trăsături specifice, aflate în raport
de dependenţă faţă de cele două semnificaţii:
1. ordinea socială presupune existenţa unui areal bine delimitat privind drepturile
şi obligaţiile indivizilor dintr-o societate, în scopul realizării prevenţiei faţă de
devianţă;
2. ordinea socială este condiţionată de existenţa unui raport de cooperare şi
dependenţă între indivizi, privind comportamentul individual-colectiv;
3. ordinea socială implică raportul status-rol în vederea realizării concordanţei
dintre aşteptările individului de la societate (grup) şi invers; această acţiune urmăreşte
predictibilitatea, esenţială în alegerea comportamentului raţional;
4. ordinea socială presupune existenţa unui raport de compatibilitate între
rolurile ideale şi cele reale jucate de actorii sociali;
5. ordinea socială face apel la caracterul absolut al adevărului: anumite valori şi
norme sociale pe care ea se fundamentează, este necesar a rămâne neschimbate şi
valabile în timp şi spaţiu, în vederea realizării continuităţii ordinei sociale, a
persistenţei acesteia.
Elementele care au stat la baza ordinei sociale au condus la teoretizarea unor idei
şi concepţii:

47
 a) teoria coerciţiei: ordinea socială apare în urma manifestării acţiunii de
constrângere fizică şi morală din partea celor aflaţi la putere în societatea respectivă; de
aici apar conflicte pe de o parte între dominaţi şi dominatori, pentru cucerirea puterii şi
împlinirea dorinţei de stabilitate politică şi normativă, iar pe de altă parte între indivizii
care deţin puterea din dorinţa de a o schimba; în ambele cazuri factorul coercitiv este
elementul care declanşează dezordinea;
b) teoria interesului:
– în primul rând este considerată o teorie contractuală, ca rezultată din dorinţa
comună a indivizilor de a se conforma unor norme şi reguli sociale capabile să le apere
interesele şi să le asigure o libertate reciprocă în cadrul societăţii de care aparţin; acest
fapt nu poate fi etern, deoarece interesele se schimbă şi se diversifică fiecare în direcţie
diferită de celelalte, ceea ce inevitabil conduce la dezordine;
– în al doilea rând este considerată o teorie a consecinţelor neintenţionate ale
acţiunilor indivizilor, opusă celei dintâi: indivizii îşi urmăresc interesele proprii separat
unii de alţii;
c) teoria consensului: ordinea socială este fundamentată pe un set de valori,
norme şi sancţiuni sociale asupra cărora indivizii au convenit din proprie convingere,
beneficiind de identitate culturală comună; aceasta a condus logic şi la acceptarea unui
set comun de mijloace de control social, capabil să legitimeze forţa coercitivă; în acest
context, dezordinea socială apare datorită diversificării normelor şi valorilor în direcţii
separate şi chiar contrare, ceea ce duce inevitabil la nerespectarea lor în totalitate de
anumiţi indivizi;
d) teoria inerţiei: prin însăşi existenţa sa, ordinea socială implică necondiţionat
stabilitate şi continuitate datorită condiţiilor necesare, pe care le conţine; este o
concepţie centrată pe ideea de automatism, care are desigur şi elemente viabile, dar şi
limite.
În concluzie, se poate afirma că ordinea socială poate fi analizată din perspectiva
a două paradigme41:
1. paradigma constrângerii, bazată pe coerciţie şi care postulează ideea conform
căreia ordinea socială decurge din proprietatea regulilor şi sancţiunilor de a fi investite
cu autoritate de către reprezentanţii puterii sociale, aspect care implică inevitabil şi
analiza conflictelor care apar obligatoriu în aceste condiţii.
2. paradigma consensului, bazată pe caracterul social al individului uman, ceea
ce presupune valori şi norme comune care determină conformitatea comportamentelor
individuale la nevoile comune ale grupului sau societăţii, în vederea atingerii unui scop
colectiv.
Explicați cum poate fi analizată ordinea socială din perspectiva celor
două mari paradigme

Să ne reamintim...
 cultura sociala, valori sociale, norme sociale
 sanctiuni sociale, control social
 sistem normativ, ordine sociala

41
Ibidem, p. 10.

48
4.6. Rezumat
Elementele culturii se regăsesc sub formă de modele sau etaloane, asociate
diferitelor segmente ale culturii de apartenenţă: etic, cultural, normativ etc.
Referitor la cultură, ea a fost abordată pe de o parte în sens restrâns, iar pe de alta
în sens larg:
a) în sens restrâns, mai este denumită şi cultură primară şi desemnează acea
cultură care emană din interiorul individului, în urma activităţii psihice, ca rezultat al
prelucrării unor informaţii la nivel intelectual ridicat, care a fost şlefuit şi civilizat
astfel încât s-a ajuns la artă; acest rezultat este din punct de vedere sistemic o mărime
de ieşire din sistem;
b) în sens larg, este denumită cultură secundară şi face referire nu numai la
cultura primară, care vine din interiorul individului către societate, ci şi la elementele
care vin spre individ dinspre societate, deci din afara psihicului uman; acestea sunt din
punct de vedere al filozofiei sistemului mărimi de intrare în sistemul psihic, ele se
raportează la comportamentul cotidian al individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Rolul normelor sociale constă în realizarea coeziunii şi solidarităţii la nivel
intragrupal, precum şi a unei relaţionări reciproc avantajoase la nivel intergrupal.
Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează după cum afirmă
sociologul Dan Banciu, contribuţiei a cel puţin patru factori:
1) „presiunea“ grupului social exercitată asupra individului şi integrarea
conformistă a acestuia în grupul respectiv;
2) procesul de socializare şi de învăţare socială a normelor de către individ;
3) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni represive,
în timp ce conformitatea reprezintă comportamentul socialmente „normal“, fiind
recompensat pozitiv;
4) faptul că adeseori individul nu este conştient de posibilitatea alegerii unor
moduri alternative de comportament.
Fiecare societate îşi fundamentează ordinea pe mecanismele sociale care au
capacitatea de a asigura coeziunea internă, continuitatea şi stabilitatea ei, prin procesul
de socializare, deci de învăţare socială a modelului comportamental dezirabil.
Acţionând prin constrângere asupra indivizilor, instrumentele de control social
nu determină conformarea automată la regulile impuse, deoarece intervine factorul
subiectiv. Acesta este reprezentat chiar de conştiinţa individului, care sub influenţa
procesului de socializare la normele dezirabile, prin internalizarea acestora, se
constituie în instrument de control social intern. Aceasta conduce la motivarea internă
a conformităţii, determinând autoreglarea.
Ca efect al autoreglării avem de-a face cu un comportament conform cu normele
dezirabile, motivat intern. Progresul social acţionează asupra acestui comportament,
determinându-i aspectul evolutiv.

4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Valoarea normelor sociale în epoca contemporană
2. Relația dintre ordine socială și control social în perioadă de anomie socială
3. Realizarea ordinei sociale pe bază de constrângere, surprinsă în literatura română

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Care sunt elementele culturii și prin ce se caracterizează acestea?

49
 Care sunt caracteristicile valorile sociale?
Ce sunt normele sociale și cum pot fi clasificate?
Care sunt factorii care determină conformitatea cu normele sociale?
Care sunt finalitățile normelor sociale?
Descrieți și explicați acțiunea sancțiunilor sociale.
Care sunt principalele caracteristici ale controlului social?
Arătați în ce constă relația dintre sistemul normativ și ordinea socială.

4.8. Teme de control

 se vor realiza referate pe problematica rezultata din elementele prezentate mai jos
 temele de control sunt aduse la cunostinta studentilor prin intermediul platformei
eLis; pondere - 20% din nota finala, respectiv 2/3 din seminar:
 Ideile de baza ale principalilor contributori la constituirea sociologiei ca știință?
 Ce este socializarea de gen, stereotipurile și identitatea de gen?
 Cum acționează factorii sociogeografici asupra fizionomiei societății?
 Prin ce este reprezentată cultura socială și care este legătura dintre aceasta și
valorile sociale
 În ce constă raportul dintre sistemul normative și ordinea socială?

4. 9. Bibliografie
A. Etzioni, Societatea monocromă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
M. Cherkaoui, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie juridică, Editura Paralela 45, Pitești, 2006
Sorin M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor
sociale, Ed. CPS, Bucureşti, 1994
R. Dahrendorf, Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford,
1968
XXX - DES, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2003
Unitatea de învăţare 5. Cercetarea in sociologie

Cuprins
5.1. Locul cercetarii in sociologie
5.2. Etapele cercetarii sociologice
5.2.1. Stabilirea temei de cercetare
5.2.2. Fixarea obiectivelor cercetării
5.2.3. Documentarea prealabilă
5.2.4. Arealul cercetărilor
5.2.5. Cadrul teoretic al cercetării
5.2.6. Unitățile de analiză și înregistrare
5.2.7. Elaborarea ipotezelor
5.2.8. Tipul de cercetare
5.2.9. Selectarea surselor de informare
5.2.10. Specificarea unităților studiate
5.3. Rezumat
5.4. Evaluare

50
 5.5. Bibliografie

Introducere
Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau
a unui fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea
unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi
prezentarea unor explicaţii privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de
asemenea un studiu prospectiv cât de sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând
ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei, cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Înţelegerea specificului cercetării sociologice și a semnificației fiecărei etape
necesar a fi parcursă într-un demers de acest tip
 Capacitatea de a selecta abordarea calitativa/cantitativa, in functie de nevoia
sociala

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

5.1. Locul cercetarii in sociologie

„Durkheim conturează un mod propriu de abordare a socialului în lucrarea

Regulile metodei sociologice (1895), el defineşte faptul social şi stabileşte regulile de
cercetare ale acestuia: observarea, deosebirea normalului de patologic, constituirea
tipurilor sociale, explicarea faptului şi producerea probei“42.
Pentru Weber, sociologia trebuie să obţină o înţelegere interpretativă a acţiunii
umane cu semnificaţie subiectivă. Aceasta exprimă motivele acţiunilor, cauzele lor,
(comprehensiunea subiectivă).
„Elementul central al metodologiei weberiene îl constituie tipul ideal (tipul ideal
pur) ce corespunde unei forme de acţiune socială, fără a se putea identifica un fenomen
care să corespundă exact tipului ideal constituit“43.
Modalitatea de realizare a cercetării împreună cu structurile explicative şi de
42
N. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 29.
43
Ibidem, p. 31.

51
 interpretare alcătuiesc o paradigmă. Este necesar a se construi adevărate punţi de
legătură între paradigme, deoarece multitudinea acestora are un impact negativ asupra
cumulativităţii. Aşadar, se impune efortul de integrare a diferitelor paradigme, cu
condiţia de a se respecta obiectivele propuse iniţial, pentru cercetarea cărora s-a ajuns
la apelarea diferitelor modalităţi şi tehnici.
„În disciplinele socioumane, mai ales în sociologie, termenii de cantitativ şi
calitativ desemnează două mari paradigme“44.
În lucrarea Abordarea calitativă a socioumanului, Petru Iluţ consideră că din
punct de vedere epistemologic, modelul cantitativist presupune o realitate socială
exterioară, obiectiv-structurată, profesând descrieri şi explicaţii de tip pozitivist, iar cel
calitativ mizează pe subiectivitatea umană, pe socialul construit şi interpretat prin
acţiunea simbolurilor, motivaţiilor, aşteptărilor şi reprezentărilor individuale şi grupale,
cunoaşterea fiind de tip comprehensiv şi idiografic.
În aceeaşi lucrare menţionată anterior, este demonstrat că din punct de vedere al
metodelor folosite, specifice modelului cantitativist sunt experimentul şi ancheta pe
bază de chestionar standardizat, în vreme ce modelul calitativist practică cu precădere
observaţia participativă şi interviul intensiv.
În funcţie de obiectul cercetat, acestea alternează, fără însă a se confunda nici ca
metode, nici ca tehnici de abordare şi analiză.
Diferenţa majoră dintre strategiile metodologice ale celor două orientări este că
prima utilizează metode şi tehnici structurate, a doua, nestructurate.
La început, prin metodologie s-a înţeles doar logica cercetării, în timp ce accepţia
actuală tinde să confere metodologiei statutul de ramură a filosofiei ştiinţei, deşi nu se
poate vorbi de o metodologie generală, ci doar despre metodologii particulare, cum
este şi cea a cercetării sociologice.
Sociologul I. Mărginean, în lucrarea Proiectarea cercetării sociologice45, arată că
metodologia cercetării sociologice cuprinde definirea adecvată a domeniului studiat, o
serie de principii şi reguli de desfăşurare a investigaţiilor, instrumentarul de lucru
pentru culegerea şi analiza datelor, criterii de certificare a calităţii rezultatelor,
strategiile explicaţiei şi construcţiei teoretice, integrarea teoriilor particulare în teorii
mai generale, precum şi trecerea la reflecţia filosofică.
În accepţia cea mai restrânsă, metodologia trimite doar la tehnicile şi strategiile
angajate în manipularea datelor, fără a se pune problemele validităţii şi ale adecvării
cercetării.
În practica sociologică, este folosit termenul de metodă ca mod de a acţiona în
efectuarea unei cercetări. Totodată, se întâlneşte sintagma metode şi tehnici de
cercetare, evitându-se o distincţie tranşantă între cele două elemente, între ele existând
o legătură indisolubilă. Când sunt folosite separat, denumirile celor două elemente
alternează.
Totuşi o distincţie între ele se poate realiza, în primul rând făcând apel la
ierarhizare, în sensul că metoda este mai complexă decât tehnica. O metodă poate
cuprinde mai multe tehnici, dar există şi situaţia când într-o anumită cercetare, o
metodă este aplicată printr-o singură tehnică.
Între metode, cele mai frecvent utilizate şi cunoscute sunt observaţia,
experimentul, ancheta şi analiza documentară.
Observaţia, externă sau participativă, se referă în principal la modalitatea de
urmărire a unui eveniment în desfăşurarea lui, ea începând a funcţiona la un moment
dat în timpul desfăşurării evenimentului respectiv, dar vizând întreaga existenţă a
44
P. Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 40.
45
Op. cit. (2000).

52
acestuia, cu toate implicaţiile de rigoare.
Experimentul, natural sau artificial, de teren sau de laborator, este o observaţie
provocată, presupunând exercitarea unui control asupra variabilelor studiate.
Analiza documentară, de tip statistic sau de conţinut, priveşte tratamentul aplicat
informaţiilor conţinute în documente, tratament ce se referă la interpretarea cât mai
exactă a acestora, la conexiunile apărute, precum şi la construirea concluziilor ce
decurg de aici.
Ancheta sociologică poate fi de tip demografic, socio-economic, de marketing,
sondajul de opinie publică, anchetă de audienţă şi are în vedere culegerea de
informaţii pe calea convorbirii cu subiecţii.
Aplicarea unei modalităţi de cercetare sau reducerea la o anumită metodă ţine de
adecvarea ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite. Acest criteriu se
respectă şi în cazul tehnicilor de cercetare, al procedeelor de lucru, sau formelor de
cercetare.
Un alt aspect se referă la utilizarea mai multor metode, tehnici, procedee,
instrumente, în studiul aceluiaşi domeniu. În asemenea situaţie apare posibilitatea de a
se combina ceea ce spun oamenii cu ceea ce fac (principiul triangulării).
Liantul principal al diferitelor activităţi de cercetare îl constituie măsurarea, care
se află în strânsă interdependenţă cu celelalte elemente ale procesului cognitiv, influen-
ţându-le şi fiind influenţată la rândul său de acestea.
Măsurarea reprezintă o etapă distinctă a cunoaşterii, exprimată fiind de
determinările cantitative, dar este în acelaşi timp şi un subproces al acesteia.
Măsurarea în sociologie se referă la determinările cantitative ale fenomenelor
sociale. Cu ajutorul acestui procedeu se stabilesc ordini de mărime: probabilităţi,
frecvenţe etc.
Determinările cantitative se realizează printr-un demers ştiinţific unitar, teoretic
şi metodologic de cercetare. Între determinările calitative şi cele cantitative, este o
relaţie de interdependenţă.
Teoria măsurării în sociologie se constituie din modul în care sunt definite
elementele sale componente: obiectul de măsurat, etalonul de măsură şi regulile de
atribuire a valorilor, fenomenelor şi proceselor sociale în acord cu proprietăţile lor.
O caracteristică specifică a măsurării sociale o constituie raportul dintre
măsurarea caracteristicilor cantitative ale diferitelor fenomene şi procese sociale, şi
operaţiile de evaluare. Între acestea există deosebiri, în funcţie de perspectiva din care
este studiat obiectul de cercetare, dar există frecvente situaţii când cei doi termeni sunt
utilizaţi interşanjabil.
Aspectul social cercetat, caracterizat de fenomene şi procese sociale (de la nivel
macrosocial-global, până la nivel microsocial – acţiuni, comportamente, relaţii
individuale şi de grup), reprezintă obiectul de măsurat, acesta reclamând o definire
riguroasă, în vederea adoptării strategiei specifice de măsurare.
Etalonul în domeniul social reprezintă un elaborat conceptual mai mult sau mai
puţin precis, care urmează a fi confruntat cu realitatea empirică, unde introduce o
anumită semnificaţie. Aşadar, fenomenele sociale nu se pot măsura metric, lipsind
suportul material.
Măsurarea socială se poate realiza numeric, atunci când există unitate de măsură
în atribuirea valorilor, sau nenumeric, când nu există unitate de măsură.
Etalonul poate fi introdus pe cale normativă, sau poate fi determinat pe baza unor
calcule: media sau mediana răspunsurilor, abaterea standard etc.
Regulile de atribuire a valorilor constituie o altă componentă a măsurării în
sociologie. Atribuirea valorilor se află în concordanţă cu specificul fenomenelor şi

53
 proceselor sociale studiate la un moment stabilit. Astfel se realizează corespondenţa
dintre domeniul investigat şi instrumentul de măsurare.
După cum arată I. Mărginean, în aceste condiţii avem de-a face cu niveluri de
măsură sau tipuri de scală:
 nominal (categorial)
 ordinal – tip Likert şi tip Guttman
 de interval (distanţă) – tip Thurstone
 de raport (proporţii)
Scala, ca termen, este folosită pentru a desemna atât un instrument specific de
măsurare utilizat în procedeele de scalare, cât şi rezultatul măsurării-nivelul de
măsurare.
Totodată, denumirea de scală desemnează un ansamblu de modalităţi de
operaţionalizare, cuantificare şi măsurare socială, prin care se redau intensităţile
diferitelor proprietăţi ale fenomenelor studiate.
Nivelurile de măsurare se află într-o relaţie de intercondiţionare, ele nefiind
privite şi tratate ca zone închise.
„În funcţie de structura lor, scalele pot fi grupate în:
 scale simple – un singur item ale cărui caracteristici sunt ordonate pe un
continuum şi cărora le sunt acordate valori în funcţie de gradul de intensitate
pe care îl reprezintă;
 scale compuse – set de itemi care se referă la aceeaşi proprietate a
fenomenului analizat“46.

5.2. Etapele cercetarii sociologice

5.2.1. Stabilirea temei de cercetare

Pentru a stabili tema activităţii de cercetare este necesar a fi evidenţiat scopul
ce urmează a fi atins, după care se trece în revistă tot bagajul informaţional deja
existent.
Se delimitează arealul conflictual, apoi se stabileşte deficitul informaţional,
operaţiuni ce conduc spre conturarea şi delimitarea clară a temei de cercetare, care are
ca scop încadrarea activităţilor specifice şi orientarea lor către obiectivele ce urmează a
fi stabilite.

5.2.2. Fixarea obiectivelor cercetării

Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă
sau a unui fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea
unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi
prezentarea unor explicaţii privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de
asemenea un studiu prospectiv cât de sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând
ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei, cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.
46
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 213.

54
 5.2.3. Documentarea prealabilă
Aceasta poate fi livrescă sau de teren. Când investigaţia se desfăşoară în sistem
închis, ca de exemplu mediul penitenciar, documentarea livrescă se poate realiza în
totalitate pe teren, deoarece spaţiul destinat dosarelor personale ale deţinuţilor, în care
găsim toate datele de identificare, rechizitoriul, sentinţele, starea de recidivă sau
primaritatea, precum şi relaţii formale şi exacte cu privire la pregătirea intelectuală,
familie, sănătate etc., ne oferă din belşug relaţii despre populaţia penitenciară ca grup,
dar şi la nivel individual; mai mult, pot fi obţinute detalii şi prin discuţiile purtate cu
lucrătorii de la departamentele de evidenţă a deţinuţilor.
Aceste discuţii la faţa locului, urmărind şi dosarele propuse spre studiu, au o
mare valoare în acţiunea de documentare şi, în mod avantajos pentru cercetător,
documentarea livrescă se finalizează la prima vedere prin studierea fişelor personale de
la secţiile de deţinere, unde este menţionată situaţia carcerală momentană a oricărui
deţinut.
În urma acestui demers care vizează documentarea livrescă, se poate trece la
documentarea de teren propriu-zisă.
Se face apel la observaţii, discuţii cu specialiştii, chestionarea celor implicaţi în
relaţiile sociale implicate etc. Există situaţii când apare necesitatea unor şedinţe de
consiliere, pentru a se putea ajunge la anumite informaţii absolut utile şi mai greu de
obţinut prin alte metode.
În acest mod, utilizarea unor categorii diferite de surse de informare facilitează o
mai bună cunoaştere, deoarece în acest fel se poate compara ce spun oamenii sau ce
vor spune în viitoarele discuţii, cu ceea ce fac. Aici este utilizat ca instrument
principiul triangulării.
Până în acest moment se poate spune că dispunem de formele de expresie scrise:
informaţia calitativă – verbală şi informaţia cantitativă – cifrică, bagaj pe care urmează
să-l stocăm în mod formal.

5.2.4. Arealul cercetărilor

Definirea universului unei cercetări înseamnă delimitarea populaţiei căreia îi este
specific fenomenul studiat la un moment dat, evidenţierea caracteristicilor specifice
fenomenului sau domeniului supus investigaţiei. Stabilirea acestor caracteristici,
analiza lor, categorizarea, conduc la elaborarea eşantioanelor.

5.2.5. Cadrul teoretic al cercetării

În urma documentării şi notării sistematice a datelor obţinute, se va trece la
elaborarea cadrului teoretic al cercetării; de menţinut că în bagajul de informaţii
colectat se găsesc cunoştinţe în deplin consens, dar şi aspecte mai puţin clare, care
necesită în continuare căutări.

