CUPRINS

MODULUL I. ASISTENTUL SOCIAL PROFESIONIST ŞI CERCETĂTOR

ŞTIINŢIFIC
Unitatea de învățare 1. Exigențe metodologice în studiul fenomenelor sociale
Unitatea de învățare 2. Deprinderile și abilitățile practice necesare
MODULUL II. DIMENSIUNEA METODOLOGICĂ A ASISTENŢEI
SOCIALE…
Unitatea de învățare 1. Aspecte metodologice și epistemiologice ale cercetării
fenomenelor sociale
Unitatea de învățare 2. Metodologia investigației în Asistența socială..................22
MODULUL III. METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGAŢIE ÎN
ASISTENŢA SOCIALĂ
Unitatea de învățare 1. Ancheta socială, baza investigației în Asistența socială..31
Unitatea de învățare 2. Metodologia observației științifice..................................69
Unitatea de învățare 3. Metoda biografică. Anamneza și biografia......................95
Unitatea de învățare 4. Metoda raționamentului experimental și stabilirea
diagnozei sociale........................................................................................................
MODULUL IV. TIPURI DE INVESTIGAŢII ...............................................111
MODULUL V. INVESTIGAREA GRUPURILOR ŞI
COLECTIVITĂŢILOR....................................................................................113
Unitatea de învățare 1. Tehnica investigațiilor de colectivitate...........................113
BIBLIOGRAFIE................................................................................................120
Test de evaluare

1
 MODULUL I
ASISTENTUL SOCIAL, PROFESIONIST ŞI
CERCETĂTOR ŞTIINŢIFIC

1. Exigenţe metodologice în studiul

Unitatea de învăţare
fenomenelor sociale

Conţinutul unităţii de studiu

Cunoașterea societății, a complexelor fenomene și procese sociale, se supune legilor

cunoașterii științifice, fapt care presupune un înalt profesionalism al cercetătorilor sociali
dar și eliminarea din domeniul socio-uman a improvizației, superficialității și
amatorismului.
În ciuda progreselor pe care le-a realizat, cercetarea socială prezintă încă “ probleme
metodologice” controversate, cu puternice implicații și conotații teoretice.
Practic, aspectele metodologice nerezolvate, constau în realizarea unor investigații
lipsite de eficiență sau încheiate prin formularea unor concluzii nerelevante. De exemplu,
cea mai importantă regulă metodologică “regula priorității faptelor în raport cu
opiniile” este încă des încălcată de cercetătorii începători sau amatori, cărora le lipsește
pregătirea teoretică și epistemologică necesară.
Științele socio-umane dispun deja de un complex de tehnici și procedee proprii de
investigație (de o istorie relativ bogată) dar nu dispun încă de o epistemologie specifică
suficient de elaborată sau “maturizată” adică, de o “construcție logică” a demersului
științific. Astfel au fost ignorate sau subapreciate unele aspecte ca de exemplu: în cazul
sociologiei, în prima etapă - cea a “marilor sisteme” sociologice - rolul faptelor
empirice, al analizei și inducției, în a doua etapă - a dominării empirismului - teoreticul,
sinteza și deducția și în a treia etapă (în prezent) - se confruntă cu o diversitate de poziții
teoretice și metodologice, manifestându-se o disjuncție între cercetările teoretice și cele
aplicative (cu toate că se aspiră spre sinteza teoretic-empiric).
Există încă o problemă privind stabilirea setului de tehnici, ierarhizarea tehnicilor,
procedeelor și instrumentelor de lucru, (în funcție de natura lor, de valoarea datelor
oferite) și elaborarea instrumentelor de lucru pentru investigaţia de teren. Astfel în
sociologie se manifestă încă un puternic dezacord între demersul real al cercetării și
demersul construit post festum. Construcția logică a “drumului critic” începe cu
definirea termenilor, a limbajului și a sistemului de concepte. Pentru a se trece de la
cunoașterea comună la cunoașterea științifică se impune, cum afirma Emile Durkheim,
un salt sau o ruptură epistemologică.
Unele definiții zise “operatorii” sunt o punere în forma logic controlată și formalizată
a ideilor simțului comun. Astfel, istoria sociologiei evidențiază raportul cantitate (date) și
calitate (limbaj, concepte). Problema generală a limbajului se particularizează în
problema abordării, definirii și “traducerii” conceptelor în elemente măsurabile (în itemi
și “operații” de teren).
a. Elaborarea conceptelor inițiale presupune curățarea volumului de cunoștințe
primare despre domeniul investigat de balastul cunostințelor false și superficiale și
conturarea sistemului de idei preliminare și se face printr-o deplină concordanță cu

2
realitatea socială. Pentru a realiza o cercetare cu adevărat științifică trebuie să fie depășit
nivelul experienței comune.
Analizele teoretice și metodologice preced anchetele de teren fiind necesară o
construcție logică a întregii cercetări pornind de la temă, obiective și date prealabile la
elaborarea concluziilor teoretice și a soluțiilor de intervenție practică.
În organizarea cercetării, etapa cea mai importantă este analiza prealabilă, deoarece
diversitatea și imprecizia termenilor, nivelul scăzut de codoficare și clasificare a
conceptelor și “balastul” de expresii verbale incluse în rapoartele de anchetă
demonstrează că această etapă e subapreciată (ignorată). Analiza prealabilă este o
muncă de creație deoarece, din informații, detalii și date care par izolate “simțului
comun”, investigatorul își imaginează regularități, schițează noțiuni, construiește
concepte, modele teoretice și sisteme conceptuale, datorită elementelor comune și
caracteristicilor existente “latent” în volumul de reprezentări inițiale.
Reconstituirea logică a demersului cercetării (trasarea traiectului pe care ar trebui
să îl parcurgă) este un mijloc de a controla rigoarea logică a unei cercetări. Construirea
inițială și reconstruirea logică a demersului sunt operații întreprinse în momente diferite și
nu trebuie confundate chiar dacă a doua parte este mai comodă decât construirea inițială.
Reconstrucția demersului poate avea consecințe contrarii când se dă drept expresia
demersului real. Astfel, primul vizează formalizarea ideală, al doilea este adesea
abandonat intuiției și întâmplării.
b. Operaționalizarea conceptelor elaborate este necesară cu cât “conținutul variază
în funcție de individ și de natura cunoștințelor lui”(Roger Muchielli,1972). Prin medierea
variabilelor și indicatorilor (principalele elemente ale operaționalizării) “conceptul
intervine activ în perceperea lumii codificând și decodificând informația care ne parvine”
(Roger Muchielli,1972).
Analiza dimensională și celelalte activități de operaționalizare cer experiență
deoarece greșelile în “dimensionarea temei”, fiind greșeli de orientare a investigației, se
conservă de-a lungul întregului demers, inclusiv în raportul de anchetă și în concluziile
elaborate. Calitatea principală a matricei dimensiunilor este de a exprima întreg
“universul” supus investigației: aceasta trebuie să fie:
- suficient de largă pentru a acoperi spațiul de atribute implicat în cercetare;
- suficient de restrânsă pentru a lăsa loc unei matrici intermediare, între ea și
concept (Raymond Boudon și Paul Lazarsfelt, 1965).
Elaborarea unei serii de variabile și indici adecvați condiționează utilizarea
practică a conceptelor și teoriei specifice iar teoria domină munca de investigare de la
stabilirea temei până la ultimele manipulări de laborator deoarece, fără teorie nu e
posibilă reglarea nici unui instrument și nici interpretarea vreunei lecturi. De asemenea,
faptele sociologice, așa cum sunt reprezentate într-o anumită teorie, nu vor supraviețui
“telquels” numai teoriei care pentru care și prin care au fost culese și construite: de aici
decurg cerințe metodologice și empirice, și mai ales necesitatea reelaborării
instrumentelor de lucru de fiecare dată când se începe o nouă cercetare și culegerea unor
noi informații primare, destinate special temei investigate (analizele și datele secundare
nu sunt suficiente pentru un studiu autentic).
Datele culese pentru o anumită problematică nu vor satisface niciodată complet și
adecvat o altă problematică, oricât de “neutră” și generală ar fi aceasta. Acestea sunt
exigențele/condițiile epistemologice ale restructurării materialului informativ inițial care

3
vizează totodată faptele construite, bine sau rău, și nu date (simple informații primare,
brute, neselectate și nerecepționate mintal).
Ignorând aceste exigențe și “avertismente epistemologice” se riscă pierderea
conținutului semnificativ al informațiilor deoarece, datele (chiar și cele mai obiective)
sunt obținute prin aplicarea unor grile (clasa de vârstă, de profesii, de venituri etc.) care
angajază presupoziții teoretice și lasă să scape, astfel, o informație pe care ar fi putut să o
surprindă (să o reține și să o integreze) într-o altă construcție a faptelor.
c. Principiul “priorității faptelor” nu trebuie să însemne subordonarea teoriei în fața
datelor empirice (vezi: îmbinarea teoriei cu practica în Asistența socială). Nu percepția și
“experiența bună” ne explică dezvoltarea științelor ci mai ales elaborările teoretice,
intuițiile sau “experiențele gândirii” bazate pe fapte și experiențe ale practicii științifice.
Eliberându-se de “presupoziții” spontane practica se eliberează de idealul empirist al
înregistrării datelor independent de orice ipoteză sau teorie. Ipoteza, exprimată printr-o
întrebare (pusă naturii) este o formă de manifestare a teoriei. Măsurarea, instrumentele de
lucru și orice operație a practicii, de la stabilirea temei la conceptualizarea datelor,
constituie teorii în acțiune, elaborări și construcții conștiente și “inconștiente” ale
faptelor și ale raporturilor între faptele sociale.
d. Redactarea raportului de anchetă trebuie să constituie la rândul lui o prezentare
a rezultatelor dar și o reconstrucție a demersului, inclusiv a obiectului cercetării,
cuprinzând concepte, ipoteze, obiective și alte elemente pentru viitoarea investigație.
Chiar în cazul unor rapoarte de anchetă sau studii cu caracter descriptiv, în fiecare
dintre ele este implicată o concepție, o teorie. Prezentând drept metodologie ceea ce nu
este în fapt decât tehnologie, se denaturează/falsifică problemele propriu-zis
metodologice (implicit teoretice) și în primul rând alegerea și corelarea tehnicilor de
culegere a datelor și a procedeelor de analiză cantitativă și calitativă a acestora.
Semnificația epistemologică a alegerii tehnicilor (ignorată adesea în pregătirea și
desfășurarea investigațiilor) este determinată de impicațiile întrebărilor asupra realității
(a obiectului construit) și ale tratamentului (statistico-matematic, computerizat etc.)
asupra informațiilor și concluziilor cercetării. Logica reconstruită nu poate respecta fidel
demersul real al cercetătorului din două motive:
- logica se interesează mai mult de ceea ce nu face, decât de ceea ce face
cercetătorul pentru că lasă în afara analizei evenimentele cele mai scânteietoare;
- logica nu se prezintă ca o descriere, ci ca o idealizare a practicii științifice.
Astfel, reconstrucția idealizează logica științei pentru că arată numai ceea ce trebuie
să fie inclus în demersul științific, în măsura în care reușește s-o îndepărteze de actele rele
și s-o rafineze până la ultimul ei grad de puritate. În acest ultim caz, reconstrucția
obținută nu mai interesează practica stiințifică propriu-zisă ci numai dezvoltarea logicii
formale (Max Weber).
Trebuie făcută deosebirea dintre obiectele construite (fapte sociologice înregistrate
cu ajutorul instrumentelor selectate și adaptate) și obiectele reale (așa cum sunt în teren,
în toată complexitatea lor) care prin surplusul lor concret oferă investigațiilor ulterioare
posibilitatea unor construcții mereu noi. Oricât de perfecționate ar fi instrumentele de
analiză și de conceptualizare, obiectele construite nu vor putea substitui obiectele reale
întrucât calculele și formulele nu vor putea înlocui faptele. A căuta date pentru anumite
cadre logice (sau matematice) în loc de a căuta aceste cadre pentru analiza datelor
(independente prin natura lor de orice schemă prestabilită) înseamnă a realiza fomalizări
generatoare de speculații.
4
 În orice situație tehnică sau activitate practică, în orice moment al realizării
demersului, este implicată o anumită concepție (teorie) sau o anumită formă de
manifestare a teoriei. Valoarea informațiilor culese pe teren trebuie pusă sub semnul
întrebării atât timp cât nu există “garanții” teoretice și epistemologice. Pericolul cel mai
mare al adevăratei științe îl reprezintă utilizarea necontrolată a tehnicilor și procedeelor,
independent de o teorie științifică.
Primatul epistemologic (studiază procesul cunoașterii așa cum se desfășoară în
cadrul științelor, teoria cunoașterii științifice) în cadrul “setului de tehnici” științifice
trebuie restituit observației și cercetării directe (ca de exemplu: studiile etnologice -
care presupun descrieri ale realității). Acest primat nu înseamnă eliminarea datelor
cantitative, exacte. Unitatea dintre analizele cantitative și cele calitative asigură caracterul
științific al demersului. Chiar și operațiile cele mai simple și standardizate implică poziții
teoretice și epistemologice, în primul rând o teorie a obiectului cercetat.
Stabilirea clasificărilor, codificarea indicatorilor, reducțiile la care sunt supuse datele
cu privire la statusul sau poziția socială a subiecților, de exemplu, sunt realizate în baza
unei concepții asupra structurii sociale.
Latura tehnică a construcției demersului investigativ este în aceeași măsură
complexă ca și latura teoretică și metodologică. "Nu e nimic mai înșelător decât
simplitatea aparentă a demersului științific, așa cum îl descriu tratatele de logică ” (J.
Dewey), simplitate care atinge sau își depășește limitele când apelează la litere/coduri
pentru a-și reprezenta structura obiectului studiat. Cercetătorul trebuie să fie conștient că
practica socială curentă este cu totul altceva decât cunoașterea științifică a realității
sociale care presupune sentimentul inițial al “ignoranței conștiente” și practicarea
“îndoielii metodice”. Noțiunile curente asupra vieții sociale sunt obstacole serioase în
studiul științific al fenomenelor sociale. Nu este suficient ca activitatea să se exercite în
fiecare moment în cadrele sociale și în funcție de condițiile sociale, pentru ca noi să fim
ipso-facto competenți atunci când este vorba de interpretarea științifică a acestor condiții
(a cadrelor și fenomenelor sociale).
Cercetătorul trebuie să aibă “sentimentul ignoranţei sale” în prezența obiectului
studiat. Trebuie ca el să înceapă prin a face “tabula rasa” în noțiunile pe care și le-a
format în mod empiric (bazat pe experiență fără substrat teoretic) asupra fenomenelor
sociale, trebuie să ia drept principiu sentimentul că nu știe nimic despre acestea, despre
caracteristicile lor și cauzele sau factorii de care depind.
Determinarea domeniului și a obiectului de cercetare este foarte necesară întrucât
cunoașterea comună și “noțiunile vulgare” sunt insuficiente cunoașterii științifice.
Drumul spre obiectivitate trece prin teorie (teoria presupune determinarea
problemei, în diversele ei aspecte, elaborarea conceptelor, enumerarea circumstanțelor,
a determinanților, a efectelor). Cu toate că trebuie să acorde atenție faptelor, informațiilor
empirice, de teren, obiectivul fundamental este de natură teoretică (elaborarea unei teorii
științifice asupra domeniului cercetat. (vezi: N.Titulescu “O practică bună este mai întâi
o teorie bună”).
Pentru cercetători dezvoltarea unei logici sociologice nu-i îndepărtează de rostul
practic-social al investigațiilor de teren, constituid o garanție științifică a aplicabilității
rezultatelor și a eficienței concluziilor elaborate. Dezvoltarea unui limbaj științific,
analiza prealabilă a volumului de date, operaționalizarea conceptelor, construirea și
reconstruirea obiectivului și demersului cercetării, selecția și critica teoretică a
tehnicilor, respectarea regulilor de cercetare sunt condiții fundamentale și totodată
5
sarcini de bază a echipei de investigație care deschid calea cea mai directă pentru esența
fenomenelor investigate și spre eficiența rezultatelor obținute.
Toate aceste aspecte teoretice, epistemologice și metodologice vizează în mod direct
și domeniul Asistenței Sociale datorită particularității domeniilor și obiectivelor practic-
operaționale ale anchetelor sociale asupra populației defavorizate care au nevoie de
ajutorul și prezența societății.

2. Deprinderile şi abilităţile practice

Unitatea de învăţare
necesare asistentului social cercetător

Conţinutul unităţii de studiu

Ca în orice activitate practico-știinţifică, și în cazul investigațiilor de asistenţă socială

specialistul, asistent social cercetător, trebuie să îşi formeze o serie de deprinderi și
abilități stict necesare desfășurării în bune condiții și cu eficiență maximă a muncii de
cercetare sau investigaţie a faptelor și fenomenelor sociale.
Dintre acestea cele mai semnificative sunt considerate a fi:
- deprinderi de analiză (baza teoretică);
- deprinderi de relaționare (maniera de lucru cu asistatul);
- deprinderi de comunicare verbală și nonverbală;
- deprinderi de procesare;
- deprinderi de evaluare.
Seria deprinderilor și abilităților practice poate fi analizată în contextul activităților
concrete pe care le desfășoară asistentul social în momentul când realizează o
cercetare/investigație socială, altfel spus în toate etapele cercetării.
Alături de aspectele privind ceea ce se face trebuie avute în vedere și cele referitoare
la aspectele privitoare la cum se face, adică la modul în care se va proceda în realizarea
concretă a investigației.
Astfel, în faza de contact cu asistatul,asistentul social va trebui să acorde o atenție
sporită cuvintelor utilizate, deoarece se știe că acestea au semnificații diferite în funcție
de contextul în care sunt folosite iar aceleași cuvinte au diferite semnificații pentru
oameni diferiți, în funcție deci de personalitatea fiecăruia.
Dacă vor să fie eficienți asistenții sociali trebuie să implice în procesul de intervenție
(de tratament, de acțiune) atât sentimentele, cât și gândirea asistaților. De asemenea în
acest proces sunt implicate și sentimentele și gândirea asistentului social.

De exemplu, în cazul unui băiat, orfan de tată, care a fost prins că a furat dintr-o mașină, pot fi
identificați câțiva factori care îi fac pe aistenții sociali să definească problema ca superprotecția
mamei:
a. o identificare a băiatului ca fiind “victimă” a ceea ce s-a întâmplat;
b. o deschidere emoțională spre învinuirea părinților pentru necazurile copiilor;
c. credința că de obicei comportamentul copiilor este datorat tratamentului la care îi supun
parinții;
d. o dispoziție emoțională și intelectuală pentru a afla “adevărata problemă” care determină
greșeala de a defini “cauza” drept problemă.
Nu se poate spune că nu e nici o legătură între tratarea copiilor și comportamentul lor.
În acest exemplu, cauza ultimă e probabil moartea tatălui ce a determinat supraprotecția
mamei care este în parte responsabilă de comportamentul băiatului. Se pune astfel
întrebarea care este problema pentru intervenție? Poate că reacția mamei e normală și
6
atunci asistentul social se întreabă care este reacția băiatului față de moartea tatălui său?
Aceste aspecte trebuie investigate împreună cu sistemul asistat (mamă-copil). Se vor
culege informațiile necesare și se va face determinarea sau evaluarea inițială.
Uneori eșecul în rezolvarea problemelor este cauzat de presupunerile false pe care le
face asistentul social. De aceea trebuie să se țină cont că:
a. răspunsurile date de asistați sunt influențate de felul în care sunt puse întrebările;
b. orice comportament al asistatuluiîn prezența altei persoane oferă imaginea relației
asistatului cu respectiva persoană;
c. o parte importantă a comunicării umane se desfășoară în liniște(limbajul trupului);
d. comunicarea este influențată de ceea ce se spune și modul în care se spune
(conținut și formă);
e. dependența răspunsurilor sau lipsa lor pentru acțiunile săvârșite sunt cauzate de
faptul că alții își asumă răspunderea pentru aceste acțiuni și nu de cei care le dăruiesc sau
fac multe pentru ei.
Deprinderile necesare în această fază sunt: abilitatea de a comunica, empatia,
sinceritatea, interesul, respectul, îngrijorarea.
Deprinderile de a asculta și a reacționa (atât poziția, cât și limbajul trupului) la ceea
ce vrea să comunice, impune ca ascultarea să se facă “cu urechile pentru cuvinte și cu
ochii pentru limbajul corpului” (spune ce simte asistatul, cum îi percepe pe alții, care sunt
aspirațiile și obiectivele sale).
Pentru a fi sigur că interpretează bine cuvintele sau sentimentele asistatului, asistentul
social trebuie să se verifice din când în când cu acesta prin rezumarea mesajului primit cu
alte cuvinte prin conexiunea unor aspecte pe care asistatul nu le-a legat (se folosesc
expresii precum: “Ceea ce îmi spui înseamnă....? Înțeleg că..”etc.). Uneori asistenții
sociali se simt înclinați să transmită simpatie asistatului dar atenția înseamnă empatie nu
simpatie. Celor două aspecte ale muncii asistentului social, luarea contactului și
convorbirea, solicită asistentului social calități profesionale și deprinderi tehnice care se
dezvoltă prin activitatea profesională.
În ceea ce privesc calitățile personale și atitudinea asistentului social, se afirmă
adesea că unii oameni au “daruri înnăscute de observatori”, văzându-și astfel ușurată
sarcina. Dar în realitate ele sunt efectul unui anumit “profil psiho-social” rezultat
combinat al unor condiții biologice și al unor însușiri ale mediului social în care s-au
format cât și al efortului făcut de ei pentru a-și forma un caracter.
Astfel, unii sunt “simpatici” alții “antipatici”, cei dintâi având șansa de a fi
anchetatori mai buni decât cei care inspiră neîncredere, repulsie. De aceea trebuie să ne
ferim de atributele care-i fac pe unii “antipatici” (în primul rând, antipatia față de cineva
se naște din cauza atitudinii lui). Când un om ne arată sentimente de dispreț, de
superioritate fără replică, de ironie, când e distant și neatent față de tot ce spunem, este
evident că nu poate fi simpatic.
Anchetatorul social, trebuie deci să aibă o atitudine de interes față de cel cu care
vorbește, știind să-l asculte cu grijă, fără să manifeste semne de nerăbdare sau plictiseală.
Interesul față de cei anchetați este, de fapt, rodul curiozitătii științifice: cine este bine
pregătit teoretic, cine cunoaște aspectele infinite ale dramelor omenești, este firesc
interesat de tot ce este viață umană. Spusele poetului latin Terențiu ar putea fi folosite
drept îndemn/lozincă pentru orice asistent social: “homo sum e nihil humanum a me
alieno puto” (om sunt și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin).

7
 Dar, în munca cu oamenii se cere nu numai interes și curiozitate ci și ceva mai mult:
dragoste de oameni. Aceasta presupune a fi solidar cu semenii, răspunzător, în parte, de
soarta lor, dator a-i înțelege și a-i ajuta în limita puterilor. Un egoist care se gândește doar
la sine, la cum să-i meargă lui mai bine, la nevoie strivind chiar pe alții, decum să-i ajute,
acela nu poate fi un bun asistent social. Cel care nu este suficient de altruist ca să aibă
sentimente de iubire față de semeni, trebuie măcar să respecte formele tradiționale create
în viața socială pentru a o face posibilă și anume: formele politeții, ale bunei cuviințe.
Aceasta presupune a nu face și a nu spune nimic din ce ar putea jigni sau îndurera pe
semenii noștri, a saluta și a răspunde la salut, a da mâna, a ceda locul etc., norme
elementare de viață socială, atitudini care se obțin prin meșteșug de cei ce posedă căldură
sufletească. Un om mai poate fi simpatic și prin înfățișarea lui fizică: bine proporționat,
cu trăsături regulate, alături de care se adaugă o privire caldă, mimica feței denotând
dragoste, interes. Viața interioară a omului se citește pe față. Dar pot fi și oameni fizic
urâți, cu defecte pronunțate care, dacă dau dovada unor sentimente de respect și afecțiune,
sunt simpatici. Unii însă, care nu au reușit să-și facă asemenea personalitate, încercă
totuși să înlăture din defecte, în primul rând combătând neglijența (nu trebuie să fie
neapărat elegant ci să fie “curat”, modest şi îngrijit).
Dar alături de calităţile morale și intelectuale pe care și le formează, asistentul social
întâmpină în munca sa diversitatea asistaților. Față de alte domenii care studiază viața
socială și care-și aleg cazurile, pentru a ajunge la concluzii, asistentul social nu-și alege
cazurile cu care lucrează ci ele i se impun de necesitățile vieții și deci, asistentul social
nu-și poate permite eșecul de a nu câștiga încrederea celor cu care lucrează.

8
 MODULUL II
DIMENSIUNEA METODOLOGICĂ A
ASISTENŢEI SOCIALE

1. Aspecte metodologice şi epistemologice

Unitatea de învăţare
ale cercetării fenomenelor sociale

Conţinutul unităţii de studiu

1.1. Conceptul de metodologie, metodă şi tehnică

Metodologia reprezintă, într-o accepțiune generală, principiile și regulile privind

dezvoltarea și utilizarea unui sistem de metode, tehnici și procedee aplicate pentru a
descoperii relațiile generale și legile fenomenelor cercetate. Într-o accepțiune mai
particulară, metodologia ne apare ca o “metodică a cercetării” fenomenului, fără a fi
reductibilă la aceasta. Ea se preocupă de evaluarea metodelor (validate și fidelizate), de
certitudinea tipurilor explicative utilizate într-o cercetare științifică.
Metoda este un ansamblu de operații care permit mersul gândirii spre atingerea
adevărului. Având în vedere diversitatea căilor de atingere a adevărului se poate vorbii și
despre o diversitate a metodelor care pot fi clasificate după diverse criterii.
Astfel sociologia propune o clasificare a metodelor după:
a. intervențiile asupra variabilelor din câmpul cercetării (după care se disting
metodele experimentale de cele neexperimentale);
b. numărul cazurilor utilizate în cercetare (după criteriul numărului de variabile
se disting metodele statistice de cele cazuistice);
c. timpul alocat cercetării(după care se disting metodele transversale de cele
longitudinale).
Tehnicile de cercetare sunt procedee concrete, standardizate și manipulabile
(transmisibile de la un cercetător la altul) utilizate în cercetarea nemijlocită a
fenomenului. Ele se deosebesc după mai multe criterii.Unii metodologi fac distincție între
tehnica de cercetare și instrumentul de cercetare, acesta din urmă fiind “forma materială”
a unei tehnici. Se dă ca exemplu faptul că, alături de caracterul unitar și constant al
operațiilor care dau conținutul tehnicii de cercetare (exemplu: regulile observației sau a
chestionării), instrumentele alcătuite cu prioritate de la aceste reguli (chestionarul) pot fi
de o mare diversitate.
Astfel metodele ne arată mersul gândirii în dezlegarea unei “probleme sociale” iar
tehnicile sunt procedeele de strângere a informațiilor prin investigare la față locului.
Metoda fiind drumul, calea pe care se ajunge la un rezultat/scop, unește:
- momentele prin care am trecut;
- ordinea/succesiunea acestor momente.
În metodologie metoda nu apare ca mijloc ci ca scop.
Schițând liniile mari ale acestui demers metodic putem spune că:
a. se pornește întotdeauna de la o problemă concretă căreia îi căutăm dezlegarea:
depistarea problemei;
9
 b. apoi se trece la formularea ei teoretică, adică transformarea problemei într-o
“problematică” prin: participarea directă la viață socială care ne semnalează stări de
lucruri pe care le-am dori ameliorate sau înlăturate (o participare spontană) și prin
efectuarea unor investigații metodice, începând cu o “prospectare” și apoi cu
anchete multiple, tot mai adâncite, prin care faptele concrete trebuie observate în mod
științific potrivit unor tehnici și a unor “unelte” (planuri, chestionare, ghiduri,
formulare, îndrumătoare).

1.2. Necesitatea cercetării după criterii ştiinţifice

Asistentul social trebuie să cunoască pentru a putea interveni eficient, pentru a veni
în sprijinul deciziei sau pentru a decide când sunt de soluționat probleme sociale. Aceste
acțiuni, încununate de succes, valorizează munca proprie și procersul de asistența socială
în societate.
Problemele sociale fiind foarte diferite, este dificil de identificat și de adoptat
strategiile cele mai pertinente pentru rezolvarea lor, fară cercetare. Experiența dobândită
de asistentul social în urma cercetării de teren nu poate fi suplinită cu nimic altceva.
Contactul cu situațiile sociale cele mai variate și perceperea realei lor complexități,
lectura și acumularea de informații prin cercetare, fac din asistentul social un practician
competent și un intervenient eficient. Asistentul social îşi ameliorează și își
perfecționează practica intervenției construindu-și și reconstruindu-și mereu demersul,
întrebându-se asupra a ceea ce a făcut în fiecare etapă a cercetării și intervenției, dacă s-a
ghidat după criteriile științificității. Asistentul social identifică problemele de cercetat
într-un spațiu istoric, social, profesional, instituțional, cultural, mobilizând:
- un câmp interdisciplinar (exemplu: nu poate separa lecturile de sociologie,
psihologie, etnologie, antropologie atunci când are de studiat populațiile marginalizate);
- valori (concepții despre om, societate, valori ale Asistenței sociale, ale instituției în
care lucrază);
- date obiective din teren;
- reprezentări și tipologii ale subiecților sociali implicați în situația - problemă
socială;
- metode și tehnici de cercetare, pentru a ajunge nu la enunțuri definitive, la pattern-
uri cu eficiență garantată ci la abilități specifice muncii sale, la stimularea creativității și
inventivității proprii și a altor asistenți sociali-cercetători.
Nu trebuie să se reinventeze totul ori de câte ori asistentul social are de intervenit ca
specialist, pentru că în urma cercetării rezultă cunoștințe cumulabile, transmisibile,
provizorii și operaționale, desigur perfectibile. Cercetarea ajută asistentul social să nu
sub/supraaprecieze problemele, nevoile categoriilor de persoane marginalizate sau
dependente, să nu propună soluții mai mult pentru a controla “populația normală” și
“normalitatea” decât pentru a ajuta marginalizații dintr-o societate, să nu rămână la ideea
că “societatea are nevoie” de marginalizați și defavorizați pentru că aceștia îi servesc de
“oglindă” ca să poată rămâne “normală”.
Asistentul social face cercetare pentru:
- a identifica o problemă socială, o cerere emergentă unei categorii sociale;
- a produce cunoștințe empirice prin realizarea de monografii ale unor categorii
(populații, medii) marginalizate;
10
 - a analiza un caz și interacțiunile sale;
- a recunoaște toți factorii implicați de problema studiată, în vederea realizării
împreună a cunoașterii și acțiunii;
- a elabora politici adecvate în domeniul Asistenței sociale, a căuta servicii, metode
noi de intervenție;
- a “demonta mecanismele” unei probleme sociale, a funcționării unor servicii,
decriptând (dezvelind) eventual și ideologia ce le susțin;
- a legitima utilitatea și eficiența unor tehnici de intervenție.
Fiind definitorie pentru Asistența socială, capacitatea de intervenție în situații de
dificultate, presupune posibilitatea decriptării situației sociale complexe pentru a adopta
strategii și tactici inovatoare. Cercetarea, concepută ca proces metodic și tehnic de
investigații și căutări care își propune să contribuie la îmbogățirea cunoștințelor prin
descoperirea și producerea de sens, poate ajuta asistentul social să intervină eficient.
Din punctul de vedere al Asistenței sociale intervenția este relația de ajutor în scopul
autonomizării indivizilor și grupurilor aflate în situații speciale (defavorizate,
marginalizate) pentru a sprijinii decizia, oferind un cadru teoretic și practic de reflexie
asupra staticii și dinamicii sociale. Trebuie să facem distincție între intervenția
asistentului social și intervenția într-o discuție, intervenția chirurgicală, politicăetc.
Cercetarea și intervenția eficientă înseamnă câștig de experiență (din experiența
proprie, din retrăirea experienței altora) atunci când asistentul social trage învățămintele
pertinente din circumstanțele cele mai diferite, când are capacitatea de a reține ceea ce
este esențial, decisiv, bazându-se pe deducțiile sale asupra propriei experiențe, pe
deducțiile sale asupra experienței altora, pe cele privind maniera altora de a privii propria-
i experiență, deci interexperiența, când este spirit liber, deschis, fără prenoțiuni, și
prejudecăți, capabil de “ruptură epistemologică”. Asistentul social trebuie deci să învețe
să facă cercetare căci nici în această privință nu există rețete. Astfel,
- unii consideră că asistentul social trebuie să dobândească, în special cunoștințe
referitoare la condițiile obiective necesare desfășurării cercetărilor științifice (cum se
construiește un obiect de studiu, cum abstrage, reduce, selectează și formulează ipoteze
provizoriiși operaționale, cum și de ce se alege o tehnică sau alta în funcție de gradul de
profunzime dat cercetării);
- alții insistă asupra etapelor cercetării și operațiilor de efectuat în fiecare etapă;
- unii pun accent pe construcția tehnicilor de culegere și prelucrare a datelor;
- iar alții consideră important ca asistentul social să-și poată autoevalua permanent
cunoașterea, cercetarea, intervenția (R. Mayer, F. Ouellet, 1991).
În toate aceste cazuri se oferă și se dobândesc cunoștințe utile asistentului social.
Situația ideală ar fi aceea în care învățarea cercetării s-ar face ținând seama de toate
practicile menționate în același timp “încălcându-se” respectul persoanei umane într-o
viață socială văzută așa cum este, ca “modalitate de existenţă”, ca loc de experiență, de
cunoaștere și libertate, în care fiecare om, prin relațiile cu ceilalți își construiește o
identitate socială...nu ca obiect sau sumă de obiecte ci ca “a fi în lume”
(M.Duchamp,1989).
Concepțiile sistemice, structuraliste, funcționaliste sunt utile asistentului social dar
sunt reducționiste așa cum reducționiste sunt și paradigmele care consideră că problemele
sociale sunt generate numai de indivizii care violează normele fiindcă “n-au capacitatea
de a li se supune”.

11
 Cercetarea fenomenelor sociale și intervenția asistentului social devin proces comun
care înseamnă identificarea și definirea problemelor pe baza variabilelor din mediu,
construirea unui cadru teoretic, provizoriu și operațional, construirea tehnicilor,
culegerea datelor, analiza lor, valorificarea rezultatelor și difuzarea lor.
a. Asistentul social are în vedere:
- alte cercetări care s-au făcut asupra fenomenelor respective, din ce perspective, cu
ce rezultate, facând bilanțul acestora și poate apela la ele pe tot parcursul cercetării sale;
- reglementări juridice, organizaționale, proceduri administrative;
- puncte de vedere "generale” care explică anumite alegeri legislative, anumite decizii
și acțiuni în privința fenomenelor respective;
- aspecte economice, demografice etc;
- faptul că o problemă socială a unui individ sau grup își are originea într-un trecut,
într-un anumit loc, are o evoluție, se transformă.
b. Pe baza observațiilor, a contactului cu oamenii în situații problemă, cu
instituțiile, cu alte categorii de factori implicați, pe baza analizei critice a lecturilor
pertinente, se enunță problema socială de studiat care să fie justificată de o nevoie
recunoscută, să fie transparentă la nivel comunitar, social. Formularea problemei o
realizează asistentul social-cercetător în limbaj științific și pe baza cunoașterii
“tipificațiilor” altor actori implicați. El trebuie să fie conștient de necesitatea demersului
interdisciplinar în cercetarea fenomenelor sociale.
Problema definită este apoi descompusă în elemente esențiale prin întrebări pe care și
le pune asistentul social, după cum intenționează: să descrie, să cerceteze “cauzele”,
”factorii” care o determină, “înțelegerea” din interior, “explicarea” fenomenului. A
cerceta înseamnă deci a descrie, a înțelege, a explica, atât circumstanțele sociale de mediu
cât și motivațiile fenomenlor, ale celor care au declanșat întrebările legate de acel
fenomen, inclusiv ale sale ca observator-participant discret, acceptat.
c. Pe lângă studiul lucrărilor de specialitate (de asistență socială, sociologie,
psihologie socială), a studiilor, rapoartelor, memoriilor de cercetare, a documentațiilor, a
cursurilor, manualelor, analizelor de caz, anchetelor sociale, materialelor de informare din
presă, asistentul social își elaborează un cadru teoretic provizoriu și operațional pe
care îl îmbogățește și îl nuanțează pe parcursul cercetării.
“În domeniul social momentul teoretizării și “canoanele” normativiste nu pot decide
singure în câmpul elaborării de ipoteze, dacă lor nu li se adaugă contactul strâns cu
terenul și efectuarea unor studii explorative, etapele cercetarii fiind strâns legate de
creativitate dar și de experiență” (S. M. Rădulescu ,1994, pag.60).
Ansamblul teoretic conturat trebuie să fie suplu, pertinent, consistent, exhaustiv (în
sensul de a permite analiza tuturor datelor culese).
d. În cadrul demersului descriptiv (sociologic) se pot include: tehnica monografică,
statisticile sociale, tehnica sociometrică. În cadrul demersului comprehensiv se vizează
“retrăirea trăitului” altor actori în situațiile lor sociale (reviriscența), situarea acțiunilor
în “rezerva comună” de cunoștințe și experiențe. Astfel, poate fi înțeles un grup în care se
dezvoltă o viață proprie ce devine semnificantă numai când este cunoscut “din interior”
(Goffman). Asistenții sociali trebuie să apeleze la autorii implicați (ca “sociologi în stare
practică”), la interpretările pe care ei le dau actelor cotidiene, la tehnica biografică, la
tehnica “life story” (povestea vieții sau a unei părți a ei de către cel care a trăit-o sau
istoria vieții), în care povestea vieții este completată cu mărturiile celor apropiați

12
individului, cu date din documentele organizațiilor sociale, culturale, medicale, școlare,
așa cum poate utiliza: convorbirea, interviul, scalele de opinii și atitudini, chestionarul.
Demersul explicativ în cercetarea fenomenelor sociale este probabilistic, în situații
de “incertitudine persistentă”, fiindcă “antecedentele cauzale”, “corelaţionale” pot fi
insuficiente sau pot lipsi. Durkheim încerca să susțină că numai faptele sociale
antecedente pot constitui cauza determinantă pentru un fapt social și nu stările conștiinței
individuale. În lucrarea “Natura științelor sociale”, G.C.Homans consideră însă că
"trebuie să evidențiem și modul în care comportamentul indivizilor creează caracteristici
de grup, modul în care “principiile generale” ilustrate de comportamentul mai multor
oameni și grupuri sociale se combină în timp pentru a genera, menține și eventual
schimba fenomenele sociale cele mal obișnuite” (S., M., Rădulescu, 1994, p.121).
Asistentul social are în vedere mai multe sensuri ale explicației:
- descrierea unui fenomen în “termeni familiari”;
- realizarea de inferențe plecând de la teorii pertinente și consistente;
- relevarea unor cauze;
- definirea unor “proprietăți fundamentale”;
- definirea genezei fenomenului;
- identificarea funcției sau explicația “prin propoziții statistice”, “explicația
genetică”,“teleologică”(cu scop), “în termeni de motive”, “ipotetică”.
Construcția variabilelor constituie momentul important al legăturii conceptelor
abstracte cu factorii concreți, observabili în realitatea socioumană (sexul, vârsta, studiile,
originea socială etc.). Unele variabile sunt independente și altele dependente (explicate de
primele). În viața socială variabilele pot fi reversibile, ceea ce ridică importante probleme
epistemologice. Analiza relațiilor dintre ele se face prin demers cantitativ sau/și calitativ.
e. Culegerea datelor înseamnă contactul cu realitatea de studiat și acest proces diferă
după cum se vizează descrierea, înțelegerea, explicarea. Dată fiind eterogenitatea
fenomenelor sociale/problemelor sociale, datele variază după cum vizează diferitele
categorii sociale: săraci, drogați, handicapați, alcoolici, prostituate, inadaptați sistemului
școlar sau vârstei a III-a sau a IV-a. După criteriile (diferite) luate în considerare, datele
statistice referitoare la fenomenele sociale nu sunt de neglijat.
f. Asistentul social “triază” datele, le prelucrează, adună ceea ce se aseamănă și
“pune etichete” pe ansamblurile de date prelucrate. El poate folosi analiza de conținut “ca
tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă, sistematică a conținutului manifest al
comunicării”, ca tehnică de descriere sistematică a “oricărei conduite simbolice”, de
realizare a unor “inferențe prin indentificarea sistematică și obiectivă a caracteristicilor
specifice unui mesaj” sau analiza statistică a datelor (codificarea, stabilirea de relații
între variabile, analiza relațiilor binare, a relațiilor între trei sau mai multe variabile,
realizarea de tabele încrucișate (binare, de contingență, disjunctive complete), tabele ale
modalităților, tabele de sinteză, calculul matricial (N.Rahmania, 1992).
g. După analiza datelor se elaborează materialul care va fi valorificat și difuzat fiind
parte componentă a raportului de cercetare. Raportul de cercetare cuprinde: o introducere
în problema studiată, istoricul acesteia, rezumatul cercetărilor anterioare, formularea
problemei, prezentarea cadrului teoretic, a metodelor și tehnicilor utilizate, prezentarea
rezultatelor (tabele, grafice, note, concluzii), rezultatul interpretării datelor, concluzii
asupra consecințelor cercetării, valorificarea rezultatelor (propuneri concrete, inițierea de
proiecte de intervenție locală sau națională), elaborarea unor noi întrebări/ipoteze.

13
 h. Apoi, pe baza feed-back-ului se constituie noi întrebări care vor resuscita analiza
variabilelor din mediu și deci reluarea cercetării.

