Daciana Lupu - Asistența Socială A Persoanelor Aflate În Dificultate

Lupu Daciana - Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate – suport de curs - 2012
Introducere
Cursul „Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate” urmărește

familiarizarea dvs. cu noțiuni și concepte care aparțin fenomenului: ASISTENȚEI SOCIALE.
Va fi abordat acest fenomen complex delimitându-se conținutul și sfera acestuia, vor fi
prezentate caracteristicile, fațetele, teoriile, principiile, modelele, formele și funcțiile
asistenței sociale. Se pornește de la tratarea succintă a conceptului de bunăstare colectivă, se
continuă cu un istoric al asistenței sociale – văzut în context european, american, românesc –
pentru ca apoi să fie tratate problematicile importante care țin de asistentul social, de
persoanele asistate, de instituțiile și serviciile oferite de asistența socială.
O parte importantă a cursului se ocupă de asistența socială a grupurilor aflate în
dificultate, și anume: persoane cu nevoi speciale (dizabilități), persoane cu boli cronice,
persoane aflate în șomaj, copii, persoane cu boli psihice, persoane alcoolice, persoane
consumatoare de droguri, persoane infectate cu virusul HIV și bâtrâni.
Obiectivele cursului
Pe parcursul derulării activităților de curs, cursanții vor fi capabili să-și:

- Dezvolte competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual
specific asistenței sociale;
- Dezvolte capacitatea de analiză și interpretare a problematicii specifice domeniului
analizei sociale;
- Formeze capacitatea de a recunoaște caracteristicile care aparțin profilului
persoanei aflate în dificultate;
- Formeze capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv
prevenirii efectelor generate diferite probleme sociale;
- Formeze capacitatea de a interveni informațional în vederea ameliorării, respectiv
- Dezvoltare competenţa de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit
critic constructiv;
- Formeze competenţe de a pune în relație partenerii educaționali (elevi, părinţi,
colegi, parteneri din mediul social al comunităţii) cu partenerii sociali.
1
Competenţe vizate:
La sfârșitul cursului, cursanții vor prezenta:

- Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a sistemului conceptual specific
asistenței sociale;
- Capacitatea de analiză și interpretare a problematicii specifice domeniului analizei
sociale;
- Capacitatea de a recunoaște caracteristicile care aparțin profilului persoanei aflate
în dificultate;
- Capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv prevenirii
efectelor generate diferite probleme sociale;
- Capacitatea de a interveni informațional în vederea ameliorării, respectiv prevenirii
efectelor generate diferite probleme sociale;
- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit critic
constructiv;
- Competenţe de a de a pune în relație partenerii educaționali (elevi, părinţi, colegi,
parteneri din mediul social al comunităţii) cu partenerii sociali.
Resurse
 Metode, procedee, tehnici de predare-învățare utilizate: metode tradiționale

îmbinate cu metode activ-participative, adică studiul cu manualul / alte surse
bibliografice, învățării prin (re)descoperire, exercițiul, studiul de caz, știu-vreau să
știu-am învățat, explicația, conversația, problematizarea, analiza SWOT, metafora.
 Mijloace necesare parcurgerii materialului şi rezolvării probelor de evaluare:
suportul de curs „Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate” , slide-urile
de pe Portalul universității pentru disciplina „Asistența socială a persoanelor aflate
în dificultate”, resursele din bibliografia cursului.
Structura cursului
 numărul de unităţi de învăţare (UI) ce compun cursul: două UI

UI 1. Asistența socială – ieri și azi
UI 2. Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate
 numărul temelor de evaluare pe parcurs: două teme de evaluare
 locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare:
UI1 și UI2.
2
 numărul temelor de autoevaluare pe parcurs: două teme de autoevaluare

 locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de evaluare:
UI1 și UI2.
 numărul temelor de control: două teme de control
 locul, în cadrul materialului, în care se găsesc formulate temele de
autocontrol: UI1 și UI2.
 modul de transmitere al temelor de control și a temelor de evaluare către
cadrul didactic şi, respectiv, a rezultatelor către studenţi: prin încărcarea pe
platforma e-Learning a U.T.Bv. respectiv, în cursul „Asistența socială a
persoanelor aflate în dificultate”.
Cerinţe preliminare
- Discipline necesare a fi parcurse înaintea acestei discipline sunt:

 Psihologia copilului cu dificultăți de învățare
 Introducere în psihopedagogia specială
- Discipline deservite de această disciplină:
 Consiliere vocațională și de carieră
 Consiliere educațională
Durata medie de studiu individual
UI 1. Asistența socială – ieri și azi – 8 ore

UI 2. Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate – 6 ore
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde:

 Examenul (organizat în sesiune), care va pune studentul în situația de a
pune în analiza și interpreta situații de învățare create în baza
materialului prezentat în cursul dvs., va deţine o pondere de 40% din
nota finală;
 Două teste de evaluare pe parcursul semestrului, care vor deţine o
pondere de 10% fiecare (20% ambele);
 Două teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţine
o pondere de 20% fiecare (40% ambele).
3
Cuprins
Introducere.................................................................................................................................. 1
Chestionar evaluare inițială (prerechizite) ................................................................................. 5
Unitatea de învăţare 1: Asistența socială – ieri și azi………………………………..........6

1. 1. Introducere………………………………………………………………….......…...6
1. 2. Competenţele unității de învățare – UI1 .................................................................... 6
1. 3. Bunăstarea colectivă................................................................................................... 7
1. 4. Istoricul asistenței sociale ........................................................................................ 11
1. 5. Asistența socială – definire, fațete, teorii, principii, modele, funcții ....................... 16
1. 6. Problema socială ...................................................................................................... 27
1. 7. Asistentul social ....................................................................................................... 29
1. 8. Persoana / persoanele asistate .................................................................................. 37
1. 9. Instituțiile și serviciile oferite de asistența socială ................................................... 39
1.10. Fazele procesului de asistență socială ..................................................................... 46
1.11. Rezumat................................................................................................................... 48
1.12. Test de autoevaluare nr. 1 ....................................................................................... 48
1.13. Test de evaluare nr. 1 .............................................................................................. 48
1.14. Tema de control nr. 1 .............................................................................................. 48
Unitatea de învăţare 2: Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate ................... 49

2. 1. Introducere ................................................................................................................ 50
2. 2. Competenţele unității de învățare – UI2 ................................................................... 49
2. 3. Asistența socială a persoanelor cu nevoi speciale (cu dizabilități) ........................... 50
2. 4. Asistența socială a persoanelor cu boli cronice ......................................................... 61
2. 5. Asistența socială a șomerilor..................................................................................... 66
2. 6. Asistența socială a copiilor ....................................................................................... 69
2. 7. Asistența socială a persoanelor cu boli psihice ......................................................... 77
2. 8. Asistența socială a persoanelor alcoolice .................................................................. 78
2. 9. Asistența socială a persoanelor consumatoare de droguri ........................................ 83
2.10. Asistența socială a persoanelor infectate cu virusul HIV ........................................ 88
2.11. Asistența socială a vârstnicilor ................................................................................. 90
2.12. Rezumat.................................................................................................................... 94
2.13. Test de autoevaluare nr. 2 ........................................................................................ 95
2.14. Test de evaluare nr. 2 ............................................................................................... 95
2.15. Tema de control nr. 2 ............................................................................................... 95
Bibliografie .............................................................................................................................. 97
4
Unitatea de învăţare 1. ASISTENȚA SOCIALĂ – IERI ȘI AZI
Cuprins
Unitatea de învăţare 1: Asistența socială – ieri și azi…………………………….........6

1. 1. Introducere……...……………………………………………………........…...6
1. 2. Competenţele unității de învățare – UI1 ........................................................... 6
1. 3. Bunăstarea colectivă ......................................................................................... 7
1. 4. Istoricul asistenței sociale ............................................................................... 11
1. 5. Asistența socială – definire, fațete, teorii, principii, modele, funcții.............. 16
1. 6. Problema socială ............................................................................................. 27
1. 7. Asistentul social .............................................................................................. 29
1. 8. Persoana / persoanel asistate ........................................................................... 37
1. 9. Instituțiile și serviciile oferite de asistența socială ......................................... 39
1.10. Fazele procesului de asistență socială ............................................................ 46
1.11. Rezumat ......................................................................................................... 48
1.12. Test de autoevaluare nr. 1 .............................................................................. 48
1.13. Test de evaluare nr. 1 ..................................................................................... 48
1.14. Tema de control nr. 1 ...................................................................................... 48
UI1.1. INTRODUCERE
În această primă unitate de învățare va fi abordat fenomenul complex al

asistenței sociale, delimitându-se conținutul și sfera acestuia, vor fi prezentate
caracteristicile, fațetele, teoriile, principiile, modelele, formele și funcțiile
asistenței sociale. Se pornește de la tratarea succintă a conceptului de bunăstare
colectivă, se continuă cu un istoric al asistenței sociale – văzut în context
european, american, românesc – pentru ca apoi să fie tratate problematicile
importante care țin de asistentul social, de persoanele asistate, de instituțiile și
serviciile oferite de asistența socială.
UI1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta:

- Competenţe de analiză, reflecţie şi interpretare a definițiilor asistenței sociale;
5
- Capacitatea de a recunoaște în practică principiile asistenței sociale;

- Capacitatea de a analiza comparativ modelele dezvoltate în timp de asistența
socială;
- Capacitatea de utiliza fondul aperceptiv în elaborarea unui posibil profil al
persoanei care lucrează cu diferite probleme sociale;
- Capacitatea de utiliza fondul aperceptiv în elaborarea unui posibil profil al
persoanei care are nevoie de asiatență socială;
- Capacitatea de a oferi informații despre instituțiile și serviciile oferite de
asistența socială;
- Competenţe de a lucra în echipele de asistență socială manifestând: toleranță,
empatie, spirit critic constructiv.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.
UI1.3. BUNĂSTAREA COLECTIVĂ
Sărăcia, dizabilităţile, prezența copiilor abandonaţi, a orfanilor, a bătrânilor bolnavi şi

fără sprijin familial sunt fenomene din cele mai depărtate vremuri ale istoriei. De-a lungul
timpului, oamenii au încercat să le găsească o cale de rezolvare prin intervenții ale bisericii,
statului, asociațiilor și fundațiilor nonguvernamentale.
Politica statelor lumii ar trebui astfel concepută încât să urmărească activități:
economice, culturale, educaționale, sociale, de sănătate care să creeze mecanisme interne
capabile sa asigure egalitatea de șanse și oportunități pentru cât mai mulți dintre membrii
comunităților. Pornind de la această premisă, politicile sociale se referă la pârghiile de
intervenție a statelor în creionarea și modificarea proceselor sociale ale colectivităților pe
traiectorii gândite de factorii politici decidenți ca fiind dezirabile.
Prin aderarea la Comunitatea Europeană și prin însușirea Cartei Sociale Europene,
România, prin statul român, se obligă să promoveze șase valori fundamentale umane:
demnitate, solidaritate, justiție, libertate, egalitate, respectarea drepturile cetățenești. Carta
Socială Europeană revizuită, reglementează un set de drepturi sociale fundamentale, printre
care:
- Art. 13. Dreptul la asistență socială și medicală.
- Art. 14. Dreptul de a beneficia de servicii sociale.
- Art. 23. Dreptul persoanelor vârstnice la asistență socială.
- Art. 30. Dreptul la protecție împotriva sărăciei și a excluderii sociale.
M. Bulgaru (2003, 133) aprecia că „orice stat are o politică socială proprie, caracterizată prin
anumite obiective specifice”. Creionarea politicile sociale pornește de la problemele sociale exitente sau
6
Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate
foarte posibil a se înregistra pe teritoriul statului respectiv într-o anumită perioadă de timp. Un
obieciv central al politicilor sociale din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a devenit,
pentru multe state, bunăstarea (welfare state). Bunăstarea se referă la „asigurarea întregii
colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi
normal la nivelul respectivei colectivităţi” (M. Bulgaru, 2003, 133). Bunăstarea colectivă are
legătură cu standardul de viaţă normală, decentă, la nivelul colectivităţii respective care
vizează aspirațiile colective ale membrilor societății respective.
Despre bunăstare, Pigon (1920) aprecia că alocarea optimă la nivel social a resurselor
se realizează prin maximizarea sumei bunăstarilor individuale. Pareto (1913) urmărea
optimizarea socială a alocării resurselor (criteriu care în termeni monetari pare posibil, dar în
termini reali, nu): în condițiile în care bunăstarea ar fi o măsură ordinală - o stare considerată
„x” ar avea o optimizare a bunăstarii în raport cu o stare „y”, dacă prin schimbarea lui „y” cu
„x”, cel puțin un individ câștigă și nici unul nu pierde.
Exemplu: dacă veniturile mele cresc, iar veniturile tale scad, ar trebui să
fim amândoi multumiți.
Programele adoptate de Roosvelt în Statele Unite ale Americii au urmărit consolidarea

statului paternalist (statul își asumă rolul de părinte care are grijă pentru copiii lui) și deci
statul urmărea în politica sa, asigurarea unei vieți demne pentru toți cetățenii lui. Doar că
statul paternalist s-a lovit în această politică de limitarea resurselor și de disfuncțiile
aparatului birocratic. Astfel, un aparat administrativ greoi, în paralel cu creșterea rolului
instituțiilor de control social sunt punctele slabe ale acestui tip de stat antrenând un raport
disproporționat între costuri și beneficii.
Crizele economice dintre războaiele mondiale și perioada imediat următoare au
consacrat în țările europene modele de bunăstare. Conducerile statelor au inițiat și susținut
prevenirea, ameliorarea și chiar combaterea efectelor generale ale problemelor sociale apărute
pentru anumite grupuri cu risc: șomeri, copii, bătrâni, bolnavi, delincvenți.
În funcție de abordarea politicilor sociale, statele numite ale bunăstarii optează către
abordarea universală sau maximalistă și abordarea minimalistă. Promovarea și mai ales
asigurarea politicilor sociale maximaliste se bazează pe o economie solidă, cu un produs
intern brut suficient de mare, care să garanteze un buget care să susțină măsurile
guvernamentale de asigurare a bunăstarii tuturor cetățenilor. Cu timpul s-a observant că în
ciuda fondurilor alocate pentru programele sociale, sărăcia s-a menținut, fiind eliminată
sărăcia absolută. Tipul acesta de state a devenit ținta migrațiilor internaționale dinspre zonele
sărace ale lumii. Avantaje, dar și dezavantaje căci imigrația presupunea consum suplimentar
de resurse pentru integrarea socială a imigranților.
Figura care urmează prezintă grafic modelul bunăstării individuale, în funcție de piață,
instituțiile internaționale, stat prin politicile sociale și de familie.
7
Figura 1.1. Modelul bunăstării individuale (M. Preda, 2002, 19)
Sociologii încearcă să operaționalizeze bunăstarea prin concepte de genul:

autoconsum, putere de cumpărare, capabilitate de bază ale indivizilor etc. Astfel, statele prin
mecanisme proprii de distribuire și redistribuire a resurselor existente în comunitate încearcă
realizarea unei bunăstari colective.
Bunăstarea colectivă ar trebui să fie capabilă să asigure următoarele obiective la nivel
societal:
1). realizarea de diferite bunuri publice (din domeniile: apărare, securitate,
infrastructură, sănătate, educație, cultură, știință etc.);
2). asigurarea protecției și a securității sociale a populației aflate în dificultate (prin
cele două componente: asigurările sociale și sistemul asistenței sociale).
Tabelul care urmează prezintă principalele tipuri de state ale bunăstării din Europa:
Tabelul 1.1. Tipuri de state ale bunăstării din Europa (Sursa: Leibfried, 1993, p.142)
Tipul și Scandinav Bismarckian Anglo-Saxon Latin

Caracteristici
Tipuri ale Modern Instituţional Rezidual Rudimentar

regimurilor (semiinstituţionalizat)
8
Tipul Scandinav Bismarckian Anglo-Saxon Latin

Caracteristici
Caracteristici - ocupare - ,,creştere” - creştere totală - vine din ,,urmă”

totală a totală - statul bunăstării - statul bunăstării
forţei de - statul în ultimul rând ca o promisiune
muncă bunăstării compensator şi semiinstituţionalizată
- statul în primul rând puternic
bunăstării compensator susţinător
în primul rând şi al ocupării forţei
ca furnizor de angajator în de muncă prin
locuri de ultimă intermediul
muncă instanţă pieţei
şi în ultimul muncii
rând cu rol
,,compensator”
Dreptul la: -dreptul la - dreptul la - dreptul la - dreptul la muncă şi
muncă securitate transferuri de bunăstare
(susţinut prin socială venituri - fără să (proclamat
instituţionaliza (susţinut prin fie independent doar
-rea instituţionali instituţionalizate parţial)
conceptului de zarea
cetăţenie conceptului
socială) de
cetăţenie
socială)
Dezvoltarea - managerială, - poate - poate susţine - poate susţine

privind dar radicaliza dezvoltarea dezvoltarea
veniturile de poate cumva sistemului sistemului
bază îmbunătăţi ,,desprinderea ,,normal” normal de bunăstare
,,compactarea muncii de de bunăstare
veniturilor” venituri”
9
UI.1.4. ISTORICUL ASISTENȚEI SOCIALE
Începuturile implicării acțiunior statului în furnizarea bunăstării sociale a indivizilor se

găsește și la vechile civilizaţii precreştine. Implicarea statului se realizează mai ales în
acțiunile de ajutorare a celor aflați în nevoie în cazuri de calamitate, foamete, război. În
Grecia Antică şi în Roma Antică au apărut primele ajutoare sociale oferite de stat, sub forma
pensiilor şi a burselor de studii.
Vreme de două mii de ani după Christos, grija persoanelor, grupurilor şi comunităţilor
aflate în nevoie a fost sarcina exclusivă a Bisericii, statele implicându-se prea puțin în
domeniul asistenței sociale.
În perioada domniei împăratului Constantin cel Mare s-au pus bazele primelor
instituții de asistență socială (acestea se adresau copiilor și tinerilor abandonați, femeilor
văduve, bătrânilor și săracilor). Astfel, în perioada împăraţilor romani, de la Constantin cel
Mare şi până la Iustinian, au fost puse bazele instituţiilor de asistenţă socială: brefotrofiile
(leagănele pentru copiii abandonaţi în vârstă de până la 7 ani), orfanotrofiile (orfelinatele),
partenocomiile (casele de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace sau din
orfelinate), ghirocomiile (azilele pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin) şi Societatea
religioasă a Parabolanilor (grupurile de voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în
folosul celor afectaţi de diferite maladii) (F. Mănoiu & V. Epureanu, 1996 apud , C.
Bocârnea).
De asemenea, ne amintim de grija pe care o aveau aztecii pentru copiii orfani și pentru
persoanele cu handicap. Hindușii protejau și ei grupurile aflate în nevoie.
În Evul Mediu, asistenţa şi protecţia socială erau asigurate în principal de către
Biserică. Rădăcinile istorice ale asistenței sociale se concretizează și în activități de protecție a
supușilor săraci de pe domeniile feudale, activități realizate de stăpânii feudali, de biserici și
de mănăstiri. Pomana şi instituţiile caritabile erau formele prin care se purtau de grijă
săracilor.
Din secolul al XV-lea „mănăstirile, bisericile, spitalele şi alte instituţii întreţinute de
către Biserică deveniră reţeaua naţională de asistenţă a săracilor. Totuşi, responsabilitatea lor
era morală şi nu contractuală, ca cea care exista între şerbi şi nobili” (George, 1973, 4).
Secolul al XVII-lea vine cu schimbarea atitudinii statului faţă de cei aflaţi la nevoie.
Asistăm la o negativizare a imaginii săracului în societate, acesta fiind acum privit ca o
persoană care nu produce nimic. Politicile sociale sunt legate de internarea săracilor în spitale,
ospicii, azile şi puşcării.
Implicarea statului modern în bunăstarea individuală a fost marcată de două momente
fundamentale: Legea Săracilor (The Elizabethan Poor Law) - 1601 din Anglia şi introducerea
modelului asigurărilor sociale din perioada cancelarului Bismarck – 1880, Germania. Legea
Săracilor (The Poor Law) din Marea Britanie acorda conducerea politicii sociale, parohiilor.
Taxa impusă în fiecare parohie tuturor contribuabililor (impozitarea pământului deținut, a
locuinţei şi a chiriilor) şi controlată de inspector asigura săracilor un loc de muncă la
domiciliu, iar invalizilor, copiilor abandonați, bolnavilor sever, persoanelor cu handicapuri
10
severe, li se acordau ajutoare. Acesta este considerat momentul nașterii asistenței sociale, ca
instituție.
În secolul al XIX-lea, în Anglia, S.U.A., Germania, apar primele sisteme de protecție
socială, centrate pe problematica: sănătății, bătrâneții, orfanilor și accidentelor de muncă.
Secolul al XX-lea aduce cu sine o mare dezvoltare a domeniului asistenței sociale,
perfecționându-se modele, tehnici, metode de intervenție, terapie și sprijin pentru cei aflați în
nevoi.
1.2.1. Asistența socială în Europa