5.2.6. Unitățile de analiză și înregistrare

Ca unitate de analiză avem segmentul social care intră în aria de cercetare. El va
fi abordat atât structural cât şi funcţional, fără a fi neglijate raporturile sale cu alte
segmente cu care suportă interconectare. Acest segment poate fi caracterizat de un
teritoriu, de climă, floră, faună, relaţii economice, politice şi culturale, etnie etc.
Ca unitate de înregistrare, operăm cu noţiunea de bază caracteristică arealului
studiat: rrom în situaţia în care studiem raporturile intraetnice ale etniei rrome, deţinut,
în studiul populaţiei carcerale, gospodărie familială la sat, în cazul studierii populaţiei
din mediul rural etc.

55
 5.2.7. Elaborarea ipotezelor
În această etapă, se porneşte de la cunoştinţele anterioare. Descoperirile
întâmplătoare – serendipitatea (R. Merton) – pot apărea destul de frecvent, dar trebuie
urmărită corespondenţa empirică.
Descoperirile întâmplătoare apar deoarece sinceritatea de care poate da dovadă
cel chestionat, variază foarte mult în funcţie de cel ce conduce discuţia. Astfel, s-a
dovedit că în faţa unui civil, deţinutul cooperează în măsură mai mare, pe când în faţa
aceluiaşi individ dar îmbrăcat în haină militară, acelaşi deţinut manifestă reticenţe, se
inhibă, gradul de cooperare scade. Deci, când cel chestionat este mai relaxat, comunică
mai uşor şi astfel aduce la suprafaţă elemente banale pentru el, dar valoroase pentru cel
ce se străduieşte să clarifice informaţiile insuficiente.
Un lucru important este acela că descoperirea întâmplătoare a unor elemente
diferite de realitatea cunoscută, nu este neapărat valoroasă în atingerea obiectivelor; ele
au valoare ştiinţifică numai după ce se va demonstra consensul cu informaţiile deja
existente. Deci, nu tot ceea ce se va descoperi întâmplător şi pare deosebit este valoros,
dar nu trebuie nici neglijat.

5.2.8. Tipul de cercetare

Ca specific, demersul cognitiv poate fi aplicat în formă standard, sau dacă este
necesar sub formă specifică, atunci când tema propusă sau domeniul supus analizei
reclamă acest lucru. Referitor la cercetarea standard, se procedează la informarea
livrescă, deci teoretică, după care se continuă cu metode empirice de cunoaştere, între
acestea neexistând o delimitare la un moment dat, deoarece ele se combină de câte ori
este nevoie (principiul triangulării).
De asemenea, se va apela şi la studiul de caz, în vederea aplicabilităţii cât mai
exacte, mai târziu, a rezultatelor cercetării.
Concomitent, se va aplica ancheta prin chestionar, în urma interviului structurat;
unii cercetători operează cu complementaritatea dintre cantitativ (raportarea
răspunsurilor la referenţialul exterior) şi calitativ (analiza internă a structurii
răspunsurilor şi a semnificaţiei lor culturale).

5.2.9. Selectarea surselor de informare

În raport cu metodele aplicate, se va apela la diferitele surse de informare deja
stabilite, pornind de la cantitatea de informaţie identificată în faza de documentare.
În cazul investigării populaţiei penitenciare de exemplu, se va face apel la
dosarele individuale ale indivizilor, la fişele personale, la rapoarte de incidenţă
întocmite după caz de lucrători, acestea oferind un tablou relevant în ceea ce priveşte
starea şi practica disciplinară. Tot în acest sens, se va face apel la situaţiile trimestriale
privitoare la starea şi practica disciplinară, precum şi la documentele statistice în care
se reflectă recompensele acordate în funcţie de merite, în urma mucii depuse de către
deţinuţi. Discuţiile libere sau dirijate cu deţinuţii selectaţi după criteriile stabilite în
funcţie de obiectivele prezente ale momentului, constituie sursa de informare în
acţiunea de teren.
În cazul unei monografii a satului este necesară o cantitate impresionantă de
informaţie privind naşterea satului, primii oameni care au poposit pe acel teritoriu,
etnia lor, obiceiurile, cultul, tradiţiile, ocupaţiile, specificul familiei, limba vorbită,
religia, posibilităţile materiale şi spirituale, caracteristicile comunicaţionale şi
informaţionale etc. De cea mai mare importanţă însă este calitatea acestor informaţii,
mai greu de obţinut, dacă ne gândim că unele fac referire la acte şi fapte petrecute cu

56
zeci sau chiar sute de ani în urmă.

5.2.10. Specificarea unităților studiate

Dacă luăm ca exemplu populaţia penitenciară, aceasta se prezintă ca grup
existent într-un spaţiu cu anumite caracteristici, aparţinând unui sistem militarizat
închis, structurată după cum urmează:
 regimul de deţinere în funcţie de condamnare şi de gradul de violenţă al
faptelor comise: pentru cei cu condamnări majore, există penitenciare de
maximă siguranţă (Rahova);
 sex – există penitenciare unde se află în custodie numai femei (Târgşor), altele
unde se află numai bărbaţi (Gherla), altele mixte (Rahova, Colibaşi);
 în cadrul aceluiaşi penitenciar, populaţia se mai găseşte grupată după
regimurile de detenţie, în funcţie de gravitatea faptelor, pedeapsă şi
comportament manifestat în penitenciar;
 vârsta este un alt criteriu de grupare al populaţiei penitenciare: există centre de
reeducare pentru minori (Găeşti), iar în unităţile unde se află şi minori şi tineri
şi maturi, aceştia sunt separaţi;
 starea de recidivă este un alt factor deosebit de important în ceea ce priveşte
cazarea deţinuţilor; astfel, primarii sunt separaţi de recidivişti, ştiut fiind
faptul că cei dintâi au incomparabil mai mari şanse de resocializare şi
reintegrare decât ceilalţi.
În activitatea de cercetare aceste criterii stau la baza formării eşantioanelor,
indiferent de metoda aplicată. Pentru a descrie specificitatea oricărei unităţi studiate
sub aspect sociologic, este necesar a fi surprinse toate caracteristicile biologice,
psiho-morale, geografice, culturale, care guvernează relaţiile sociale ce fiinţează în
interiorul sistemului respectiv, oricare ar fi acela. Toate aceste elemente conduc la
stabilirea identităţii sistemului.

Arătați care sunt etapele cercetării sociologice și care este specificul

fiecăreia

Să ne reamintim...
 tipuri de cercetare in sociologie
 etapele cercetarii sociologice

5.3. Rezumat
Specificitatea unui domeniu supus acţiunii cognitive, a unui sistem, de pildă sau
a unui fenomen, conduce în ceea ce priveşte cercetarea sociologică la desprinderea
unor obiective cu caracteristici particulare: descrierea fenomenului studiat, căutarea şi
prezentarea unor explicaţii privind relaţiile acestuia cu alte fenomene. Se impune de
asemenea un studiu prospectiv cât de sumar referitor la evoluţia fenomenului, urmând

57
ca el să fie aprofundat pe parcursul investigaţiei, cât şi stabilirea strategiilor de acţiune.

5.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt principalele tipuri de cercetare in sociologie?
2. Care este raportul dintre cercetarea cantitativa si cea calitativa?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Trasaturile esentiale si limitele demesului cognitiv de tip cantitativ
Caracteristici si avantaje ale cercetarii calitative
Care sunt etapele cercetării sociologice?

5.14. Bibliografie
D. Gusti, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Insitutul de Ştiinţe Sociale al
României, București, 1940
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția
socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat,
Univ. București, 2009.
P. Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001
Unitatea de învăţare 6. Metode si tehnici de cercetare in sociologie

Cuprins
6.1. Tipologia și caracteristicile metodelor și tehnicilor de cercetare sociologică
6.1.1. Verificarea documentelor
6.1.2. Observația
6.1.3. Ancheta – interviul, chestionarul, scalele
6.1.4. Experimentul
6.1.5. Metoda monografică
6.1.6. Analiza de conținut și cea calitativă a documentelor
6.2. Rezumat
6.3. Evaluare
6.4. Bibliografie

58
 Introducere

Metodele de cercetare sociologica difera in functie de tipul de cercetare. Exista

metode si tehnici specifice demersului de tip cantitativ, pe care cercetatorii le utilizeaza
in special in cercetarea empirica, de teren, etapa in care sunt culese date, elemente,
cunostinte, direct de pe teren. Cuantificarea este elementul de baza, premisa analizei si
interpretarii din etapa de cercetare de tip calitativ. In segmentul cognitiv de tip
calitativ, descoperim, de asemenea, metode specifice, cum ar fi studiul de caz,
observatia indirecta, etc.

Obiectivele unitatii de invatare

 Cunoaşterea principalelor tipuri de metode de cercetare precum și tehnicile
utilizate în cadrul acestora
 Deprinderea îmbinării mai multor metode într-un demers cognitiv, conform
principiului triangulării, în funcție de necesitate

Durata medie de parcurgere a acestei unitati de invatare este de 3 ore

Continutul unitatii de invatare

6.1. Tipologia și caracteristicile metodelor și tehnicilor de cercetare

sociologică
6.1.1. Verificarea documentelor
Prima metodă care intră în joc este cea a verificării documentelor, deoarece aşa
cum am mai subliniat, se cere o bună informare de la început, atât în ceea ce priveşte
specificul zonei de cercetat, cât şi culegerea datelor livreşti despre eventualii indivizi
cu care este necesar a se intra în contact.
Această metodă va fi utilizată nu numai în faza de început a cercetării, ci şi în
faza finală, la analiza, codificarea, raportarea şi arhivarea datelor rezultate.

6.1.2. Observația
O altă metodă intens folosită pe tot parcursul activităţii este observaţia, sub
forme sau tipuri diferite.
Înainte de stabilirea tipului de observaţie, a fost necesară studierea unor condiţii

59
prealabile observării. Astfel, până la începerea cercetării pe teren, ca un preambul al
observaţiei de tip descriptiv, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu
specificul mediului, dar şi cu obiectivele cercetării.
După documentarea livrescă intră în acţiune observaţia descriptivă, externă,
aceasta pentru a fi descris cât mai obiectiv locul amplasării acţiunii.
Observaţia nestructurată de tip calitativist constituie primul pas în cercetarea
propriu-zisă, ea bazându-se pe teorie, pentru a i se recunoaşte caracterul ştiinţific. Aici
pot apărea aspecte neaşteptate, în măsură să iniţieze o nouă teorie, dar ele trebuie atent
selectate, pentru a nu se ajunge la o colecţie de excentricităţi. Merton este cel ce a
introdus în sociologie în 1945 termenul de serendipitate, denumire la care se reduce
aspectul menţionat.
Observaţia structurată, urmează celei nestructurate, când intră în rol planurile
pentru selecţia, înregistrarea şi codificarea datelor, urmărindu-se aşadar anumite etape
prestabilite. Ea este în acelaşi timp o observaţie cantitativă, ce poate conţine o grilă de
categorii comportamentale dinainte stabilită, operând cu scheme de variabile, urmărind
testarea comportamentului efectiv al indivizilor în condiţii reale, naturale şi nu
provocate.
Observaţia structurată de tip calitativist, în care cercetătorul este în cazul de faţă
observator complet (aceasta referitor la gradul de implicare a lui în raportul observaţie
– participare), conduce la construcţia de teorii întemeiate, ce leagă conceptele şi
teoriile într-un întreg, cu rol definitiv în redactarea raportului de cercetare.
O altă caracteristică a observaţiei care se desfăşoară pe tot parcursul investigaţiei
este cea externă. De exemplu, în ceea ce priveşte mediul penitenciar, fiind vorba
despre un sistem militarizat, unde observatorul se va afla în afara ariei de observaţie,
încadrarea lui în sistemul rol-status-urilor grupului ţintă va fi neregulamentară.
Acest tip de observaţie (externă) se va axa în cadrul prezent de cercetare pe
aspectul spaţial. În locurile închise se va observa că suprapopularea
(supraaglomerarea) conduce la imaginea de spaţiu sociofug.
Este deci necesară atât observaţia descriptivă, de ordin calitativist, cât şi cea
cantitativă, care permite analizarea statistică.
Descrieți observația ca metodă de cercetare și explicați cum funcționează
fiecare tip de observație.

6.1.3. Ancheta
O altă metodă de cercetare sociologică utilizată în investigarea sociologică este
ancheta, care se desfăşoară prin aplicarea tehnicii chestionarului sau a interviului . Cele
mai utilizate tipuri e anchetă sunt cele bazate pe interviu şi chestionar.

Ancheta pe bază de interviu

De la bun început, scopul explorator al interviului, după funcţia pe care o
îndeplineşte în cadrul cercetării – care în primă fază se aplică nestructurat, sub formă
de ghid, pentru ca după aceea să se treacă la interviul de tip structurat, în funcţie de
aspectele urmărite – conduce către formularea unor ipoteze. În continuare, pentru
testarea ipotezelor, tot interviul rămâne instrumentul principal de recoltare a
informaţiilor.
Pentru aplicarea acestei metode se cere formarea de eşantioane, numărul
indivizilor cercetaţi putând fi foarte mare şi deci imposibil de abordat fiecare persoană

60
în parte. În formarea eşantioanelor este necesar ca un prim criteriu de cercetare să îl
constituie stabilitatea subiecţilor, prin aproximarea timpului necesar aplicării
metodelor şi tehnicilor de cercetare, stabilite din start în etapele investigării.
Structura status – rolurilor are mare importanţă. Ca exemplu facem din nou apel
la funcţionalitatea grupului de deţinuţi. În procent destul de mare, aceştia prezintă un
ego slab, imagine nefavorabilă asupra propriei persoane, nevoie de dependenţă,
imagine neclară sau întunecată a viitorului.
O altă componentă structurală a grupurilor de deţinuţi este comunicaţia, formală
şi informală.
Structura normelor poartă şi ea amprenta specifică mediului: normele informale
nu pot asigura singure autoorganizarea grupurilor de deţinuţi.
La originea multor evenimente negative din viaţa de penitenciar se află structura
puterii, aceasta referitor la cine şi cum dintre deţinuţi îşi exercită influenţa.

Interviul se va aplica pe eşantioane de grup – clustere – unitatea statistică finală

fiind un grup care se studiază în totalitate. Concret, în mediul carceral clusterele vor
reprezenta în primul rând regimurile de detenţie. În mediul rural clusterele pot fi
reprezentate de sate sau de gospodării, în mediul urban de oraşe, sau de cartiere etc.
Apoi, în funcţie de criterii, se va proceda la eşantionare bistadială, când se vor selecta
subiecţii în funcţie de indicatorii sintetici de caracterizare.
Dintre tipurile de interviu utilizate în anchetă, în cadrul convorbirilor cu deţinuţii,
o priză bună se realizează prin interviul de opinie, pe tema credinţelor religioase. Astfel
se poate închega mai uşor o relaţie de încredere între deţinut şi operator.

Interviul de grup, având la bază conversaţia, invocă pe de o parte existenţa

operatorului de interviu, iar pe de altă parte cea a subiectului intervievat. Termenii de
operator şi intervievat nu sunt interşanjabili. Relaţia dintre cele două părţi depinde de
status-ul fiecăreia, de exemplu operatorul va fi caracterizat de pregătirea de
specialitate, experienţă, vârstă, sex, pe când grupul intervievat va fi caracterizat de
indicatori ca: sex, vârstă, pregătire intelectuală, grad de periculozitate al faptei
criminale săvârşite etc.
Întrebările, care reprezintă fiecare un item în structura interviului, vor fi
formulate ţinându-se cont de universalitatea înţelegerii termenilor, aceasta deoarece
avem de-a face în multe cazuri cu caracterul eterogen la nivel de grup, referitor la
capacitatea intelectuală, în caz contrar se poate ajunge la autoînşelare cu bună credinţă,
sau se face greşit distincţia între eu-uri (eu-ul privat este apărat în defavoarea eu-ului
public), dându-se naştere la bias-uri.
Un mare avantaj în utilizarea interviului îl constituie flexibilitatea, ceea ce
înseamnă posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare, precum şi o
rată mai ridicată a răspunsurilor, obţinerea răspunsurilor de la persoanele care nu ştiu
să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care preferă să vorbească decât să scrie.
În acelaşi timp, se poate observa comportamentul nonverbal, care conduce la
sporirea cantităţii şi calităţii informaţiilor, asigurarea controlului asupra succesiunii
întrebărilor, precum şi colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele
reacţii sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ.
Se urmăreşte de asemenea obţinerea de răspunsuri personale, fără intervenţie de
la terţi, asigurarea răspunsului la toate întrebările, fapt ce conduce la furnizarea
informaţiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării, dar nu în ultimul rând
studierea unor probleme mai complexe prin aplicarea de chestionare sau ghiduri de
interviu mai amănunţite, cu un conţinut mai mare de întrebări, sau cu întrebări mai

61
diversificate.
De menţionat aici este faptul că în ceea ce priveşte obţinerea de răspunsuri
colective la o chestionare verbală procedeul interogării în grup se recomandă în faza de
prospectare când se pot obţine de la persoanele selectate informaţii utile pentru
adâncirea problematicii de studiu.
Nu trebuie neglijat nici aspectul negativ în utilizarea interviului în cadrul
anchetei. Acest aspect vizează printre altele un cost ridicat, un timp îndelungat pentru
stabilirea eşantioanelor, efectul de operator, starea dispoziţională pro sau contra a celui
intervievat
Interviul de grup, chiar în versiunea lui structurată, cu întrebări specifice dinainte
formulate, este o metodă calitativă, presupunând interacţiunea participanţilor, schimbul
de replici, de opinii şi idei, pe marginea întrebărilor deschise.
Evaluarea interviului presupune considerarea erorilor, generate de efectul de
operator, de aceea, până la acest stadiu, este necesar a se ţine cont de faptul că sarcina
intervievatorului este deosebit de complexă în discutarea colectivă a unei probleme din
viaţa grupului. Operatorul trebuie să realizeze ceea ce se numeşte nedirijare asupra
fondului şi dirijarea formei.

Interviul de grup structurat, concretizat sub denumirea de focus- group

desemnează interviul de grup focalizat pe studierea unui aspect comun tuturor celor
intervievaţi.
Important în lucrul cu asemenea grup este numărul redus de întrebări, care vor fi
foarte bine alese şi formulate, pentru a putea fi acoperită cât mai bine aria unei teme
propuse cu întrebări cât mai puţine dar clare. Aceasta presupune desfăşurarea în
prealabil a unui interviu de grup nestructurat în vederea realizării optime a unuia
structurat. Pe parcurs, apare necesitatea unor întrebări care nu au existat iniţial, pentru
a se obţine răspunsuri cât mai elocvente. Operatorul, care va fi un specialist cu
experienţă va trebui să dea dovadă de ingeniozitate, pentru a preîntâmpina bulversarea
interviului.
Faţă de interviul de grup clasic, apare o diferenţă remarcabilă, în sensul că grupul
focus se constituie după o caracteristică ce apare comună tuturor subiecţilor. De
exemplu, se poate constitui un grup focus din copii supradotaţi, latura lor comună fiind
nivelul ridicat de instruire, dorinţa de cunoaştere şi de competiţie, tenacitatea,
seriozitatea, iar temele abordate vor fi diferite în funcţie de obiectivele fiecărei etape de
cercetare. În rest, ei nu se vor asemăna în ceea ce priveşte nivelul de şcolarizare, starea
familială, mediul de provenienţă, vârsta etc.
Interviul de grup se prezintă în general semistructurat, deci între total structurat şi
total nestructurat, în sensul că temele stabilite, au rol de ghidaj, iar în ceea ce priveşte
întrebările, uneori sunt necesare cum am mai precizat întrebări suplimentare, alteori,
datorită subiecţilor nu va fi urmărită ordinea iniţială, dar se va urmări utilizarea tuturor
întrebărilor, cât şi primirea de răspunsuri.
Pe tot parcursul cercetării se va aplica un interviu intensiv, pentru a fi surprinse
dimensiunile cele mai profunde ale fenomenului studiat.
O altă tehnică de cercetare aplicabilă cu precădere în sisteme închise este
interviul centrat (ghidat sau focalizat – guided or focused). Acest tip de interviu este
semistructurat, deoarece abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite (caracteristică a
interviurilor structurate), dar întrebările şi succesiunea lor nu sunt prestabilite
(caracteristică a interviurilor nestructurate).

Ancheta pe bază de chestionar

62
 Una dintre tehnicile cele mai frecvent utilizate, de fapt principala tehnică de
investigare în sociologia românească o constituie chestionarul. S-a dovedit că
anchetele pe bază de chestionar sunt de o maximă eficienţă.
„Aşadar, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un
instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi eventual
imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către
operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor
anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris“47.
Având în vedere conţinutul informaţiilor şi calitatea acestora, se utilizează
chestionare în care alternează întrebările factuale de identificare cu cele de cunoştinţe.

Chestionarele de opinie se referă la date neobservabile direct; cu ajutorul lor se

studiază atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi înclinaţiile. De menţionat ca
şi în alte rânduri, faptul că între opiniile declarate şi comportamentul efectiv nu există
întotdeauna o relaţie consistentă. Se poate spune că informaţia obţinută cu ajutorul
întrebărilor de opinie este incertă, mai ales dacă acţiunea se reduce la o singură
întrebare. Prin urmare, trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să conducă la
informaţii viabile. De exemplu, un deţinut nu va fi întrebat pur şi simplu: „Ai
nemulţumiri faţă de personalul de la pază?“ ci va fi întrebat dacă a avut discuţii
amicale, apoi dacă a avut schimb de păreri contrare, dacă i se pare că nu i se respectă
vreun drept în regimul de pază, dacă are gardieni cu care preferă să discute, ce anume,
dacă există personal de pază care este mai distant, şi abia pe urmă dacă a avut în vreun
fel neplăceri cu gardienii, cu care şi de ce? Toate acestea, deoarece în cazul cercetării
opiniei, informaţia suferă deviaţii, fie în sensul apărării intereselor materiale ale
individului sau ale colectivităţii, fie al justificării şi întăririi pasiunilor comune sau al
întăririi pasiunilor grupului.
„Uneori este necesară disimularea scopului cercetării, alteori este indicat să se
pună aceeaşi întrebare în forme diferite de mai multe ori şi să se analizeze concordanţa
răspunsurilor. Posibilitatea celor investigaţi de a ascunde adevărul şi de a explica
raţional comportamentul lor trebuie să rămână în atenţia cercetătorului“48.
Din punct de vedere al cantităţii informaţiei, cele mai des întâlnite sunt
chestionarele omnibus (cu mai multe teme). O dată stabilit un eşantion, se pot urmări
mai multe teme, aplicându-se un singur chestionar, în loc de mai multe speciale.
Astfel, se reduc simţitor şi costurile.
Întrebările pot fi închise-precodificate: alternative sau selective, dar de o mai
mare valoare se dovedesc a fi cele deschise-libere: postcodificate, care lasă
persoanelor anchetate libertate de exprimare individualizată a răspunsurilor. Întrebările
deschise îngreunează codificarea, dar aduc un plus în cunoaşterea particularităţilor
populaţiei respective. Cei ce nu pot activa memoria la parametrii necesari pentru a face
faţă unui chestionar cu întrebări deschise, li se pot aplica întrebări închise precodificate
multiplu, de recunoaştere.
Dintr-o altă perspectivă, anume aceea a modului de aplicare a unui chestionar, în
anumite medii dominate de subculturi se operează cu chestionare administrate de către
operatorul de anchetă. Astfel, se rezolvă anumite dificultăţi inerente ambientului
menţionat, în sensul că este nevoie să fie lămurit înţelesul întrebărilor şi de asemenea
se face apel la flexibilitatea şi experienţa operatorului.
„Folosirea întrebărilor dinainte stabilite în chestionar implică în unele cazuri
47
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed. Economică, Bucureşti,
2001, p. 177.
48
Ibidem, p. 185.