1.3. Principiile şi fundamentele teoretico-metodologice ale domeniului

Luând ca model investigația sociologică, investigația în Asistența socială are drept

scop cunoașterea realităților sociale concrete, infinit variate în timp și spațiu. Ea a
dobândit, de-a lungul timpului, noi semnificații prin preocuparea pentru rezolvarea
practică a unor probleme sociale concrete.
Privită în evoluția sa istorică s-a constatat că multă vreme majoritatea sociologilor s-
au străduit să rezolve probleme generale, abstracte, de pură teorie, (sociologie
“filozofică”-teoretică) printr-o muncă depusă în bibliotecă, prin studierea unor documente
oficiale și lucrări de diferite specialități.
După al doilea război mondial apare o alta orientare (“școala sociologică”) axată pe
cercetarea directă a realităților sociale, capabilă să intervină în mersul fenomenelor
sociale, dezvoltându-se astfel o “sociologie științifică”, o “inginerie socială” sau altfel
spus, “o sociologie de asistență socială”, reînnoind firul tradițional al cercetărilor lui ION
IONESCU DE LA BRAD, considerat genialul creator al sociologiei militante de la noi
din țară, creatorul cercetărilor științifice axate pe dorința rezolvării unor probleme sociale
concrete. Astfel, Asistența socială a devenit ramură de sociologie concretă, practicată de
activiști sociali interesați în cunoașterea problemelor vieții concrete și în dirijarea
(intervenția și rezolvarea) problemelor vieții sociale. Apare astfel o nouă profesiune, cea
de asistent social, în diferitele domenii de activitate umană: industrie, medicină,
învățământ, expertiză a capacității de muncă, al delincvenței, conducerii unităților de
ocrotire socială (pentru copii și adulți) cât și o serie de specializări ale Asistenței sociale
(asistența familiei, a mamei și copilului, a deficienților fizic, psihic și moral, a
grupurilor și colectivităților). Fiecărei specializări îi este necesar un manual de lucru cu
profil specific, o metodică, pentru că ceea ce trebuie să știe un asistent social de
întreprindere nu se potrivește întru-totul cu ceea ce-i trebuie unui specialist în delincvență
sau celui specializat în plasament familial.
Investigația de teren devine, în acest fel, o îmbinare între realitate, gândire și
acțiune, puse în slujba unui ideal, iar cercetătorul asistent social un teoretician și
tehnician, un metodolog. Această îmbinare este necesară deoarece fenomenele sociale
fiind multe și variate, veșnic în proces de disoluție și de naștere, nu pot fi înregistrate în
totalitate, fapt cu fapt, amănunt cu amănunt, lucru ce nu ar avea utilitate dacă nu s-ar
studia direct societatea vie. Astfel, asistentul social lucrează permanent într-un domeniu
al ineditului, nerepetându-se niciodată același fenomen social iar investigația lui trebuie
să fie mereu creatoare, de regândire necontenită a marilor probleme ale vieții oamenilor
în societate, cerând noi forme practice de intervenție directă. De aceea asistentul social
trebuie să fie cercetător al realității și nu doar un cunoscător al teoriilor elaborate de alții.
Viața socială, fiind deosebit de complexă, a fost studiată de numeroase discipline
sociale particulare (socio-umane) din anumite laturi specializate cât și de discipline
conexe celor sociale (biologie, istorie, medicină etc.). Din această cauză orice
investigație socială trebuie să fie “interdisciplinară”, realizată dintr-o multitudine de
unghiuri de vedere (psihologic, pedagogic, etic, juridic, istoric etc). De asemenea, poziția
teoretică adoptată de fiecare cercetător în parte este hotărâtoare pentru modul cum își face
investigațiile.
14
 Metodologia științifică a investigațiilor sociale presupune deci îmbinarea teoriei cu
practica și întemeierea cercetării pe observația directă a faptelor.
Dacă investigatorii de “idei” despre fapte (teoreticienii) precum: EMIL DURKHEIM,
MARCEL MAUSS sau GABRIEL TARDE sunt cunoscuți ca cercetători de bibliotecă,
investigatorii de teren, alcătuitorii de monografii, precum: FREDERIC LE PLAY, ION
IONESCU DE LA BRAD, H.H.STAHL etc. sunt cunoscuți ca mânuitori de fapte. Dar
ambele metodologii trebuie cunoscute și îmbinate, așa cum a făcut DIMITRIE GUSTI,
reprezentantul școlii românești de sociologie, care a realizat îmbinarea investigației
monografice cu teoria sociologică. În acest sens, pregătirea teoretică constituie baza
necesară a oricărei gândiri metodice dar ea trebuie să fie completată cu o cunoaștere,
mergând până la descrierea amănunțită și înțelegerea, sub toate aspectele și pe toate căile
de care se poate dispune, a realității sociale. În cadrul acestor realități sociale interesează
viața oamenilor, în primul rând ca fapt și apoi ca problemă pe care trebuie să o înțeleagă
pentru a o dezlega, ca apoi să poată acționa. Din această cauză, orice investigator social al
vieții oamenilor trebuie să fie permanent în căutarea știrilor despre oameni și ca atare va
trebui să folosească cele două căi posibile de informare:
a. să citească ce se scrie și să asculte ce i se povestește despre oameni de către alții
(să ia aceea “baie de fapte” cum spunea N. IORGA);
b. să cerceteze el însuși direct, realitatea socială.
Probleme privind: integrarea personalității umane în structurile sociale și alegerea
deliberată a acestora, analiza proceselor de mobillitate socială, cercetarea unor fenomene
(neadaptarea socială, delincvența juvenilă etc.), sunt considerate probleme asupra cărora
cercetarea interdisciplinară este chemată să-şi îndrepte preocupările de investigare.
Rezolvarea acestor probleme este condiționată în bună parte, de însușirea unor metode și
tehnici de cercetare care să asigure o cunoaștere autentică a faptelor.
Primul, și cel mai important principiu este acela că orice asistat trebuie să cunoască
sursele de informații folosite de asistentul social și motivul pentru care se apelează la ele
(de ce sunt folosite). Dacă este posibil se cere și permisiunea asistatului pentru folosirea
anumitor surse. Dar chiar dacă nu avem permisiunea lui, asistatul trebuie să cunoască
sursele, informația solicitată și motivul folosirii acelei informații. Dacă aceste informații
duc la stabilirea căii de acțiune pentru atingerea scopurilor, asistații trebuie să participe la
luarea deciziei.
În al doilea rând, în orice investigație socială pe care o realizează, asistentul social va
respecta principiul sociologic referitor la prioritatea faptelor în raport cu opiniile,
principiu încă des încălcat de cercetătorii începători sau amatori, cărora le lipsește
pregătirea teoretică și epistemologică necesară.

2. Metodologia investigaţiei în Asistenţa

Unitatea de învăţare
socială
Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 1, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte exigențe metodologoce în studiul fenomenelor sociale

15
 Termeni cheie:

- fenomene sociale;
- colectivitate;

Conţinutul unităţii de studiu

2.1. Specificul metodologic al cercetării

Asistentul social aparține unei socioculturi, unui sistem de valori, ca individ și

cercetător. Cunoașterea în domeniul asistenţei sociale este rezultatul unui dublu proces de
interiorizare a exteriorității și exteriorizare a interiorității. Valorile, ideologiile pot
intervenii mai mult sau mai puțin discret pentru a orienta cercetarea și intervenția.
Acestea sunt marcate de interese și mize deosebite ceea ce implică o nuanțată analiză a
problemei “neutralității" cercetătorului.
a. Nu există un criteriu unic de științificitate. După unii autori (R.Thome) este
“științifică” orice elaborare teoretică a unui câmp de probleme care reduce arbitrariul
descrierii prin procedee suficient de formalizate pentru a fi admise ca legitime de
consensul colectiv”. Datorită faptului că preocuparile Asistenței sociale acoperă un câmp
foarte eterogen, că generalizările sunt dificil de făcut, că “etica cercetătorului” cere mai
mult ca în alte domenii respectul persoanei, “cunoaștere științifică cu conștiinţă”,
problemele epistemologice pe lângă cele de ordin metodologic, instituțional, sunt foarte
numeroase.
b. Accesul și contactul inițial cu indivizii și grupurile aflate în situații speciale
(marginalizate) sunt dificil de realizat (fie că e vorba de țigani, nomazi, indivizi fără
adăpost, cerșetori, vagabonzi, “copii ai străzii, în primul rând că asemenea populații sunt
definite după “criterii operatorii” de indentificare (ele neexistând în sine). Astfel
asistentul social poate reține câteva criterii pentru determinarea minimală a acestor
categorii în funcție de obiectivele cercetării care pot fi numeroase și diferite:
- eveluarea cantitativă a fenomenului;
- studiul “situației de marginalitate”;
- studiul comportamentului marginalizaților (organizare, supraviețuire, mod de viaţă
etc.);
- studiul unui “refugiu”;
- studiul unei zone restrânse într-o perioadă determinată;
- realizarea de comparații între grupuri marginalizate;
- studiul efectelor comportamentelor lor la nivelul relațiilor interpersonale, de grup și
societate;
- percepția “cetățenilor normali” asupra marginalizaților;
- autopercepția acestora;
- identificarea serviciilor care ar ajuta la prevenirea fenomenelor sociale negative;
16
 - planificarea sau proiectarea unei politici de Asistență socială la nivel local sau
societal pentru realizarea reinserției, a integrării sociale a marginalizaților;
- sprijinirea factorilor decidenți pentru a lua decizii în cunoaștință de cauză.
c. Asistentul social utilizează concomitent: observațiile preliminare,
intenționalitatea sistematizată, contexte teoretice (nu numai sociologice, precum “criza
instituțiilor, dezinstituționalizarea societății, săracirea populației orașelor”etc.) și date
culese de la indivizii și grupurile marginalizate cât și de la alți “subiecți cheie” în
problema studiată (persoane care ocupă funcții strategice și dețin numeroase informații
despre subiecții cercetați: polițiști, șefi de cantine de ajutor social, lucrători în cămine de
bâtrâni, funcționari ai centrelor de primire a minorilor delincvenți, ai oficiilor de plasare a
șomerilor etc.). Asistentul social cercetător apelează la date administrative (ale poliției,
primăriei, spitalelor, centrelor de dezalcoolizare) când acestea există.
d. Asistentul social nu are o“bază de sondaj”, liste de nume, nu poate apela la cărți
de telefon pentru a extrage eșantioane reprezentative. El este pus în situația să adopte o
strategie diferită, alta decât a sociologului: plecând de la eșantioane (mai mult sau mai
puțin reprezentative) reconstituie conturul unei populații care le-ar corespunde, ceea ce
presupune o bună cunoaștere a teritoriului de investigat (adică și a “locurilor de adăpost
pentru o noapte”, și a cantinelor pentru săraci, a centrelor de ajutor psihiatric etc.).
e. Atunci când utilizează tehnicile de cercetare (observația participativă, studiul
longitudinal, convorbirea, chestionarul, povestirea vieții, tehnica “focus grup”etc.),
intervin precauții în utilizarea limbajului lui (care în cazul alcoolicilor sau toxicomanilor,
de exemplu, prezintă caracteristici atipice în comparație cu limbajul populației normale).
Adesea limbajul acestora este codificat iar asistentul social trebuie să facă efortul să-l
decodifice, să-i înțeleagă sensul și să-l utilizeze în forma în care îl utilizează
marginalizații. De asemenea multe dintre aceste persoane sunt analfabete, suspicioase
preocupate continuu de a evalua mizele a ceea ce se întâmplă pe parcursul contactului cu
asistenții sociali, atenți la conținutul întrebărilor și răspunsurilor date, manifestând
atitudine adesea rezervată sau chiar abilă. De aceea se cere cercetătorului multă pricepere
și “simț social”.
f. În cazul cercetării populațiilor marginalizate, problema validități concluziilor
trase și a soluțiilor propuse este dificilă fiindcă în condiții economice, politice, sociale și
culturale noi, aceste fenomene pot diminua, pot crește în amploare, pot deveni vizibile,
transparente sau pot fi ascunse, camuflate. Asistentul social nu poate neglija jocul
intereselor, presiunilor sociale interne și internaționale în obiectivarea, cercetarea și
măsurarea unor fenomene ca: toxicomania, prostituția, homosexualitatea, analfabetismul,
nomadismul, sărăcia. Numai că la capătul cercetărilor făcute cu grija onestității știițifice,
cu prudență și circumspecție, cu “vigilenţă epistemologică” se pot face generalizări (cu
toate obiecțiile ce pot apare referitor la acestea). Aceste generalizări sunt necesare
deoarece nu putem rămâne la ideea că fiecare individ marginalizat este un caz, deoarece
nu există “n” tehnici de intervenție, nici nu se pot iniția “n” politici de protecție de
Asistență socială.
De exemplu, în cazul Asistenței sociale a grupurilor etnice o cercetare_acțiune
asupra țiganilor marginalizați social, asistentul social pleacă de la cunoașterea originii,
istoriei și culturii acestora (consultă: Enciclopedia Universalis, Drâmba, Istoria
civilizației, J. Yoors Am trăit printre țigani etc.). Astfel el se poate specializa în
problematica țiganilor marginalizați sau poate face parte din echipe specializate (de pildă,

17
în Franța, A.E.M.T.- Acțiune Educativă în Mediul Țigănesc), pentru a cerceta și contribui
la soluționarea problemelor acestora sau ale societății afectate de comportamentul lor.
Exemplu: urmărind cercetările care s-au facut și concluziile desprinse la capătul lor,
asistentul social poate întâlni afirmații ca: “Ţiganii trebuie sedentarizaţi, dacă nu, ei îşi păstrează
obiceiurile lor care devin frâne serioase, în calea integrării sociale”. Nomadismul înseamnă
dizolvarea personalității țiganului, nomadul nu este nicăieri la el și niciodată el însuși. De aceea
trebuie făcut să-şi conştientizeze problemele. Asistentul social poate reține, de asemenea, că
țiganii sunt marginalizați datorită:
- imaturității membrilor;
- abandonului țiganilor în fața situațiilor constrângătoare;
- stagnării civilizației lor;
- sărăcia lor este materială dar mai ales psiho-socio-morală, lipsindu-le cultura și educația.
- asistentul social se socializează, astfel încât consideră și el marginalitatea prin prisma
sistemului de valori, structuri normative, educative proprii grupului de apartenență și de referință
și poate pleca în cercetarea pe care o întreprinde asupra țiganilor de la un “ideal tip” de țigan
conturat pe baza tipificațiilor, stereotipiilor celorlalți, a autoperceperii țiganilor. Important este
ca asistentul social să nu aibă idei preconcepute, atitudine etnocentrică ci să înțeleagă cum
trebuie ideea de “multiculturalism” din perspectiva etnosociologică.

Apoi este necesar să-și clarifice bine de unde vine cererea de cercetare și intervenție:
de la țiganii marginalizați sau de la societate? De la ce tip de organisme: naționale,
guvernamentale sau neguvernamentale, locale, comunitatea asistenților sociali etc. El
trebuie să-și clarifice raporturile cu puterea și cu asistații (se pot asocia sau pot fi
mediatori între părți) atât față de asistați cât și față de societate. Statul, organizațiile
neguvernamentale, pot finanța cercetarea, putând avea controlul administrativ și financiar
legal cât și controlul asupra științificității muncii cercetătorului (puterea poate cere
integrarea țiganilor) prin care să: cunoască indivizi, grupurile de țigani, mentalitățile și
interesele lor, viața lor cotidiană, forme de inadaptare etc., cu scopul integrării lor sociale
sau pentru a-i ajuta să iasă din mediul și obișnuințele lor. “Țiganii trebuie obișnuiți cu
munca, cu programul, orarul, punctualitatea, precizia, respectarea legilor și a
autorităților”(J.L.Gaie).
În cadrul cercetării-acțiune, realizată în Franța asupra etniei țiganilor, s-a determinat
un spațiu social locuit de țigani, împărțit în mai multe sectoare, fiecare în atenția unui
grup de cercetători coordonați de un asistent social. Cercetarea a început prin cunoașterea
și analiza situației materiale (subliniindu-se importanța transferului la acest nivel). În
paralel, țiganii au fost făcuți să înțeleagă că abandonarea unor modele (de a mânca, de a
se îmbrăca sau purta), nu înseamnă o tragedie pentru ei. S-a insistat pe adaptarea lor la
viața și obiceiurile comunității apropiate cât și pe școlarizare. În această cercetare au fost
implicați asistenți sociali, primăria, centrele de ajutor social specializate în protecția
familiei și copilului, centre de asistență medicală, reprezentanți ai inspectoratelor școlare,
ai ministerului tineretului etc. considerându-se că existența inadaptaților, a situațiilor de
marginalitate necesită o implicare și acțione comună a tuturor factorilor răspunzători,
financiar, moral, educațional, pentru rezolvarea problemelor lor. În acest sens asistenții
sociali au pus în centrul atenției tinerii (fiind cunoscători ai modalităților de intervenție) și
astfel au putut insista asupra învățării, adaptării, participării și responsabilizării țiganilor.
Rezultatele au fost foarte variate: unii au urmat școli, au învățat o meserie, s-au căsătorit,
dar n-au “suportat” ruperea din “ mediul țigănesc”, alții, au protestat pentru determinarea
familiei să renunțe la unele obiceiuri țigănești.

18
 2.2. Surse şi metode de colectare a informaţiilor

A. Surse indirecte. Principalele surse de informare livrească sunt:

- literatura istorică din care ne informăm asupra legilor de bază ale vieții sociale;
- literatura beletristică, care reprezintă exprimarea unor experiențe sociale, făcând
vie și prezentă viața socială (analize sociale adâncite), de multe ori mai
importante decât unele analize reci, deseori seci (sau prea dogmatice)ale
specialiștilor (exemplu H. de BALZAC, Comedia umană, E. ZOLA, Nana, LEV
TOLSTOI, Război și pace etc).
- memorii, jurnale, scrisori, însemnări, documente autobiografice etc.;
- lucrări de sociologie, antropologie, geografie umană, ale folcloriștilor și
etnografilor etc.;
- anchetele sociale, respectiv experiența de investigare a practicienilor (case-work)
bazate pe case-study cu caracter științific. Dintre teoreticienii acestei tehnici
amintim pe JANE ADAMS și MARY RICHMOND (Social diagnosis).
Cunoașterea bibliografiei vechi și noi, pe care o putem completa cu operele aflate în
biblioteca personală și publică, este necesară pentru că ne dă o viziune asupra stadiului de
dezvoltare a unei cercetări, evitându-se surpriza de a reinventa probleme soluționate deja
de alți specialiști și a cădea victimele unor bâlbâieli teoretice neplăcute, dându-ne în
același timp sugestii și noi puncte de vedere pentru propriile noastre încercări teoretice.
Dar sursa principală de documentare este și rămâne investigația directă.
Dacă lectura este o activitate permanentă și obligatorie (“dulcea zăbavă a cetitului”-
Miron Costin), pentru completarea cunoștințelor și formarea profesională, ea nu este și
suficientă asistentului social practician ci doar celui care face investigații pe cont propriu.
“Realitatea devine marele dascăl al omului de știință iar viața socială este adevărata
universitate, magistrul de la care neistovit afli noi aspecte, alte fațete ale dramei umane,
cu condiția ca la acest magister vital să mergi cu omenie”, cu dorința de a fi de folos
oamenilor ( H.H.STAHL).

B. Surse directe
Culegem informații despre asistați din patru surse directe:
- experiența și observația noastră personală (cea mai utilă sursă când ne cunoaștem
pe noi înșine);
- relatările asistatului;
- relatările altora despre asistat;
- “urmele” pe care le-a lăsat asistatul în activitatea lui.
Toate aceste surse de informare sunt utile pentru cei ce vor să înțeleagă resorturile
intime ale vieții sociale având în vedere că oamenii care urmează să fie studiați trebuie să
fie cunoscuți sub toate aspectele vieții lor, în toate tainele adâncurilor lor sufletești
(E.HALL, Dimensiunea ascunsă). În mod obișnuit/curent, luăm cunoștință de realitatea
exterioară, în mijlocul căreia trăim cu ajutorul simțurilor noastre, grație cărora primim
informații, pe multiple căi: văz, auz, gust, miros, adevărați “analizatori” cum spunea
Pavlov, care desfac realitatea în elementele componente. Aceste informații senzoriale nu
sunt fenomene pur fizice deoarece sunt luate la cunoștință de noi prin intermediul
creierului. Judecăm/gândim deci ceea ce primim ca informații senzoriale din lumea
exterioară, făcându-ne astfel o imagine de sinteză asupra acestei lumi. Altfel spus, ceea ce
19
există în lumea exterioară se reflectă în conștiința noastră. Mai mult, cu ajutorul
raționamentului triem informațiile senzoriale. Astfel, observația poate fi externă sau
coparticipativă.
Prima modalitatea de cunoaștere este observarea empirică ce capătă treptat forma
“concentrată” a metodei observației. Apoi observarea se transformă în experimentare,
experimentul fiind observația transformată în act conștient. Universul experimentului
cunoaște un intens proces de specializare și apar astfel un număr mare de metode,
procedee, tehnici (de înregistrare, prelucrare și valorificare), anchete, chestionare, teste,
metode statistice, mijloace moderne etc., rezultând un domeniu/sistem al metodelor de
cercetare.
Ne putem interesa de fenomenele exterioare nouă, urmând două scopuri: în primul
rând din curiozitate, căutăm mereu adevărul, dar mai ales ca profesionişti, din necesitatea
de acțiune practică, căutăm rădăcini ale cunoașterii care trebui permanent avute în
vedere. Ambele, curiozitatea și acțiunea practică eficientă, teoria și practica sunt corelate,
ajungând prin ele să cunoaștem, să pătrundem treptat, de la simpla descriere, care
satisface curiozitatea, la înțelegere și explicare, care ne permite acțiunea eficientă.
Dar oricare ar fi scopul urmărit (investigare științifică, pur teoretică sau cea cu
caracter practic aplicativ) metodele și tehnicile de lucru sunt comune. Desigur,
modalitățile de aplicare vor fi diferențiate, în funcție de gradul de adâncime care trebuie
atins, necesitând un anumit demers metodic al gândirii, deoarece așa cum am văzut, viața
socială cuprinde o varietate de aspecte care trebuie mai întâi observate, apoi descrise și în
sfârșit înțelese și explicate. Toate acestea implică deopotrivă o confruntare între gândirea
noastră și realitățile luate în studiu, lucru ce se poate realiza doar sistematic, respectând
anumite reguli metodice și folosind anumite tehnici elaborate de oamenii de știință pe
baza unor îndelungate experiențe. De asemenea, unele din sursele de informare vor cere
în schimb informații de la asistentul social (acesta le poate oferi numai după consultarea
asistatului) sau poate fi folosită și discuția între asistat și o altă persoană (rudă, prieten).
Uneori asistaților li se cere să completeze un formular sau un chestionar. Materialele
scrise, considerate adesea ca date obiective, mai adevărate decât impresiile directe ale
asistentului social, sunt deosebit de utile în investigație.

2.3. Sistemul metodelor şi tehnicilor de investigaţie socială

Alături de sistemul teoriilor care dau expresie domeniului obiectual al unei discipline
științifice, se dezvoltă, într-o relativă autonomie, sistemul metodelor, tehnicilor și
procedeelor sale specifice de investigare. Investigațiile de asistență socială, având la bază
cercetarea sociologică, au un profund caracter interdisciplinar.
La alcătuirea sistemului de metode, tehnici și instrumente de cercetare au contribuit
mai multe discipline. Odată construite, aceste metode și tehnici se particularizează, se
specializează în cadrul unei discipline sau al unui grup de discipline. Ca atare, sistemul
metodelor și tehnicilor de cercetare a fenomenelor sociale conține atât metode și tehnici
comune tuturor științelor socio-umane (despre om și societate) cât și metode și tehnici
comune doar ramurilor specifice Asistenței sociale. Delimitările între aceste trei niveluri
metodologice au un caracter relativ și o funcție mai mult didactică decât științifică.
Asistența socială, ca ramură aplicativă practică, a sociologiei, se concretizează prin:
cunoașterea și rezolvarea situațiilor dificile prin care trec persoanele defavorizate
20
(dependente social) dar și prin cercetări științifice, cu finalitate teoretică, menite să
dezvolte teoria și practica referitoare la domeniul propriu de activitate. De aceea, în
cadrul metodelor și tehnicilor privind investigațiile de asistență socială, trebuie să ne
raportăm atât la metodologia investigării “problemelor” și fenomenelor sociale, pentru a
le cunoaște în vederea acordării asistenței sociale necesare, cât și la cea privind cercetarea
științifică, în vederea perfecționării activității de asistență socială prin popularizarea
experiențelor pozitive din domeniu. Oricare ar fi scopul urmărit, metodele utilizate pot fi
grupate în:
A. metode de culegeree a datelor/informațiilor: metoda observației, ancheta prin
interviu sau chestionar, metoda biografică, studiul de caz etc.;
B. metode de măsurare și prelucrare a datelor: metodele statistice și tehnicile de
măsurare sociometrică.
Ambele modalităţi sunt urmate de o interpretare, în urma analizei faptelor constatate
și consemnate, ca în final să se poată acorda ajutorul/sprijinul necesar prin metodele
speciale de intervenție: consilierea, sau să se intervină prin acțiunile concrete de asistența
socială (intervenția în criză, centrarea pe sarcină, rezolvarea de probleme etc).
Metodele de strângere a informațiilor pot fi împărțite în următoarele grupe:
a. relatările asistaților;
b. relatările altora din anturajul asistatului;
c. întrebări și teste verbale sau scrise;
d. observații;
e. studiul produselor activităţii ;
f. documente oficiale elaborate de diverse instituții.
Cele mai folosite metode de strângere a informațiilor sunt interviul și ședința de grup
cu sistemul asistat, unde sunt folosite tehnica chestionarului și observația.
Putem spune deci că investigația de Asistență socială are un dublu caracter: extensiv
dar mai ales intensiv (aprofundat) realizând atât un studiu individual (cazuistic) cât și
studierea și prelucarea datelor globale, generale.

21
 MODULUL III
METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGAŢIE
ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

▒ Rezumat:

Modulul I cuprinde 5 unităţi de învăţare a căror conţinut se referă la cunoştinţele

specifice domeniului Asistenţă socială care vor sta la baza studiului şi cunoaşterii
conceptelor fundamentale necesare parcurgerii disciplinei Tehnici de inverstigație în
Asistența Socială.

Unităţile de învăţare componente:

Unitatea de învățare 1. Ancheta socială, baza investigației în Asistența socială
Unitatea de învățare 2. Metodologia observației științifice
Unitatea de învățare 3. Metoda biografică. Anamneza și biografia
Unitatea de învățare 4. Metoda raționamentului experimental și stabilirea diagnozei
sociale

☼ Scopul urmărit:
îmbogăţirea vocabularului cu termeni de specialitate prin însuşirea
cunoştinţelor fundamentale specifice domeniului
formarea competenţelor necesare investigației asistenţiale.

Cunoştinţe dobândite
Însuşirea noţiunilor fundamentale referitoare la metodele și tehnicile utilizate de
asistentul social în munca de investigație
Competenţe formate
Utilizarea unui limbaj specific domeniului Asistenţă socială şi respectarea
principiilor de bază în investigațiile asistenţiale.

5
Timpul mediu necesar asimilării cunoştinţelor cuprinse în acest modul
ore

1. Ancheta socială, baza investigaţiei în

Unitatea de învăţare
Asistenţa socială
Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 1, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte elementele cheie ale anchetei sociale

Termeni cheie:

- ancheta socială;
- investigație;

22
 Conţinutul unităţii de studiu

1.1. Scurt istoric al anchetei sociale

Privită din perspectivă istorică, ancheta socială a stat la baza acțiunilor de asistență
socială individualizată “burgheză” și avea două rădăcini sociale:
- aceea a existenței unui proletariat pauper, ca fenomen de masă, față de care
statul ducea o activitate de “binefacere publică”, cu caracter polițienesc;
- existența unei clase mic-burgheze, care cu prilejul fiecărei crize, își vedea o bună
parte din ea ruinată și decăzând în rândurile proletariatului. Față de aceștia, acțiunea
specifică a fost cea a “asistenței sociale” individualizate, pretins “științifice”, care avea un
caracter jignitor pentru demnitatea umană a celor exploatați.
Aceste acțiuni erau îndreptate împotriva pauperismului marii mase și împotriva
procesului de decădere în pauperism a unei categorii restrânse și se întemeiau și ele pe
“teorii” și acționau printr-o serie de “anchete sociale” organizate pe măsura acestor teorii.
Se deosebesc astfel două tendințe teoretice, potrivit celor două probleme de bază ale
societății trecute.
Anchetele sociale realizate pentru studiul pauperismului (considerat în totalitatea sa,
un fenomen colectiv), au început să apară o dată cu revoluția industrială născătoare a
populației urbane care nu avea alt mijloc de trai decât vânzarea forței de muncă, masată în
centre industriale, cartiere mizere, locuințe insalubre, subalimentată, supramuncită, în
proces de decădere fizică și morală, revoltată, tulburând “liniștea publică”.
Teoreticienii, luau atitudine față de aceste categorii, întemeindu-și politica socială pe
o linie de gândire teoretică, refuzând a proceda la efectuarea de anchete sociale, ci doar pe
baza unei gândiri abstaracte, străine de realitatea pe care o refuzau, învocând astfel
existența unor “legi naturale”, pentru a explica ivirea pauperismului.
- prima teorie (maltusianismul) admite existența legilor naturale ca și cauză a
sărăciei, afirmând ca singură cauză: tendința masei muncitoare de a fi foarte prolifică,
supranumerar față de capacitățile de hrănire ale societății;
- a două teorie (școala comuniștilor) adaugă concluzia că vina sărăciei o are marea
masă de muncitori, acuzată de a fi “neprevăzătoare”, “leneșă” și “imorală”.
În ciuda acestor teorii liniștitoare, guvernul (ex. în Anglia) începe să se informeze
despre problemele existente la momentul respectiv pentru care a folosit metoda
“anchetelor” sub forma unor comisii parlamentare, care să ia informații de la orice
persoană care era în măsură să dea lămuriri.
Anchetele parlamentare engleze s-au succedat începând cu sfârșitul sec.al XVIII-
lea, rezultând un material informativ voluminos, unele fiind publicate. Aceste comisii de
anchetă au fost folosite și în problema pauperismului (ex. la pregătirea legii săracilor din
1830).
Paralel cu anchetele parlamentare, față de abuzurile patronilor industriali, s-a recurs
(în Anglia) la a doua formă de anchete sociale, prin intermediul unui corp de inspectori
care aveau sarcina controlului intreprinderilor pentru constatarea modului de aplicare a
dispozițiilor legale.

23
 Anchetele inspectorilor de muncă au dat, prin rapoartele lor, o analiză a situației
muncitorilor din industrie, descriind racilele sistemului și efectele lor dezastruase asupra
populației.
O altă serie de anchete sociale erau pornite din inițiativa individuală a unor
cercetători. Metodelor lor de muncă nu erau ca ale parlamentarilor sau inspectorilor de
muncă. Ei au recurs la alte mijloace de informare (nu cele oficiale cu caracter
administrativ) procedând la o serie de observații directe, în paralel cu folosirea datelor
statistice oficiale. Publicând lucrările lor, foarte instructive, redând tabloul sumbru dar
real al condițiilor grele de viață ale muncitorilor din prima jumătate a sec.al XIX-lea (în
Anglia și Franța), acești autori aparțineau diferitelor școli economice ale vremii care nu
înțelegeau just cauzele mizeriei constatate, căutând soluții de ameliorare a sistemului și
nu pentru înlăturarea lui. Cercetătorii care au avut o bază revoluționară afirmau drept
cauză a mizariei, structura societății care trebuia înlăturată.
În acest sens ENGELS, în lucrarea sa “Situația clasei muncitoare din Anglia” a
folosit în metodologia sa atât documentele oficiale (izvoare autentice) cât și cercetarea
directă sau “anchetele sociale” (bazate pe observații proprii și relații personale)
prelucrând apoi ce a văzut, ce a auzit și ce a citit.
MARX publică în 1866 un “chestionar îndrumător” cu 101 întrebări distribuite în
patru capitole referitoare la întreprindere, programul zilnic al muncii, condiții de
salarizare și organizarea muncitorească. Acest chestionar a devenit model, îndrumător
practic de anchetă, o lecție teoretică despre problemele ce urmau să fie anchetate (o
cercetare marxistă).
Alte teorii puneau accentul nu pe clasa socială ci pe “familia” muncitoare, fondatorul
ei, FREDERIC LE PLAY, având ca punctul de plecare cel al teologiei catolice: mizeria
marilor mase i se părea a fi rezultatul uitărilor legilor divine, ceea ce ar aduce după sine o
decădere morală, consecința ei finală fiind decăderea socială. El explică această uitare
materialism, afirmând că germenele decăderii morale trebuie căutat în organizarea greșită
a muncii omului (în condiții geografice care impun unor clase de oameni anumite
ocupații și moduri de organizare a activității de producere a celor necesare
traiului.Condițiile de mediul (geografic), ocupațiile economice determină, după LE
PLAY, istoria acționând asupra familiilor, determinând modul de organizare internă și
gradul de moralitate. Pricina relelor sociale trebuie căutată în istoria familiilor. Greșita
organizare a muncii familiale are consecințe asupra dezorganizării familiale, familia
ducând la dezorganizarea societății.
LE PLAY concepe familia “normală” ca o familie “biblică” patriarhală, (familia
“model” o dă biblia), adică de “atelier familial”. Pentru a determina gradul de
dezorganizare a familiilor din acea vreme, LE PLAY a inițiat o serie de anchete
sociale, pe care le-a numit “monografii de familie”, reducând ancheta de familie la un
buget familial (cea mai clară expresie a situației economice a unei familii după LE
PLAY). Cercetarea societății era redusă la cercetarea familiei iar aceasta la o cercetare a
bugetului formând începutul mișcării “monografice” confirmată de o întreagă școală
scindată în: școala ce accentua latura idealistă (de teologie catolică a lui LE PLAY),
intitulată “Reforma socială” și alta accentuând latura materialistă de anchetă propriu-zisă
(știința socială).
Publicațiile umaniștilor au încercat să pună la punct un sistem de alcătuire a
bugetelor, de stabilire a “nomenclaturii sociale” și de precizare a “repercusiunilor sociale”
(liste de cauze și efecte) în viața familiei (școala lui LE PLAY). Aceasta urmărea un scop
24
practic: redresarea familiilor pentru a le reduce la “familial normală” (considerată de ei)
potrivit “naturii” umane (a unor norme fără caracter istoric, general valabile oriunde și
orcând). În acțiunea ei practică, mișcarea lui LE PLAY a evoluat spre o “asistență
socială” înglobată mișcării caritative catolice sub forma dată de OZANAM.
Forma modernă de mișcare de asistență socială bazată pe anchete sociale s-a dezvoltat
în America, scopul ei nemafiind remedierea sărăciei ci ajutarea familiilor aflate în pericol
de a deveni “dependente”.
Abia în 1901, la congresele organizației “Conferința Națională despre Munca
Socială” se pune problema anchetelor de familie care apoi se dezvoltă sub forme puțin
teoretice acordând importanță practicii, având ca scop obținerea maximei eficacități cu un
minim de cheltuieli.
Dintre lucrările teoretice referitoare la asistența socială individualizată, apărute în
această perioadă, pot fi amintite:
- Mary RICHMOND, pentru asistența socială individualizată, care a sistematizat
experiența anchetei sociale de stil “case work” (munca individualizată, munca de
“cazuri”, în volumul “Social diagnosis” (diagnoza socială);
- Margaret COCHRAM BRISTOL (Chicago 1936) “Haandbook on social case
recording”;
- Gordon HAMILTON (Universitatea Columbia, 1938) “Social case recording”.
Toate acțiunile de “binefacere publică”de “asistență socială”și “anchetă socială” pe
care se bazau, aveau un viciu comun: lipsa unei baze teoretice științifice și urmărirea unui
scop nesatisfăcător (nu întâmplător, pentru că urmărea doar remedierea și nu înlocuirea
sistemului). Anchetele sociale se mărgineau la căutarea unor “cauze” fără să se analizeze
societatea respectivă.
Sociologiile din această perioadă, căutând factorii determinanți ai vieții sociale, au
stabilit că aceștia erau:
- în concepția idealistă, voința divină, psihologia individuală și socială, moralitatea,
legislația, rațiunea umană, statul;
- în concepția materialistă: mediul geografic, starea economică, rasa, alimentația,
drumurile etc.
Aceste sociologii erau parțiale și fixiste: societatea este aceeași și supusă factorilor
cauzali contestați (teoria “factorilor” considerați izolați).
MARX, în teoria sa arăta că realitatea socială se înfățișează ca un complex de cauze și
efecte determinându-se reciproc (dezvoltarea societății este determinată de dezvoltarea
muncii omului) fiind un proces “dialectic” a ansamblului guvernat de legi generale
(valabile pentru toate societățile umane), legi specifice diferitelor societăți (comunități),
legi stadiale (pentru fiecare fază de dezvoltare a unei comunități), toate acestea fiind
specifice societății la fel ca și îndividului. Toate aceste trei categorii de legi se
concretizează în condiții locale variate (deci legi subiective și obiective).
Aceste teorii sociologice, aplicate la problemele de asistență socială, devin legi
sociale care determină situația de fapt: sărăcia și existența familiilor dependente social.
Astfel, se acordă factorilor secundari și factorilor interni (de familie și individuali) rolul
de cauze ale problemelor sociale.
În condițiile democrației sociale, legea de bază este creșterea nivelului de viață al
întregii populații din punct de vedere material, cultural și spiritual și respectarea
drepturilor omului. Și în aceste condiții, dar numai întâmplător, factorii interni (familiali,

25
individuali și sociali) fac ca familia, individul și societatea să se afle uneori în situaţii
speciale datorită dificultăţilor de adapatare la condiţiile socio-economice.

1.2. Specificul metodologic al anchetelor sociale

Ancheta socială, ca metodă fundamentală în Asistență socială, constă în culegerea de

date prin intermediul tehnicii operaționale de tipul “întrebare-răspuns”. Recoltarea
informațiilor decurge metodic și sistematic, trecând prin observațiile și opinile indivizilor
și ajungând la rezultate cuantificabile privind fenomenele psiho-sociale, cum sunt:
comportamentele colective, trebuințele membrilor grupului, motivele și interesele care
stau la baza conduitei lor, reacțiile și atitudinile lor în diverse situații etc. Astfel putem
spune că ancheta socială constă în:
a. căutarea “cauzelor” interne de dezvoltare a vieții de familie fără a integra
problema în ansamblul vieții sociale (în sistemul social);
b. depistarea și înlăturarea piedicilor care se ridică accidental în calea înfăptuirii în
concret a legii procesului general al tuturor familiilor;
c. organizarea modalităților de înlesnire a concretizării acestei legi.
Specificul metodologic al anchetei sociale rezidă tocmai în faptul că într-un fel
cunoaștem omul cu ajutorul lui însuși făcând apel la experiența și priceperile lui
psihologice (de cunoaștere a sa și a celorlalți) și ajungând în cele din urmă la o exprimare
cantitativă a frecvenței, expresiei regularității și semnificației statistice a impresiilor,
opiniilor și atitudinilor sale. Este vorba de omul luat în ipostaza lui colectivă, ca parte
componentă a unei populații/comunități.
Direcțiile în care poate să evolueze investigația pe bază de anchetă sunt multiple, în
funcție de diversitatea obiectivelor urmărite. Acestea pot cuprinde: aspecte factuale,
situația economică și familială a membrilor grupului/colectivității, nivelul de instruire,
condiții de locuit și de trai dar și aspecte predominant psihologice, subiective, opinii,
motivații, atitudini, trebuințe care pot indica modul de percepere și de valorizare de către
subiecți, a realității în care trăiesc.
Ancheta socială poate recurge fie la tehnica chestionarului fie la cea a interviului. În
primul caz, se pot distinge două modalități de lucru:
a. chestionarul, prin autoadministrare (subiectul se află față în față cu formularul la
care trebuie să răspundă, fără ca anchetatorul să fie prezent);
b. chestionarul, prin intermediul anchetatorilor care sunt prezenți și adresează
nemijlocit întrebările la care trebuie să răspundă cei anchetați.
Investigarea prin metoda anchetei sociale parcurge o serie de etape:
a. etapa pregătitoare, având drept componente documentarea prealabilă asupra
problemelor anchetei (așa numita preanchetă), determinarea populației anchetate și
fixarea eșantionului de investigat;
b. etapa redactării și aplicării chestionarului, în cursul căreia se rezolvă problema
alegerii tipului de întrebări ce vor fi utilizate (închise, deschise, factuale, de cunoștințe, de
opinii și atitudini, de motivații), a formei, dimensiunilor, preciziei și ordinei de
introducere a întrebărilor în chestionar, ceea ce reclamă luarea în considerație a
implicațiilor psihosociale ale situației de răspuns la chestionar (atitudinea de prudență, de
reținere, reacția defensivă, efectul de sugestibilitate pe care poate să-l aibă asupra
subiecților modul defectuos în care sunt formulate întrebările, toate constituind surse de
distorsiune în raport cu răspunsurile subiecților);
26
 c. etapa prelucrării și interpretării rezultatelor obținute, constând în ordonarea și
analiza datelor;
d. etapa redactării și comunicării rezultatelor anchetei, constând în cuprinderea
sintetică, într-un raport scris, a concluziilor anchetei, urmând ca raportul să fie pus la
dispoziția factorilor la a căror sugestie și în beneficiul cărora a fost întreprinsă ancheta
socială.
În al doilea caz, ancheta recurge la un ghid de interviu (îndrumător) care prezintă
subiecților o succesiune de teme de discuție (și nu o listă de întrebări). Aici informația
este culeasă prin intermediul anchetatorului care interacționează nemijlocit cu subiectul
într-un context de întrevedere și întreținere directă pe o temă fixată.
Sensul investigației prin ancheta socială este nu numai de a rezolva o stare de fapt dar
și de a ajuta la ameliorarea ei. Aceasta presupune cooperare, contacte permanente și
continue între asistentul social și asistat/anchetat. În acest sens metoda anchetei sociale
utilizează tehnici speciale de luare a contactului cu cei anchetați: tehnica întrevederii și
cea a interviului.

1.3. Tipuri şi forme de anchete sociale

În majoritatea cazurilor investigația de asistență socială se desfășoară sub forma

anchetei sociale care poate îmbrăca mai multe variante:
a. ancheta concretă, individuală sau de caz, se desfășoară în condiții ce permit
asistatului să-și spună părerea sau opinia în mod sincer, fără jenă de cineva, asistatul fiind
intervievat fără martori și având certitudinea păstrării secretului profesional (excepție, cei
ce sunt legați de rezolvarea cazului: medici, psihopedagogi, juriști, șeful serviciului de
asistență socială);
b. ancheta de grup (în cadrul unei investigații de colectivitate). În aceste cazuri,
întrebând un grup și astfel aflând părerile membrilor lui, care apoi se confruntă între ele și
se corectează reciproc se ajunge la un răspuns apropiat de realitate.
În ancheta de grup trebuie să avem grijă ca prezența noastră să se facă foarte puțin
simțită. De aceea, se foloseşte doar convorbirea provocată, fără a utiliza interogarea
sistematică;
c. întrevederile discrete (de caz) se combină uneori cu cele de grup. Între opiniile
membrilor, luați separat și cele expuse în grup, se constată, de cele mai multe ori,
deosebiri/asemănări care pot duce la concluzii esențiale.

Exemplu: un elev al cărui randament școlar scade, absențele sunt tot mai frecvente,
tulburările comportamentale se agravează. Bănuim că există cauze familiale adânci, care
provoacă această stare primejdioasă dezvoltării lui normale. În acest caz purtăm convorbiri
directe cu fiecare în parte: copil, mamă, tată, apoi anchetăm în grup, cu toți trei de față.
Fiecare, în cazul anchetei individuale, a putut invinovăți pe altul dar în grup, ei cedează,
mai mult sau mai puțin, opiniile confruntându-se și modificându-se. Trebuie să fim foarte
atenți la aceste modificări, pentru a surprinde, din tonul și mimica fiecăruia, dacă cedările
sunt sincere sau formale, dacă izvorăsc dintr-o modificare a părerii personale sau se
datorează unui raport de forțe defavorabil în cadrul grupului familial, putându-ne face
astfel o părere cât mai apropiată de realitate.

27
 d. ancheta în contradictoriu, constituie o altă modalitate de întrevedere, fie că este
făcută individual/discret sau în grup. Ea constă în adoptarea unei atitudini combative,
semnalând informatorului lipsurile sau contrazicerile dintre afirmații. Această modalitate
cere asistentului social deosebită atenție și tact. De aceea ea nu este indicată în primele
întrevederi când accentul cade pe investigație și când urmărim câștigarea încrederii
asistatului și obținerea a cât mai multe informații. Anchetatul trebuie ascultat cu mult
calm, fără a observa pe mimica specialistului impresia pe care i-o face asistatul dar nici
să-l conducă la a juca rolul de complice al lui. Asistentul social va arăta tot timpul un
singur lucru: interesul cu care îl urmărește, fără a-l aproba sau dezaproba (părerea pe care
și-o formează despre asistat rămâne o problemă străină de convorbirile purtate cu acesta)
deoarece altfel ar falsifica informațiile, anchetatul începând să exagereze ceea ce simte
că-i face plăcere asistentului și să ascundă ce simte că nu este în atenția acestuia. Abia
după ce s-a strâns suficient material, nealterat de manifestările specialistului, se trece la o
atitudine combativă, accentul muncii trecând pe acțiunea cu cazul. Sub nici un motiv,
ancheta în contradictoriu nu trebuie să degenereze în conflict a cărui atmosferă ar duce la
eșecul acțiunii. Astfel, munca asistentului social presupune “priză” la asistați, atrăgând
atenția asupra părerilor greșite, luând atitudine fața de ele, nu de pe poziția adversarului
sau acuzatorului ci de pe cea de sfătuitor și îndrumător calm și hotărât.