În Uniunea Europeană s-au manifestat două tendințe: 1). sistemele de protecție
socială tip Bismark (Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg) în care prevalează
principiul solidarității profesionale și prestațiile serviciilor depind de cotizațiile muncitorilor,
respective patronilor la bugetul asigurărilor sociale și 2). sistemele de inspirație Beveridge
(Marea Britanie, Danemarca) în care prevalează un sistem de asigurări generalizat, iar
prestațiile serviciilor sociale se acordă diferențiat, în funcție de necesități.
Fiecare stat are note de specificitate caracteristice, notele comune întâlnindu-se în
cazul prestațiile în cazuri de bătrînețe, boală, invaliditate, îngrijirea copiilor. O altă linie
comună o au statele când vorbesc despre: șomaj, excludere socială pentru persoane fără
adăpost, refugiați, imigranți ilegali, persoane cu dizabilități, scăderea demografică și
îmbâtrânirea populației, sărăcie etc.
În Germania , secolului al XIX-lea spre final, apar primele legi privind asistența
socială, în perioada lui Bismark. Acesta a fost cancelarul care a dorit să secularizeze populația
muncitorească, urmărind de fapt deturnarea muncitorilor de la mișcările socialiste derulate în
acel moment. Anul 1883 aduce Legea asigurării de boală a muncitorilor din industrie. Ea viza
asigurarea obligatorie a muncitorilor al căror venit nu depășea un anumit plafon. Nivelul
cotizațiilor era stabilit în mod proporțional cu salariul. Anul 1884 vine cu Legea privind
asigurarea pentru accidentele de muncă, urmând Legea privind asigurările de invaliditate și
bătrânețe, în anul 1889.
Din Marea Britanie vine sistemul de protecţie socială inspirat din raportul Lordului
Beveridge (Social Insurance and Allied Services - 1942). Acesta avea ca obiectiv central
eliminarea sărăciei, predominând principiul universalităţii distribuirii diferenţiate a
prestaţiilor. După acest raport au fost elaborate trei legi fundamentale pentru sistemul de
protecţie socială din Marea Britanie: Legea privind alocaţiile familiale -1945, Legea privind
accidentele de muncă şi asigurări sociale – 1946 și Legea privind crearea serviciului naţional
de sănătate - 1946.
În Franţa, primele legi apărute în domeniul protecţiei sociale au fost: Legea cu
privire la asistenţa persoanelor alienate - 1838, Legea cu privire la ajutorul medical gratuit -
1893, Legea cu privire la asistenţa copiilor - 1904, Legea cu privire la ajutorul bătrânilor şi
infirmilor - 1905. Franţa prezintă un nivel ridicat al finanțării sistemului de protecție socială.
Asigurările în cazul accidentelor de muncă din anul apar în anul 1898, iar în perioada 1928-
1930 apar și asigurările obligatorii pentru anumite categorii de muncitori.
Statul european cu cel mai generos sistem de protecție socială, Danemarca, adoptă
încă din anul 1891 o lege referitoare la protecția populației vârstnice. Sistemul de protecție
socială se bazează pe principiul universalității, fiind un sistem finanțat și gestionat de către
11
stat, oferind drepturi sociale tuturor rezidenților, indiferent dacă au sau nu loc de muncă sau
dacă plătesc sau nu o cotă-parte la un regim de asigurare.
În Belgia, din punct de vedere a protecției sociale, predominau asigurările sociale
pentru muncitori. Prima lege legată de accidentele de muncă – 1883 - obliga patronul să
plătească o indemnizație victimei indiferent dacă victima era sau nu vinovată de producerea
accidentului.
1.2.2. Asistența socială în Statele Unite ale Americii

Datorită dezvoltării democrației, economiei, socialalului, politicului, culturalului, SUA
se află printre primele state din lume în ceea ce privește gradul de dezvoltare a sistemului de
asistență socială.
Literatura de specialitate americană realizează o periodizare a dezvoltării asistenței
sociale după cum urmează:
1). perioada voluntariatului (înainte de anul 1915) Începutul activității de asistență
socială se leagă de voluntariatul din anii de început ai SUA. În perioada colonială,
familiile se îngrijeau de persoanele sărace. Săracii care nu aveau o familie sau dacă
rudele nu puteau să-i îngrijească, erau îngrijiți de oamenii din comunitate. Biserica
oferea și ea asistență voluntară atunci când situațiile o cereau. Activitățile caritabile
tind spre oficializare pe măsură ce s-au înființat agenții specializate de asistență
socială: se fondează Charity Organization Society pentru combaterea și prevenirea
sărăciei (1877). Voluntarii (friendly visitors) erau recrutați și plasați în anumite
programe pentru a-i ajuta pe cei aflați la nevoie: bolnavi, copii fără adăpost, persoane
cu dizabilități, persoane sărace. Încă din anul 1905 apar asistenții sociali angajați în
spitale urbane. Asistența socială începea să se transforme din voluntariat în ocupație.
2). perioada asistenței sociale ca ocupație (perioada 1915-1950) Asistenții sociali erau
preocupați de elaborarea și perfecționarea standardelor care ghidau profesia de asistent
social. Era perioada când se urmărea recunoașterea oficială a profesiei de asistent
social. De asemenea, se elaborează un cod etic al asistenților sociali, se pun bazele
asociației profesionale a asistenților sociali, se fondează American Association of
Hospital Social Workers, Visiting Teachers Association, Community Organization of
Social Workers, Social Work Research Group. Aceasta este perioada în care se
dezvoltă rețeaua de învățământ de asistență socială.
3). perioada asistenței sociale ca profesie (din anul 1950 până în prezent) În anul 1951,
se formează Consiliul pentru Învățământul din Domeniul Asistenței Sociale. În anul
1955, se fondează National Association of Social Workers iar un an mai târziu, se
fondează International Federation of Social Workers. Majoritatea statelor americane
au dezvoltat sisteme moderne de asistență socială cu multe puncte asemănătoare, dar
și cu particularități specifice fiecărui stat. Activitatea de asistență socială este finanțată
de către stat, existând multiple programe sociale care se adresează diverselor nevoi
comunitare.
12
1.2.3. Asistența socială în România

Astăzi, asistența socială este foarte importantă, însă, deocamdată în România sistemul
este în dezvoltare, dacă am privi comparativ celelalte state europene sau Statele Unite ale
Americii. Biserica a fost prima care a realizat acțiuni de asistență socială pentru persoanele
aflate la nevoie. Astfel, Biserica a fost instituția care a pus bazele asistenței sociale, în
România. Pentru România, actul de naștere al asistenței sociale moderne poate fi anul 1775,
când a apărut prima lege de protecție pentru copii și au apărut primele instituții specializate
pentru ocrotirea persoanelor în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără
sprijin, persoane cu dizabilități fizice și psihice.
Activități care pot fi încadrate la asistență socială întâlnim încă de pe vremea lui Radu
Negru (1365) care a delimitat un sat special adresat oamenilor aflați în situații vulnerabile (de
exemplu, nevăzători, șchiopi și a înființat două „calicii” – adresate persoanelor cu handicap).
Ștefan cel Mare, în anul 1480, a demarat colonizarea „caliciilor” realizând diferite servicii
sociale. Matei Basarab a ridicat așezăminte pentru protecția văduvelor și orfanilor minori.
Vlad Voievod avea grija săracilor, ei primeau adăpost, hrană, îmbrăcăminte și bani.
Se poate observa că domnitorii din cele trei țări „românești” aveau diverse initiațive de
protecție socială dar nu încurajau lenea și dependența socială.
Exemplu: Legenda a cărui personaj este Vlad Țepeș. Acesta ar fi dat foc
unei case în care erau „ocrotiți” oameni care simulau diverse handicapuri.
În ciuda acestor eforturi și pași înainte făcuți, de abia în anul 1831 putem vorbi despre
un sistem de asistență socială dublat de măsuri legislative (Regulamentul Organic) și de
apariția instituțiilor corespunzătoare. Odată cu unirea Principatelor române (1859) se
elaborează actele normative care reglementează atribuțiile serviciile de asistență socială la
nivelul comunelor și județelor. Era încurajat spiritul de întrajutorare și solidaritate la nivelul
comunitar (C. Zamfir, 1999).
Încă din anul 1686, un document, arăta că Protopopul din București trebuia să prezinte
Vistierei, lista săracilor orașului. Aceștia primeau câte o para pe zi (banii ajungeau pentru
cumpărarea uneia sau a două pâini).
În anul 1695 au fost ridicate primele două mari așezăminte spitalicești care ofereau și
activități de asistență socială (Spitalul Colentina și Spitalul Pantelimon). Prima fundație,
Fundația Pantelimon a fost înființată de Constantin Brâncoveanu și Grigore Ghica.
Vor fi introduse taxe și impozite, din a căror fonduri se va asigura plata problemele
sociale. Alexandru Ipsilanti a fost cel care a introdus dijma pentru copii săraci (1775) și a
ridicat un azil-spital pentru copii numit Orfanotrofion (orfelinat pentru copii). Alexandru
Mavrocordat pune bazele „Casei Milei”, în Moldova (1782-1785). Mihail Șuțu înființează și
el „Cutia Milelor” care era alimentată cu diferite taxe: cele datorate de mitropolii și episcopii
cu ocazia înscăunării lor, de boieri cu ocazia instaurării lor ca dregători, taxe impuse
arendașilor și cumpărătorilor de păuni, taxe pe cârciumărit, amenzi judecătorești etc.
Se strâng fonduri speciale destinate persoaneler aflate în dificultate, încep să apară
adevărate mecanisme de protecție socială. Se înființează: Azilul „Elena Doamna” (1862),
13
Orfelinatul „Sfântul Pantelimon” București (cu o secție pentru persoanele surdo-mute (1867),
Azilul „Manea Brutarul”, care adăpostea 80 de copii (1798), Serviciul de asistență socială din
cadrul Primăriei Bucureștiului (1881), Societatea Tibișorul și Casa Muncii CFR (1883).
În anul 1894 se deleagă comunelor responsabilitatea protejării copiilor abandonați, iar
în anul 1897 se înființează Leagănul „Sfânta Ecaterina”, la inițiativa Ecaterinei Cantacuzino și
a Societății Materne. Alte organizații formale de ajutorare înființate au fost: Societatea de
Binefacere „Regina Elisabeta”, Societatea „Principele Mircea”, Societatea „Cercurile de
gospodine”. În anul 1912 se aprobă Legea pensiilor (domeniul asigurărilor sociale).
În anul 1920 s-a înființează Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale care
avea o direcție de asistență socială. Se înființează birouri județene și comunale care se ocupau
cu asistența socială la nivel local.
În anul 1929 se pun bazele Școalii Superioare de Asistență Socială „Principesa Ileana”
din București. Legea Serviciului Social (1930) pune bazele rețelei teritoriale de servicii
sociale comunitare.
Anul 1936 este anul fondării Asociația pentru progresul asistenței sociale de către
Dimitrie Gusti. Reînodarea acestei tradiții o realizează Elena Zamfir, în anul 1992, înființând
Asociația Română pentru Promovarea Asistenței Sociale.
În perioada comunistă, asistența socială a fost redusă la tăcere. Astfel, învățământul
superior de asistență socială a fost transformat în învățământ de nivel postliceal (1952),
urmând ca în anul 1969 să se desființeze. Motivația oferită de activiștii comuniști era că
„statul comunist nu se confruntă cu probleme sociale”.
Statul bunăstării, în perioada comunistă, în România avea următoarele caracteristici
(preluare C. Bocâncea):
- „principala sursă de venit pentru toţi membrii societăţii o constituia
salariul;
- veniturile provenite din activităţile propri sau pe baza proprietăţii erau
nesemnificative;
- uniformizarea economică a cetăţenilor era dată de raportul dintre salariul
minim şi cel maxim (aproximativ 1 la 6);
- inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa „şomajului mascat”) făcea
inutilă instituirea ajutorului de şomaj;
- generalizarea sistemului de pensii şi alocaţii;
- educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru întreaga populaţie”.
Începând cu anul 1990, se reconstruiește sistemul de asistență socială din România

oferind un nou cadru legislativ și facultăți de asistență socială în marile centre universitare.
Totuși, Cătălin Zamfir considera că „după 1989, protecţia socială a cunoscut o creştere extrem
de modestă în România. Creşteri au avut loc mai degrabă în serviciile sociale – învăţământ şi
sănătate. În ceea ce priveşte însă protecţia socială propriu-zisă, adică transferurile sociale spre
grupurile cele mai dezavantajate, ea a scăzut: cheltuielile pentru copii, familie şi pentru
asistenţă socială au scăzut continuu (…); după 1989, statul a tins mai degrabă să se retragă din
funcţia de protecţie socială, decât să asigure o protecţie socială mai accentuată" (C. Zamfir, E.
Zamfir, 1995, 428).
14
UI.1.5. ASISTENȚA SOCIALĂ – DEFINIRE, FAȚETE, TEORII,

PRINCIPII, MODELE, FUNCȚII
Începem prin delimitarea celor trei concept de bază vehiculate în asistența socială, și
nu numai: protecţie socială, asistenţă socială, asigurări sociale. Protecţia socială desemnează
„ansamblul instituţiilor, structurilor şi reţelelor de servicii, al acţiunilor destinate creării unor
condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi
capacităţi reduse de autorealizare” (C. Bocârnea). D. Buzducea (2005) considera că sistemul
de protecţie socială include asigurările sociale, venitul minim garantat şi serviciile de
asistenţă socială.
Protecția socială are un rol foarte important în asigurarea unui standard de viață de
bază pentru toți oamenii, indiferent de mijloacele de care aceștia dispun. Obiectivele
protecţiei sociale sunt realizate de două sisteme distincte: cel al asigurărilor sociale şi cel al
asistenţei sociale. Protecţia socială presupune (C. Bocârnea):
- asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse
prin munca proprie (bătrânii, şomerii, indivizii afectaţi de maladii cronice severe,
persoanele cu deficienţe);
- protejarea populaţiei faţă de efectele crizelor economice;
- protecţia în caz de calamitate naturală sau de conflict armat;
- asigurarea ordinii publice şi protecţia faţă de criminalitate;
- apărarea drepturilor civile; protejarea faţă de orice factor de risc.
Asigurările sociale apar spre sfârşitul secolului al XIX-lea, urmărind susţinerea

financiară a persoanelor care nu realizau venituri dintr-o activitate proprie, datorită pierderii
locului de muncă sau datorită pierderii temporare / definitive a capacităţii de muncă. „În
organizarea asigurărilor sociale se reuneşte spiritul uman de prevedere cu solidaritatea inter-
şi intrageneraţională şi cu garanţia statului” (C. Zamfir, E. Zamfir, 1995, 80). L.M Pop
definește asigurările sociale ca „partea componentă a sistemului de securitate sociala (de
protecție socială) care are drept obiectiv principal compensarea prin beneficii în bani sau în
servicii a prejudiciilor suferite în anumite situații de risc (incapacitate temporară sau
permanentă de muncă, bătrânețe, șomaj etc.) cu care se confruntă cei asigurați” (2002, 110).
Sistemul asigurărilor sociale are la bază contribuţia financiară a indivizilor şi
redistribuirea fondurilor astfel obţinute în folosul celor care se află în diferite nevoi.
Asigurările sociale pot fi de stat (sau publice) sau private. Beneficiile asigurărilor sociale
(pensii, ajutor de șomaj, asigurări de accident de muncă, servicii de sănătate în cele mai multe
cazuri) sunt contributorii, fiind acordate doar pe baza unei contribuții anterioare a
beneficiarului la un fond. Cuantumul contribuției și al beneficiilor este determinat de mărimea
și durata contribuției, dar și de alte elemente legate de echitatea socială (de exemplu,
solidaritate intra și intergenerațională). Sistemul de asigurări sociale de stat are trei
componente: sistemul de pensii, sistemul de asigurări de sănătate și sistemul de ajutor de
șomaj. Asigurările sociale reprezintă un sistem de contribuţie la care participă, în cele mai
15
multe cazuri atât persoanele angajate în muncă, cât şi angajatorii. Aceste asigurari se referă în
principal la: cazurile de boală; asigurarea pentru pensie; asigurarea pentru îngrijirea
persoanelor dependente (de exemplu, cazul persoanelor cu dizabilități).
Asistenţa socială „funcţionează după un alt principiu decât asigurările: bazându-se
doar pe fonduri provenite din bugetul statului sau din donaţii ale voluntarilor şi ale instituţiilor
internaţionale, asistenţa nu presupune nici o contribuţie financiară anterioară a persoanei
asistate. Ajutorarea persoanelor aflate în situaţii problematice are la bază principiul
solidarităţii şi presupune evaluarea trebuinţelor asistatului” (C. Bocâncea).
Asistenţa socială este concepută ca un factor de mediere la nivelul societății. În
„calitatea ei de entitate instituţională, ea este deopotrivă produs al societăţii organizate şi
reprezentant al normelor acestei societăţi. Asistenţa este un martor al raporturilor de putere
dintre diferitele grupuri sociale. Ea este însărcinată să asigure normalizarea, să mascheze
inegalităţile pentru a le asigura perenitatea, să controleze zonele de incertitudine potenţial
periculoase pentru putere. Asistenţa socială îndeplineşte o funcţie de vameş în serviciul
puterii centrale. Ea are drept misiune de a stabili legături între două sisteme străine unul de
celălalt” (M.F. Freynet, 1995, 173), adică între societatea considerată „normală” şi grupurile
marginale.
Dreptul de a beneficia de asistența socială este un drept universal, al tuturor oamenilor
și se acordă potrivit legislației din fiecare țară. Asistența socială ca domeniu este la granița cu
discipline, de tipul: sociologie, psihologie, medicină, antropologie, psihopedagogie specială
etc.
Figura 1.2. Relațiile asistenței sociale cu alte discipline
16
Completați schema din Figura 1.2. cu alte științe care considerați că au

legătură cu asistența socială.
Activitatea de asistență socială este una aflată la intersecţia subsistemelor sociale și se

realizează pe următoarele paliere:
- palierul economic – presupune alocarea de resurse materiale şi financiare;
- palierul juridic – urmărește aplicarea legislaţiei referitoare la protecţia socială;
- palierul social – elaborează, monitorizează și evaluează procesele de integrare
socială şi reintegrare socială în plan familial, profesional, cultural, normativ,
social etc.);
- palierul psihologic – vizează sprijinul acordat clienţilor în vederea cunoașterii și
exersării abilităţilor necesare pentru a-şi rezolva singuri problemele, pentru
(re)construcţia identităţii şi (re)câştigarea autonomiei sociale;
- palierul politic – poate influenţa mediul social şi politica socială.
Comentați relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă

socială - cu folosirea bibliografiei conform criteriilor ştiinţifice şi cu observaţii
personale.
E. Zamfir (2000) este de părere că problemele care fac obiectul asistenței sociale sunt
ale unor persoane, grupuri sau comunități, iar motivele acestora pot fi de ordin economic,
socio-cultural, biologic sau psihologic. O definiție asemănătoare ne este oferită în Legea nr.
705 din anul 2001, Art.2, care definește asistența socială ca fiind „ansamblul de instituții și
măsuri prin care statul, autoritățile publice ale administrației locale și societatea civilă asigură
prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situații care
pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane”.
O definiție cu o sferă lărgită este oferită de C. Zamfir și E. Zamfir (1995, 100) care
afirmă că asistența socială definește un „ansamblu de instituții, programe, activități, profesii,
servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, minorităților cu probleme speciale,
aflate temporar în dificultate și care datorită unor cauze de natură economică, socio-culturală,
biologică, psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod
normal, decent de viață”.
„Într-un sens mai larg, „asistența socială se referă la orice beneficiu financiar sau
serviciu social noncontributoriu, finanțat din taxele și impozitele generale sau din fonduri
sociale speciale. Într-un sens mai restrâns, conceptul de asistență socială nu include
ansamblul de beneficii și servicii sociale universalist categoriale, definind doar acel ansamblu
de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor sau comunităților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate”
(L.M. Pop, 2002, 116).
17
Surprindeți în definițiile prezentate în paragrafele anterioare asemănările

și diferențele în ceea ce privește sfera conceptului de asistență socială.
Activității de asistenţă socială îi sunt descrise două dimensiuni principale (C.