63
 modificări, adaosuri de natură nestandardizată, întrebări suplimentare cu finalitate
precisă de clarificare şi completare a răspunsurilor“49.
Pentru a putea fi redate cât mai exact răspunsurile primite în urma aplicării
chestionarului, operatorul trebuie să noteze pe marginea fiecărui răspuns înregistrat de
altfel cât mai fidel cu putinţă, orice greşeală gramaticală a subiectului, comentariile
făcute pe marginea răspunsului etc. O posibilitate de a înregistra cât mai fidel
răspunsurile subiectului se constituie în mijloacele de înregistrare mecanică: benzi de
magnetofon, camere de luat vederi etc., dar reacţia oamenilor la aceste mijloace este
negativă, şi atunci se face din nou apel la o bună pregătire a operatorilor, eventual la
stenodactilografiere.
O mare importanţă o au pauzele de vorbire. În relaţiile verbale, inactivitatea şi
activitatea sunt egale ca importanţă.
În general, nu se aplică chestionare cu întrebări strict închise sau deschise. De
obicei, răspunsul este încadrat într-unul codificat.
Un aspect de cea mai mare importanţă îl reprezintă tipologia întrebărilor, precum
şi raporturile dintre întrebări în componenţa unui chestionar.
Să ne imaginăm următoarea situaţie:
 un operator aflat în faţa unui grup de deţinuţi;
 tema propusă spre cercetare este: Importanţa muncii în societate.
Pentru a se realiza un climat de încredere, se va porni de la întrebări închise,
introductive, de contact, de genul:
— „Credeţi că ar fi mai bine dacă tinereţea ar dura mai mult de jumătate din
viaţă?“
sau:
— „Credeţi că dacă am dispune de mai mult timp liber, ne-am ocupa mai mult
de sănătatea noastră?“
Aceste întrebări se referă la probleme care ne trec frecvent prin minte, fără ca ele
să beneficieze vreodată de o importanţă aparte, cu atât mai puţin nu vizează esenţa
chestionarului de faţă, pe care îl începem cu astfel de întrebări, pentru destindere,
încredere şi apoi pentru a trezi curiozitatea în ceea ce priveşte următoarele întrebări.
Nu este recomandat a se începe cu întrebări de identificare .
Vor urma obligatoriu întrebări de trecere- tampon, ce vor stabili cadrul de
referinţă, care preced apariţia unei noi grupe de întrebări.
Într-un chestionar nu avem de-a face cu o succesiune de stimuli izolaţi, ci cu o
înlănţuire de stimuli intercondiţionaţi. Acţiunea unuia dintre aceşti stimuli este
pregătită de acţiunea stimulului anterior. Această pregătire o realizează întrebările de
trecere.
În situaţia creată spre exemplificare, putem avea:
— „Ce înseamnă munca pentru dumneavoastră: necesitate, plăcere, obligaţie
sau pedeapsă?“
După care pot urma întrebări referitoare la semnificaţia fiecărui termen enumerat
mai sus, apoi despre alte activităţi ce ar putea întruni sufragiile de mai sus, ca de
exemplu:
— „Consideraţi munca o necesitate?“
Da Nu Nedecis

— „Consideraţi munca o plăcere?“

Da Nu Nedecis

49
Ibidem, p. 128

64
 — „Consideraţi munca o obligaţie?“
Da Nu Nedecis
— „Consideraţi munca o pedeapsă?“
Da Nu Nedecis
apoi:
— „Ce alte activităţi vă mai sunt necesare?“
materiale spirituale mixte
— „Ce alte acţiuni în afară de muncă mai întreprindeţi din plăcere?“
a) înainte de condamnare:
umanitare motivate material motivate spiritual
b) după depunerea în penitenciar:
motivate spiritual motivate material
— „Ce activităţi prestaţi din obligaţie?“
a) înainte de condamnare;
casnice: motivate financiar din alte motive
b) după depunerea în penitenciar:
regulamentare din alte motive
— „Ce fel de activităţi aţi suportat ca pedeapsă?“
fizice morale imorale

După caz, în momentul de faţă ar putea urma întrebări filtru, care vizează numai
opiniile unei anumite categorii din subiecţii chestionaţi, sau întrebări bifurcate pentru
separarea sensurilor pro şi contra din răspunsurile subiecţilor.
În funcţie de diferitele opinii exprimate, pot fi necesare explicaţii. Întrebarea „De
ce?“, cu toată imprecizia ce o caracterizează, este prezentă în mai toate chestionarele.
Exemplu:
— „De ce consideraţi că munca nu poate fi o plăcere?“
— „Pentru că nu-mi place să muncesc.“

În lucrul cu deţinuţii de o mare importanţă este controlul pe toate planurile. În

cazul prezentat, se impune o tentativă de control asupra atenţiei subiecţilor în ceea ce
priveşte activitatea momentană, cât şi asupra înţelegerii sensului întrebărilor. Deci,
chestionarul va cuprinde întrebări de control:
— „Credeţi că munca doar îl solicită fizic pe om, sau îl şi formează?“
da nu nu ştiu
Dacă îl şi formează, urmează:
— „În ce măsură munca poate contribui la formarea personalităţii?“
totală foarte mare mare mică nu ştiu
După cum am precizat anterior, este recomandat ca un chestionar să înceapă cu
întrebări introductive, de contact, sau de spart gheaţa. Aşadar, la început se vor evita
întrebările de identificare – factuale (clasificare), pentru ca acestea să încheie
chestionarul. Ele se referă la: sex, vârstă, nivel de şcolarizare etc.
Deoarece întrebările în cadrul unui chestionar nu se prezintă ca stimuli izolaţi ci,
aşa cum s-a mai subliniat, ele se află într-o continuă corelare, se raportează unele la
altele, se presupun sau se influenţează reciproc, s-a ajuns la stabilirea unor tehnici de
structurare a chestionarelor.
Astfel, când se trece de la aspectul general la cel particular, se utilizează tehnica
pâlniei (funnelling).
Exemplu:
— „Sunteţi de acord sau nu cu faptul că libertatea este o condiţie esenţială

65
 pentru realizarea unui om în viaţă?“
— „Dvs. sunteţi sigur că libertatea vă va aduce forţa de a realiza ceea ce v-aţi
dorit în viaţă?“

În lucrul cu grupul în care nivelul de şcolarizare este redus, va fi nevoie însă de

aplicarea unui set de întrebări structurat după tehnica pâlniei răsturnate (reversed
funnelling). Această tehnică cuprinde întrebări care vizează generalul, pornind de la
particular:
— „Cât de importantă este libertatea pentru dvs.?“
— „Care credeţi că este locul libertăţii în viaţa unui om?“

În cazul aplicării unui chestionar omnibuz, succesiunea temelor poate influenţa

răspunsurile. Se produce aşa – numitul efect de poziţie.
„La începutul chestionarului, întrebările vor fi cât se poate de interesante pentru
subiect, dar mai puţin importante pentru cercetător. La sfârşitul chestionarului,
dimpotrivă, întrebările interesante pentru cercetător sunt total lipsite de atracţie pentru
subiect: întrebările de identificare. Între extreme, la mijlocul chestionarului, vor fi
plasate, păstrându-se echilibrul psihologic, atât întrebări interesante, cât şi
neinteresante pentru subiect.“50
Un aspect aparte, poate mai puţin subliniat, se referă la designul chestionarelor.
Un formular tipărit pe o hârtie de calitate, folosirea anumitor caractere de litere,
chenarul, toate coroborate cu numărul de întrebări şi aranjarea în pagină a întrebărilor
şi soluţiilor, nu sunt indiferente nici pentru cercetător, dar nici pentru subiect. Chiar
dacă subiectul nu va intra în contact direct cu chestionarul, ci acesta îi va fi aplicat de
către operator, el tot îşi va arunca privirea pe tipizat, atât din curiozitate, cât şi din
interes. În funcţie de ceea ce va vedea, subiectul îşi va forma o impresie despre
seriozitatea cercetării. Tot aici este de reţinut un aspect la fel de important ca designul
chestionarului, şi anume: modul în care se prezintă cercetătorul. Vestimentaţia
operatorului, poziţia în timpul desfăşurării anchetei, tonul folosit, influenţează puternic
colaborarea operator-subiect.
Tot referitor la întrebări, indiferent de tehnica structurării, de tipul de chestionar,
trebuie să fie clare, simple, corecte gramatical şi cât mai scurte posibil.
Gradul de abstractizare a întrebărilor trebuie coordonat cu caracterul eterogen al
grupului focus de subiecţi cuprinşi în anchetă. Când se încearcă stabilirea unor
comparaţii între eşantioanele pe care s-a aplicat investigaţia, chestionarul trebuie să fie
adecvat subiecţilor cu cel mai scăzut nivel intelectual. Pe cât posibil, se va renunţa la
formulări pretenţioase, abstracte.
Alături de celelalte tehnici de colectare a informaţiilor se situează scalele.
Regulile de construire şi aplicare a chestionarului şi a interviului se regăsesc şi în
utilizarea scalelor în cercetarea socioumană. Scalele îmbracă forma concretă a
instrumentului de investigaţie: scalele propriu-zise.
Scala, ca instrument de măsurare, „se compune dintr-un set de propoziţii,
expresii simple sau simboluri, ce alcătuiesc un spaţiu liniar unidimensional gradat (un
continuum) de-a lungul căruia se distribuie elementele sale componente, în funcţie de
intensitatea pe care o exprimă“51.
În culegerea datelor de cercetare scala se prezintă sub formă de chestionar
standardizat cu ajutorul căruia se poate arăta grafic sau numeric poziţia relativă a unei
50
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed. Economică, Bucureşti,
2001, p. 230.
51
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 305.

66
 entităţi sociale pe un continuum, de la un maximum pozitiv la un zero sau la un
minimum negativ.
Selectarea itemilor pe baza cărora se construiește scala, necesită existența
anumitor criterii, ca:
- puterea de discriminare – atitudini diferite presupun răspunsuri diferite pentru
același item;
- acuitatea discriminării – itemii utilizați presupun claritate, decizie, hotărâre și
consecvență a subiecților care-și exprimă atitudinile față de obiectul supus analizei;
- discriminare pe întreaga scală – itemii trebuie să permită aceeași intensitate a
discriminării, aceeași acuitate, claritate, pe întreaga scală;
- numărul minim de itemi de pe scală pentru a asigura reliabilitatea acesteia - cu
cât numărul de itemi este mai mare, cu atât este mai mic riscul unei distorsiuni.
O notă aparte o constituie scalele sociometrice (arbitrare) ce desemnează
instrumente de măsurare a variabilelor sociale, construite ad-hoc.
- scala distanței sociale
Dintre acestea, scala distanţei sociale, cea mai veche scală de atitudine, promovată
de Emory S. Bogardus, (1882 – 1973), se referă la gradul de înţelegere şi afecţiune pe
care persoanele îl simt unele faţă de celelalte.
S. Chelcea a realizat o adaptare după Scala lui Bogardus, în Metodologia
cercetării sociologice, prin care se referă la atitudinea românilor faţă de principalele
grupuri etnice din România. Ne propunem în lucrarea „Criminalitatea feminină în
România...“52să aflăm cum se raportează unele la celelalte, deţinutele din penitenciarele
româneşti .
Limitele pentru care este criticat acest tip de scală se rezumă la:
-încalcă principiul intervalelor egale sau aparent egale pe scală: intensităţile atitudinii
exprimate de itemii folosiţi în construcţia scalei nu sunt egale;
-semnificaţia itemilor care sunt utilizați în alcătuirea scalei poate oscila în funcție de
individ.
- scala de tip Thurstone
Scalele de interval de tip Thurstone sunt scale care utilizează de regulă 11 itemi,
deci 11 intervale egale. Itemii reprezintă fiecare o anumită intensitate a unei atitudini
pe o scară de la extrem favorabil la extrem defavorabil.
Acest tip de scală necesită parcurgerea anumitor pași. În continuare se aplică
scala, rezultatul constând în stabilirea poziției eșantionului investigat pe scală.
-scala de tip Likert
Scalele sumative de tip Likert sunt alcătuite din itemi sau întrebări, de obicei de
la 1 la 5, care determină stabilirea unor judecăţi de valoare. Ca și scalele anterioare,
construirea celor de tip Likert presupun parcurgerea unor etape specifice:
1. selectarea unui număr de itemi în funcție de scală, aceștia având rol de
exprimare a opiniilor, care desigur, pot fi atât favorabile, cât și defavorabile;
2. însoțirea răspunsurilor prestabilite, de către numere: dezacord total – 1;
dezacord – 2; indecis (nici acord, nici dezacord) – 3; acord – 4; acord total – 5.
3. alegerea unui anumit eșantion, care să fie reprezentativ pentru scala în
funcțiune, alcătuit din subiecți care obligatoriu, vor exprima atitudinea față de fiecare
item al scalei.
4. analiza scalei se realizează calculând: scorul fiecărui item în parte, scorul
fiecărui subiect în parte, scorul întregului eșantion deci poziția pe scală a acestuia.

52
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția socială a femeii care
execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat, Univ. București, 2009.

67
 Descrieți ancheta sociologică și explicați cum poate fi aplicată în funcție
de tehnicile utilizate în cadrul ei.
Cum se realizează măsurarea în sociologie? Ce sunt scalele și cum
funcționează?

6.1.4.Experimentul
Ca valoare științifică, experimentul prezintă capacitatea de a verifica
ipotezele cauzale, cele care exprimă natura relației dintre două variabile implicate în
demersul cognitiv, ceea ce îl situează pe o treaptă superioară observației, care are
numai rol constatator.
În încercarea de a surprinde relația cauzală dintre două variabile, s-au impus în
timp trei metode:
1. metoda prezenţei – când sunt prezente ambele variante, poate exista
o relație de dependență cauzală; limita acestei metode constă în aceea că: dependența
poate să nu vizeze cele două variabile menționate, fiecare să fie efectul unor variabile
din afară; dacă există relația amintită, nu se poate stabili care variabilă e cauză
(independentă) și care este efect (dependentă), din cele două.
2. metoda absenţei – când lipsesc ambele variabile, s-ar putea să
lipsească oricare din cauza celeilalte, dar limitele metodei sunt identice cu cele de la
metoda prezenței.
3. metoda variaţiilor concomitente – în condițiile în care modificăndu-
se o variabilă se produc modificări și la cealaltă, se poate lua în considerație existența
unei relații cauzale între cele două variabile, prima fiind numită cauză, cea de-a doua,
efect. Variabila asupra căreia se acţionează în direcţia modificării ei poartă numele de
variabilă independentă, iar variabila care se modifică în urma acestei acţiuni poartă
numele de variabilă dependentă.
Particularităţile specifice experimentului în științele socio-umane sunt:
1. Natura obiectului de studiu: societatea prin indivizii umani, care
conştientizând situaţia experimentală devin subiectivi și astfel se poate ajunge la erori.
2. Controlul asupra variabilelor poate fi suficient de slab, datorită
complexității naturii domeniului studiat, astfel încât să nu poată fi izolată suficient
variabila dependentă, supusă acțiunii, ceea ce, conduce din nou la erori.
3. Gradul ridicat de variabilitate a vieții sociale permite la scară redusă
generalizarea și deci teoretizarea unui experiment.
4. Orice experiment în științele socio-umane este limitat drastic de
considerente de ordin etic, deontologic, științific, umanist, etc.
Ca tipuri de experimente53, cele mai utilizate sunt:
1. Experimentul natural sau necontrolat, care constă în observarea şi analiza
comparativă de către cercetător a unei situaţii existente înainte şi după producerea unui
eveniment natural sau social. În acest caz, diferenţele constatate între cele două situaţii
pot fi considerate ca efectul evenimentului produs, al factorilor naturali sau sociali care
au intervenit.
2. Experimentul de laborator, care constă în crearea unei situaţii oarecum
artificiale, în care cercetătorul manipulează anumiţi factori (variabile independente) şi
măsoară efectul acestei manipulări asupra altor factori (variabile dependente),
53
schimbările produse la nivelul acestora, încercându-se menţinerea relativ constantă a
Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Bucureşti,
Ed.Economică, 2004, p. 232.

68

Arătaţi ce este experimentul şi în ce constau valoarea şi limitele

Să ne reamintim...
 metodele principale ale cercetarii sociologice
 tehnici utilizate in cercetarea sociologica

6.2. Rezumat
Definirea universului unei cercetări înseamnă delimitarea populaţiei căreia îi este
specific fenomenul studiat la un moment dat, evidenţierea caracteristicilor specifice
fenomenului sau domeniului supus investigaţiei. Stabilirea acestor caracteristici,
analiza lor, categorizarea, conduc la elaborarea eşantioanelor.
Un lucru important este acela că descoperirea întâmplătoare a unor elemente
diferite de realitatea cunoscută, nu este neapărat valoroasă în atingerea obiectivelor;
ele au valoare ştiinţifică numai după ce se va demonstra consensul cu informaţiile deja
existente. Deci, nu tot ceea ce se va descoperi întâmplător şi pare deosebit este valoros,
dar nu trebuie nici neglijat.
Ca specific, demersul cognitiv poate fi aplicat în formă standard, sau dacă este
necesar sub formă specifică, atunci când tema propusă sau domeniul supus analizei
reclamă acest lucru. Referitor la cercetarea standard, se procedează la informarea
livrescă, deci teoretică, după care se continuă cu metode empirice de cunoaştere, între
acestea neexistând o delimitare la un moment dat, deoarece ele se combină de câte ori
este nevoie (principiul triangulării).

6.3. Test de evaluare a cunoştinţelor

3. Realizați unDescrieți
model de anchetă
metoda pe bază șidearătați
monografică interviu
în ce constă importanța ei în
4. Puncte tari șisocietate.
puncte slabe în aplicarea chestionarului
5. Care este
Limitele realizării specificul analizei
experimentului înde conținut
viața și a celei calitative a
socială
6. documentelor?
Monografia unui lacaș de cult

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Prin ce se caracterizează observația?
Care sunt principalele tipuri de anchetă socială? Prin ce se diferențieză unele de
altele?
Care este specificul interviului?
Care sunt tipurile de întrebări utilizate în chestionarul sociologic?
Care sunt dezavantajele aplicării chestionarului?
Ce sunt scalele? Cum se aplică măsurarea scalară?
Descrieți principalele tipuri de experiment sociologic.
În ce constă metoda monografică?

69
 6.4. Bibliografie
D. Gusti, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Insitutul de Ştiinţe Sociale al
României, București, 1940
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Nilă Stratone Mirela, Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și reinserția
socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză de doctorat,
Univ. București, 2009.
P. Iluţ, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001

Unitatea de învăţare 7. Societate și comunicare

Cuprins
7.1. Etape ale comunicării în evoluția societății umane
7.1.1. Spațiile comunicaționale
7.2. Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană
7.2.1. Caracteristicile vieții cotidiene
7.2.2. Comunicarea non-verbală
7.2.3. Regulile sociale și vorbirea
7.2.4. Relația dintre față, corp și vorbire
7.2.5. Spațiu și timp în interacțiune
7.2.6. Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric
7.2.7. Teorii despre mediile de informare
7.3. Rezumat
7.4. Test de evaluare/autoevaluare
7.5. Bibliografie

70
 Introducere
Legătura inseparabilă dintre societatea umană și comunicarea socială reprezintă
condiția fundamentală a progresului istoric al umanității. Comunicarea este
metainstituția de care depind toate celelalte instituții sociale, iar societatea asigură
transmiterea întregului patrimoniu comunicațional.
Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe
glob care nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult
rămase în urma procesului tehnologizării.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Înţelegerea specificului procesului de comunicare umană în evoluția societății
 Cunoaşterea modurilor de comunicare și a efectelor sociale ale acestora
 Înţelegerea conținutului semantic al mesajelor transmise prin diferitele tipuri de
comunicare
 Cunoaşterea specificului mediilor de informare
 Cunoașterea aspectelor esențiale ale celor mai importante teorii ale comunicării

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

7.1. Etape ale comunicării în evoluția societății umane

Legătura inseparabilă dintre societatea umană și comunicarea socială reprezintă

condiția fundamentală a progresului istoric al umanității. Comunicarea este
metainstituția54 de care depind toate celelalte instituții sociale, iar societatea asigură
transmiterea întregului patrimoniu comunicațional.
Faptul că în prezent comunicarea socială nu mai prezintă limite spațio-
temporal-semiotice se datorează dezvoltării comunicării umane, proces structurat în
mai multe etape, fiecare cu “consecințe profunde asupra vieții individuale și
collective„55:
- epoca semnelor și semnalelor se referă la ființele preumane, care comunicau
probabil mai complex decât primatele de azi și mai simplu decât cele umane;
54
J. Habermas, apud Ionescu, Ion, Stan, Dumitru, Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 1997, p.233.
55
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iași, 1999, p.17.