1.4. Modalităţi de luare a contactului cu asistaţii

Modalitățile/tehnicile de luare a contactului ce cei anchetați/asistați sunt multiple și

variate, cele mai frecvent folosite fiind:
a. Vizita, care constituie modalitatea cea mai eficientă de luare a contactului cu
asistatul. Fie că vine la biroul asistentului social, fie că specialistul merge la domiciliul
sau locul de muncă al asistatului, ancheta făcută în cadrul vizitei prezintă cele mai multe
avantaje: legătura directă cu cel investigat, posibilitatea de a-i urmării reacțiile în cursul
convorbirii și a ne modela atitudinea, lucruri care fac necesar acest contact. Cea mai des
întâlnită și cea mai bună modalitate de luare a contactului cu asitatul este vizita făcute la
domiciliul acestuia. Acesta este principalul câmp de activitatea al asistentului social.
Vizita la domiciliu îl pune pe asistat în situația de a se simți mai degajat în ambianța
obișnuită lui (lucru pe care asistentul social nu-l poate realiza oricât de bine și-ar
amenaja biroul). De asemenea, în timpul vizitei se poate observa modul de comportare al
asistatului cu membrii familiei, obiectele din locuință, preocupările etc., observații care
aduc un plus de informații.
b. Convorbirea telefonică este uneori necesară (când este posibilă) pentru anumite
comunicări pe care le facem asistatului sau pentru a-i cere unele lămuriri. Valoarea ei este
mai mică deoarece neavându-l în față pe asistat, nu putem să-i urmărim gesturile, mimica.
De aceea se evită obținerea informațiilor esențiale prin telefon. Dar nici comunicările
esențiale nu trebuie făcute la telefon întrucât nu ne putem da seama de efectul produs,
neavând posibilitatea de a îndrepta o eventuală eroare făcută.
Din aceste considerente, convorbirea telefonică trebuie bine pregătită iar după ce a
avut loc trebuie notate în scris cele discutate făcându-se o fișă de convorbiri.
c. Corespondență este și mai puțin indicată. Ea nu oferă nici posibilitățile telefonului
de a sesiza inflexiunile vocii care să ne indice reacțiile sau intenția asistatului de a
ascunde ceva, de a reda modificat o situație. În plus nu putem avea un răspuns imediat,

28
presupunând un timp mai îndelungat și imposibilitatea eventualei remedieri a unor
confuzii.

1.5. Tenicile de luare a contactului cu asistaţii

1.5.1. Tehnica întrevederilor
Întrevederea este, alături de interviu, una din cele mai importante tehnici de
colectare a datelor despre asistat și problema lui. Fiind utilizate în aproape toate cazurile
de investigație aceste tehnici trebuie analizate atât în perspectiva asemănării și
deosebirilor lor esențiale cât și a rolului lor în investigaţia de asistenţă socială.
Astfel, întrevederea se apropie mai mult de tehnica observației și are la bază
convorbirea(oferindu-ne în esență informații cu valoare de fapte) iar interviul se apropie,
prin natura lui, de tehnica chestionarului, oferindu-ne opinii despre anumite situații de
fapt.

A. Definiții și caracterizare generală

a. întrevederea este tehnica principală în realizarea “programelor de intervenție
socială”, aflându-se în miezul acțiunilor umane și a activitățiilor serviciilor sociale
(Robert Mayer , 1991);
b. este “un procedeu de investigație verbală, utilizat pentru a culege informații
vizând obiectivul stabilit” (R. Pinto, M. Grawitz, 1967);
c. este o conversație care, sub această formă, posedă caracteristicile “schimbărilor
verbale informale” și o natură asimetrică, pentru că investigatorul pune întrebări iar
subiectul oferă răspunsuri despre experiențele lui.
Din aceste definiții se poate concluziona că:
- nu este vorba de un schimb reciproc, în dublu sens, ca într-o conversație
obișnuită;
- în “convorbirea cercetare” se manifestă repetiția (se cer precizări, completări,
clasificări etc.);
- vizează un scop exterior (nu are un scop în sine): culegerea de informații
necesare realizării unor programe sociale de intervenție;
- oricât de liberă ar fi convorbirea, cercetătorul trebuie să orienteze desfășurarea
acesteia spre scopul stabilit prin reveniri (repetări dacă este cazul) la tematica
abordată;
- rolurile interlocutorilor sunt specializate, pentru că subiectul deține informații
pe care asistentul social nu le știe și dorește să le afle;
- întrevederea dezvoltă un proces de interacțiune umană de tipul “față în față”
în care sunt importante nu atât informațiile verbale cât conduitele, faptele,
reacțiile, stările afective, credințele etc., care exprimă mai ales aspectele
latente (ascunse) ale personalității subiectului.
Spre deosebire de alte tehnici, întrevederea stabilește o relativă egalitate între cei doi
interlocutori, asistentul social cercetător, pe de o parte, și asistat intervievat (subiect) pe
de altă parte, fapt ce modifică valoarea și semnificația informațiilor culese.
Întrevederea este la origine un raport social și verbal, de tip “diplomatic” desemnând
o conversație de la egal la egal. Practicarea frecventă a acestei tehnici, mai ales în
“anchetele acțiune”, a limitat utilizarea “chestionarului directiv” sau a tehnicilor
standardizate de investigație (Robert Mayer, 1991). S-a constat că este mai important să
29
cunoști și să înregistrezi întrebările subiecților înșiși decât răspunsurile acestora la
întrebările formalizate (directive) mai ales atunci când acestea din urmă se dovedesc
inadecvate și inutile.
Datorită pertinenței lor și semnificației pe care o au în raport cu scopul investigației,
problemele ridicate de subiecți devin treptat adevăratul obiect al cercetării (Alain
Blanchet și Anne Goman,1992).

B.Variante ale conversației-întrevedere: convorbirea și povestea vieții

Convorbirea și povestirea vieții produc permanent cuvântul scris care nu este o
simplă descriere sau reproducere, ci o comunicare asupra existenței și devenirii lucrurilor
și mijloc de schimb de idei între indivizi.
Trebuie subliniată, în acest sens, deosebirea dintre convorbire și povestea vieții,
realizată în cadrul colii de la Chicago: tehnica convorbirii era practicată pentru a
analiza individul în mediul social specific și impactul spațiului urban asupra acestuia, pe
când “le récit de vie”, era o tehnică utilizată mai ales pentru a plasa individul în “spațiul
temporal”, al istoriei sociale de ansamblu pentru a identifica dinamica schimbărilor
sociale. În acest caz, subiectul devine martor al istoriei pentru că aceasta se face prin el
și pe baza contribuției lui.
Povestirea vieții (le récit de vie) constituie tipul perfect al modelului sociologic, iar
reprezentările subiective ale situației cercetate sunt un domeniu de analiză la fel de real
ca și faptele obiective. Asemenea poziție metodologică are la origine o concepție teoretic-
filozofică potrivit căreia accesibilitatea la lumea umană nu este posibilă decât din
exterior, contrar lumii obiectuale, accesibilă și din interior. În acest sens specialiștii au
aratat că obiectul științelor socio-umane este de a surprinde realitatea istorică și socială în
ceea ce are ea singular, printr-un proces intern, prin experiență și înțelegere. În această
perspectivă biografia găzduiește întregul social și de aceea acesta se confundă cu obiectul
însuși al științelor umane.
Există și alte variante ale convorbirii-întrevedere, ale transmiterii unor informații
trăite și subiectivate (care se deosebesc de informațiile culese direct asupra unui
eveniment, în chiar momentul producerii lui). Între aceste variante se află:
a. “întrevederea” ziaristică;
b. “ascultarea” și perceperea atitudinii sociale;
c. convorbirea terapeutică;
d. confesiunea “mărturisirea” religioasă;
e. cura psihanalitică;
f. “plângerea” sau petiția oficială;
g. interogatoriul juridic sau polițienesc etc.

Acest “amestec” de forme ale întrevederilor inter-umane are mai multe puncte
comune: natura subiectivă a datelor furnizate, gradul de libertate al subiectului,
diversitatea “nuanțelor” informațiilor și caracterului calitativ al acestora etc.
Informațiile astfel obținute se pot clasifica în două categorii:
A. datele culese în folosul comunității și al cercetării:
a. intervievarea de tip ziaristic;
b. interogatoriul;
c. interviul directiv;
B. datele culese în folosul însuși al subiectului:
30
 a. convorbirea terapeutică;
b. confesiunea;
c. petiția și plângerea etc.
Limitele deja cunoscute și demonstrate ale răspunsurilor înregistrate în cadrul
anchetelor “standardizate” și care prin natura lor pun sub semnul întrebării realizarea
obiectivelor științifice ce au determinat cercetătorii să caute nu atât răspunsurile cât mai
ales întrebările subiecților înșiși exprimate prin punctul de vedere al experienței
“trăite”, prin logică și raționalitate individuală.
Tehnica întrevederii se înscrie prin natura și rezultatele ei în tradiția sociologiei
comprehensive a lui Max Weber, al cărui obiect specific este activitatea definită drept
un “comportament comprehensibil” prin sensul atribuit de actori, sens în același timp
subiectiv și intersubiectiv. Punând accentul pe analiza sensului atribuit de oameni
acțiunilor lor, Weber nu apelează, ca Durkheim, la instanța psihologică: "A explica o
activitate de acest gen nu înseamnă deloc că ar putea deriva din condiții psihice" spunea
Weber, la ceea ce el numea “raționalitate subiectivă și raționalitate obiectivă”.
Subiectivitatea de care vorbește Weber nu se referă la “existența singulară a individului”,
ci la actorul aflat în sistemul constrângerilor situației și interacțiunea cu altul. Explicația
weberiană este esențialmente punerea în evidență a raționalității componentelor și nu
trauma lor psihică.
Importanța epistemică și euristică a “întrevederii” constă în reprezentarea articulată a
“contextului subiectiv-obiectiv” în care are loc, a sistemului de experiențe și semnificații
legate de actorii implicați și de mediul social de referință, indiferent de dimensiunea
acestora, elemente între care se menționează:
- experiențe materializate sau “instituționalizate”;
- experiențe intensive sau extensive;
- experiențe care vizează întreaga “istorie a vieții” individuale (biografia, studiul de
caz, “istoria socială familiară” etc.);
- experiența care vizează numai o parte a vieții individuale (intrarea în profesie, în
familie, în vaița politică etc.);
- experiențe care reflectă “traiectoria socială” (cariera școlară, profesională,
culturală, politică etc.);
- experiențe legate de anumite ucenicii (învățarea unei meserii, terapia unei stări
maladive, promovarea unor relații de vecinătate sau a unor sisteme de ajutor interuman
etc.).
Este important de precizat faptul că ceea ce spune interlocutorul nu se referă la ceva
deja existent ci la ceva ce se construiește vorbind, operând astfel o prelucrare sau chiar o
transformare a propriei experiențe, trecând de la “savoir-faire” la “savoir-dire” și de la
implicit la explicit.
Rolul întrevederilor a fost, de aceea, înțeles mai bine și pus în valoare îndeosebi în
cadrul cercetărilor-acțiune adică al cercetărilor care aveau drept scop final transformarea
mediului social investigat. De altfel, în ultimele decenii convorbirile și întrevederile au
devenit atât de răspândite încât sunt determinante în studiul vieții cotidiene, studiu care
constituie substratul analizei moravurilor și în general, al cercetărilor din “societatea de
consum”. Asemenea cercetări vizează trei domenii:
- domeniul reprezentărilor sociale sau al modurilor de gândire;
- domeniul practicilor sociale și al reprezenărilor de opinie;
- numai domeniul practicilor sociale.
31
 În ce privește primul domeniu au fost realizate studii etnologice asupra sistemelor
de reprezentări etiologice și terapeutice și s-a constituit chiar o “antropologie a bolii” într-
o perspectivă nu atât individual-subiectivă (când bolnavul își interpretează propria boală),
cât social-obiectivă (vizând cunoașterea medicală de ansamblu și valorile ei colective).
Sunt incluse în acest caz: medicina oficială, “medicina paralelă”, reprezentări și
fantasme, interpretări teoretice savante și populare, științfice și comune etc.,
demonstrându-ne că indiferent de societate, de grupuri sociale și de comunități de
indivizi, există permanente și constante invariații ale experienței morbide și ale speranței
de vindecare ce pot fi identificate și cunoscute.
Pentru a stabili modele etiologice (forme elementare de boli) și terapeutice (forme
elementare ale vindecării) au fost utilizate două surse de informații:
a. documente de istorie a medicinei, de “gândire medicală”, lucrări de interes medical
destinate “marelui public” care urmau a fi supuse analizei secundare de conținut;
b. convorbiri sau întrevederi cu bolnavii (privind interpretarea propriei maladii), fie
cu medici sau alte persoane implicate (privind practica medicală cotidiană sau înțelegerea
originii diferitelor boli).
Al doilea domeniu vizat în cercetări se referă la cunaoșterea sistemului de
intervenție care cuprinde atât practicile cât și ceea ce le reunește (ideologiile sociale,
medicale sau terapeutice, simbolurile, concepțiile actorilor implicați etc.).
Analizând sau investigând ceea ce s-ar putea numi “răul marilor ansambluri
rezidențiale”, Laymond a constatat manifestarea unei evidente insatisfacții de către
locuitorii din locuințele colective, din blocuri, utilizând tehnica întrevederilor. El s-a
întrebat însă dacă respingerea de către subiecți a modului de viață specific blocurilor
colective avea la bază simple motivații, practici și probleme cotidiene sau anume
ideologii și reprezentări privind statutul social al unui asemenea tip de rezidență sau
privind alegerea sau aspirația spre un anumit mod de viață, perceput și caracterizat într-un
mod specific de ceilalți. S-a studiat astfel sistemul de relații dintre spațiul material, fizic
și “practicile de pavilion”, pe de o parte, și universul simbolic, semnificațiile spațiului în
raport cu practicile sociale, pe de altă parte. Numai prin întrevederi cu actorii implicați se
puteau înțelege și delimita secvențele demersului:
Spații rezidențiale - Practici specifice - Semnificații “produse”.
Un studiu interesant în acest sens, a realizat Becker în 1963, pe tema devianței, sau
mai concret a răspunsurilor la întrebarea: Cum poți devenii consumator de drog?
urmărind următoarele momente sau “semne”:
- cariera unui fumător de marijuana;
- experiența fizică directă a acestuia;
- reacțiile deviante la diferitele forme de control social asupra drogaților (Becker,
1963).
Negând existența unor predispoziții spre acest tip de devianță, stabilind inconstanța
comportamentului deviant în timp și deci, ipotetic vorbind, a lipsei de corelație cu
trăsăturile de personalitate, Becher ajunge la următoarele concluzii:
a. Cauzele consumului de drog nu sunt predefinite sau preexistente în psihologia
individului;
b. Motivele de acest tip sunt construite prin însăși experiența individuală a
consumului;

32
 c. Nu motivațiile deviante (nevoia de evaziune din fața unor situații stresante sau
opinante) determină comportamentul deviant (consum de droguri) ci comportamentul
deviant însuși produce treptat de-a lungul timpului motivații deviante.
Convorbirile pe care le-a avut Becker cu fumătorii de drog ilustrează în plan
epistemic și metodologic deplasarea de la ancheta cauzală (de ce am devenit fumător?,
adică discursul modal vizează starea psihologică a clientului-subiect, iar discursul
referențial vizează starea obiectivă) spre formele de învățare a tehnicii fumatului, a
efectelor acestuia, a percepției gustului drogului, a strategiilor și reacțiilor celor în cauză
față de intervențiile “controlului social”, pentru aprovizionarea cu dozele necesare de
drog, pentru evitarea sancțiunilor sociale sau morale.
Acestea impuneau un fel de “povestire” (récit de vie) a experiențelor practice
individuale privind, de exemplu, debutul sau “intrarea” în rândul drogaților, menținerea
și eventuala ieșire, cu relații asupra motivelor acestei schimbări, asupra concepțiilor și
“justificărilor” personale cu privire la consumul de drog și la “atitudinea” societății față
de acest comportament.
Al treilea domeniu vizat în cercetări se referă numai la practicile privind de exemplu:
ciclul vieții familiare, modul de viață, aspectele materiale ale culturii unei comunități
sociale etc. Acest tip de convorbiri care vizează practicile de acest fel, este mult mai
descriptiv și narativ decât în primele două tipuri, suscitând discursuri dominant
referențiale fiind indispensabil în situațiile în care fenomenul studiat își are originea în
practici de grup, independent de care nu poate fi diagnosticat și nici înțeles. Un exemplu
adecvat, prin complexitatea aspectelor și “multi-dimensionalitatea” efectelor, îl constituie
instituția moștenirii, una din cele mai vechi și “bulversate” manifestări ale vieții sociale.
În faza exploratorie a acestui fenomen social este necesar să se stabilească efectele
moștenirii într-o perspectivă: materială, personală și familială potrivi următoarelor 3
aspecte:
a. restructurarea sau reorganizarea modului de viață (ca urmare a moștenirii);
b. readaptarea sau “reînscripția” socilă în urma primiri moștenirii;
c. reamenajarea familială sau eventual, perturbarea relațiilor intra și inter-familiale
(prin intervenția aceluiași fenomen).
În investigarea unor asemenea teme, tehnica întrevederii sau a convorbirii este
privilegiată, ancheta pe bază de formular standardizat fiind inutilă și dăunătoare chiar în
asemenea împrejurări. Întrebarea deschisă cea mai simplă ar putea lua forma următoare:
Ați primit o moștenire. Puteți să spuneți ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră?
Anchetatorul trebuie să lase subiectul să se exprime liber, urmărind totuși ca acesta să nu
se îndepărteze prea mult de tema vizată - moștenirea.Treptat se poate constata că se
construiește astfel un “discurs-descoperire” (vezi tipurile de discursuri: descriptive,
explicative, modale, cercetare-acțiune și descoperire etc.) care vizează identificarea unor
aspecte noi prin tema studiată, chiar dacă tema vizată este cunoscută ca fiind în plan
practic o temă tabu (la care subiecții evită de regulă să răspundă de teamă sau din inters).

C. Ghidul de convorbire
Convorbirea pe tema prezentată anterior poate lua și o formă structurată, adică
desfășurată pe baza unei planificări a strategiilor de ascultare și de intervenție. Un
asemenea ghid de convorbire poate lua următoarea formă:
Tema (obiect): Povestiți, dacă acceptați să participați la studiul nostru, cum s-au
petrecut lucrurile cu privire la moștenirea la care ați avut dreptul?
33
 Teme derivate:
1. Situația premergătoare primirii moștenirii:
a. V-ați gândit la o asemenea moștenire înainte de a o primi?
b. Ați proiectat deja ceva în legătură cu folosirea ei?
2. Succesiunea propriu-zisă (decesul proprietarului, circumstanțele acestui fapt,
reacțiile rudelor etc.);
a. Deschiderea și derularea succesiunii: când și cum s-au realizat, prezența sau
absența testamentului etc.
b. Protagoniștii: cine și ce face? în familie sau în afara familiei, avocați, notari
publici etc.
c. Momentele “împărțirii”:
- patrimonial - structura și proveniența;
- moștenitorii - situații noi în familie;
- statutul socioprofesional;
- opiniile - repartiției bunurilor (indiviziunea unor bunuri, donații
eventuale, repartiția între moștenitori, descendenți etc.);
- circumstanțe și explicații privind aceste opțiuni;
d. Moștenirea și relațiile familiale:
- relații înainte de decesul proprietarului;
- relațiile dintre moștenitori (înainte, în timpul și după deces și succesiune);
e. Economia bunurilor moștenite:
- luarea deciziilor (circumstanțe, protagoniști, moștenitori, “colaboratori”,
soțul supraviețuitor etc.);
- alegerea deciziilor (cheltuieli, cumpărături, investiții, vânzare - individual
sau în grup etc.);
- semnificația alegerilor făcute: în raport cu viitorul familiei, cu strategia
profesională, cu strategia patrimonială etc.
Dezvoltând sau completând acest ghid cu alte elemente sociabile, indicatori sau
întrebări semnificative în raport cu tema studiată, putem atinge constituirea a ceea ce
H.H. Stahl numea inventar de probleme (vezi: Teoria și practica investigațiilor sociale,
Ed. Științifică, București, 1974) care trebuie să fie cât mai complet și deci, cât mai
reprezentativ.
Între ghidul de convorbire prezentat și un chestionar există o deosebire esențială cu
impact asupra “naturii datelor” înregistrate: ghidul structurează convorbirea (oferind
un sistem de teme, idei etc. dar n-o dirijează și n-o “constrânge” așa cum se întâmplă în
cazul aplicării unor chestionare standardizate).
Atitudinea și conduita observatorului au impact mult mai mult asupra rezultatelor
“întrevederii” decât asupra răspunsurilor la întrebările standardizate incluse în
chestionarele de opinie, el trebuind să manifeste: răbdare, bunăvoință, toleranță,
inteligență, spirit de intuiție și imaginație, trebuie să evite criticile sau acțiunile nedorite
de subiecți (așa numitele “sfaturi”sau “judecăți de valoare”, discuții contradictorii etc.)
care potrivit practicii sunt mai puțin importante în anchetele directive.
Cu mult tact trebuie:
- să încurajeze desfășurarea povestirii subiectului;
- să îndepărteze neliniștile eventuale ale subiectului (în legătură cu efectele
anchetei);

34
 - să orienteze prezentarea fidelă și precisă a gândurilor și sentimentelor
interlocutorului;
- să reamintească eventualele teme uitate sau neglijate în construirea
“discursului”;
- să scoată la lumină teme sau aspecte implicite în raport cu problematica
investigată și să detașeze aspectele latente de cele manifeste.
Rezultatele unor asemenea anchete non-directive trebuie apreciate în raport cu
următoarele 3 niveluri ale contextului implicat:
a. mediul material și social vizat;
b. cadrul contractual al anchetei (vizând raportul dintre cei 2 actori sau
interlocutori);
c. natura intervențiilor asistentului social în procesul desfășurării convorbirii,
potrivit “protocolului” stabilit inițial.
Respectarea strictă a regulilor incluse într-un asemenea protocol și în general, în
metodologia întrevederii este deosebit de dificilă pentru că impune promovarea simultană
a unei relații sociale dialogate și a unei interogări de fond.
Momentul, locul și “contextul social” (familial, profesional, afectiv etc.) își pun
amprenta în mod semnificativ pe conținutul expunerii, al povestirii sau al răspunsurilor
subiecțiilor.
Cercetătorul nu poate uita că locul sau scena pe care se joacă rolurile actorilor
anchetei emană și comunică importante informații și semnificații care nu vor putea
rămâne fără “ecouri” în conținutul și desfășurarea intervievării sau a întrevederii.
Exemplu: Convorbirea cu un profesor pe tema “afirmării sale didactice și sociale”
poate avea loc, ipotetic vorbind, în trei “spații sau locuri diferite”:
a. la catedră (acolo unde muncește);
b. acasă la el (acolo unde locuiește);
c. în biroul asistentului social (sau alt spațiu mai mult sau mai puțin neutru, încărcat
cu alte semne, influențe sau semnificații).
De fiecare dată asistentul social cercetător va înregistra sisteme diferite de informații:
convorbirea la locul de muncă va exprima într-o măsură mai mare rolul profesional al
interlocutorului; cea la domiciliu va favoriza expunerea temei din perspectiva vieții
cotidiene iar cea realizată în birou va orienta “povestirea” spre obiectivele strict
profesionale ale asistentului social.
Anchetele realizate în rândul elevilor au demonstrat de asemenea impactul locului
(mediului școlar mai ales) asupra răspunsurilor formulate de elevi în ce privește
conținutul și stilul (forma) “discursului” produs (diferite în clasă față de cele oferite sau
formulate în cabinetul medical sau în curtea școlii). Astfel răspunsurile erau:
a. în clasă: mai scurte, dominate de nonrăspunsuri, lipsite parcă de conținut real sau
de interes etc. Singurele răspunsuri clare se refereau la “activitățile strict școlare”, deși
tema viza un spațiu formativ mai larg (rolul școlii pentru subiect, prietenii lui, munca pe
care o desfășoară etc);
b. în cabinetul medical: mai sentimentale, mai intime, mai confidențiale dar mai
puțin orientate spre “acțiune”, cabinetul medical fiind loc care induce asemenea “stări
afective” (conduite);
c. în curtea școlii: răspunsurile erau mai detaliate, largi, temele abordate referindu-se
mai ales la activitățile ludice, stilul fiind dominant narativ și asociativ, cu propoziții și
idei “complementare” înlănțuite unele cu altele.
35
 Ultimele două situații provoacă numeroase probleme și dificultăți organizării și
desfășurării unei întrevederi normale, în masură să ne conducă la informații relevante.

Exemplu: Asistentul social aparține unui mediu social superior viitorului subiect și
intenționează să realizeze o anchetă în spațiul social al acestuia. Experiența practicată a
investigațiilor sociale a demonstrat că mediile populare percep cercetătorul
(anchetatorul) ca pe un reprezentant al puterii sau cel puțin al unui grup influent care le
determină modul lor de viață. De aceea, subiecții selectionați din aceste medii sociale nu
au încredere în anchetă; refuză să participe la aceasta pentru a se proteja împotriva a
ceea ce este resimțit ca un amestec în “sfera privată” sau în viața particulară. Chiar
dacă subiectul acceptă participarea la anchetă handicapul socio-cultural și dificultățile
de comunicare rămân și își pun astfel amprenta pe informațiile oferite prin intervievare.
“Distanța socială” dintre interlocutori tinde să înhibe “producția discursului”, înhibiție
care astfel, nu e generată de incompetența cercetătorului, ci de “cadrul contractual” al
anchetei.

W. Labow a constatat un fenomen interesant de creștere, chiar dublare a distanței

sociale în mod paradoxal; între actorii de aceeași culoare, ambii parteneri fiind de origine
și din același mediu social. Cu toate acestea, copilul resimte puternic distanța socială
dintre vârste (copil-adult). Proximitatea socială s-a dovedit o variabilă “mai slabă” decât
vârsta și decât elementele legate de aceasta. Pentru reușita anchetei, cercetătorul trebuie
să-și propună constituirea unui “cadru referențial” comun pentru cele două vârste ale
actorilor prin următoarele elemente:
a. la întrevedere este invitat să participe un alt subiect (copil) prieten cu subiectul
anchetei;
b. asistentul social se așează pe podea, pentru a reduce distanța sau disproporția
dintre talia lui și cea a copilului;
c. sunt introduse în discuție cuvinte și teme tabu pentru a demonstra subiectului că
“se poate spune totul în fața microfonului, fără a risca pedeapsa”;
d. i se aduce subiectului-copil ceva dulce, bomboane, (pentru a îmbogăți și mai mult
ambianța-afectivă)
În aceste condiții, copilul intervievat ajunge să aibă încredere în asistentul social și
începe să ofere informațiile solicitate cu mai multă bunăvoință.
D. Tipologia convorbirilor cu asistații
Punctul cheie al luărilor de contact cu cei anchetați îl constituie convorbirea pe care o
duce asistentul social cu aceștia. De aceea, asistentul social trebuie să știe bine să
utilizeze tehnicile de convorbire utilizate în Asistența socială.
Există numeroase profesiuni care practică convorbirea ca metodă de lucru și fiecare
își are modalități proprii în efectuarea ei. Astfel, avem convorbirea avocațională (a
avocatului cu cel pe care îl apără), convorbirea medicală, comercială, jurnalistică
(interviul), convorbirea pedagogică (cu elevii, părinții, alte cadre didactice etc.).
În Asistența socială convorbirea are un caracter complex, trebuind să răspundă atât
necesităților de investigație cât și celor de acțiune fiind în același timp investigație,
dezbatere de problemă și acțiune de convingere.

36
 În decursul unei întrevederi se utilizează în general mai multe tipuri de convorbire:
se începe cu convorbirea liberă, apoi informatorul este pus în temă și lăsat să povestească
liber, pentru ca ulterior, să se treacă la dirijarea conversației și dacă este cazul să se
procedeze la o interogare sistematică.
În funcție de desfășurarea convorbirii se poate reveni de la un tip de convorbire la
altul. În toate cazurile există o trecere graduală, mai rapidă sau mai înceată, fiind
despărțite doar prin simple nuanțe, în funcție de abilitatea asistentului social și de
psihologia lui. În mod obișnuit în prima convorbire nu se ajunge la interogarea
sistematică. În cazul anchetelor de depistare preventivă sau al unor cercetări științifice,
unde nu avem de menajat întrevederi ulterioare, putem proceda mai rapid, trecând
imediat, după începerea întrevederii, la interogarea sistematică.
Gama tipurilor de convorbiri utilizate de asistentul social este foarte variată,
necesitând o bună pregătire a asistentului social în utilizarea lor:
a. Convorbirea liberă se utilizează la începutul și în finalul întrevederii, constând în
exprimarea formulelor convenționale de politețe și în convorbirea banală, de toată ziua.
Scopul ei este de a înlătura atmosfera de jenă dintre asistentul social și asistat, de a-l face
pe asistat mai apropiat de investigator. În acest sens se abate de la asistența socială către
sopul întrevederii. Plecând de la o observație făcută în legătură cu un obiect din
gospodărie, cu un gest al unei persoane din casă, în prezența unui copil, se aduce
conversația la ceea ce se urmărește în investigație.
b. Convorbirea provocată reclamă ca asistatul supus cercetării să fie pus în situația
de a povesti singur, fără intervenția anchetatorului. Relatarea lui va fi cu atât mai sinceră
cu cât se reușește să se creeze, de la început, o atmosferă necesară. Se provoacă deci
povestirea, punându-l în temă (făcând pregătirea psihologică a terenului), și se creează
condițiile afective care fac să retrăiască o anume situație, în așa fel încât cele spuse de
intervievat să fie cât mai sincere, mai veridice.
c. Convorbirea dirijată este utilizată atunci când relatările făcute de asistat, fără
intervenția asistentului social, chiar dacă sunt interesante, nu sunt suficiente, ele
nefurnizând tot ceea ce ne este necesar. De aceea trebuie să procedăm sistematic, în
sensul că după ce am ascultat cu atenței cele povestite de asistat, intervenim direct, prin
întrebări sau comentarii scurte, abătând convorbirea în așa fel încât să atingă elementele
stabilite în planul de investigație, elemente care sunt de fapt temele “îndrumătorului” de
investigație adaptat condițiilor concrete ale cazului. Dirijăm deci convorbirea spre
problemele care ne interesează făcându-l pe informator să treacă pe nesimțite de la o temă
la alta. Aceasta nu înseamnă că întrerupem firul povestirii ci îl abatem sistematic, rând pe
rând, la temele ce ne interesează.

E. Exigențele privind desfășurarea întrevederilor

Întrucât observarea opiniilor ridică o serie de dificultăți în obținerea informațiilor,
este necesar să se analizeze condițiile în care trebuie să se desfășoare întrevederile și să se
stea de vorbă cu asistații și informatorii (persoanele din anturajul asistatului, rude, vecini
etc.).
Ancheta socială, pentru asistentul social, nu este un scop în sine, ci un prim pas în
munca lui, pentru că el nu cercetează numai ci și acționează, ținta fiind acțiunea de
asistență. Simpla prezență a asistentului social în fața asistatului este o acțiune, dovedind
acestuia că societatea, prin asistentul social, a luat în mână rezolvarea problemei lui. De

37
aceea, asistentul social trebuie să-și controleze bine atitudinile și să gândească felul cum
va lua contact cu asistații și cum va purta cu ei “convorbiri”.
Munca asistentului social depinde în mare parte și de locul întrevederii; uneori, cel
care are nevoie de ajutor vine el însuși, solicitând să fie primit în birourile asistenței.
Oricât de modest ar fi biroul de primire, trebuie să fie curat, îngrijit, primitor, (fiind, în
același timp, birou de informații dar și de consultații).
În general, în toate serviciile care au contact cu publicul, asistentul social trebuie să
aibă deprinderi de politețe, să dea sentimentul că este în serviciul publicului.
Oamenii vin la oficiul de asistență socială când nu-și pot descurca singuri o situație.
Trebuie, deci, să fie îndrumați, să li se dea un sfat: fie de natură juridică (constând în
lămurirea drepturilor pe care le are și a căilor prin care și le poate obține), fie pedagogică
(constând în îndrumări privind rezolvarea greutăților puse, de exemplu, de un “copil
problemă”), fie un caracter mai intim, urmărind obținerea unor sfaturi privind conflicte de
ordin moral.
Este strict necesar, dacă vrem să lucrăm profesional, în condiții optime, ca asistentul
social să aibă posibilitatea de a rămâne singur cu asistatul, fără prezența altor persoane
străine, pentru a i se putea acorda toată atenția dar și pentru a-i da certitudinea discreției, a
păstrării secretului profesional.
Locul întrevederii poate fi foarte diferit, în instituție, în spital, la locul de muncă dar,
în nici un caz, întrevederea nu trebuie să aibă loc la domiciliul asistentului social pentru a
nu-l transforma în birou iar pe membrii familiei acestuia în informatori.
Timpul întrevederii trebuie, de asemenea avut în vedere. Ca regulă generală, data și
ora vizitei la domiciliul asistatului se anunță din vreme ținând seama și de programul
general de lucru al asistatului, deopotrivă cu al asistentului social.
Uneori este nevoie ca vizita să nu fie anunțată (de exemplu: pentru a vedea modul de
îngrijire al copilului dat în plasament când trebuie să constatăm felul în care copilul este
îmbrăcat, activitățile gospodărești, așa cum se petrec în mod obișnuit și nu regizate pentru
a aștepta vizita). De aceea, trebuie stabilite care vizite se anunță și care nu.
Vizitele la vecini, rude sau la locul de muncă al asistatului, se fac, după caz, anunțate
sau nu. De asemenea, trebuie să gândim ora la care mergem, în funcție de programul
membrilor familiei și de scopul urmărit (să vorbim cu un membru sau să găsim acasă
toată familia).
Întrevederea trebuie să aibă o durată care să corespundă necesităților de investigație.
Nici prea scurte, căci devin superficiale, dar nici prea lungi, căci obosesc asistatul și
membri familiei acestuia. Primele întrevederi trebuie să fie mai scurte iar pe măsură ce
asistatul s-a obișnuit cu asistentul social, se pot prelungi, dar nu dincolo de necesarul
obținerii informațiilor urmărite. Decisivă în această privință este luarea contactului cu
asistații care, în consecință trebuie pregătit cu grijă.
În primul rând, asistatul trebuie să se convingă că cel care vine să-l asiste îl cunoaște
și îi înțelege cazul. Studiul atent al dosarului este strict obligatoriu. Dacă asistentul social
uită ce i s-a spus, încurcă persoanele din familie, confundă problemele, asistatul va pierde
încrederea în el și nu-i va da ascultare.
Înainte de orice întrevedere, asistentul social recapitulează mintal problema, își face
pregătirea modului cum va proceda, cum să înceapă discuția și cum s-o termine, își
precizează ce anume vrea să afle și cât timp afectează întrevederii.
Întrevederea de asistență socială nu este o vizită de politețe dar nici o anchetă cu
caracter de severitate. Pentru a da o imagine a atitudinii profesionale necesare, apelăm la
38
exemplul pe care ni-l dau medicii. O vizită medicală pretinde o anumită ținută a
medicului, o anumită siguranță în gesturi și vorbe, care face pe bolnav să înțeleagă de
îndată că doctorul a venit să-l consulte, să stea de vorbă cu el, că așa îi cere meseria, că
lui i se poate spune orice în legătură cu sănătatea, că va păstra secretul profesional și că
nu va merge din om în om clevetind despre cele aflate, auzite și văzute.
Pe de altă parte, seriozitatea, calmul, hotărârea și optimismul (doctorul), lipsa lui de
ezitare, inspiră încredere (bolnavului) și are efect chiar și asupra tratamentului însuși.
La fel, asistentul social, trebuie să fie foarte atent la atitudinea sa profesională. O
vizită inițială, ratată, nu mai poate fi reparată ulterior. Cine a eșuat în prima lui
întrevedere nu mai are șanse să reușească în celelalte, încrederea odată pierdută, cu greu
se mai poate recupera.
Într-o primă întrevedere, nu este cazul să se promită nimic și nici să se formuleze un
plan de acțiune. Cel mult se poate stabili care sunt măsurile de ajutor cu caracter de
urgență și, când este cazul, să se procedează imediat la realizarea lor. În general însă, se
culeg toate informațiile necesare pentru judecarea cazului și luarea unei hotărâri. Este
absolut necesar ca, imediat după terminarea unei anchete sociale, să se recapituleze
mintal rezultatele obținute.
Fie că ne aflăm la capătul unei întrevederi făcute în biroul asistenței, fie după o vizită
la domiciliu, trebuie să ne acordăm timpul necesar pentru a face controlul a ce am aflat, a
ce am uitat eventual să aflăm, pentru a ne preciza impresiile, concluziile și sarcinile
viitoare.
Deci, după fiecare întrevedere urmează o analiză autocritică a ei și fixarea, în
principiu, a ceea ce urmează să facem în continuare. Dacă este nevoie, se hotărește și se
trece în agenda de lucru data și scopul unei întrevederi ulterioare.

1.5.2. Tehnica interogărilor. Interviul

A. Scurtă privire istorică

Interviul a început să fie folosit în domeniul ştiințelor socio-umane la începutul
sec.XX și masiv după primul Război Mondial. Această metodă a fost folosită însă relativ
timpuriu în etnografie și etnologie, discipline care au apelat la experții din cadrul grupului
din care făceau parte și de aceea s-a presupus că o discuție cu ei poate duce la obținerea
de informații mai nuanțate despre ceea ce se întâmplă la nivelul grupului.
Un alt domeniu, care a lansat interviul, ca metodă de culegere a informațiilor, a fost
marketing-ul (sondarea pieței). Primii specialiști au apărut în S.U.A. și cei mai mulți erau
șefii unor agenții publicitare. Cel mai cunoscut a fost George Gallup a cărui nume este și
astăzi sinonim cu sondajele de opinie.
Fiecare din aceste domenii și-au adus, în funcție de propriile nevoi, o contribuție la
perfecționarea metodei și totodată a instrumentului de lucru al acesteia care este
chestionarul. Primele discuții metodologice asupra interviului au fost inițiate de persoane
angrenate în asistența socială. Din această perspectivă, a fost discutată pentru prima oară
problema formei dezirabile a interviului. Tot sociologii au lansat ideea cercetării
influenței relației intervievat-operator de interviu asupra corectitudinii informației. Este
adevărat, că aceste discuții s-au făcut, spre deosebire de alte domenii, în contextul unui
contact mai profund și mai îndelungat între cercetător și intervievat, luând în calcul și
gradul superior de calificare al acestuia.

39
 Un alt domeniu, care a exercitat o influență considerabilă, începând cu anii '40 a fost
psihologia. În ceea ce privește metoda interviului, Carl Rogers a fost cel care și-a adus în
acest sens o contribuție majoră prin “psihologia centraltă pe client”. Din această
perspectivă el a recomandat folosirea unei noi metode/forme de interviu numită “interviu
permisiv” dezvoltând totodată și consilierea “nondirectivă”,“umanistă”. Cunoscutul
psiholog a plecat de la premisa conform căreia clientul este influențabil și defensiv în
actul comunicării. Pentru a învinge acest sistem defensiv, arată Rogers, între asistat și
asistentul social trebuie să se construiască o relație bazată pe încredere reciprocă.
Spre sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial, interviul era deja considerat, mai mult
un instrument, chiar o conduită, o relație controlabilă metodic cu ajutorul unor reguli ce
pot fi transmise și învățăte în mod conștient.

B. Definiţii şi caracteristici generale

Interviul este ca mai utilizată tehnică de lucru al asistenților sociali fiind folosit în
toate fazele procesului de asistență. În variante diferite el este utilizat de către toate
profesiunile care oferă ajutor clienților lor, atât pentru culegerea de informații despre
problema actuală și despre istoria individuală cât și pentru planificarea intervenției și
formularea contractelor, respectiv pentru evaluarea procesului de ajutor. Modalitatea în
care se desfășoară variază în funcție de poziția interviului în evoluția muncii cu cazurile.
Interviul poate fi definit ca un schimb sistematic de informații având ca scop
cunoașterea problemei și a personalității asistatului, elaborarea planului de intervenție
și rezolvarea problemei.

SCHEMA INTERVIULUI
ASISTENTUL SOCIAL PROBLEMA PREZENTATĂ ASISTATUL
dependent de: - punctul de vedere al dependent de:
- lege, asistatului, - familie,
- agenție, - agenda ascunsă sau - colegi,
- reguli, pseudoproblema - circumstanțe,
- alte agenții, SARCINA - nevoi,
- politici, -pseudo-sarcini. - probleme.
- echipa de lucru, PLANUL
- valorile profesionale, - acțiunea imediată,
- valorile personale. - acțiunea ulterioară.

Interviul poate fi nestructurat, permițând asistaților să se descarce sau înalt structurat

prin existența unui set de întrebări de la care asistentul social nu se poate abate.
Asistentul social poate însă structura interviul în funcție de informațiile necesare (ex:
când hotărăsc unde și când va avea loc întâlnirea).
Primul interviu de obicei este nestructurat și nu necesită prea multe întrebări ci doar
observație atentă, ascultare și observarea limbajului corpului pentru înțelegerea stressului
pe care problema l-a provocat asistatului și ce resurse a folosit până acum. Asistentul
social poate începe să cunoască modul de gândire al asistatului.
Pentru ca interviurile să-și atingă scopul, asistatul trebuie să dobândească încredere în
asistentul social, astfel încât pe parcursul muncii cu asistatul, asistentul social va dovedi
că respectă personalitatea asistatului, respectă dreptul la autodeterminare a acestuia,
40
arătându-se, astfel, demn de încrederea asistatului. Elementele necesare unui interviu
eficient pot fi prezentate ca un proces circular astfel ca fiecare verigă este influențată și
influențează la rândul ei altă verigă (Fig. 4):

Fig. 4. Elementele unui interviu eficient

Pentru a înțelege și defini cât mai complet și exact metoda inteviului trebuie
precizate mai multe aspecte convergente în acest sens:
a. înțeles ca fiind o “cale regală a cercetării” (König) interviul a fost încă de la
început un instrument de investigare, studiere și cunoaștere a realității sociale;
b. dacă observația este o cale de culegere a datelor, atunci interviul, considerat o
observație extensivă, este tot o metodă ce urmează un atare scop, alături de care
are o direcționare, anumite funcții și roluri;
c. pentru că este un instrument și o metodă care există numai pentru că există
comunicare interumană, interviul poate fi definit și ca un tip de relație socială
specială (artificială).
Astfel, din punctul de vedere al frecvenței, interviul este folosit în aproape 50% din
toate cercetările din domeniul științelor socio-umane de pe glob, iar din punct de vedere
al eficienței trebuie spus că nici o altă metodă nu a contribuit într-o asemenea măsură la
zestrea de cunostințe empirice din științele sociale, ca și interviul.
Nu trebuie să uităm sublinierea că, interviul, ca modalitate artificială de culegere a
datelor, similară cu conversația cotidiană, nu răspunde numai unor exigențe științifice ci
este sau poate să fie, în cazul profesioniștilor din acest domeniu, chiar o artă. Interviul nu
este ocolit nici de tentative diletantiste. Desigur, asistenții-sociali vor evita aceste capcane
facile. Pentru a oferi un sprijin în acest scop se impun câteva precizări argumentative în
susținerea caracterului artificial al conversației-interviu și distincția dintre acesta și
conversația obișnuită.
Interviul nu este o discuție obişnuităpentru că el se desfășoară între două persoane
străine, dintre care, una participă la conversație exercitându-și astfel profesiunea.
Contactul este unilateral, cel care ia interviul este și cel care poartă răspunderea pentru
stimularea dialogului, pentru menținerea și coerența comunicării.
41
 Din punct de vedere al desfășurării în timp, interviul trebuie să se înscrie în anumite
limite. Din perspectiva asistenței sociale în ceea ce privește încetarea interviului există
și o clauză: după încheierea interviului relația profesională dintre cei doi participanți la
interviu se suspendă. Din aceeași perspectivă se subliniază o caracteristică fundamentală
a interviului în Asistența socială, confidențialitatea.
O altă caracteristică se referă la faptul că participarea la interviu este benevolă și se
bazează pe egalitatea partenerilor de dialog (asistent social-persoană asistată).
În ciuda acestor diferențe râmâne totuși și o anumită similitudine a interviului cu
conversația cotidiană de care se leagă și o serie de avantaje ale inteviului.
Aflată în situația de intervievare, persoana asistată, de multe ori, aseamănă acest rol
cu roluri similare pe care le-a avut, de exemplu, în relția cu un medic, avocat sau
reprezentantul unei autorități. Există, prin urmare pericolul ca, și în cadrul interviului din
procesul de asistență socială, asistatul să preia/să transfere o serie întreagă de clișee din
relațiile de rol cunoscute de el până atunci, relații și deci modalități de comunicare pe care
le consideră identice cu situația de interviu. Toate acestea pot crea greutăți, dificultăți de
început, dar ele pot fi, într-o anumită măsură, evitate dacă persoana este inițiată de
asistentul social în ceea ce privește rolul de intervenție în Asistența socială.
Un avantaj al similitudinii se leagă, de exemplu, de faptul că fiecare om crede că se
descurcă într-o situație/relație de comunicare. Din acest motiv cei mai mulți dintre asistați
se acomodează, relativ ușor, rolului de parte într-un interviu. Utilizarea acestei metode
este în cele mai multe cazuri acceptată fără probleme de asistat.
Ca o concluzie la cele precizate în legătură cu circumscrierea interviului, trebuie
arătat faptul că, în general, el reprezintă o acțiune planificată cu un scop științific
(profesional) bine definit, în cadrul căreia intervievatul prin întrebări (sau alți stimuli) este
încurajat și deci solicitat să ofere informații.
În cazul interviului asociat muncii de Asistență socială, scopul urmărit îl constituie
schimbul de informații făcut într-un mod sistematic în vederea clarificării și/sau
rezolvării nevoilor, problemelor speciale ale persoanelor asistate sau în vederea realizării
acelor acțiuni care au ca efect îmbunătățirea calității vieții acestora, sporirea
bunăstării lor.