Bocâncea):
a) dimensiunea economică care urmărește alocarea de resurse materiale şi
financiare persoanelor care, pentru o perioadă limitată de timp, nu pot duce o
viaţă decentă. Acele persoane nu au venituri suficiente din activităţile propri sau
din prestaţiile sistemului de asigurări sociale. În această situație se află: săracii,
copiii orfani sau abandonaţi, deficienţii, bătrânii fără susţinere familială şi fără
pensii, persoanele afectate de calamităţi naturale şi care nu sunt protejate prin
contracte private de asigurări;
b) dimensiunea propriu-zis socială şi psiho-socială vizează procesele de integrare
şi reintegrare socială în sens larg (în plan familial, profesional, cultural, normativ,
în asistenţa dependenţilor de droguri şi alcool, în resocializarea delincvenţilor,
rezolvarea problemelor de cuplu, protecţia persoanelor victime ale abuzului fizic,
sexual şi psihic, rezolvarea conflictelor intra- şi intergrupale etc.).
Principalul obiectiv al asistenței sociale este de a oferi sprijin persoanelor care se află
în dificultate ajutându-le să-și descopere competențele care să le permită acestor persoane să
poată duce o viață decentă.
Asistența socială este un concept cu mai multe fațete, mai concret trei fațete:
1. asistența socială văzută ca instituție administrativă cu acțiuni în sfera
serviciilor și activităților de protecție socială. Prin activitățile de asistență
socială se pun în practică programele de protecție socială pentru categoriile
de persoane aflate în dificultate (asistența socială, ca protecție socială).
Astfel, asistența socială contribuie la atenuarea inegalităților existente în
societate. Un rezultat pozitiv al asistenței sociale pe plan internațional ar
putea fi reducerea până la dispariție a diferențelor existente între populația
majoritară a unui stat și minoritățile naționale sau cele etnice.
Exemplu:
Acordarea preferențială a unor drepturi doar populației minoritare a dus
în timp la discriminare pozitivă. Un efect al fenomenului de discriminare
pozitivă a fost aducere la același nivel a drepturilor populației majoritare cu
drepturile minorităților naționale.
18
Oferiți exemple de discriminare pozitivă pentru populația de etnie rroma, la noi

în țară.
2. asistența socială văzută ca profesie de sine-stătătoare, profesie cu statut

propriu, cu atribuții și drepturi specifice. Alături de profesiile din domeniile
sănătății și educației, asistența socială este un serviciu social implicat în
dezvoltarea comunității. Este una dintre profesiile cu caracter aplicativ,
care are un cod deontologic în care sunt prevăzute: respectarea drepturilor
omului, indiferent de sex, rasă, vârstă, naționalitate, religie etc.
3. asistența socială văzută ca sistem educațional care are ca obiectiv formarea

specialiștilor care vor active în domeniul asistenței sociale.
Fig. 1.3. Fațetele asistenței sociale
Menţionaţi diferenţele dintre cele trei fațete ale asistenței sociale.
Teoriile asistenței sociale Sistemele de asistență socială nu pot exista fără o

fundamentare teoretică solidă. Odată cu secolul al XIX-lea, asistența socială a făcut apel la
ajutorul diverselor teorii clasice din alte domenii înrudite (sociologie, psihologie, drept etc.).
În prezent, există o multitudine de teorii ale asistenței sociale care pot fi clasificate pe
scurt, conform lui D. Buzducea (2005) după cum urmează:
- teorii generale, care explică natura și rolul asistenței sociale în cadrul societății;
- teorii despre practica, metodele și tehnicile folosite în asistența socială (care
descriu interacțiunile dintre asistenții sociali și clienți);
- teorii specifice care descriu filosofia asistenței sociale, obiectivele principale,
modelele și planurile de intervenție, activitățile specifice;
19
- teorii împrumutate din alte discipline (psihologie, sociologie, antropologie, etc.)

care contribuie la dezvoltarea asistenței sociale;
- teorii macrosociale și microsociale.
O clasificare mai complexă, a aceluiași autor, D. Buzducea (2005) face referire la:
- teorii care pun în centrul lor ființa umană:
 teorii psihodinamice (inclusiv psihanaliza);
 teorii comportamentaliste (behavioriste);
 teorii ale învățării sociale;
 teoria cognitivă;
 teoria centrată pe client (nondirectivă sau rogersiană);
 teoria gestaltistă;
 teoria transpersonală;
 programarea neurolingvistică;
 analiza tranzacțională;
 teoria existențialistă.
- teorii care se referă la individ dar văzut în cadrul societății:
 teorii feministe;
 teorii psihosociale;
 teoria pledării cauzei;
 teoria comunicării;
 teorii organizaționale;
 teorii de grup social;
 teoria rolurilor sociale.
- abordarea eclectică – preia esențialul din mai multe teorii
- alte teorii:
a). teorii ale asistenței sociale de grup:
 modelul obiectivelor sociale (abilitarea individului prin intermediul
grupului și dezvoltarea deprinderilor sociale);
 modelul remediului (grupul devine un mijloc de ajutor și remediu
pentru soluționarea problemelor și corectarea conduitelor deviante);
 modelul mediului – grupul devine un loc în care indivizii din cadrul
acestuia își stabilesc rolurile sociale într-un mediu de siguranță;
b). teorii ale asistenței comunitare:
 dezvoltarea comunitară (promovarea serviciilor comunitare în
interesul comunității);
 acțiunea politică (încurajarea grupurilor dezavantajate, minoritare
să-și reprezinte punctul de vedere în fața grupurilor de putere);
 planificarea în comun (a serviciilor și proceselor din comunitate);
 stabilirea legăturilor comunitare (servicii sociale, parteneriate între
agenții etc.).
20
c). teorii ale asistenței sociale instituționale – care se desfășoară în medii

închise, instituții rezidențiale. La baza asistenței sociale de acest fel stau trei
trei tipuri de ideologii:
 cele optimiste, care susțin că instituțiile rezidențiale oferă un mediu
de protecție anumitor persoane, chiar dacă nu oferă aceleași condiții
de dezvoltare normală (de pildă instituțiile pentru bătrâni);
 cele pesimiste, care susțin că instituționalizarea produce doar
consecințe negative;
 cele radicale, de sorginte marxistă, care consideră că ocrotirea
rezidențială, în pofida efectelor negative, oferă alternativa traiului în
comun, ceea ce favorizează actualizarea Sinelui.
Sistemul de servicii oferit de asistența socială funcţionează în baza unor principii

generale care organizează și direcționează activitățile desfășurate (prelucrare după D.
Arpinte, p. 6-7; I. Dolea, D. Roman, 2011):
- universalitatea - fiecare persoană are dreptul la asistență socială în condițiile legii;
- respectarea demnității umane - fiecare persoană are garantată dezvoltarea liberă și
deplină a personalităţii;
- solidaritatea socială - comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot
asigura nevoile sociale;
- parteneriatul – autoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile de drept
public și privat, structurile asociative, precum și instituțiile de cult recunoscute de lege
cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;
- subsidiaritatea - în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral
nevoile sociale, intervine colectivitatea locală și structurile ei asociative și,
complementar, statul;
- participarea clienților (beneficiarilor) – clienții (beneficiarii) măsurilor și acțiunilor
de asistență socială contribuie activ la procesul de decizie și de acordare a acestora;
- transparența – creșterea gradului de responsabilitate a administrației publice centrale
și locale față de cetățean, precum și stimularea participării active a clienților
(beneficiarilor) la procesul de luare a deciziilor;
- nondiscriminarea - accesul la drepturile de asistență socială se realizează fără
diferențe indiferent de sex, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, opinie,
orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, precum și
orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinței sau exercitării, în
condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Sistemul de asistență socială are la bază de asemenea, principiul sprijinirii

persoanelor aflate în dificultate la un moment dat în funcție de nevoile lor. Persoanele aflate
în dificultate primesc sprijin în funcție de nevoile existente, conform principiului solidarității
sociale și nu în funcție de contribuția personală anterioară. Sursele financiare destinate
sprijinului se alimentează din fondurile bugetare de stat și fondurile provenind de la indivizi
sau de la comunitate. În ultima perioadă, pe lângă instituțiile guvernamentale un rol important
21
îl au și instituțiile nonguvernamentale, nonprofit, care mizează din ce în ce mai mult pe

voluntariat. Aceste organizații nonguvernamentale preiau sau mai bine zis completează o
parte din funcția de protecție a statului.
Modelele asistenței sociale Asistența socială multă vreme s-a împletit cu asistența
medicală. Desprinderea de asistența medicală, definirea unei metodologii proprii s-a realizat
prin utilizarea ajutorului psihologic individualizat, aşa-numitul „casework”, cu cele două
forme: tratamentul direct (psihoterapia) și tratamentul indirect (socioterapia). Este perioada
modelului medical (casework), perioadă căreia îi urmează perioada modelului intervenţiei,
când importante devin raporturile dintre asistentul social şi persoana asistată.
Modelul medical (casework) apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind de inspirație
medicală. Face referire la acel ajutor psihologic personalizat, individualizat. Persoana care
făcea servicii de asistență socială avea pregătire medicală medie, fiind chiar soră / asistentă
medicală. Era persoana care continua tratamentul asupra pacientului și în mediul familial, în
cel social. Este perioada când asistența medicală începe să se contureze ca ocupație.
Pregătirea medicală a primilor așa-numiți asistenți sociali își punea amprenta asupra
metodelor și tehnicilor utilizate, asupra modalităților de abordare a pacientului „bolnav
social”. Asistentul era considerat un fel de medic (sau asistent medical) iar serviciul social era
privit ca o instituție care stabilește diagnostic și tratament pentru „bolile societatii” (G.
Neamțu, D. Stan, 2005). Psihanaliza este una dintre sursele de inspirație pentru modelul
tratamentului social adoptat de modelul casework. Tratamentului social i-au fost descrise
două forme:
- tratamentul social direct – psihoterapia care se realiza individual cu clientul având
ca scop echilibrarea din punct de vedere psihic a acestuia;
- tratamentul indirect – socioterapia care va urmări intervenția psihologică asupra
sistemului de relații al clientului (familie, prieteni etc.) în vederea ușurării
reintegrării clientului în mediul social.
Cu timpul folosirea sintagmei de „tratament social” se detașează treptat de abordarea
medicală și este înlocuită cu sintagma „terapie socială”. Modelul medical (casework) se
transformă odată cu trecerea timpului. Astăzi îl putem regăsi în următoarele formule: serviciu
social, sprijin psihologic individualizat, sprijin psihologic personalizat, metoda interveției
psihosociale etc.
A. Menthonnex (1995) descrie șase faze ale asistenței în modelului medical (apud G.
Neamțu, D. Stan, 2005):
1. faza de întâlnire – identificarea de către asistentul social a unei persoane
aflate în dificultate sau oferirea răspunsului la o cerere adresată de o
persoană aflată în cauză. Această fază de debut este una de cunoaștere
asistent - client, este dominată de stări afective, este o fază foarte importantă
în care se pun bazele relației de încredere între actorii situației de asistență
socială;
2. faza studiului psihosocial – este faza în care asistentul social îl cunoaște pe
client, identifică elementele-reper din viața acestuia pentru a-l putea ajuta
corespunzător;
3. faza de diagnostic psihosocial – este faza în care se face evaluarea situației
clientului;
22
4. diagnosticul psihosocial – este o fază de dublă evaluare: evaluare din

perspectiva personalității clientului și din perspectiva mediului său
psihosocial. Este deci o evaluare a problemei cu care se confruntă clientul
dar și o proiecție realistă a metodelor și instrumentelor necesare pentru a o
ameliora / rezolva;
5. elaborarea planului de intervenție – presupune stabilirea concretă a
obiectivelor, selectarea mijloacelor de realizare a acestora pe parcursul
intervenției;
6. faza de realizare a planului sau intervenția psihosocială propriu-zisă când
se implementeză planul de intervenție.
Modelul intervenției Dacă în modelul medical (casework) asistentul medical, devenit

mai apoi asistent social era punctul de referință în relația asistent – client, „modelul
intervenției are la bază concepția că lucrătorul social nu este un demiurg ci mai degrabă un
agent al schimbării. În această viziune, asistentul social pleacă de la înțelegerea dinamicii
sociale și psihosociale în care se află clientul” (apud G. Neamțu, D. Stan, 2005). Asistentul
social este cel care definește obiectivele schimbării care urmează a se realiza, elaborând un
proiect de intervenție. Încă de la elaborare, proiectul de intervenție surprinde și factorii care
pot fi implicați în asistența socială a clientului (familie, instituția angajatoare etc.). Deci,
elaborarea proiectului de intervenție se realizează prin consultarea și negocierea partenerilor
implicați pe lângă clientul însuși. „Reperarea motivaţiei clientului pentru schimbare devine
atunci o cheie esenţială pentru asistentul social în intervenţia sa; nivelul de nelinişte resimţită
în situaţia actuală şi gradul de speranţă de a atinge o schimbare satisfăcătoare sunt date
esenţiale şi dinamice în proiectul de intervenţie. În contrapartidă, reperarea frânelor şi a
rezistenţelor la schimbare (...) devine la fel de importantă, căci orice situaţie de schimbare
antrenează inevitabil tensiuni, sentimente ambivalente sau ostile, conflicte etc." (De Robertis,
1995, 85)
Etapele asistenței sociale, în cazul modelului intervenției sunt prezentate pe scurt în
continuare (G. Neamțu, D. Stan, 2005):
1. reperarea problemei sociale sau a cererii – este momentul de debut al
activității de asistență socială, în care asistentul social trebuie să găsească
răspunsuri la întrebări de genul:
- Cine și ce solicită?
- Pentru cine solicită?
- Cui i se adresează cererea?
2. analiza situației – este etapa de culegere a datelor și informațiilor despre
client, dar și a datelor despre mediul în care acesta trăiște. Este o etapă când
asistentul social trebuie să-și utilizeze cunoștințele din domeniul științelor
socioumane (sociologie, psihologie, științele educației etc.) în vederea
alegerii și ultilizării celor mai indicate metode de asistare a clientului;
3. etapa evaluării preliminare și operaționale – în această etapă se vizează
elaborarea unui model explicativ al realități în care se va derula intervenția
(concepte-cheie, ipoteze, surprinderea dinamicii domeniului problemei de
soluționat);
23
4. elaborarea proiectului de intervenție – este una dintre etapele care

presupune derularea în mai multe subetape:
4.1.- definirea în detaliu a problemei / problemelor clientului și a
nivelului la care urmează să se intervină (individul, grupal, de
comunitate restransă sau chiar, de comunitate lărgită);
4.2.- elaborarea obiectivelor specifice intervenției, plasate în ordinea
importanței și / sau în ordinea cronologică a realizării lor;
4.3.- identificarea metodelor și tehnicilor de lucru cu clientul.
5. punerea în aplicare a proiectului negociat – realizarea obiectivelor
schimbării prin implentarea proiectului de intervenție;
6. evaluarea rezultatelor – este etapa care succedă implentării proiectului de
intervenție și în care se măsoară efectele produse de punerea în aplicare a
planului de intervenție. Este etapa în care se combină trei perspective de
măsurare a performanțelor: cea proprie asistentului, cea proprie clientului și
perspectiva instituției care oferă asistență socială;
7. încheierea intervenției – este etapa în care unul dintre actorii implicați (sau
chiar toți) consideră că obiectivele propuse au fost atinse sau, dimpotrivă
acțiunea a eșuat, fără șanse de reușită în viitor.
În activitatea practică de asistență socială sunt utilizate ambele modele de asistență

socială, modele prezentate în paginile anterioare.
Doru Buzducea (2005) propune paradigma asistenței sociale care este compusă din
trei elemente de bază: 1. asistentul social, 2. persoana asistată și 3. mediul social.
1. asistentul social - este persoana care intervine atunci când anumite persoane sunt
în dificultate, confruntându-se cu dificultăți, lipsuri de diferite feluri. El este cel
care intervine în soluționarea sau ameliorarea problemelor sociale comunitare, în
vederea asigurării unui standard minimal decent de viață și în vederea creșterii
calității vieții grupurilor vulnerabile social.
2. persoana asistată (persoanele /grupurile / comunitățile asistate) - este persoana
supusă traumelor, discriminărilor, excluderii care are nevoie de asistență social.
3. mediului social - poate să fie adecvat sau mai puțin adecvat pentru implementarea
și dezvoltarea programelor de asistență socială. El depinde de: gradul de
dezvoltare al societății; ideologia guvernelor; voința politică și gradul de asumare
a responsabilităților. Obiectivele intervențiilor de asistență socială, în raport cu
mediul social sunt: schimbarea socială prin ajutarea asistaților să funcționeze la
parametri normali din punct de vedere social; rezolvarea problemelor sociale de la
nivel comunitar; ameliorarea stării de sărăcie; realizarea acțiunilor de incluziune
socială, reducerea / eliminarea formelor de discriminare de la nivel comunitar etc.
Funcțiile asistenței sociale în societatea zilelor noastre (L.M. Pop, 2002 , 117-118)
sunt următoarele:
- „identifică și înregistrează segmentul populațional care face obiectivul
activității sociale;
24
- realizează o diagnoză a problemelor socio-umane cu care persoanele

vulnerabile sau grupurile cu risc crescut se pot confrunta într-o anumită
perioadă și în anumite condiții socio-economice și culturale date;
- dezvoltă un sistem coerent de programe, activități profesionalizate, de protecție
și suport al acestora;
- identifică sursele de finanțare a programelor de sprijin;
- conștientizează propriile probleme de către cei aflați în situație de risc;
- stabilește drepturile și modalitățile concrete de acces la serviciile specializate
de asistență socială cu ajutorul cadrului legislativ instituțional;
- oferă suport prin consiliere, terapie individuală sau de grup în vederea refacerii
capacităților de integrare socio-culturală și economică;
- promovează strategii de prevenire a situațiilor defavorizante;
- dezvoltă programe de cercetare științifică la nivel național și local privind
dimensiunea problemelor celor aflați în situații speciale”.
Asistența socială poate acționa la nivel individual, interpersonal și comunitar (L.M.

Pop, 2002). La nivel individual poate acționa prin asistența de tip economic, psihologic, moral
pentru persoanele aflate în diferite nevoi: orfani, șomeri, persoane dependente de diferite
substanțe, persoane cu probleme de integrare în muncă, victime ale abuzurilor, persoane cu
diferite dizabilități etc. Alt nivel la care asistența socială acționează este nivelul interpersonal
(de grup) atins prin intermediul terapiilor de cuplu, de familie, terapii adresate grupurilor
marginalizate. Nivelul comunitar, „în care acțiunea se manifestă prin rezolvarea problemelor
și conflictelor interetnice, mobilizarea energiilor individuale și colective pentru refacerea
resurselor necesare integrării lor normale” (M. Bulgaru, M. Dilion, 2000, 74) .
SĂ NE REAMINTIM...
Sistemul de protecţie socială include asigurările sociale, venitul minim
garantat şi serviciile de asistenţă socială.
Asistența socială, într-un sens mai larg, se referă la orice beneficiu
financiar sau serviciu social noncontributoriu, finanțat din taxele și
impozitele generale sau din fonduri sociale speciale.
Asistența socială, într-un sens mai restrâns, definește doar acel ansamblu de
instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate și servicii specializate
de protejare a persoanelor, grupurilor sau comunităților cu probleme
speciale, aflate temporar în dificultate.
25
UI1.6. PROBLEMA SOCIALĂ
Merton şi Nisbet (1971, apud Buzducea, 2005) apreciau că problema socială este o
„discrepanţă semnificativă între normele sociale şi realitatea socială, de fapt”. Mai profund,
A. Teodorescu coboară la nivelul funcționalității sistemului și defineşte problema socială ca
pe o „caracteristică, o situaţie apărută în dinamica unui sistem social, care afectează negativ
funcţionarea sa și necesită intervenţia pentru corectarea (modificarea), eliminarea sa” (1999,
453). C. Zamfir (1977) propune o definiție în care imprimă și soluționarea căci apreciază că
problema socială „reprezintă un proces social, o caracteristică, o situaţie despre care
societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat”.
Maris (1988, apud Buzducea, 2005) este cel care definește mai complet problemele
sociale când afirmă că acestea reprezintă „patternuri generale ale comportamentului uman sau
situaţii sociale ce sunt percepute ca ameninţări la adresa unui număr important de indivizi, la
adresa grupurilor de putere sau a liderilor societali şi care pot fi rezolvate sau remediate”.
Trebuinţele umane nesatisfăcute sunt generatoare de insatisfacţii. Insatisfacțiile
repetate pot determina apariţia problemelor umane. O definiţie generală prezintă problema
socială ca pe o „situaţie, o caracteristică sau un fapt care intervine în dinamica unui sistem
social, perturbându-i funcţionarea normală. Factorul perturbator poate aparţine unor realităţi
extrem de diferite: unele sunt de natură „materială” altele de natură „simbolică ”; unele ţin de
individ, altele de comunitate” (V. Ciocodeică, 2007, 10).
Exemplu: Sărăcia, abandonul familial, criminalitatea, prostituţia,

insecuritatea, dezordinea socială reprezintă situaţii care pot fi încadrate ca
probleme sociale din toate timpurile.
Exemplu: Sunt însă și situații care nu constituiau probleme sociale în

secolele trecute: analfabetismul, şomajul, toxicomania dar în vremurile noastre
au devenit mari probleme sociale.
Deci, aspectele caracteristice ale problemelor sociale după D. Buzducea (2005) sunt
prezentate succint în continuare; problemele sociale:
 sunt patternuri ale comportamentului uman (cuprinderea mai multor
manifestări comportamentale individuale, adică au o arie mare de
răspândire);
 sunt percepute ca ameninţări la adresa societăţii, punând în pericol
valorile şi normele sociale, ordinea socială;
26
 sunt aduse în atenţie de un număr important de persoane, grupuri sociale

sau lideri comunitari;
 pot fi rezolvate sau remediate considerându-se că orice problemă socială
are o cauzalitate bine definită, poate fi rezolvată sau remediată.
Există patru perspective de analiză ale problemelor sociale, după cum urmează:
1. perspectiva patologistă - exploatează asemănarea dintre societate și organismul uman.
Așa cum organismul își are bolile lui și societatea își are „celule ei bolnave”
(devianții). Cauza „bolilor” societăţii poate fi eșecul sau insuficienţa socializării
indivizilor. Această perspectivă în asistența socială îl vede pe asistentul social ca pe un
„medic al societății”, care diagnostichează pentru ca mai apoi să trateze problemele
sociale.
2. perspectiva dezorganizării sociale - vede atât individul cât și societatea ca pe niște
sisteme, formate din subsisteme care interacționează între ele, depinzând unul de
celălalt.
Exemplu: Dacă o persoană își pierde locul de muncă, ea va resimți acest

lucru și în plan economic (scăderea resurselor materiale). Persoana va
trebui să se adapteze în sfera pregătirii profesionale, a consumului, a
mediului în care trăiește, eventual.
„Cauzele dezorganizării sociale sunt reprezentate de schimbarea socială şi discrepanţa

dintre aspiraţiile individuale şi interesul colectiv. Schimbarea socială se referă la
ansamblul transformărilor care afectează structura şi funcţionarea unei societăţi” (V.
Ciocodeică, 2007, 11). Conflictul / conflictele dintre interesele particulare şi interesul
general se pot constitui cauză / cauze ale dezorganizării unei societăţi.
3. perspectiva conflictului de valori - funcționarea normală a unei societăți este

reglementată de un set de valori. Dacă actorii sociali aflați în contact social sunt
guvernați de „valori contradictorii atunci raporturile dintre ei se deteriorează, generând
probleme umane sau sociale” (V. Ciocodeică, 2007, 11). Rezolvarea problemei sociale
poate fi realizată prin: consens, negociere democratică a valorilor, impunere
unilaterală a valorilor uneia dintre părți.
4. perspectiva comportamentului deviant și teoria analitică a devianței Conform

specialiștilor, încălcarea normelor de comportament dezirabile social reprezintă
devianța (S. Rădulescu, 1994). „Remedierea comportamentelor deviante este
concepută ca un proces de resocializare care utilizează drept mijloace: reducerea
contactelor cu modelele negative de comportament; promovarea modelelor pozitive;
redistribuirea şanselor de acces la rol-statusuri, în beneficiul actorilor defavorizaţi;
coerciţia” (V. Ciocodeică, 2007, 11-12). Rezolvarea problemelor sociale apărute ca
urmare a devianței reprezintă reintegrarea indivizilor / grupurilor devianți / deviante în
27
rețeaua normativă a societății. Conform teoriei analitice a devianței „un

comportament, nu este deviant sau normal „în sine”, ci prin raportarea la modul în
care societate îl defineşte la un moment dat” (V. Ciocodeică, 2007, 12). Deci, devianța
este o problemă de „optică socială”, așa cum aprecia S. Rădulescu, astfel și asistentul
social trebuie să identifice granița dintre normalitate respectiv, anormalitate în analiza
pe care o întreprinde.
Exemplu:
Categorii de probleme sociale:

- prostituția
- traficul de persoane
- consumul și dependența de droguri
- infecția cu HIV
- copiii aflați în situații de risc
- bătrânii aflați în situații de risc (bolnavi, singuri, cu / fără posibilități
materiale)
- persoanele cu dizabilități aflate în situații de risc (singuri, cu / fără posibilități
materiale)
- copiii orfani etc.
Identificați pentru localitatea în care trăiți problemele sociale. Realizați apoi o ierarhizare a
acestor probleme sociale în funcție de gravitatea lor.
UI1.7. ASISTENTUL SOCIAL
Persoanele care se ocupau de probleme legate de activitățile de natură socială,

educativă, psihologică sau medicală pentru cei aflați în dificultate la sfârșitul secolului al
XIX-lea aparțineau următoarelor profesii (Thévenet & Désigaux, 1995, 28):
1. puericultori - se ocupă de copiii din mediul spitalicesc și din alte instituții de
protecție infantilă;
2. consilieri în economie socială și familială;
3. delegați la tutelă - însărcinați cu aplicarea hotărîrilor judecătorești privind
prestațiile familiale din situațiile în care minorii sunt supuși unui tratament
necorespunzător (igienă defectuoasă, hrană insuficientă, abuz de orice tip etc.);
28
4. asistente familiale - asigură efectuarea unor activități menajere în familiile cu

probleme deosebite, activitatea lor include și supravegherea copiilor;
5. animatori socio-culturali – desfășoră activități culturale, sportive și educaționale
în care sunt atrași mai ales tinerii din medii defavorizate;
6. educatori specializați pe diferite tipuri de acțiuni pedagogice și psihologice
recuperatorii;
7. educatoare - în unele țări, profesia de educatoare pentru copiii de până la 6 ani este
inclusă în categoria asistenței sociale. În țara noastră, educatoarele fac parte din
categoria cadrelor didactice;
8. menajere și îngrijitoare pentru persoanele în vârstă și pentru alte categorii de
indivizi aflați în situația de dependență - în cazul acestor profesii nu există o
pregătire școlară specială, ca pentru cele amintite anterior;
9. asistenți sociali propriu-ziși - din diferite instituții (școli, spitale, centre de
plasament de copii abandonații, penitenciare etc.)
10. asistenți de agenție sau de serviciu social
La aceste profesii se adaugă, în prezent și asistenții maternali (substitutul de părinți).
Din profesiile prezentate în paragraful de mai sus, identificați:

- profesii care au existat în secolul trecut în România;
- profesii care sunt practicate astăzi în țara noastră.
Asistentul social este persoana care intervine în situațiile de criză sau de disfuncție
socială, de „boală socială”. Tr. Vrăjmaș (2008-2009) vedea asistentul social ca pe „un agent al
schimbării care acționează în contexte sociale complexe, nu se limitează la un tip sau altul de
ajutorare, ci concepe strategii combinate şi, la limită, integrale” (apud C. Bocârnea).
Statutul asistentului social este încă ambiguu și se confundă cu al altor profesii (C.
Bocârnea, C. Neamțu, 1999). În acest context, asistenții sociali practicieni au sesizat unele
greșeli de percepție socială asupra profesiei lor, din partea clienților și a populației, în general:
 „asistentul social este un fel de semizeu, omnipotent și atotcunoscător (vezi
modelul medical)”;
 „asistentul social este sclavul persoanei asistate”;
 „asistentul social este victima contextului politic și economic în care trăiește”;
 „cine practică asistența socială va avea el-însuși cândva probleme personale sau
familiale”;
 „asistenții sociali sunt mai buni profesioniști decât alți specialiști în cunoașterea
problemelor clientului”;
 „din punct de vedere politic, asistenții sociali sunt de orientare: stânga (socialiști
sau comuniști)”.
Un asistent social are la bază o solidă pregătire teoretică (sociologie, psihologie,
psihologie socială, informatică, statistică, drept, psihopatologie, comunicare, dinamica
grupurilor, managementul situațiilor de criză, grupuri defavorizate, consiliere etc.). Pe lângă
29
această pregătire teoretică, practica socială este foarte importantă, practică efectuată în
diferite contexte sociale și cu diferite grupuri defavorizate.
Complexitatea muncii de asistenţă socială reiese din deprinderile, abilităţile și
atitudinile necesare acestuia în activitatea sa. O parte dintre aceste abilități și atitudini sunt
enumerate în continuare:
 stăpânirea de sine
 capacitatea de înţelegere a perspectivei clientului în interesul acestuia
 abilitatea de a asculta activ
 abilitatea de a transmite și practica empatia, înţelegerea, încrederea, respectul
 utilizarea metodelor de tipul: parafrazare, clarificare, verificarea înţelesului,
focalizare, interogare, reflectare, informare, rezumare, confruntare,
interpretare, asumare şi reasumare
 folosirea unei game largi de metode de colectare a datelor
 folosirea cunoştinţelor teoretice
 abilitatea de a determina semnificaţia datelor
 abilitatea de a elabora planuri alternative
 abilitatea de a evalua rezultatele
 abilitatea de a înregistra rezultatele.
Asistența socială este călăuzită valori fundamentale care au o dublă orientare: spre
individ (respectul față de persoană, respectul față de demnitatea acesteia, respectarea
intimității, confidențialitatea, dreptul la opinie etc.) și spre comunitate (respectul față de
tradițiile și modelul cultural local, cooperarea cu actorii locali, adaptarea la specificul
comunității etc.).
Conform Codului deontologic al asistentului social, (2008) asistentul social are
următoarele responsabilități sociale (conform Art. 14):
 să pledeze pentru îmbunătățirea condițiilor sociale în vederea satisfacerii
nevoilor umane de bază și promovării justiției sociale;
 să acționeze pentru a facilita accesul la servicii specifice și posibilitatea de a
alege pentru persoanele vulnerabile, dezavantajate sau aflate în dificultate;
 să promoveze condițiile care încurajează respectarea diversității sociale și
culturale;
 să promoveze politicile și practicile care încurajează conștientizarea și
respectarea diversității umane;
 să faciliteze și să informeze publicul în legatură cu participarea la viața
comunitară și schimbările sociale care intervin;
 să asigure servicii profesionale în situații de urgență, în condițiile legii și ale
normelor privind exercitarea profesiei de asistent social;
30
 să recunoască importanța fundamentală a relațiilor interumane și să le

promoveze în practica profesională, încurajând relațiile dintre persoane cu
scopul de a promova, reface, menține și / sau îmbunătăți calitatea vieții;
 să se asigure de respectarea drepturilor fundamentale ale omului și de aplicarea
legislației internaționale la care România a aderat;
 asistentul social tratează toate cazurile date spre asistare, în funcție de
concluziile evaluării riscului, nevoilor și resurselor;
 asistentul social va trata cu prioritate cazurile minorilor aflați în dificultate,
fiind activat în mod automat principiul interesului superior al acestora, în
condițiile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, în acest sens
având obligația de a se autosesiza;
 asistenții sociali vor avea în vedere întotdeauna că propriul comportament
reprezintă un model pentru membrii comunității, acționând în consecință.
Obligații față de profesia de asistent social (conform Codului deontologic al

asistentului social – 2008):
 asistentul social contribuie la promovarea profesiei de asistent social, precum și la
susținerea spiritului de breaslă (Art. 15)
 în vederea asigurării standardelor de integritate profesională, asistentul social este
obligat (Art. 16):
- să promoveze și să mențină standardele de calitate în practica profesională;
- să promoveze și să dezvolte valorile și etica profesională;
- să protejeze integritatea profesională a asistenților sociali prin conferințe,
studii, cercetare, analiză, activități de predare, consultanță, expuneri în cadrul
comunităților, prin participarea activă în cadrul organizației profesionale,
precum și prin alte acțiuni de eficientizare a activității profesionale.
 în spiritul promovării demnității profesiei, asistentul social se va preocupa permanent
ca partenerii, asociații și / sau angajații săi să nu lezeze drepturile persoanelor cu care
interacționează în actul profesional, să nu diminueze încrederea publică în
profesionalismul, onestitatea și responsabilitatea membrilor Colegiului, precum și
pentru a preveni și elimina practicarea ilegală a profesiei de asistent social, sesizând în
acest sens Colegiul (Art. 17).
Obligațiile ale asistenților sociali față de beneficiari (conform Codului deontologic al

asistentului social – 2008):
 relațiile asistentului social cu beneficiarii serviciilor sale profesionale se bazează pe
onestitate și confidențialitate, asistentul social având obligația de a informa
beneficiarii asupra problemelor specifice și cheltuielilor probabile pe care le implică
prestarea serviciilor de asistența socială. (Art. 18)
 asistentul social are obligația de a informa beneficiarul - persoana fizică sau juridică -
în timp util asupra oricăror modificări intervenite în legatură cu prestația sa, care ar
putea influența calitatea, costurile sau termenele de prestare a serviciilor.(Art. 18)
 asistentul social întreprinde toate măsurile care să îi permită întreruperea, la nevoie, a
relațiilor contractuale cu acei beneficiari sau cu acei angajatori care, prin cerințele sau
31
atitudinea lor pe parcursul desfășurarii activităților contractate, generează situații

incompatibile. (Art. 18)
 respectarea principiului autodeterminării obligă asistentul social să nu decidă în
numele beneficiarului. (Art. 19)
 asistentul social sprijină beneficiarii pentru identificarea și dezvoltarea resurselor în
vederea alegerii celei mai bune opțiuni și acordă toată atenția necesară intereselor
celorlalte părți implicate în activitatea de asistență socială. (Art. 19)
 asistentul social poate limita drepturile beneficiarilor la autodeterminare atunci când
acesta consideră ca acțiunile prezente și / sau viitoare ale beneficiarilor prezintă un
risc pentru ei-înșiși și / sau pentru alte persoane. (Art. 19)
 asistentul social va furniza serviciile de asistență socială beneficiarilor numai în
contextul unei relații profesionale contractuale și al consimțământului informat al
beneficiarului, după caz. (Art. 20)
 în cazul în care beneficiarii serviciilor de asistență socială nu au capacitatea de a-și
exprima în scris consimțământul său de a contracta, asistentul social trebuie să
protejeze interesele beneficiarului serviciului său, urmărind obținerea
consimțământului scris al reprezentantului legal al acestuia, după caz. (Art. 20)
 asistentul social utilizează un limbaj clar și adecvat pentru a informa beneficiarii
serviciilor de asistență socială despre scopul, riscurile și limitele serviciilor, costurile
legate de serviciul respectiv, alternativele existente, dreptul beneficiarilor de a refuza
sau de a rezilia relațiile contractuale stabilite, precum și despre perioada pentru care
sunt încheiate raporturile contractuale de asistență socială. (Art. 21)
 situațiile în care beneficiarul serviciilor de asistență socială nu înțelege sau are
dificultăți în a înțelege limbajul utilizat în practică, asistentul social trebuie să se
asigure că acesta a înțeles condițiile prezentate, în acest sens asigurând beneficiarului
o explicație detaliată, direct sau prin intermediul unui translator / interpret, după caz.
 asistentul social informează beneficiarii serviciilor de asistență socială cu privire la
limitele și riscurile furnizării de servicii prin intermediul tehnicii de calcul și de
comunicare moderne, solicitând acordul scris al acestora pentru orice înregistrare
audio și video, precum și pentru prezența unei terțe persoane, în calitate de observator
sau supervizor. (Art. 22)
 pentru a asigura o intervenție competentă, asistentul social are dreptul și obligația de a
asigura și de a utiliza servicii și tehnici specializate de intervenție, în condițiile
respectării obligației de formare profesională continuă, potrivit legii. (Art. 23)
 asistentul social prestează serviciile profesionale în concordanță cu specificul cultural
al beneficiarilor, adaptându-se diversității culturale prin cunoașterea, înțelegerea,
acceptarea și valorizarea modelelor culturale existente. (Art. 24)
 asistentul social trebuie să dețină cunoștințe de bază despre mediul cultural și
caracteristicile grupului sau comunității din care fac parte beneficiarii serviciilor de
asistență socială. (Art. 24)
 formarea profesională a asistentului social îi permite acestuia înțelegerea diversității
sociale și culturale privind etnia, religia, sexul și / sau orientarea sexuală, vârsta,
statutul marital, convingerile politice și religioase sau dizabilitățile mentale ori fizice
ale beneficiarului. (Art. 24)
32
 asistentul social evită conflictele de interese în exercitarea profesiei și promovează o

abordare imparțială a situațiilor. (Art. 25)
 asistentul social informează beneficiarul despre posibilele conflicte de interese și
intervine, după caz, în prevenirea sau rezolvarea acestora. (Art. 25)
 în anumite cazuri, protejarea beneficiarului poate conduce la încheierea relației
profesionale și orientarea clientului către un alt profesionist sau către un alt serviciu
care să corespundă nevoii acestuia. (Art. 25)
 asistentul social nu folosește relația profesională cu beneficiarul serviciilor sale
profesionale pentru obținerea de avantaje sau alte beneficii de orice natură în interes
personal. (Art. 25)
 asistentul social este obligat să atenueze sau să prevină conflictele de interes existente
sau posibile. (Art. 25)
 asistentul social se bazează în activitatea profesională pe principiile respectării și
apărării intimității beneficiarului, confidențialității acestuia, precum și pe principiul
utilizării responsabile a informațiilor obținute în timpul exercitării profesiei sau în
legatură cu aceasta. (Art. 26)
 asistentul social nu poate solicita informații despre viața privată a beneficiarului,
serviciilor sale, decât în cazul în care acestea sunt relevante pentru intervenție,
asistentul social având obligația păstrării confidențialității în privința acestora. (Art26)
 în anumite situații, asistentul social poate dezvălui informații confidențiale, cu acordul
beneficiarilor sau ai reprezentanților legali ai acestora, după caz. (Art. 26)
 asistenții sociali pot dezvălui informații confidențiale fără acordul beneficiarilor, în
condițiile legii și ale actelor normative adoptate în vederea executării acesteia sau
atunci când nedezvăluirea acestora ar pune în pericol viața, integritatea fizică a
beneficiarilor sau a altor persoane. (Art. 26)
 asistentul social informează beneficiarii serviciilor de asistență socială despre
încălcarea confidențialității informațiilor pe care le dețin în legatură cu aceștia,
motivația avută în vedere, precum și despre posibilele consecințe, în condițiile legii.
(Art. 26)
 asistentul social trebuie să păstreze confidențialitatea asupra identității beneficiarilor,
atunci când acesta prezintă informații în mass-media, în condițiile legii. (Art. 26)
 în cazul în care autoritățile publice competente solicită, pe cale legală, informații
despre un anumit caz sau atunci când sunt puse în pericol interesele legitime, viața ori
integritatea beneficiarilor, asistentul social poate dezvălui informațiile cerute, în
condițiile legii. (Art. 27)
 accesul la documentele beneficiarilor și transferul acestora se realizează astfel încât să
se asigure protecția deplină a informațiilor confidențiale conținute. (Art. 28)
 accesul la documentele beneficiarilor este permis profesioniștilor care lucrează în
echipa pluridisciplinară, supervizorilor sau coordonatorilor activității profesionale de
asistență socială, precum și altor persoane autorizate în condițiile legii. (Art. 28)
 la cerere, beneficiarii au acces la informații din propriile dosare, în măsura în care
asistentul social apreciază că acestea servesc intereselor lor și nu prejudiciază alte
persoane. (Art. 28)
33
 la încheierea serviciilor, asistentul social are responsabilitatea de a arhiva dosarele

clienților pentru a asigura accesul la informație în viitor și protecția informațiilor
confidențiale. (Art. 28)
 contactele fizice între asistenții sociali și beneficiarii serviciilor de asistență socială
trebuie evitate în cazul în care se constată că acest lucru îi prejudiciază în vreun fel pe
aceștia. (Art. 29)
 asistentul social care se angajează în contacte fizice cu beneficiarii trebuie să aibă
responsabilitatea de a stabili limite adecvate diferențelor culturale, în condițiile legii.
(Art. 29)
 asistentul social nu poate întreține relații sexuale cu beneficiarii serviciilor de asistență
socială sau cu rudele acestuia, pe toată durata prestării serviciilor profesionale către
aceștia. (Art. 29)
 asistentul social nu manifestă față de beneficiarii actului său profesional
comportamente verbale sau fizice de natură sexuală, menite a fi înțelese ca avansuri
sexuale sau solicitări de favoruri sexuale. (Art. 29)
 asistentul social folosește un limbaj adecvat și respectuos față de client și evită
folosirea termenilor care pot aduce prejudicii persoanelor, grupurilor sau
comunităților. (Art. 30)
 asistentul social va asigura continuitatea serviciilor în cazul în care acestea sunt
întrerupte de factori cum ar fi: transfer, boală, indisponibilitate temporară etc. (Art. 31)
 asistentul social poate finaliza relația profesională cu beneficiarii, precum și serviciile
oferite acestora atunci când acestea nu mai răspund nevoilor și intereselor acestora.
(Art. 31)
 asistentul social se asigură că finalizarea relației profesionale cu beneficiarii și a
serviciilor oferite este un proces planificat, asupra căruia beneficiarii dețin toate
informațiile necesare. (Art. 31)
Numărul asistenților sociali este în creștere în ultimii ani, dar datorită numărului în
creștere a cazurilor sociale și a diversificării problematicii deservite nevoia de asistenți socială
se menține și ea în creștere. O prezentare comparativă a numărului de locuitori și a numărului
de asistenți sociali este realizată în tabelul care urmează:
Dimensiunea localității Numărul de locuitori la un asistent social

Până la 10000 locuitori 40013
Între 10000 - 20000 locuitori 34306
Între 50000 - 100000 locuitori 33394
Între 100000 - 150000 locuitori 39496
Între 150000 - 350000 locuitori 36464
Tabelul 1.2. Prezentarea comparativă număr locuitori – număr asistenți sociali