71
 comunicarea cuprindea sunete (mârâituri, mormăieli, imitări ale limbajului animal,
țipete), expresii faciale, etc., toate laolaltă alcătuind reguli recunoscute în comun, ca
semnificație și interpretare; instinctele și apoi învățarea, prin repetare, au condos la
alcătuirea de sisteme comune de semne și semnale, în cadrul grupurilor sau familiilor;
mesajele folosite erau simple, datorită capacităților mentale de gândire, abstractizare,
sintetizare și conceptualizare, limitate, ceea ce nu asigura premisele unei dezvoltări
culturale complexe; memoria fiind de scurtă durată, nu exista posibilitatea de a
transmite mesaje lungi, semnificative, ci doar din cele scurte, brute.
- epoca vorbirii și a limbajului este posibil să fi început cu 35000 - 40000 de
ani în urmă, pe vremea oamenilor de Cro-Magnon ale căror picturi au fost considerate
ca încercări de stocare a informației; limbajul s-a amplificat și diversificat, a ajutat
oamenii să comunice mai eficient, să desfășoare activități în comun, ca vânatul,
pescuitul, etc., să înfrunte în comun primejdii; totodată, a apărut conceptualizarea,
sintetizarea, analiza și clasificarea informațiilor, desigur la un nivel primar; a crescut
lungimea și durata mesajelor, precum și complexitatea lor; apar ocupațiile în comun,
ca agricultura, creșterea animalelor, formarea comunităților umane, prin stabilirea
oamenilor în locuri stabile; vocabularul, în perfecționare și limbajul în expansiune, au
condus la evoluția condiției umane; dobândirea abilității de a vorbi a durat mai multe
mii de ani.
- epoca scrisului ilustrează evoluția de la reprezentări pictografice la sisteme
fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene stilizate, la
folosirea literelor simple, pentru a sugera anumite sunete specifice. După cum arată C.
Hariuc în Sociologia comunicării56, primul pas în dezvoltarea scrisului se face odată cu
standardizarea semnificațiilor imaginilor devenită necesară pentru satisfacerea unor
nevoi legate de:
- înregistrări de hotare și proprietăți
- schimburi comerciale;
- creșterea și scăderea apelor râurilor;
- mișcarea corpurilor cerești.
Astfel de însemnări, inscripții, pun bazele sistemului pictografic în care
simbolul reprezintă o idée, un concept. Nu oricine putea apela la aceste pictograme
convenționalizate, ele fiind accesibile doar specialiștilor57.
-scrierea fonetică – sumerienii au realizat scrierea cuneiformă, care a înlăturat
necesitatea desenării imaginilor obiectelor. Tot ei au pus bazele reprezentării silabelor
identice prin semne identice, ceea ce a condus la prima etapă a scrierii fonetice,
deosebit de importantă în evoluția comunicării umane. Acestei etape i-a urmat după
aproape o mie de ani scrierea alfabetică, una dintre cele mai de seamă realizări din
istoria omenirii. Alfabetul a fost eficientizat de greci, prin standardizare și simplificare,
iar după ei, au intervenit romanii, care au îmbunătățit forma alfabetului care este în uz
în prezent.
- suporturi pentru scris – cu ocazia apariției scrisului, a apărut nevoia
suportului pe care omul poate scrie. Acest suport a evoluat și el în timp, de la piatră și
tăblițe, la papirus și în prezent, hârtie. Scrisul și mijloacele portabile au avut un impact
deosebit de mare: memorarea patrimoniului cultural al popoarelor, comunicarea la
distanță, apariția bibliotecilor, consemnarea diferitelor doctrine, scripturi și învățături
religioase, pe care omenirea a pus bază din cele mai vechi timpuri, precum și apariția
scolilor în care oamenii învățau să scrie.
- epoca tiparului - tiparul a fost inventat de către Gutenberg. Tipăritul a adus o
56
Constantin Hariuc, Sociologia comunicării, op. cit.
57
Stefan Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p.17.

72
 serie întreagă de avantaje, ca difuzarea mai amplă și rapidă a informațiilor, care a
condus la răspândirea educației în primul rand prin apariția cărții, a ziarului și a
accesului la acestea, pe baza alfabetizării, a unui număr tot mai mare de persoane;
publicațiile determină creșterea gradului de atașament social, prin extinderea rețelelor
sociale, datorită relaționării din ce în ce mai strânse între indivizii care reușeau să-și
transmită mai mult și mai iute, pe calea tiparului, sentimente, păreri, idei, etc.
- epoca mijloacelor comunicării de masă – de la apariția comunicării până în
prezent, se poate constata manifestarea unor successive revoluții în comunicare: de la
sistemul pictografic la fotografie, apoi la telegraf care a condus la apariția și
dezvoltarea mass-media electronice, urmat în 1895 de cinematograf, în 1896 de radiou,
iar după 1900 televiziunea și televiziunea prin cablu (după 1970). După 1980 apar
sistemele multimedia, apoi internetul, ca sistem informațional global.
Comunicarea de masă a determinat o mai mare apropiere a oamenilor atât de
cei aflați la distanțe uneori imposibil de atins, cât și o dependență ce tinde să devină
vitală sub toate aspectele: depindem de comunicarea on-line, de bagajul informațional
existent pe internet, de integrarea în spațiul virtual.

7.1.1. Spațiile comunicaționale

Spațiile comunicaționale sunt considerate de Daniel Bougnoux58 ca sfere
virtuale, care suportă influențe reciproce.
Primul spațiu comunicațional este considerat a fi cel natural, în cadrul acestuia
manifestându-se comunicarea animală și expresia comportamentală. După acest prim
spațiu comunicațional, urmează sfera domesticului, casa, spațiu în același timp închis
și deschis, în care pătrund terminalele din exterior: telefon, fax, e-mail, messenger,
televizor, cutie poștală. Sfera didactică, pedagogică, are la rândul său un rol puternic în
comunicare, prin elemental școală, prezentat ca liant între sfera domestică și spațiul
public. La rândul său, spațiul public este caracterizat de colectivitate, spațiu urban cu
străzi, instituții, activități culturale, către care se îndreaptă indivizii preluați din sfera
pedagogică.
Cel mai nou, mai larg, mai complex și totodată complet spațiu este reprezentat
de sfera modială, numit sat planetar. El mai poartă numele de globalizare și cuprinde
toate celelalte spații comunicaționale.
Globalizarea este definită ca extensie la nivel planetar a culturii de masă.

7.2. Raportul dintre interacțiunea socială și viața cotidiană

7.2.1. Caracteristicile vieții cotidiene

Interacţiunea socială reprezintă procesul social permanent şi complex prin care
relaţionăm cu cei din jurul nostru.
Rutina zilnică ne apare ca nesemnificativă, ea fiind creatoare de seturi precise
58
Daniel Bougnoux este profesor de filosofie si de stiintele comunicarii la Universitatea Grenoble III - Stendhal.
Este autorul lucrarilor Sciences de l'information et de la comunication, Larousse, Paris, 1993, La comunication
contre l'information, Hachette, Paris, 1995, Vices et vertus des cherches, l'autoreference en poetique et
pragmatique, La Decouverte, Paris, 1989

73
 de obiceiuri. Intervenţiile în rutina zilnică conduc, inevitabil, la stabilirea altor seturi de
obiceiuri. Toate acestea sunt realizabile datorită imitaţiei. Programul zilnic, cu toate
activităţile incluse, devine obişnuinţă şi, prin repetare, capătă aspect de rutină. Aceasta
pentru zilele obişnuite.
În zilele de odihnă, de exemplu, există diferenţe, dar ne comportăm
aproximativ identic de la un week-end la altul.
Dacă intervine o schimbare majoră, cum ar fi schimbarea domiciliului sau a
locului de muncă, programul zilnic se va schimba, dar nu în fiecare zi, ci o singură
dată, după care vom începe a urma noul program, ne vom forma un nou traseu de la
domiciliu la locul de muncă, ne vom stabili propriile repere temporale, care vor trebui
urmate zilnic, prin repetare, formându-se, astfel, un nou set de obiceiuri, care vor intra
în rutina zilnică.
În al doilea rând, studierea interacţiunii sociale din viaţa cotidiană face lumină
asupra sistemelor sociale şi instituţiilor. Toate sistemele sociale la scară mare, depind
de schemele de interacţiune socială, în care ne implicăm zilnic59.
Multitudinea de contacte directe, pasagere şi impersonale, care fiinţează pe
moment între indivizi necunoscuţi, datorită proximităţii spaţiale şi întâmplătoare, se
constituie în formă a neatenţiei civile. Aceasta este una dintre caracteristicile vieţii
cotidiene citadine.

7.2.2. Comunicarea non-verbală

În cadrul interacţiunii sociale se manifestă numeroase forme de comunicare
non-verbală, denumită şi limbajul trupului.
Mimica este expresia facială a emoţiei şi constituie unul dintre principalele
chestiuni asupra cărora s-au iscat discuţii în ceea ce priveşte comunicarea non-verbală.
Expresiile faciale, gesturile şi poziţiile trupului sunt folosite în mod continuu
pentru a completa exprimări formulate prin cuvinte, dar şi pentru a transmite mesaje
complete fără a se apela la comunicarea verbală.
Pe de o parte, limbajul trupului poate accentua ceea ce transmitem prin viu grai,
iar pe de altă parte poate induce în eroare, între expresia facială şi ceea ce vrem să
transmitem putând apărea inadvertenţe, în sensul că faţa exprimă altceva decât ceea ce
spunem, sau ceea ce vrem să se înţeleagă. Acest lucru se poate realiza atât conştient,
cât şi inconştient.
O însemnătate aparte o are durata unei expresii faciale, timpul scurt de câteva
secunde putând transmite cu totul altceva decât un timp mai lung care uneori conduce
către efecte contrare.
În contextul interacţiunii sociale cotidiene, termenul „faţă“ se referă în special
la aspectul exterior individului, pe care acesta îl afişează în societate. Mimica feţei,
poziţia corpului, ţinuta, gesturile cu care individul iese în public sunt mai mult ţinute
sub control, deoarece situaţia îmbracă un aspect formal.
Tactul şi diplomaţia sunt două instrumente de comportament şi comunicare
absolut necesare în viaţa publică. Efectul produs de fiecare dintre aceste două
instrumente poate fi unul uriaş pozitiv sau negativ pentru viaţa socială a indivizilor.
Persoanele publice, cele din faţa camerei de filmat, cele aflate în faţa unui
public, chiar şi pe stradă, necesită abordarea unei măşti, masca socială, pentru a nu-şi
arăta defectele, adevărata faţă, pentru a nu fi vulnerabili etc.
În cazul în care suntem în interacțiune cu ceilalți, noi oamenii dispunem de
abilitatea autocontrolului atât în ceea ce privește expresia facială cât și pozișia trupului.

59
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p. 82.

74
 7.2.3. Regulile sociale și vorbirea
Vorbirea, prin conversaţii informale, stă la baza interacţiunii umane. Studiul
conversaţiilor a condus la întemeierea etnometodologiei (Garfinkel, 1984).
„Etnometodologia reprezintă studiul etnometodelor – metodele populare sau
neprofesionale – pe care oamenii le folosesc pentru a înţelege ce anume fac ceilalţi şi
îndeosebi ce anume spun“.60
După cum s-a constatat, în majoritatea cazurilor este necesar a cunoaşte
contextul social în care se desfăşoară o activitate, ceea ce nu este exprimat în cuvinte,
pentru a înţelege mesajul transmis prin cuvinte.

- Înțelegeri împărtășite
Discuţiile pe care le purtăm zilnic sub formă de convorbiri presupun înţelegeri
împărtăşite. Acest fapt este condiţionat, aşa cum am stabilit anterior, de cunoaşterea
contextului social în cadrul căruia se desfăşoară acţiunea, deoarece o anumită întrebare,
cât se poate de banală, necesită un anumit răspuns, determinat tocmai de cunoaşterea
contextului social amintit.

- Conversație formală/neformală
Aparent, nu observăm în conversaţiile cotidiene cât de întrerupte, ezitante şi
lipsite de corectitudine gramaticală sunt acestea.
Conversaţia zilnică, neformală, se prezintă diferit de cea formală pe care o
găsim tipărită în cărţi, deoarece în actul social al conversaţiei zilnice, aceasta este
completată cu gesturi, mimică, zgomote etc. care sunt percepute direct, comparativ cu
tiparul, care trebuie să descrie în cuvinte aşezate perfect gramatical orice informaţie
comunicativă.
O aparentă neatenţie civilă, manifestată în situaţiile mai puţin oficiale apare şi
în conversaţie. Dar ea este atenuată de celelalte forme de comunicare, forme care
exprimă cu o intensitate mult mai mare conţinutul mesajului decât vorbirea, oricât de
corectă.

- Vigilența controlată
Strigătele de răspuns sunt forme specifice de exprimare. Ele nu reprezintă
vorbirea, dar aparţin sunetelor: exclamaţii, mormăieli etc. Irving Goffman le-a denumit
„strigăte de răspuns“.
Aceste strigăte de răspuns nu sunt reacţii involuntare. Fiecare strigăt de răspuns
are rolul de a conferi actului comportamental declanşator dimensiunea, intensitatea şi
importanţa cuvenită.
Strigătele de răspuns sunt adresate aparent indirect anturajului social de
moment. Aceasta demonstrează că exclamaţiile ce se constituie sub formă de strigăte
de răspuns fac parte din abiliatea noastră de a gestiona propria viață socială.

- Vorbirea spontană/citită și greșelile de vorbire

Primul cercetător care a analizat greşelile de vorbire este S. Freud. El a ajuns la
concluzia că „greşelile de vorbire, inclusiv cuvintele pronunţate greşit sau întrebuinţate
greşit sau bâlbâielile nu sunt niciodată întâmplătoare. Ele sunt motivate conştient de
senzaţii care sunt reprimate de conştient sau pe care încercăm în mod conştient, dar
lipsit de succes să le reprimăm. Deseori, aceste senzaţii implică asocieri sexuale“61.
Uneori, greşelile de vorbire pot fi luate drept glume. La fel şi folosirea
60
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967, p. 32.
61
Ibidem, p. 88.

75
nepotrivită, în mod conştient, a cuvintelor cu mai multe înţelesuri.
Un aspect deosebit în analiza greşelilor de vorbire îl constituie comparaţia
dintre discursurile sau convorbirile scrise şi cele orale, directe.
Primele sunt mai uşor acceptate de către public, celelalte sunt condamnate,
deoarece din partea unei comunicări scrise se aşteaptă mai multă perfecţiune.
De asemenea, persoanele publice, care în general citesc discursurile sunt mai
aspru criticate în cazul greşelilor de vorbire.

7.2.4. Relația dintre față, corp și vorbire

- Interacțiuni focalizate/nefocalizate
Întâlnirile sunt interacţiuni focalizate. Interacţiunile focalizate, deseori divizate
în întâlniri distincte, au loc atunci când indivizii care se întâlnesc iau parte reciproc la
ceea ce spun sau ce fac.
Un alt gen de interacţiuni sunt cele nefocalizate, atunci când indivizii îşi
conştientizează, reciproc, prezenţa, în cazul unor întruniri, când nu discută direct unii
cu alţii. Ex: mulţimea de la o adunare, de la o petrecere, sau publicul aflat în sală la o
piesă de teatru.
Întâlnirile presupun o anumită deschidere, în sensul că indivizii oferă
informaţie către ceilalţi, în vederea producerii unei impresii, al cărui efect îl aşteaptă.
Aceasta se realizează în primul rând prin expresii date, adică expresii faciale şi cuvinte,
pentru a produce impresie, iar în al doilea rând prin expresii emise, prin care indivizii
controlează impresia produsă, exactitatea acesteia.
- Pauzele cotidiene
Pe parcursul unei zile, indivizii desfăşoară diferite activităţi care presupun
întâlniri distincte focalizate, sau nefocalizate.
Având în vedere specificul fiecărei activităţi, este necesară existenţa unor
markeri, sau după Goffman „paranteze“, pentru a delimita sau a distinge fiecare
segment de interacţiune de celelalte, sau de interacţiunea nefocalizată, care de obicei se
constituie ca şi cadru de desfăşurare al celei focalizate. De ex: clopoţelul care anunţă
sfârşitul unei ore de curs, constituie un marker, o paranteză, el delimitând ora de curs
de alta, prin inserarea unei pauze.

- Administrarea impresiei
Managementul impresiei este puternic legat de conceptul de rol social.
În funcţie de statusul pe care-l ocupăm în ierarhia socială, avem de interpretat
un rol, care este determinant pentru modul în care acţionăm.
Pentru a-şi administra cât mai avantajos impresia, indivizii adoptă modelul
dramaturgic, în sensul că viaţa socială este imaginea vieţii interpretată de actorii
sociali, pe o scenă.
Este ceea ce deseori numim scena vieţii.
Prin intermediul diferitelor forme de management al impresiei, indivizii caută
să-şi atingă diverse scopuri, determinându-i pe ceilalţi să le răspundă într-un mod
avantajos.
Impresia produsă asupra celorlalţi, este de multe ori manageriată în vederea
manipulării acestora, uneori în scopul mascării realităţii care poate depuncta individul.

- Formal/neformal în viața socială

Referitor la viaţa socială, sociologii au considerat că o mare parte a ei este
împărţită între regiunea „din faţă“ şi regiunea „din spate“.
Regiunea „din faţă“ cuprinde toate acele situaţii în care individul se află pe

76
 scena vieţii publice, ceea ce presupune o anumită atitudine, comportament, imagine şi
prestaţie.
Aici totul se desfăşoară la nivel formal, oficial sau protocolar, în funcţie de
împrejurări.
Regiunea „din spate“ este zona de culise, zona în care individul se pregăteşte
pentru a ieşi „în faţă“.
Aici el îşi desfăşoară tot arsenalul de care dispune, pentru a-l restructura sau
reorganiza, după îi impune rolul. Tot în regiunea „din spate“, individul se relaxează,
devine neformal, recurgând la ceea ce există în sinea lui sub denumirea de „om de
rând“.
În mod special, imaginea din faţă include printre altele şi rolul de a ascunde
imaginea reală a individului. Acest lucru uneori este imposibil, pentru realizarea lui
fiind necesară existenţa unui puternic autocontrol, ori, există situaţii în care adevărul
despre individ transpare dincolo de imaginea publică pe care el şi-a construit-o.
Regiunea „din faţă“ oferă o imagine ce rezultă din activitatea individului
desfăşurată în regiunea „din spate“.

- Zonele spațiului personal

Pentru a putea delimita spaţiul personal, este necesar a fi abordate diferenţele
culturale. După cum se ştie, occidentalii sunt indivizi mai distanţi decât orientalii,
aşadar distanţa dintre ei este de obicei mai mare, o apropiere în stil oriental părând
ciudată şi conducând la suspiciuni.
În concepţia lui E.T. Hall există patru zone de spaţiu personal62:
 distanţa intimă, până la jumătate de metru, este rezervată unui
număr redus de contacte sociale; doar cei implicaţi în relaţii permiţând
atingerea corpului precum iubiţii sau părinţii şi copiii, operează în această
zonă de spaţiu privat.
 distanţa personală, de la 0,50 m la 1,20 m, este spaţiul normal
pentru întâlniri cu prietenii şi cunoştinţele apropiate.
 distanţa socială, de la 1,20 m la 3,50 m, este de obicei zona
pentru împrejurări formale precum interviurile.
 distanţa publică, peste 3,50 m, care se menţine de obicei între
individ şi public.
Zonele cele mai aglomerate sau încărcate sunt, de obicei, cele de distanţă
intimă şi personală. Încălcarea acestor zone fără permisiunea „proprietarului“, poate
declanşa o reacţie mai mult sau mai puţin agresivă, în încercarea acestuia de a-şi
revendica spaţiul personal sau intim.
Spaţiul se mai deosebeşte şi după caracteristici biologice, fizice şi psihice.

7.2.5. Spațiu și timp în interacțiune

Printre factorii care influenţează interacţiunile dintre oameni se numără şi
convergenţa timp-spaţiu.
În vederea realizării planificării activităţii zilnice umane, a stabilirii şi
înfăptuirii întâlnirilor, este necesară împărţirea duratei unei zile în spaţii temporale bine
definite, specifice şi caracterizate de anumite activităţi. Parcurgând pe zone temporale
durata unei zile, parcurgem şi spaţiul, deoarece activităţile umane se desfăşoară nu
numai temporal, ci şi dimensional. Regionalizarea vieţii sociale se referă la modul în
care este împărţită în zone de timp şi spaţiu viaţa socială, în funcţie de regiunile „din

62
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966, p. 75.

77
 faţă“ şi „din spate“ ale acesteia.

- Măsurarea timpului
Măsurarea timpului are o deosebită însemnătate din punct de vedere sociologic,
deoarece ora standardizată se constituie ca un nucleu al desfăşurării activităţilor
umane, atât a celor ce privesc viaţa individuală cât şi a celor ce privesc viaţa colectivă.
Satul global informaţional nu ar putea exista în afara unei corelări temporale, întâlnirile
nu ar mai avea loc etc.

7.2.6. Viața cotidiană sub aspect cultural și istoric

Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe
glob care nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult
rămase în urma procesului tehnologizării.
Dar, studiind comportamentul zilnic al indivizilor din societăţile dezvoltate, s-a
constatat că aceştia, deşi utilizează frecvent posibilităţile oferite de tehnologia cea mai
avansată, nu le folosesc în permanenţă, alegând în unele situaţii să recurgă la întâlniri
de tipul face- to- face, cu preţul unor eforturi fizice deosebite: întâlnirile de afaceri, de
exemplu, determină indivizii să călătorească pe distanţe mari, în condiţiile în care totul
s-ar putea comunica prin telefon, fax, bancă etc.
Nevoia indivizilor de a se întâlni în situaţii de co-prezenţă a fost exprimată în
forma de constrângere a proximităţii.

- Behaviorismul de la micro la macrosocial

Comportamentul cotidian, manifestările acestuia în situaţii de interacţiune de
tip faţă-în-faţă, a fost studiat sub denumirea de microsociologie. Interacţiunea de tip
faţă-în-faţă este considerată ca bază principală a tuturor formelor de organizare socială.
Studiile microsociale sunt esenţiale în studiul schemelor instituţionale de ansamblu.
„Macrosociologia este analiza sistemelor sociale la scară mare, ca sistemul
politic sau ordinea economică. Totodată, ea include analize ale proceselor de
schimbare pe termen lung, cum ar fi dezvoltarea industrială“63.
Analiza macrosocială este indispensabilă în ceea ce priveşte studiul mediului
instituţional şi al vieţii cotidiene.
Cele două tipuri de analize, micro şi macro se află într-o permanentă
interacţiune, ele determinându-se reciproc.