C. Teoria întrebării în cadrul interviului

Apropierea asistentului social de nevoile și problemele oamenilor se face cel mai bine
cu ajutorul interviului. De aceea stabilirea efectivă a unei comunicării cu persoana asistată
primește, din această perspectivă, o importanță excepțională. Situația de interviu ce se
întemeiază pe relația de comunicare asistent social-asistat este, de fiecare dată, unică.
Acest caracter al interviului în Asistența socială se întemeiază și pe un fundament
axiologic. Valorile principale, din perspectiva cărora relația de comunicare asistent-
persoană asistată își dovedește cu fiecare caz unicitatea și prin aceasta importanța, sunt
cele referitoare la nevoia de ascultare a asistatului de către asistentul social, la nevoia de
a fi respectate individualitatea și demnitatea asistatului precum și dreptul său la
autodeterminare.Aceste aspecte semnificative pot fi considerate reguli de bază și
îndemnuri pentru orice investigator social care se dorește a fi bun profesionist.
Aceste câteva aspecte, legate de condițiile obligatorii stabilirii și păstrării raportului
de comunicare, bazate pe parteneriat, dintre asistentul social și asistat, cât și de
perspectiva axiologică specifică muncii de Asistență socială, atrag atenția asupra faptului
că interviul este nu o anexă ci parte a procesului de asistență socială.
42
 Din acest motiv, discutarea problemelor teoretice și metodologice legate de întrebările
interviului, nu se cantonează exclusiv într-o perspectivă tehnicistă a unor reguli de
formulare, adresare și așezare în pagină, ci ea trebuie să se articuleze/plieze pe
particularitățile fiecărui asistat, a fiecărui caz, a fiecărei situații, pe caracteristicile și
scopul fiecărei faze și etape din procesul de asistență socială.
Astfel, nu se poate da, așa cum s-ar aștepta, o rețetă de intervenție universal valabilă
și veșnic utilizabilă. Totuși realizarea unui interviu presupune profesionalism, cu alte
cuvinte ea cere respectarea unor cerințe clare, a unor principii fundamentale și a unor
reguli de bază fără de care interviul își pierde caracterul științific.
Prezentate în sinteză regulile de formulare a întrebărilor sunt:
- întrebarea să fie formulată cu maximă simplicitate;
- întrebarea să fie scurtă, deci să nu se compună de fapt din mai multe
întrebări;
- să fie formulată în limita posibilităților la nivelul limbajului comun;
- se vor evita formularea întrebărilor cu conotații axiologice (fie pozitive, fie
negative);
- în formularea întrebărilor asistentul social nu se hazardează în aprecierea
nivelului intelectual al intervievatului, adică nu presupune că interlocutorul
este mai inteligent sau mai puțin inteligent decât este și deci, greșind, formulează
întrebările de pe aceste poziții;
- întrebările trebuie să fie totdeauna formulate în termeni clari;
- întrebările trebuie să fie univoce;
- întrebările, pe cât posibil, trebuie să fie corecte și la subiect (nu se pun
întrebări la modul general, pentru că nu sunt eficinete);
- nu se formulează întrebări care fac apel la capacitatea de anticipare sau
planificare pentru că puterea de a-și reprezenta situații ipotetice este destul de
redusă la mulți oameni;
- formularea întrebărilor nu se va face în sensul solicitării memoriei
asistaților, pentru a nu crea de pildă senzația de examen;
- în formularea întrebărilor se va urmări evitarea sugerării răspunsurilor;
- se va evita un limbaj simplist, chiar dacă se va urmări accesibilitatea lui,
formularea unor întrebări simpliste poate fi interpretată de către asistat o
desconsiderare
Referitor la principiile fundamentale profesiunii de asistent social în contextul
discutării problematicii întrebării în folosirea interviului ca metodă de obținere a
informației, Davies (1985) face următoarea enumerare, pe care o consideră relevantă
pentru problema în discuție:
a. cel intervievat (persoana asistată) știe cât timp are la dispoziție pentru a
oferi informații;
b. înterviul începe cu înțelegerea pe care o are asistatul despre situație;
c. asistentul social trebuie să facă efortul de-a crea (inclusiv prin felul în care
sunt formulate întrebările) o atmosferă de comunicare relaxantă;
d. încercarea de a vedea situația din perspectiva celuilalt;
e. cunoașterea primejdiei de-a judeca lucrurile în loc de a le accepta;
f. dezvoltarea și afirmarea abilităților sociale;
g. evitarea folosirii în exces a întrebărilor închise dihotonice;
h. ne-sugerarea de răspunsuri asistaților;
43
 i. reținerea de-a “săpa” prea adânc, prea repede prin întrebările formulate;
j. asistentul social trebuie să învețe să facă față tăcerilor.
Având în vedere aceste câteva reguli și principii de bază în munca de pregătire a unui
interviu prin formularea întrebărilor într-un mod corect se atrage atenția asupra unui mod
de-a gândi interviul, și anume: ca modalitate de a-i ajuta pe asistați să-și exprime
nevoile, să-și descrie problemele și dificultățile dar și să le depășească. Apare în acest
sens nevoia de-a construi și formula în așa fel întrebările încât unele dintre ele să
realizeze stimularea asistaților în sensul ieșirii din cadrul lor normal de referință pentru a
lua în considerare noi posibilități. Este necesară o cale ce duce spre schimbare încă din
faza formulării întrebărilor interviului.
Vorbind despre folosirea interviului, a tehnicii formulării și punerii întrebărilor în
sensul promovării schimbării, trebuie arătat că există și o altă modalitate de a formula
întrebări “bune” nu doar cu scopul de-a obține informații relevante ci și pentru a pune
comportamentele în context. Este vorba de acea modalitate de formulare și punere a
întrebărilor dezvoltate în cadrul terapiei familiei, ce pune în evidență diferite puncte de
vedere și introduce informații despre “cum cea de-a treia parte vede relațiile dintre cei
doi” (exemplu: Cine crezi că este mai apropiat de mama ta? Sora ta cea mică sau fratele
tău?). În acest sens pot fi relevante și întrebările formulate la modul ipotetic, dar nu
folosite excesiv (ex: Ce ar fi dacă ai încerca să accepți sfaturile tatălui tău vitreg).
Atunci când lucrează la ghidul de interviu (setul de întrebări pe care urmează să le
adreseze interlocutorului în timpul interviului) asistentul social trebuie să nu piardă din
vedere una dintre caracteristicile asistatului vârsta acestuia. Această variabilă impune
anumite exigențe în felul în care se formulează și se adresează întrebările. De exemplu,
dacă este vorba de un copil, pentru a obține informații despre fapte, este mai util să
formulăm întrebări directe, specifice.

D. Tipuri de întrebări
Pe lângă formularea corectă a întrebării și forma ei are o importanță deosebită în
realizarea cu succes a unui interviu în asistența socială. Astfel, în ceea ce privește tipurile
de întrebări, acestea pot fi împărțite în două mari categorii: întrebări clasice (închise și
deschise) și întrebări speciale sau particulare.
a. Întrebările închise se disting prin faptul că în cazul formulării lor variantele de
răspuns sunt date în prealabil. În forma sa cea mai strictă, întrebarea închisă oferă
posibilitatea de opțiune numai între cele 2 variante, de regulă dihotonice. De aici și
numele de întrebări dihotonice (ex: Sunteți căsătorită? Aveți copii?).
Un avantaj des invocat în cazul acestor forme de întrebări este legat de ușurința
analizei ulterioare interviurilor. Acest gen de întrebări altenative sunt înrudite cu modul
de gândire cotidian ce operează frecvent cu reducerea situațiilor de fapt la alternative între
care urmează să se facă opțiunea.
Marele dezavantaj însă îl constituie limitarea prea puternică a variantelor de răspuns.
Acest lucru a declanșat căutarea unor alte forme de întrebări care să conserve avantajele
întrebărilor închise dar să elimine inconvenientele acestora. Prin urmare întrebările
alternative s-au diluat și au dat naștere întrebărilor cu variante multiple de răspuns
(întrebările cu variante de răspuns tip meniu). De obicei aceste întrebări sunt folosite și în
munca de asistență socială. Dar apare nevoia de a face distincție între faptul că una este
să-i citești interlocutorului variantele de răspuns și alta să le citească el singur.

44
 Cele mai mari dificultăți în aceste cazuri apar în legătură cu selecția, formularea și
ordonarea variantelor de răspuns propuse. Din experiența întocmirii unor asemenea
întrebări au rezultat următoarele reguli:
- șansele de confuzie la nivelul intervievării persoanei asistate, cresc direct
proporțional cu numărul variantelor de răspuns posibil de selectat;
- cu cât categoriile pe care le folosim sunt mai complexe este recomandabil să
utilizăm și material intuitiv;
- listele de categorii trebuie să aibă o lungime direct proporțională cu gradul de
noutate a problemei puse în discuție, din punct de vedere al persoanei intervievate.
- cu cât este mai lung și mai complex interviul cu atât crește rolul și influența
ordinii întrebărilor.
b. Întrebări deschise, spre deosebire de cele închise, lasă răspunsul, în întregime, la
latitudinea intervievatului care nu trebuie să se înscrie în cadrul unor variante de răspuns
prealabil oferite. Şi în acest caz, avantajele și dezavantajele pornesc tot de la această
trăsătură distinctivă.
Un avantaj cert al întrebărilor deschise este că prin ele se pot evita riscurile de a
distorsiona răspunsurile intervievatului prin prejudecățile, preconcepțiile și opiniile
personale ale celui care ar formula întrebărilor variante de răspuns. Totodată partizanii
acestui tip de întrebări susțin că ele au avantajul că actualizează în conștiința
intervievatului numai lucrurile importante lăsând la o parte lucrurile nesemnificative.
Cu alte cuvinte întrebările deschise se autocontrolează, ele fiind preferabile dacă dorim să
explorăm sau să tatonăm un anumit domeniu, o anumită arie problematică.
În timp ce întrebările închise se folosesc, mai ales, pentru a dovedi sau a testa anumite
ipoteze ale noastre, cele deschise sunt folosite de asistentul social deoarece ele oferă
posibilitatea persoanei intervievate să descrie stări, situații comportamentale, să
argumenteze, să explice. Prin urmare răspunsurile la asemenea întrebări, deși mult mai
greu de analizat decât cele închise, oferă șansa asistentului social să înțeleagă, inclusiv
la nivelul nuanțelor, nevoile asistatului, să descopere chiar informații surprinzătoare, să-și
creeze o imagine globală și completă asupra interlocutorului.
Dintre dezavantaje sunt menționate: dependența calității răspunsurilor de prestația
operatorului de interviu a asistentului social. De aceea se atrage atenția asupra
importanței exersării luării interviului. Nu este suficient să știm, desigur corect, să
formulăm întrebările, să le așezăm într-o ordine logică și psihologică adecvată ci contează
la fel de mult, cum punem întrebările (tonul pe care îl folosim, expresia feței pe care o
avem în acel moment).
O altă dificultate se referă la analiza cantitativă a informațiilor și reacțiilor observate
la interlocutor pe parcursul inteviului sau a interviurilor. În acest sens reamintim că o
întrebare deschisă solicită un efort mai mare la răspuns deoarece ea solicită capacitatea de
exprimare verbală a asistatului. Astfel, cercetările empirice au dovedit că în special
oamenii cu o pregătire inferioară și cu un statut social inferior pot fi suprasolicitați de
acest gen de întebări. Fără a pierde din atenție acest lucru este bine, totodată, să avem în
vedere și o altă constatare, foarte importantă în munca de asistență socială, atunci când li
se permite oamenilor să-și spună necazurile, să-și prezinte situația, cu propriile lor
cuvinte, și anume că este surprinzător cât de adesea ajung la soluții proprii.
c. Întrebările speciale. Dacă întrebările închise, respectiv cele deschise s-au
clasificat, au făcut carieră în contextul folosirii chestionarului/interviului, ca metodă de
culegere a datelor, a informațiilor, în cazul întrebărilor pe care le-am inclus în categoria
45
celor “speciale” persistă o anumită lipsă de informare. Aceste întrebări cu toate că au fost
utilizate ele nu au fost la fel de mult explicitate și făcute cunoscute, ca și celelalte două
tipuri deja descrise. Aceasta poate și pentru că întrebările “speciale” se particularizează
mai mult, celelalte având posibilitatea de a fi folosite pe o scară mai largă și în diverse
combinații.
d. De asemenea clasificarea tipurilor de întrebări trebuie să includă:
- întrebări factuale (sex, vârstă, ocupație, religie);
- întrebările de opinie care sunt mai complicate și mai problematice din
punctul de vedere al utilizării, ca cele factuale (ex: Ce părere aveți despre pedeapsa cu
bătaia în cazul copiilor?sau Ce credeți despre căsătoriile între persoanele de etnii
diferite?).
Întrebările factuale iau forma întrebărilor închise fie dihotomice (sexul) fie cu
variante multiple de răspuns (vârstă, se pune la dispoziție mai multa categorii de
vârstă), iar cele de opinie îmbracă forma întrebărilor deschise.
e. O altă clasificare a întrebărilor folosite pe parcursul interviurilor se referă la:
- întrebări introductive;
- întrebări tranzitorii.
Primele au rolul de a ajuta persoana investigată să se obișnuiască cu situația de
interviu, sau cu tema ce urmează a fi discutată. ( exemplu: "Ați mai stat de vorbă cu un
asistent social?". Cele tranzitorii au drept scop să facă trecerea de la o baterie de întrebări
la alta sau în aceeși arie tematică dar dintr-o altă perspectivă, fie în legătură cu o nouă
problemă ce urmează să fie pusă în discuție.
f. Un alt tip de întrebări sunt cele numite întrebări în serial. Ele permit o surprindere
mai nuanțată a anumitor reacții. Sunt apoi întrebările filtru prin care selectăm, fie
interlocutorii în funcție de răspunsul la întrebarea anterioară, fie, când pregătim ghidul de
interviu, bateriile de întrebări în funcție de răspunsurile concrete ale interlocutorului
(exemplu: “Aveți copii?” este o întrebare filtru care ne arată, în funcție de răspuns, dacă
punem sau nu setul de întrebări referitoare la felul în care se ocupă de educația copiilor).
g. O altă categorie de întrebări sunt cele care pornesc de la premisa că interlocutorul,
persoana intervievată ar putea să ne spună mai mult decât știe, lucru ce depinde însă de
modul cum formulăm întrebarea. În această categorie se includ întrebările indirecte,
întrebările mascate (exemplu: “Mi-ați spus că vă gândiți uneori de ce se ceartă atât de
des vecinii dvs.?” "Ce puteți să-mi spuneți despre explicația la care ați ajuns?”).
Folosirea adecvată a fiecărui tip de întrebare pe parcursul interviului sau interviurilor
este determinată desigur, de caracteristicile și scopul sau rolul fiecărei întrebări dar și de
momentul, faza concretă în care ne aflăm împreună cu asistatul în procesul de asistență
socială. De exemplu, dacă interviul se află în faza explorării vom folosi întrebările
deschise (“Puteți să-mi vorbiți, vă rog, de situația dvs?”) sau, pentru a pune în lumină și a
clarifica problema explicită pe care o are asistatul sau pentru detalierea informației oferite
de acesta până atunci, se folosesc întrebări care cer răspunsuri concrete. Acesta este de
altfel un aspect foarte important în munca unui asistent social.
În aceeași ordine de idei, trebuie subliniat faptul că, alături de efortul și atenția de a
formula corect întrebarea, de a-i găsi forma corespunzătoare și prezentarea adecvată în
funcție de caracteristicile asistatului, asistentul social va trebui să nu piardă din vedere ce
fel de răspunsuri oferă el însuși pe parcursul interviului.
Răspunsurile de acceptare precum: “înțeleg”, tehnicile de încurajare, parafrazările,
vor facilita efortul de explorare a situației și a nevoilor asistatului. Răspunsurile oferite
46
acestuia de către asistentul social, răspunsurile care sporesc specificitatea informațiilor
persoanei asistate sunt foarte utile pentru clarificarea, exactitatea și completitudinea
relatărilor (“Vă rog să-mi spuneţi ce înțelegeţi prin...” sau “Nu sunt sigură că v-am înțeles
exact, vă rog să repetaţi...”).
Modul în care asistentul social reușește, pe baza cunoștințelor acumulate și abilităților
formate, să articuleze întrebările și răspunsurile proprii adresate asistaților, determină în
mare măsură succesul sau insuccesul interviului sau chiar al întregii intervenții de
asistență socială. De aceea, preocuparea pentru stăpânirea teoretică și exersarea practică a
problematicii întrebării în contextul interviului trebuie să fie una centrală în efortul de
pregătire a viitorilor practicieni ai profesiunii de asistent social.

E. Teoria luării interviului. Tipuri de interviuri și surse de erori

Acest subtitlu include atât referiri la probleme metodologice esențiale și de bază ce
trebuie urmate în coordonarea interviului de către asistentul social, cât și precizări
referitoare la reguli de conduită și modele comportamentale dezirabile în situația de
interviu.
Interviul începe încă din momentul în care asistentul social se pregătește pentru
realizarea lui efectivă. Această pregătire presupune asigurarea cadrului potrivit derulării
interviului: spațiul suficient de mare, luminat corespunzător și discret mobilat; aer curat
în cameră, scaune/fotolii așezate la distanța unei lungimi de braț, respectând astfel bariera
perceptivă de intimitate și stimulând comunicarea între asistentul social și asistat. Chiar și
când interviul nu are loc într-un spațiu destinat pentru scopul interviului. În cazul când se
realizează la domiciliul celui asistat, se încearcă respectarea măcar a unora dintre aceste
condiții și nu în ultimul rând faptul că în tot timpul desfășurării interviului se evită sau
chiar se interzice prezența altor persoane, indiferent de gradul de rudenie, în afara
asistatului(a persoanei intervievate).
În ceea ce privește interviul inițial, pe lângă cele enunțate deja în legătură cu
înțelegerea interviului ca o relație de comunicare de tip special, și în acest context
concentrarea atenției asupra câștigării încrederii asistatului și depășirii barierelor
de comunicare(culturale de exemplu) ale acestuia, trebuie amintită importanța încă a
câtorva aspecte. Este vorba în primul rând de precizarea modului de adresare pe care
persoana asistată și intervievată o pretinde de la asistentul social. În acest sens este
foarte eficient ca printr-o întrebare să fie solicitat acest lucru.
În al doilea rând trebuie avută în vedere problema duratei, a limitei de timp pe care o
presupune orice interviu și care trebuie să fie împărtășită intervievatului pentru a nu fi pus
în situația, de exemplu, de a-l întrerupe din relatare, fapt care ar putea periclita încrederea
că informațiile sale interesează asistentul social și cooperarea pe mai departe, în cazul în
care, desigur, avem de-a face cu un caz ce solicită mai mult decât o întânire.
Un aspect important este și cel referitor la modul în care, asistatul, persoana
intervievată își începe relatarea. În literatura de specialitate este frecvent făcută
următoarea precizare: interviul trebuie să pornească de acolo de unde simte clientul, din
zona problematică, afectivă pe care o propune intervievatul. Desigur asistentul social prin
întrebările puse și evaluarea continuă a informațiilor relevante va direcționa comunicarea
cu asistatul pentru a-și forma o imagine concretă, logică și cronologică. Dar această
direcționare se va face în așa fel încât niciodată asistatul să se simtă “strunit”sau deranjat.
Prin urmare un interviu inițial și-a atins scopul, a avut succes dacă pe de o parte
construiește un raport de încredere cu interlocutorul și se raportează critic la concepțiile
47
concrete ale acestuia. Această relație numită “raport” este considerată a fi premisă pentru
obținerea unor răspunsuri semnificative, relevante.
Independent de nuanțele proprii psihologiei sau psihoterapiei propunerea referitoare
la o comunicare bazată pe încredere rămâne semnificativă și pentru interviul din asistența
socială, unde la fel ca în varianta interviului permisiv, interlocutorul este văzut ca un
partener egal cu care trebuie să rezolvăm în comun o anumită problemă.

A. Interviul neutru se bazează pe principiul conform căruia operatorul de interviu

trebuie doar să pună corect întrebările și să înregistreze răspunsurile și reacțiile .
Regulile izvorâte din această concepție vizează prioritar controlul conduitei operatorului.
Obiectivitatea astfel preconizată impune din partea acestuia o relație nepersonală, chiar
rece, față de interlocutor. Succesul interviului depinde de adecvarea stimulilor. Ideea
interviului neutru care subliniază pericolul sursei de distorsiune și eroare pe care o
reprezintă cel ce conduce un interviu, evidențiază nevoia unei relații pe bază pur
profesională între profesionist și intervievat. În acest scop se va adopta față de asistat o
atitudine prietenoasă însă obiectiv-distantă, evitând transformarea situației de interviu
într-o discuție ca între prieteni.
Din punct de vedere al funcțiilor și al specificului activității de Asistență socială,
trebuie reținută ideea așezării accentului pe caracterul profesional și pe intenționalitatea
obiectivității în raportarea pe care o realizează asistentul social față de asistat pe parcursul
situației de interviu.

B. Interviul nepermisiv (dur). În cadrul modelului comportamental ce concretizează

acest tip de interviu, operatorul caută o poziție autoritară față de interlocutor urmărind
să inducă acestuia sentimentul inutilității.
Limbajul este calea fundamentală de comunicare fiind vitală în contextul interviului.
Poate să devină însă o gravă sursă de eroare datorită lipsei de profesionalism sau de
neatenție. Astfel, utilizarea de către asistentul social a unui limbaj strict profesional, prea
pretențios sau a jargonului, împiedică înțelegerea corectă de către asistat a mesajului
întrebării adresate. Lipsa de specificitate a limbajului face greu realizabilă concretizarea
informației. Deci nu se folosesc nici în cadrul întrebărilor nici în răspunsurile adresate
interlocutorului cuvinte cu un sens vag, cu un grad mare de generalitate. Desigur, pot
exista situații stânjenitoare la care trebuie să se facă referire în interviu, asistentul social
poate să amâne, eventual o întrebare specifică în acest sens, revenind mai târziu când
asistatul este dispus pentru un răspuns corect, exact.
O sursă de eroare frecventă se leagă de felul în care asistentul social adresează
întrebările în timpul interviului. Legat de acest aspect se atrage atenția asupra nevoii de a
intona normal întrebările fără nici un fel de exagerări și mai ales fără tendenționalitate.
În ceea ce privește nevoia de a evita observarea tendențioasă și înregistrarea ca
atare a reacțiilor/răspunsurilor asistatului se subliniază faptul că notarea acestora și
clasificarea răspunsurilor la întrebările deschise pot fi și chiar sunt extrem de selective,
din perspectiva asistentului social. Trebuie însă să se recurgă la înregistrarea exactă a
informației fără adăugarea nici măcar a unei nuanțe străine și, desigur concentrarea pe
ceea ce este relevant.
Absența, chiar și ocazională, a feed-back-ului în comunicarea asistent social-
intervievat, lipsa congruenței și a coerenței schimbului de mesaje are de cele mai multe
ori efecte distorsionante, fatale chiar pentru succesul și rostul interviului.
48
 Nu în ultimul rând, trebuie să se amintească faptul că asistentul social poate să
reprezinte o sursă de eroare și prin expresia feței (exprimând ostilitate, dezinteres sau
plictiseală) pe care o adoptă în timpul interviului, prin lipsa de concentrare asupra
discuției, prin modul în care se îmbracă sau chiar prin poziția corpului.
O alta sursă de eroare, care este legată tot de asistentul social și care trebuie
cunoscută pentru a o putea evita, se referă la prezența și a altor persoane (în afara celor
doi actori) în momentul interviului. Din păcate această condiție este încălcată (poate nu
totdeauna din vina asistentului social) în mai mult de jumătate din cazuri.
Prezentarea surselor (posibile) de eroare din perspectiva intervievatului are rolul de-a
pune aistentul social în gardă în fața posibilelor distorsiuni ale informației produse pe
această cale. În acest sens este vorba de faptul că persoana intervievată aflată în fața
asistentului social poate avea sentimente de disconfort (umilință, deprimare) care-i
marchează relatarea (exactitate, coerență, sinceritate). Este vorba apoi de faptul că deși
sensul întrebării nu este înțeles, uneori interlocutorul, de jenă, evită să recunoască acest
fapt și oferă un răspuns la întâmplare. Desigur priceperea, atenția și experiența
asistentului social poate neutraliza în foarte bună măsură și aceste efecte distorsionate.
Este deci, nevoie să se cunoască aceste posibile pericole dar este și mai important ca ele
să fie evitate printr-o pregătire teoretică serioasă și o practică susținută.

C. În cadrul interviului antagonic se atinge distanța maximă între operator și

intervievat, sperându-se ca printr-un astfel de comportament sistemul defensiv construit
de interlocutor să fie trecut.S-a adus în discuție și acest fel de interviu deși este cel mai
îndepărtat de specificul unei comunicări de tip asistență socială, deoarece chiar dacă este
surprinzător, pericolul abandonului discuției în varianta dură a interviului este scăzut, prin
urmare chiar și din punct de vedere metodologic trebuie luat în atenție.

D. Interviul permisiv și cel nepermisiv apar ca fiind total opuse. La o privire și

analiză mai atentă se poate constata că ele pornesc de la aceleași premise: capacitatea și
voința de a răspunde întrebărilor limită. Chiar și în condițiile în care asistatul se adresează
benevol asistentului social. În aceste condiții asistentul social trebuie să aibă un rol activ
în tot timpul interviului pentru a stimula cooperarea și comunicarea din partea
intervievatului. Între cele două modele comportamentale (și de interviu) diferă doar
strategiile. În ambele cazuri este extrem de importantă calitatea profesionalismului
persoanelor care conduc interviul, ele trebuind să fie superior calificate. Din perspectiva
Asistenței sociale și al rolului metodei interviului într-un atare context, se consideră că
mai indicată este forma interviului neutru modificat ușor prin introducerea unor
elemente ale interviului permisiv inclusiv în varianta sa “cooperantă”.

E. De asemenea Asistența socială utilizează și interviul biografic și cel narativ

situații în care ghidul de interviu conține foarte puține întrebări pregătite anterior,
intervențiile interogative ale asistentului social fiind de cele mai multe ori ad-hoc. Aceste
forme de interviu sunt eficiente mai ales în etapa de început a procesului de asistență
socială, respectiv în faza exploratorie.

G. O altă formulă de interviu, care se folosește mai puțin, dar care este (cu condiția să
fie bine pregătit și stăpânit) foarte eficient în scopul centrării pe problematica relevantă

49
pentru nevoile asistentului sau în scopul explorării în adâncime, este interviul centrat pe
problemă.
Având în vedere personalitatea asistentului social, trebuie să se știe că sursa
principală de erori o constituie prejudecățile lui. Acestea pot provoca distorsionarea
informațiilor primite de la interlocutor fie printr-o înregistrare a răspunsului filtrat
printr-o atare prejudecată, fie prin omiterea unor întrebări la adresa asistatului în virtutea
aceluiaș motiv (prejudecățile la adresa țiganilor, cele religioase, prejudecățile privind
anumite profesii etc.).
O altă sursă de eroare, ce se instalează după o anumită rodare în profesiune este cea
a încadrării în tipare și a tratării ca atare a asistaților (exemplu: infractor, mamă
singură cu mulți copii și șomeră etc.). De acest lucru se leagă, aproape întotdeauna, o altă
greșeală și anume etichetarea asistaților (persoanelor intervievate). Ea creeză reacții
defensive la nivelul acestora și reprezintă, totodată, o provocare a prejudecăților
asistenților sociali.

În concluzie trebuie să subliniem că nu există nici o rețetă standard de interviu, dar nu

există nici tip “pur” de interviu. Fiecare interviu îmbină, măcar câte puțin din celelalte
tipuri. Dar accentul este dat de o anumită strategie atitudinală și de comunicarea realizată
cu interlocutorul.
Pentru bunul mers al interviului se recomandă respectarea câtorva cerinţe
procedurale:
Climatul de înțelegere specific muncii de asistență socială va începe cu salutul și
primirea adresată asistatului, într-un spațiu special destinat interviurilor, spațiu care să
asigure intimitatea convorbirii. În unele țări cu tradiție în domeniul muncii sociale,
asistentul și asistatul se adresează reciproc folosind numele mic, mai ales dacă vârstele lor
sunt apropiate. Este de reținut că formula de salut și modalitatea de adresare vor trebui
astfel alese încât să permită un raport cât mai direct dar respectuos între asistentul social
și asistat.
Ulterior, asistatul va fi poftit să se așeze, la o mică distanță de asistentul social, dacă
mobilierul permite, astfel încât comunicarea să nu fie îngreunată de interpunerea biroului
sau altor obiecte de mobilier între cei doi interlocutori. Aspecte ca distanța dintre asistent
și asistat, mobilierul din cabinet, atitudinea corporală a asistentului, intonația și volumul
vocii sale, orientarea privirii, ținuta și îmbrăcămintea fac parte toate din repertoriul
neverbal al asistentului social care, așa cum arată evaluările, sunt și ele extrem de
importante pentru evoluția relației de asistență.
Străduința asistentului social de a asigura un climat de intimitate și încredere va trebui
să depășească barierele de rușine și emoție ale unor asistați. Barierele interioare datorate
rușinii de a recurge la un străin, respectiv de a destăinui probleme delicate, intime, vor
putea fi depășite dacă asistentul social conștientizează dificultățile întâmpinate de asistat.
Respectarea intimității și acordarea unei perioade de încălzire va avea ca efect încurajarea
asistatului. Aceste elemente sunt deosebit de importante, mai ales în prima parte a
interviului introductiv, dar și în orice alt moment al procesului de ajutor în care asistentul
remarcă un blocaj din partea asistatului. Asistatul poate fi îndemnat neverbal, cu privirea
sau cu îndemnuri verbale de genul: “Dacă puteți să-mi mai spuneți despre problema
pentru care ați venit”; “Mă interesează părerea dvs. despre...”; “Am înțeles că vă este
greu să povestiți”; “Înțeleg că lucrurile sunt grave pentru dvs.”; “Rolul meu este să vă
ascult”; “Tot ceea ce îmi veți spune este confidențial” etc.
50
 Pentru ca schimbul de replici ale asistentului social și ale asistatului să conducă
interviul spre rezolvarea cazului, mesajele celor doi actori sociali vor trebui să fie
congruente. La fel ca și în cazul tuturor celorlalte procese de comunicare, asistentul și
asistatul intră alternativ în poziția de “emițător”, respectiv de “receptor”, între cei doi poli
stabilindu-se circuite de comunicare cu un permanent feed-back.
Pentru ca asistatul să dea informații relevante, el va trebui să perceapă atitudinea și
întrebările asistentului social ca pe niște mesaje care au pentru el un sens, care i se
adresează personal, care sunt de fapt răspunsuri la propriile sale probleme. O astfel de
apreciere a întrebărilor și replicilor asistentului social din partea asistatului va închega
schimbul de informații și îl va face congruent. În esență congruența mesajelor înseamnă
parțiala lor acoperire, atât în sensul conținutului cognitiv (sensul să fie inteligibil pentru
parteneri), cât și în sensul rezonanței afective (sentimentele asistatului să-și gasească un
ecou în subiectivitatea asistentului social, ecou care la rândul său să poată fi perceput de
asistat).
Exemple de fragmente de interviuri:
Mesaj 1
- Problema mea actuală cea mai importantă este în legătură cu fetița mea de 10
ani. Învățătoarea mi-a spus că nu poate învăța la fel cu ceilalți copii și că ar trebui
transferată la școala ajutătoare. Mă doare sufletul numai când mă gândesc!
Răspuns incongruent:
- Acum aș vrea să revin la ceea ce mi-ați spus în legătură cu relația
dumneavoastră cu soțul... (în acest caz mesajul de răspuns ignoră o comunicare
importantă a asistatei, la care ar trebui reacționat prompt, și doar ulterior se va putea
reveni la vreun aspect rămas neanalizat).
Răspuns congruent:
- Înțeleg că momentan problema fetiței este cea care vă preocupă cel mai mult și
că ați dori să discutăm despre acest subiect. Aș vrea ca totuși, mai târziu să revenim și la
subiectul legat de problema cu soțul dvs. dar acum vă voi ruga să-mi spuneți mai multe
despre dificultățile de învățare ale fetiței.
Mesaj 2
- Nu știu ce va fi cu mine de-acum încolo. Acasă nu am de ce să mă duc, că tata
mă trimite din nou să fur, și mama nu îndraznește să i se împotrivească. Iar dacă mă mai
prinde poliția odată, mă trimite la închisoare.
Raspuns incongruent:
- Te-ai gândit vreodată până acum ce lucru urât e furtul și că e împotriva dorinței
lui Dumnezeu? (Firul discuției este abătut de către asistent spre un domeniu convenabil
lui, fără să țină cont de preocuparea asistatului).
Răspuns congruent:
- Mi se pare că acasă nu te simţi în siguranță şi că ar fi bine să ne gândim
împreună la un loc sigur unde a-i putea să te duci, pentru a nu mai intra în bucluc cu
poliția.
Pentru a spori gradul de congruență a interviului trebuie folosite o serie de tehnici
speciale stabilite de specialiștii din domeniul Asistenței sociale în urma unei îndelungate
experiențe practice:
a. În cadrul procesului de asistență socială, asistentul social va folosi îndemnuri pe
tot parcursul interviului, ca o încurajare continuă a asistatului de a se destăinui. Aceasta
nu înseamnă că vrea să-l întrerupă pe asistat ci doar că încearcă să-l ajute să-și mențină
51
firul convorbirii și acțiunii verbale și nonverbale și să-i demonstreze că este atent și
participă activ la conversație. Astfel asistenții sociali pot folosi proceduri verbale și
neverbale, ca de exemplu accentuarea unor expresii sau cuvinte ale asistatului și gesturi
sau vocalizări care înștiințează intervievatul despre starea noastră de interes pentru tema
pusă în discuție.
b. Parafrazările sunt tehnici folosite ca forme simple de conexiuni inverse relative la
informațiile comunicate de asistat. Ele constă din reformulări ale conținutului
informațional al mesajelor (de natură cognitivă și nu emoțională). Reluând idei din
mesajele recepționate, parafrazările constituie prime forme de evaluare a judecăților
asistaților și au rolul de a oferi acestora o primă oglindă, pe baza căreia să-și înțeleagă
mai bine propriile probleme. Parafrazarea este una din modalitățile de evaluare a
informațiilor furnizate de asistat constituind un prim pas în judecarea semnificației
informațiilor sau a fragmentelor de informații pe care ni le oferă cel asistat. În cadrul
acesor tehnici se utilizează anumite formulări specifice fiecărei faze a interviului în parte.
Parafrazarea se referă la aspectele cognitive și la sublinierea ideilor cuprinse în mesaj
fiind diferită de răspunsurile empatice care stau la baza muncii de asistență socială și care
operează cu sentimentele. Parafrazările nu adaugă nimic în planul sentimental ci pun
asistatul față în față cu propriile conținuturi.
c. Întrebările sunt principalele modalități ale asistentului social de a conduce
investigația. Ele sunt menite să detalieze, să precizeze, să clarifice informația primită de
la subiecți.
Întrebările utilizate pentru detalierea informațiilor primite de la un subiect. pot fi
închise și țintesc obținerea unor informații precise (da, nu) sau sub formă de date
(întrebările închise). Altele lasă răspunsul la latitudinea subiectului tinzând la o
cunoaștere mai aprofundată, mai nuanțată a problemelor și personalității asistatului
(întrebări deschise). Această a doua categorie de întrebări este specifică relației de ajutor,
depășind modul de investigare limitat la aflarea de date concise, specific investigațiilor
sociologice sau a celor de tip anchetă (de exemplu, de poliție) prin implicarea întregii
personalități a asistatului, sondarea atitudinii sale.
Se pot folosi și întrebări mascate: “sunt curios să aflu” sau “ce părere aveți despre?”.
De obicei în interviu nu se recomandă întrebări care încep cu “de ce? ” pentru că sunt
prea directe și subiectul le poate considera ca o infuziune în viața particulară
Specificul muncii de asistență socială constă, de fapt, tocmai în măiestria mânuirii
acestor întrebări deschise și a răspunsurilor care privesc atitudinile subiecților. În
intervievare, asistentul social folosește uneori întrebări mascate, al căror scop este
prezentat clar.
d. Concretizarea este și ea o tehnică foarte importantă a interviurilor, al cărei scop
este evitarea formulărilor vagi, neclare și rămânerea la nivelul generalităților. Cerința de a
folosi exprimările concrete se referă atât la asistat cât și la asistent, însemnând utilizarea
termenilor și expresiilor care să exprime exact ideile și sentimentele vizate de problema
discutată. În asistența socială vom fi atenți la următoarele elemente legate de concretizare:
- să-i ajutăm pe asistați să releve informații specifice legate de sentimentele lui și de
situația concretă;
- să-i ajutăm pe asistați să răspundă concret în privința relațiilor lor cu ceilalți și să nu
rămână la nivelul generalităților (să nu vorbească despre sentimente și idei în general);

52
- însăși asistentul social să fie concret în modul cum pune întrebările, cum raspunde și
în general în toate exprimările sale verbale, orale sau scrise (în rapoartele pe care le
redactează).
Concretul îndeamnă să folosim cuvinte care să explice exact ideile și sentimentele
dintr-o situația dată.
Trebuie amintite, de asemenea, câteva dintre procedeele de mărire a gradului de
concretizare a exprimărilor din cadrul interviurilor:
- verificarea percepției corecte a mesajului asistatului (“Nu știu dacă am auzit bine, aș
vrea să repetați”). Un astfel de mesaj va induce, probabil, din partea asistatului o
reconsiderare a mesajului pe care urmează sa-l repete;
- solicitarea repetării mesajului rostit de asistententul social, pentru evitarea
interpretărilor greșite sau lămurirea unor posibile neînțelegeri (“Vreți să repetați ce am
spus adineauri, n-aș vrea să mă înțelegeți greșit”);
- lămurirea expresiilor neclare, a termenilor medicali sau a altor termeni speciali,
folosiți fie de asistat, fie de asistentul social (“Să vedem ce înseamnă expresia...”, “Înțeleg
prin aceasta că...”);
- să-l facem pe asistent să personalizeze afirmațiile (“Dacă puteți să-mi spuneți la ce
vă referiți când vorbiți de toată lumea care își bate joc de dvs.?”, “La ce vă referiți când
spuneți că nu vă simțiti bine?”, “La ce vă referiți când spuneți că soțul nu este normal?”);
- modelarea unei exprimări concrete, adică demonstrarea modului de analiză concretă
a unor atitudini personale (“Când mă gândesc la persoanele importante pentru mine în
viață, nu pot să nu-l amintesc pe dirigintele meu care mi-a dovedit că poate să
depășească aparențele și să mă încurejeze. Dvs. pe cine a-ți simțit apropiat, cine v-a
încurajat?”).
Direcționarea asistatului spre concret cere din partea asistentului social o permanentă
urmărire a modalității de exprimare, o continuă direcționare spre fapte și exemplificări cu
scopul unei mai bune autocunoașteri și a clarificării pentru asistat a propriilor sale stări de
conștiință.
e.Tehnica răspunsurilor empatice urmărește să ofere asistaților o oglindă a
sentimentelor demonstrate în timpul interviului. Ea constă în reflectarea sentimentelor
asistatului, de către asistent, într-o formă verbală adecvată. În cadrul interviului cel asistat
formulează sentimentele pe care le trăiește sau pe cele semnificative pentru istoria sa
personală fie în mod clar, deschis, fie, cel mai des, în modalități subînțelese. Răspunsurile
profesionistului vor trebui să se refere la ambele categorii. Exprimarea empatică poate
reda conținutul emoțional al mesajelor asistentului la nivele diferite de profunzime, de la
cele superficiale la cele profunde, încă nedefinite de către asistat, pentru el însuși.
În scop didactic răspunsurile empatice pot fi ordonate, după cum urmează:
Nivelul 1. Răspunsuri lipsite de empatie, care nu conțin referiri la sentimentele
interlocutorilor, caracteristice pentru asistenții sociali care sunt interesați în mai mare
măsură de prorpiul lor cadru de referință decât de cel al asistatului. Astfel ei eșuează în a
înțelege părerile și atitudinile emoționale ale asistaților.
Nivelul 2. Se constată un oarecare efort de înțelegere a asistatului și a atitudinilor sale
față de propriile probleme, dar acest efort este impropriu și insuficient. El se limitează
numai la relevarea unora dintre sentimentele prezente la suprafața cominicării asistatului,
din varietatea și multitudinea de sentimente aduse de acesta în discuție.
Nivelul 3. Răspunsurile practicienilor sunt în concordanță cu întreaga gamă de
sentimente de suprafață ale asistatului pe care le reflectă la nivelul la care ele au fost
53
exprimate. Acesta este un prim nivel care răspunde cerințelor de congruență a mesajelor
și oferă o primă oglindă emoțională îndreptată spre asistat.
Nivelul 4. Răspunsurile asistenților aduc un adaus semnificativ în exprimarea
sentimentelor, depășind exprimarea sentimentelor care există la suprafață, reformulându-
le și descoperind sentimentele mascate. Denumirea sentimentelor profunde va constitui
un adaus față de mesajul asistatului, care va putea să înglobeze sentimentele nou reperate
în propriul repertoriu și să le supună unei examinări raționale.
Nivelul 5. Practicianul răspunde întregii game de sentimente a celui asistat, la
intensitatea exactă, respectând toate nuanțele acestor sentimente, fiind alături de asistat în
cele mai dificile și mai grave momente. Practicianul îl ajută astfel pe asistat să descifreze
propriile tipuri de reacții și să conecteze sentimentele sale curente cu cele din experiența
trecută, precum și cu scopurile și dorința de schimbare ale asistatului.
Chiar dacă am subliniat faptul că nu există “rețete” pentru desfășurarea unui interviu
eficient, specialiștii cu o bogată experiența practică în domeniu au elaborat, pentru
exemplificare modele de interviu, considerându-le ghiduri utile pentru incepători.
Iată un astfel de model pentru un interviu:
Există trei pași în conducerea primului interviu cu un asistat nou.
A. “Alăturarea” în cadrul sistemului asistat-asistent.
1. Stabilirea de comun acord, a motivului muncii comune.
a. Dacă este un asistat involuntar, adică unul care nu a căutat ajutorul vostru:
- Prezentați-vă pe voi și funcția pe care o aveți.
- Asistații trebuie să știe cine sunteți și de ce intrați în viața lor.
b. Dacă asistatul solicită ajutor:
- Întrebați-l ce îl aduce la voi?
- Voi aveți dreptul să știți de ce intră ei în câmpul vostru de acțiune.
2. Răspundeți sentimentelor inițiale ale asistatului.
3. Clarificați ce ați putea face împreună.
a. Încercați să stabiliți ce dorește într-adevăr asistatul.
b. Fiți lămurit asupra limitelor voastre personale și ale agenției.
c. Căutați o “potrivire” între nevoile (dorințele) asistatului și serviciile agenției.
4. Evaluați modul aparent de operare al asistatului (sentiment, gândire, acțiune).
5. Începeți să formați o alianță cu asistatul la toate cele trei nivele.
a. O alianță “afectivă”(o reunire a sentimentelor) deoarece este cea mai puternică
alianță și de obicei, cea mai ușor de format, căci sentimentele trec peste alte diferențe
dintre noi.
b. O alianță “cognitivă”(o întâlnire a minților) dar fiți atenți, nu formați această
alianță prea repede căci ea poate fi defensivă.
c. O alianță de “acțiune”(ce anume puteți face împreună). Începeți să conturați un
plan de serviciu. Nu vă oferiți să faceți prea multe prea repede
Nu renunțați de unul singur!
B. Explorați situația în continuare
1. Focalizați interviul
2. Abilitați asistatul
3. Luați în considerare opțiunile
C. Recapitulați și restabiliți scopurilor
1. Revizuiți ce a fost realizat
2. Faceți un plan de caz
54
 3. Fiți clar asupra a ceea ce trebuie făcut și de către cine
Pașii în interviurile următoare:
A. Întotdeauna revedeți asistatul
1. Asistatul trebuie să fie în alt loc
2. Lumea reală are un impact enorm
3. Alianțele terapeutice sunt fragile
4. Întăriți sistemul vostru particular
a. Restabliți de ce sunteți împreună
b. Evaluați modul de operare al asistatului
c. Reformulați alianța voastră
B. Identificați schimbările
1. Revedeți scopurile și progresul
2. Orientați sistemul de tratament spre “lumea reală”
3. Încorporați feed-back-ul
C. Reevaluați situația și faceți noi planuri.