(sursa: Baza de date a ICCV – „Harta serviciilor sociale în România”, 2004)
34
Asistenții sociali se consideră că îndeplinesc mai multe roluri. Aceste roluri sunt
prezentate în continuare (prelucrare după Codul deontologic al asistentului social - 2008):
1. asistentul social ca și consultant /consilier – presupune contactul personal cu clienții
în scopul găsirii căii de rezolvare a problemelor şi al obţinerii unor schimbări în
capacitatea individului de a-şi rezolva problemele.
2. asistentul social ca și consilier marital şi / sau familial – presupune contactul
personal cu două sau mai multe familii în scopul cunoașterii și rezolvării problemelor
din cuplu sau familie şi al îmbunătăţirii comunicării dintre membrii.
3 . asistentul social în munca cu grupurile – presupune munca directă cu clienţii din
cadrul unui grup de clienţi în scopul îmbunătăţirii competenţelor lor sociale, al unei
mai bune autocunoaşteri în cadrul grupului şi în scopul adaptării la cerinţele sociale
ale grupului.
4. asistentul social ca avocat al intereselor celor asistaţi (advocacy) – susține activităţi
specifice pentru obţinerea beneficiilor care revin clientului sau activităţi de lobby în
vederea îmbunătăţiirii condiţiei sociale a celor aflaţi în situaţii defavorizate.
5. asistentul social ca agent de legătură (broker) – este persoana care face legătura
între clienţi şi serviciile care le oferă resursele necesare.
6. asistentul social ca și coordonator / director de caz (case manager) – este persoana
care desfăşoară acele activităţi care ajută clienţii să-şi dezvolte competenţele, făcând
legătura între sistemele şi subsistemele în care este implicat clientul.
7 . asistentul social ca și cercetător – este vorba despre cercetare privind răspândirea
problemelor sociale, cauzele acestora şi modalităţile eficiente de intervenţie la nivel de
individ / microgrup / macrogrup.
8. asistentul social ca și planificator / director de program – se realizează activităţi
specifice de scriere de proiecte şi de evaluare a lor în vederea dezvoltării şi susţinerii
resurselor, serviciilor şi programelor sociale.
9. asistentul social ca expert, consultant – este persoana care asigură asistenţă în cazul
unor cercetări, precum şi altor specialişti sau servicii, în efortul lor de înţelegere şi
rezolvare a problemelor sociale.
10. asistentul social ca manager / administrator - ajută la implementarea procedurilor
şi politicilor de asistenţă socială la nivelulunor servicii sau organizaţii, lamonitorizarea
sau îndrumarea lor.
11. asistentul social ca membru al unei echipe de profesionişti – este cel care
desfăşoară activităţi în cadrul unei echipe de profesionişti, prestatori de servicii sociale
dintr-o instituţie sau agenţie. Echipa poate fi intra- sau interdisciplinară, deci asistentul
social va colabora cu ceilalţi specialişti ai serviciului: medici, psihologi, sociologi,
asistente medicale, cadre didactice etc.
12. asistentul social ca mediator - este persoana care ajută două sau mai multe părţi
implicate într-un conflict să ajungă la înţelegere, compromis, rezolvare.
13. asistentul social ca supervizor de stagiu – când supervizează personalul sau
studenţii care i-au fost distribuiţi pentru îndrumare.
14. asistentul social ca formator / educator / instructor – este persoana care instruieşte,
formează sau asigură pregătirea altor prestatori de servicii,voluntarilor sau chiar a
clienţilor.
35
15. asistentul social ca negociator – este persoana care stabileşte termenii în care un
anume serviciu sau organizaţie poate asigura unavantaj pentru clienţi.
16. asistentul social ca arbitru - este persoana care examinează şi evaluează faptele și
ia decizii în unele situaţii conflictuale.
17. asistentul social ca și persoană care colectează fonduri – este persoana care
popularizează serviciile sociale pentru a aduna fonduri în vederea dezvoltării şi
implementării de programe sau servicii.
18. asistentul social ca persoană care are relaţii cu publicul – este persoana care
planifică şi desfăşoară activităţile de relaţii cu publicul în numele agenţiei / instituţiei /
profesiei.
Elaborați un portret al asistentului social în termeni de: cunoaștințe, capacități,

atitudini.
UI.1.8. PERSOANA / PERSOANELE ASISTATE
Documentele şi literatura de specialitate atunci când fac referire la persoanele asistate

vorbesc în termeni de: persoană vulnerabilă, persoană defavorizată, persoană aflată în
situaţie de risc social, în situaţie de nevoie, în dificultate.
Inițial, pacient (orientarea medicală) apoi, client sau beneficiar sau utilizator, persoana
asistată este reprezentată de persoana / persoanele sau grupul / grupurile care beneficiază de
ajutor specializat din partea asistenței sociale.
David Landz, 1965 (apud V. Ciocodeică, 2007, 17) descrie procesul prin care o
persoană devine client al asistenței sociale în următorele etape:
- individul recunoaște față de sine că ceva nu merge bine în viața sa;
- cel care caută ajutor își asumă riscul că apropiații lui să afle despre problema
lui și că nu și-o poate rezolva singur;
- cel care solicită ajutor recunoaște starea critică și incapacitatea de a depăși
singur problema, în fața unui asistent social;
- cel care solicită ajutor specializat acceptă să renunțe la o parte din autonomia
sa și să se plaseze într-un rol de dependență.
Persoanele sau categoriile de persoane care fac obiectul intervenției activităților de

asistență socială (adaptare după V. Ciocodeică, 2007) sunt:
 familiile sărace: fără venituri sau în criză economică (cu venituri mici în
care unul dintre părinți este șomer), familii în criză psiho-afectivă,
36
familii monoparentale, familii cu mulți copii al căror necesar depășește

veniturile părinților;
 copiii care trăiesc în mediu familial și social advers, copiii abandonați,
copiii institutionalizați, copiii orfani, copiii în situații de tutelă;
 minorii delincvenți;
 tinerii neintegrați social;
 persoanele dependente de droguri și / sau alcool;
 persoanele abuzate fizic și sexual;
 persoanele cu dizabilități fizice și / sau mentale;
 șomerii;
 persoanele cu boli cronice și / sau degenerative fără susținători legali;
 persoanele în vârstă aflate în incapacitate de autoservire;
 persoanele care au suferit în urma calamităților naturale, sociale;
 victimele traficului de persoane;
 persoanele care au suferit discriminări (sociale, fizice, economice,
psihologice)
 grupări minoritare cu mai puține drepturi față de populația majoritară.
Literatura de specialitate operează diferite clasificări ale clienților. În continuare

sunt prezentate câteva astfel de clasificări (adaptare după V. Ciocodeică, 2007, 17):
- în funcție de numărul indivizilor putem avea:
- clienți individuali (individul-client trebuie tratat ca o persoană unică
aflată într-o situație unică chiar dacă problemele sunt asemănătoare)
- clienți multipersonali – grupuri (clientul multipersonal poate fi un
grup mic - de tipul familiei, sau o comunitate mare - un grup etnic, o
localitate, chiar o regiune etc.).
- în funcție de orientarea ajutorului specializat putem avea:
- clientul care solicită ajutor pentru sine
- clientul care solicită ajutor în favoarea altor persoane
- clientul care, deși nu a solicitat ajutor, a intrat în zona de interes a
asistenței sociale, ca factor de blocaj pentru funcționarea socială
normală a altui client
- clientul care caută sau utilizează asistența socială ca alternativă la
alte tipuri de asistență, cum este cea juridico-represivă
- clientul care solicită ajutor pentru scopuri inadecvate.
- în funcție de atitudinea clientului față de serviciul de asistență socială,
(Messu, 1991) se observă că pot fi:
- clienți rușinoși – care apeleaza la serviciile asistenței sociale pentru
că nu au nici o altă posibilitate de a depăși situația și renunță repede
la ajutor
- clienți revendicativi – care solicită imperativ ajutorul social,
bazându-se pe dreptul său la asistența socială și pe compararea
situației sale cu aceea a altor persoane care beneficiază de asistența
socială
37
- clienți ezitanți – care doresc să beneficieze de serviciile asistențiale,

dar care evită pe cât posibil contactul cu sistemul instituțional și cu
mecanisme birocratice; sunt clienți care pot dezvolta în timp o
strategie de așteptare.
UI.1.9. INSTITUȚIILE ȘI SERVICIILE OFERITE DE ASISTENȚA

SOCIALĂ
1.9.1. Instituțiile asistenței sociale

Serviciile care oferă asistență socială pe teritoriul României sunt servicii organizate la
nivel național, servicii organizate la nivel județean și servicii organizate la nivel local.
Serviciile de asistență socială sunt organizate la nivel național, după cum urmează:
 Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și a Familiei are în subordine:
oficiile de asistență socială, agențiile județene de ocupare a forțelor de
muncă, centrele de primire a minorilor, cămine pentru pensionari,
cantinele de ajutor social, comisiile de expertiză a capacității de muncă,
centrele de plasament. Potrivit Legii 705 are mai multe atribuţii în ceea
ce privește:
- elaborarea politicii de asistenţă socială;
- stabilirea strategiei naţionale de dezvoltare a asistenţei
sociale;
- promovarea drepturilor persoanelor aflate în dificultate;
- coordonează şi controlează funcţionarea sistemului naţional
de asistenţă socială;
- elaborează proiecte de acte normative în domeniu asistenței
sociale;
- administrează şi gestionează fondurile alocate, potrivit legii
pentru asistenţa socială;
- colaborarea cu principalii reprezentanţi ai societăţii civile şi
cu organisme internaţionale în vederea atingerii eficacității
și creșterii eficienței activităților de asistență socială etc.
(Tr. Vrășmaș, 2008-2009)
 Ministerul Sănătății are în subordine: centrele de dezintoxicare,
centrele de tratament a bolilor cronice și incurabile, spitalele pentru
persoanele cu boli terminale, secțiile / spitalele pentru vârstnici,
spitalele pentru persoane dependente de droguri, spitalele pentru
persoane cu boli psihice;
 Ministerul Educației, Cercetării, Inovării și Sportului răspunde de:
instituțiile / centrele pentru învățământ special, căminele-școală,
centrele de reeducare. De asemenea are atribuții și în ceea ce privește
38
plata burselor şcolare, plata alocaţiei pentru copiii care frecventează

instituţiile de învăţământ precum şi instituţiile de învăţământ special
(D. Buzducea, 2005).
 Ministerul Justiției are atribuții pe problematica penitenciarelor, a
școlilor speciale de muncă și reeducare pentru minori. Ministerul are un
rol important în ce priveşte serviciul de probaţiune (ca alternativă la
pedeapsa cu închisoarea), atribuţii de asistenţă socială cu privire la
minorii ca şi adulţii delincvenţi din închisori, în vederea reinserţiei
sociale ulterioare – prin Direcţia Generală a Penitenciarelor (Tr.
Vrășmaș, 2008-2009).
 Ministerul Administrației și Internelor are atribuții în ceea ce privește
secțiile județene pentru delincvenți și instituțiile de cercetare cu profil
social sau medico-social. Tr. Vrășmaș (2008-2009) observa că acest
minister are atribuții pe problematica delincvenţei, a violenţei în
general şi a celei domestice în special; comercializarea, consumul şi
traficul de droguri; problematica prostituţiei, a copiilor străzii,
vagabondajul şi cerşetoria; abuzul asupra copilului, găştile stradale etc.
 Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului se ocupă
în mod special de protecţia copilului prin (Tr. Vrășmaș, 2008-2009):
- monitorizarea respectării drepturilor copiilor;
- elaborarea strategiei sistemului naţional de protecţie a
copilului;
- elaborarea proiectelor de acte normative, standardelor de
funcţionare în domeniu;
- finanţarea sau cofinanţarea programelor sociale de protecţie a
copiilor aflaţi în dificultate etc.
 Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap protejează, apără
și promovează drepturile persoanelor cu dizabilități.
 Oficiul Român pentru Adopţii este forul care coordonează activitățile
de adopție națională și internațională de pe teritoriul României.
Serviciile de asistență socială sunt organizate la nivel județean prin:

 Direcţiile pentru Dialog, Familie și Solidaritate Socială de la nivelul judeţean
au organizate compartimente de specialitate - servicii publice de asistenţă
socială, care au responsabilități în ceea ce privește (Tr. Vrășmaș, 2008-2009):
- evidenţa beneficiarilor şi a sumelor cheltuite în judeţ pentru asistenţa
socială;
- acreditarea personalului specializat care oferă servicii sociale la
domiciliu;
- evaluarea impactului politicilor sociale asupra beneficiarilor;
- realizarea de studii şi analize în domeniul protecţiei sociale;
- colaborarea la elaborarea planului judeţean pentru dezvoltarea strategiilor
locale de intervenţie în sprijinul persoanelor aflate în nevoie;
- monitorizarea aplicării legislaţiei în domeniu;
39
- sprijinirea şi îndrumarea din punct de vedere metodologic a elaborării şi

derulării programelor de asistenţă socială la nivel local;
- administrarea şi gestionarea fondurile alocate pentru asistenţa socială;
- elaborarea propunerilor pentru alocarea de fonduri în asistenţa socială a
judeţului, pe care le trimite ministerului de resort;
- controlul activității instituţiilor publice şi private de asistenţă socială, cu
privire la acordarea prestaţiilor şi serviciilor de asistenţă socială, precum
şi a organizaţiilor neguvernamentale din domeniul social.
 Consiliile Judeţene care în domeniul asistenței sociale au următoarele
responsabilități (Tr. Vrășmaș, 2008-2009):
- aprobarea planului judeţean de asistenţă socială în vederea dezvoltării
strategiilor locale de intervenţie a persoanelor aflate în dificultate;
- stabilirea măsurilor de prevenire a situaţiilor de marginalizare şi
excludere socială şi asigurarea mijloacele umane, materiale şi financiare
necesare pentru soluţionarea urgenţelor sociale de la nivel județean;
- evaluarea activităţilor desfăşurate de către organizaţiile
nonguvernamentale în cadrul programelor subvenţionate de la bugetul
Consiliului Judeţean;
- aprobarea înfiinţării, respectiv finanţarea sau după caz, cofinanţarea
instituţiilor publice de asistenţă socială şi evaluarea activităţilor
desfăşurate de către acestea;
- colaborarea cu serviciile publice de asistenţă socială în vederea aplicării
strategiilor din domeniul asistenţei sociale;
- iniţierea parteneriatelor cu reprezentanţii societăţii civile pentru derularea
programelor de asistenţă socială;
- realizarea unei diagnoze continue a stării sociale a judeţului.
 Inspectoratul Teritorial de Stat pentru Handicapați;
 Direcțiile Sanitare Județene;
 Casele Județene ale Asigurărilor de Sănătate;
 Inspectoratul Școlar Județean.
Serviciile de asistență socială sunt organizate la nivel local prin:

 Consiliile Locale ale municipilor, orașelor, comunelor care au atribuții în ceea
ce privește organizarea compartimentelor de asistenţă socială. Responsabilitățile
acestora în domeniul asistenţei sociale sunt (Tr. Vrășmaș, 2008-2009):
- identificarea problemelor sociale şi soluţionarea acestora, în temeiul
oferit de legislația actual;
- administrarea şi gestionarea fondurilor alocate pentru asistenţa socială;
- organizarea şi susţinerea financiară a sistemului de servicii de asistenţă
socială de pe raza localității;
- organizarea serviciilor sociale în funcţie de solicitările locale;
- asigurarea plății subvenţiilor aprobate pentru asociaţiile şi fundaţiile
româneşti cu personalitate juridică care derulează programe sociale;
40
- elaborarea de propuneri în vederea alocării de fonduri pentru asistenţa

socială, care sunt transmise Direcţiei Generale a Finanţelor Publice
Judeţene;
- aprobarea de programe de colaborare cu organizaţii nonguvernamentale;
- încheierea de convenţii în vederea asigurării servicilor sociale;
- acordarea de spaţii, mijloace financiare şi logistice pentru susţinerea
realizării activităţilor de asistenţă social de pe raza localității;
- asigurarea de locuinţe sociale, în limita posibilităților locale;
- finanţarea, sau după caz cofinanţarea, instituţiilor publice de asistenţă
socială de interes local;
- comunicarea lunar către Direcţiile Judeţene pentru Dialog, Familie și
Solidaritate Socială a numărului de beneficiari ai sistemului de asistenţă
socială şi sumele cheltuite înspre această destinaţie.
La nivel local organizarea activităților de asistență social se realizează prin

intermediul:
 Serviciilor de Autoritate Tutelară din cadrul Consiliilor Locale,
Județene, Comunale;
 Comisia de Ocrotire a Minorilor;
 Direcția de Dialog, Familie și Solidaritate Socială prin oficiile de
asistență socială;
Sectorul non-profit Sunt state, de exemplu: S.U.A., Marea Britanie unde există tot mai
mult tendința de a suplimenta până la a înlocui structurile statului de elaborare și aplicare a
politicilor sociale cu activități îmbinate ale agențiilor nonguvernamentale. Activitățile acestor
agenții, asociații nonguvernamentale lărgesc gama de servicii care pot fi oferite și oferă o
serie de excepții de la impozitare sau alte scutiri de taxe. Activitatea în acest sector se
realizează mult pe baza voluntariatului. Sunt persoane responsabile și generoase care alături
de persoanele calificate se implică în diverse activități care țin de asistența socială.
Deci, instituțiile care oferă asistență socială pot fi :
 instituții publice:
- serviciul public de asistenţă socială la nivel judeţean și local;
- instituţiile publice care au constituite compartimente de asistenţă
social;
- alte servicii publice specializate la nivel judeţean sau local.
 instituții private
- asociaţiile si fundaţiile;
- cultele religioase și orice alte forme organizate ale societăţii civile;
- filialele și sucursalele asociaţiilor și fundaţiilor internaţionale;
- organizaţiile internaţionale de profil.
Indicaţi serviciile sociale pe care le cunoaşteţi din judeţul sau localitate

dumneavoastră.
41
SĂ NE REAMINTIM...
Serviciile de asistență socială sunt organizate la nivel național, județean, local.
1.9.2. Serviciile oferite de asistența socială

Din punct de vedere formal, alte două forme de servicii sociale specific pot fi distinse
(L.M. Pop, 2002, 121):
- „servicii de asistență acordate beneficiarilor în mediul lor natural de viață (în
familie, în gospodărie, la școală, la locul de muncă);
- servicii acordate în instituții specializate de asistență socială, servicii care
oferă, în extremis, și un loc special protejat, de viața normală, persoanelor
care nu pot, temporar sau permanent, să își desfășoare existența într-un
mediu social natural (e.g., instituții pentru persoane vârstnice, pentru copii
abandonați, pentru persoane cu dizabilități majore, instituții de resocializare
a copiilor sau adolescenților cu deviații comportamentale majore). Centrele
de consiliere sau recuperare reprezintă forme instituționale de acordare a
asistenței sociale specializate unor categorii de persoane, fără însă a le
desprinde pe acestea din mediul lor natural de viață”.
Serviciile de asistență socială intervin în două tipuri distincte de situații (conform L.M.
Pop, 2002, 121):
 „situații de urgență, excepționale - de tipul: copiilor abandonați sau abuzați,
victime ale violenței, copii sau tineri cooptați în activități de tip criminal, persoane
„aruncate în stradă”, victime ale unor dezastre naturale sau sociale sau, pur și simplu,
persoane rămase fără nici un fel de suport financiar. În aceste momente de dificultate
extremă, asistență socială intervine ca un suport înalt personalizat și profesionalizat.
Asistența socială combină, în acest caz, resurse financiare de urgență cu resurse
instituționale și umane specializate.
 situații de dificultate cronică, dublate de deficitul de capacități proprii de
depășire a dificultăților - e.g., deficit cronic de resurse financiare, sărăcie extremă,
copii lipsiți de familie, persoane dependente de drog, persoane eliberate din
închisoare, mame singure, bătrâni care s-au izolat progresiv, cu capacități deteriorate
de a duce o viață independent”.
Serviciile sociale specializate au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea

capacităţii de funcţionare socială a indivizilor și familiilor prin: (preluare D. Arpinte, p. 6):
- găzduire, îngrijire, recuperare, reabilitare și reinserţie socială și profesională
a persoanelor cu dizabilități, bolnavilor cronici, a persoanelor dependente de
consum de alcool sau de droguri, persoanelor victime ale violenţei în familie
sau ale traficului de persoane;
- găzduire, îngrijire, recuperare, reabilitare și reinserţie socială a persoanelor
42
vârstnice aflate într-o situaţie de nevoie social;