7.2.7. Teorii despre mediile de informare

- Teoria lui Harold Innis (1950)

Innis a susţinut că între medii diferite de informare şi organizarea formelor

contrastante ale societăţii se manifestă o influenţă directă. În teoria lui, a pornit de la
ideea continuităţii în timp îndelungat a anumitor medii de informare. Dar un mare
impediment constă în faptul că aceste medii de informare sunt greu sau imposibil de
transportat prin spaţiu. De aceea, el a subliniat că societăţile care depind de o astfel de
63
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p.98.

78
 formă de comunicare nu au posibilitatea de a deveni foarte cunoscute. Ca exemplu,
civilizaţia antică a cărei formă de comunicare a constituit-o săparea hieroglifelor în
piatră, s-a făcut foarte greu şi puţin cunoscută, tocmai datorită acestei forme greoaie de
comunicare, prin care mesajele s-au transmis dificil în locuri îndepărtate atât în timp
cât şi în spaţiu.
Prin comparaţie, Innis apelează la mijlocul de comunicare folosit de romani,
care le-a permis controlul asupra regiunilor îndepărtate pe care le stăpâneau, prin
scrierea mesajelor pe papirus, mesajele devenind uşor transportabile.

- Teoria lui Marshall McLuhan (1964)

Mc Luhan a avansat ideea conform căreia mediul reprezintă mesajul.
El a subliniat că acelaşi mesaj poate avea efecte foarte diferite asupra societăţii,
precum şi asupra membrilor săi, în funcţie de mijloacele de comunicare ce asigură
transmisia. După părerea lui, „ceea ce are importanţă nu mai este conţinutul mesajului,
ci modul în care el este transmis şi, mai mult decât atât, mijloacele de comunicare
folosite pentru a-l transmite“64.
Mc Luhan clasifică mijloace de comunicare în calde şi reci. Conform teoriei lui,
„aceasta este legea tuturor mijloacelor de comunicare: cu cât o tehnică de difuzare
colectivă este mai bogată în informaţii, cu atât mai puţin va solicita participarea
receptorului. În acest caz, este vorba de un mijloc cald. În schimb, când tehnica folosită
este săracă în informaţii, ea solicită intens concursul sau participarea destinatarului
mesajului: atunci ea este calificată drept rece“65.
Tot McLuhan este cel care apreciază că mediile electronice creează satul global
informaţional unde aceeaşi informaţie este accesibilă tuturor indivizilor de
pretutindeni, fără nici o deosebire, în acelaşi timp. Această idee este contrazisă de
părerea conform căreia egalitatea în ceea ce priveşte primirea şi trimiterea de
informaţie nu există.
Atât Harold Innis cât şi Marshall McLuhan au susţinut prin intermediul
cercetărilor chiar dacă acestea au prezentat diferenţe, ideea conform căreia media
influenţează societatea în mai mare măsură prin modalităţile de comunicare şi într-o
mai mică măsură prin conţinutul actului comunicaţional.

- Jurgen Habermas: sfera publică

Reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, care a realizat o analiză şi o critică a

industriei culturii care diminua mult capacitatea creatoare, critică şi independentă a
indivizilor în ceea ce priveşte opţiunea culturală, Habermas a preluat ideea de bază,
focalizând sistemul său pe dezvoltarea mediilor de informare de la începutul sec. al
XVIII-lea până în momentul actual, cu accent pe formarea şi apoi prăbuşirea sferei
publice.
„Sfera publică reprezintă o zonă de dezbatere publică în care pot fi discutate
probleme de interes general şi se pot forma opinii“66.
Habermas explică modul în care s-a dezvoltat sfera publică: în saloanele şi
cafenelele din marile oraşe europene, unde oamenii se întâlneau şi discutau, dezbăteau,

64
F. Balle, Medias et societe, Ed. Montchrestien, Paris, 1990, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 621.
65
Idem.
66
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into a Category of
Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989, p. 214.

79
 analizau, ofereau soluţii privitor la problematica momentului respectiv.
Atunci au apărut foile volante care conţineau ştiri, ziare, reviste de scandal etc.
„Sfera publică – cel puţin în principiu – implică indivizi cu drepturi egale care se
întâlnesc, într-un for pentru dezbatere publică…“67
Dar ceea ce se întâmplă în sfera publică poate deveni prin manipulare un act
fals şi atunci opinia publică nu mai este formată la modul sincer, printr-o formă de
socializare prin cointeresare, ci prin manipulare sub formă de socializare prin
constrângere, prin control unilateral.
În concluzie, teoria lui Habermas are meritul de a fi evidenţiat rolul
determinant al mediilor de informare în crearea sferei publice dominată de opinie
publică şi de dezbatere publică.

- Baudrillard: teoria hiperrealității

Analist al mediilor de informare, Jean Baudrillard consideră că impactul

mediilor electronice este atât de puternic asupra vieţii sociale, încât în lipsa acestora
am fi puternic dezorientați în viața cotidiană.
Repetarea situaţiilor reale în diferite trepte spaţio-temporale ca de exemplu o
ştire de senzaţie care în primul rând fiinţează la locul faptei, apoi este transmisă prin
imagini televizate la nivel global, după care aceeaşi ştire este discutată, analizată în
casele oamenilor, apoi la nivel de conştiinţă individuală, fiind pe de altă parte preluată
de media scrisă şi audio, creează o nouă dimensiune a realităţii.
Baudrillard susţine că, „într-o epocă în care mass-media se află peste tot, se
creează o nouă realitate, de fapt o hiperrealitate compusă din conduita oamenilor şi
imagini ale mediilor de informare. Lumea hiperrealităţii este construită din simulacre
– imagini care îşi au originea în alte imagini şi din acest motiv nu se bazează pe o
realitate externă“68.
Cu alte cuvinte, după J.B. hiperrealitatea reprezintă imaginea de final, formată
din mai multe imagini, ce nu se află în contact direct cu realitatea externă imaginilor
propriu-zise, o dimensiune aflată în orice spaţiu şi în orice timp, dar diferită de spaţiul
şi timpul real, putând fi manipulată prin mecanismele gândirii.

- John Thompson: mediile de informare moderne

Criticându-i pe adepţii Şcolii de la Frankfurt, Thompson neagă aspectul

distructiv al influenţei media asupra capacităţilor creatoare ale indivizilor. El
abordează analiza mediilor de informare sub trei aspecte:
1. interacţiunea de tip faţă în faţă, existentă în context de co-prezenţă,
presupune existenţa unui nivel spaţio-temporal comun în ceea ce-i priveşte pe cei
implicaţi şi nu în ultimul rând dialog;
2. interacţiunea mediată, unde intră în scenă tehnologia mediatică – ziarele,
ceea ce presupune o extindere în timp şi spaţiu, posibilitatea ruperii de contextele reale,
este orientată către alte persoane decât cele implicate, presupune dialog şi tinde în mare
măsură către hiperrealitatea descrisă de Baudrillard;
3. cvasi- interacţiunea mediată, referitoare în deosebi la relaţiile sociale create
de mass-media, caracterizată de posibilitatea separării de contextele reale, precum şi
extindere spaţio-temporală, dar orientată către o mulţime eterogenă de receptori şi nu
în ultimul rând, presupunând monologul şi aproape confundându-se de această dată cu
67
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000, p. 411.
68
Ibidem, p. 412.

80
hiperrealitatea din teoria lui Baudrillard.
Contrar lui Baudrillard, Thompson consideră că cvasi-interacţiunea mediată nu
are capacitatea de dominare asupra primelor două. Din teoria lui se desprinde însă un
alt fapt real: mass-media se prezintă ca factor de dezechilibru în balanţa public-privat,
invadând spaţiul personal. Acest spaţiu personal pe care individul îl preţuieşte în mod
deosebit este bombardat permanent şi sistematic cu o informaţie fabricată care ajunge
la un moment dat chiar să-l definească. Este momentul în care noua identitate a
spaţiului privat o anihilează pe cea veche. Acest moment este markerul care desparte
individualul de general, în sensul că de acum înainte spaţiul privat se va disipa în cel
public, iar cel public îl va înghiţi pe cel privat. În concepţia lui Thompson,
cvasi-interacţiunea mediată este unidirecţionată, în comparaţie cu celelalte două tipuri
de interacţiune, care presupun schimb de informaţie bidirecţionat.

Să ne reamintim...
- etapele dezvoltării comunicării umane, specificul spațiilor comunicaționale, viața
cotidiană, comunicarea non-verbală.
7.3. Rezumat
Faptul că în prezent comunicarea socială nu mai prezintă limite spațio-
temporal-semiotice se datorează dezvoltării comunicării umane, proces structurat în
mai multe etape, fiecare cu consecințe profunde asupra vieții individuale și collective.
Spațiile comunicaționale sunt considerate de Daniel Bougnoux ca sfere
virtuale, care suportă influențe reciproce. Primul spațiu comunicațional este considerat
a fi cel natural, în cadrul acestuia manifestându-se comunicarea animală și expresia
comportamentală. După acest prim spațiu comunicațional, urmează sfera domesticului,
casa, spațiu în același timp închis și deschis, în care pătrund terminalele din exterior:
telefon, fax, e-mail, messenger, televizor, cutie poștală. Sfera didactică, pedagogică,
are la rândul său un rol puternic în comunicare, prin elemental școală, prezentat ca liant
între sfera domestică și spațiul public. La rândul său, spațiul public este caracterizat de
colectivitate, spațiu urban cu străzi, instituții, activități culturale, către care se îndreaptă
indivizii preluați din sfera pedagogică.
Cel mai nou, mai larg, mai complex și totodată complet spațiu este reprezentat
de sfera modială, numit sat planetar. El mai poartă numele de globalizare și cuprinde
toate celelalte spații comunicaționale. Globalizarea este definită ca extensie la nivel
planetar a culturii de masă.
Mecanismele de interacţiune socială nu sunt universale. Există populaţii pe
glob care nu sunt integrate satului global informaţional. Aceste populaţii sunt mult
rămase în urma procesului tehnologizării.

7.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Evoluția formelor de comunicare în istoria societății umane.
2. Influența rutinei zilnice asupra comportamentului social al indivizilor
3. Influența mediilor moderne de informare asupra vieții sociale

81
 Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Care sunt factorii sociali care au influențat evoluția procesului de comunicare?
Cum influențează mediile de comunicare procesul educațional al indivizilor?
Care sunt implicațiile comunicării non-verbale la nivelul interacțiunii sociale?
Care sunt meritele și limitele teoriilor reprezentative despre mediile de informare?

7.5. Bibliografie
A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Engl. Cliffs, NJ: Prentice-Hall, 1967
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Univ. A. I. Cuza, Iași, 1997
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into
a Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed.
Polirom, Iași, 1999
Neagu Udroiu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Ș. Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi, 2000
Tschentscher, F., Capelli, C, Geisert, H., Krainitzki, H., Schmitz, R.W. & Krings, M.
in Neanderthals and Modern Humans: Discussing the Transition, eds. Orschiedt, J.
& Weniger, G.C. (Neanderthal Museum, Mettmann, Germany), 2000
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966

Unitatea de învăţare 8. Societatea, de la schimbare socială la devianță și criminalitate

Cuprins
8.1. Schimbarea socială
8.2. Modernizarea socială
8.3. Decalajul cultural
8.4. Conflictul social, efect al argumentului forței
8.5. Devianța socială: caracteristici și forme
8.6. Delincvența ca formă de devianță penală
8.6.1. Criminalitatea, fenomen social/antisocial
8.6.2. Crima, instituție de bază a dreptului penal
8.7. Rezumat
8.8. Test de evaluare/autoevaluare
8.9. Teme de control
8.10. Bibliografie

Introducere
Schimbarea socială se desfăşoară ca proces permanent şi presupune evoluţia
societăţilor de la cele tradiţionale la cele moderne. Această evoluţie cuprinde
schimbarea ordinei sociale, a stilurilor de viaţă, a modului de organizare a societăţii.
Fiind perioadă de tranziţie apar obligatoriu noi probleme sociale în ceea ce priveşte
organizarea şi structura socială, cultura şi comportamentul.
Modernizarea socială presupune progres, ceea ce nu înseamnă rezultate exclusiv

82
 pozitive la nivel societal. Progresul societăţii determină amplificarea problemelor
societale, implicit transformări şi schimbări totale sau parţiale la nivel structural,
organizaţional şi comportamental.

Obiectivele unităţii de învăţare

 Obţinerea unor cunoştinţe de bază privind schimbarea socială, modernizarea,
decalajul cultural și devianța în societate
 Cunoaşterea specificului conflictului social
 Familiarizarea cu conceptele de crimă, criminalitate, devianță și delincvență
socială

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

8.1. Schimbarea socială

Încercarea de a analiza şi explica noţiunea de schimbare socială a condus la

abordarea sociologiei moderne sub aspectul genezei.
„Durkheim a considerat schimbarea socială ca fiind cauză principală a
generalizării anomiei în societate, iar Weber a apreciat schimbarea socială ca proces
care, generalizând raţionalizarea socială, însoţeşte inevitabil naşterea capitalismului ca
sistem“69.
Schimbarea socială se desfăşoară ca proces permanent şi presupune evoluţia
societăţilor de la cele tradiţionale la cele moderne. Această evoluţie cuprinde
schimbarea ordinei sociale, a stilurilor de viaţă, a modului de organizare a societăţii.
Fiind perioadă de tranziţie apar obligatoriu noi probleme sociale în ceea ce priveşte
organizarea şi structura socială, cultura şi comportamentul.
Noţiunea de schimbare socială îmbracă anumite caracteristici:
 procente diferite în ceea ce priveşte modificarea în fiecare domeniu al vieţii
sociale;
 transformarea elementelor esenţiale;
 evoluţie progresivă;
 schimbare bruscă sau violentă (revoluţii).
Prin schimbare socială poate fi explicată proprietatea unei anumite stări sociale
de a produce o diversitate de perturbații ce pot declanșa probleme sociale. Aceste
probleme sociale necesită soluții, care la rândul lor duc către configurarea unei noi

69
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 167.

83
 ambianțe sociale, proces regăsit în conceptul de schimbare socială.

8.2. Modernizarea socială

Conceptul de modernizare socială face referire la un proces complex şi
continuu în cadrul căruia societatea suportă schimbări predictibile în domeniul social.
Modernizarea socială presupune progres, ceea ce nu înseamnă rezultate exclusiv
pozitive la nivel societal. Progresul societăţii determină amplificarea problemelor
societale, implicit transformări şi schimbări totale sau parţiale la nivel structural,
organizaţional şi comportamental.
O altă caracteristică a modernizării sociale constă în faptul că viaţa socială
ajunge să se desfăşoare între doi poli: sărăcie şi bogăţie. Aşadar este vorba de o
amplificare a stratificării sociale. „Există stratificare din momentul în care există
diferenţiere, integrare, ierarhizare, inegalitate sau conflict între elementele constitutive
ale unui grup“70.
Ca trăsături71 specifice şi totodată generale ale procesului de modernizare socială,
avem:
 diversificarea culturală şi implicit afirmarea subculturilor;
 accentuarea şi formalizarea relaţiilor sociale;
 extinderea procesului de birocratizare;
 slăbirea formelor tradiţionale de autoritate;
 creşterea inegalităţii sociale;
 accentuarea fenomenelor de exploatare şi discriminare;
 amplificarea mobilităţii sociale etc.
Modernizarea socială a ajuns în prezent la stadiul societăţii postindustriale, pe
care Alvin Toffler o descrie ca fiind al treilea val al schimbării sociale în istoria
omenirii. O viziune mondială a acestei societăţi este descrisă de autor în lucrarea Al
treilea val72:
 relaţii – ne considerăm conectaţi şi avem nevoie să cooperăm;
 autoritate – începem să ne îndoim de autoritatea externă şi să recucerim
poziţia de autoritate personală, să luăm înapoi puterea;
 valori – se manifestă o preocupare crescândă faţă de echilibru şi puterea de
întreţinere;
 securitate – baza materială contestată;
 mod de cercetare – încorporează intuiţia şi procesele non-raţionale;
 luarea deciziilor – devenim conştienţi de intenţionalitate şi de nevoia acţiunii
intenţionate.

8.3. Decalajul cultural

În cadrul procesului de schimbare socială s-a putut observa de-a lungul timpului
o diferenţă între viteza de dezvoltare a segmentului material al vieţii sociale şi cea a
segmentului nonmaterial.
„Noţiunea de decalaj cultural (cultural lag) desemnează schimbările sociale
produse de geneza societăţii industriale moderne, în cadrul cărora, prin progresele
ştiinţei şi tehnologiei, cultura materială (civilizaţia care include diverse artefacte,
obiecte, instrumente, tehnici sau standarde utilizate pentru manipularea acestor

70
Mohamed Cherkaoui, Stratificarea, în Tratat de sociologie, coord. R. Boudon, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 111.
71
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 168.
72
Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993, p. 49.

84
 artefacte) se dezvoltă mult mai rapid decât cultura nonmaterială (instituţiile şi
mentalităţile)“73.
Rezultă că între elementele aceleiaşi culturi apar decalaje în ceea ce priveşte
schimbarea, deoarece unele se schimbă mai rapid decât altele. Decalajul cultural face
referire la schimbările care afectează echilibrul şi integrarea unei culturi. De exemplu,
schimbările caracteristice unor instituţii în ceea ce priveşte educaţia, religia etc., sunt
mai lente decât schimbările tehnologice şi ca atare nu reuşesc să se menţină la acelaşi
nivel. Este momentul culminant care determină decalajul la nivelul întregii culturi.
În condiţiile în care anumite instituţii şi mentalităţi rămân tributare unei ordini
sociale depăşite avem de-a face cu o sursă de anomie, din care izvorăsc probleme
sociale.

8.4. Conflictul social, efect al argumentului forței

În orice societate autoritatea care se bazează pe argumentul forţei devine sursă de
conflict social. Fiecare societate umană se caracterizează prin stratificare socială, acea
ierarhizare determinată de diferenţele existente între grupurile de indivizi sau indivizii
înşişi. Monopolizarea puterii sociale şi în special a celei politice prin mijloace
economice sau de altă natură conduce la conflicte de interese. Acestea la rândul lor
sunt generatoare de probleme sociale.
Adepţii paradigmei consensului susţin ideea conform căreia conflictul social
constă în perturbarea ordinei sociale, a consensului, deci ei reclamă o abordare din
interiorul ordinei sociale: aceasta există, iar indivizii o perturbă.
Adepţii paradigmei conflictului acceptă că nu există societate caracterizată în
exclusivitate prin consens privitor la viaţa socială în ansamblul ei. Conflictul social
rezultă din conflictul de interese care se naşte între indivizii situaţi la poli sociali opuşi.
În acest sens avem de-a face cu perturbarea ordinei sociale ca soluţie a problemelor
sociale determinate de inegalitatea socială. Aceste probleme sociale îmbracă forma
sărăciei, a şomajului, a devianţei sociale sub diferitele ei forme.

8.5. Devianța socială: caracteristici și forme

Devianţa socială este un concept care reprezintă ansamblul tuturor actelor şi
faptelor neconforme cu normele sociale. „O asemenea nonconformitate vizează atât
actele de încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire socială, sau acţiunile
care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportamente
care se abat de la conduita permisibilă social, medie sau normală“74.
Devianţa socială constituie un fenomen obişnuit în toate societăţile – de la cele
mai vechi şi mai simple forme organizate de viaţă socială până la cele contemporane.
Fiecare societate judecă comportamentul membrilor săi din punct de vedere al
conformării acestuia la normele şi valorile unanim recunoscute, de unde rezultă că
devianţa socială face referire la un comportament opus celui convenţional sau
conformist. Devianţa socială cuprinde orice abatere de la regulile de convieţuire ale
unei colectivităţi. Ea comportă anumite caracteristici:
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 169.
73

74
D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.13.

85
 1. sub aspectul relativităţii, devianţa socială constă în:
a) relativism (ceea ce este considerat deviant într-o anumită societate sau într-o
anumită perioadă istorică, în altă societate sau în altă perioadă istorică este calificat
drept normal) – mişcările sociale, criticile presei la adresa puterii, sunt acte considerate
deviante în societatea totalitară, de tip comunist dar sunt acceptate ca normale într-o
societate democratică;
b) absolutism (există fapte care indiferent de spaţiu şi timp sunt considerate
deviante) – nerespectarea rolurilor asociate statusurilor în cadrul unui grup cum ar fi
familia au fost considerate în toate timpurile acte deviante.
2. după formă, devianţa socială apare ca:
a) negativă – vizează încălcarea ordinii sociale în condiţiile în care acţiunile
indivizilor depăşesc limitele acceptate de societate ca delimitând normalitatea;
b) pozitivă – se referă la schimbarea socială şi include acţiunile indivizilor şi
grupurilor care contestă ordinea socială existentă şi determină instaurarea unor noi
forme de ordine socială.
Devianţa socială nu se manifestă deci numai în sens distructiv, ci şi constructiv.
În studierea şi explicarea devianţei sociale un rol fundamental îl au norma,
conformitatea şi devianţa în general.
 norma se prezintă ca model, regulă sau prescripţie şi are rolul reglator asupra
comportamentului indivizilor sau colectivităţilor;
 conformitatea reprezintă o metodă de adaptare comportamentală la norme,
sau altfel spus, îndeplinirea rolurilor asociate statusurilor.
 devianţa ilustrează ceea ce numim neconformitatea cu normele sociale
dezirabile.