1.5.3 Chestionarea /Interogarea sistematică

Interogarea sistematică, realizata prin intermediul chestionarelor, constă într-o serie
de întrebări scrise care pretind răspunsuri tot în scris. În cazul utilizării lor trebuie să fim
foarte atenți asupra felului în care construim întrebările, pentru a fi siguri că obținem
informații veridice. O greșeală care se face mai frecvent este de a se folosi întrebările
sugestive din care să se ghicească răspunsul așteptat. În acest fel nu aflăm realitatea ci
primim, sub formă afirmativă, conținutul pe care-l sugerasem, sub formă interogativă.
(Exemplu: nu-i este așa că...? Da!) Dacă anchetatorul are de completat un formular el nu-
l citește ci îl strecoară în convorbire, o parte din informații le obține singur, prin
observarea directă a obiectelor și acțiunilor, o alta din convorbirea directă și dirijată și
doar ce nu s-a putut completa prin aceste modalități le aflăm prin interogarea sistematică.
Astfel, în decursul unei întrevederi se utilizează în general mai multe tipuri de
convorbire: se începe cu convorbirea liberă, apoi informatorul este pus în temă și lăsat să
povestească liber, pentru ca ulterior, să se treacă la dirijarea conversației și dacă e cazul
să se procedeze la o interogare sistematică. În funcție de desfășurarea convorbirii se
poate reveni de la un tip de convorbire la altul. În toate cazurile există o trecere graduală,
mai rapidă sau mai înceată, fiind despărțite doar prin simple nuanțe, în funcție de
abilitatea asistentului social și de psihologia lui. În mod obișnuit în prima convorbire nu
se ajunge la interogarea sistematică. În cazul anchetelor de depistare preventivă sau al
unor cercetări științifice, unde nu avem de menajat întrevederi ulterioare, putem proceda
mai rapid, trecând imediat, după începerea întrevederii, la interogarea sistematică.

1.5.4. Alte tehnici utilizate în paralel cu convorbirea şi interviul

În acestă categorie intră tehnicile care se referă la: observarea directă a obiectelor și
acțiunilor ( ca elemente ce cad sub observarea asistentului social), ascultarea atentă  a
ceea ce spune și ce nu vrea să spună asistatul în timpul întrevederii, și
planificarea/pregătirea investigației, aspecte strâns implementate în desfășurarea
întrevederilor. Astfel:
a. Gesturile trebuie observate cu multă atenție în tot timpul convorbirii. Mișcările
corpului, mâinilor, ochilor, mimica, tensiunea sau destinderea trebuie continuu
55
înregistrate și analizate comparativ modul și semnificațiile lor, la începutul și la sfârșitul
întrevederii, deoarece diferitele situații care se creeză în timpul luării contactului conduc
la modificări privind: atitudinea și gesturile interlocutorului.
Mișcările corpului pot traduce faptul că cel anchetat se simte înțeles sau nu de
asistentul social. Gesturile pot arăta încrederea, furia, neliniștea, indiferența etc.
Schimbările în ținuta vestimentară, în atitudinea asistatului la diferitele întrevederi,
arată dacă acesta a reușit sau nu să domine dificultățile, dacă acțiunea specialistului,
asistent social, i-a redat încrederea în propriile lui forțe.
b. În timpul întrevederii, asistentul social trebuie să folosească o tehnică adiacentă
convorbirii, foarte importantă în înțelegerea situației asistatului și anume tehnica de a
asculta. Astfel, trebuie ascultat, în primul rând, ceea ce spune, variatatea debitului verbal,
în funcție de momentele convorbirii, atitudinea de exprimare coerentă, inflexiunile vocii,
iar în al doilea rând, și ceea ce nu spune: tăcerile, frazele neterminate, care pot fi uneori
indicii prețioase în înțelegerea stării de spirit a asistatului. Cu toate că tăcerile sunt
necesare, pentru a da răgazul reflectării asupra a ce vrea să spună, nu trebuie să le lăsăm
să se prelungească prea mult, încât să rupă contactul cu cel asistat, creând pauze penibile
în conversație.
c. Gândirea preparatoare. În cazul prezentării tehnicilor observării se arată
necesitatea ca ele să urmeze un anumit plan de desfășurare a luărilor de contact. Tehnicile
de investigație care trebuie urmate sunt deci stabilirea în mod diferențiat pentru fiecare
caz în parte. Această operație, deosebit de importantă în investigația socială, se numește
“gândirea preparatoare” și prin ea se alcătuiește planul mintal care prevede când se va
desfășura întrevederea, stabilind tehnicile de lucru și punctele de atins. În alcătuirea lui se
ține seama de condițiile concrete ale fiecărui caz, de scopul urmărit, de fișele de
investigație alcătuite anterior.
Când mergem a doua oară la asistat, trebuie să știm ce am vorbit prima dată, numele
lui, ce ne-a declarat, pentru a putea continua investigația de la punctul lăsat. Confundând
datele, uitând problemele pe care le are sau acțiunile întreprinse, riscăm pierderea
încrederii câștigate anterior. Dar “gândirea preparatoare” nu trebuie să constituie un
cadru rigid pentru desfășurarea întrevederii. Ea a stabilit tehnicile de cercetare și temele
care trebuie atinse în convorbire. Astfel, în timpul întrevederii pot apărea și situații noi,
neprevăzute care conduc la modificarea planului inițial. De aceea, spunem că “gândirea
preparatoare” dă doar indicații care trebuie să se adapteze mereu desfășurării corecte a
întrevederii, stabilind toate elementele ce trebuie înregistrate în cursul acesteia, rezultând
o observație completă și sistematică. Memorând temele de investigație indicate de
“îndrumătorul de probleme” adoptându-le cazului concret și stadiului de lucru în care ne
aflăm cu asistatul, gândirea pregătitoare pe care ne-o facem, asigură eficiența maximă
întrevederii.

1.5.5. Sfârşitul întrevederii şi controlul rezultatelor

Stabilirea duratei fiecărei luări de contact cu asistatul este deosebit de utilă, mai ales
debutantului în investigația socială, pentru a întrerupe la timp convorbirea. Deseori,
începătorii mărturiseau că “nu mai puteau pleca din casă; nu li se dădea voie”. Este
contraindicată pierderea inutilă de timp cu convorbiri care trenează fără rost. Înainte de a
pleca, facem un scurt examen mintal al rezultatelor obținute, comparându-le cu punctele

56
ce trebuiau atinse și care au fost stabilite în plan, prin gândirea pregătitoare. Când am
avut de completat un formular, se controlează dacă au rămas rubrici fără răspuns.
Notarea și transcrierea rezultatelor se realizează cu dificultate mai ales de începătorii
care invocă teama de a nota în fața informatorului, jenat de faptul că trebuie să scrie în
timp ce asistatul vorbește, jenă care se transmite și acestuia. Dar nenotând, memoria
degradează observația științifică transformând-o într- una empirică. Detaliile concrete
pier, unele date fiind denaturate. Cu toată acestă teamă și jenă este necesară notarea în
scris, simultană efectuării anchetei și nu după plecarea de la asistat. În acest sens se
recomandă să intrăm în casa asistatului cu carnetul și pixul în mână fiind înlăturată astfel
jena de a le scoate pe parcurs când se ivește ceva de notat. Obișnuindu-l cu notarea
permanentă a celor discutate îl facem să privească acest lucru ca pe o îndatorire
profesională obișnuită a asistentului social. Scoțându-l pe parcurs, doar pentru unele
informații, îl facem atent, bănuitor și reținut. Notarea nu trebuie să ne facă absenți,
participarea noastră rămânând la fel de vie, ascultând, dirijând convorbirea, observând
mimica asistatului. De aceea, se notează doar esențialul. Foarte bună ar fi notarea
stenografică sau cu ajutorul reportofonului, fiind tehnici foarte rapide. Completarea
notărilor sumare ca și notarea, când nu se poate face simultan, de față cu asistatul, se fac
imediat după ieșirea din casă, făra a fi văzuți, scriindu-se impresiile, observațiile sau
frânturile de conversație. Amânarea notării și efectuarea unei a doua anchete, până la
birou, echivalează cu renunțarea la buna calitate a muncii. La birou, aceste însemnări se
transcriu, sistematizând informațiile și fixând detaliile.

Unitatea de învăţare 2. Metodologia observaţiei ştiinţifice

Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 2, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte elementele observației științifice

Termeni cheie:

- observatia empirică;
- observația științifică;
- investigație;

2.1. Metoda observaţiei. Caracterizare generală

Definiție. Metoda observației constă în perceperea intenționată, planificată și

sistematică și în conservarea obiectivă și fidelă a manifestărilor comportamentale,
individuale și colective, în condiții naturale, în momentul producerii și în fluxul normal al
desfășurării lor.
Caracteristica principală a observației este neintervenția, atitudinea contemplativă și
receptivă a observatorului, faptul că fenomenele nu sunt provocate, ci surprinse în
desfășurarea lor normală. Observatorul nu numai că nu intervine dar își ia toate
precauțiile posibile pentru ca prezența lui să nu modifice faptele supuse observării.

57
 Observația poate fi considerată și analizată dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte,
văzută separat ea este o metodă de bază pentru cunoașterea realității sociale, de
culegere a informațiilor, referitoare la fenomene, situații sau comportamente sociale,
metodă având propriile-i tehnici (de exemplu observații directe, indirecte). Păstrând
aceeași perspectivă sistematică putem pe de altă parte considera observația o tehnică de
investigare și obținere a datelor inclusă într-o metodă mai amplă cum este ancheta
socială sau interviul. Conturarea aspectelor ce fac posibilă înțelegerea dintr-o perspectivă
cât mai cuprinzătoare a observației trebuie să evidențieze următoarele:
- observația este o percepere experențială a lumii;
- observația este o cale de a afla ceva despre realitate;
- observația este o formă superioară, premeditată, dirijată, planificată și selectivă a
percepției întreprinsă cu un anumit scop, adică cercetarea și studierea obiectului
perceput;
- este o metodă de culegere a datelor și de investigare a socialului, metodă ce
constă în perceperea sistematică a interacțiunilor indivizilor în momentul
manifestării lor, investigare realizată conform unui plan elaborat anterior și cu
ajutorul unor tehnici specifice de observație.
Înțeleasă altfel, pentru a fi eficientă observația trebuie să facă față unor exigențe
legate de:
a. clarificarea scopului, în sensul că asistentul social, pe cât este posibil, este bine
să știe ce să observe;
b. rolul limbajului, adică, asistentul social trebuie să dețină un bagaj terminologic,
concepțional pentru a descrie exact, corect, în raportul pe care-l întocmește, ce
anume a observat;
c. setul de cunoștințe, informații prealabile despre obiectul studiat, în acest sens se
afirmă că cei mai buni observatori sunt specialiștii din domeniul observat;
d. abilitatea de a face observații precise și de profunzime în funcție de scopul
vizat și situația concretă.
Pe baza acestei circumscrieri generale a metodei observației se poate preciza că
posibilitățile de utilizare a ei se concretizează și se diferențiază în funcție de: obiectul
observării, tehnica aplcată de înregistrare a datelor/observațiilor și de poziția
observatorului.
Prin urmare, în Asistența socială, observația are rolul unui instrument și al unei
metode de culegere a datelor, necesară înțelegerii nevoilor asistatului și punerii
diagnosticului social. Dacă avem în vedere caracterul procesual al dignosticului în munca
asistentului social se poate sublinia prezența și importanța permanentă a metodei
observației în practicarea acestei profesii.

2.2. Abordări teoretice

Asupra observației, ca metodă de investigație s-au făcut referiri teoretice importante

în domeniul antropologiei și al psihologiei. În acest sens sunt semnificative contribuțiile
teoretice fundamentate empiric ale reprezentanților teoriei gestaltiste (M. Wertheimer, W.
Köster, M. Kaffka, K. Lewin) ai structuralismului și antropolgiei culturale (R. Benedict,
C.Levi-Strauss).
Perspectiva gestaltistă pune accentul pe opoziția dintre un fundal nestructurat a unui
comportament și formele, figurile, structura mai mult sau mai puțin conturate care se
58
caracterizează prin pregnanță și constanță. Tocmai acest caracter pregnant și constant al
unor anumite elemente ne atrag atenția/privirea și fac din ele obiect al observației. Kurt
Lewin a fost cel care a aplicat paradigma gestaltistă în psihologia socială și în studiul
grupurilor mici. În acest context el a subliniat rolul selecției datelor observației și a pus
problema datelor relevante, arătănd că relevant este ceea ce este semnificativ și
important pentru grup în ansamblul lui.
Ruth Benedict a evidențiat rolul elementelor structurale în cadrul conceptului de
“patterns of culture”. Aceste tipare culturale servesc observatorului ca o “folie” cu
ajutorul căreia identifică, clasifică și sistematizează datele percepției. La Claude Levi-
Strauss elementele gestaltiste apar ca “sisteme” și “sisteme de sisteme” sau modele. Chiar
dacă distinge net observație de experiment el recunoaște totuși că nu este o contradicție ci
o corelație internă între ele, avertizând, pe bună dreptate să nu se confunde structura
aparentă și structura profundă.
Pornind de la alte premise, A. Kaplan dezvoltă o teorie a observației pe care o
apropie mult de experiment. El spune că observația este activă, ea caută ascunsul, este
deci dirijată cu scopul de a culege date ce vor fi ulterior utilizate pentru a putea enunța și
fundamenta ipoteze. Observația are deci un caracter instrumental. Considerând că
observația în sine este o formă de cunoaștere, Kaplan atrage atenția asupra problemelor
greșelilor de observație și arată că erorile percepției pot avea repercursiuni negative în
forma teoriilor eronate. Kaplan evidențiază și un alt aspect, acela că datele “primare”
obținute prin observație sunt interceptate și ordonate într-un fel oarecare în prealabil.
Acest lucru este valabil și pentru datele observației care nu sunt vizibile în acel moment.
Ele aduc în atenție nevoia de a exista o “lămurire”, o îndrumare a observației venită din
exterior. În acest context autorul face trimitere la interviu și la rolul său important în
studierea realității sociale, considerându-l o observație extensivă.
Prezentarea succintă a acestor referiri la metoda observației din perspective teoretice
diferite de domeniul asistenței sociale a urmărit, pe de o parte, să atragă atenția asupra
nevoii de-a cunoaște aceste idei (unele dintre ele clasice pentru problematica observației)
prin aprofundarea lucrărilor autorilor amintiți (și nu numai)și, pe de altă parte, să
expliciteze faptul că asistenții sociali, observatori, trebuie în munca lor să fie pregătiți
pentru a putea observa eficient acolo unde un observator neavizat nu face decât
presupuneri sau interpretări nefondate și că observația este și o activitate de selectare și
clasificare în anumite categorii a unor fenomene, comportamente, atitudini percepute.
Validitatea ei științifică depinde concomitent de percepție și clasificarea ei corectă.

2.3. Scopul şi obiectivul observaţiei

Când ne îndreptăm atenția asupra lumii exterioare cu scopul conștient de a obține

informații despre ea, spunem că am făcut o observație. Observația este deci determinată
de interesul pe care-l avem de a cunoaște lumea exterioară și este obținută printr-o
concentrare a atenției.
Observațiile pot fi însă de diferite calități. Cele mai multe observații pe care le facem
sunt “empirice” în sensul că nu sunt suficient adâncite și judecate, ele fiind spontane și
deci mai puțin controlate. Totuși observațiile empirice sunt suficiente pentru rezolvarea
problemelor practice, mărunte. Dar nu mai sunt satisfăcătoare când vrem să ajungem la
un grad mai temeinic de cunoaștere. Pentru a putea asigura o calitate mai bună
observațiilor noastre este necesar să fim atenți asupra noastră înșine, spre a nu comite
59
greșeli la care suntem predispuși. Deci, de la o observare spontană vom trece la o
“observare critică” ceea ce va avea drept rezultat obținerea unei observații științifice
adică o observație empirică îmbunătățită critic, rod al observării dirijate și potivit unor
regulamente care să ne garanteze evitarea greșelilor obișnuite ale observației spontane.
Orice om, percepând cu ajutorul simțurilor are capacitatea de a observa. Acest nivel
“pre-științific” al observației nu este încă suficient și eficient în activitatea de asistență
socială pentru că asistența socială înseamnă o intervenție specializată în viața individului,
grupului sau comunității și ea trebuie să se întemeieze pe date obiective și verificabile. De
aceea asistentul social trebuie să se obișnuiască să observe în mod științific, să depășească
limitele observației naive și ale simțului comun. O asemenea exigență se realizează mai
dificil decât se fomulează. Motivul este că observația naivă, pre-științifică, joacă un rol
important, în cadrul mediului social, în orientarea noastră pragmatică și emoțională. Deci
asistentul social în calitatea lui de om poate oricând să se blocheze în limitele acestui
orizont al observației dar ca profesionist el poate și trebuie să conștientizeze capcanele
observației cotidiene (de exemplu capcana “primei impresii”) și să interiorizeze
exigențele observației științifice.
Rolul observației în practica asistenței sociale rezultă din însuși scopul asistenței
sociale: a veni în sprijinul oamenilor, a-i ajuta să-și folosească eficient și rațional propriile
lor resurse cât și cele puse la dispoziție prin serviciile de asistență socială, a-i ajuta să
învețe sau să reînvețe să-și rezolve propriile probleme sau conflicte, să ia decizii corecte
sau să comunice și să relaționeze normal, adecvat cu ceilalți, toate acestea înseamnă
pentru aistentul social să știe să observe tot ceea ce are legătură cu beneficiarul muncii
sale și cu problemele acestuia, tot ceea ce ține de contextul în care are loc munca sa.

Exemplu: un asistent social profesionist trebuie să știe să observe dacă felul în care
sunt așezate scaunele pe care se vor așeza el și asistații săi (2 soți) respectă cerința
barierei perceptive de intimidare sau dacă nu cumva în timpul comunicării prin
intermediul interviului mesajele relevante nu au fost transmise mai degrabă prin limbajul
non-verbal (gesturi, ticuri, expresia feței).

Observația ca metodă/ca tehnică de pecepere a realității sociale și de culegere a

datelor este totodată și un important instrument în domeniul muncii de cercetare,
cercetarea fiind un aspect relevant al competenței în profesiunea de aistent social.

A. Caracteristicile observației empirice. Acest tip de observație are câteva

caracteristici care o diferențiază net de celelalte tipuri:
a. este fragmentară având la bază cazuri izolate, mărginite în limitele unei
experiențe personale. Fiind restrânsă la un fragment de viață socială a grupului social din
care face parte sau cu care are relații mai strânse cel ce observă, nu permite judecarea
corectă a unui fenomen general prin prisma acestui fragment rupt din intregul din care
face parte; este deci o observație incompletă, realizându-se doar asupra unei laturi a
realității, cea care a impresionat mai mult sau este în legătură cu interesele personale ale
observatorului.
Exemplu: în cazul unei consultații medicale, medicul, când privește un pacient, va
vedea simptomele eventualelor boli; un croitor se va gândi la croiul hainelor; un filozof
va observa modul cum vorbește interlocutorul său; un logoped va sesiza pronunția

60
sunetelor; psihologul va observa atitudinile, mimica; pictorul il va privi ca pe un
eventual model etc.
Cu cât interesul este mai puternic, observația este mai parțială, exclusiv îndreptată
spre ceea ce-l interesează.
b. este lipsită de obiectivitate, fiind deseori părtinitoare, colorată de efectele care
animă observatorul (atitudinile de iubire, simpatie, ură,dispreț, frică, nădejde etc.) Şi cu
atât mai mult în observațiile sociale.

Exemplu: Un chimist poate mai ușor să fie nepărtinitor (este greu de crezut că el
manifestă dragoste pentru hidrocarburi și ură împotriva celorlalți compuși ai carbonului.

În viața socială însă, fiecare dintre noi avem sentimente și resentimente, prejudecăți
și idei necontrolate de care scăpăm foarte greu. Aceasta face ca majoritatea observațiilor
spontane privind viața socială să fie subiective și parțiale, ținând mai mult de psihologie
decât de știința socială.
c. este vagă, lipsită de precizie și exactitate, fiind făcută superficial, sub presiunea
afectelor, imaginea formată este lacunară și afectivă, mai mult globală decât analitică,
exagerând detalii în dauna ansamblului, caracaterizată fiind, deci, de imprecizie și de
inexactitate. Manualele de psihologie tratează despre “psihologia martorului” adică a
observatorului spontan, arătând ce greșeli se pot face dând crezare unor persoane care,
chiar de bună credință, fiind martori la un eveniment, nu au știut să vadă ce se petrece în
fața ochilor lor, formându-și o părere eronată, în care domină imaginația și nu observația;
d. nu este consemnată în scris ci încredințată doar memoriei celui care observă,
care și ea poate fi deformată, observația devenind astfel și mai greșită (inexactă,
imprecisă). Memoria face o selecționare subiectivă, reținând doar ceea ce interesează,
subliniind detaliile care justifică atitudinea afectivă, trecând sub tăcere (uitând) ceea ce
contrazice părerea sa gata formată. De asemenea, precizia primei observații se șterge pe
măsura trecerii timpului. Memoria, restălmăcind observația, duce la deformarea
adevărului.
e. nu e judecată, gândită critic, nu e prelucrată logic, ordonată în minte, ci rămâne în
stare haotică, confuză așa cum se cristalizează ea în învălmășeala de senzații, sentimente
și prejudecăți.

B. Caracteristicile observației științifice (dirijate). Dacă înlăturăm defectele

enumerate, transformăm observația empirică într-o observație dirijată, deci, științifică, a
cărei caracteristici sunt:
a. este întemeiată teoretic, aceasta fiind calitatea cea mai de seamă, de care depinde
realizarea celorlalte cerințe, având la bază existența unei teorii cu privire la fenomenul
concret, elaborată în urma unor serii de observații repetate, judecate și verificate practic.
Gândirea dirijând observația aceasta este cu atât mai bună cu cât este mai informată
de rezultatele unor cercetări anterioare, obținute prin studiul lucrărilor de specialitate care
privesc viața socială a oamenilor. Pentru a putea ordona observațiile noastre este nevoie
de un fundament teoretico-termilogic-categorial.

Exemplu: dacă observi un minor delincvent, ca asistent social ai nevoie pentru a-l
descrie să știi ce este un comportament delincvent (teoria) să folosești termeni
adecvați (delincvent, infracțiune, pedeapsă, resocializare etc.) și să așezi datele
61
 observate în categorii (furt: din avutul personal, furt calificat sau omor: din culpă,
cu premeditare, deosebit de grav etc.).

Observația științifică nu este nici un “dar natural” al unor anumiți oameni, nici un
“meșteșug” care poate fi mânuit de oricine în mod mecanic ci are deci o bază teoretică,
observatorul științifice fiind în primul rând un teoretician, valoarea observațiilor lui
depinzând de puterea de analiză ca rod al pregătirii lui teoretice, fiind deci baza de la care
trebuie să pornim;
b. este completă, sistematică și analitică. Este completă, în sensul că privește
realitatea în ansamblul său, în realitatea sa, ținând cont de legăturile care există între
laturile unor fenomene cu ansamblul din care fac parte. Dar pentru a fi completă, trebuie
să fie sistematică, nu întâmplătoare, solicitată de simțurile sau impresiile noastre de
moment, făcută în așa fel încât să nu ne scape nimic, ci rând pe rând să observăm toate
aspectele fenomenelor studiate în ansamblul lor. Pentru a fi sistematică, observația
trebuie să fie analitică. Înainte deci de a proceda la observație, trebuie să facem o analiză
a fenomenului, adică să-l desfacem în elementele componente, în acele părți care nu mai
pot fi desfășurate în părți mai mici. Dacă în științele exacte (fizică, chimie, etc.) asemenea
analize se pot face metrial, în sensul că, de exemplu, apa se poate desface analitic în
părțile ei componente (două părți de hidrogen și o parte oxigen), în științele sociale nu pot
fi făcute decât analize pe cale logică, în mod abstract.

Exemplu: putem constata că, în orice familie, există o serie de situații condiționate,
obiective și subiective, care duc la o serie de funcții familiale. Putem deosebi astfel
oamenii care alcătuiesc familia, condițiile de vârstă în gospodăria lor comună,
psihologia membrilor ei, integrarea în viața socială, funcțiile ei biologice și sanitare,
pedagogico-eduvative, de solidaritate internă, de moralitate etc.

Avem deci posibilitatea, dacă am stabilit cât mai precis “elementele” analitice ale
unui fenomen, să procedăm sistematic, observând în ordine logică, unul după altul,
fiecare din aceste elemente în așa fel încât să fim siguri că nu am uitat nimic.
Deci valoarea observației depinde de valoarea teoriei care stă la baza analizei, pentru
aeasta fiind utilizate așa numitele “îndrumătoare”. Desfacerea unui fenomene în
elementele componente nu este o operație ușoară, aceasta necesitând existența unei
gândiri logice abstracte. Astfel, enunțând regula observației științifice, se menționează în
primul rând că observarea trebuie să fie completă și apoi cerințele de a fi sistematică și
analitică. Dar mersul real al operațiilor este invers:se procedează întâi la desfacerea
analitică a fenomeneului după care se schematizează punctele de atins în observare
rezultatul final fiind obținerea unei observații complete.
Cerința de a prinde în întregime un fenomen implică, în științele sociale, construirea
unei colecții de fapte în serii complete, care se pot constitui:
- în timp, deoarece orice fenomen social se desfășoară în timp; ceea ce observăm
în prezent este situația într-un anumit moment, rezultanta unei dezvoltări anterioare și
punctul de plecare al unei dezvoltări viitoare. Deci observarea trebuie în așa fel făcută
încât să surprindă dinamica acestei evoluții, sensul și ritmul ei de desfășurare;
- în spațiu, întrucât fenomenele sociale sunt răspândite teritorial, pe anumite arii
spațiale. Stabilind aria de răspândire, colecția de fapte trebuie să cuprindă exemplare

62
reprezentative pentru toate aspectele deosebite pe care fenomenul le prezintă în condiții
diferite;
- diversificat pe criterii sociale, deoarece orice populație se structurează pe grupe
de sex, vârstă, profesiune etc. Pentru a fi reprezentativă, colecția trebuie să conțină
exemplare din diferitele componente ale structurilor sociale;
- statistic, în sensul că, ori de câte ori fenomenele sociale se prezintă în cantități de
masă, colecția de fapte trebuie astfel alcătuită încât să permită numărarea frecvențelor pe
diferite categorii (temporale, spațiale, de ordin social). În afara cunoașterii cazuistice este
necesară și cunoașterea lor statistică (ambele modalități fiind posibile și obligatorii).
Stabilirea colecțiilor de fapte se face numai pe baza unei pregătiri teoretice, nefiind o
operație mecanică ci una rațională, pe baza unei prealabile analize teoretice a
fenomenului care se studiază. Colecția de fenomene de același gen presupune stabilirea
unui “cadru analitic” (pe baza folosirii criteriilor de timp, spațiu și de ordin social) cu
ajutorul cărora se face alegerea unităților de observare, criterii care sunt în funcție de
scopul cercetării și de natura fenomenelor studiate. Tot o operație prealabilă este și
determinarea numărului de cazuri necesare și suficiente pentru a forma o colecție, care
să dea valabilitatea concluziilor cercetării (în funcție de scopul cercetării și natura
fenoemenului studiat) ținând seama de regulile pe care le implică metoda statistică a
eșantioanelor. Deci, este necesară:
- cunoașterea aspectelor fenomenelor care intră în sfera de observare;
- stabilirea ipotezelor de lucru, ceea ce necesită o prealabilă informare teoretică;
c. Dar pentru a fi sistematică și analitică observăția știintifică trebuie să fie dirijată,
adică să urmăreasca un scop clar și în prelabil definit.

Exemplu: observarea reacțiilor, a comportamentului asistatului în cadrul primului

interviu.

d. este precisă și conformă realității (exactă). Spre exemplu, dacă spunem “sunt
mulți care iau masa la cantina de ajutor social” și “o parte sunt veniți în ultimul timp”
aceasta nu constituie o observație științifică. Pentru a fi științifică, observația trebuie să
conțină date precise: “sunt 180 de asistați la cantina de ajutor social, din care 30 au
primit aprobarea în trimestrul I al anului în curs”. Precizia nu este suficientă. S-ar putea
ca acestă exprimare cantitativă să nu corespundă realității. Dacă cifrele ar fi inexacte, în
cantină fiind de fapt 185 de asistați și nu 180, precizia pe care o dă gradul de detaliu sub
care apare afirmația nu ar corespunde și unei conformități cu realitatea. Este necesar deci
ca observația să întrunească două condiții: să fie precisă și justă deoarece precizia poate
prezenta grade diferite în funcție de scopul urmărit și de posibilitățile de care dispunem.

Exemplu: asistentul social care vrea să stabilească condițiile în care locuiește o

familie, va aprecia și cubajul camerelor ocupate, fiind suficient pentru aceasta stabilirea
dimensiunilor în metrii cubi (Lxlxî) în timp ce un arhitect care face un releveu va stabili
dimensiunile într-un grad mai mare de precizie (cm., mm.,) grad de precizie inutil însă
pentru asistentul social.

Gradele de precizie se obțin prin următoarele modalități:

63
 A. Stabilirea ordinei de mărime (a categoriei de mărimi în care se înscriu
fenomenele observate): unități, zeci, sute, mii etc.

Exemplu: se poate spune despre un oficiu de asistență socială că a efectuat în cursul

anului zeci de noi plasamente familiale, sute de internări în cămine de bătrâni și a
acordat mii de ajutoare sociale de stat. Avem în acest caz o ierarhizare cantitativă a
categoriilor de prestații prin indicarea ordinei lor de mărime, (sau se poate încadra într-
o scară de ordini de mărime: între 101-250 etc. fără a putea spune ceva precis despre o
anumită unitate).

B. Evaluarea în determinarea cantitativă a unui fenomen. Ne putem opri la un grad

de exprimare evaluat, folosind metoda selectivă a eșantionului (în cazul unor evaluări de
mari proporții). Astfel se pot evalua, pe teritoriul unui oficiu de asistență socială, numărul
de familii care necesită intervenția asistentului social, numărul de probleme pe care aceste
familii le prezintă, pe categorii, numărul de acțiuni instituționale necesar a fi efectuate
pentru a rezolva toate problemele.

C. Recensământul, ca operație care constituie o tehnică de cercetare statistică, este

necesar uneori pentru determinarea cantitativă a unor fenomene care să atingă un grad
mai mare de precizie numărându-le, caz de caz, pe un anumit teritoriu, într-un anumit
moment. Se poate stabili astfel, cu mult mai multă precizie, lista nominală a deficienților
de diferite grade din teritoriu existenți la data când se face numărarea (recenzarea) lor.
Aceasta, fiind o operație mai dificilă decât evaluarea (cerând timp și cadre numeroase), se
face când există posibilitatea cuprinderii efective a teritoriului respectiv;

D. Evidența contabilă constă într-un grad mai mare de precizie și se obține prin
urmărirea fiecărui caz în parte. Se ține astfel evidența contabilă a bunurilor, figurând în
inventarul, de exemplu, al unui cămin de bătrâni sau evidența cazurilor de plasament
familial la un oficiu de asistența socială.
Evidența contabilă permite atât cunoașterea sub formă de “inventar”, în fiecare moment,
a cantității sub care se prezintă un fenomen (nr. de pensionari, de asistați la cantina de
ajutor social etc.) cât și identificarea fiecărui caz în parte și cunoașterea caracteristicilor
lui, înscrise în evidența întocmită. Ea este legal obligatorie când sunt în joc patrimonii
(bunuri sau bani) administrate sub răspunderea unei instituții sau persoane.

Potrivit scopului urmărit și naturii fenomenelor pe care vrem să le înregistrăm,

metodele de obținere a preciziei sunt multiple:
A. Metoda numărării. Numărarea este o operație care se face asupra unui grup sau
a unei cantități de obiecte și constă în arătarea unei unități de același fel care intră în acel
grup. Deci operația de numărare precizează “categoria, grupul” (omogen).

Exemplu: Într-o familie avem o serie de persoane: bărbați, femei, copii, maturi,
bătrâni. Îi putem număra după felul în care vrem să considerăm “grupul”. De pildă,
grupul “membrilor de familie” este alcătuit din toate persoanele din acea familie,
indiferent de sex și de vârstă. Spunem, de pildă, că în familia X sunt 12 persoane.Dar
putem forma și subgrupe: subgrupa femei și subgrupa bărbați sau subgrupa adulți și
subgrupa copii (minori).
64
 B. Metoda măsurării se realizează cu ajutorul unui instrument intermediar
(etalonul) prin operația care constă în a vedea de câte ori etalonul intră într-o anumită
mărime (instrumente ca: metrul, cântarul, ceasul etc. iar etaloane ca: metrul, gramul, ora
etc.). În asistența socială măsurarea intervine foarte rar, dominantă fiind numărătoarea,
deoarece instrumentele de măsurat fenomene sociale nu există. Cu toate acestea putem
folosi așa zise “instrumente” pentru a efectua descrieri (aparate de fotografiat, filmat)
care dau imagini mai precise decât simpla descriere în cuvinte.

Exemplu: fixarea stării de întreținere a unei instituții de asistență socială face ca

referatul să înfățișeze precis situația existentă, urmărind stabilirea măsurilor de
remediere.

La fel de util este și procedeul de precizare a unei situații prin desen sau schiță
(exprimare grafică) prin care un fenomen se analizează mai ușor, situându-l grafic și
spațial. Tot astfel, schița genealogică a familiei este foarte utilă pentru a descifra
componența familiei, cu toate gradele de rudenie ce o alcătuiesc, în locul unei lungi și
dificile exprimări în cuvinte (număr de membri, dispunerea pe generații și legăturile de
rudenie)sau schițe a localurilor de instituții, realizate în asistenta socială de colectivitate,
foarte importante pentru a înțelege condițiile de funcționare și amenajările ce trebuiesc
realizate. De asemenea, propunerile de noi construcții trebuie să fie însoțite de o schiță
lămuritoare.
Indiferent care procedee sunt posibile (în funcție de natura fenomenului și gradul de
precizie urmărit) investigatorul de asistentă socială trebuie să știe că este dator a le folosi.
El trebuie să renunțe la descrierea prin cuvinte de câte ori acestă modalitate nu poate da,
decât imprecis,o anumită situație. Descrierile lungi și vagi trebuie să lase locul înfățișării
frecvențelor cu care apare un anumit fenomene.

e. este repetată și verificată. Caracterul științific al observației este asigurat de

repetarea observației de către același observator sau de alte persoane, sau de observarea
aceluiași fenomen, comportament concomitent de către mai mulți observatori. Oricâte
precauții s-ar lua este posibil să se greșească în observațiile făcute. De aceea, observația
trebuie repetată pentru a verifica justețea observației/corespondența dintre cele observate
și realitate. În special, în condițiile sociale sunt situații care împiedică stăruința obținerii
unei observații complete în decursul unei singure investigații. Astfel, nu este posibil, și
nici indicat, în asistența socială să se obțină lămurirea tuturor aspectelor în decursul
primelor întrevederi cu cazul cu care se va lucra. Sunt aspecte din viața familiei care nu se
pot afla și asupra cărora nu trebuie insistat în cadrul primului contact.
Repetarea are un dublu scop: al verificării și al completării observației. În asistența
socială lucrăm pe fenomene spontane pe care nu le putem provoca (de exemplu
dezorganizări de familii) și nici nu ar fi de dorit pentru a realiza repetarea unor observații.
De aceea, repetarea este facilă în cazul unor condiționări obiective (locuință, obiecte de
uz casnic).
În cazul observațiilor asupra condiționărilor subiective și a efectelor unor carențe
familiale, repetarea este dificilă dar devine posibilă prin tehnicile de convorbire, prin
dirijarea conversației astfel încât să se revină asupra problemei discutate într-o
întrevedere anterioară (din același sau din alt unghi de vedere). Cele mai dificile de
65
repetat sunt observațiile asupra acțiunilor (gest, mimică) revelatoare asupra unor relații de
familie (exemplu: gestul instinctiv de apărare a copilului când se apropie părintele care-l
supune maltratărilor corporale). Repetarea unor gesturi depinde însă de priceperea
profesională a investigatorului.
Pentru a fi eficientă, repetarea observației trebuie minuțios pregătită iar observațiile
trebuie supuse unui control prin analizarea lor, pentru a vedea dacă conțin contraziceri
între părțile alcătuitoare, dacă nu are părți confuze sau lipsuri, cât și sub aspectul
concordanței cu diagdosticul pus, pentru a vedea dacă oferă elemente suficiente,
concludente pentru susținerea acestuia.
De asemenea, se va face o verificare a planului de acțiune și a rezultatelor obținute
pentru a stabili elementele necesare de cules în noua observație. Tot așa, controlul
efectuat de o altă persoană poate surprinde aspecte noi. De aceea, autocontrolul și
controlul făcut de alții trebuie îmbinate.
Spunem deci ca observația științifică este controlată și controlabilă în sensul că
unul și același comportament sau fenomen social, observat de mai mulți observatori,
trebuie să fie descris într-un mod cât mai apropiat, dacă nu chiar identic.
Ca și în știință, unde trebuie să existe posibilitatea verificării, orice concluzie a
asistentului social trebuie întemeiată pe fapte, consemnate în așa fel încât să fie ușor
identificate și să se poată repeta observația.

Exemplu: într-un cazier sau o lucrare care se dorește a fi științifică, este necesar să
existe foi de observație. Dacă e vorba de o lucrare, acestea trebuie să figureze, dacă nu
în text cel puțin în anexe. Într-o lucrare științifică, întreg materialul de care ne-am
folosit, formularele întrebuințate, prelucrările făcute, trebuie să figureze în anexe, pentru
a putea oricând să fie verificate, operație care se face prin sondaj, alegând la întâmplare
un număr de cazuri individuale care sunt supuse unei verificări atente.

f. este consemnată în scris, înlăturându-se astfel o serie de defecte ale observației

spontane, deoarece nu ne putem baza pe memeorie. Aceasta nu poate reține toate
elementele, cu detaliile observate în cazul unei investigații, putând chiar să deformeze
uneori realitatea, fără ca noi să fim conștienți, diminuând tot ce nu corespunde interesului
nostru de a vedea și întărind ce concordă structurii noastre psihice, convingerilor noastre,
intereselor noastre. Memoria elimină unele elemente, deformează pe cele reținute iar
memorizarea nu îngăduie sistematizarea elementelor. Așternute pe hârtie observațiile
devin un material asupra căruia putem lucra, structurându-l logic, permițând:
- un control critic prin identificarea contrazicerilor.

Exemplu: între datele culese cu privire la bugetul și obiectele achiziționate recent de

către o familie poate fi o nepotrivire care să arate ascunderea unor surse de venit
familial.
- controlul observației noastre de către o altă persoană, punându-i la dispoziție
datele consemnate în scris;
- continuarea investigației aceluiași caz de un alt asistent social, în cazul în care cel
ce a început-o nu mai poate continua (concediu, boală, pensionare, transfer etc.);
- asigurarea comunicării rezultatelor investigației altor colaboratori: medici,
psihologi, juriști;

66
 - colaborarea la unele cercetări științifice prin efectuarea și punerea la dispoziție a
foilor de obsetvație scrise.

g. are un caracter dinamic. Aceasta rezultă din faptul că societatea omenească este
într-o continuă dezvoltare, transformare, schimbările fiind considerate esențiale în viața
socială. Asigurarea acestui caracter observațiilor se face pe de o parte, prin considerarea
oricărui fenomen ca aflându-se în devenire, adică îi reconstituim trecutul, îi stabilim
prezentul și îi prevedem viitorul iar pe de altă parte, prin repetarea observațiilor la
anumite intervale de timp.
h. recurge și la alte surse de informare.
Exemplu: rapoarte, observații, constatări anterioare, documente diverse.
Prin urmare, pentru a fi asigurat din punct de vedere metodologic caracterul științific
al observației este nevoie ca asistentul social să respecte principiul orientării observației
spre un scop, principiul constanței și principiul controlului observației.
Din punct de vedere al asistenței sociale trebuie să ținem seama de faptul că
observațiile făcute (asupra unei familii sau a unui memebru al unei familii) sunt necesare
în două împrejurări distincte, și anume:
a. în anchetele sociale de situație. Știm că prestațiile de asistență socială se acordă
în mod automat când sunt indeplinite anumite condiții fixate de lege. Asistentul social
are, în acest caz, sarcina de a stabili dacă aceste condiții legale sunt indeplinite. El
constată deci o stare de fapt pe care nu e nevoie să o explice. În mod convențional sunt
numite anchete sociale observațiile făcute pentru a constata o stare de fapt, adică situația
în care se află o familie, un membru al ei, la un moment dat.
b. în investigațiile sociale. Acestea se deosebesc de “anchete” prin faptul că ele nu
se rezumă la constatări a unor stări de fapt, ci tind să stabilească procesul lor de ivire,
condițiile care i-au dat naștere și să prevadă desfășurarea lor viitoare.

Exemplu: când ne aflăm în fața unei cereri de acordare a unui drept la ajutorul
familial de stat, procedăm la o simplă constatare a stării de fapt, strângem dovezile
scriptice și la nevoie, facem și o anchetă, adică ne ducem la familia respectivă
pentru a constata situația la fața locului.

Când însă ne aflăm în fața unei probleme de asistența socială, când nu există soluții
prefixate legal și trebuie să hotărâm noi ce soluție este potrivită pentru un anumit caz,
atunci este necesar să înțelegem situația (nu numai să o constatăm), să-i explicăm cauza și
să-i prevedem cursul viitor.

Exemplu: în cazul unui copil “ în primejdie morală”, investigația trebuie realizată

asupra cauzelor care au făcut ca, în acea familie să se producă dezorganizări, să ne
dăm seama dacă aceste dezorganizări sunt reversibile, dacă pot fi înlăturate, dacă
familia poate fi repusă în stare de funcționalitate normală prin unele măsuri pe care
le poate lua etc.