- suport și asistenţă pentru copiii și familiile în dificultate;
- găzduire și educaţie specială pentru copiii sau tinerii cu dizabilități ori care
prezintă dificultăţi de adaptare, altele decât cele din învăţământul special
organizat pentru preșcolarii și elevii cu deficienţe;
- găzduire în sistem protejat, pe perioadă determinată, a tinerilor care părăsesc
sistemul de protecţie a copilului;
- inserţie socială și profesională a tinerilor care părăsesc sistemul de protecţie a
copilului;
- găzduire pe perioadă determinată a persoanelor fără adăpost;
- asistenţă si suport pentru asigurarea unei vieţi autonome si active persoanelor
de vârsta a treia, precum și servicii de îngrijire acordate vârstnicilor aflaţi
într-o situaţie de dependenţă;
- furnizare de măsuri de suport pentru integrarea în muncă, altele decât cele
prevăzute de legislaţia în vigoare;
- furnizare de măsuri de readaptare si de reorientare profesională stabilite prin
legislaţia în vigoare;
- primire și îngrijire în situaţii de urgenţă, cu sau fără găzduire, acordarea de
sprijin ori acompaniament social, adaptarea la o viaţă activă sau inserţia
socială și profesională a persoanelor ori familiilor în dificultate sau în situaţii
de risc;
- consiliere juridică (informare, consiliere, sprijin și terapie specializată).
Prestații și servicii oferite de serviciile de asistență social diferitelor categorii de clienți:

 alocația de stat pentru copii – este un ajutor cu caracter universal, care se acordă
tuturor copiilor cu vârste cuprinse între 0-16 ani sau până la 18 ani, dacă acei copii
urmează o formă de învățământ sau dacă au diferite dizabilități. Suma care reprezintă
valoarea alocației nu depinde de mediul de viață, de ocupația sau de salariul părinților.
Se constată că valoarea procentuală a alocației a scăzut continuu raportat la salariul
mediu pe economie: dacă în anul 1989 era de 10,5%, în anul 1994 scade la 4,7%,
urmând ca în anul 2000 să ajungă la numai 3%.
 alocația pentru întreținerea minorilor aflați în plasament familial sau încredințați
unei familii sau persoane - este acordată familiei sau persoanei căreia i s-a încredințat
un minor spre creștere și educare.
 ajutor pentru mame cu mulți copii (peste trei) – copii aflați în îngrijire până la 18 ani,
respectiv 25 ani.
 ajutor trimestrial - material, obținut pe bază de cerere și acordat, în urma unei anchete
sociale, persoanelor aflate în incapacitate de muncă, adulți și vârstnici, fără venituri
sau cu venituri mici, fără susținători legali sau susținători care nu-i pot sprijini.
 ajutor ocazional (în bani sau obiecte) – acordat în urma unei anchete sociale,
persoanelor aflate în incapacitate de muncă, adulți și vârstnici, fără venituri sau cu
venituri mici, fără susținători legali sau susținători care nu-i pot sprijini. Se poate
atribui de maxim patru ori pe an, pe bază de cerere.
43
 ajutor în caz de deces a unei persoane lipsite de venituri sau cu venituri mici,
dependentă social, fără susținători legali - se poate ridica de cel care se vor ocupa de
înmormântare, după ce a făcut o cerere în prealabil.
 ajutorul pentru încălzire (acordat pe perioada de iarnă), pe bază de cerere și după
depunerea declarație / declarațiilor de venit pe fiecare membru din famile.
 alocații, ajutoare și înlesniri acordate persoanelor cu nevoi speciale - sursa acestora
este fondul de risc și accidente completat la bugetul de stat. Fondul este administrat de
Secretariatul de Stat pentru Handicapați și Inspectoratele Teritorale pentru
Handicapați (ultimele funcționau la nivel județen).
 indemnizația de șomaj – este o sumă fixă, neimpozabilă acordată șomerilor care au
cotizat la sistemul asigurărilor sociale.
 alocație de sprijin pentru șomaj - acordate pe durata a 18 luni după expirarea
perioadei de ajutor de șomaj.
 ajutorul de integrare profesională.
 masa gratuită la cantinele de ajutor social.
 serviciile de asistență socială la domiciliu.
 forme de ocrotire instituțională a unor categorii de minori, a persoanelor adulte cu
dizabilități, a bolnavilor cronici și a vârstnicilor:
- se acordă gratuit în folosință scaune motorete, motociclete adaptate pentru
persoanele cu deficiențe motorii și autoturisme de mic tiraj cu comenzi
adaptate pentru persoane cu nevoi speciale;
- se acordă gratuit scaune rulante, aparate auditive, proteze diferite și alte
aparate, instrumente absolut necesare persoanelor cu diferite dizabilități;
- creșterea sumei exceptate de impozit pe venit în cazul persoanelor cu
dizabilități care lucrează;
- gratuitate la instalarea, montarea și plata abonamentului telefonic;
- gratuitate pentru transportul urban al persoanelor cu dizabilități;
- gratuitate a 6 - 12 călătorii cu trenul pentru persoanele cu dizabilități;
- reduceri de prețul biletelor cu regim special din stațiunile balneoclimaterice;
concedii de odihnă suplimentare, pensionare cu reducerea vârstei în cazul
persoanelor care lucrează;
- reducerea impozitului pe profit proporțional cu ponderea persoanelor cu
nevoi speciale în totalul personalului.
Sunt și servicii sociale specializate care se realizează în vederea refacerii,

menţinerii sau dezvoltării capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Astfel
de activităţi specifice ale serviciilor sociale sunt:
 recuperare şi reabilitare
 suport şi asistenţă pentru familiile în dificultate
 suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice
 suport şi asistenţă pentru persoanele cu dizabilități, persoanele dependente de o
substanţă (drog, alcool, medicamente), persoanele victime ale violenţei
domestice, persoanele victime ale traficului de persoane, etc.
 mediere socială
44
 consiliere
 îngrijire medico-socială pentu persoanele în situaţii de dependenţă
totală sau parţială din cauza dizabilităţii, bolilor în fază terminală: SIDA,
cancer sau a bolilor cronice, sau din cauza vârstei.
SĂ NE REAMINTIM...
Serviciile de asistență socială intervin în două tipuri distincte de situații
(conform L.M. Pop, 2002, 121):
 situațiile de urgență, excepționale
 situațiile de dificultate, cronice
UI1.10. FAZELE PROCESULUI DEASISTENȚĂ SOCIALĂ
Procesul de asistenţă socială a fost descris din perspectiva teoriei rezolvării de

probleme, fiind constituit din faze succesive care avansează de la stabilirea legăturii dintre
asistent şi client, către rezolvarea problemei / problemelor clientului. În continuare vor fi
prezentate cele patru etape ale asistenței sociale pe baza modelului de rezolvare de probleme a
lui Compton şi Galaway (1989, apud M. Roth, A. Bereczki, S. Poledna, 2005, 78-81):
1. Faza de angajare sau de contactare în cadrul căreia se disting următorii paşi:

1.a. identificare şi definirea problemei
 problema văzută de clientul-însuși
 problema văzută de ceilalți din jur, precum cadrele didactice, colegii de şcoală,
membrii familiei, persoanele semnificative din anturajul apropiat clientului,
persoane cu autoritate la locul de muncă / școală
 problema văzută de specialist
 problema definită în urma acordului dintre participanţi
1.b. identificarea scopului
 formularea scopului clientului - scopul poate fi stabilit pe termen lung și / sau pe
termen scurt
 identificarea resurselor necesare realizării scopului
 identificarea resurselor şi limitelor agenţiei
 identificare scopurilor şi aşteptărilor instituţiei
 identificarea şi aşteptările asistentului social
1.c. stabilirea unui acord între actorii procesului de asistenţă socială (contractul) - se vor
discuta condiţiile unui contract şi aspecte privind realizarea acordului.
1.d. explorarea preliminară care include:
 explorarea motivaţiei beneficiarului pentru participarea în procesul de asistenţă
socială (speranţa, confortul)
45
 explorarea oportunităţii intervenţiei sociale

 explorarea gradului de pregătire a beneficiarului pentru participarea activă în
procesul de asistenţă socială
2. Faza de planificare a intervenţiei în cadrul căreia se disting următorii paşi:

2.a. explorarea aprofundată a resurselor şi rezistenţelor la schimbare (evaluarea şi
diagnosticul social) presupune:
 identificarea progresivă a problemei
 identificarea resurselor disponibile
 luarea în considerare a barierelor, obstacolelor
 specialistul selectează modelul teoretic adecvat rezolvării cazului
 specialistul selectează metodele adecvate de intervenţie
 specialistul clarifică valorile implicate în procesul de intervenţie cu beneficiarul
în cauză
2.b. întocmirea şi dezvoltarea planului de acţiune urmăreşte:
 stabilirea unor sarcini măsurabile, realizabile, valabile
 evaluarea posibilelor costuri şi justificarea necesităţii lor
 realizarea unor relaţii cu alte instituţăă în folosul clientului
 determinarea rolului specialistului
 estimarea timpului cerut pentru indecerea schimbării
 planificarea modalităţilor de oferire a serviciilor
3.c. prognoza
3. Trecerea la acţiune se referă la:

 implementarea planului şi corijarea sa în funcţie de mersul efectiv al procesului
de asistenţă
 evaluarea rezultatelor - pentru acest demers acţional asistentul social va răspunde
la următoarele întrebări:
- scopul propus a fost atins?
- teoriile, metodele şi tehnicile utilizate au fost folositoare?
- este acţiunea viitoare garantată?
4. Faza de finalizare
 se pregăteşte şi realizează despărţirea de client.
 se întocmeşte un plan de sprijin ulterior, care urmează a fi aplicat la întreruperea
relaţiei pentru ca clientul să ştie că nu este singur şi că poate fi sprijinit în demersurile
sale, în menţinerea progreselor dobândite.
 se vor evalua succesele şi eventualele dezacorduri.
46
REZUMAT
Această primă unitate de învățare abordează fenomenul complex al
asistenței sociale. Se pornește de la delimitarea conceptului de bunăstare socială
și de la sublinierea importanței acestuia în evoluția societăților. Urmează
istoricul conceptului de asistență socială de-a lungul timpului, urmărindu-se
evoluția conceptului la nivel european, american și bineînțeles pe teritoriul țării
noastre. Se delimitează apoi, conținutul și sfera conceptului de asistență socială.
Au fost prezentate apoi caracteristicile, fațetele, teoriile, principiile, modelele,
formele și funcțiile asistenței sociale. Deci, s-a pornit de la tratarea succintă a
conceptului de bunăstare colectivă, s-a continuat cu un istoric al asistenței
sociale – văzut în context european, american, românesc – pentru ca apoi să fie
tratate problematicile importante care țin de asistentul social, de persoanele
asistate, de instituțiile și serviciile oferite de asistența socială.
TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1

1. Analizați definițiile în sens larg și în sens restrâns ale asistenței sociale în funcție
de trei criterii pe care vi le-ți definit, în prealabil.
TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 1

1. Exemplificaţi rolul asistenţei sociale preventive.
2. Menţionaţi diferenţele dintre cele trei fațete ale asistenței sociale.
TEMA DE CONTROL nr. 1

Citiți un volum adresat strict asistenței sociale și fișați conform modelului de mai jos:
LUCRAREA…..AUTORUL…..
Editura……din localitatea…….; anul aparitiei……………
ATENȚIE: FIECARE CAPITOL AL VOLUMULUI SE SUPUNE ANALIZEI ȘI FIECĂRUI
CAPITOL I SE VOR FACE HĂRȚI CONCEPTUALE.
CAPITOL Cuvinte- Citate Argumentarea alegerii facute H
UL cheie reprezentative C
Capitolul I
……..
Capitolul II
……..
……..
Capitolul n
47
Unitatea de învăţare 2.
ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR AFLATE ÎN
DIFICULTATE
Cuprins
2. 1. Introducere ................................................................................................................ 49
2. 2. Competenţele unității de învățare – UI2 ................................................................... 50
2. 3. Asistența socială a persoanelor cu nevoi speciale (cu dizabilități) ........................... 50
2. 4. Asistența socială a persoanelor cu boli cronice ......................................................... 61
2. 5. Asistența socială a șomerilor..................................................................................... 66
2. 6. Asistența socială a copiilor ....................................................................................... 69
2. 7. Asistența socială a persoanelor cu boli psihice ......................................................... 77
2. 8. Asistența socială a persoanelor alcoolice .................................................................. 78
2. 9. Asistența socială a persoanelor consumatoare de droguri ........................................ 83
2.10. Asistența socială a persoanelor infectate cu virusul HIV ........................................ 88
2.11. Asistența socială a vârstnicilor ................................................................................. 90
2.12. Rezumat.................................................................................................................... 94
2.13. Test de autoevaluare nr. 2 ........................................................................................ 95
2.14. Test de evaluare nr. 2 ............................................................................................... 95
2.15. Tema de control nr. 2 ............................................................................................... 95
UI2.1. INTRODUCERE
În această unitate de învățare se prezintă asistența socială pentru o serie

de persoane / grupuri aflate în dificulate. Sunt vizate următoarele categorii:
- persoanele cu nevoi speciale (cu dizabilități)
- persoanele cu boli cronice
- șomerii
- copiii
- persoanele cu boli psihice
- persoanele alcoolice
- persoanele consumatoare de droguri
- persoanele infectate cu virusul HIV
- vârstnicii.
48
UI2.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta:

- Capacitatea de sesiza aspectele caracteristice din punt de vedere al
asistenței sociale pentru diferitele categorii de persoane / grupuri aflate în
dificultate;
- Competenţe de analiză şi interpretare a nevoilor categoriilor de persoane /
grupuri aflate în dificultate;
- Capacitatea de a interveni educațional în vederea ameliorării, respectiv
- Capacitatea de a interveni informațional în vederea ameliorării, respectiv
- Competenţe de a lucra în echipă manifestând: toleranță, empatie, spirit
critic constructiv;
- Competenţe de a de a pune în relație partenerii educaționali (elevi, părinţi,
colegi, parteneri din mediul social al comunităţii) cu partenerii sociali.
Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 6

ore.
UI.2.3. ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU NEVOI SPECIALE

(CU DIZABILITĂȚI)
Sunt două concepte care au un conţinut asemănător, făcând referire la relaţia dintre
societate şi persoanele care din motive diverse, mai mult sau mai puțin subiective, respectiv
obiective, nu pot să beneficieze de drepturile asigurate de societate membrilor ei. Aceste
concepte la care se făcea referire sunt: persoane defavorizate respectiv, persoane
marginalizate.
Persoanele defavorizate sunt acele persoane care prin statutul lor social, datorită
alterării stării de sănătate sau a armoniei familiale, nu se pot bucura de drepturile şi beneficiile
pe care societatea le asigură majorităţii membrilor săi.
Exemplu: persoanele cu dizabilități dobândite în cursul vieții, șomerii,

familiile monoparentale etc.
49
Persoanele marginalizate sunt acele persoane care în urma discriminării sociale sau
a lipsei de solidaritate a majorităţii nu sunt integrate în fluxul social al producerii şi
repartizării veniturilor, bunurilor şi serviciilor.
Exemplu: populația de etnie rromă, grupurile de imigranți.
Brill a fost cel care a realizat o Declaraţie a drepturilor de autoexprimare (Brill,

1990, 33) adresată tuturor persoanelor fără discriminare:
1. Ai dreptul să refuzi solicitările altora, fără să te simţi vinovat pentru
aceasta.
2. Ai dreptul să simţi şi să-ţi exprimi sentimentele, chiar și supărarea.
3. Ai dreptul să intri în competiţie cu alţii.
4. Ai dreptul să îţi foloseşti propria judecată când decizi asupra propriilor
tale nevoi.
5. Ai dreptul la propriile tale greşeli.
6. Ai dreptul ca opiniile şi ideile tale să fie respectate în aceeaşi măsură ca
şi opiniile şi ideile altora.
7. Ai dreptul să ceri ajutorul şi afecţiunea celorlalţi.
8. Ai dreptul să fi tratat ca un adult.
9. Ai dreptul să spui altora care sunt nevoile tale.
10. În anumite situaţii ai dreptul să le spui altora ce doreşti de la ei.
11. Ai dreptul să le ceri altora să îşi schimbe comportamentul faţă de tine.
12. Ai dreptul să fi tratat ca un adult capabil şi nu ca un copil.
13. Ai dreptul ca ceea ce faci să nu fie considerat din start ca fiind greşit.
14. Ai dreptul să recurgi la timp ca să îţi pui sentimentele în ordine, cu
propriul ritm şi să nu preiei ritmul altora.
15. Ai dreptul ca alţii să nu îţi impună propriile valori.
Pornim de la anumite precizări terminologice. Până aproape de sfârșitul secolului al

XX-lea (1950) erau utilizați termenii de infirm, respectiv infirmitate. Infirmitatea se referea în
accepțiunea tradițională la deficiențele senzoriale, motorii și intelectuale, adică la persoanele
care dispuneau în mod permanent sau pe o durată determinată de posibilități limitate de a
acționa comparativ cu restul populației considerată populație „normale". Infirmitatea sau
deficiența presupune „absența, pierderea sau alterarea unei structuri ori funcții (anatomice,
fiziologice sau psihologice). Poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident sau a unor
condiții negative din mediul de creștere și de dezvoltare a unui copil” (Tr. Vrăjmaș, 2001, 30).
Termenii nu mai sunt utilizați de către literatura de specialitate actuală pentru că se consideră
că termenul de infirmitate (deficiență) este înglobat în cel de dizabilitate.
Încă din anul 1994 se reevaluează relația dintre normal și patologic (S. Lebovici, J.
Rostard, D. Lagache) considerându-se că deficiența este o „formă specială a raportului
normal – patologic, patologia fiind concepută ca o anormalitate. Deficiența este maladie
50
neevolutivă, sau în orice caz, rezultatul unei patogenii care determină o organizare anormală,
ce nu este legată de norma de comportare, ci de legile de organizare a persoanei” (C.
Păunescu, I. Mușu, 1997, 14). „Opus normalității este fenomenul de anormalitate care poate
fiexplicat, fie după criteriul existenței la individ a unei stări de insecuritate, teamă, apatie,
anxietate, fie printr-o patologie fizică a comportamentului dezaptativ, fie în funcție de
contextul social în care se produc comportamentele, fie prin diminuarea randamentului și
eficienței individului, boala constituie mai degrabă o continuitate decât o dihotomie” (I.
Cucu, 1986, 120-124).
E.A. Doll (1952, apud C. Păunescu, I. Mușu, 1997, 16) afirma că „deficientul, în
sens clinic, nu este bolnav, nici suferind, nici anormal, ci este un individ cu o personalitate
specifică în sfera mare și, diversă a normalității, care tinde spre normalizare și poate realiza
acest lucru în urma educației specializate. El nu este bolnav în sens patologic, ci prin efectul
deficienței are tendința de a-și construi o personalitate decompensată, cu o disfuncție a uneia
dintre structurile de bază, un dezechilibru instabil manifest sau potențial, astfel că la o
anumită intensitate a solicitărilor sau a stressului extern sau intern, poate reacționa prin
tulburarea echilibrului și printr-un grad oarecare de inadaptare la condițiile de viață”.
Exemple de infirmități sau deficiențe: lipsa vederii, surzenia, mutismul, mutații

ale membrelor, întârziere mintală, deficiențe de vorbire etc.
Exemple de infirmități sau deficiențe senzoriale (auditive, vizuale), deficiențe

mintale, deficiențe fizice, deficiențe de limbaj, deficiențe de comportament etc.
Incapacitatea sau dizabilitatea însumează un „număr de limitări funcționale, care

pot fi întâlnite la orice populație, a oricărei țări din lume. Poate fi cauzată de deficiențe
(senzoriale, fizice, intelectuale), de condiții de sănătate (boli mintale sau neuropsihice) sau de
mediu. Înglobeaza orice reducere, lipsă sau pierdere rezultând dintr-o infirmitate sau
deficiență a aptitudinii de a desfășura o activitate în condițiile considerate normale pentru o
ființă umană” (Tr. Vrăjmaș, 2001, 30).
Exemple de incapacități: dificultăți de vedere, de auz, de deplasare, de

autoservire.
Nu orice persoană care are o infirmitate se poate considera automat ca fiind

handicapată. Deficiențele sau incapacitățile se transformă în handicapuri în prezența unor
factori negativi. Conceptul de handicap a fost introdus, vizând două mari motive (conform lui
51
C. Păunescu, I. Mușu, 1997, 16): 1). înlocuirea expresiilor traumatizante, peiorative,

descuranjante de tipul: anormal, deficient, inadaptat, respective 2). înglobarea într-un termen
mai general a tuturor dificultăților întâmpinate de subiect cu consecințe directe pe plan social.
Dar, se continuă, căci într-o perioadă nu foarte depărtată, chiar secolul al XIX-lea, existau
autori care defineau handicapul ca un stigmat astfel încât acele persoane erau discreditate
suferind fenomenul de marginalizare. Calitățile și potențialul persoanelor erau minimalizate
până la a fi negate, chiar.
Handicapul presupune „dezavantajul social rezultatul din pierderea ori limitarea
șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți
membrii ai acestora. Apare la „întâlnirea ” sau interacțiunea dintre persoane cu dizabilitate și
mediu” (Tr. Vrăjmaș, 2001, 30). Accentul cade pe disfuncționalitățile din mediul
înconjurător.
Handicapatul este acea persoană a cărei „aptitudini fizice, psihice înnăscute sau
câștigate sunt net inferioare persoanelor de aceeași vârstă cronologică, handicap care nu poate
fi înlăturat în totalitate ci numai recuprat într-un anumit grad, compensat, ameliorat, valorizat
în funcție de posibilitățile reale ale individului și de capacitatea limitată de achiziție, păstrare,
transfer (...) sunt acele persoane a căror posibilități de a câștiga sau de a păstra un loc de
muncă sunt reduse, ca urmare a unor insuficiențe fizice, senzoriale, mintale, caracterizată în
general printr-o capacitate redusă de autonomie redusă personală și socială, având nevoie
într-o formă sau alta de tutelare” (C. Păunescu, I. Mușu, 1997, 19).
Exemple de handicap: handicap mintal, handicap fizic.
Exemplu:
În viziunea de determinare: deficiență – incapacitate – handicap: dacă
deficiența (incapacitatea) este malformația congenitală sau dobândită a șoldului
atunci handicapul ar putea fi adaptarea școlară normală dar cu o adaptare
socio-profesională relativă în condiții de protejare.
Expresii de tipul sunt imobilizați la pat, sunt inapți pentru utiliza transportul în
comun, sunt inapți de muncă, sunt izolați social. Astfel, persoana considerată „handicapată”
tinde să capete accepțiunea unei probleme sociale, problema respingerii sau excluderii
persoanei cu deficiențe (vezi Figura de mai jos)
52
Mediu Factori etiologici Nevoi sociale

BOALA
INFIRMITATE INCAPACITATE HANDICAP

E
Consecințe pentru individ Consecințe pentru familie Consecințe pentru societate