8.6. Delincvența ca formă de devianță penală

În sens larg, noţiunea de devianţă se referă în general la totalitatea actelor şi
faptelor neconforme cu normele sociale.
Delincvenţa, sau altfel spus criminalitatea, în calitate de caz particular al
devianţei sociale, face referire la ansamblul actelor care încalcă normele stabilite şi
violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei
publice etc.). Ea se manifestă sub formă de ilicit sau de transgresare a normelor
dezirabile ale societăţii.
Criminalitatea sau infracţionalitatea, reprezintă o formă particulară a devianţei
sociale, ea violând şi afectând relaţiile interumane cu efect negativ asupra ordinii
publice şi a grupurilor de indivizi, valorile sociale caracteristice unei societăţi şi nu
numai, prin periculozitatea ce o caracterizează.
În unele ţări noţiunea de delincvenţă ca şi fenomen se referă la totalitatea
încălcărilor normelor juridice penale. Raportat la legislaţia penală, există ţări care fac o
diferenţă între crimă (aceasta intră sub incidenţa dreptului penal) şi delincvenţă
(totalitatea delictelor civile sau penale). În România, noţiunea de infracţionalitate sau
de fenomen infracţional este interşanjabilă cu cea de criminalitate sau fenomen
criminal.
„Orice societate se confruntă cu aspecte de crimă şi criminalitate, deoarece
noţiunea de delincvenţă îşi are rădăcinile în însăşi ideea de societate. Întrucât nu poate
exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul
colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care prezintă caracter

86
 criminal“75.
Crima este văzută în unanimitate ca o boală socială, ca o stare patologică
imposibil de remediat, deoarece ea face parte din normalitatea unei societăţi, indiferent
de timp şi spaţiu.
„Crima nu se găseşte în majoritatea societăţilor dintr-o specie sau alta, ci în toate
societăţile de toate tipurile. Nu este nici una în care să nu existe criminalitate. Ea îşi
schimbă forma, actele care sunt numite astfel nu sunt pretutindeni aceleaşi; însă,
pretutindeni şi totdeauna, au existat oameni care s-au purtat în aşa fel încât să atragă
asupra lor represiunea penală“76.
După cum arată Durkheim, fiind legată de condiţiile fundamentale ale oricărei
vieţi sociale, delincvenţa include acele abateri şi încălcări ale normelor de conduită
care prejudiciază unele sentimente colective, necesitând adoptarea unor măsuri de
apărare socială şi de reprimare a conduitelor periculoase.
Sociologii români Banciu şi Rădulescu demonstrează că actul delincvent ca atare
„reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu
normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor, societăţii. Deşi
sancţionarea şi recunoaşterea diferitelor delicte reprezintă o universalitate culturală
există diferenţe sensibile, din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca
periculoase şi în discernerea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul până la care un
comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială, depinde,
în mare măsură, de caracterul coercitiv, sau, dimpotrivă, permisiv, al normelor
sociale“77.
Trebuie menţionat faptul că legea penală nu vizează eliminarea totală a delictelor
sau crimelor dintr-o societate. Ea reprezintă un factor reglator, prin încercarea de a
menţine criminalitatea la un „nivel tolerabil“. Când se trece peste acest nivel, apar
tensiunile sociale, care ilustrează o neputinţă a instituţiilor sociale ale societăţii în
cauză.
În principu, delincvenţa reprezintă o problemă socială, aceasta deoarece ea
presupune existența unui dezechilibru între sistemele de referinţă valorice şi normative
ale oricărei societăţi şi aşteptările indivizilor din respectiva societate.
Delincvența determină apariția și ființarea deopotrivă a efectelor negative,
indezirabile, atât la nivelul grupurilor sociale cât și la nivel societal. Astfel, se creează
premisele creșterii tensiunilor sociale, deci apar situații generatoare de conflict. Actele
antisociale care apar inevitabil în asemenea momente, determină anumiți indivizi să le
perceapă ca fiind normale, ei neraportându-se la părerea și așteptările celorlalți. Mai
rău, aceștia se vor retrage într-o dimensiune socială guvernată de aceste valori
negative, o dimensiune fundamentată pe subcultură, ca ansamblu de valori negative
specifice.

8.6.1. Criminalitatea, fenomen social/antisocial

Delincvenţa (criminalitatea) reprezintă ansamblul manifestărilor antisociale ce
încalcă prevederile înscrise în norma de drept, atrăgând după sine intervenţia forţei
coercitive a statului.
În lucrarea Elemente de sociologie juridică, Dan Banciu descrie trăsăturile
specifice ale criminalităţii:
 criminalitatea este un fenomen social, obiectiv şi material, dar în acelaşi
75
D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 178.
76
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 103.
77
D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 14.

87
 timp antisocial şi deosebit de periculos, atât prin consecinţele negative şi distructive ce
privesc ordinea socială şi normativă, integritatea şi siguranţa indivizilor şi grupurilor
sociale, cât şi prin reacţia socială ce o provoacă şi prin sancţiunile represiv-coercitive
adoptate;
 criminalitatea include acele acte şi fapte care violând regulile de drept cu
caracter penal impun adoptarea unor sancţiuni organizate, de cele mai multe ori
represive, care sunt aplicate prin intermediul agenţilor specializaţi ai controlului social
(poliţie, justiţie, tribunale);
 criminalitatea include ansamblul actelor antisociale care intră în conflict
cu legea penală, acte comise de diverşi indivizi într-o anumită perioadă de timp şi
într-o anumită societate; întrucât trăsăturile generale şi specifice ale delictelor şi
crimelor sunt definite şi sancţionate de legislaţia penală, există diferenţe de la un
sistem juridic la altul, ce ţin de natura sistemului politic, de tradiţiile istorice şi
culturale, de moravurile şi spiritualitatea fiecărei societăţi;
 criminalitatea este un fenomen multidimensional şi multicultural,
incluzând aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică
şi psihiatrică şi fiind generată de cauze şi condiţii obiective şi subiective, generale şi
particulare, sociale şi individuale, ceea ce conduce la analiza şi explicarea lui din
diverse perspective teoretice şi practice (criminologică, penală, sociologică,
psihologică, medico-legală etc.).
Trăsăturile comportamentului delincvent se prezintă sub diverse forme, dintre
care cele mei reprezentative sunt:
 acţiune (inacţiune) ilicită, imorală, ilegitimă şi ilegală, prin intermediul
căreia sunt aduse prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale;
 autorul acţiunii acţionează deliberat, conştient şi responsabil;
 fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.

8.6.2. Crima, instituție de bază a dreptului penal

„Reprezentând o instituţie de bază a dreptului penal, delictul este o faptă
antisocială, ilicită care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă
anumitor persoane şi constitutivă de efecte juridice, adică de răspundere penală“78.
Aşadar, pentru a exista delictul (crima), trebuie să existe în primul rând o faptă
antisocială.
O altă condiţie a existenţei delictului este aceea că fapta mai sus amintită este
necesar a fi săvârşită de o anumită persoană care a împlinit vârsta majoratului penal,
admisă legal de sistemul juridic la care ne raportăm, deci este reclamată
responsabilitatea penală a autorului faptei, cât şi sănătatea mentală a acesteia, precum
şi caracterul deliberat al acţiunii în speţă.
În al treilea rând, fapta antisocială la care se face referire trebuie să încalce legea
penală aparţinătoare sistemului juridic existent la momentul şi locul analizei.
Inexistenţa uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături conduce la inexistenţa
delictului sau crimei ca atare.
„Definirea şi circumscrierea delictului prin cele trei trăsături menţionate are o
importanţă atât teoretică-generală, cât şi una practică, deoarece permite:
 includerea în categoria delictelor şi crimelor numai a acelor acţiuni şi fapte
care întrunesc cumulativ cele trei trăsături: ilicitate, vinovăţie, incriminare;
 delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau încălcări ale normelor de
drept care nu afectează grav ordinea socială şi normativă şi nu periclitează
78
D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 176.

88
 viaţa şi securitatea indivizilor, grupurilor, instituţiilor“79.
În vederea analizării fenomenului infracţional este necesar a fi considerate
dimensiunile acestuia.
Sociologul Dan Banciu analizează criminalitatea după cum urmează:
 delincvenţa (criminalitatea) reală reprezintă totalitatea actelor şi faptelor
antisociale cu caracter penal, săvârşite în realitate, ţinându-se cont de condiţiile
existenţei delictului, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de organele
penale (organul care face constatarea şi înregistrarea este poliţia); această dimensiune a
criminalităţii reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, dar redarea ei în cifre,
cu exactitate, este imposibilă, datorită faptului că nu toate faptele antisociale ajung să
fie reclamate, din diferite cauze;
 delincvenţa (criminalitatea) descoperită este acel segment al
criminalităţii care a fost descoperit de către organele de control social; aici se poate
vorbi despre date statistice exacte; cifra criminalităţii descoperite este totdeauna mai
mică decât cea a criminalităţii reale, deoarece, aşa cum am menţionat, aceasta este
parte din criminalitatea reală;
 delincvenţa (criminalitatea) judecată, cantitativ diminuată faţă de
criminalitatea descoperită, reprezintă o parte din aceasta, care este judecată şi urmează
a fi sancţionată de instanţele penale (tribunal);
 cifra neagră a criminalităţii – considerată de către unii sociologi a fi chiar
criminalitatea reală –, o reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
descoperită, desemnând acele fapte penale care rămân necunoscute din diferite motive
(lipsa plângerii, abilitatea infractorului) sistemului judiciar.
După cum am menţionat, dimensiunile fenomenului infracţional suportă
modificări de la o etapă la alta, fie din cauza infractorilor, fie din cauza carenţelor
existente în sistemul juridic, dar, dacă luăm în considerare numai diferenţa dintre
dimensiunea judecată a criminalităţii şi cea descoperită, nu putem să facem abstracţie
de corupţie, un fenomen infracţional care a ajuns să guverneze societatea la toate
nivelurile sale.
Cel mai mare pericol apare la nivelul criminalităţii aşa-zise judecate, unde unele
infracţiuni sunt de asemenea manieră judecate încât nu mai apare sancţiunea.
Sociologia delincvenţei (sau criminalităţii) studiază ansamblul manifestărilor şi
actelor de delincvenţă săvârşite în realitate, precum și evoluția în timp și spațiu a
factorilor generatori de inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existenți în
cadrul societăţii, față de care indivizii aleg să răspundă prin conformism sau
respingere. Instituţiile sociale, relaţiile interpersonale din cadrul acestora, fenomenele
sociale, sunt factori determinanţi ai criminalităţii, pe care sociologia delincvenţei îi
analizează, în funcţie de sistemul juridic al societăţii respective, urmărind combaterea
criminalităţii prin aplicarea politicilor de prevenţie. Aceste politici îmbracă forme
diferite în spaţiu şi timp, deosebindu-se şi în funcţie de caracteristicile fiecărei
societăţi.

79
Ibidem, p. 177.

89
Să ne reamintim...
 conflict social, schimbare socială, modernizare socială
 devianța socială,delincvența socială, dimensiunile criminalității?

8.7. Rezumat
Încercarea de a analiza şi explica noţiunea de schimbare socială a condus la
abordarea sociologiei moderne sub aspectul genezei.
Modernizarea socială presupune progres, ceea ce nu înseamnă rezultate exclusiv
pozitive la nivel societal. Progresul societăţii determină amplificarea problemelor
societale, implicit transformări şi schimbări totale sau parţiale la nivel structural,
organizaţional şi comportamental.
Modernizarea socială a ajuns în prezent la stadiul societăţii postindustriale, pe care
Alvin Toffler o descrie ca fiind al treilea val al schimbării sociale în istoria omenirii.
În orice societate autoritatea care se bazează pe argumentul forţei devine sursă de
conflict social. Fiecare societate umană se caracterizează prin stratificare socială, acea
ierarhizare determinată de diferenţele existente între grupurile de indivizi sau indivizii
înşişi. Monopolizarea puterii sociale şi în special a celei politice prin mijloace
economice sau de altă natură conduce la conflicte de interese. Acestea la rândul lor
sunt generatoare de probleme sociale.
Adepţii paradigmei consensului susţin ideea conform căreia conflictul social
constă în perturbarea ordinei sociale, a consensului, deci ei reclamă o abordare din
interiorul ordinei sociale: aceasta există, iar indivizii o perturbă.
Adepţii paradigmei conflictului acceptă că nu există societate caracterizată în
exclusivitate prin consens privitor la viaţa socială în ansamblul ei. Conflictul social
rezultă din conflictul de interese care se naşte între indivizii situaţi la poli sociali opuşi.
În acest sens avem de-a face cu perturbarea ordinei sociale ca soluţie a problemelor
sociale determinate de inegalitatea socială. Aceste probleme sociale îmbracă forma
sărăciei, a şomajului, a devianţei sociale sub diferitele ei forme.
Devianţa socială constituie un fenomen obişnuit în toate societăţile – de la cele mai
vechi şi mai simple forme organizate de viaţă socială până la cele contemporane.
Fiecare societate judecă comportamentul membrilor săi din punct de vedere al
conformării acestuia la normele şi valorile unanim recunoscute, de unde rezultă că
devianţa socială face referire la un comportament opus celui convenţional sau
conformist. Devianţa socială cuprinde orice abatere de la regulile de convieţuire ale
unei colectivităţi.
Delincvenţa, sau altfel spus criminalitatea, în calitate de caz particular al
devianţei sociale, face referire la ansamblul actelor care încalcă normele stabilite şi
violează codurile ei scrise (legea) sau nescrise (prescripţiile cutumei, aşteptările opiniei
publice etc.). Ea se manifestă sub formă de ilicit sau de transgresare a normelor
dezirabile ale societăţii.
Criminalitatea sau infracţionalitatea, reprezintă o formă particulară a devianţei
sociale, ea violând şi afectând relaţiile interumane cu efect negativ asupra ordinii
publice şi a grupurilor de indivizi, valorile sociale caracteristice unei societăţi şi nu
numai, prin periculozitatea ce o caracterizează.

90
8.8. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Efecte sociale ale decalajului cultural
2. Factorii sociali determinanți ai procesului de modernizare socială
3. Comportamente sociale deviante în perioadă de criză economică
4. Delincvența juvenilă în zonă urbană.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

În ce constă schimbarea socială?

Explicați conceptul de modernizare socială.
Ce se înțelege prin decalaj cultural?
Cum se manifestă conflictul social?
Descrieți formele și caracteristicile devianței sociale.
Ce reprezintă criminalitatea? Care sunt dimensiunile acesteia?

8.9. Teme de control

 se vor realiza referate pe problematica rezultata din elementele prezentate mai jos
 temele de control sunt aduse la cunostinta studentilor prin intermediul platformei
eLis; pondere - 20% din nota finala, respectiv 2/3 din seminar:
 Care sunt principiile generale de alcătuire a chestionarului?
 Care sunt avantajele şi dezavantajele autoadministrării chestionarului?
 Prin ce se particularizează administrarea chestionarului de către operatorul de
interviu?
 Care sunt etapele dezvoltării comunicării umane?
 Ce idee promovează teoria lui Harold Innis?
 Cum explică Marshall McLuhan ideea satului internațional global?
 Descrieți accentual pus de Jurgen Habermas pe idea de sferă publică
 Cum descrie Jean Baudrillard idea de hiperrealitate?
 Cum analizează John Thompson mediile de informare?
 Ce este conflictul social și cum se explică schimbarea socială?
 Care sunt factorii determinanți ai modernizării sociale?
 Care este relația dintre devianță și delincvență?

8.10. Bibliografie
Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993
D. Banciu, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii
în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Mohamed Cherkaoui, Stratificarea, în Tratat de sociologie, coord. R. Boudon, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997
Sorin M. Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999

91
Unitatea de învăţare 9. Stratificarea socială

Cuprins
9.1. Conceptul de stratificare socială
9.2. Inegalitatea socială – premiză fundamentaă a stratificării sociale
9.3. Teoria marxistă a formării claselor
9.4. Sinteza weberiană şi consecinţele sale asupra cercetării contemporane : clasa,
statutul, partidul
9.5. Profilul stratificării sociale în societăţile occidentale
9.6. Rezumat
9.7. Test de evaluare/autoevaluare
9.8. Bibliografie

Introducere
Stratificarea socială denotă procesul de intrare a indivizilor sau grupurilor în
statusul care redă o anumită poziţie socială aflată în cadrul unei ierarhii de natură să
impună relaţii de subordonare şi de supraordonare. În literatura sociologică , conceptul
de stratificare socială se utilizează în mai multe sensuri, dintre care cel mai larg este
acela care implică orice formă de diferenţiere socială capabilă să decupeze în societate
grupări aflate într-o relaţie de ordine totală sau parţială. Alteori, termenul de
stratificare socială se aplică numai în cazul utilizării unor criterii specifice de
clasificare, ca, de pildă, cele legate de putere, venituri, ocupaţii, prestigiu social, nivel
de instrucţie etc.

92
 Obiectivele unităţii de învăţare
- ce este stratificarea sociala si care sunt efectele acesteia
- ce loc ocupa inegalitatea sociala in fundamentarea stratificarii sociale
- deosebirile dintre inegalitatea natturala si cea sociala a indivizilor
- intelegerea ideilor care au stat la baza teoriilor formarii claselor sociale
- dimensiunile stratificarii in conceptia lui Max Weber

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

9.1.Conceptul de stratificare
 
În cadrul temelor anterioare am remarcat că statusurile sociale sunt ierarhizate
şi stratificate în funcţie de rolurile care le sunt aferente şi de modul în care se corelează
unele cu altele.
În sens foarte general stratificarea socială denotă procesul de intrare a
indivizilor sau grupurilor în statusul care redă o anumită poziţie socială aflată în cadrul
unei ierarhii de natură să impună relaţii de subordonare şi de supraordonare. În
literatura sociologică, conceptul de stratificare socială se utilizează în mai multe
sensuri, dintre care cel mai larg este acela care implică orice formă de diferenţiere
socială capabilă să decupeze în societate grupări aflate într-o relaţie de ordine totală
sau parţială. Alteori, termenul de stratificare socială se aplică numai în cazul utilizării
unor criterii specifice de clasificare, ca, de pildă, cele legate de putere, venituri,
ocupaţii, prestigiu social, nivel de instrucţie etc. Luată în sensul său general, noţiunea
de stratificare socială identifică cu sau o include pe cea de structură socială. În acest
din urmă caz, teoria stratificării sociale, fie că abordează în chip distinct problematica
structurii de clasă a societăţii, fie că încearcă eliminarea de facto a acesteia din câmpul
cercetării sociologice, identificând clasa cu stratul social, atunci când termenul de clasă
mai este folosit. 

9.2. Inegalitatea socială – premiză fundamentaă a stratificării sociale

Baza stratificării o constituie inegalitatea naturală şi socială a

indivizilor. Inegalitatea naturală  - deosebirile dintre indivizi condiţionate de
particularităţile fiziologice şi psihologice nu sunt chiar atât de inofensive; ele pot servi

93
 drept premiză pentru apariţia raporturilor de inegalitate între indivizi. Cei puternici se
impun în faţa celor slabi, cei şmecheri obţin victoria asupra indivizilor naivi. O femeie
frumoasă întotdeauna are superioritate faţă de celelalte, ei multe i se iartă, iar realizarea
dorinţelor ei devin pentru mulţi bărbaţi o obligaţie benevolă.
Totuşi, caracteristica principală a societăţii omeneşti o constituie inegalitatea
socială. Sunt sociale acele deosebiri care îşi au originea în diferiţi factori sociali:
diviziunea muncii (lucrătorii muncii intelectuale şi muncii fizice), modul de viaţă
(populaţie urbană şi populaţie rurală), rolurile sociale (tată, medic, activist politic) etc.
Deosebirile sociale se pot suprapune asupra celor naturale, când, bunăoară, devine
savant un om deştept, talentat.
Societatea nu este numai diferenţiată, ci este alcătuită din multiple grupuri,
clase sociale, comunităţi, este ierarhizată. În cadrul ei unele pături întotdeauna au o
putere, bogăţie, privilegii decât alţii.
Poate oare să funcţioneze societatea fără inegalitate socială? Asupra acestei
întrebări au meditat multe minţi omeneşti. Probabil, pentru a răspunde la această
întrebare, trebuie să ne lămurim cauzele care determină situaţia diversă a indivizilor în
societate. În sociologie nu există o explicaţie unică, universală a acestui fenomen. Să
ne referim, succint, la unele abordări mai interesante, semnificative.
Funcţionalismul explică inegalitatea, reieşind din diferenţierea funcţiilor
sociale, realizate de către diferite pături sociale, clase, comunităţi, indivizi.
Schematic, teoria funcţionalistă poate fi condensată în trei ipoteze de
diferenţiere şi un principiu de stratificare, pe care Mohamed Cherkaoui îl exprimă cu
ajutorul a trei propoziţii80:
I 1. Orice societate este un ansamblu de poziţii structurate, cărora le sunt
asociate îndatoriri sau funcţii.
I 2. Membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii.
I 3. Îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de către membrii
societăţii.
P 1. Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieţuirea societăţii.
P 2. Ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă sau un talent
egal.
P 3. Ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere.
Pe de altă parte, pentru ca ipotezele de diferenţiere să fie realizate, iar
principiul de stratificare, respectat, trebuie să existe :
1. un ansamblu de recompense ierarhizate;
2. un mod de repartizare a acestor recompense în funcţie de valorile
respective ale poziţiilor.
Recompensele şi distribuţia lor devin o parte a ordinii sociale şi creează
stratificarea. Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate pentru a-i
stimula pe indivizii competenţi să-şi asume funcţiile considerate dificile sunt de ordin
economic (bunuri materiale), estetic (divertisment şi plăcere) şi simbolic (prestigiu).
O asemenea teorie analitică prezintă avantaje datorită faptului că deosebeşte cu
claritate cele patru procese care se află la baza stratificării şi anume diferenţierea,
ierarhizarea, evaluarea şi recompensa.81 
Explicaţia inegalităţii sociale din perspectiva principiului utilităţii funcţionale,
conţine în sine un risc periculos al tălmăcirii subiective. Într-adevăr, de ce o anumită
funcţie este considerată mai importantă, odată ce societatea, ca mecanism integru, nu
poate exista fără diversitatea funcţională? 
80
Boudon, R., Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997, p.116
81
Ibidem.