În acest caz, observațiile pe care le facem, judecățile pe care le formulăm pe baza lor,
au un caracter dinamic: reconstituim trecutul, restabilim deci “istoricul familiei” pentru a
înțelege cum s-a produs dezorganizarea familială. Explicăm deci prezentul prin trecut. În
același timp, prevedem, prin cunoașterea prezentului, mersul viitor al lucrurilor. Punem
67
deci nu numai un diagnostic descriptiv (ce se întâmplă și cum se întâmplă), ci și un
diagnostic explicativ (de ce se întâmplă așa) și facem și o prognoză (ce se va întâmpla).
Ansamblul acestor operații (reconstituirea, constatarea, previziunea) depășesc o
simplă anchetă și poartă numele de investigație socială. De asemenea, caracterul dinamic
rezultă și din faptul că observațiile trebuie repetate la diverse intervale de timp pentru a
permite verificarea: confirmând o observație anterioară, completând-o (la repetare
fenomenul nu mai este exact același ca prima dată, între timp el a evoluat, s-au produs
schimbări) și surprinzând schimbările. Tot așa o serie de anchete sociale statistice pot da
o investigație dinamică.
Astfel, în practica sa, asistentul social are prilejul să facă observații de multiple
feluri:
- stabilește situații prin anchete sumare;
- execută anchete mai adâncite ( nu o investigație);
- procedează la investigații propriu-zise, cu diagnostic cauzal și prognoze;
- poate repeta astfel de anchete și investigații, la anumite intervale, în funcție de
natura problemei și scopul urmărit.
Având în vedere caracteristicilie amintite, putem concluziona că observația:
- este percepere intenționată, planificată și sistematică;
- nu intervine în desfășurarea fenomenelor observate;
- este condusă în baza unor fișe de observație sau scheme de analiză care asigură
ca datele observate să fie
obiective, fidele și semnificative.
Din cele prezentate rezultă că efectuarea unei observații științifice nu este o operație
ușoară, ea solicitând pregătire profesională (constând în pregătirea teoretică privind
problemele de metodologie) cât și o experiență obținută prin practicarea ei, sub controlul
unor observatori experimentați (începând cu observații sistematice gradate, de la teme
ușoare la teme mai grele). Aceasta este o activitate de “antrenament”, de formare
metodică a unei deprinderi de a proceda, gândi, prin autocontrol, asistentul social
muncind singur (lucru pe care trebuie să-l facă permanent, pentru perfecționarea muncii
sale) dar și în colaborare cu alți specialiști. Altfel, observaţiile efectuate sunt empirice
fiind doar nişte simple “informaţii”.
Ce se observă. În general, poate constitui obiect de observare tot ceea ce este
manifestare perceptibilă de comportament, de la aspectul fizic și vestimentar, la
conduitele complexe de ordin afectiv, volițional și atitudinal. Comportamentele sunt însă
multiple, diverse și schimbătoare, iar condițiile în care apar sunt la rândul lor foarte
variate. Practic, nu se poate observa totul deodată. Observatorul efectuează în mod
necesar o anumită selecție în câmpul perceptiv, iar această perecpție presupune
sistematizarea conduitelor, raportarea lor la clase de comportament și la tipologii, adică
reducerea diversității la unități de observație accesibile și semnificative.
Principalele elemente ce pot și trebuie să fie observate se referă la:
A. Sistematica stabilă care desemnează acele aspecte supuse observației care nu se
modifică sau se modifică în proporții nesemnificative pe parcursul efectuării
observațiilor. Aceste aspecte sunt, în cea mai mare parte, destul de evidente și ușor de
observat, atât “la prima vedere”. Principalele aspecte de simptomatică stabilă sunt:
a) Constituția fizică care urmărește sesizarea tipului constituțional. Acesta se referă
la aspectul fizic de ansamblu caracteristic pentru individ. La conturarea tipului
constituțional concură nu numai dimensiunile absolute ci și proporțiile dintre diferitele
68
elemente ale constituției fizice, în funcție de care indivizii pot fi grupați în înalți sau
scunzi, atletici sau firavi, slabi sau ponderali etc. În acest fel se realizează o observație
psihologică necesară în cunoașterea individului bazându-ne pe ipoteza conform căreia
există o anumită relație între tipul de constituție fizică și caracteristicile psihice, îndeosebi
de ordin temperamental ale individului așa încât cunoașterea caracteristicilor fizice este o
cale de acces la cunoașterea celor psihice. Folosind tablourile de însușiri prezentate în
lucrările de psihologie pentru fiecare tip constituțional, cu sprijinul calificat al
psihologului, asistentul social poate obține informații utile despre asistații cu care
lucrează.
b) Aspectul fizic se referă nu la constituția de ansamblu ci la modul cum arată, cum
se prezintă asistatul din punct de vedere bio-fizic, ca expresie a stării de sănătate, a
modului de viață, a unor experiențe personale sau a atitudinii față de propriul corp. Pot fi
observate, sub acest aspect, prospețimea, vigoarea, vitalitatea, aspectul îngrijit sau,
dimpotrivă, aspectul bolnăvicios, palid, obosit, neîgrijit. Foarte semnificative sunt acele
aspecte care nu rezultă din tipul constituțional înnăscut ci din stilul de viață sau din
intervenția deliberată asupra propriului corp.
c) Aspectul vestimentar se referă la diferitele caracteristici ale modului în care
asistații sunt îmbrăcați, precum și la atitudinea lor față de îmbrăcăminte. Trebuie să avem
în vedere că hainele nu au doar o funcție de protecție a organismului ci și o funcție
socială, ele reflectă valorile morale și estetice pe care asistații le împărtășesc, grupurile de
referință la care ei se raportează, lucru ce devine evident prin abordarea anumitor semne
distinctive, unei anumite “mode” împrumutate de la grupurile de referință.

B. Sistematica labilă sau dinamică desemnează acele aspecte supuse observației care
se modifică, se schimbă pe parcursul efectuării observației, alcătuind ceea ce se numește
comportamentul dinamic sau comportamentul expresiv.
Principalele aspecte de simptomatică labilă sunt:
a) Pantomima, adică ansamblul mișcărilor și expresiilor la care participă întregul
corp, cu referire la:
- postura sau ținuta reprezintă aspectul de ansamblu al corpului constituit ca
rezultat al unei anumite stări biologice (sănătate, confort sau disconfort organic,
odihnă/oboseală etc.) dar și ca rezultat al unei anumite stări psihice (de pildă umerii
“căzuți”, corpul înclinat în față, mâinile inerte și îtinse de-a lungul corpului pot să trădeze
o stare de depresie psihică, de pesimism sau descurajare). Postura poate fi însă și un
mijloc de comunicare (de pildă spre a comunica o stare de regret, de acceptare a unor
reproșuri făcute de o persoană apropiată sau poate să exprime o însușire de caracter
(modestia, supunerea).
- gesturile sunt mișcării coordonate la care participă în special mâinile și sunt o
reacție comportamentală la anumite împrejurări cât și un mijloc de exprimare, de
comunicare a unor stări subiective. Gesturile nu apar de sine stătător ci se îmbină în
gesticulații (sau “gestică”). Acestea pot fi caracterizate prin indicatori cum sunt:
amplitudine, bogăție (varietate), caracter rapid sau lent, orientare “în față” sau “în
lateral”, vigoare sau slăbiciune, monotonie sau schimbare, organizare sau dezorganizare
etc., fiecare din acești indicatori reflectând o anumită stare subiectivă pe care asistatul o
trăiește sau/și pe care dorește să o comunice. Caracterul gesticulației reflectă, totodată,
tipul de temperament și unele însușiri de caracter.

69
 - mersul oferă, de asemenea, informații interesante și utile despre particularitățile
psihice ale sau despre o anumită stare subiectivă pe care asistații o trăiesc la un moment
dat. Mersul poate fi caracterizat prin indicatori cum sunt: viteza, ritmul, elasticitatea,
feminitatea. Există mersul “lent și greoi”, mersul “lent, nehotărât”, dar și mersul “rapid,
energic, suplu și ferm”. Atât mersul, cât și gesturile sunt indicatori ai dezvoltării
intelectuale și, în general, ai dezvoltării psihice.
b) Mimica reprezintă ansamblul modificărilor cu caracter expresiv la care participă
elementele mobile ale feței (ochii, sprâncenele, gura, maxilarele, fruntea). După cum se
cunoaște, fața umană dispune de o mare capacitate de expresie, de unde și valoarea
cognitivă ridicată a observației expresiilor faciale. Dintre elementele ce pot fi observate,
sunt de menționat: gradul de deschidere a ochilor, mobilitatea și direcția privirii, aspectul
stenic (cu trăsăturile ridicate) sau astenic (cu trăsăturile căzute), mișcarea sau imobilitatea
musculaturii feței etc. O parte din aspectele mimicii sunt generate de modificările
neurovegetative ce însoțesc procesele emoționale (înroșirea, albirea feței, tremuratul
buzelor etc.).
c) Vorbirea este, de asemenea, un aspect observabil cu multiple valențe cognitive
privind însușirile psihice ale asistatului. Pot fi avute în vedere atât aspecte privind
dinamica vorbirii (aspectul formal) cum sunt: intensitatea, debitul, ritmul, fluența,
intonația, pronunția, cât și aspectele semantice: vocabularul (volum, diversitate,
proprietatea termenilor), structura sintactică și gramaticală (construcția frazelor), coerența
logică, plasticitatea și expresivitatea. De asemenea, trebuie avute în vedere și
comportamentele de comunicare, de emitere (vorbire) și receptare (ascultare).
C. Comportamentul asistaților, individual și în cadrul grupului (comportamentul de
relaționare) oferă, de asemenea, informații utile pentru cunoașterea lor psihologică. Este
însă necesar ca manifestările comportamentale observate să fie sistematizate încă din
momentul observării pentru ca datele obținute să fie semnificative, să “spună” ceva
despre însușirile psihice ale acestora.

2.4. Tipurile şi formele de realizare a observaţiei

Observația cunoaște o varietate de tipuri și forme concrete de realizare, diferențiate

și definite în funcție de anumite criterii și elemente de referință:
A. Poziția și rolul observatorului în raport cu fenomenele observate și cu subiecții
(grupurile) care fac obiectul observării, în funcție de care distingem următoarele ipostaze:
a) observatorul este exterior fenomenelor pe care le observă, în sensul că el nu face
parte din situația supusă observării (nu este membru al grupului observat și nici nu are
neapărat similitudini cu situația și caracteristicile subiecților observați), dar și în sensul că
nu este implicat (sau se străduiește să nu se implice) subiectiv în universul observației;
b) observatorul este parțial implicat în situația obeservată, atât prin similarități cu
subiecții observați, prin empatie sau angajament afectiv, cât și prin participarea parțială
și, de regulă transparentă (la activitățile în care se manifestă subiecții sau grupurile
observate);
c) observatorul este total implicat în situația observată atât în sensul că se integrează
activ, devine o parte constitutivă a universului observat (face parte din grupul sau
categoria de subiecți observați) cât și în sensul angajamentului afectiv, nu numai empatic,
ci rezultând din intrarea efectivă în “jocul de rol” (uneori observatorul este un membru
“natural” al grupului, instruit în mod special în acest sens);
70
 d) observatorul este absent în momentul desfășurării fenomenelor supuse observării,
actul percepției directe fiind substituit prin aparate tehnice de observare și înregistrare,
subiecții nefiind de regulă avizați că sunt observați, iar observarea efectivă fiind efectuată
post-facto într-un mod oarecum similar cu observarea directă (desigur, cu posibiliități
multiple de focalizare, reluare, schimbare de planuri etc.).
B. Modul și momentul în care se face consemnarea (înregistrarea) datelor, în
funcție de care distingem următoarele situații:
a)consemnarea (notarea, înregistrarea) datelor în procesul observării, folosindu-se
instrumente speciale (fișe, protocoale, dar și aparatură de înregistrare pe suport magnetic
audio - video) observatorul având în mod evident (transparent) rolul de cercetător, de
operator sau investigator;
b) consemnarea post - facto sau amânată, când consemnarea datelor se face după
încheierea actului propriu - zis de observare sau după ce fenomenul supus observării “s-a
consumat”, de regulă imediat după, pentru ca uitarea să afecteze cât mai puțin calitatea
informațiilor culese;
c) înregistrarea datelor prin intermediul aparaturii tehnice audio - video.
C. Gradul în care subiecții cunosc/nu cunosc faptul că sunt observați, în funcție de
care se pot întâlni următoarele situații:
a) observatorul este prezentat sau se autoprezintă, explicând (eventual) subiecților și
scopul observării (dar nu neapărat scopul real), incluzându-se aici și situația în care
prezența observatorului și actul observării nu pot fi mascate.
b) observatorul este mascat prin intermediul unui sistem fizic sau tehnic (de exemplu
observarea printr-o fereastră cu geam unidirecțional sau cu ajutorul unui sistem TV cu
circuit închis), situație în care, în mod evident, prezența observatorului și actul observării
nu sunt sesizate de către subiecți;
c) observatorul este mascat prin rolul “interpretat”, în sensul că deși observatorul
este preceput ca o persoană străină de grup, ca un “intrus” sau ca altcineva decât subiecții
observați, el nu se desconspiră ca fiind observator, ci “interepretează un alt rol”, dintre
cele care, în mod frecvent, sunt interpretate de persoane străine de grup sau necunoscute
de subiecții supuși observării (de exemplu rolul de adult care vizitează copiii la centrul de
plasament, rolul instalatorului care vizitează un apartament pentru “verificări tehnice”.
d) observatorul este mascat de apartenența sa la grupul observat sau este un
“obișnuit” al mediilor frecventate de subiecții observați, prezența sa nefiind remarcată ca
un fapt deosebit (de exemplu, asistentul social poate să facă observații în timpul
activităților de asistență socială, fără ca prezența sa să fie receptată ca un fapt special,
chair dacă notează în timpul observării);
D. Modul în care se combină diferitele criterii de analiză, rezultă o varietate de
forme concrete de observație. Dacă însă luăm în considerare notele distinctive principale,
această varietate de forme poate fi grupată în câteva tipuri principale de observație, tipuri
prezentate de regulă prin contrapunere dihotomică (prin perechi de tipuri opuse) spre a
marca mai bine deosebirile, deși de regulă tipurile sunt complementare. Cea mai
răspândită taxonomie a tipurilor de observație face deosebire, prin opoziție, între două
tipuri principale: observația structurată și observația participativă, sau, în alți termeni,
între observația cantitativă și observația calitativă. După gradul de structurare observația
poate să fie structurată și nestructurată. Termenul de structurat, ca și cel de
nestructurat, se referă la abordarea proprie observatorului și nu la acțiunea asistatului.

71
 a. Observația structurată/cantitativă este observația efectuată de un observator
exterior, neimplicat ca subiect (ca parte a obiectului observării), fie că este un observator
declarat sau receptat ca atare de subiecți, fie că este un observator mascat sau absent
(nesesizat de subiecții observați). El este de regulă un cercetător, un specialist sau un
“operator” instruit special ca observator.
Se numește observație structurată întrucât obiectul observării și indicatorii
observabili sunt prestabiliți, potrivit ipotezelor și conceptelor cercetării, integrați deci
într-o structură care specifică tipurile (clasele) de comportament ce vor fi consemnate.
Această structură îmbracă forma concretă a unei grile de comportamente, a unei liste de
indicatori care focalizează și, în mod evident, delimitează câmpul perceptiv și orientează
atenția observatorului. Astfel, în cazul observației structurate, observatorul vine cu o
anumită idee (perspectivă structurată) asupra unității de observație. Folosind acest tip al
metodei observației asistentul social privește spre un anumit comportament și îl
înregistrează folosind o tehnică destinată acelui scop. Aceasta poate însemna folosirea
unei scale de evaluare (de exemplu a stimei de sine) sau a unui sistem de codificare a
interacțiunilor sau utilizarea tehnicii descrierii narative.
Se numește observație cantitativă deoarece regulile de colectare a datelor urmărește
nu numai structura (tipologia) comportamentelor observate, dar și evaluarea, inclusiv
măsurarea acestora, prin numărare, stabilirea frecvenței de apariție, plasarea pe o scală
ordinală (de intensitate, de mărime, de frecvență etc.). Pe scurt, datele observate trebuie
să se preteze unei analize statistice (de altfel, observația structurată, cantitativă, este
forma tipică a observației statistice).
Problema tehnică principală a observației structurate este stabilirea echilibrului între
diversitatea naturală a comportamentelor umane și gama (numărul) claselor de
comportament limitate de însăși tehnica observării. Se ridică, sub acest aspect, o serie de
întrebări cum sunt: care este gradul de similaritate a unor comportamente diferite pentru
ca acestea să fie subsumate aceleiași categorii? Când un comportament este plasat
(“bifat”) într-o categorie, cât din specificitatea (unicitatea) lui se pierde? Ce se întâmplă
cu comportamentele care nu sunt “prevăzute” în grila de observație? Ce se întâmplă cu
comportamentele paradoxale (care contrazic grila de observare)? Ca soluții tehnice la
aceste probleme există două moduri principale de abordare:
- abordarea “moleculară” care se caracterizează prin folosirea unui număr mare de
categorii de comportamente, fiecare categorie fiind la rândul ei divizată în funcție de
diferite criterii (intensitatea, durata și frecvența comportamentelor, condițiile în care apar
etc.). Deoarece această abordare conduce la extinderea eșantionului de comportamente
observate și la creșterea numărului de observații, ea asigură o fidelitate și o sensibilitate
sporită a datelor consemnate, dar reduce validitatea datorită posibilității ca unele din
comportamentele consemnate să indice (și) altceva decât ceea ce observația își propune să
sesizeze;
- abordarea “molară”, care se caracterizează prin folosirea unui număr restrâns de
catgorii, fiecare categorie fiind deci mai cuprinzătoare dar totodată cu un conținut mai
restâns și mai selectiv. În măsura în care notele distinctive fiecărei categorii sunt bine
definite și prinse într-o formulare verbală clară, univocă și fără conotații deviante de sens,
atunci validitatea datelor observate crește, dar scade fidelitatea datorită reducerii
diversitații comportamentelor observate și posibilității ca observatorii (diferiți) să
interpreteze diferit indicatorii și să plaseze arbitrar comportamentele într-o categorie sau
alta. Acest tip de observație este indicat să fie utilizat mai ales atunci când se urmărește
72
prin în culegerea datelor concentrarea atenției asupra a ceva (o anumită gamă
atitudinală).
b. Observația nestructurată: în cazul acestui tip îi lipsește formalizarea
(structurarea modului de înregistrare a datelor), a celor observate. De obicei se face o
descriere, deci o înregistrare de tip narativ a unității de observație. De exemplu asistentul
social care observă un grup de copii în timp ce ei se joacă si face o descriere a
comportamentului și felului în care aceștia relaționează cu scopul de a pune un diagnostic
social, face o observație nestructurată. În funcție de situația observațională concretă,
sumarul celor observate se poate face de către asistentul social și după perioada de
realizare a observației.
E. Poziția (implicarea) observatorului în/față de realitatea socială observată
distingem între observația participativă și neparticipativă.
a. observația participativă/calitativă este observația efectuată de un observator
participant, implicat, mai mult sau mai puțin, în situația observată, angajat
subiectiv/afectiv, mai mult sau mai puțin, în această situație. Cu alte cuvinte, observatorul
face parte parțial sau total din obiectul observării, el observă din interior fenomenele,
inclusiv prin autoobservație/introspecție, fapt pentru care mai este numită și observație
internă.
Prin urmare observația participativă presupune implicarea asistentului social-
observator, activă sau pasivă, în contexul situațional observat. Astfel, în cazul unei
observații participative active observatorul se amestecă în grupul de oameni pe care
dorește să-l observe (de exemplu grup de tineri cu comportament predelincvent), participă
activ la viața grupului. El are astfel șansa ca pe lângă observația exterioară să poată folosi
și reiterarea interioară sau introspecția și “comprenhennsiunea” (înțelegerea). În orice caz,
cel/cei observați nu trebuie să fie deranjați (influențați) de caracterul participativ-activ al
observatorului.
În cazul observației participative pasive, observatorul se amestecă printre cei
supuși observației sale, le urmărește reacțiile, comportamentele, atitudinile, activitățile (se
implică chiar până la un anumit punct în acestea, dar fără să participe activ. Exemple în
acest sens pot fi aduse din aria cercetărilor antropologice culturale (ex. studiile Mead și
Lewis) sau cele ale grupurilor deviante. În cazul participării active se înțelege de la sine și
se remarcă totodată dificultățile ce apar în sensul “acceptării” observatorului în grupul
respectiv.
Folosirea termenului de observație paticipativă se leagă de numele lui Eduard C.
Lindermann (1924), iar deosebirea dintre aceasta și cea nepaticipativă se află și azi în
centrul discuțiilor despre observație. Acest fapt pare îndreptățit dacă avem în vedere că
observația participativă nu este doar un tip de observație ci un întreg program dacă ținem
cont de adevărul că numai printr-o confruntare nemijlocită cu realitatea se poate face
cercetare și se poate ajunge la cunoașterea realității sociale.
În ceea ce privește atributul de calitativă, acesta subliniază că observația participativă
nu se centrează pe date cantitative, externe, obiective și impersonale (deși nu le exclude),
ci pe actul înțelegerii, bazat pe conviețuirea și trăirea personală, subiectivă de către
observator a condițiilor care generează și explică comportamentele celor observați. Ea nu
mai este o observație structurată deoarece nu mai prescrie lista comportamentelor ce vor
fi observate ci este observație deschisă, sensibilă la inedit, flexibilă și adaptabilă în
funcție de evoluția naturală a comportamentelor și reacțiilor. Observația participativă nu
pre-codifică și post-codifică datele observate, iar chiar și post - codificarea nu este
73
dependentă de o structură gată făcută (de un concept sau un construct) ci de realitatea
datelor observate. Din punct de vedere al gradului și modului de integrare (existențială) a
observatorului în universul observat și sub alt aspect al gradului de implicare subiectivă a
observatorului, observația participativă îmbracă diferite forme și niveluri de
participare/observare: cu observator participant (parțial, integral) cu participant
observator, cu observator parțial, cu observator complet și diferite combinații între
acestea.
*Observația cu observator participant constă în integrarea și implicarea asistentului
social în grupul sau în situația (în contextul de viață) al subiecților observați. În legătură
cu calitatea de observator participant (să reținem că observatorul își păstrează calitatea de
cercetător) trebuie să avem în vedere două aspecte decisive pentru stabilirea tipului de
observație necesar și posibil în condițiile date:
- aspectul existențial al participării, cu referire la modurile și gradul în care
cercetătorul se poate integra efectiv în grupul observat sau în situația particulară a
subiecților observați;
- aspectul subiectiv, empatic al participării, cu referire la modul și gradul în care
cercetătorul poate asuma efectiv “trăirile”, motivațiile, reprezentările subiecților supuși
observării.
Prin considerarea combinată și în diferite ipostaze a celor două aspecte rezultă
următoarele tipuri de observații și respectiv de roluri posibile ale observatorului în
contextul fenomenelor observate:
*Observarea cu observator parțial participant este aceea în care observatorul nu
dorește (nu consideră că este necesar) sau nu are posibilitatea de a se integra pe deplin în
situația cercetată.
Exemplu: asistentul social nu poate deveni membru complet al grupului, datorită
profesiei, statutului social, în raport cu asistații.
Ei pot fi participanți la activitatea grupului, dar nu membrii efectivi indiferent de
talentul sau tehnica de integrare de care dispun. Evident, participantul parțial este și un
observator parțial, deoarece nu poate surprinde toate manifestările și motivațiile
asistaților, deoarece vor exista lucruri pe care aceștia nu le vor face vizibile sau pe care
asistentul social nu le va putea inspecta “din interior”.
*Observarea cu observator participant periferic este asemănătoare cu cea a
participantului parțial, cu deosebirea că neasumarea de către cercetător a rolului de
participant complet (integral) nu se datorează unor diferențe insurmontabile de tipul
stratificărilor de statut și rol ci datorită altor cauze pentru care observatorul nu-și poate
asuma un rol central sau nu poate participa la toate activitățile grupului sau subiectului
observat. Cazul tipic este al observației participative în grupurile de delincvenți în care
cercetătorul se poate integra în grup, poate fi simpatizat de membrii grupului (fără ca
acesta să știe rolul real al observatorului) dar nu poate participa la comiterea de
infracțiuni și, prin urmare, nu poate dobândi o poziție centrală în grup. Și în acest caz,
participantul periferic este un observator parțial, căruia pot să îi scape o serie de aspecte și
mecanisme de funcționare a grupului.
*Observarea cu observator participant complet (integral) este aceea în care
cercetătorul are, real sau virtual, toate atributele ce caracterizează membrii unui grup sau
subiecții observați (vârstă, sex, propfesie, limbă, cultură), așa încât el se poate integra
complet fără a-și desconspira identitatea în grupul observat (desigur, acesta implică
experiență, talent, vocație de actor);
74
 *Observarea cu observator participant complet și observator complet, adaugă tipului
anterior aptitudinea empatică a cercetătorului, capacitatea de a valorifica participarea
completă și activă în asumarea efectivă a stărilor subiective, a motivațiilor, a valorilor ce
alcătuiesc universul observației (grupul, subiecții), în trăirea până la nivelul identificării,
ceea ce marchează trecerea/posibilitatea trecerii de la observația externă la auto-
observație, ca mijloc de acces la date care nu se oferă nemijlocit observației factuale.
*Observarea cu participant observator se deosebește de toate tipurile anterioare prin
aceea că observatorul nu este un cercetător calificat, el este un membru al grupului sau un
subiect din categoria celor care face obiectul observării, care este antrenat și instruit
pentru rolul de observator, iar când identitatea acestuia este ascunsă, observația se mai
numește și observație cu “complice” sau cu “spion” (reținând, desigur, doar valoarea
“ilustrativă” a acestor termeni. Teoretic, această formă ar trebui să fie una de observație
completă dar practic nu este așa deoarece, ca și în cazul cercetătorului participant,
completitudinea observării depinde de spiritul de observație al participantului, de calitatea
instructajului făcut și de alți factori (de pildă, datorită participantului de a-și proteja
grupul, de a nu spune tot ceea ce vede și știe).
În munca asistentului social, cel puțin în România, folosirea metodei observației în
forma sa participativă ( activă sau pasivă) se poate face, de cele mai multe ori, într-un
mod oarecum diferit. Adică, asistentul social nu face parte de exemplu, din familie în
sensul considerării lui ca și un membru al acesteia. Cu toate acestea însă asistentul social,
prezent în familie, realizează o observație care să obstrucționeze cât mai puțin asistații dar
care, din punctul de vedere al completitudinii, al detaliilor și al nuanțelor înregistrate, este
similară variantei participative (pasive mai ales).
F. Modul de abordare a unității de observație: observație directă și indirectă.
a. Observația directă este acea observație pe care un investigator, pregătit în mod
special în acest scop, o face la fața locului, în timp ce se petrece un anumit fenomen (la
locul unde, și în timp ce are loc fenomeneul). Observația directă se face asupra obiectelor
(naturale sau fabricate de om: locuințe, moblier). Ea se întâlnește în majoritatea cazurilor:
observatorul și “obiectul” observat se află în contact nemijlocit (față în față). Din aceste
observații putem deduce anumite concluzii referitoare la: ce a gândit cel care a efectuat
observația respectivă, atitudinea față de problema relațiilor dintre memebrii familiei,
acțiunile pe care le face asistatul ( în bibliotecă, cărți rupte).
b. Observația indirectă este deducția pe care o facem pe baza unor observații
directe asupra unor fenomene a căror observare nu am putu-o face la locul și în timpul
când avea loc. În cazul acestui tip de observație legătura este mediată (de exemplu pri
jurnalul asistatului, fișa sa medicală, articole din ziare, poze etc.).

Exemplu: când stăm de vorbă cu un asistat, el ne exprimă anumite păreri personale.

Observăm deci opiniile lui, pe care la înregistrăm sub forma unei observații
directe.Trecerea de la observarea directă la cea indirectă în legătură cu “opiniile”
oamenilor constituie una dintre cele mai grele dificultăți ale investigației sociale.
Alături de “declarații” avem posibilitatea să înregistrăm, prin observație directă, și
“mărturii” ale unor persoane prezente la fața locului (care au făcut deci o
“observație” empirică directă). Și în acest caz, trecerea de la observația directă la
cea indirectă este dificilă.

75
 Se face uneori greșeala de a considera indirecte observațiile făcute de altă persoană
decât investigatorul de asistența socială. În fapt, observatorul științific observă simultan
obiectele, opiniile și actele, le supune unei critici metodice, le analizează în contextul lor
și, cu multă prudență, trece la formularea unor concluzii logice. Restabilirea adevărului,
reconstituirea faptelor, fiind operații dificile, cer prudență și experiență, în special în
asistența socială, unde masa cea mare de informații provine din observarea opiniilor.
Această dificultate este cu atât mai mare, cu cât cei anchetați au deseori interesul de a
ascunde situația reală. Efectuarea observațiilor și analiza lor critică prin care putem stabili
situația reală a unei familii sau a unei persoane, constituie un aspect esențial, deaosebit
de important în munca de asistență socială.

2.5. Tehnicile observării

Asistentul social este, așa cum am văzut până acum, un specialist în domeniul
relațiilor social, și anume în acele dereglări în relații ale individului și familiei care
conduc la necesitatea unei ocrotiri sociale a lor. De aceea, scopul observațiilor pe care le
face asistentul social este de a stabili, cât mai conform realității, relațiile sociale, gradul
lor de dereglare. Ele trebuie să ajute la cunoașterea vicierii funcțiilor familiale, adică a
acelor categorii de relații pe care le implică experiența grupului familial. Dar funcțiile
familiei nu se pot observa, ca și obiectele material, pe concret ci prin concret. Va trebui
deci să vedem care sunt fenomenele concrete observabile, pe baza cărora să ajungem la
cunoașterea relațiilor sociale. În realitate, observațiile sunt seriile de condiționări ale
funcțiilor familiei, atât cele obiective (forma socială a familiei, forma legală, structura
internă și componența numerică, baza economică a grupului familial și accidentele
biologice ale membrilor), cât și cele subiective (personalitatea psiho-socială a membrilor
de familie și conștiința comună a colectivului familial). Aceste condiționări se
concretizează, la rândul lor într-o serie de fenomene asupra cărora se efectuează propriu-
zis observațiile în asistența socială și, în general, în științele sociale.
A. Observarea obiectelor materiale, a mediului înconjurător (mediul geografic
natural transformat de om) și a uneltelor și obiectelor prelucrate de om, cât și omul însuși,
ca ființă biologică;
B. Observarea acțiunilor. Ca ființă socială, omul acționează, actele lui putând fi
observate. Astfel, putem observa procesul muncii (ritmul, organizarea muncii),
comportamentul social exprimat în gesturi, acte de comunicare (vorbe, mimică scris).
C. Observarea opiniilor. Oamenii își dublează acțiunile prin conlucrarea
sentimentelor, voinței și motricității, ceea ce constituie “opiniile” lor față de
comportamentul lor social.
Viața socială, fiind un fenomen de relații a oamenilor cu natura și a oamenilor între
ei, elementele observabile (obiecte, acțiuni, opinii) nu se găsesc izolate între ele ci
formează un ansamblu/o structură în continuă transformare și intercondiționare. Numim
structură, un sistem de relații relativ statornice a unor diverse elemente componente ale
unui întreg. Studiul structurilor se face pe calea observațiilor științifice utilizând fie
metoda statistică a considerării în masă a fenomenelor neomogene, fie folosind
clasificarea tipologică. De aceea, obiectele, acțiunile și opiniile trebuie condsiderate din
două puncte de vedere:
- analitic, observând fiecare din aceste fenomene în parte, ca și cum ar fi de sine
stătătoare;
76
 - sintetic, judecându-le în totalitatea din care fac parte.
În activitatea de asistență socială, așa cum am menționat, scopul observației constă în
stabilirea, cât mai aproape de realitate, a dereglărilor funcționale ale familiilor. Aceasta se
poate realiza pe seria condiționărilor obiective și subiective, concretizate în ansambluri
de: obiecte, acțiuni, opinii. Observarea lor permite cunoașterea realității, conducând la
diagnosticul gnoseologic (de identificare a formelor și structurilor) și etiologic (de
cunoaștere a fenomenului în condiționările sale). Prezentarea separată a tehnicilor de
observare a obiectelor, acțiunilor și opinilor ține seama de necesitatea unei observații
complexe care să răspundă modului în care se găsesc elementele observate: integrate în
structuri.
Tehnicile de observație urmăresc prioritar să fixeze cadrul situațiilor standard, în
conformitate cu principiile constanței și a determinării unității de observație. În ceea ce
privește stabilirea acesteia din urmă (de exemplu setul de comportamente sau reacții
atitudinale pe care urmează să le observăm) trebuie să arățăm că există pericolul să nu
considerăm în acest sens fapte relevante ci unele întâmplatoare. Din păcate însă, atât în
domeniul sociologiei cât și al asistenței sociale, în cazul observației, lipsește încă o teorie
a erorilor.
Cu alte cuvinte, pentru că în asistența socială trebuie utilizată metoda observației
științifice ce are un caracter dirijat, înseamnă că nu observăm în general ci avem în vedere
anumite “unități” de observație. Pentru că diversitatea aspectelor pe care asistentul social
trebuie să le observe și să le înregistreze este foarte mare aceste unități ordonează și
organizează efortul de observare și informațiile obținute astfel. În aceste condiții,
tehnicile de observație utilizate trebuie adecvate acestor unități de observație în funcție de
specificul fiecărui caz fiind legate și de tipul de observație.

A. Tehnica observării obiectelor

Diversitatea obiectelor care cad sub observația asistentului social duce la necesitatea
ca acesta să aibă cunoștințe multiple: de geografie, urbanism, etnografie și biologie, dar și
la necesitatea de a colabora cu specialiștii din aceste domenii.
Cunoașterea mânuirii tehnicilor speciale ale altor discipline se impune prin faptul că
în investigația de caz individual, asistentul social nu poate face apel, în afara medicului,
la alți specialiști.

Exemplu: când va stabili condițiile de viață oferite de locuință, asistentul social nu

va merge la arhitect sau igienist ci va efectua personal observațiile
necesare.Observând “peisajul umanizat” al mediului geografic se deduce viața și
relațiile social-economice ale unor colectivități.
Descifrarea vieții sociale materializate în teritoriu constituie punctul de vedere al
asistentului social:
- în observarea locuinței, asistentul social trebuie să cunoască unele tehnici de
observare a arhitectului, folosindu-le în determinarea condițiilor de viață ale
familiei. Va obține astfel, dimensiunile încăperilor, dispunerea lor, arătând dacă
răpund funcțional necesităților grupului familial, sub raportul modului în care
acestea condiționează desfășurarea vieții unei anumite familii.
- în observarea uneltelor și obiectelor din gospodărie, tehnicile etnografiei și ale
științei mărfurilor vor fi utilizate din punct de vedere al stabilirii nivelului de viață
materială și obiceiurile grupului familial. Prezența sau absența unei biblioteci, a
77
 aparaturii mass-media, sunt indici asupra vieții culturale a unei perioade sau a
familiei.Obiectele de uz casnic (veselă, aragaz, moblier, rufărie) arată nivelul
material, închegarea materială a familiei.Starea de întreținere a obiectelor denotă
simțul gospodăresc, nivelul de igienă atins de familie.

Deci, nu este suficient numai înregistrarea obiectelor dintr-o gospodărie, ci este

necesară observarea lor, ele putând oferi elemente de interpretare a vieții grupului
familial.

B. Tehnica observării acţiunilor

Tehnica observării acțiunilor (individuale sau colective) se referă la :
- Observarea gesturilor individuale (a mânca, a umbla, salutul, aprobarea, negarea,
amenințarea, ferirea, surprinderea, plăcerea, antipația etc.), a mimicii membrilor familiei
în care se face investigația este utilă pentru asistentul social pentru a face observații
indirecte care să lămurească, să confirme sau să infirme relatările verbale ale celor
anchetați.

Exemplu: într-o investigație în care urmărim să stabilim relațiile dintre un părinte și

un copil și vrem să ne dăm seama dacă acesta își maltratează copilul, surprinderea
unui gest instinctiv de apărare al copilului, când tatăl trece pe lângă el, este mai
concludent decât orice declarație verbală. Gestul copilului, figura lui speriată, la
apropierea tatălui, sunt grăitoare pentru relația dintre ei.

Așa cum am văzut, în caracterizarea psihologică a unei persoane gesturile sunt

elemente deosebit de utile putând indica: impulsivitatea, gradul de stăpânire,
emotivitatea, trăsăturile de comportament etc.
Toate aceste elemente sunt necesare atât pentru precizarea diagnosticului cât și
pentru întregul demers al acțiunilor asistentului social, urmărind, în tot timpul cât lucrăm
cu acel caz, evoluția comportamentului în relațiile cu alții și cu anchetatorul.
Acțiunile colectivului presupun urmărirea gesturile individuale care se pot observa
în masă și chiar organizate între ele. Astfel, cele în masă sunt observabile static, urmărind
persoanele care se prezintă la oficiul de asistență socială cu diferite solicitări.
Gesturile organizate a unui colectiv au la bază un scop comun care le coordonează
potrivit unui plan comun: participarea la festivități, la club, bibliotecă, comportarea în
internat, arătând mai real viața instituției decât culegerea unor declarații verbale. Pentru
aceasta, vom cerceta gradul de frecventare al bibliotecii, de folosire a echipamentului, atât
din scripte (unde sunt consemnate statistic) cât și prin observarea noastră directă asupra
acțiunilor individuale/colective.

C. Tehnica observării opiniilor

Dintre cele trei categorii de fenomene ce trebuie observate de asistentul social,
opiniile trebuie să stea în mod special în atenție; munca asistentului social fiind, prin
esență, o muncă directă cu oamenii, asistentul social trebuie să cunoască perfect opiniile
celor cu care lucrează. Această cunoaștere îl ajută în precizarea condiționărilor subiective
ale problemelor de asistență socială. Opiniile traduc profilul psiho-social al membrilor
unei familii și mentalitatea comună a grupului familial.

78
 Opinia este motivarea atitudinii față de anumite evenimente ale vieții de familie, față
de comportamentul social, în afara familiei, a memebrilor ei (încadrarea în colectiv de
muncă, respectarea normelor de conviețuire socială) și cararcterizează trăsăturile psihice
și concepția de viață a celui care are opinia respectivă.
Cunoascând psihologia membrilor familiei, cunoaștem implicit și condiționările
subiective ale carențelor funcționale ale familiei. Relațiile interfamiliale, atitudinea
părinților față de copii, depind în mare măsură de opiniile acestora, adică de concepțiile
de viață ale membrilor familiei.
Având ca scop acționarea în restabilirea și promovarea unor relații sociale normale,
asistentul social nu se rezumă la cunoașterea mecanismului care a produs dereglările
funcționale ci caută să înlăture factorii și consecințele la care au dus aceste dereglări. De
aceea, asistentul social după ce cunoaște opiniilem trebuie să le și modifice, schimbând
părerile, ideile, concepțiile cu care lucrează, modificând astfel și situațiile pe care le
găsește în familie (în cazul în care acestea nu corespund cerințelor sociale). Deci
observarea opiniilor este necesară:
- pentru cunoașterea problemelor de familie;
- în acțiunea practică a asistentului social.

Tehnica observării opiniilor impune luarea în considerare a unor probleme care

privesc cauzalitatea și motivarea psihologică a opiilor, valoarea de adevăr a informațiilor,
formele și cauzele de falsificare a informațiilor, procedeele de verificare a lor cât și
tehnicile de luare a contactului cu cei anchetați. Să le analizăm pe rând:
A. Cauzalitatea și motivarea psihologică a opiniilor are importanță în analiza
opiniilor observate. În mod spontan, oamenii nu ajung la o explicare cauzală a faptelor,
nu au posibilitatea de a înțelege corect realitatea ci realizează doar o “cunoaștere
iluzorie”. Dintre informațiile verbale pe care le strângem într-o investigație, unele pretind
a da cauzalitatea unui fenomen, cel anchetat explicând “din ce cauză” s-a petrecut un
eveniment sau “există” o anumită situație. Dar aceste relatări nu trebuie considerate ca
explicații cauzale ci doar ca motivația fenomenului respectiv. Uneori această motivație
pornește de la atitudinea de neeaceptare a propriei vinovății.

Exemplu: în relatarea tensiunilor conjugale, fiecare soț atribuie celuilalt vina

relațiilor încordate.

Deci interpretările unui fenomen se fac în funcție de mentalitățile și felul de

comportare a celui care le face. De aceea este foarte greu să descoperim cauza reală a
faptului relatat. În aceste condiții se pune întrebarea: Cum procedăm cu aceste informații
verbale care pretind a da cauzalitatea și care se dovedesc a fi eronate? Le eliminăm?
Desigur, conținutul lor nu poate fi valoros așa cum este prezentat dar interpretate ele
trebuie folosite în lămurirea fenomenelor studiate fiind parte din acel fenomen care
trebuie explicat. Modul în care realitatea concretă se reflectă în conștiință trebuie analizat
pentru a obține elemente privind concepțiile și comportamentul psihosocial al
informatorului.

Exemplu: un soț explică neînțelegerile și acțiunea de divorț prin faptul că soția nu e

gospodină. Realitatea ar putea fi alta. S-ar putea întâmpla ca neînțelegerile să
provină datorită relațiilor extraconjugale ale soțului, și atunci acesta reproșează
79
 soției lucruri minore care capătă proporții datorită atitudinii ostile care duce la
exagerări, dar faptul că, din toate situațiile vieții conjugale, soțul resimte mai
puternic cele legate de partea gospodărească, acest lucru îl caracterizează
psihologic. Altul poate invoca infidelitatea soției, altul neglijarea copiilor etc., cauza
reală putând fi alta. Natura motivelor invocate îl caracerizează deci psihologic,
astfel că una din condițiile tensiunilor familiale poate fi acest comportament care-l
caracterizează. De aceea, aceste informații devin la rândul lor obiective de
observație.

B. Valoarea de adevăr a informațiilor. Uneori informațiile (verbale sau scrise)

obținute nu pretind a arăta cauza ci reliefează fapte petrecute. Chiar dacă la prima vedere
par a fi sigure, și ele pot fi eronate. Ceea ce trebuie să ne fie clar în asemenea situații este
faptul că nu observăm decât tot opinii și nu însăși faptele. Deci, e necesară trecerea de la
observația directă a unei opinii la observarea indirectă a unor fapte analizând în ce măsură
se poate lua drept mărturia dată de informator.
În ambele cazuri (a informațiilor ce par a da cauzalitatea și a celor ce conțin doar
relatări de fapte) este necesară analiza concordanței/o confruntare dintre realitatea
concretă și modul în care ea s-a reflectat în conștiința informatorului.
C. Forme și cauze de falsificare a informațiilor. Pentru a putea analiza valoarea de
adevăr a informațiilor trebuie să cunoaștem sub ce formă apar falsificările de informații și
din ce cauză. Astfel, formele de falsificare se pot clasifica după două criterii:
a. după modul în care se depărtează de la prezentarea corectă a realității;
b. după factorul care a detrminat falsificarea.
Falsificările se pot abate de la realitate în două sensuri, fie inversând sau amplificând,
fie amplificând cele întâmplate, fiind astfel falsificări de invetare sau simulare (când
faptele relatate nu au existat), de adăugare(de elemente ce nu s-au petrecut), de exagerare
sau, dimpotrivă, de disimulare sau negare (faptele sunt ascunse), de mutilare (excluderea
unor elemente esențiale) sau de atenuare (de micșorare a importanței faptelor petrecute).
După factorii care au dus la denaturări, falsificarea poate fi:
a. intenționată (datorită unui interes de a ascunde adevărul);
b. din inerție (informatorul fiind sugestionat de o altă persoană);
c. imaginativă (ca rezultat al amestecării imaginației în realitate);
d. pasională (realitatea văzută eronat prin prisma unei pasiuni);
e. fabulatoare (în cazuri patologice, când se inventează întâmplări) fiind doar
construcții mintale.
Dar stabilirea formei de falsificare în fața căreia ne găsim nu este suficientă. Pentru a
ști ce procedee de identificare a falsificărilor trebuie să folosim, trebuie să știm și cauza
care a dus la falsificare. Aceste cauze pot fi grupate în trei categorii, astfel:
a. Un prin grup de cauze ţin de personalitatea psiho-socială a informatorilor, și
anume, vârsta și starea mintală a lui. Din punct de vedere al vârstei informatorului, în
funcție de etapa de dezvoltare a personalității lui, pot apărea:
- la copii, minciuni de apărare pentru a scăpa de pedeapsă, care pot fi sugerate,
neputând discerne singuri adevărul de fals și fiind influențabil sau active (din tendința de
înfrumusețare, exagerare și înflorire, datorate imaginației lor puternice);
- la puberi (adolescenți), transformările din organism conduc la o potențare a
laturilor afective, mărind sugestibilitatea, care-i face să vadă realitatea puternic colorată
afectiv (în roz);
80
 - la bătrâni, regresia senilă conduce la o înregistrarea falsă (vederea, auzul, memoria
fiind deficiente), completând lacunele cu imaginația sau prin sugestionare, deoarece
depind, ca îngrijire, ca mijloc de existență, de alte persoane a căror autoritate se exercită
puternic asupra lor, făcând să vadă lucrurile așa cum le văd copiii lor.
Din punct de vedere al stării mintale, care poate fi, de asemenea, cauza înregistrărilor
incorecte, se pot întâlni mai multe situații:
- întârziații mintali, care sunt lipsiți de discernământul necesar pentru a înțelege
sensul unor fapte;
- alienații mintali, care deformează cele întâmplate.