Diminuarea Nevoia de îngrijire Solicită îngrijire
autonomiei Relații familiale perturbate Productivitate scăzută
mobilității Povară economică Integrare socială perturbată
activităților de loisir
integrării sociale
independenței
economice
Fig. 1.4. Procesul handicapului (C. Păunescu, I Mușu, 1997, 20)
Deficiența determină o incapacitate care antrenează un handicap. Incapacitatea

presupune o apreciere a deficienței, iar handicapul este practic consecința socială a deficienței
manifestată în forme diverse de inadaptare, de inegalitate, de marginalizare, de segregare, de
excludere (vezi Figura de mai jos).
DEFICIENȚĂ Situație intrinsecă care se definește în

termeni anatomici (aspect medical)
INCAPACITATE Caracterizată prin anumite limite ale

activității (aspect funcțional)
HANDICAP Consecință concretizată în dificultăți

de adptare personală și socială
(aspect social)
Fig. 1.5. Relația deficiență – incapacitate - handicap
53
Handicapurile de-a lundul timpului au fost clasificate după diverse criterii în

literatura psihopedagogică: după criteriul binar, după serviciile de care beneficiază, după
viziunea de determinare: deficiență – incapacitate – handicap etc. Ne vom opri la primul
criteriu de clasificare, criteriul binar (Agerholm, apud C. Păunescu, I. Mușu, 1997, 30) care
vorbește despre handicapul extrinsec (provocat de mediul sau situația socio-culturală a
individului: sărăcie, privare materială, discriminare rasială sau etnică, traiul într-o zonă
geografică nefavorabilă etc.) și despre handicapul intrinsec, care poate fi:
 handicap locomotor
- reducerea aptitudinii de a se deplasa
- reducerea mobilității posturale
- reducerea dexterității manuale
- reducerea rezistenței la efort
 handicap vizual
- pierderea totală a văzului
- diminuarea (imposibil de corectat) a acuității vizuale
- reducerea câmpului vizual
- tulburări ale percepției
 handicap al mijloacelor de comunicare
- tulburări ale auzului
- tulburări ale limbajului
- tulburări ale lecturii
- tulburări ale scrisului
 handicap organic
- tulburări ale ingestiei
- tulburări ale excreției
- orificii artificiale
- dependență vitală de aparate și instalații medicale
 handicap intelectual
- întârziere mintală (congenitală)
- întârziere mintală (dobândită)
- pierderea aptitudinilor dobândite
- afectarea capacității de învățare
- tulburări de memorie
- tulburări de orientare în spațiu și timp
 handicap psihic
- psihoze
- nevroze
- tulburări de comportament
- tulburări ale comportamentului social
- imaturitate emoțională
 handicap inaparent
- tulburări de metabolism care necesită urmarea unui
tratament
- epilepsie și alte pierderi imprevizibile ale conștiinței
54
- vulnerabilități particulare la anumite accidente sau

traumatisme (tulburări de homeostază, fragilitate osoasă,
predispoziții la ulcerații prin compresie etc.)
- tulburări intermitente și incapacități (migrenă, astm,
vertij etc.)
 handicap cu caracter repulsiv
- deformații sau defecte ale unei părți a corpului
- anomalii sau afecțiuni dermatologice, cicatrici
inestetice
- mișcări corporale anormale (atetoză, ticuri etc.)
 handicap consecutiv senescenței
- scăderea plasticității corporale
- încetinirea funcțiilor fizice și / sau psihice
- diminuarea puterii de recuperare.
Dificultățile pe care le au de depășit persoanele cu handicap pot fi de trei tipuri:

dificultăți de ordin general, dificultăți de ordin profesional și dificultăți de ordin psihologic și
social. O prezentare succintă urmează a se face în cele ce urmează (C. Păunescu, I. Mușu,
1997, 28):
 dificultăți de ordin general
- dificultăți de deplasare, de a efectua gesturile cele mai
obișnuite (pentru persoanele cu handicap fizic);
- dificultăți de exprimare și comunicare (pentru persoanele cu
handicap senzorial);
- dificultăți de adaptare la modul de viață cotidian și la
obișnuințele sociale (pentru persoanele cu handicap mintal);
- dificultăți de întreținere atunci când sunt lipsiți de venituri sau
au venituri mici, atât persoanele cu handicap, cât și susținătorii
lor legali.
 dificultăți de ordin profesional
- persoanele cu handicap nu beneficiază de instruire și de o
formare profesională conformă posibilităților lor intelectuale;
- dificultăți de plasare în locuri de muncă corespunzătoare
profesiei lor sau când nu pot beneficia de locuri de muncă
protejate.
 dificultăți de ordin psihologic și social
- bariere psihologice care apar între persoanele cu și fără
handicap ca urmare a dificultăților care le întâmpină în
activitatea cotidiană, profesională sau în relațiile sociale.
Gândiți-vă la o persoană cu dizabilități pe care o cunoașteți. Identificați

dificultățile de ordin general, de ordin profesional, respectiv de ordin psihologic și
social specifice acesteia.
55
În concluzie, se poate afirma că deficiența poate determina o incapacitate care la

rândul ei poate determina o stare de handicap care face ca persoana deficientă să suporte
sancțiunile mediului în care trăiește, mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana
deficientă. Se pot înregistra anumite urmări asupra echilibrului vieții, interne, dar și în planul
relațiilor sociale cu cei din jur. Astfel se pot apărea urmări complicate care pot împiedica
dezvoltarea armonioasă a personalității persoanei cu dizabilități.
Persoanele cu dizabilități intră sub incidența legislației internaționale, respectiv
naționale cu privire la persoanele cu dizabilități, după cum urmează:
1. legislația internațională
 Declarația Universală a Drepturilor Omului - adoptată de Adunarea
Generală a Organizațiilor Unite în anul 1948 prin care se legiferează
egalitatea în demnitate, drepturi și obligații pentru toate ființele umane
 Convenția cu privire la drepturile copilului - adoptată de Adunarea Generală
a ONU în anul 1989 privind drepturile copiilor la o viață decentă, educație și
cultură
 Declarația drepturilor persoanelor cu handicap - proclamată de Adunarea
Generală a ONU în anul 1975 prin care se garantează drepturile persoanelor
cu handicap fără deosebire sau discriminare de rasă, limbă, sex, religie,
opinii politice, culoarea pielii, nivel economic, social, cultural
 Declarația drepturilor deficientului mintal – proclamată de ONU în anul
1971 unde se specifică că persoanele cu deficiențe mintale trebuie să
beneficieze cât mai mult cu putință de aceleași drepturi ca si celelalte ființe
umane, valorificându-li-se la maxim capacitățile și aptitudinile
 Programul mondial de acțiune cu privire la persoanele cu handicap – din anul
1983
 Declarația Mondială asupra educației pentru toți - adoptată la Conferința
Mondială UNESCO din anul 1990
 Recomandările Consiliului Europei privind politica coerentă pentru
reabilitarea persoanelor cu handicap - anul 1994
 Regulile standard privind egalizarea șanselor pentru persoane cu handicap
adoptată de Adunarea Generala a ONU în anul 1993 și promovate de
UNICEF și Organizațiile Internaționale
 Declarația Conferinței Mondiale UNESCO asupra educației speciale - anul
1994, declarație prin care au fost stabilite schimbările fundamentale în
domeniul politicilor educaționale ale statelor semnatare pentru o abordare
integratoare care să permită școlilor să se pună în slujba copiilor și în
particular în slujba copiilor cu deficiențe (cu nevoi speciale).
2. legislația internă (națională)
 Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției ONU cu privire la drepturile
copilului
 Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor cu handicap în
care sunt prevăzute criteriile medicale de încadrare a copiilor cu vârste
cuprinse între 0 și 18 ani în categoria persoanelor cu handicap, precum și
gradele de invaliditate
56
 Hotarârea Guvernului României nr. 1161/1990 privind atribuțiile și

funcționarea Secretariatului de stat pentru handicapați
 Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap
 Hotarârea Guvernului României nr. 686/1992 privind unele măsuri de
îmbunatățire a activităților de ocrotire, instruire și recuperare a copiilor și
tinerilor cu handicap și a celor orfani
 Legea educației din anul 2011 care reglementează și organizarea și
funcționarea învățământului special
 Ordonanța de Urgență a Guvernului (OUG) 102/1999 privind protecția
specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap
 Hotarârea Guvernului României nr. 539/2001 pentru aprobarea Strategiei
Guvernamentale în domeniul protecției copilului aflat în dificultate
 Hotarârea Guvernului României nr. 1205/2001 privind aprobarea
metodologiei de funcționare a Comisiei pentru protecția copilului
Situația persoanelor cu nevoi speciale din România s-a schimbat odată cu revoluțiile
din țările comuniste. Securitatea socială a suferit modificări în special cu privire la protecția
drepturilor legate de muncă - șomaj, pensie. Asistența socială s-a dezvoltat relativ încet poate
dintr-o insuficientă legislație corespunzătoare sau dintr-o insuficientă preocupare pentru
dezvoltarea acestui domeniu. S-a pornit de la varianta care izola persoanele cu handicap în
instituții speciale preocupându-se de îngrijirea acestora. Erau o serie de unități de învățământ
special: grădinițe, școli, cămine, ateliere, cooperative pentru invalizi etc. Familiile sau
susținătorii legali ai celor internați aveau obligația de a suporta o parte din costul îngrijirii în
funcție de veniturile realizate.
Sunteţi asistent social la o organizaţie nonguvernamentală care se ocupă

cu distribuirea gratuită a unor materiale tehnice de tip proteze auditive, orteze,
cadre metalice, ochelari etc. Vine şi vă solicită o pereche de ochelari o persoană
cu afecţiuni psihice. La ancheta socială care se realizează, aflaţi de la vecini că
solicitantul şi-a spart ochelarii în timpul unei beţii. Care ar putea fi atitudinea
corectă în acest caz? Argumentaţi-vă răspunsul.
Acestei perioade îi urmează perioada în care Secretariatul de Stat pentru Handicapați

(astăzi, Inspectoratul de Stat pentru Persoanele cu Handicap) propune strategia în domeniul
protecției persoanelor aflate în dificultate. Persoanele aflate în dificultate sunt asistate, în
continuare, prin instituții, dar s-a încercat schimbarea feței acestor servicii, prin umanizarea
lor. S-au realizat mici progrese de tipul: scutirii de la plata impozitului de către persoanele cu
handicap și o serie de facilități prevăzute în diferite legi.
În timp, în România, pașii făcuți sunt mai mari, astăzi vorbim în educație despre
integrarea copiilor sau tinerilor cu nevoi speciale în învățământul de masă, despre
deschiderea instituțiilor către angajarea persoanelor cu nevoi special prin anumite scutiri de
impozit oferite angajatorilor etc. Sunt reticențe, sunt păreri pro și contra dar sunt totuși pași
57
înainte făcuți de societate. Persoanele cu nevoi speciale ies din cochilia lor, vin printre
semenii lor iar restul semenilor începe să vadă cu alți ochi lumea persoanelor cu nevoi
speciale. Este un câștig reciproc, un câștig pe termen lung, un câștig din care avem doar de
învățat!
Copiii cu nevoi speciale sunt și ei beneficiarii politicilor educaționale de integrare.
Pentru copiii cu nevoi speciale sunt cinci posibile modele de integrare utilizate în practica
educațională, după cum urmează:
- modelul cooperării școlii speciale cu școala de masă
- modelul bazat pe organizarea unei clase speciale în școala de
masă
- modelul bazat pe folosirea unei camere de instruire și resurse
separate, în cadrul școlii de masă
- modelul bazat pe profesor itinerant, specializat în activitatea cu
copiii cu cerințe educative speciale, care deservește școala de
masă
- modelul comun, bazat pe profesor specialist în activitatea cu
copiii cu cerințe educative speciale, care deservește toți copiii cu
cerințe educative speciale dintr-o zonă geografică.
Persoanele cu nevoi speciale au de urmat un traseu specific printre serviciile de

asistență socială. Pentru expertiza persoanelor cu nevoi speciale, beneficiarii se adresează
după cum urmează:
 Inspectoratelor Teritoriale de Stat pentru Persoanele cu Handicap - pentru
luarea în evidență și programarea expertizei
 Comisiilor de Expertiză - pentru în încadrarea în gradul de handicap
 Inspectoratului Teritorial de Stat pentru Persoanele cu Handicap - pentru
elaborarea programului individual de îngrijire și integrare social
 Primariei locale - dacă persoana este lipsită de capacitatea de autoservire
pentru angajarea unui asistent social.
Măsurile de protecție pentru persoanele cu nevoi speciale sunt:

- ajutorul special - acordat persoanelor adulte incapabile de muncă, fără venituri
proprii datorită handicapului;
- pensia socială pentru nevăzători - se acordă pe toată durata handicapului,
indiferent de vârstă și de veniturile pe care persoana le realizează din pensie sau
salariu; are un cuantum fix de 100% pentru handicapul de gradul I și 50% pentru
handicapul de gradul II din salariul minim pe economie indexat;
- alocație de stat pentru copii cu handicap – se acordă până la vârsta de 18 ani și
reprezintă dublul alocației pentru ceilalți copii;
- salariul lunar pentru îngrijirea unei persoane cu handicap - acordat persoanei
care are în îngrijire și supraveghere permanentă un minor sau un adult cu nevoi
speciale;
58
- alocație de întreținere pentru copiii cu handicap aflați în plasament familial sau

atribuiți unei persoane sau familii pentru creștere și educare; reprezintă salariul
minim brut pe economie indexat;
- concediul de maternitate pentru mama copilului cu handicap se plătește până la
vârsta de trei ani ai copilului;
- gratuitate pentru acordarea de orteze, proteze, dispozitive de mers, indiferent de
cauza invalidității pentru copii, elevi, adulți, care au un venit lunar mai mic decât
salariul minim pe economie;
- scutirea de taxe vamale.
Persoanele cu handicap grav, accentuat sau mediu încadrate cu contract individual de

muncă beneficiază de o serie de drepturi de protecție specială (L.M. Pop, 2002,689):
 ocuparea oricărei funcții în cadrul organigramei angajatorilor, conform
pregătirii și capacității fizice și intelectuale;
 scutirea de impozit pe salariu;
 o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puțin 45 de zile lucrătoare; un
preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea
contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului;
 posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi, în condițiile legii, pe baza
unei recomăndari medicale în acest sens;
 pensionarea la cerere pentru limită de vârsta în funcție de gradul de handicap
și de vechimea în muncă realizată de la data dobândirii handicapului (de
minimum 15 ani pentru bărbați și 10 ani pentru femei în cazul unui handicap
grav, de minimum 20 de ani pentru bărbați și 15 ani pentru femei în cazul
unui handicap accentuat și de minimum 25 de ani pentru bărbați și 20 de ani
pentru femei în cazul unui handicap mediu). Pentru vechimea în activitate
care depășeste nivelurile minime menționate se acordă un spor la pensie de
1% corespunzător fiecărui an în plus.
SĂ NE REAMINTIM...
 Infirmitatea sau deficiența presupune absența, pierderea sau alterarea unei
structuri ori funcții (anatomice, fiziologice sau psihologice).
 Incapacitatea sau dizabilitatea însumează un număr de limitări
funcționale, care pot fi întâlnite la orice populație, a oricărei țări din lume.
 Handicapul presupune „dezavantajul social rezultatul din pierderea ori
limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității, la un
nivel echivalent cu ceilalți membrii ai acestora. Apare la „întâlnirea ” sau
interacțiunea dintre persoane cu dizabilitate și mediu” (Tr. Vrăjmaș, 2001,
30).
59
UI.2.4. ASISTENŢA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU BOLI CRONICE
Vestea unei boli cronice inițial, te ia prin surpindere oricât de puternic, stăpân pe tine,
pregătit ai fi! Orizontul devine brusc sumbru, problema viitorului devine incertă iar prezentul
este dureros de suportat. Este ceva care atârnă greu și nesigur, este un nonsens din care nu
înțelegi mare lucru. După ce te dezmeticești puțin îți dai seama că simți o durere combinată și
sfâșietoare. Persoanele care suferă de boli cronice au de suportat, de cele mai multe ori,
durerea fizică, de intensități diferite și coloraturi diferite. Rando (1984) este cel care definește
durerea ca pe un „proces și o încercare de adaptare la irevocabilitatea pierderilor suferite”.
Definițiile despre durere o consideră un răspuns la factorii declanșatori (Kastenbaum, 1977), o
reacție (Crow, 1991) sau așa cum precizam anterior, un proces de adaptare (Rando, 1984).
Pierderi? Da, pierderi legate de dispoziția anterioară bolii, de poziția socială, de ocupația și de
profesia avută, de relațiile din cuplu, de relațiile cu copiii, de relațiile sociale (cu colegii, cu
prietenii etc.), de multe altele dar mai ales de pierderea stării de bine, de confort pe care cele
mai multe dintre persoanele cu boli cronice de abia acum o conștientizează.
Pe lângă durerea fizică, durerea psihică apare și ea. Este acea durere care se poate
lega de starea de sănătate precară, de locul de muncă, de veniturile insuficiente, de statusul
socio-profesional, de statutul marital de statutul parental ș.a.m.d. Funcționarea optimă la nivel
psihosocial este de dorit a fi menținută la persoanele cu boli cornice și pentru aceasta ele
trebuie să caute strategii de acceptare și adaptare la noua situație.
De cele mai multe ori, această adaptare produce stress și foarte mult disconfort. Bolile
cronice pot conduce la stări depresive și la unele persoane chiar la abuz de alcool sau de
diverse droguri. Este o viață pe care o trăiești fiind mereu pe marginea prăpastiei, ești mereu
în imperiul fricii și al anxietății. Ești singur cu durerea ta, cu temerile tale, cu frica de moarte,
poate! Sprijinul social este una dintre pârghiile deosebit de importante în revenirea și
depășirea stărilor dureroase provocate de bolile cronice. Poate fi privit ca un răspuns și o
oportunitate de reconectare la relațiile cu ceilalți.
Suportul social este deosebit de important în procesul de adaptare al bolnavilor cronici
la diferitele pierderile provocate de bolile cronice. O nouă pierdere aduce aminte persoanei
bolnave cronic de pierderile suferite anterior. Cu cât se contabilizează mai multe pierderi cu
atât este mai greu. Fiecare nouă pierdere este retrăită cu o intensitate mai mare a durerii
generând multă suferință bolnavului cronic.
Reacțiile bolnavilor cronici la aflarea diagnosticului de „x” boală cronică diferă de la o
persoană la alta. Durerea este și ea un proces individual, în acest caz. Fiecare persoană trăiește
pierderea stării de sănătate într-un mod unic și cu totul personal. Reacțiile emoționale și
comportamentale la aflarea fatidicului diagnostic sunt împărțite de literatura de specialitate în
două categorii mari de răspunsuri (D. Buzducea, 2007 / 2008): răspunsuri intrapsihice
(îndreptate către propriul Sine) și răspunsuri interpersonale (îndreptate către ceilalți).
60
Puse în fața unei asemenea vești, a unui verdict de acest gen cele mai multe persoane
(adaptare D. Buzducea, 2007 / 2008):
 neagă
 simt rușine și / vinovăție
 au idei suiccidare
 devin anxioase
 abuzează de alcool sau substanțe chimice
 suferă adevărate crize ale relațiilor interpersonale
 manifestă comportamente de evitare
 sunt supărate
 se culpabilizează.
Kubler-Ross (1969) observa că persoanele care au boli cronice precum și persoanele