94
 Iată de ce T. Parsons, considerând ierarhia socială ca un factor necesar care
asigură viabilitatea sistemului social,o corelează cu sistemul valorilor dominante în
societate. În viziunea sociologului american, repartizarea păturilor sociale pe scara
ierarhică este determinată de reprezentările formate în cadrul societăţii despre
importanţa fiecăreia (pături sociale). Şi, în consecinţă, poate să se modifice odată cu
evoluţia sistemului valoric.
Modul şi intensitatea stratificărilor profesionale, de exemplu, se schimbă de la
o societate la alta în funcţie de sistemul de valori. O anume societate va privilegia
statusul dobândit în defavoarea statusului atribuit. Într-o altă societate va fi considerată
legitimă ordinea inversă.
Criticii teoriei funcţionaliste au formulat trei obiecţii principale cu privire la
această teorie. Prima se referă la criteriile de definire a competenţei candidaturilor ce
trebuie să îndeplinească funcţiile presupuse de poziţii. Nu există criterii obiective, iar
selecţia indivizilor nu se face niciodată în conformitate cu regulile enunţate : regulile
teoretice de funcţionare a societăţii nu sunt respectate în realitatea socială. După cum
remarcă autorul nominalizat, o asemenea obiecţie, chiar dacă este adevărată, nu
distruge fundamentele teoriei.
Cel de-al doilea tip de obiecţii formulate se referă la importanţa altor moduri de
selecţie care configurează stratificarea. De exemplu, se susţine că sistemul de înrudire
viciază funcţionarea normală a mecanismelor de stratificare. 
Părtaşii funcţionalismului recunosc că aşa este, dar teoria lor nu postulează
faptul că stratificarea operează prin excluderea tuturor celorlalte mecanisme la fel
necesare şi care o limitează.
Ce-a de-a treia critică se referă la principiul de stratificare, la explicarea
comportamentului individual în termeni de nevoi sau interese ale societăţii. Modul
propus nu poate fi substituit analizelor realizate de reprezentanţii curentului de care ne
ocupăm.
Pentru R. Dahrendorf, este importantă relaţia dintre problema originii
inegalităţii şi conceptul unei societăţi umane în care contractul nu este altceva decât
instituirea unor norme sociale obligatorii, ce fac apel la sancţiuni. „ legea în sensul cel
mai larg al cuvântului, – susţine Dahrendorf, – rezumat al tuturor normelor şi
sancţiunilor,inclusiv cele necodificate, este deopotrivă condiţia necesară şi suficientă a
inegalităţii sociale „82. Există inegalitate între oameni deoarece există lege. Chiar dacă
egalitatea în faţa legii este recunoscută ca principiu constituţional, aplicarea sa
provoacă automat o inegalitate. Stratificarea este consecinţa imediată a controlului
comportamentului social prin sancţiuni pozitive sau negative.
Pentru R. Dahrendorf, o societate care se autoreglează fără putere şi fără
autoritate este o pură utopie. Stratificarea este asemeni „ tuturor celorlalte categorii ale
analizei sociologice. Ele sunt intim, deci inegal, legate de trinitatea alcătuită din normă,
sancţiune şi putere”83. Sancţiunea este o categorie intermediară între normă şi putere.
Norma precedă din punct de vedere logic puterea; dar fără putere sancţiunea rămâne o
simplă ameninţare, iar norma, un deziderat pios. Dacă societatea este întemeiată pe
normă, sancţiune şi putere, care produc eterogenitate şi inegalitate între grupurile
sociale, în consecinţă ea va fi întotdeauna instabilă, conflictuală şi deschisă la
schimbare. Astfel Dahrendorf evidenţiază mecanismul elementar ce produce
inegalitatea.

82
Ibidem, p. 121.
83
Ibidem, p. 122.

95
 9.3. Teoria marxistă a formării claselor

Este util să remarcăm şi concepţia economică asupra problemei. Din această

perspectivă, cauza fundamentală a inegalităţii sociale rezidă în raportul inegal fată de
proprietate, în distribuirea inegală a bunurilor materiale. Această abordare s-a
manifestat cel mai consecvent în doctrina marxistă. Printre cele mai importante aspecte
care reprezintă chintesenţa doctrinei, precum şi două consecinţe – polarizarea şi
pauperizarea, se numără :
În primul rând, Marx îşi întemeiază teoria pe ideea proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie şi asupra forţei de muncă. El defineşte inegalitatea şi lupta
socială în raport cu contradicţia dintre capital şi munca aducătoare de profit.
În al doilea rând, i s-a părut firesc să afirme că abolirea proprietăţii private va
duce la desfiinţarea exploatării omului de către om şi a antagonismelor de clasă.
Prima consecinţă a analizei întreprinse funcţionării societăţii capitaliste, o
constituie pauperizarea. În Manifestul Partidului Comunist, iar mai apoi, în Capital,
Marx a formulat o legitate a evoluţiei salariilor muncitorilor: „Muncitorul modern,
dimpotrivă, în loc să se ridice odată cu progresul industriei, scrie el în Manifest, decade
tot mai adânc sub condiţiile propriei sale clase”.
Ce-a de-a doua consecinţă, de asemenea este prezentă deja în Manifest:
„Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri,
meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rândurile proletariatului, parte din
cauza că micul lor capital fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este
înfrânt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauza că îndemânarea lor
profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie”.
Unii critici au prezentat argumentul conform căruia tendinţele descrise de
K.Marx sunt abstracte, prea îndepărtate de realitate, mai complexă decât credea el.
Lipsa unei explicaţii universale a inegalităţii sociale, în opinia unor autori, este
condiţionată de faptul că acest proces este perceput cel puţin la două nivele:
1. ca trăsătură a societăţii. Istoria scrisă nu cunoaşte societăţi fără
inegalitate socială;
2. inegalitatea întotdeauna este percepută ca raporturi inegale dintre
indivizi, grupuri sociale şi de aceea este îndreptăţită căutarea originii acestui proces în
status-ul profesional, deţinerea proprietăţii şi a puterii, calităţilor personale ale
indivizilor.
Aşadar, baza stratificării o constituie inegalitatea socială. Modul de organizare
a inegalităţii sociale este însă diferit.
K.Marx, după cum am remarcat, utiliza un singur criteriu – posedarea
proprietăţii.
În opinia lui, există numai două clase determinante în evoluţia istorică:
proprietarii mijloacelor de producţie şi proletarii, care dispun doar de propria lor fortă
de muncă. Chiar dacă conceptul de „clasă” are mai multe semnificaţii, sensul lui era
tratat în raport cu aşa noţiuni cum sunt: contradicţii, antagonism, luptă. Într-o
prezentare foarte simplificată, pentru K.Marx societatea este împărţită în două clase
aflate în luptă: guvernanţi şi guvernaţi, cei care lucrează şi cei ce însuşesc munca
altora, bogaţi şi săraci.
 

96
 9.4. Sinteza weberiană şi consecinţele sale asupra cercetării contemporane:
clasa, statutul, partidul
 
Un alt punct de vedere a fost elaborat de către Max Weber. Teoria weberiană
se vrea deopotrivă o critică şi o îmbogăţire a modelului marxist de stratificare. Weber
propunea trei dimensiuni ale stratificării: economică, statutară şi politică, fiecare cu
propria sa ierarhie. Cele trei criterii sunt corelate. O poziţie înaltă pe una din
dimensiuni poate favoriza deţinerea unui loc similar în celelalte două ierarhii. Dar deşi
cauzalitatea este circulară între cele trei criterii, diferenţele de repartizare a indivizilor
în funcţie de cele trei ordine nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă presupunem că
sunt autonome.
Clasa ne trimite la dimensiunea economică. Ea este definită ca ansamblu de
indivizi ce au interese economice comune, privitoare la deţinerea de bunuri şi la
şansele de a-şi crea un venit în condiţiile oferite de piaţa bunurilor şi piaţa muncii.
Spre deosebire de Marx, Weber socoteşte că o analiză aprofundată a claselor
presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al proprietăţii într-o
economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute. În acest context, e cazul să reţinem
că Weber recunoaşte specificitatea claselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu, ca la
Marx. Weber susţine că nu este permis să deducem acţiunea din poziţia de clasă.
Motivele economice prin ele însele nu pot provoca acţiunea, chiar dacă inegalităţile pot
fi folosite ca semn al ralierii sau simbol de organizare. Acţiunea depinde de un mare
număr de determinanţi sociali şi psihologici, cum ar fi natura distribuţiei proprietăţii şi
felul în care este percepută de indivizi, structura ordinii economice, transparenţa
relaţiilor existente între cauzele şi efectele poziţiei de clasă, gradul de vizibilitate al
contrastelor dintre clase.
Cel de-al doilea criteriu, ordinea statutară, se referă la onoarea socială sau
prestigiu. Ierarhia statutelor sau prestigiului se întemeiază pe judecăţi de valoare, pe
evaluări făcute de membrii comunităţii. „ Grupurile de statut„ se deosebesc prin stilul
lor de viaţă, exprimat prin nivelul de educaţie, prestigiul conferit de naştere sau
profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecărui
grup de statut întreţin mai frecvent relaţii sociale între ei decât cu celelalte grupuri de
statut.
Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordinea economică, dar se
întâmplă deseori şi invers.
Ce-a de a treia dimensiune a stratificării este politicul, întruchipat în grupuri
politice şi partide. Poziţia unui individ în această ierarhie este funcţie de influenţa pe
care o poate exercita în cadrul unei acţiuni comune. Cei care deţin această putere nu se
bucură în mod obligatoriu de poziţii înalte în celelalte două ierarhii. Sinteza lui Max
Weber este şi completă din punct de vedere teoretic şi eficientă din punct de vedere
metodologic.
Este bine să reţinem şi viziunea lui P. Sorokin în această problemă. El
evidenţiază trei structuri de stratificare: economică, profesională şi politică. 
Proprietarul care deţine o avere considerabilă, formal poate şi să nu facă parte din
rândul celora care deţin puterea politică. Şi invers, politicianul care şi-a realizat o
carieră strălucită poate să nu fie proprietar de capital, ceea ce nu-l împiedică, însă , să
facă parte din straturile superioare ale societăţii.
Sociologii au încercat nu o dată să lărgească criteriile stratificării , incluzând,
de pildă, censul de instruire. Unele dimensiuni pot fi acceptate sau respinse, cert însă
rămâne faptul că stratificarea rămâne multiformă. Susţinem opinia acelor autori, care
consideră că acel conflict clasic dintre clasa muncitoare şi burghezie (laitmotivul

97
scrierilor lui Marx) a dispărut o dată cu declinul clasei industriale din centrele urbane,
cu restructurarea posesiei de capital în secolul XX şi cu extinderea drepturilor
cetăţeneşti formale într-un context liberal – democratic. Simpla împărţire în clase a fost
înlocuită cu o structură socială mult mai complexă. 
Aşadar, societatea reproduce, organizează inegalitatea în baza mai multor
dimensiuni: după nivelul bogăţiei şi venitului, după prestigiul social, în funcţie de
deţinerea puterii politice şi altor câteva.

9.5. Profilul stratificării sociale în societăţile occidentale

După examinarea dimensiunilor stratificării, să încercăm să elucidăm secţiunea

verticală a acestui proces. În faţa noastră apare problema amplasării indivizilor pe
scara ierarhiei sociale. Câte straturi sociale trebuie să evidenţiem pentru a obţine o
analiză complexă a societăţii? La etapa actuală, în SUA, de pildă, populaţia este
divizată în patru clase, fiecare dintre ele (cu excepţia clasei muncitoare) poate fi
împărţită în 1-3 pături: clasa superioară, de mijloc şi clasa inferioară. În această ţară se
promovează sistematic pe parcursul a 50 ani investigaţii sociologice în cadrul cărora
americanii sunt rugaţi să se atribuie la una din clasele enumerate. Cât nu e de straniu,
pe parcursul mai multor ani se manifestă o tendinţă stabilă, devierile nu întrec câteva
procente. În 1947 şi 1987 s-au considerat dinclasa superioară 3 şi, respectiv, 4 % din
americani, din clasa de mijloc – 43 şi 47 %, din clasa muncitoare – 51 şi 43 %,
din clasa inferioară 1 şi 5 %.
Pentru clasa superioară este caracteristică autoreproducerea. Clasa inferioară
trăieşte sub pragul sărăciei. Dar nu numai ea .După date oficiale în 1990 32 mln sau 14
% din americani trăiau sub pragul sărăciei, care constituia 6024 dolari venit anual pe
cap de locuitor. În categoria săracilor intra şi o parte din clasa muncitoare. O altă parte,
lucrătorii calificaţi, făceau parte din clasa de mijloc. În rezultat, clasa de mijloc
constituie în SUA aproximativ 60 % din populaţie.
De altfel, în toate ţările dezvoltate, în pofida deosebirilor culturale şi
geografice, cota straturilor de mijloc este aproximativ aceiaşi – 55-60 % .Pe scara
socială, creşterea ponderii straturilor de mijloc se explică prin mai multe cauze
obiective. În SUA şi alte state dezvoltate pe parcursul secolului XX s-a micşorat cota
muncii manuale şi a crescut ponderea muncii intelectuale atât în industrie, cât şi în
agricultură. În consecinţă, se micşorează numărul muncitorilor şi ţăranilor, ultimii
constituind în SUA 5 %. Apar noi profesii care sunt condiţionate de tehnologiile
avansate. Reprezentanţii acestor profesii în mod automat nimeresc în clasa de mijloc.
A crescut capacitatea de cumpărare a populaţiei.
Straturile de mijloc joacă un rol deosebit în societate. Acest rol poate fi
comparat cu funcţia coloanei vertebrale din organismul uman, datorită căreia
omul îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea. Din straturile de mijloc fac parte acei
indivizi care sunt independenţi din punct de vedere economic: proprietari de
întreprinderi, specialişti. Caracterul eterogen al stratului de mijloc nu minimalizează
rolul stabilizator al acestuia. El demonstrează stratului inferior modele de acţiune şi de
trai accesibile pentru acesta cu condiţia depunerii anumitor eforturi. Nemulţumirea
stratului inferior de situaţia în care se află este neutralizată prin oferirea modelelor

98
pornind de la care, intrând în competiţie, acestea au posibilitatea să-şi îmbunătăţească
condiţiile de existenţă.
Este de reţinut că în democraţiile occidentale se acordă o atenţie deosebită
configuraţiei stratificării prin raportarea salariului celor 10% din indivizi cu cel mai
mare venit la salariul a 10% din populaţia cu cel mai mic salariu. În SUA, în 1991
acest coeficient constituia cifra 14, în Suedia – 11.

Să ne reamintim...
- stratificare sociala, inegalitate sociala, teorii ale stratificarii, profilul stratificarii
in functie de tipul de societate

9.6. Rezumat
Luată în sensul său general , noţiunea de stratificare socială identifică cu sau o
include pe cea de structură socială. În acest din urmă caz, teoria stratificării sociale, fie
că abordează în chip distinct problematica structurii de clasă a societăţii, fie că încearcă
eliminarea de facto a acesteia din câmpul cercetării sociologice, identificând clasa cu
stratul social, atunci când termenul de clasă mai este folosit.
Baza stratificării o constituie inegalitatea naturală şi socială a indivizilor. 

9.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

Cea mai desfăşurată teorie a stratificării sociale aparţine lui :
1. K. Marx;
2. P. Sorokin;
3. M.Weber;
4. E.Durkheim.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1.Cum explicati caracterul universal al stratificării?
2.Ce determina o poziţie socială să fie superioară alteia?
3.Cum este posibilă funcţionarea unui sistem inegalitar?
4.Ce tipuri istorice de stratificare socială cunoaşteţi ?

9.8. Bibliografie
Aron, Raymond. Lupta de clasă : Noi prelegeri despre societăţile industriale. Ed:

99
 Polirom, Iaşi 1999
Bulgaru Maria (coordonator), Sociologie, Vol. I, CE USM, Chişinău, 2003
Cojocaru Lidia, Boguş Angela,   Cohanschi Valentina, Sociologie (Note de curs) Ed.
A.S.E.M., Chişinău, 2002
Cucu Alina-Sanda, The Romanian middle class : a topological analysis // Studia
Universitat Babeş-Bolyai. Series Sociologia, 2007
Danii Tudor, Republica Moldova în spaţiul tranziţiei şi costul social al reformelor.
Analiza şi evaluarea sociologică a calităţii vieţii populaţiei, Ed.Pontos, Chişinău,
2004

Unitatea de învăţare 10. Mobilitatea socială

Cuprins
10.1. Mobilitatea socială
10.2. Saracia si excluziunea socială
10.3. Rezumat
10.4. Testde evaluare/autoevaluare
10.5. Tema de control
10.6. Bibliografie

Introducere
Unul dintre conceptele sociologice care reflectă pregnant corelaţia dintre structura
societăţii şi dinamica ei este cel de mobilitate socială. Mişcarea indivizilor în spaţiul
social, ca urmarea dinamicii structurale a sistemului social global sau a redistribuirii
status-rolurilor în vederea unei redimensionări a fondului socializant la nivel grupal şi
individual,constituie conţinutul procesului de mobilitate socială.
Problema mobilitatii sociale in toata amploarea si importanta sa a fost
relevata initial de catre sociologul american Peterim Sorokin, in lucrarea Social
Mobility, aparuta in 1927. Insa, crcetari empirice si sistemice asupra acestui fenomen
au fost efectuate abia in perioada postbelica.

Obiectivele unităţii de învăţare

-intelegerea mobilitatii ca fenomen social normal, propriu tuturor oranduirilor sociale
-capacitatea de a analiza miscarea populatii stat sub aspect vertical, cat si orizontal
-studierea miscarii populatiei in functie de anumiti factori sociali determinanti

100
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

10.1. Mobilitatea socială

Mobilitatea socială presupune mişcarea indivizilor şi grupurilor sociale între

diferite poziţii socio-economice.Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în
jos pe scara socio-economică. Cei care câştigă, din punctul de vedere al proprietăţilor,
al venitului sau al statutului se consideră că sunt mobili ascendent, în timp ce aceia
care se mişcă în direcţia opusă sunt mobili descendent. În societăţile moderne există,
de asemeni, mobilitate laterală, care se referă la mişcarea geografică între cartiere,
oraşe sau regiuni. Deseori mobilitatea verticală şi cea laterală sunt combinate. De
exemplu, un individ care lucrează într-o companie dintr-un oraş poate fi promovat într-
un post superior într-o filială a firmei localizată într-un alt oraş sau chiar într-o altă
ţară.84
Există două modalităţi de studiere a mobilităţii sociale. În primul rând, putem
examina cariera indivizilor – gradul în care se mişcă în susul şi în josul scării sociale
pe parcursul vieţii lor angajaţii.Acest lucru este denumit mobilitate
intrageneraţională. Mobilitatea de la o generaţie la alta se numeşte mobilitate
intergeneraţională.
Cantitatea de mobilitate verticală într-o societate reprezintă un indicator major
al gradului „deschiderii” sale, arătând în ce măsură indivizii talentaţi născuţi în pături
sociale inferioare au posibilitatea de a se mişca în sus pe scara socioeconomică. Au
fost efectuate studii de mobilitate socială pe o perioadă de peste 50 de ani, implicând în
mod frecvent comparaţii internaţionale. Astfel, Pitirim Sorokin (1927) a concluziat că
oportunităţile pentru ascensiunea rapidă în Atatele Unite erau mai limtate decât sugera
folclorul american.85
Cercetările efectuate de către Peter Blau şi Otis Dudley Duncan, cu 40 ani mai
târziu, erau mult mai sofisticate şi mai cuprinzătoare. Autorii nominalizaţi au colectat
informaţii de pe un eşantion alcătuit din 20 000 de bărbaţi. Ei au ajuns la concluzia că
în Statele Unite există multă mobilitate verticală, dar în cea mai mare parte se
desfăşoară între poziţii ocupaţionale destul de apropiate unele de altele. Mobilitatea
„de distanţă mare” este rară. Cu toate că mişcarea descendentă are loc, atât în cadrul
carierei indivizilor şi intergeneraţional, este cu nult mai puţin comună decât
mobilitatea ascendentă. Motivul este că slujbele de tip gulere albe şi cele de experţi s-
au dezvoltat cu mult mai repede decât cele de tip gulere albastre, o schimbare care a
creat deschideri pentru fii lucrătorilor de tip gulere albastre pentru a se îndrepta către
slujbe de tip gulere albe.
Poate că cel mai faimos studiu internaţional despre mobilitatea socială a fost
efectuat de către Seymour Martin Lipset şi Reinhard Bendix (1959). Ei au analizat date
provenite de la 9 societăţi industrializate – Marea Britanie, Franţa, Germania de Vest,
Suedia, Elveţia, Japonia, Danemarca, Italia şi Statele Unite, concentrânduâşi atenţia
84
Giddens, Anthon, Sociologie. Ed. BIC ALL, Bucuresti, 2000, p.289
85
Ibidem, p. 209

101
 asupra mobilităţii bărbaţilor aflaţi în slujbe de tip gulere albastre la cele de tip gulere
albe. Contrar aşteptărilor lor, ei nu au descoperit nici o dovadă că Statele Unite sunt
mai deschise acestora decât societăţile europene. Mobilitatea verticală totală peste linia
gulere albastre/gulere albe a fost de 30% în Statele Unite, iar în celelalte societăţi varia
între 27% şi 31%. Autorii au concluzionat că toate ţările industrializate au parte de
schimbări asemănătoare în privinţa expansiunii slujbelor de tip gulere albastre.
În schimb, alţii autori au demonstrat că nu există tendinţa pe termen lung de
creştere a ratelor mobilităţii.86
               Cu toate că mobilitatea descendentă este mai puţin comună decât
mobilitatea ascendentă, ea continuă să fie un fenomen răspândit. De asemenea, este
comună mobilitatea descendentă intrageneraţională. Mobilitatea de acest tip este foarte
adesea asociată cu probleme psihologice şi cu axietăţi, când indivizii ajung incapabili
săâşi păstreze stilul de viaţă cu care s-au obişnuit. Redundanţa este o altă sursă
importantă a mobilităţii descendente. Oameni de vârstă mijlocie care îşi pierd slujbele,
de exemplu, fie găsesc cu mare greutate o nouă slujbă, fie pot obţine un loc de muncă
cu un nivel inferior de venit faţă de cel dinainte.87
Mulţi oameni din societăţile moderne cred că fiecare are posibilitatea să ajungă
în vârf dacă munceşte din greu şi e suficient de străduitor, şi cu toate acestea cifrele
arată că foarte puţini reuşesc. De ce e oare aşa de dificil acest lucru ? Într-o anumită
privinţă răspunsul este foarte simplu. Chiar într-o societate „perfect fluidă”, în care
fiecare ar avea o şansă egală de a ajunge în posturile cele mai înalte, doar o parte
minoră va face acest lucru. Ordinea socio-economică de vârf are forma unei piramide,
având doar relativ puţine poziţii de putere, statut sau avere. Nu mai mult de două sau
trei mii de oameni, dintr-un total al populaţiei de 58 de milioane în Marea Britanie, ar
putea deveni directori ai uneia dintre cele două sute de mari corporaţii.
Însă, în plus, celor care deţin poziţii de bogăţie şi putere li se oferă mai multe
oportunităţi pentru a-şi perpetua avantajele li a le transmite copiilor lor. Ei pot face ca
aceştia să aibă cea mai bună educaţie cu putinţă, iar acest lucru le va aduce adesea
slujbe bune. Chiar dacă plătesc taxe pe avere şi pe moştenire, bogaţii au găsit
modalităţi de a transmite o mare parte a proprietăţii lor descendenţilor. Majoritatea
celor care ajung în vârf sunt avantajaţi de la început – ei provin din medii profesionale
sau bogate.88 
 
10.2. Sărăcia şi excluziunea socială

Cu toate realizările obţinute, şi în societăţile occidentale, mulţi oameni trăiesc

în condiţii de sărăcie.
Cum anume ar trebui să fie denumită sărăcia ? De obicei se face o distincţie
între subzistenţă sau sărăcie absolută şi sărăcie relativă. Charles Booth a fost unul
dintre primii cercetători care a încercat să stabilească un standart consecvent al
sărăciei, care se referă la lipsa condiţiilor necesate de bază pentru a susţine o existenţă
fizică sănătoasă – hrană suficientă şi adăpost care să facă posibilă fucnţionarea
eficientă a corpului.89
Unele influenţe generale asupra nivelului sărăciei au fost bine determinate.
Programele de asistenţă socială bine întocmite şi administrate în mod sistematic, în
combinaţie cu politica guvernului care sprijină în mod activ ţinerea sun control a
86
Ibidem, p. 291
87
Ibidem.
88
Ibidem, p. 292
89
Ibidem, p. 297.