Exemplu: maniacii, suferinzii de delirul persecuției, interpretează greșit

realitățile trăite.

b. A doua grupă de cauze derivă din relația dintre informator și caz având la
bază:
- interesele personale: când se verifică afirmația ambelor părți (cazul disputei
dintre soț-soție pentru
atribuirea copiilor);
- teama de relatare: când depinde de persoana pentru care trebuie să relateze;
- dorința de menajare a relațiilor de vecinătate de teama răzbunării;
- raporturi de simpatie/antipatie față de situațiile despre care se relatează,
aceștia fiind, “din principiu”, pro sau contra, fără să cunoască pe cei despre
care este vorba.
c. Un alt grup de cauze îl constituie condițiile în care s-a făcut observația,
respectiv a posibilitățiilor de înregistrare a celor petrecute: distanța față de locul faptelor,
starea psihică a observatorului/surescitarea etc.
D. Procedee de verificare a informațiilor. Cunoașterea formelor și cauzelor de
falsificare ne ajută în analiza valorii de adevăr a informațiilor, identificând deformările
realității. Procedeele de verificare au fost grupate după cauzele falsificărilor, astfel:
a. la orice relatare verbală trebuie să fim atenți și să notăm pauzele care se fac, ele
putând indica punctele unde informatorul face apel la imaginație. În cursul acelorași
întrevederi, vom discuta în așa fel încât el să revină cu povestirea asupra acestor puncte
fiind atenți dacă va relata la fel ca prima dată și dacă se repetă aceleași pauze;
b. vom fi atenți să reținem momentele din povestire în care vocea, mimica, arată o
emoție care ar putea trăda o ascundere, alterare a realității (nu însă și emoțiile provocate
de moarte, accidente suferite etc., care sunt normale în asemenea situații);
c. pentru a distinge ce e fals în relatarea unui copil vom fi atenți la cuvintele și
expresiile folosite în povestire care depășesc nivelul său de dezvoltare intelectuală
(sugerată de o persoană matură). Pentru verificare vom reveni asupra acelor pasaje,
cerând o lămurire suplimentară care să-l oblige să repovestească cu cuvinte și expresii
proprii. Se va releva astfel diferența de nivel, sub raportul vocabularului, dintre
exprimarea anterioară și noua povestire și dacă conținutul relatat concordă cu fondul celor
afirmate anterior. De asemenea, prin întrebări, verificăm dacă cunoaște sensul cuvintelor
folosite, uniformitatea în expresii, folosirea acelorași cuvinte de mai mulți copii care
relatează separat despre un eveniment, toate acestea putând indica o aceeași sugestie care
a operat asupra grupului. Când s-a stabilit existența sugestiei trebuie să se determine

81
persoana, pentru a ști apoi care este interesul ce a determinat alterarea informațiilor și,
deci, sensul în care ele au fost alterate.
d. verificarea valorii de adevăr a relatării bătrânilor presupune cunoașterea
gradului de alterare a funcțiilor psihice și mintale. Astfel:
- verificăm memoria, verificând dacă a uitat cele spuse anterior sau evenimente
recente (ex. Ce a mâncat în ziua respectivă). Dacă funcțiile sunt alterate nu ne
putem baza pe relatările sale decât dacă și alte informații concordă cu cele spuse
de el;
- stabilim sub autoritatea cărei persoane se află și în ce măsură persoana
respectivă e interesată să-l sugestioneze (influențeze).
e. când avem de-a face cu întârziați mintali putem ușor greși dacă aceștia sunt
foarte apropiați de limita normalului, ca memorie, limbaj. Totuși, neavând suficient
discernământ, sunt ușor sugestionați de persoane străine. Când este vorba de imbecili sau
idioți, nu ne putem baza de loc pe informațiile lor. Dar informațiile primite de la persoane
cu ușoare întârzieri în dezvoltarea intelectuală pot fi folosite uneori, mai ales când este
vorba de ei sau când au fost singurii martori ai evenimentelor. De aceea și în cazul lor se
vor folosi procedeele generale (a,b) pentru identificarea eventualelor sugestionări.
Când informațiile sunt date de alienați mintali (maniaci, paranoici, cu delirul
persecuției etc.) și nu putem să ne dispersăm de ele, trebuie să fim atenți dacă există cea
mai mică legătură între situația despre care ne informează și alienarea mintală de care
suferă. La prima vedere, aceștia par a fi normali; dacă însă în conversație atingem o
anumită categorie de fapte, legate de starea lor patologică, îi vedem gravitând în jurul ei,
aducând tot felul de argumente și deformând realitatea, pentru a arăta, de exemplu, faptul
că ei sunt obiectul unei persecuții sistematice. Dacă relatările sunt legate de alienarea lor
mintală, informațiile nu pot fi folosite.
f. când există anumite raporturi între informatori și caz, trebuie să avem în vedere că
parțialitatea informațiilor bazată pe interese personale față de cazul respectiv, deformează
realitatea. Totuși nu le putem elimina deoarece sunt elemente furnizate tocmai de cei în
cauză, de rude, vecinii lor etc. Trebuie însă să stabilim exact relațiile dintre informatori și
caz pentru a determina sensul denaturării (în favoarea sau defavoarea persoanei despre
care se dau informațiile).
g. Alte procedee de verificare, constau în analizarea informației printr-o critică
internă a documentului (redactarea în scris a opiniei) prin tehnicile istoricului pus în fața
unor documente. Se controlează astfel:
- dacă există contraziceri logice între părțile informației, ele arătând și sensul în
care au fost schimbate primele relatări;
- concordanța între informații și condițiile în care informatorul a putut
cunoaște cele relatate (distanță, luminozitate, emoții, gradul de amănunțime a
celor relatate cât și posibilitatea de a fi observat acele amănunte).;
- prin confruntarea cu alte relatări ale aceluiași informator, date la anumite
intervale de timp sau confruntând cu informații provenite de la alte persoane.
Punctele de neconcordanță ne indică faptele asupra cărora trebuie să revenim pentru
a stabili realitatea. În același timp, o situație diametral opusă, o concordanță care nu ar fi
numai de fond ci și de expresie poate indica prezența unei sugestii oparate asupra
informatorilor. În acest caz trebuie să punem la îndoială cele afirmate de aceștia.
Confruntarea poate fi făcută și cu datele culese pe alte căi, prin observarea directă de
obiecte sau acțiuni.
82
 Exemplu: afirmația că un copil e total neglijat de părinții lui poate fi verificată și de
cele observate direct de asistentul social observații care ar putea contrazice cele
relatate de informator: copilul e curat îmbrăcat, bine dezvoltat, manifestă atașament
față de cei ce-l cresc. Confruntând informațiile verbale cu realitatea, pe calea
observației directe, obținem deci infirmarea/confirmarea relatărilor.

Toate aceste procedee de analiză a informațiilor, pentru stabilirea valorii de adevăr,

trebuie bine deprinse de asistentul social, care are datoria să verifice foarte atent fiecare
informație obținută. Rezultatele unei analize atente permit cunoașterea justă a realității,
eliminând parțial sau total informația falsă în stabilirea situației de fapt dar numai ca
material. Trebuie însă să o folosim pentru indiciile psihologice pe care la conține.

2.6. Avantajele şi limitele metodei observaţiei

Pentru a înțelege, însușii și folosi în mod corect metoda observației este necesară
prezentarea principalelor ei avantaje și lipsuri. Astfel un prim avantaj al metodei
observației este că oferă informații “proaspete” ce provin chiar din timpul manifestării
acelui comportament, situații sau fenomen social, celor mai multe metode lipsindu-le
acest caracter al actualității. Acest avantaj face din metoda observației una din metodele
inerente profesiei de asistent social deoarece asistența socială este o profesie care se
clădește pe relația față-în-față între asistentul social și asistat relație în care are loc o
comunicarea interpersonală.
Un alt avantaj al folosirii metodei observației se evidențiază prin aceea că ea este o
cale directă de înțelegere a comportamentului și a semnificațiilor sale în cazul
oricărei categorii de asistați. Astfel observația utilizată prin respecatrea unor exigențe
de natură științifică este în munca asistentului social un suport important în luarea
deciziilor.
Pe de altă parte, luând în considerare și dezavantajele acestei metode trebuie să atrag
atenția în primul rând asupra faptului că în general validitatea observației, ca metodă de
investigare a realității sociale, este pusă mereu la încercare de subiectivitatea celui care
realizează observația. Desigur controlul acesteia poate diminua mult din efectele
distorsionate ale acestui dezavantaj, însă pericolul subiectivității observației rămâne.
În al doilea rând, exista comportamente sau situații sociale care sunt greu de observat
sau prezintă inconveniente (ex. violența domestică sau comportamentul infracțional). În
asemenea situații pentru asistentul social, observator, este mai ușor/mai puțin periculos să
folosească metoda interviului ca modalitate principală de obținere a informațiilor și abia
în acest context să se includă recursul la metoda observației.
În oricare din aceste cazuri, folosirea metodei observației trebuie să fie înțeleasă în
sensul că observația nu este o sumă de impresii ci trebuie să fie observație controlată,
testabilă, în anumite limite, de către alți asistenți sociali care observând același
comportament (de exemplu a unui copil neglijat de părinți) trebuie să ajungă la aceleași
concluzii.
Trebuie subliniat însă faptul că observația nu se confundă cu intuiția chiar dacă
uneori există posibilitatea ca prin intuiție să se poată ajunge la concluzii, informații
corecte legate de un asistat dar niciodată intuiția nu poate fi metodă pentru că ea nu este
testabilă, controlabilă și nu poate fi reiterată de fiecare, cum este în cazul observației. De
83
aceea, metoda observația, în ciuda lipsurilor și limitelor sale, este o metodă de investigare
a socialului și de culegere de date cu condiția respectării exigențelor de științificitate și a
exercițiului în acest sens. În acest sens, trebuie să amintim precizarea fundamentală pe
care a făcut-o Robert K. Merton în legătură cu observația când, vorbind de efectul
”SERENDIPITY PATTERN” se referea la descoperiri importante făcute întâmplător,
acest serendipity pattern fiind constituit din observația masivă a unui observator
specializat (profesionalist, experimentat și nu de observația naivă a unui oservator
oarecare).

3. Metoda biografică. Anamneza şi

Unitatea de învăţare
biografia
Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 3, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte elementele metodei biografică.

Termeni cheie:

- metoda biografică;
- anamneza;
- biografia.

Personalitatea unui om este rezultatul unor serii întregi de circumstanțe, atât

biologice cât și sociale. În psihologia fiecărui om în parte se disting - deci particularități
care sunt datorate, pe de o parte, unor condiții fizice, determinând un anume temperament
(Pavlov îl denumește ca fiind “caracteristica cea mai generală a activității nervoase
superioare, care exprimă proprietățile naturale de bază ale activității nervoase”
în”Particularitățile psihice ale omului”, vol.I, E. D.P., 1958) iar, pe de altă parte, unor
serii de condiționări sociale, preponderente în formarea caracterului.
Între temperamentul și caracterul omului există relații reciproce, foarte strânse, în
care domină însă condiționările sociale, care contribuie la formarea caracterului.
Dezvoltarea unui individ este deci determinată de dezvoltarea celorlalți indivizi cu care
intră în relații, personalitatea lui fiind de fapt o formație social-istorică, care poate fi
reconstruită prin tehnica biografiei sau anamnezei sociale, adică prin studiul tuturor
colectivelor sociale cu care individul studiat a avut relații în cursul vieții sale. Toate
aceste colective exercită asupra omului o influență generală iar fiecare în parte o influență
specifică. Termenul anamneză derivă din două cuvinte grecești vechi: “ana” = din nou,
reîntoarcere și “mnesis” memorie. Anamneza este deci o reîmprospătare a memoriei, o
rememorizare, sau, mai direct spus, o reconstituire a trecutului. Studiul anamnezei
sociale, adică al biografiei oamenilor, pretinde exercitarea unor tehnici de lucru operative
de investigare socială. În ordinea efectuării pe teren a investigațiilor, începem prin
stabilirea “biografiilor” membrilor, apoi, avându-le clarificate, trecem la istoricul
întregului grup familial.

84
 Biografiile membrilor ne dau și psihologia lor individuală (în greaca veche
biografie înseamnă descriere a vieții). Multă vreme biografiile au fost făcute pentru a
înfățișa cititorilor “vieți de oameni iluștri” (exemplu Plutard) în scop educativ, de a le
face cunoscute generațiilor noi pildele înaintașilor lor. De asemenea au fost folosite și
“autobiografiile”, adică viețile oamenilor povestite de ei înșiși. Unele aveau și ele scop
pedagogic, căutând să obțină convingerea cititorilor în legătură cu valabilitatea unor
anumite învățăminte, altele urmăreau a fi numai documente istorice, reprezentând un fel
de memorii, de jurnale personale, cuprinzând informații despre lumea în care a trait
autorul scrierii, fiind amestecate cu considerații filozofice despre oameni și lume. Unele
dintre aceste autobiografii se înfățișează sub formă directă, ca de exemplu “Confesiuni”
ale lui J.J. Rouseau, altele îmbracă forma unui roman autobiografic (exemplu: Goethe
“Wilhelm Meisters Lehjare” sau Ion Brad “Descoperirea familiei Pănade”). Tot ca gen
literar au fost studiate numeroase biografii romanțate, în care documentarea istorică se
amestecă cu fantezia literară.
În stiințele sociale însă, biografiile și autobiografiile se folosesc în cu totul alt scop
fiind socotite drept una din tehnicile de bază ale investigațiilor sociale. Temeiul lor
teoretic este următorul: omul fiind o ființă socială, personalitatea, mentalitatea și
psihologia sa, se formează în cadrul societății umane, adică într-o serie nesfârșită de
relații sociale. Personalitatea omului este definită, potrivit tezei lui Feuerbach, ca o
sinteză a tuturor relațiilor lui sociale, oamenii, ca spețe biologice, având de-a lungul
timpului, în urma lor, un lung proces evolutiv. Suma relațiilor sociale în cadrul cărora au
trăit, au dus la continua prefacere a felului lor de a fi, la constituirea și dezvoltarea
facultăților lor de a gândi, de a simți, de a interpreta și de a preface lumea. Marx a arătat
de asemenea că “omul este produsul propriei lui istorii”. De aceea, înțelegerea oricărui
om are la bază cunoașterea și înțelegerea condițiilor sociale în care s-a născut și a trăit,
adică suma relațiilor sociale la care a participat, ale grupurilor restrânse din care a făcut
parte și care au contribuit deci la formarea lui.
Biografia, în această concepție, este deci un mijloc sociologic de analiză psihologică
a unui om. Dar când studiem un om pentru a-l înțelege în calitatea lui de membru al
societății și al unei familii, trebuie să ținem cont nu numai de originea lui socială și de
biografia lui ci și de condiția lui fizică, deoarece omul ne intersează nu numai ca
“personalitate” ci și ca făptură biologică propriu-zisă. Procedăm în consecință la mai
multe reconstituiri ale trecutului lui, adică la o serie de anamneze.

Anamneza socială constă în inventarierea tuturor relațiilor sociale prin care a trecut
un anumit individ, a tuturor circumstanțelor accidentale în care s-a aflat, a tuturor
muncilor fizice și intelectuale pe care le-a făcut până în momentul investigației și permite,
astfel, să stabilim personalitatea actuală a unui om.
Un capitol asupra căruia se pune un accent deosebit în această vastă anamneză
socială este anamneza profesională, adică seria de profesiuni și cunoștințe profesionale
pe care le-a parcurs un individ în cariera sa, până în momentul în care i se face ancheta,
ea purtând și numele de rută profesională”. În paralel cu aceasta se face anamneza
clinică adică o reconstituire a tuturor bolilor și accidentelor pe care le-a suferit un om, cu
o descriere a împrejurărilor în care au avut loc, a tratamentelor urmate și a rezultatelor
obținute prin aceste tratamente și permite stabilirea stării lui actuale de sănătate.
În stabilirea biografiei unui om avem la îndemână două surse de informații:
- actele scrise;
85
 - informațiile verbale primite direct de la cel anchetat și de la persoanele care-l
cunosc sau l-au cunoscut în diferite etape de viață.
a) Informațiile mai sigure sunt cele scrise: actele de stare civilă, actele oficiale,
cartea de muncă, care ne dau ruta profesională, toate cuprinzând informații veridice,
având deci caracter de autenticitate. Ele trebuie consultate neapărat când este vorba de
stabilirea unor drepturi legale în legătură cu vârsta, starea civilă sau cu decesul cuiva.
Dar toate aceste acte oficiale nu sunt și suficiente în stabilirea unei biografii cu scop de
investigație socială. Trebuie deci să recurgem și la o serie de informații verbale.
b) Informațiile verbale se referă nu atât la stabilirea unor fapte, cât la interpretarea
lor. Ceea ce ne interesează, de exemplu, când reconstituim copilăria, tinerețea și
maturitatea cuiva, sunt influențele pe care cel anchetat le-a avut din partea grupurilor
sociale în care a trăit pentru ca să stabilim ce anume s-a concretizat din aceste influențe în
psihologia și mentalitatea lui. De asemenea, în ruta profesională a cuiva, ne interesează
părerea pe care o are cel anchetat despre diversele lui meserii. Reconstituirea rutei
profesionale servește totodată și în expertizarea capacității de muncă, ea fiindu-ne
necesară când alegem o nouă meserie cuiva cu o capacitate de muncă diminuată, pe care
o alegem ținând seama de meseriile practicate și față de care există o anume deprindere
gata formată. În principal, reconstituirea rutei profesionale rămâne pentru asistentul social
o metodă de analiză psihologică a atitudinii pe care cel anchetat o are față de muncă.
Scopul urmărit de asistentul social este deci interpretarea evenimentelor cuprinse în
biografie, și nu numai precizarea lor. Interpretarea făcută de un om asupra evenimentelor
vieții lui, asupra lui însuși și a celor din jurul lui nu are însă valoare obiectivă, ci doar una
psihologică. Orice act făcut de un om este “motivat” adică are o justificare fiind mai mult
pledoaria unei cauze proprii decât o explicare științifică, obiectivă (vezi: valoarea
obiectivă a investigațiilor de opinie). Dar, deși lipsite de valoare obiectivă absolută,
cauzal explicativă, aceste motivări au totuși o deosebită valoare pentru înțelegerea
psihologică a oamenilor. De acest lucru v-a trebui să ținem seama mai ales atunci când, în
paralel cu stabilirea biografiei cuiva, vom cere acestuia să-și facă și autobiografia. În
acest scop îi dăm explicațiile necesare, insistând asupra faptului că nu dorim să aflăm de
el fapte, evenimente, ci interpretarea lor. Îl lămurim că ceea ce ne interesează este felul
cum judecă el evenimentele vieții lui, cum interpretează felul în care evenimentele l-au
influențat, sau, dimpotrivă, au fost influențate de către el. Autobiografia cu scop de
investigație socială este deci un autoportret psihologic, imaginea pe care și-o face cel
anchetat despre el însuși.
După ce avem biografia stabilită de noi și autobigrafia celui anchetat, le putem
compara și vom constata că, în autobiografia sa, cel anchetat pune accentul pe anumite
etape ale vieții lui, ierarhizează evenimentele, insistă pe anumite atitudini personale,
lăudându-se, plângându-se, recunoscându-și greșelile sau dând vina pe alții. Imaginea
autobiografică este deci cu totul deosebită de cea stabilită pe calea biografiei. Este deci
util să obținem asemenea autobiografii, atunci când interpretarea psihologică a unui om
ne interesează în mod deosebit. În asemenea cazuri, trebuie să avem grijă ca prima dată să
obținem autobiografia și apoi să procedăm la investigarea sistematică în vederea stabilirii
biografiei.
De altfel, analiza psihologică a unui om nu se face numai prin biografie și
autobiografie, ci și pe calea observației directe. Am văzut că de-a lungul investigației
sociale și a punerii în executare a planului de asistență socială, membrii familiei ni se
înfățișează, în numeroase ocazii, prin vorbe și acte care ne permit să înțelegem mai
86
profund psihologia lor. Cu alte cuvinte, în toate problemele asupra cărora ne oprim rând
pe rând, preocuparea psihologică trebuie să rămână constantă. Alături de biografiile
individuale, de cele colective ale grupului (ex. grupul familial) trebuie să facem un istoric
al grupului (familiei) care constă în:
a. expunerea cronologică a evenimentelor comune privind colectivul ca atare;
b. expunerea evenimentelor individuale care se repercutează asupra colectivului.
Pentru ușurarea întocmirii lor, sunt alcătuite sau pot fi alcătuite așa zisele
“îndrumătoare” care să constituie unelte auxiliare, indispensabile muncii de investigație,
a oricărui asistent social.

A. Genograma

Genograma este o tehnică împrumutată din domeniul psiho-social care presupune

culegerea de informații pentru crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei,
asemănătoare unui “arbore genealogic”.
Pentru realizarea genogramei se utilizează o serie de simboluri specifice:
Persoană de sex masculin
Persoană de sex feminin
Relație de căsătorie
Relație de concubinaj
Căsătorie încheiată de divorț
Căsătorie în care soții sunt separați în fapt
Bărbat decedat
Persoană de sex necunoscut
Structura familiei și relațiile dintre membrii acesteia pot fi reprezentate pentru două
(părinții și copiii) sau trei generații (bunicii, părinții și copiii).

87
Caracteristici
Genograma se aplică în mod deosebit în etapa de evaluare, având rol de diagnostic
social. Genograma se realizează atât pentru structurarea eficientă a informațiilor despre
asistat și familia acestuia (oferă o imagine clară a structurii familiale care poate fi
analizată în timp scurt) cât și pentru a stimula comunicarea cu asistatul (căruia i se pun
întrebări simple la care răspunde cu ușurință, se crează o atmosferă confortabilă și propice
unor discuții ulterioare mai aprofundate).
Genograma poate fi refăcută și pe parcursul instrumentării cazului, în etapele de
intervenție și monitorizare, în situația în care apar modificări importante în structura
familiei (evenimente deosebite: deces, divorţ, membri noi îin familie, o relaţtie de
concubinaj, căsătorie). Este recomandat ca aceste modificări să fie înregistrate în dosarul
cazului (implicit în genogramă) pentru că pot afecta pozitiv sau negativ cursul rezolvării
situației problematice.
O altă situație în care se poate utiliza genograma este cazul în care există blocaje în
relația cu asistatul pe parcursul interviului sau a întrevederii, în vederea fluidizării
comunicării. Asistatul se poate dovedi mai disponibil pentru a discuta despre structura
familiei sale decât despre subiecte considerate delicate la momentul respectiv pe care
dorește să le evite.
În astfel de situații, pentru a nu abandona investigația, asistentul social poate solicita
informații pentru construirea genogramei.
De asemenea, utilizarea genogramei este recomandată pentru clarificarea unei rețele
familiale complexe, dificil de conturat la o primă întrevedere.
Folosind simbolurile grafice descrise mai sus se desenează structura familiei pornind
de la generația mai vârstnică până la copii. În situația în care asistatul comunică mai greu
sau este un copil care nu are formată o reprezentare a întregului sistem familial,
construcția genogramei poate începe de la persoana asistatului, continuând cu frații,
părinții, bunicii, unchii acestuia și/sau alte persoane care locuiesc împreună cu el.
Asistentul social va adresa întrebări simple și cât mai clare asistatului pentru ca
informația înregistrată să fie cât mai fidelă realității (exemplu: cîți frați aveți, cum se
numește fiecare, să-i aranjăm în ordinea vârstelor lor, cîți dintre ei sunt căsătoriți, ce copii
are fiecare, etc.).
La sfîrșitul genogramei se realizează și legenda care va cuprinde simbolurile utilizate
cu explicațiile acestora, având în vedere că pentru relații între persoane pot exista
simboluri diferite: unii specialiști prezintă relația de căsătorie cu o linie continuă, alţii cu
două linii continue paralele.
Observații și recomandări
a. Genograma nu este o descriere sau o prezentare în formă narativă a structurii
familiale. Reprezentarea grafică poate fi însoțită de mai multe detalii, explicații pentru
completarea informației, însă desenul genogramei trebuie să fie clar și ușor de interpretat
(exemplu: simbolul persoanei poate fi însoțit de informații privind vârsta, domiciliul,
profesia, studii, etc.).
b. Genograma poate fi realizată cu minim de informații atunci când nu este suficient
timp pentru o documentare complexă și poate prezenta elemente de bază în prezentarea
cazului (structura familiei, numărul de copii, cu cine locuiește asistatul etc.).
88
 c. Orice dosar instrumentat de un asistent social trebuie să cuprindă o genogramă și o
ecomapă pentru o mai rapidă vizualizare/interpretare a structurii familiale ce poate
constitui un punct de plecare în stabilirea resurselor și a planului de acțiune pentru cazul
respectiv.
d. Orice genogramă trebuie să fie însoțită obligatoriu de o legendă pentru a putea fi
citită/interpretată de oricare alt profesionist care intră în posesia dosarului instrumentat de
asistentul social (psiholog, jurist, un alt asistent social, supervizorul etc.).
e. Genograma se realizează, de obicei, împreună cu asistatul și în cazuri excepționale
(asistatul este un copil, este bolnav, nu poate comunica) cu alte persoane implicate în
rezolvarea cazului.
f. Genograma simplă (reprezentarea a două generații din sistemul familial) poate fi
realizată și atunci când asistatul este un copil, dar pentru genogramele complexe (cea pe
trei generații) este recomandabil ca ele să fie realizate împreună cu un adult.

B. ECOMAPA

Ecomapa (ecoharta sau harta eco) este o reprezentare grafică, schematică, a relațiilor
individului cu mediul social (persoane și instituții cu care interacționează).
La fel ca și genograma, ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a
reprezenta tipurile de relații:
Relație echilibrată
Relație foarte puternică
Relație stresantă
Relație încordată
Relație unilaterală
Relație bilaterală

89
Caracteristici
În construcția ecomapei se desenează, mai întâi, persoana/asistatul în centru, după
care se trasează relațiile acestuia cu persoane (membrii familiei, prieteni, colegi, persoane
relevante din viața acestuia) sau instituții (biserica, școala, poliția, locul de muncă etc.).
Ecomapa se realizează spre sfârșitul etapei de evaluare, când asistentul social deține,
deja, suficiente informații pentru a putea aprecia tipul și calitatea relațiilor asistentului cu
alte persoane sau instituții. Ea poate fi refăcută și pe parcursul etapelor de intervenție și
monitorizare dacă în sistemul asistentului apar modificări la nivelul relațiilor datorită
unor evenimente neprevăzute sau a acțiunii altor factori (exemplu: o relație foarte
puternică între doi soți poate să devină încordată după decesul unui copil, o relație
stressantă bilaterală între tată și fiică se transformă într-o relație echilibrată datorită
consilierii și medierii conflictelor intra-familiale).
Ecomapa este foarte importantă deoarece oferă o imagine clară a resurselor în
sistemul asistat utile pentru intervenție în funcție de calitatea și intensitatea relațiilor
(asistentul social va aprecia ca puncte tari relațiile puternice, bilaterale și ca puncte slabe
realțiile stressante, încordate și unilaterale).
Construirea ecomapei necesită implicarea și comunicarea cu asistatul, dar, spre
deosebire de genogramă (unde informațiile au valoare de fapte, pot fi verificate scriptic,
din actele de stare civilă) datele oferite de asistat trebuie să fie verificate și completate cu
informații primite și de la alte persoane (un tip de relație nu poate fi apreciat doar din
90
perspectiva asistatului, presupune și investigarea punctelor de vedere ale celorlalte
persoane implicate). Din acest motiv, ecomapa trebuie să reprezinte rezultatul analizei
asistentului social față de relațiile în care este implicat asistatul și nu perspectiva acestuia
(posibil subiectivă și părtinitoare). Exemplu: dacă asistatul afirmă că relația cu părinții
este foarte bună, că își iubește și își respectă părinții, iar sentimentele sunt reciproce,
asistentul social trebuie să verifice această opinie într-o întrevedere cu părinții. El poate
afla că, dimpotrivă, în stare de ebrietate asistatul și-a abuzat fizic și verbal mama în
repetate rânduri. În aceste condiții relația nu poate fi apreciată ca una puternică,
echilibrată, așa cum a sugerat inițial asistatul.
Observații și recomandări
a. Ecomapa se poate construi în prezența asistatului, dar este finalizată de asistentul
social după o analiză temeinică a informațiilor primite din mai multe surse.
b. Ecomapa trebuie să fie însoțită obligatoriu și de o legendă care să prezinte
simbolurile pentru relații utilizate în construcția acesteia (la fel ca și în cazul
genogramei, există specialiști care utilizează simboluri diferite).
c. Orice dosar instrumentat de un asistent social trebuie să cuprindă o genogramă și o
ecomapă pentru o mai rapidă vizualizare/interpretare a structurii familiale ce poate
constitui un punct de plecare în stabilirea resurselor și a planului de acțiune pentru cazul
respectiv.

4. Mersul investigaţiei şi diagnosticarea

Unitatea de învăţare
socială
Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 4, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte merdul investigației și diagnosticarea socială

Termeni cheie:

- diagnosticare socială;
- investigație;

Orice problemă de asistență individuală constituie semnalul că în acea familie există

a carență funcțională, pentru că dacă ar fi normală nu ar fi nevoie de măsuri de asistență
socială (de repunere a familiei în starea normală de funcționare). Teoretic, știm că
procesul de ivire a unei probleme de asistență socială este următorul: anumite condiții
negative (obiective sau subiective) fac posibilă o carență a vieții familiale, prilejuind și
apariția problemei de asistență socială, care este deci efectul unei carențări funcționale
determinate de anumite condiții, obiective sau subiective.
Ceea ce putem investiga direct (prin observarea de obiecte, opinii și acțiuni) sunt
doar starea de fapt și o serie de condiții. Carențele ca atare nu pot fi constatate prin
observație directă ci doar deduse prin raționament.

91
 Putem deci descrie situația celor care prezintă probleme de asistență socială și
condițiile în care ei trăiesc și putem raționa (judeca) asupra procesului prin care a luat
naștere o carență familială care are ca efect cazul de asistență socială.
Diagnoasticul descriptiv va cuprinde deci descrierea problemei și a condițiilor de
viață ale familiei. Diagnosticul cauzal va cuprinde analiza genetică a carenței funcționale
și a efectelor ei.
Termenul diagnostic provine din cuvintele grecești “dia ”, care înseamnă a străbate
prin și “gnosis” însemnând “cunoaștere” (gnoseologia = teoria cunoașterii). Deci
termenul de diagnostic înseamnă o cunoaștere adâncită, în miez, în adâncime. Termenul
este des întrebuințat în medicină, unde stabilirea diagnozei este curentă. Diagnosticul
descriptiv reprezintă în știință o cunoaștere adâncită care descrie un fenomen în cadrul
unui sistem teoretic de clasificare care cuprinde clase deosebite, unele mai generale,
altele mai particulare (familie, ramuri, subramuri, clase etc).

Exemplu: în medicină, medicul nu se mulțumește să spună că pacientul suferă de

dureri de stomac și de arsuri ci va diagnostica o boală gastrică, precizând
diferențial dacă e vorba de o gastrită sau un ulcer gastric, și în acest ultim caz va
preciza dacă este ulcer gastric cronic sau peptic. Când diagnosticul descriptiv este
complet el nu se mărginește deci de a da genul ei ci și specia, diagnosticul fiind deci
diferențial.

Tot astfel, în asistența socială, pe baza unei experiențe anterioare, avem o clasificare
a cazurilor precizată într-o anumită terminologie, ceea ce permite stabilirea de
diagnopstice diferențiate.

Exemplu: există o categorie mare numită “copil problemă” (gen), cuprinzând toată
seria cazurilor de copii care pun probleme de diferite ordine. Dacă punem drept
diagnostic “copil problemă” nu am precizat suficient lucrurile, pentru că
problemele pot fi puse în foarte multe feluri. Putem avea un caz de copil cu tulburări
de comportament, un alt caz de copil fără randament școlar etc. Dar un diagnostic
de tipul “un copil cu tulburări de comportament” nu e un diagnostic suficient pentru
că tulburările de comportament sunt multiple (specii): copii predelincvenți, cu
tendințe de evadare etc. Diagnosticarea cazului de asistență trebuie deci făcută în
așa fel încât să stabilească diferențiat nuanța exactă a problemei cu care aveam de-a
face, să rezume clar esența problemei.

În operația de diagnosticare nu este însă vorba numai de punerea unui calificativ

corect și precis ci și o descriere propriu-zisă a cazului, descriere care, de asemenea, nu
trebuie făcută literar, ci în termenii științifici ai profesiunii, cu concizie și claritate.
Tot în diagnosticul descriptiv intră și descrierea condițiilor obiective și subiective în
care trăiește familia, printre care, deseori, se află și probleme de asistență socială care
trebuie, ele însele, diagnosticate diferențiat și considerate ca atare.

Exemplu: problema unui copil cu randament școlar scăzut poate avea printre
condiții tensiunile dintre părinți ceea ce reprezintă a două problemă de sine
stătătoare și în același timp, condiție pentru prima problemă. Condițiile fiind și ele

92
 diferențiate și nuanțate, descrierea lor necesită de asemenea un diagnostic
diferențiat și o descriere în termenii clasificatori ai profesiunii.

Diagnosticarea diferențială a problemelor de asistență socială se face pe calea unei

simptomatologii adică pe baza cunoașterii unor serii de semne prin care se manifestă
problema. Precizarea diagnosticului diferențial nu se face pe cale intuitivă ci sistematic,
prin analiza tuturor simptomelor caracteristice fiecărui caz în parte, simptome descrise în
îndrumătoarele de lucru. Când găsim seria de simptome (adică sindromul), alcătuind
împreună dovada existenței unei probleme de o anumită categorie, putem face o
diagnosticare diferențială justă.
Diagnosticul cauzal este necesar datorită faptului că acțiunea de repunere în stare de
funcționalitate a unei familii nu se poate întemeia numai pe simpla cunoaștere și
descriere a faptelor ci este nevoie de o explicare a lor, o precizare a proceselor de ivire și
dăinuire a problemei de asistență socială. Ne trebuie deci o analiză a cauzei care face ca
familia să fie carențată adică mecanismul încetării uneia din funcțiunile ei. Punând față în
față condițiile de viață ale familiei și efectele carențelor familiale pe care le putem
observa direct reconstituim procesul de dereglare a funcțiilor familiale. În acestă analiză
trebuie să inventariem condițiile cu efect negativ stabilindu-le gradul de gravitate și
ponderea pe care o au în procesul de dereglare/carențare. Unele dintre condițiile de viață
familială au un rol hotărâtor, direct cauzal.

Exemplu: în problema orfanajului, lipsa părinților și a rudelor, în stare să preia

grija copilului, duce la problema de asistență a orfanului lipsit de familie, problemă
care necesită o intervenție imediată din partea asistentului social.

De cele mai multe ori nu vom avea însă de a face cu asemenea determinări cauzale
simple ci cu un complex de condiții care contribuie, determinând împreună, la problema
de asistență socială.
La fel trebuie avute în vedere și condițiile care au un efect pozitiv asupra vieții de
familie, fie că atenuează sau încetinesc acțiunea condițiilor negative, fie că pot servi
drept punct de plecare în procesul întreprins de asistentul social de normalizare a familiei.
Determinarea condițiilor principale, pozitive sau negative, serierea în ordinea
ponderilor, se face în special având în vedere acțiunea de asistență socială. Căutăm deci
să stabilim care este condiția sau condițiile asupra cărora putem acționa cu maximă
eficacitate pentru a le ataca cu precădere. În acest sens diagnosticul cauzal servește
elaborării planului de acțiune.
Deci, cele două tipuri de diagnostice descriptive și explicative servesc în primul rând
ca ipoteză de lucru, ca îndrumător în eleaborarea observațiilor, a raționamentului
experimental, apoi ca și concluzie a investigației întreprinse. Fie că cercetarea realității
a confirmat și lămurit în amănunte diferențiale diagnosticul inițial, fie că a fost nevoie să
înlocuim primul diagnostic prin altul, mai adecva realității, diagnosticul de concluzie
devine la rândul lui o ipoteză de lucru pe baza lui trecând la o prognoză care se
realizează de obicei în două etape.
Etapa întâi: prognosticul stare de fapt reprezintă prima fază în care ne situăm în
ipoteza că lăsăm situația familiei așa cum se află, fără a intervenii prin acțiuni de asistență
socială, și încercăm să facem o previziune a ceea ce se va întâmpla în viitor. Facem deci o
prognoză asupra situației de fapt în lipsa unei intervenții de asistență socială: dacă lăsăm
93
lucrurile așa cum sunt, este posibil că în viitor lucrurile se vor desfășura într-un anumit
fel.

Exemplu: dacă lăsăm copiii orfani, fără familie, fără să-i ajutăm, ei vor vagabonda,
se vor îmbolnăvi, vor cerși, viaţa și viitorul lor social fiind în primejdie.

Prognoza stărilor de fapt este un prim pas spre cea de-a doua prognoză, care constă în
a prevedea care va fi desfășurarea faptelor dacă vom interveni prin acțiuni de asistență
socială. Stabilim deci un plan de acțiune, constând în precizarea scopurilor pe care vrem
să le atingem și a mijloacelor pe care vrem să le folosim pentru atingerea acestor scopuri.
Prevederea noastră constă în a vedea calea pe care putem evita efectele reale consemnate
în prognosticul stare de fapt.
Etapa a doua: prognosticul plan de acțiune este deci inversul prognosticului stare
de fapt. În loc să enumerăm viitoarele consecințe negative, enumerăm viitoarele rezultate
pozitive pe care vrem să le atingem și, în loc să insistăm doar asupra cndițiilor negative,
punem accentul și pe condițiile pozitive care ne ajută în acțiunea de normalizare a vieții
de familie. Astfel, prognosticul plan de acțiune este el însuși o ipoteză de lucru deoarece
dacă executăm planul de acțiune în condiții bune și totuși nu obținem rezultatele scontate,
avem dovada că investigația de bază a fost insuficient adâncită, diagnosticul descriptiv și
cauzal au fost greșit stabilite și ca atare, și planul de acțiune a fost elaborat greșit. Eșecul
practic pe care îl suferim ne obligă să reluăm operațiile dar de data aceasta pe baza unei
noi ipoteze de lucru, pe baza unor noi diagnostice și a unei noi investigații centrate pe
noile diagnostice.
În consecinţă putem spune că se realizează o trecre de la teorie la practică și invers
adică investigația și acțiune a de asistență socială merg mână în mână (îngemânat)
sprijinindu-se reciproc. Atâta timp cât durează acțiunea de asistență socială prin
aproximații succesive, se îmbunătățește permanent informația, diagnosticarea și prognoza
precum și planurile de acțiune. Deci nu avem două momente sucesive, investigația și apoi
acțiunea ci un circuit închis în care investigația și acțiunea se îmbină, accentul căzând
ritmic, când pe investigație, când pe acțiune, diagnosticul jucând rolul, când de ipoteză de
lucru, când de conluzue.
Planul de acțiune este deci o consecință logică a procesului de investigație judecat în
lumina scopurilor pe care vrem să le atingem. Dar tehnica elaborării planului de acțiune și
punerea lui în practică cât și asigurarea eficienței lui se întemeiază pe cunoașterea
legislației, a instituțiilor de ocrotire și protecție socială existente și a tuturor mijloacelor
de acțiune prezentate anterior.

4.1. Diagnoza de primă înfăţişare şi rolul ei de ipoteză de lucru

Când un caz de asistență socială ne este semnalat și dat spre rezolvare de un organ
administrativ el ne vine gata caracterizat (poartă o calificare administrativă) sau când ne
sesizăm de un caz în urma unei solicitări a celui interesat, acesta aduce în sprijinul cererii
sale o motivare pe care o descrie în sesizarea pe care ne-o adresează.
Calificarea administrativă și motivarea interesatului constituie o primă analiză
sumară a problemei ce trebuie să o rezolvăm.
Când intrăm în familia respectivă pentru a o investiga, știm de la început despre ce
este vorba, prima grijă fiind să verificăm dacă faptele confirmă/infirmă calificarea
94
administrativă primită sau justifică sesizarea interesului (motivarea lui). Deci, calificarea
administrativă și motivarea interesatului joacă rol de ipoteză de lucru pentru că
investigația va fi dirijată, la început, în așa fel încât ea să confirme sau nu calificarea
inițială dată de cei care ne-au sesizat.
De la prima intrare în familie, pe baza observațiilor rapide pe care le facem, putem
pune un diagnostic de primă înfățișare, înlocuind calificarea inițială (administrativă sau a
interesatului) prin propria noastră calificare (diagnostic) pe care îl alcătuim astfel încât să
ne poată servi ca obiect de investigat (ca o ipoteză de lucru). Deci diagnoza de primă
înfățișare joacă rol de ipoteză de lucru.
Faptele pe care le observăm într-o serie de vizite ulterioare ne permit însă să
îmbunătățim diagnosticul de primă înfățișare, aducându-l până este în concordanță cu
realitatea, adică pâna la punerea diagnosticului propriu-zis,care cuprinde de fapt un
diagnostic descriptiv (gnoseologic) și unul explicativ (cauzal sau etiologic), tehnica
stabilirii lor fiind deosebit de importantă.

4.2. Aprecierea şi planificarea cazului

A. Culegerea de informaţii
Intervențiile de asistență socială cu succes în viața asistaților se bazează pe o solidă
evaluare.
Evaluarea este procesul obiectiv de culegere și apreciere a informațiilor relevante
despre un individ sau o familie. Scopurile evaluării sunt:
* a înțelege circumstanțele care creează stresul, durerea sau disconfortul pe care le
simte asistatul;
* a ne da posibilitatea de a face intervenții eficiente, evaluarea implicând întotdeauna
comparații cu unele idei sau așteptări preconcepute, cu prezumțiile nostre personale, cu
teorii ale dezvoltării și cu speranțele sau așteptările individului sau familiei.
Astfel evaluările bune includ patru etape:
- culegerea de informații;
- documentarea, organizarea și reflectarea a ceea ce am cules;
- stabilirea de obiective;
- utilizarea de feed-back.
Primele două etape nu sunt chiar atât de distincte precum apar deoarece informația pe
care o hotărăști să o culegi este întotdeauna modelată de motivul pentru care o culegi.
Buna culegere de informații are un obiectiv și înseamnă că ai abordat culegerea
informației astfel încât să obții ceea ce ai nevoie. Modelarea culegerii de informații se
realizează prin o serie de întrebări de genul:
* De ce acest individ sau familie intră în contact cu noi?
* Care sunt punctele bune ale acestui individ sau ale acestei familii?
* Cât de adecvat, din punct de vedere al dezvoltării, este comportamentul?
* Care mod de a răspunde este cel mai obișnuit (acționând, ghidând, simțind)?
* Ce ar dori asistatul să se schimbe?
* Ce obstacole există în calea acestei schimbări?
* Care este natura sistemului de sprijin al asistatului?
* În ce moduri există o potrivire între asistat și serviciul social?
În acest sens asistentul social trebuie să fie atent la informația care nu se potrivește
cu concepția sa preconcepută.
95
 Culegem informații despre asistați din patru surse:
* Experiența și observația noastră personală (cea mai utilă sursă când ne cunoaștem
pe noi înșine);
* Ceea ce ne spune asistatul;
* Ceea ce ne spun alții;
* “Urmele” pe care le-a lăsat asistatul în activitatea lui.
Observația este un proces cu două sensuri: subiectiv și obiectiv. Nu există un astfel
de lucru ca "observația absolut obiectivă": ceea ce este observat depinde de obiectul
observației, observatorul și poziția ambilor. Ea este întotdeauna o problemă de selectare a
unei imagini din ansamblu.
* Fiecare dintre noi vede lumea altfel, distorsionată de propria lui experiență și
perspectivă.
* Este important să te cunoști pe tine însuți pentru a-ți îmbunătății aptitudinile de
observare.
Fii atent la fenomenul “ochii leneși”, care se referă la tendința de a minimaliza
efortul prin a vedea lucruri noi în moduri familiare.
Intervievarea este o conversație profesională cu obiectiv. Este un mod important de
a culege informații. Două întrebări centrale pe care trebuie să le păstrați în minte în
timpul interviului:
* Ce îmi spune asistatul?
* Ce utilizare pot să dau acestei informații?
Intervievarea constă din comunicare prin cuvinte, tăcere, acțiuni, stare/sentimente,
Pentru a obține mesajul asistatului cât mai clar trebuie remarcate căteva lucruri:
- începuturile: de unde începe asistatul;
- repetările: ce pare a reveni din nou și din nou;
- trecerile bruște de la un subiect la altul care nu par a fi logice;
- separarea stării și conținutului: dacă cuvintele reflectă sentimentele;
- încheierile: unde se oprește asistatul.
Pentru a încuraja pe alții să continue să vorbească sunt utile o serie de modalități:
- respectarea spațiului asistatului făcând contact corporal cu precauție;
- menținerea unui bun contact vizual;
- păstrarea tăcerii. Învățați să fiți un ascultător activ!
- repetarea și reformularea a ceea ce a spus asistatul;
- solicitarea unor clarificări;
- aprobarea gestuală (ex. cu capul) ca răspuns la cel care vorbește;
- urmărirea poziției, respirației asistatului;
- răspunsuri oneste și scurtew la întrebările asistatului și încercarea de a afla
de ce aceste întrebări au fost puse.
Zece greșeli obișnuite de intervievare:
- A vorbi când ar trebui să asculți;
- Oferire de asigurare prea devreme;
- Sugerarea “planului nostru” de schimbare;
- Interpretarea tăcerilor;
- A da sfaturi;
- A vorbi despre tine însuți;
- A spune oamenilor cum ar trebui ei să simtă.

96
 B. Organizarea materialului informativ
Organizarea materialului informativ nu este o activitate ușoară și ia mult timp.
* Fie aveți prea multă informație, prea puțină informație sau informație greșită.
* Greu de știut ce este important.

Organizarea, de asemenea, economisește timp pentru că ne ajută să folosim ceea ce

știm să facem, ceea ce vrem să facem. Notarea observațiilor făcute (documentându-ne
asupra lor) este primul pas în organizarea materialului.
* Nu puteți folosi ceea ce nu puteți memora.
* Cel mai bun mod de a rememora este să scrii.
* Scrierea ne ajută să realizăm ce este important și felul în care lucrurile se
raportează unele față de altele.
* Scrierea ne forțează să stabilim opțiuni.
* A stabili opțiuni este esențialul în organizare.
Informația poate fi organizată în multe feluri:
* Organizarea în ordinea în care lucrurile sau întâmplat este cea mai comună.
* Uneori organizarea după teme este mai ușoară.
* Schițele sau formularele sunt utile în organizare și documentare. Cel mai simplu
mod de organizare este să folsiți schița care a conturat culegerea de informații.
* De ce este acest individ sau această familie în legătură cu noi?
* În ce constă forța acestui individ sau acestei familii?
* Cât de adecvat este comportamentul din punct de vedere al dezvoltării?
* Care mod de a reacționa este cele mai obișnuit (acțiunea, gândirea, sentimentul)?
* Ce ar dori asistatul să se schimbe?
* Ce obstacole sunt în calea acelei schimbări?
* Care este natura sistemului de sprijin al asistatului?
* În ce moduri este o concordanță între asistat și serviciul social? Adăugați la
acestea, descrierea a ceea ce ați văzut și trăit.
Descrieți:
- oamenii implicați și ce îi face diferiți de alți oameni;
- unde ați fost când observarea și interviul au avut loc;
- de ce ați fost acolo;
- ce a avut impact asupra voastră și ce a părut în mod special important;
- orice a fost neobișnuit și neașteptat;
- comportamentele asistaților și interacțiunile lor:
- separați descrierile compotamentului de interpretarea semnificației lui;
- identificați interpretările voastre ca atare;
- evitați etichetările.
Rețineți, scopul culegerii de informații și a organizării lor este stabilirea unui plan
care va folosi pentru a oferi ajutor asistatului.
Bazându-vă pe informația pe care o aveți și pe modul în care ați organizat-o, luați în
considerare modurile în care ați interveni și încercați câteva ipoteze asupra eficienței
fiecăruia dintre ele.
Formulați ipoteze despre planul de caz care ar putea acționa cel mai bine.
Gândiți-vă la moduri în care ați putea controla iopetezele voastre (testați-vă
ipotezele).

97
 C. Utilizarea de feed-back
Realizarea scopurilor cazului depinde de:
* Cât de realist au fost stabilite acele scopuri;
* Urmărirea atentă a progresului;
* Modificarea în caz de nevoie a scopurilor.
Feed-backul este termenul folosit pentru informația pe care un sistem o generează
pentru a urmări și modifica funcționarea lui pe bază de continuitate. Asistentul social și
asistatul său (fie că acesta este un individ sau o familie) formează un sistem:
* Urmarirea planificată a realizării scopului;
* Răspunsuri neoficiale ale asistaților;
* Reacția comunității.
Feed-backul fiind măsura cea mai utilă pentru ajustarea aprecierii și redefinirea
scopurilor, asistentul social trebuie să învețe să-l descifreze.

De exemplu: când ajutăm o familie, realizarea scopurilor adecvate depinde de

continua ajustare a schimbărilor de reguli din interiorul familiei. Felul în care asistatul
răspunde la o intervenție îi dă asistentului social un anume feed-back observabil.
Asistații răspund la ceea ce face asistentul social în trei moduri:
- ignoră;
- se acomodează;
- trăiesc noutatea (afișează unele reacții comportamentale noi).
Aceste răspunsuri sunt feed-back-uri.
Răspunsurile asistaților ne dau informații despre modul lor de înțelegere a
informațiilor oferite de noi, a sugestiilor și intervențiilor pe care sistemul asistent/asistat a
decis să le încerce:
* Răspunsurile ne spun ce reguli și roluri se potrivesc în situații similare;
* Răspunsurile dau informații despre ceea ce a încercat asistatul cu sau fără succes;
* Răspunsurile și etapele lor asigură asistentul social cu indicii pentru a prevedea
comportamentul în interiorul sistemului. În cea mai mare parte răspunsurile și etapele pot
fi urmărite.
Acesta este procedeul de observare și notare:
* Ce s-a întâmplat?
* Cine a făcut?
* Care este semnificația acestor fapte?
Urmărirea este importantă în determinarea intervențiilor și stabilirea scopurilor
adecvate. Pentru a urmări procesul de aistență socială se pot pune următoarele întrebări:
* Ce s-a întâmplat în sistem chiar înainte ca problema de comportament sau
preocuparea să apară?
* Ce s-a întâmplat după aceea?
* Cine a răspuns la comportament primul?
* Cum a răspuns acea persoană?
* Apoi ce s-a întâmplat?
Când pune aceste întrebări, asistentul social trebuie să fie atent pentru a nu părea
acuzator. Asistenții sociali sunt “cititori de feed-back” cu succes atunci când sunt capabili
să intre în sistemul asistatului, să răspundă și să reacționeze la toate subsistemele și apoi
să traducă conținutul (ce este spus și făcut) în proces.

98
 4.3. Raportul privind studiul de caz (repere metodologice)

1. Prezentarea cazului şi a problemei sale

Prezentarea cazului și a problemei sale presupune:
A. Descrierea identităţii asistatului (o persoană, o familie, un grup sau o
comunitate). Vor fi notate datele care circumscriu identitatea cazului;
B. Prezentarea problemelor așa cum au fost ele receptate de la asistat, precum
și a problemelor considerate importante de către acesta;
C. Specificarea problemei sau a problemelor asupra cărora s-a lucrat în procesul
de asistență socială.

2. Istoria problemei
A. Circumstanțele în care s-a recurs la asistența socială; se notează dacă cererea a
venit din partea asistatului sau din partea altor persoane sau organizații;
B. Eforturile anterioare ale cazului, încercările sale anterioare de a cere ajutor și
efectele acestora.

3. Evaluarea cazului
Evaluarea cazului privește capacitățile, resursele, relațiile, caracteristicile, nevoile
și slăbiciunile persoanei în cauză:
A. Subsistemul individual. Se vor menționa diverse aspecte ale vieții individului:
a. caracteristicile fizice, biologice (starea de sănatate, de nutriție);
b. caracteristicile mentale, cognitive (capacitatea de înțelegere, de rezolvare de
probeleme, de evaluare, de decizie);
c. caracteristicile motivațional-emoționale;
d. experiențele anterioare de viață (problemele de dezvoltare);
e. nevoile individului, atât cele apreciate ca obiectiv-necesare cât și cele
considerate doar subiective.
B. Subsistemul familial și interpersonal (relațiile cu familia, prietenii, persoanele
semnificative, persoanele resursă, conflinctele interpersonale). Este important de
menționat modul în care funcționează relațiile interpersonale în cadrul:
a. inamicii familiei;
b. în relațiile de la locul de muncă sau din mediul școlar;
c. în rolurile îndeplinite în diferitele poziții.
Vor trebui notate ceea ce se cunoaște despre așteptările de rol (față de ceilalți și față
de propria persoană). Sunt deosebit de semnificative datele privind statutul financiar al
persoanei și a familiei sale care va trebui înregistrat atât cu date obiective cât și sub forma
în care este trăit de individ. Se vor nota nevoile familiei.
C. Subsistemul organizațional (relațiile cu instituțiile, organizațiile, comunitățile și
asociațiile de care aparține individul.exemplu școala, locul de muncă, biserica, asociații
de voluntari etc.).
D. Subsistemul mediului ecologic (influența mediului climatic, a reliefului, a
mediului urban sau rural, a cartierului de locuit, a locuinței, a vecinățății etc.).

99
 Important: În raportul asupra studiului de caz vor fi comentate metodele de evaluare
a personalității asistatului și vor fi incluse harta ecologică, genograma, atomul social sau
orice alte grafice și fișe folosite în acest scop.

4. Definirea problemei centrale

Definirea problemei centrale și a liniilor generale de lucru, așa cum au fost ele fixate
în munca cu asistatul are în vedere:
A. Stabilirea factorilor care au influențat rezolvarea problemei (etnici, rasiali,
culturali, sexuali, de vârstă, de statut economico-social etc.);
B. Prezentarea factorilor care au acționat ca resurse ale procesului de asistență;
C. Relațiile problemei alese cu celelalte probleme prezentate și identificate anterior.

5. Prezentarea detaliată
Prezentarea detaliată a obiectivelor, planului de intervenție și a procesului de
rezolvare a problemei, a metodelor de intervenție folosite:
A. Cum a fost abordată problema aleasă;
B. Care a fost direcția dorită pentru schimbare;
C. Care au fost obiectivele principale și cele intermediare ale asistatului, respectiv
ale asistentului social;
D. Care a fost planul și etapele urmate în rezolvarea cazului;
E. Descrierea metodelor și prezentarea datelor bibliografice (exemplu, metoda
centrării pe sarcină, a centrării pe client, a rezolvării de probleme, a modelării
rolurilor, analiza rațional-emoțională, cea a grupului psihodramatic, terapia
familială etc.);
F. Sarcini implementate, de cine și în ce ordine (incluzând referințe și colaborarea
cu alte persoane);
G. Ce probleme suplimentare au apărut;
H. Ce legături noi s-au stabilit și care au contribuit la rezolvarea problemei date;
I. Ce deficiențe s-au constatat în sistemul asistatului sau în contextul său de viață,
care au afectat rezolvarea problemei;
J. Ce posibilități și limite ale serviciului sdocial în cadrul căreia funcționează
asistentul social au reieșit pe parcursul procesului de sprijin acordat asistatului;
K. Durata planificată și cea realizată a intervenției.

6. Evaluarea muncii de asistenţă

Evaluarea muncii de asistență presupune:
A. Descrierea rezultatelor;
B. Compararea lor cu rezultatele așteptate;
C. Cum au fost depășite obstacolele anticipate și cele neașteptate;
D. Metodele de măsurare și de evaluare a rezultatelor.
Cerințe pentru efectuarea unui studiul de caz:
- să știe să intre în contact cu individul respectiv;
- să știe să discute cu asistatul problema care îl interesează;
- să-l facă pe asistat să încheie un contract cu asistentul social;
- să dea impresia că relația va fi de lungă durată;
- să facă tot timpul o evaluare a cazului respectiv.

100
 În final trebuie să aibă grijă la momentul când consideră că un asistat este apt să
rămână singur fără asistență socială.
Orice studiu de caz are trei faze în desfășurarea lui:
I. Explorarea și evaluarea personalității;
II. Implementarea schimbului și a diferitelor modalități de comportament;
III. Finalitatea și evaluarea cazului repectiv.

Explorarea este definită prin stabilirea contactului cu cazul și formarea unei imagini
despre acesta. Ea se realizează prin intermediul unui interviu cu întrebări închise,
deschise și mascate. Tot aici sunt importante și răspunsurile pe care le dă asistentul social
asistatului. Răspunsul trebuie să fie adecvat mesajului asistatului și totodată empatic
arătând asistaților că le înțelegem sentimentele din punct de vedere afectiv și astfel le
creștem acestora trăirea stării de siguranță.
Un alt procedeu al interviului în faza de explorare este centrarea pe problemă. Prin
aceasta se înțelege selectarea problemei care ocupă locul cel mai important la un moment
dat. Asistentul social trebuie să fie capabil să-și mențină atenția concentrată asupra unei
probleme atât timp cât este necesar. El realizează o explorare în adâncime a personalității
asistatului pentru a putea face față necesității acestuia. Asistentul social este cel care
dirijează toate fazele procesului de explorare a personalității. Punctul de plecare al
explorării îl constituie modul în care asistatul își vede propriile probleme. Abordarea
problemei din punct de vedere medical sau psihologic se face pornind de la aspectul
patologic spre cel normal. În schimb în asistență socială ne interesează numai cum vede și
trăiește asistatul problemele pe care le are. În același timp ne mai interesează și modul în
care asistatul vede legătura cu ceilalți membrii ai familiei sale, cu cei din anturajul
imediat apropiat.

Eemplu: pentru un asistat cu o boală cronică ne interesează trei aspecte:

- felul în care asistatul își percepe boala;
- felul în care s-a obișnuit să trăiască cu ea și să accepte modificarea regimului de
viață;
- felul în care consideră că această boală poate să aibă repercursiuni asupra vieții
de familie.

Un al doilea pas în explorare se referă la modul în care subiectul vede evaluarea sa în

familie, anterior apariției problemei și până în momentul de față. Din acest punct de
vedere vom face o explorare a școlarizării, în special asupra succeselor sau eșecurilor mai
importante. Interesează de asemenea relația cu colegii, cu prietenii sau cu vecinii. Un
aspect important care trebuie luat în considerare este analiza scopurilor de viață ale
asistatului. Se insistă în special pe relevarea capacităților subiectului. Dacă subiectul cu
care discutăm se află într-o instituție de tip medical trebuie să ne intereseze istoria
internării sale și modul în care s-a adaptat și trăiește în instituție. Putem să cerem
subiectului concretizarea unor sentimente care au fost exprimate mai superficial.

Eemplu: putem cere amănunte despre relația cu soțul sau soția și modul în care
acesta înțelege starea de boală a partenerului.

101
 Menținerea atenției asupra problemei se face tocmai prin informarea de adâncime.
De aceea după stabilirea istoricului cazului se revine la problema de moment deoarece
problematica asistenței sociale este legată de situația prezentă și nu de trecut. Dacă cel
asistat începe să generalizeze trebuie readus la situația concretă cerându-i să precizeze cât
mai exact problema existentă și sentimentele pe care le are față de ea. Concluziile pe care
subiectul le trage în legătură cu propriile sale probleme sunt de un interes deosebit.
În fine, ultima fază a explorărilor este sumarea răspunsului celui asistat. Această
sumare poate prezenta mai multe aspecte:
a. reluarea problemelor mai importante discutate cu cel asistat înainte de a trece mai
departe la alte probleme (el ar putea eventual să noteze problemele constatate de
el ca esențiale);
b. este stabilirea unei legături dintre mesajele asistatului comunicate la un moment
dat și răspunsul asistentului social;
c. înainte de sfârșitul unei întâlniri trebuie să revedem tot ceea ce am discutat cu
asistatul
d. pentru a asigura o continuitate de comunicare;
e. când începem o nouă întâlnire discuțiile trebuie dirijate asupra mesajelor legate
de problema din momentul respectiv.
O fază importantă a studiului de caz este evaluarea personalității prin formularea
unui fel de diagnostic. Există o diferență între diagnosticul psihologic și diagnosticul
social. În asistență socială vorbim despre o gândire diagnostică și nu despre o etichetare a
subiectului. Aceasta înseamnă să căutăm cauzele care au dus la problema socială a
asistatului. Deci asistentul social trebuie să posede o gândire etiologică, de cauzalitate. În
diagnosticul psihologic se folosesc teste psihologice rezultatul obținut de subiect ducând
la încadrarea lui în anumite categorii sau chestionare de personalitate când se poate
ajunge la diagnosticul de personalitate dezarmonic structurată. Acest proces presupune
deci o etichetare a subiectului.

Exemplu: pentru un coeficient de inteligență scăzut (QI sub 70 ) etichetarea va fi de

debilitate mintală.

Diagnosticarea în asistență socială nu se face numai prin analiza unei singure situații.
Din contră se analizează o serie de situații sociale diferite. În acest caz diagnosticul nu
este fin, nu rămâne același pentru tot parcursul relației. Evaluarea privind asistatul se
schimbă în cursul relație în urma discuției purtate cu acesta. Gândirea diagnostică trebuie
să fie flexibilă ceea ce înseamnă capacitatea de a modifica diagnosticul inițial. În același
timp ea presupune formularea unor ipoteze în legătură cu cauzele fenomenului pe care-l
avem în vedere. Pentru aceasta trebuie să se analizeze relația dintre aspectele obiective și
cele subiective. În cadrul fenomenului subiectiv putem include modul în care vede
situația asistatul repectiv. De multe ori această situație poate fi privită de către unii ca
ceva obișnuit iar de către alții ca un dezastru. Subiectivitatea celui asistat interacționează
cu capacitatea de diagnosticare a asistentului social. De aceea se impune necesitatea de a
căuta cauzele obiective care influențează atitudinea subiectivă a asistatului.
Diagnosticarea socială măsoară flexibilitatea socială, adică capacitatea de funcționare
socială a celui asistat. Flexibilitatea socială este și gradul de competență socială a
asistatului. Pentru a putea stabili acest grad trebuie să vedem care sunt cerințele ce i se
impun subiectului și care sunt capacitățile psihice ale lui de a face față acestei cerințe.
102
Astfel trăirile emoționale trebuie corelate cu fenomenele subiective și obiective ale
situației analizate.
În legătură cu stabilirea cauzelor pentru asistentul social este important să se
perceapă și pentru el ca mod de reacție la problema asistatului. El trebuie să-și
conștientizeze sentimentele pe care le are față de asistatul repsectiv și să-și analizeze
modul de răspuns la sentimentul acestuia.
Dintre cauzele problemei sociale care pot să apară, tulburările motivațional-
emoționale duc la disfuncții sociale. Disfuncția socială se poate manifesta prin: lipsă de
încredere în propria persoană, sentimentele de însingurare, diminuarea echilibrului psihic,
incapacitatea de a menține relații afective stabile, dificultăți de decizie, incapacitatea de
afirmare sau printr-o exagerată nevoie de afirmare. Toate aceste trăsături se manifestă
prin comportamente inadaptate social sau chiar antisociale care pot prezenta grade diferite
de gravitate. Ele pot merge de la negativism față de familie și fuga de la școală până la
crimă.Pornim de la ideea că modul de comportare uman poate fi înțeles în orice situație,
că oamenii reacționează diferit la aceste situații, trebuie să fim încredințați că modul de
comportament poate să fie transformabil într-o oarecare măsură. Comportamentul uman
este determinat atât genetic cât și în funcție de condițiile de mediu.
Când evaluăm un caz trebuie să ne gândim care anume manifestări comportamentale
sunt date genetic și care sunt date de modul familial și social. În funcție de aceasta putem
să apreciem care aspecte ale comportamentului pot fi recuperate. Oamenii nu
conștientizează întotdeauna cauzele propriilor lor comportamente. Asistența socială fiind
în afara problemei poate să sesizeze mai ușor adevăratele motive ale reacției.

103
 MODULUL IV
TIPURI DE INVESTIGAŢII

▒ Rezumat:

Modulul I cuprinde 1 unitate de învăţare a căror conţinut se referă la cunoştinţele

specifice domeniului Asistenţă socială care vor sta la baza studiului şi cunoaşterii
conceptelor fundamentale necesare parcurgerii disciplinei Tehnici de inverstigație în
Asistența Socială.

☼ Scopul urmărit:

îmbogăţirea vocabularului cu termeni de specialitate prin însuşirea

cunoştinţelor fundamentale specifice domeniului
formarea competenţelor necesare investigației asistenţiale.

Cunoştinţe dobândite
Însuşirea noţiunilor fundamentale referitoare la tipurile de investigații.
Competenţe formate
Utilizarea unui limbaj specific domeniului Asistenţă socială şi respectarea
principiilor de bază în investigațiile asistenţiale.

2
Timpul mediu necesar asimilării cunoştinţelor cuprinse în acest modul
ore

Unitatea de învăţare 1. Tipuri de investigaţii

Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 1, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte diferite tipuri de investigație

Termeni cheie:

- investigație;

Conţinutul unităţii de studiu

A. Investigaţii de supraveghere
Un tip special de investigație socială, alături de cea de caz, de grup și
colectivitate/ansambluri de colectivități, constă în supravegherea periodică a unor situații
de fapt. Este de controlat de pildă, dacă ajutorul familial de stat acordat pentru copii, se
întrebuințează corect, dacă regimul de muncă fixat unui invalid (cu capacitate de muncă

104
redusă) este respectat de societatea unde lucrează, mersul acțiunii de plasament familial
etc.
B. Investigaţii de colectivitate
Când serviciile de Asistența socială vor fi suficient de dezvoltate pentru a putea
cuprinde totalitatea câmpului lor de acțiune, se poate trece de la asistența recuperatorie
individualizată la o acțiune de protecție socială preventivă asupra unei întregi colectivități
teritoriale. Investigațiile de colectivitate au ca scop depistare preventivă. Acțiunea constă
în anchetarea pe rând a tuturor familiilor, atât normale cât și deficiente, pentru a
determina în ce proporție sunt cele deficiente față de cele normale și în special câte sunt
familiile care se află în asemenea condiții încât sunt în primejdie de a devenii deficiente.
De asemenea, depistarea preventivă se face și față de individ pentru a afla din timp toate
cazurile în care o greutate sau o imposibilitate de adaptare socială a individului ar fi cu
putință să se ivească. Scopul unor acțiuni de depistare preventivă este de a stabilii
planul de lucru profilactic. Calitatea investigației de depistare preventivă asupra
individului sau colectivității se judecă după eficacitatea acțiunilor profilactice. Scăderea
cazurilor de Asistență socială este deci criteriul după care se judecă investigația socială de
depistare și planul de acțiune rezultat din investigație.
C. Investigaţii necesare organizării unor servicii sociale de colectivitate
În acest caz, seviciile sociale care se organizează într-o societate sau instituție se
determină potrivit unui plan, plan care ține seama de necesitățile reale ale colectivului
respectiv și ale familiilor implicate de membrii acestui colectiv. Investigația se desfășoară
pe un întreg colectiv și are nu numai un rol de depistare preventivă, adică a prevenirii
ivirii unor carențe familiale ci și a unor neadaptări individuale, cât și în scopul de a
asigura necontenita creștere a nivelului de trai material și spiritual al tuturor. Deci
investigația socială are în acest caz un caracter complex. Valoarea ei se justifică după
aceleași criterii de eficacitate imediată. Determinarea necesităților colectivului și scrierea
lor în ordinea importanței și eficacității lor sunt sarcini pe care le are investigația socială
și valoarea ei se judecă tot după rezultatele concrete obținute.
D. Investigaţia necesară planificării serviciilor sociale în cuprinsul
unui teritoriu (judeţ municipiu, comună)
Judecarea în ansamblu a tuturor acțiunilor de Asistență socială (individualizată și
colectivă), de depistare preventivă pe diverse rețele paralele, de alcătuire a serviciilor
sociale, de organizare și plasare în teritoriu a unităților și instituțiilor specializate de
ocrotire și protecție socială, se poate obține tot pe calea unei investigații, care de această
dată cuprinde un vast teritoriu și are prin urmare un caracter mult mai complex. Integrată
într-un plan general de sistematizare teritorială și de planificare a activităților civice,
planificarea acțiunilor de Asistență socială se bazează pe cunoașterea realităților sociale, a
nevoilor și a mijloacelor de care dispunem pentru satisfacerea acestora. O asemenea
investigație nu poate da roade decât ca rezultat al unui întreg colectiv, al unei echipe, în
care specialistul în Asistanță socială își are rolul bine determinat. Valoarea investigației
colective asupra colectivității se judecă după valoarea planificării, care rezultă din
cunoașterea realitnților și mijloacelor, iar valoarea planificării la rândul ei se judecă după
rezultatele concrete obținute.
E. Investigaţia cu scop teoretic
În sfârșit, o anchetă socială mai poate fi cerută și de către diverse colective de oameni
de știință, cercetători, care urmăresc să stabilească rădăcinile și consecințele sociale ale
unui anume fenomen. De exemplu, în cercetările de sănătate publică, datorită corelației
105
strânse dintre fenomenele privitoare la sănătate și cele ale vieții sociale, poate fi cerută o
anchetă socială, de data aceasta ea având un caracter predominant științific (teoretic).

106
 MODULUL V
INVESTIGAREA GRUPURILOR
ŞI COLECTIVITĂŢILOR

▒ Rezumat:

Modulul I cuprinde 1 unităţi de învăţare a căror conţinut se referă la cunoştinţele

specifice domeniului Asistenţă socială care vor sta la baza studiului şi cunoaşterii
conceptelor fundamentale necesare parcurgerii disciplinei Tehnici de inverstigație în
Asistența Socială.

Unităţile de învăţare componente:

Unitatea de învățare 1. Tehnica investigațiilor de colectivitate

☼ Scopul urmărit:
îmbogăţirea vocabularului cu termeni de specialitate prin însuşirea
cunoştinţelor fundamentale specifice domeniului
formarea competenţelor necesare investigației asistenţiale.

Cunoştinţe dobândite
Însuşirea noţiunilor fundamentale referitoare la investigarea grupurilor și a
colectivităților
Competenţe formate
Utilizarea unui limbaj specific domeniului Asistenţă socială şi respectarea
principiilor de bază în investigațiile asistenţiale.

5
Timpul mediu necesar asimilării cunoştinţelor cuprinse în acest modul
ore

Unitatea de învăţare 1. Tehnica investigaţiilor de colectivitate

Obiective
După parcurgerea unităţii de învăţare 1, studenţii vor ştii:
să utilizeze corect termenii specifici domeniului Asistenţă socială
să prezinte exigențe metodologoce în studiul fenomenelor sociale

Termeni cheie:

- fenomene sociale;
- colectivitate;

107
 Conţinutul unităţii de studiu

Investigația făcută pe o așezare umană (sat, oraș) poate porni fie din necesitatea
organizării unei acțiuni de Asistență socială, fie ca un sondaj pe o localitate, în cadrul
unei cercetări de amploare care să cuprindă întreaga zonă.
Aşezarea constituie unitatea de viață social-economică a unui ansamblu de familii
locuind într-un teritoriu construit. Fiind o colectivitate cu o anumită viață socială, cu o
anumită dotare, ea formează o unitate în care acțiunile, duse pe diferite planuri de
activitate, trebuie să fie realizate pe baza unui plan unitar. De aceea orice activitate de
Asistență socială, din orice domeniu al acesteia trebuie să se încadreze și ea în planul de
dezvoltare al localității. Acțiunea de prevedere socială trebuie de asemenea să țină seama
de acest plan. Alături de datele luate din planul general de dezvoltare a localității, care
constituie informațiile preluate de la diversele organe locale, asistentul social adună
datele prin cercetări proprii realizate pe baza “îndrumătoarelor”.
Acestea grupează temele de investigație pe câteva capitole:
- O primă serie cuprinde unele date generale care, referindu-se la mărimea
demografică a așezării, situarea și tipologia localității respective, și indică atât categoria
în care localitatea considerată se înscrie cât și posibilitățile de acces și de dotare. Sursele
de documentare sunt constituite din documente statistice întocmite de inspectoratele
statistice locale și de unele servicii ale consiliilor locale (primării);
- Seria următoare de date se referă la problemele de asistență și prevederi sociale și
la cele mai apropiate elemente condiționate, ca de exemplu cele socio-economice.Cele
privind gradul de socializare, folosințele teritoriului și planul de culturalizare a maselor se
pot obține de la consiliile locale și sunt semnificative pentru aprecierea posibilităților de
realizare a dotărilor și a disponibilului de timp pentru activități socio-culturale.
Pentru determinarea problemelor de Asistență socială, de prevederi sociale cât și a
acțiunilor necesare se va proceda la o investigare realizată pe două niveluri:.
a. la nivel de așezare, se vor lua date privind evidența populației, a etniilor, a
familiilor, prezentând greutățile materiale (bătrâni, invalizi, bolnavi, număr mare de
copii)de la organele administrative locale, de la cele sanitare, de învățământ și de la
serviciile parohiale.
b. la nivel de gospodărie individuală, se vor efectua sondaje în câteva familii pentru
a verifica datele culese de la organele menționate în prima etapă și pentru a se stabili
pachetul de acțiuni necesare.
Pentru acțiuni de asistență socoială este utilă în afara datelor furnizate de agenții
sociali, să se ceară și opiniile anchetaților. Astfel, aceștia pot fi întrebați de exemplu ce
consideră necesar pentru ca persoanele bătrâne, bolnave, invalide, să fie îngrijite în bune
condiții sau pentru a fi asigurată îngrijirea copiilor mici.
De asemenea pot fi întrebați ce ar dori să facă în timpul liber, pentru a ști cum trebuie
să organizăm activitățile sportive, cultural-distractive, etc. Elementele de dotare se pot
obține atât de la consiliile locale cât și din observațiile proprii ale asistenților sociali.
În cazul în care investigațiile privesc o așezare urbană, existența planurilor la nivelul
consiliilor locale permit limitarea investigațiilor proprii la determinarea volumului de
probleme de prevederi sociale și la stocarea acțiunilor necesare.

108
 1.2. Metode şi surse de investigare a ansamblurilor de
colectivităţi

Colectivitățile (orașe, sate) se leagă între ele, în teritoriu, prin funcțiile lor de
interdependență, formând ansambluri de unități de viață social-economică care
dezvoltându-se vor constitui veriga principală a sistemului de deservire teritorială. El
cuprinde un grup de așezări strâns legate între ele cu o deservire complexă de nivel
central în cadrul reședinței de județ. Activitatea de Asistență socială și prevederi sociale
din teritoriu trebuie să se încadreze activității de ansamblu astfel ca pe întreg județul să
se realizeze o rețea de deserviri sociale, dimensionând necesarul serviciilor sociale de
zonă în funcție de necesitățile fiecărei zone în parte. Astfel efortul de înzestrare cu
servicii sociale trebuie să se îndrepte către satele centrale, cu condiții bune de locuit
(teren, alimentare cu apă, alimentare cu gaz, canalizare, etc.) cu perspective de dezvoltare
economică, cu număr mare de locuitori și posibilități de transport (drumuri, căi
ferate).Toate aceste date vor fi investigate de asistentul social teritorial după
îndrumătorul specific care va cuprinde 4 capitole, corespunzătoare celor patru grupe de
elemente de investigat:
- o vedere de ansamblu asupra așezării, a mărimii ei, a numărului de locuitori;
- date referitoare la profilul economic al teritoriului;
- datele privind populația: structura pe vârste, etnii, populație activă;
- categoria deservirilor sociale existente și propuse.
Propunerile sunt concluzii asupra datelor din categoriile anterior menționate, a
problemelor la care acestea răspund și a elementelor privind așezările, unitățile
economice și populația care le condiționează dimnesionarea și amplasarea.
În timpul investigării trebuie să avem permanent în vedere aceste condiționări
stabilind legăturile care există între ele și modul în care ele se determină reciproc.

1.3. Trecerea de la investigaţia de asistenţă individualizată la cea de

colectivitate

Necesitățile diferite de investigare a colectivităților, depășind stadiul de “caz

individualizat”, implică o altă metodologie de investigație, pentru a putea considera
colectivitățile sociale în ansamblul lor.
Asistentul social care își mărginește activitatea la munca de “cazuri” nu se află decât
la prima treaptă a formației sale profesionale. Trecerea la colectivitate reprezintă un salt
calitativ care pentru a fi atins, pretinde o acumulare de experiență personală și o
întemeiere mult mai cuprinzătoare și mai adâncită. Calea spre această a doua treaptă a
muncii se poate deschide în mai multe feluri.
Mai întâi, însăși experiența de “cazuri” arată în scurtă vreme că, deși
“individualizată”, ele se repetă. Fiecare situație individualizată își are desigur specificul
ei. Dar acest specific individualizat se referă la circumstanțe neesențiale, accidentale,
dincolo de care datele de fond ale problemei cu care se lucrează, se repetă. Din acestă
cauză, chiar cei care nu au o pregătire teoretică suficientă, ajung repede a-și da seama că
investigațiile pe care le fac întâlnesc mereu trăsături comune și că acestea sunt
întotdeauna cele hotărâtoare. Își formează astfel singuri o concepție care, depășind
individualul, tinde să cuprindă un miez social cu caracter general.
109
 În al doilea rând, în exercitarea meseriei sale, asistentul social care lucrează pe
cazuri individuale este dator să-și organizeze locul de muncă. Acesta înseamnă să-și pună
în ordine o evidență administrativă și una statistică. Clasarea în arhivă a cazurilor,
determinarea “categoriilor” în care urmează a se face numărătoarea frecvențelor statistice,
calcularea cifrelor specifice sunt operații care duc la aceeași lămurire a adevărului că
masa de fapte individuale, strânse prin activitatea cazuistică sunt reglemetate de legi
sociale care nu apar clar celui care vede doar “individualizat” dar care se impun celui care
consideră în masă cazurile individualizate.
În al treilea rând, asistența de cazuri individualizate este caracterizată prin trăsătura
de bază a “protecției” și a prevenirii. Aceasta înseamnă că va trebui, deși individualizat,
luate în supraveghere totalitatea cazurilor existente în colectivul sau teritorul în care se
lucrează.
Tehnica depistării preventive este de altfel un porcedeu de investigație despre care
nici nu se mai poate spune că ar fi strict individualizat. Având în vedere totalitatea
cazurilor individuale, depistarea preventivă este simultan individualizată și colectivă
formând de altfel cea mai temeinică școală de trecere spre domeniul cercetării de
colectivitate. Această trecere presupune o schimbare de mentalitate profesională: în loc ca
gândul nostru să pornească de la individual către masa cazurilor, se concentrează
dimpotrivă, de la început, pe problemele generale ale masei.
Oricare ar fi calea/căile pe care un asistent social ajunge să-și formeze convingerea
că ceea ce trebuie să domine în munca sa este preocuparea de colectivitate și de
problemele ei generale, odată ajuns la acest stadiu va trebui să-și revizuiească atitudinile
și pozițile psihologice față de problemele cu care lucrează. Fără a părăsi interesul pentru
oamenii individuali, pe care trebuie să-i asiste, își va centra eforturile pe organizarea
colectivă menită a face ca masa cea mare a famililor și membrilor lor să nu aibă nevoie de
asistența sa.
De la psihologia celui care asistă oameni sau familii aflate în dificultate se trece la
mentalitatea celui care ia măsurile necesare pentru ca oamenii și familile lor să nu se mai
afle în dificultatea ci dimpotrivă să se bucure din ce în ce mai mult de o serie de servicii
sociale menite să le asigure necontenita ridicare a nivelului lor de viață materială și
spirituală.
Asistența socială individualizată poate fi caracterizată deci ca precumpănitor aplicată
spre rezolvarea unor fapte care sau întâmplat, adică spre trecut. Spre deosebire de ea
munca de asistență socială a colectivităților își îndreaptă atenția, mai ales către viitor. Ea
se clădește pe teren nou, organizând o rețea de unități, instituții și acțiuni menite să dea
rod în viitor.
Această trecere de la o mentalitatea cazuistică la una colectivă este ușurată în măsura
în care este însoțită de un studiu temeinic al legilor dezvoltării sociale.
Asistența cazuistică are și ea nevoie neapărat de cunoașterea acestor legi căci ele se
fac simțite și în ficarea caz individual. Orice familie individuală face parte dintr-o
societate și ca atare are formele, structurile, condiționările și problemele sale legate de
faza de dezvoltarea socială a ansamblului social în care se află integrată. Totuși, ceea ce
domină în asistența individuală este “cazierul”, cunoașterea circumstanțelor individuale
ale fiecărei familii în parte.
O acțiune de colecrivitatea nu se poate concepe însă fără o integrare completă în
complexul de probleme pe care le luminează teoria științelor sociale. Acțiunea de
colectivitate, de la primul la ultimul său gest, se ocupă exclusiv de ansamblurile sociale
110
dominate de legile dezvoltării sociale. Legea socială are prin însăși esența ei, un caracter
“stochastic”, adică este stabilă pentru masa întreagă a fenomenelor sociale, ea
impunându-se cu necesitate obiectivă acestei mase de fenomene în ciuda abaterilor
mărunte, totdeauna posibile, ale cazurilor individuale.
În asistența individualizată, aceste “abateri” de la norma generală constituie fondul
problemei pe când în acțiunea de colectivitatea “norma”, “generalul”, “masa de
fenomene”, cu alte cuvinte “legea socială” care determină masa de fenomene, constituie
esențialul.
Este de la sine înțeles că, trecând la acțiunile de colectivitate investigațiile sociale
necesare vor fi altele decât cele folosite în asistența individualizată. Desigur că regulile
metodologice de bază prezentate în investigația de caz, rămân valabile și în investigația
de colectivitate dar fenomenele pe care le vom studia în acest caz sunt fenomene de masă
iar tehnicile pe care le vom folosi vor fi altele decât cele ale “luării contactului cu
asistații”, ale convorbirilor individuale. Ceea ce vom avea de observat nu vor mai fi cele
prezentate de temele îndrumătoarelor cazuistice. În locul condiționărilor obiective și
subiective ale familiei, în locul funcțiilor familiale va trebui să ne preocupăm de
fenomene de ansamblu ale infra și suprastructurii sociale, de corelația dintre diferitele
categorii ale vieții sociale folosind în acest scop metode de investigație potrivite
ansamblului social. Teoretic ne putem referi la distincția care se face între fanomene
sociale și evenimente sociale.
Societatea există datorită acțiunilor comune ale oamenilor. Aceste acțiuni pot fi
îndelungate, trainice sau de scurtă durată sau, în orice caz, limitate la o perioadă de timp
ușor reperabilă. Primele le numim fenomene sociale iar ultimele evenimente. Astfel o
crimă este un eveniment pe când criminalitatea este un fenomen social.
În științele sociale conceptul de fenomen social se folosește nu pentru denumirea
unui obiect individual ci a unei acțiuni comune a numeroase elemente omogene, a unui
ansamblu de elemente luate ca întreg în legătura lor comună.
Din acest punct de vedere societatea poate fi denumită drept un sistem obiectiv de
legături între fenomene sociale. Aceasta presupune cercetarea rolului acestor diverși
factori și a legăturii dintre ei în societate.
Deci, cât timp lucrăm în asistența individualizată avem în vedere, mai ales
evenimente pe când odată cu trecerea la o acțiune de prevederi asupra colectivității vom
avea în vedere fenomene sociale.
Am văzut că observarea fenomenelor particulare poate fi viciată din pricina
defectelor firești ale oricărei observații empirice și de aceea am arătat în ce fel observația
empirică poate fi îmbunătățită critic până la a ajunge la observația științifică.
Observarea fenomenelor sociale se izbește de o altă primejdie care, de asemenea
trebuie să fie înlăturată prin analiză critică.Acestă primejdie constă în a acorda cazurilor
particulare sau evenimentelor semnificațiile pe care, de fapt, nu le pot avea. Suntem în
general tentați să socotim că am înțeles legile de ansamblu ale societății bazându-ne pe
cunoașterea câtorva fapte individuale răzlățe care ni se par a fi semnificative.
În realitate studiul ansamblurilor sociale necesită cunoașterea legilor sociale
obiective, independente de noi:
- în primul rând ele acționând independent de împrejurarea dacă noi le cunoaștem
sau nu;
- în al doile rând acționând independent de faptul dacă acțiunea lor este dorită de
noi sau nu;
111
 - în al treilea rând oamenii nu pot crea, nici anula aceste legi obiective;
- în al patrulea rând, oamenii pot înfăptui cu succes numai ceea ce corespunde
legilor obiective.
Aceste legi nu pot fi cunoscute decât prin considerarea întregului ansamblu de
fenomene sociale în totalitatea lor absolută. Astfel în domeniul fenomenelor sociale nu
există o metodă mai răspândită și mai inconsistentă ca luarea în considerare a unor fapte
răzlețe, jocul de-a exemplele. Să alegi un exemplu în general nu este deloc greu dar nici
importanță nu are sau dacă are, are una pur negativă. Faptele negative, dacă le luăm în
ansamblul lor, în conexiunea lor, sunt absolut concludente. Luate în afara ansablului a
conexiunii, sunt fragmentare și arbitrare. Deci, concluzia este că trebuie să luăm nu
faptele răzlățe ci întreg ansamblul faptelor referitoare la problema analizată fără nici o
excepție. De aceea urmează să vedem în ce fel se poate asigura, în investigația de
colectivitate, studiul problemelor de asistență socială prin cunoașterea ansamblului de
fenoemene în legătură cu ele și modul în care aceste probleme sunt concrete și integrate
în ansamblul vieții sociale.
Pentru acesta trebuie să cunoaștem, în funcție de lucrările în care ele se încadrează,
categoriile de investigații care se pot organiza în Asistența socială.

112
 BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Bădina, O., Cercetarea sociologică concretă, Ed, Politică, București, 1966

2. Chelcea, S., Semnificația documentelor sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1985
3. Chelcea, S., Chestionarul în investigația sociologică, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1982
4. Chelcea, S., Vlăsceanu G., Teorie și metodă în științele sociale, E.D.P., București
1984
5. Coulshed, V., Practica Asistenței Sociale, Ed. Alternative, București, 1993
6. Constantinescu, M., Metode și tehnici ale Sociologiei, E.D.P., București, 1970
7. Davies, M., Asistenţa Socială în societate, curs de Asistența Socială, București,
1992, prelegerile 1-5
8. Durkheim, E., Regulile metodei sociologice, Ed. Științifică, București, 1974
9. Mănoiu, V., Epureanu V., Asistența Socială în România, Ed. Inst. Biblic, Seria I,
București, 1992, 1996
10. Mărginean, Ioan, Măsurarea în socilogie, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1975
11. Miftode, V., Teorie și metodă în Asistența Socială, Fundația Axis, Iași, 1995
12. Miftode, V., Dimensiuni ale Asistenței Sociale, Ed. Eidos, Botoșani, 1995
13. Miftode, V., Metodologia sociologică, Ed. Porto-Franco, Galați, 1995
14. Moser, C.A., Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale, Ed.
Științifică, București, 1967
15. Stahl, H.H., Teoria și practica investigațiilor sociale, vol. I și II, Ed.Șt.Enc.,
București, 1973;1974;1975
16. Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Ed. Șt. și Enc., 1982
17. Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993
18. * * * Caiete de practică pentru anul I, partea a doua, Universitatea Babeș Bolyoi,
Cluj Napoca, 1998
19. * * * Sociologia militans, Metode și tehnici sociologice, Vol.II, Ed.Șt. București,
1969
20. * * * Manual pentru laboratorul de aptitudini interpersonale

Bibliografie orientativă
1. Curnock, K; Hardiker, P., Towards Practice Theory Skills and Method in Social
Assessments, Roulledge & Keagan Paul, London, 1979
2. Vanoye, F., Le developpment personel et les travailleurs sociaux, ESF, Paris, 1985
3. Hamilton, G., Theory and Practice of Social Case Work, Colombia Univ. Press, New
York, 1959
4. Everitt, A. și alții, Apllied Research for Better Practice, Mac Millan, Basingstoke,
London, 1992
5. Coutshed, V., Social Work Practice. An introduction, Mac Millan, Basingstoke,
London, 1993

113
114