102
şomajului, reduc nivelurile sărăciei. Există anumite societăţi – cum este Suedia – în
care nivelul sărăciei, limita de subzistenţă au fost eliminate aproape complet.

Exemplu: Care este situaţia în Republica Moldova la acest capitol ?

Tranziţia la economia de piaţă în Republica Moldova a provocat mari
dezechilibre economice, modificări substanţiale în structura veniturilor populaţiei ce a
dus inevitabil la o explozie masivă a sărăciei. Sărăcia este definită ca o cumulare de
lipsuri, deprivări şi nevoi nesatisfăcute, care conduc spre excluziunea socială a
unui segment al populaţiei.
Din punct de vedere sociologic, în prezent, excluziunea socială se defineşte ca
fiind „plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al
unor deprivări multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală,
rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulări de privaţiuni,
degradării/nedezvoltării capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de
viaţă individual sau colectiv care marginalizează”.
Într-o formulare mai succintă excluziunea socială   este procesul prin care
indivizii sau familiile fac experienţa deprivării, fie de resurse (precum venitul), fie de
legături sociale cu o comunitate sau societate mai largă. În cursul anilor 80 ai secolului
trecut, limbajul excluderii sociale a început să fie folosit tot mai mult simultan cu (şi
uneori în locul) cel despre sărăcie, (in ceea ce ne priveşte, subsriem concluziei conform
căreia sărăcia poate fi considerată doar o parte a excluziunii     sociale, o formă
specifică de excluziune socială, „excluziunea financiară”)   în special în discuţiile
privind politicile sociale în Europa. Există cel puţin trei moduri de utilizare a
termenului. Noi vom trata excluziunea socială în relaţiile cu drepturile sociale şi cu
barierele sau procesele prin care oamenii sunt împiedicaţi să şi le exercite. Şi aceasta
pentru că noţiunea de excluziune socială sau marginalizare a devenit, odată cu
Summit-ul de la Lisabona din 2000, o preocupare reală a politicii sociale europene,
fiind strîns legată de ideea de drepturi ce decurg din calitatea de cetăţean, respectiv de
drepturile sociale. 
În societăţile de tip preponderent industrial sursa excluziunii sociale se poate
plasa în:
 sfera economică – prin lipsa locurilor de muncă şi/sau insuficienţa
resurselor;
 sfera drepturilor politice sau civile – prin necunoaşterea sau neutilizarea
acestor drepturi;
 sfera relaţiilor sociale, de familie sau de rudenie – prin dezorganizarea,
alterarea sau inexistenţa unor reţele sociale de suport.
Fenomenul de excluziune socială este de tip complex şi cumulativ, riscurile
marginalizării şi izolării sociale crescând atât prin multiplicarea formelor de privaţiune
şi inechitate socială, cât şi prin ineficienţa sau inexistenţa unor mecanisme de protecţie
socială. Cadrul normativ naţional prevede următoarele categorii de persoane
socialmente vulnerabile :

 famiile cu mulţi copii;

 familiile monoparentale cu copii(familii incomplete);
 familiile tinere;
 copiii instituţionalizaţi;
 şomerii;

103
  invalizii (persoanele cu disabilităţi);
 persoanele vîrstnice (pensionarii);
 lucrătorii din sectorul agrar. (Aceste categorii sociale constituie grupuri
ţintă ale excluziunii sociale).
În perioada de tranziţie fenomenul de sărăcie şi excluziunii sociale a luat o
amploare considerabilă în Republica Moldova. În anul 2002 40% din populaţia ţării era
descrisă ca fiind săracă, iar mai mult de o persoană din patru trăia în sărăcie
extremă. Sărăcia era în mare măsură o problemă a regiunilor rurale şi afecta 70% din
totalul muncitorilor agricoli şi fermierilor mici. Fiecare a cincea persoană săracă locuia
în oraşe mici. Locuitorii oraşelor mici şi medii erau cei mai vulnerabili în faţa sărăciei
extreme. Incidenţa cea mai mare a sărăciei şi sărăciei extreme se întîlnea în familiile cu
trei sau mai mulţi copii, în familiile cu un singur părinte şi printre bătrînii singuratici.
Sărăcia extremă era destul de acută :33% din copii cu vîrsta pînă la cinci ani nu
beneficiau de alimentaţie adecvată pentru a-şi satisface necesităţile decente de sănătate
şi educaţie. Patru copii din zece cu vîrsta pînă la 10 ani trăiau în sărăcie extremă.
În ceea ce priveşte dimensiunea rurală a sărăciei, evidenţiem unele
caracteristici concrete: din 700 de mii de angajaţi în agricultură în anul 2001 au rămas,
în 2008, 300 de mii. Această reducere nu este o manifestare a modernizării agriculturii,
dar a declinului acestei ramuri. Din 400 de mii de persoane, care au plecat din
agricultură, 200 de mii au migrat peste hotare, 100 de mii s-au angajat în alte domenii,
iar 100 de mii au rămas şomeri. 
Comparativ cu anul 2001, preţurile la produsele de prima necesitate au crescut
de 5 ori, iar cele la serviciile comunale de 3 ori. Aceeaţi situaţie se atestă şi în cazul
preţurilor la gazelle naturale, energie electrică, cărbune. Dacă în 2001 preţul unui litru
de motorină era egal cu preţul a 2 kg de grîu, în 2008 pentru a cumpăra un litru de
motorină agricultorul era nevoit să vîndă 13 kg de grîu.
Fenomenul excluziunii sociale a fost confirmat de PNUD în cadrul proiectului
“Dezvoltarea capacităţii pentrtu monitorizarea sărăciei”. Potrivit sondajului de opinie
(2002), realizat în cadrul acestui proiect, 67,9% din populaţia republicii se considera
săraca.
Majoritatea populaţiei considera că starea de sărăcie se manifesta în primul
rind, prin venituri mici – 75,6% din cei ce se considerau săraci au optat pentru această
caracteristică a sărăciei. Este relevant faptul că şi cei care nu se considerau săraci erau
de aceeaşi părere ( 72,8%). 38,3% din respondenţi care se considerau săraci erau de
părerea că a doua caracteristică a sărăciei este securitatea alimentară, iar 30%- starea
proastă a sănătăţii. Poziţia a treia, în opinia respondenţilor, revenea nivelului jos al
securităţii economice (18,3%, condiţiile nesatisfăcătoare de trai (10,8%),, nivelul jos al
securităţii personale (11,7%).
Rezultatele investigaţiei au demonstrate că printre cele mai frecvente probleme
cu care se confruntau categoriile defavorizate erau: accesul la instituţiile medicale -
50%, procurarea medicamentelor -47,5%, accesul la serviciul magazinelor – 45,6 %,
petrecerea concediului de odihnă – 16,7%. Concomitent, o problemă majoră pentru
acest segment al populaţiei era angajarea îm cîmpul muncii ( 26,7%).
  În baza unei cercetări efectuate în cadrul Indexului global al foametei pe 2008,
realizat de Institutul de cercetare în domeniul politicilor alimentare din SUA,
Republica Moldova a fost inclusă în lista celor mai flămînde state din lume.  Conform
studiului,Republica Moldova a ajuns printre cele mai flămînde 30 de ţări, alături de
Cuba şi Peru. Rata înfometării populaţiei a fost calculată în baza unor indici, între care
nivelul deficienţei calorice la populaţia matură, nivelul malnutriţiei infantile şi ratele
mortalităţii infantile cauzate de maladii digestive. 

104
 Una din cele mai dezavantajate şi discriminate categorii sociale sunt bătrânii.
Această categorie constituie aproximativ 14% din populaţie şi are tendinţa de a creşte:
către anul 2016 indicele va spori până la 17,6%.
Pensia medie lunară de care beneficiază persoanele în etate (noiembrie 2008)
constuie circa 470 lei, ceea ce nu reprezintă nici 50 la sută din coşul minim de
consum. Deoarece pensia nu acoperă cheltuielile pentru strictul necesar, aproximativ
24% din ei continuă să muncească. Pensionarii solitari se află în cea mai dramatică
situaţie – nu reuşesc să acopere nici cheltuielile pentru cele mai elementare nevoi.
În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova în domeniul administraţiei
publice locale, protecţia socială a populaţiei intră în responsabilitatea autorităţilor
locale. Conceput în ansamblu, sistemul de protecţie socială din Republica Moldova
favorizează populaţia săracă. Totuşi el rămâne destul de limitat din perspectiva
reuşitelor pe care le poate obţine. Aproximativ 73% din beneficiarii aflaţi în sărăcie
extremă şi-au acoperit mai puţin de ¾ din necesităţilor lor din alocaţiile de asistenţă
socială. 
De multe ori serviciile acordate celor aflaţi în dificultate nu corespund
necesităţilor reale de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, acces la servicii
şi utilităţi publice. Autorităţile locale îşi justifică neputinţa de a-i ajuta prin lipsa de
resurse.
Fenomenul sărăciei conduce la situaţia de excluziune socială. Segmentele
sărace ale populaţiei sunt private, mai mult decît altele, de a beneficia de dreptul la
studii, deservire medicală, loc de muncă etc. Să ne referim la cîţiva indicatori
concludenţi în acest sens. Gradul de cuprindere în învăţământul primar a scăzut de la
94% în anul 2000 la 88% în anul 2005. Copiii săraci beneficiază de serviciile de
sănătate aproape de 3 ori mai puţin decât ceilalţi.
  Copiii săraci au, de asemenea, o activitate cerebrală mai scăzută şi dificultăţi
în activităţile creative, dar şi în cele care presupun rezolvarea de probleme.
  Excluziunea socială este intensificată şi de slaba implicare civică a grupurilor
sociale sărace.
Remarcăm faptul că fenomenului sărăciei nu se reduce numai la dimensiunea
economică, dar are un caracter multiaspectual, caracterizîndu-se şi printr-un aspect
social, comportamental, cultural etc. Aspectul social se axează în special pe
fenomenele sociale amplificate de sărăcie: criminalitatea, alcoolismul, narcomania,
demoralizarea populaţiei, analfabetismul, morbiditatea, corupţia etc.
Din perspectiva psihologică, sărăcia, în special cea cronică, condiţionează
anumite comportamente deviante, generate, în primul rînd de anumite valori socio-
umane, apărute în rezultatul vieţii mizerabile. Aspectele sărăcoiei se întrepătrund,
condiţionîndu-se unul pe altul.
Este de remarcat faptul că în categoria săracilor au nimerit nu numai grupurile
social-vulnerabile ( cum ar fi persoanele rămase în afara cîmpului de angajare a forţei
de muncă, persoanele neangajate sau cele angajate parţial), ci şi un segment important
al persoanelor ocupate în sfera bujetară, unde salariile fiind foarte mici nu asigură un
trai decent.
În categoriile vulnerabile se află şi persoane cu nivel înalt de studii, capabili de
muncă şi cu o stare bună a sănătăţii, precum şi persoane care dispun de bunuri de
folosinţă îndelungată, ceea ce îi poate ajuta să atenueze efectele sociale negative asupra
venitului gospodăriei.
După cum remarca T. Danii, dacă în primii ani ai tranziţiei sărăcia părea a
reprezenta mai degrabă un cost inevitabil al tranziţiei şi era considerată doar un
fenomen temporar, în prezent se bate alarma că sărăcia se transformă într-un fenomen

105
 cronic, care necesită măsuri urgente de combatere a ei.90 
Aşadar, pauperizarea populaţiei este cel mai grav flagel care însoţeşte
tranziţiea la economia de piaţă şi a devenit una din problemele primordiale cu care se
confruntă societatea moldovenească în ultimii 15 ani.

Să ne reamintim...
- mobilitate sociala, inegalitate sociala, saracie relativa, saracie absoluta,
precaritate sociala

10.3. Rezumat
În finalul acestei unitati de invatare remarcăm următoarele:deşi clasa de jos
are poziţie socială marginală, ea participă funcţional la reglarea sistemică a
societăţii şi constituie, din cauza imperfecţiunii sistemului social de a se autoregla
complet, partea socială sacrificată pentru reglarea acestuia. În întreaga sa evoluţie
societatea, ca sistem imperfect, a manifestat disfuncţii, expresia acestora constituind-o,
în toate timpurile, existenţa precara a clasei de jos.

10.4. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt legăturile dintre strucutra socială, stratificare şi mobilitate socială ?
2. Cum se produce mobilitatea inter şi intrageneraţională ?
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Ce rol joaca straturile de mijloc in societate?
2. Descrieti mecanismul prin care se poate ajunge la excluziunea sociala a unui
segment al populatiei.
3. Caracteristicile saraciei si efectul social al acesteia.

10.5. Tema de control

1. Elaboraţi schema stratificării sociale a unui grup de persoane şi explicaţi ce
efecte poate avea mobilitatea socială.
2. Analizaţi bugetul familiilor din cele trei straturi sociale principale (superior, de
mijloc, inferior), utilizând exemple din viaţa cotidiană.
3. Scrieţi un eseu cu tema : „Inegalitatea sau egalitatea şanşelor profesionale ale
studenţilor din grupa noastră”, după următorul plan de idei:
– originea socială şi importanţa ei în şansa şcolară/ profesională;
– performanţele şcolare şi şansa dobândirii unui status social;

90
Danii Tudor, Op. cit., p. 286)

106
– măsuri (politici) de diminuare a inegalităţii şanselor sociale.

10.6. Bibliografie
Aron, Raymond. Lupta de clasă : Noi prelegeri despre societăţile industriale. Ed:
Polirom, Iaşi 1999
Bulgaru Maria (coordonator), Sociologie, Vol. I, CE USM, Chişinău, 2003
Cojocaru L., Boguş A., Cohanschi V., Sociologie, Ed. A.S.E.M., Chişinău, 2002
Cucu Alina-Sanda, The Romanian middle class : a topological analysis // Studia
Universitat Babeş-Bolyai. Series Sociologia, 2007
Danii Tudor, Republica Moldova în spaţiul tranziţiei şi costul social al reformelor,
Ed.Pontos, Chişinău, 2004
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997

Bibliografie generala

A. Etzioni, Societatea monocromă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

A. Giddens, Sociologie, Ed. Bic All, Bucureşti, 2000
A. Zischka, La guerre secrète pour le pétrol, Paris, 1933
Alvin Toffler, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993
Andrei, Petre, Sociologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Anton Caragea, Gândind la Europa: interferența civilizațiilor în Europa unită, Ed.
Minerva, București, 2009
Aron, R., Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962
Aron, Raymond. Lupta de clasă : Noi prelegeri despre societăţile industriale. Ed:
Polirom, Iaşi 1999
Banciu D., Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
Banciu, D., Control social şi sancţiuni sociale, Ed. Victor, Bucureşti, 1999
Banciu, D., Rădulescu, S., Teodorescu, V., Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii
în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
Barbu, N., Politologie (o viziune sistemică), EUP, 2005
Bertrand de Jouvenal, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972
Bierstedt, Robert, The Social Order, Fourth Edition, New York, 1974
Bonciu, Cătălina, Instrumente manageriale psihosociologice, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000
Bonte, P. Izard, „Dicţionar de etnologie şi antropologie”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Boudon, Bourricaud R., Dicţionar critic de sociologie, Ed. P.U.F.F., Paris, 1982
Bria, Ion, Dicţionar de teologie ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994
Bulgaru Maria (coordonator), Sociologie, Vol. I, CE USM, Chişinău, 2003
C. Andronikoff, Le sens de fetes, Bibliotheque Oecum, 11, Cerf, Paris, 1970
Ceaușescu I., Mohan Gh. – Din viața și opera marilor biologi, E.D.P. București, 1977
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice: metode calitative şi cantitative,

107
 Ed. Economică, Bucureşti, 2001
Cojocaru L., Boguş A., Cohanschi V., Sociologie, Ed. A.S.E.M., Chişinău, 2002
Cucu Alina-Sanda, The Romanian middle class : a topological analysis // Studia
Universitat Babeş-Bolyai. Series Sociologia, 2007
D. Gusti, Bazele serviciului social, 1939
D. Gusti, Îndrumări pentru monografiile sociologice, Insitutul de Ştiinţe Sociale al
României, București, 1940
Dahrendorf, R., Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford,
1968
Daniel Dayan şi Elihu Katz, Media Events: The Live Broadcasting of History, Harvard
University Press, Cambridge, 1992
Daniela Rovenţa Frumuşani, Identitatea (Lexicon feminist), Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Danii Tudor, Republica Moldova în spaţiul tranziţiei şi costul social al reformelor,
Ed.Pontos, Chişinău, 2004
Don Handelman, Models and Mirrors: Towards and Anthropology of Public Events,
Cambridge University Press, Cambridge, 1990
Dragomir, Otilia; Miroiu, Mihaela, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Durkheim, E., Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993
Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Durkheim, E., Sinuciderea, Ed. Antet, Bucureşti, 2005
Durkheim, E., Sociologie et sciences sociales, in La science sociale et l’action, Paris,
P.U.F., 1970
E. Kübler-Ross, Living with Death and Dying, Ed. Souvenir Press, London, 1987
E. Speranţia, Introducere în sociologie, vol. I, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1944
E.M. Litwicki, Visions of America: Public Holidays and American Culture, teză de
doctorat, University of Virginia, 1992
Ellis, H., Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
G. Le Bon, Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990
G. Tarde, Les transformations du pouvoir, Ed. Puf, Paris, 1909
Gabriel Tarde, Les lois de l’imitation, Ed. Felix Alcan, Paris, 1921
Garfinkel, H., Studies in Ethnomethodology, Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall,
1967
Grosu, N. – Chintesența sociologiei, ediția a XI-a, definitivă, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007
H. Ellis, Geschlecht und Gesellschaft, Würzburg, 1910
Hall Edward T., The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966
I. Mărginean, Cercetarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
I. Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997
Ionescu, I., Stan, D., Elemente de sociologie, vol.1, Ed. Univ. A. I. Cuza, Iași, 1997
J. R. Oppenheimer, A Life, Ed. Oxford University Press, UK, 2006
James A. Beckford, The Sociologi of Religion. 1945-1989, în „SocialCompas”, nr. 37,
1990
Jouvenal, Bertrand de, De pouvoir, Hachette, Paris, 1972
Juliet Mitchell, Women. The Longest Revolution, 1966
Jurgen Habermas, The Structural Transformation of the Public Sphere:An Inquiry into
a Category of Bourgeois Society, Cambridge: Polity Press, 1989
Kübler-Ross, E., Living with Death and Dying, Ed. Souvenir Press, London
Laura Grunberg, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Le Bon, G., Psihologia mulţimilor, Ed. Anima, Bucureşti, 1990

108
M. Cherkaoui, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
Melvin L. De Fleur si Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed.
Polirom, Iași, 1999
Mihăilescu, Ioan, „Sociologie generală”, Editura Polirom, Bucureşti, 2003
Mitchell, Juliet, Women. The Longest Revolution, 1966
N. Popa, I. Mihăilescu, M. Eremia, Sociologie juridică, Ed. Universităţii Bucureşti,
1997
Nilă Stratone Mirela C., Criminalitatea feminină în România. Resocializarea și
reinserția socială a femeii care execută o sancțiune privativă de libertate, Teză
de doctorat, Univ. București, 2009.
Nilă Stratone Mirela C., Elemente de structură şi funcţionalitate în politologie, EUP,
2005
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie generala, Ed. ProUniversitaria, Bucuresti, 2012
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie juridică, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie juridică. Elemente de baza, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2013
Nilă Stratone Mirela C., Sociologie, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006
Petru Iluţ, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, L.G.D.J., 1998
Popa, N.; Mihăilescu, I.; Eremia, M., Sociologie juridică, Ed. Univ. Bucureşti, 1997
Popescu, Sofia, Sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
R. Aron, Les grandes doctrines de sociologie historique, Paris, CDU, 1962
R. Dahrendorf, Essays in the theory of society, Stanford University Press, Stanford,
1968
R. Raicu, Sociologie, www.ase.ro
Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997
Rădulescu, Sorin M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
Rădulescu, Sorin M., Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1994
Rădulescu, Sorin M., Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor
sociale, Ed. CPS, Bucureşti, 1994
Robert Bierstedt, The Social Order, Fourth Edition, New York, 1974
Roger D. Abrahams şi Richard Bauman, Rangers of Festival Behavior, în Barbara A.
Babcock (coord.), The Reversible World: Symbolic Inversion in Art and Society,
Cornell University Press, Ithaca, 1978
Sheila K. Johnson, Sociology of Christmas Cards, în Transactions, 1971
Ștefan Pruteanu, Manual de comunicare si negociere în afaceri, Ed. Polirom, Iasi,
2000
Theodore Humphrey şi Lin T. Humphrey (coord.), We Gather Together: Food and
Festival in American Life, UMI Research Press, Ann Arbor, 1988
Toffler, Alvin, Al treilea val, Ed. Antet, Bucureşti, 1993
Tschentscher, F., Capelli, C, Geisert, H., Krainitzki, H., Schmitz, R.W. & Krings, M.
in Neanderthals and Modern Humans: Discussing the Transition, eds. Orschiedt,
J. & Weniger, G.C. (Neanderthal Museum, Mettmann, Germany), 2000
Udroiu, Neagu, Eu comunic, tu comunici, el comunică, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
Zischka, A., La guerre secrète pour le pétrol, Paris, 1933

XXX - DES, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2003

XXX - DEX,1998

109
XXX - Dicţionar de sociologie, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996
XXX - Politologie, curs, USV

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sociobiologie
http://www.scribd.com/doc/44825804/Identitate-cultural%C4%83-%C5%9Fi-
etnocentrism

110