infectate cu HIV/SIDA parcurg mai multe stadii de la aflarea diagosticului. Stadiile acestea
sunt:
 stadiul de negare și izolare („Nu, nu eu!") - persoana nu crede diagnosticul,
se agață de orice care-i poate infirma disgnosticul
 stadiul de furie și revoltă („De ce eu?") – persoana încetează să mai caute
infirmări ale situației de fapt, dar nu înțelege de ce tocmai ei i s-a întâmplat
lucrul acesta.
 stadiul de târguială, negociere („Bine eu, dar...") – persoana începe să
renunțe la furie și revoltă dar vrea să primească ceva în schimb: „Bine, eu am
cancer dar, uite în schimb mi-am găsit liniștea sufletească!”
 stadiul de depresie („Da, eu...") – persoanei îi este greu să meargă mai
departe, să mai găsească motive de bucurie, să mai întrețină relații sociale,
poate chiar îi este greu să mai găsească rațiunea pentru a mai trăi.
 stadiul de acceptare („Viața merge mai departe!") – persoana înțelege
rațional și emoțional situația de fapt, își reglează întrega conduit la noua
situație, adaptându-se.
Prezentate teoretic stadiile de mai sus par clar delimitate, în fapt ele nu sunt atât de
precise, ci sunt mai degrabă fluide, fiecare persoană rămânând într-un stadiu o perioadă de
timp diferită față de o altă persoană. De asemenea, fiecare persoană trăiește în felul propriu
fiecare dintre aceste stadii. Nu este obligatoriu ca fiecare persoană să ajungă în stadiul de
acceptare al bolii, există persoane care fie nu au puterea, fie nu vor, fie nu găsesc rațiunea
pentru care să ajungă în stadiul final, să-i spunem de înțepciune a acceptării răului, a bolii.
Anterior aminteam de importanța sprijinului social în acceptarea bolii și în depășirea
obstacolelor care se pot ivi zilnic. Atunci când sprijinul social vă este insuficient dar nu numai
atunci se poate apela la serviciile unui consilier psihologic, sau la ajutorul unui psiholog, a
unui psihoterapeut. A vedea problema ta, nenorocirea care te-a lovit și din altă perspectivă îți
poate fi foarte util. A-ți descoperi sau redescoperi resursele personale care să te ajute să
accepți și să mergi mai departe este o gură de oxigen pe care ți-o poți permite pentru a-ți ușura
povara. A redobândi încrederea în tine, a găsi puncte de sprijin pentru a-ți reconstrui viitorul
este ceea ce un ajutor psihologic specializat poate realiza!
61
Scopul consilierii psihologice, în acest caz este de a ajuta beneficiarii să găsească noi
soluții adecvate pentru a face față cu bine noilor situații apărute în viața lor. Nu orice
persoană, chiar dacă are pregătirea profesională necesară poate fi un bun consilier. Sunt
necesare anumite calități, anumite aptitudini și atitudini care să te recomande pentru a fi
consilier persoanelor cu boli cronice. Pe lângă toate acestea mai este necesar un ingredient,
poate cel mai important: unii îl numesc har, alții vocație, eu l-aș rezuma la „suflet”, adică a
pune suflet în tot ceea ce faci cu acești oameni greu încercați de viață! Urmează a fi
prezentate pe scurt câteva dintre calitățile unui consilier care lucrează cu bolnavii cronici
(adaptare după D. Buzducea, 2007 / 2008):
 calmul – consilierul trebuie să-și pastreze calmul în situații de criză.
Tonalitatea vocii, viteza vorbirii, inflexiunile vocii, intensitatea vocii trebuie să
reflecte încredere și sprijin din partea consilierului.
 acceptarea necondiționată (atitudinea non-critică) - consilierul
trebuie să arate respect bolnavilor respectându-le dreptul acestora la propiile
păreri, convingeri, atitudini. Deși în viața personală consilierii nu ar fi ales aceeași
opțiune, nu trebuie să-și impună valorile și morala proprie asupra clienților-
bolnavi cronici.
 încrederea în sine - pentru a fi eficace, un consilier trebuie mai întâi să
se considere eficace. Încrederea în noi-înșine va crește odată cu pregătirea,
dezvoltarea deprinderilor și mai ales experiențele pozitive pe care avem.
 abilitatea de a empatiza și preocuparea sinceră pentru celălalt – ne
referim la capacitatea de a înțelege și de a te identifica cu sentimentele, gândurile
și experiențele cuiva, fără ca acestea sa fie direct comunicate. Această stare îl
poate ajuta pe consilier să realizeze o legătură puternică cu persoana consiliată.
Trebuie însă evitat riscul de a supraestima capacitatea proprie de înțelegere a ceea
ce simte clientul. Relația stabilită se va baza pe considerație și respect față de
client.
 deprinderi de consiliere - deprinderile de consiliere se deosebesc de
calitățile de consiliere prin faptul ca deprinderile pot fi învățate, pot fi însușite de
către consilier. Spre exemplu, deprinderea de a fi un bun ascultător, abilitatea de a
adresa întrebări, abilitatea de a oferi feed-back, abilitatea de a furniza informații,
parafrazarea, sumarizarea, reflectarea se pot învăța în timp, cu multă răbdare și
mult exercițiu.
În vederea armonizării cu sine-însuși și a menținerii unui echilibru psihosocial al

persoanelor cu boli cronice se pot constitui grupurile de suport (grupurile de sprijin), atât
de necesare celor ce se află fără voia lor (de cele mai multe ori) într-o altfel de stare decât
majoritatea.
Obiectivul grupurilor de suport este acela de a crea un mediu securizant în care
clienții să poată să-și împărtpșească trăirile, stările, experiențele proprii, dificultățile
întâmpinate. Grupul de suport ar trebui să fie locul care să-ți redea starea de bine, să te ajute
să te adaptezi mai ușor, ar trebui să întâlnești persoane în suferință ca și tine, ar trebui să te
înțeleagă și să îi înțelegi.
62
Grupurile de suport sunt constituite prin selecția participanților. Selecția participanților

se realizează în funcție de scopul grupului, tipologia bolilor cronice și tematica de discuții.
Structura unui grup de suport diferă în funcție de specificul grupului și de problemele pe care
le abordează. La un număr de 6-10 participanți, se recomandă doi moderatori. În cadrul
întâlnirilor de grup se stabilesc regulile de grup, se practică metode de relaxare, de informare,
de evaluare continuă, de psihoterapie etc. Ca instrumente de lucru se pot utilize: CD-uri,
fotografii, muzică, poezie; metafore etc. Ca metode, doar câteva amintite: recunoașterea și
exprimarea sentimentelor negative (furie, vinovăție); comunicarea și învățarea deprinderilor;
discuții despre alimentația bolnavilor cronici; exerciții de exprimare a stressului, exerciții de
relaxare, exerciții de acceptare. Unul dintre ingredientele care ar fi de dorit să nu lipsească
este: umorul.
Conținutul discuțiilor se poate centra pe durere și suferința provocată de bolile
cronice. La aceste întâlniri pot fi invitați specialiști din diverse domenii: asistență socială,
medicină, legislație, psihologie, psihoterapie, teologie etc.
Regula de bază a grupului-suport o reprezintă confidențialitatea. De asemenea,
participanții se ascultă și se respectă unul pe celălalt. Se pot schimba numerele de telefon dar
nu și adresele. Alte posibile reguli: punctualitate în începerea și terminarea întâlnirilor,
neconsumare de alcool și de alte substanțe.
În domeniul asistenței sociale și consilierii o altă modalitate utilă este analiza
rețelelor din cadrul sistemelor de sprijin / suport social. Indivizii umani trăiesc în cadrul
unor rețele formale sau informale. Gradul de conectivitate la aceste rețele asigură indivizilor
socializare, adaptabilitate și funcționare la parametrii optimi din punct de vedere psiho-social.
Analiza se concentrează atât asupra grupurilor de sprijin formal cât și asupra sprijinului
informal oferit persoanelor aflate în situații de dificultate de către: prieteni, vecini etc. Prin
rețea socială înțelegem „un ansamblu de relații sociale care variază de-a lungul vieții în
functie de diverse statusuri și roluri sociale, contexte socio-culturale, obiceiuri și tradiții, zona
de existență, tipul și caracterul persoanei, migrația, evenimentele de viață etc.” (D. Buzducea,
2007 / 2008)
a). Realizați-vă rețeua socială din prezent.

b). Realizați-vă rețeua socială de acum 10 ani.
c). Comparați cele două rețele din punct de vedere al: mărimii, rolurilor
sociale îndeplinite de dvs., relațiilor dezvoltate cu anumite persoane.
d). Identificați alte posibile criterii de analiză.
Rețeaua de sprijin social reprezintă o parte a rețelei sociale a persoanei. Rețeaua

corespunde și satisface unele nevoi psihosociale ale persoanei. Este utilă în situații de criză
asigurând sprijin afectiv, emoțional bolnavului cronic. O rețea puternică poate fi protectivă iar
o rețea slabă sau absentă poate vulnerabiliza persoana la evenimentele negative din viață.
63
O rețea de sprijin social îndeplinește două funcții foarte importante (D. Buzducea,
2007 / 2008):
 funcția de suport psihologic (afectiv) - asigură comunicarea intimă, încrederea,
confidențialitatea, aprecierea și acceptarea;
 funcția de suport instrumental - asigură rezolvarea unor probleme concrete,
practice din viața de zi cu zi sau în situații de criză (pierderi, schimbări, boli
cronice).
Structura rețelei de sprijin social cuprinde (D. Buzducea, 2007 / 2008):

 numărul total al persoanelor,
 caracteristicile demografice ale membrilor rețelei,
 pregnanța contactelor (frecvența întâlnirilor și comunicărilor),
 modalitatea legăturilor (simetrice, asimetrice),
 intensitatea legăturilor reciproce,
 gradul de accesibilitate al persoanei aflate în relatie,
 tipul de relație,
 stabilitatea și durata legăturilor,
 proporția legăturilor multiple,
 contextul în care se realizează legăturile.
Sprijinul personal și social are drept scop susținerea clienților capabili să se implice în
rețeaua socială care le oferă resursele necesare dar în același timp aceștia trebuie să contribuie
la rândul lor la sprijinirea altor persoane aflate în situații similare.
Rolul asistentului social este de a fi un intermediar între oameni, de a realiza o
interdependență între client și alte persoane și mai puțin de a realiza independența clientului.
Mai degrabă este un consultant decât un clinician, mai degrabă realizează abilitarea
indivizilor decât o simplă acordare de servicii.
SĂ NE REAMINTIM...
Stadiile pe care le poate parcurge un bolnav cronic după aflarea

diagosticului sunt următoarele:
 stadiul de negare și izolare („Nu, nu eu!")
 stadiul de furie și revoltă („De ce eu?")
 stadiul de târguială, negociere („Bine eu, dar...")
 stadiul de depresie („Da, eu")
 stadiul de acceptare („Viața merge mai departe!")
64
UI2.5. ASISTENȚA SOCIALĂ A ȘOMERILOR
„Persoanele apte de muncă dar fără un contract de muncă și care caută un loc de
muncă” sunt șomerii (conform DEX). Șomajul este „termenul folosit în cazul lipsei ocupației
plătite (locurilor de muncă) pentru forțele apte și calificate corespunzător pentru muncă”
(Wikipedia). Există mai multe tipuri de șomaj (Wikipedia):
 șomajul determinat de conjunctura economică în perioadele de recesiune care
durează de obicei doi-trei ani urmat de o perioadă de avânt economic cu
reducerea șomajului;
 șomajul sezonier crește, de obicei în lunile când munca sezonieră este puțin
solicitată (iarna, de exemplu);
 șomajul cronic este o formă gravă a șomajului care nici în perioadele de avânt
economic relativ nu reduce marcant numărul șomerilor. Cauzele pot fi
multiple: calificare necorespuzătoare cerințelor, vârstei, sănătății sau lipsa
dorinței de a munci datorită amplasării în alte regiuni a locurilor de muncă, sau
a retribuției mici. O altă cauză a șomajului cronic este schimbarea structurii
economiei prin apariția unor tehnologii noi, prin care se reduce necesarul forței
de muncă sau forța de muncă existentă nefiind calificată corespunzător
(exemplu, apariția automatizării, în istorie este cunoscută prin acțiunile
țesătorilor care distrugeau mașinile din manufacturi, deși pe termen lung,
automatizarea are drept consecință creșterea puterii de cumpărare a populației,
reflectându-se în creșterea cantității și a diversitații bunurilor și serviciilor
cumparate, ceea ce înseamnă creșterea cererii pe piața muncii (mai multe
locuri de muncă);
 șomajul voluntar este acel tip de șomaj care descrie situația în care oameni apți
de muncă nu doresc să lucreze, în majoritatea covârșitoare a situațiilor,
deoarece dețin suficiente resurse materiale;
 șomajul involuntar (forțat) descrie situația în care oameni apți de muncă
doresc să se angajeze, dar nu găsesc locuri de muncă disponibile. Aceast tip de
șomaj este cel care ridică probleme sociale, fiind singura formă acceptată
pentru plata indemnizației de șomaj în conformitate cu Legea 76/2002 privind
sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă.
Șomajul involuntar reprezintă un efect secundar negativ al legislației muncii,
care creează bariere la intrarea pe piața muncii a cererii de forță de muncă (a
locurilor de muncă), ce are drept consecință apariția unui excedent de oferta de
forță de muncă (șomajul involuntar).
Șomerii înregistraţi la nivel naţional pot beneficia de servicii gratuite, conform Legii
nr. 76/2002, cu modificările şi completările ulterioare, privind sistemul asigurărilor pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Serviciile sunt accesibile tuturor şomerilor care
65
în prealabil s-au înregistrat la Agenţia Județeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă de care
aparţin. Persoanele care pot apela la serviciile oferite șomerilor pot fi:
 angajaţii care şi-au încetat contractul de muncă din motive neimputabile lor;
 absolvenţii instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minim 16 ani, care într-o
perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se angajeze potrivit
pregătirii profesionale;
 persoanele care şi-au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru
invaliditate şi care, ulterior, şi-au redobândit capacitatea de muncă şi nu au
reuşit să se încadreze în muncă;
 persoanele care au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează
venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici
decât valoarea indicatorului social de referinţă, în vigoare.
Lista documentelor pentru a solicita ajutorul de şomaj:

 actul de identitate, în original şi copie;
 actele de studii şi de calificare, în original şi copie;
 certificatul de naştere, în original şi copie;
 certificatul de căsătorie, în original şi copie;
 adeverinţa medicală, din care să rezulte că este apt de muncă sau că are
eventuale restricţii medicale;
 actele eliberate de organele financiare teritoriale, din care să rezulte că
nu realizează venituri sau că realizează din activităţi autorizate potrivit
legii, venituri mai mici decît indemnizaţia de şomaj;
 declarația pe proprie răspundere din care să rezulte că nu are loc de
muncă, nu realizează venituri sau că realizează din activităţi autorizate
potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj.
Care credeți că sunt trăirile unei persoane: recent ajunsă în șomaj? Dar pentru o
persoană șomeră de 1 an? Dar pentru o persoană șomeră de mai mult de 5 ani?
Protecţia socială a şomerilor presupune o serie de cheltuieli, după cum urmează:

- cheltuieli pentru formarea profesională - reprezintă cheltuielile efectuate
pentru calificarea, recalificarea, perfecţionarea şi specializarea persoanelor
aflate în căutarea unui loc de muncă; formarea profesională se realizează prin
cursuri, stagii de practică şi specializare, organizate pe niveluri de pregătire, pe
baza planului naţional de formare profesională.
- plăţile pentru stimularea şomerilor care se angajează înainte de expirarea
perioadei de şomaj - reprezintă sumele plătite în completarea veniturilor
salariale, şomerilor (cu experienţă în muncă şi absolvenţilor instituţiilor de
învăţămînt) conform Legii nr.76/2002 - art.72 si art. 73 cu modificările şi
completările ulterioare.
66
- plățile pentru stimularea mobilităţii forţei de muncă - reprezintă sumele

acordate ca prime de încadrare persoanelor (şomere) care se încadrează în
muncă înainte de expirarea perioadei în care beneficiază de indemnizaţie de
şomaj, într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea în
care îşi au domiciliul stabil şi ca prime de instalare persoanelor (şomere) care
se încadrează în muncă înainte de expirarea perioadei în care beneficiază de
indemnizaţie de şomaj, într-o altă localitate şi ca urmare a acestui fapt, îşi
schimbă domiciliul. Primele de încadrare şi de instalare se stabilesc conform
Legii nr. 76/2002 art. 74, 75, 76 cu modificările şi completările ulterioare.
- plăţile pentru stimularea angajatorilor – sunt plăți pentru care cei care
încadrează şomeri din categoria defavorizaţi și reprezintă sumele acordate
angajatorilor care au încadrat în muncă pe durată nederminată, absolvenţi din
rândul persoanelor cu handicap. Suma lunară se stabileşte conform Legii
nr.76/2002 - art.80, alin.2 cu modificările şi completările ulterioare.
- plățile compensatorii efectuate în cadrul programelor de restructurare,
privatizare şi lichidare - reprezintă sumele acordate persoanelor cărora li s-au
desfăcut contractele individuale de muncă ca urmare a concedierilor colective
(O.G. nr.7/1998 și O.U.G. nr.98/1999 cu modificările şi completările
ulterioare). Alte cheltuieli cuprind sumele acordate sub forma de credite
întreprinderilor mici şi mijlocii pentru înfiinţarea de noi locuri de muncă,
precum şi cele necesare administrării fondului pentru plata ajutorului de şomaj.
Șomerii trebuie să știe că pe perioada șomajului beneficiază de anumite servicii, după

cum urmează:
- informare şi consiliere profesională;
- job-cluburi;
- servicii de mediere a muncii (întâlniri cu angajatorii);
- formare profesională;
- consultanţă în probleme de antreprenoriat privind accesarea unor surse de
finanţare pentru a demara o activitate independentă;
- dezvoltare personală şi consultanţă în alegerea carierei.
Există și o serie de drepturi ale persoanelor care se angajează:

 dacă o persoană se angajează în timpul acordării indemnizaţiei, cu contract pe durată
nedeterminată şi cu program normal 8 ore/zi, are dreptul să primească, pe durata
lunilor cât avea dreptul la ajutorul de şomaj, 30 % din salariul minim pe economie.
Persoana poate primi aceşti bani doar pe baza adeverinţei de angajat. De exemplu,
dacă ai dreptul la indemnizaţie 9 luni, ai beneficiat 3 luni de ajutor de şomaj şi te-ai
angajat în luna a patra-a, poți primi încă 6 luni - 30% din indemnizaţia de şomaj.
 persoanele care se angajează la o distanţă mai mare de 50 km de domiciliu, sau îşi
schimbă domiciliul pentru a accepta un loc de muncă într-o altă localitate, primesc o
primă de instalare, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu de şapte
ori valoarea indicatorului social de referinţă în vigoare la data instalării.
67
UI2.6. ASISTENȚA SOCIALĂ A COPIILOR
Viitorul oricărei națiuni sunt copiii acelei națiuni. Într-o societate, copilul este
valoarea centrală. Pentru a se dezvolta armonios, copiii au nevoie de îngrijire corespunzătoare
și mai apoi de educație. Copilul este un viitor adult, care are nevoi și interese specifice.
Pentru a se dezvolta armonios copilul are nevoie de:
 dragoste din partea celor care îl îngrijesc;
 condiții optime de dezvoltare fizică și psihică;
 un cadru familial echilibrat, lipsit de tensiuni și conflicte, bazat pe
atașament și respect;
 condiții de educație și acces la informații.
Să urmărim, succinct, evoluția modelelor familiale din țara noastră. În România, până
în perioada de după al 2-lea război mondial, familia era una de tip tradițional, o formă
tradițională extinsă, din punct de vedere al dimensiunilor cuprinzând mai multe generații, de
regulă copii, părinți, bunici și chiar alte rude. Este vorba despre modelul de familie
tradițională.
În acest tip de familie, specific este rolul important de sprijin și suport oferit copiilor.
Aceștia au parte de îngrijire și de un mediu afectiv divers colorat oferit de către părinți și
rude. În familiile tradiționale, un alt factor important este solidaritatea persoanelor din grupul
familial, care are ca urmare protecția crescută a copiilor, infirmilor, bolnavilor, bătrânilor și a
celor fără mijloace de subzistență.
În familiile tradiționale fiecare membru al nucleului familial are un rol bine stabilit,
formându-se o ierarhie precisă în ceea ce privește crearea de bunuri materiale. Rolul
determinant este deținut de tată, femeia având un rol subordonat acestuia. Familia tradițională
întreținea multiple relații de vecinătate, de întrajutorare, cooperare chiar de petrecere a
timpului liber.
Copilul din familiile tradiționale intră în relații afectiv-emoționale directe nu numai cu
părinții, dar și cu rudele, cu vecinii, cu prietenii. Astfel, se dezvoltă de timpuriu la copii
spiritul de grup, se valorizează apartenența la grupul familie. Copilul era capabil să preia de
mic responsabilitățile legate de activitățile casnico-gospodărești, devenind de copil un factor
activ în familia de apartenență.
Apoi, în perioada istorică următoare, dimensiunile familiei au scăzut din două motive:
reducerea numărului de copii din cuplu și păstrarea în nucleul familial a părinților și copiilor
și uneori, a bunicilor. Modelul familial de tip tradițional extins s-a păstrat doar în anumite
zone economic defavorizate, de regulă din mediul rural, preponderant la unele minorități
(rromi) sau în unele comunități religioase.
Apare familia modernă care iese din tiparele familiei tradiționale și se caracterizează
prin tendința de restrângere a numărului de membri. Noua ei structură presupune diada
părinți-copii, la care eventual se pot adăuga și bunicii. Diversificarea activităților zilnice ale
părinților, ocuparea ambilor părinți cu unul sau două servicii, păstrarea sarcinilor legate de
68
gospodărie și de creșterea copiilor de către femei, determină părinții să apeleze adesea la

instituții pentru creșterea și ocrotirea copiilor – creșe cu program zilnic sau săptămânal.
Părinții care nu-și duc copiii la astfel de instituții vor apela la bunici sau la bone.
În contextul prezentat mai sus apar modificări și în relația părinți-copii și în
comportamentul copiilor care nu mai au același un program, în timpul petrecut între părinți și
copii. Poate că aceasta ar putea fi una dintre explicațiile pentru care copilul devine egoist,
răsfățat, chiar capricios.
Sunt sociologi de părere că deplasarea tipului familial de la familia tradițională extinsă
către familia modernă pregătește declinul și deteriorarea vieții afective de familie cu anumite
efecte negative asupra dezvoltării copilului. Poate părerile sunt pesimiste. Familia modernă
face eforturi să se adapteze noilor condiții. Astfel, o parte a funcțiilor familiei tradiționale este
preluată de instituțiile statului (creșe, grădinițe). Excepție fac familiile de rromi care păstrează
și în prezent, modelul familiilor tradiționale de tip extins. În prezent în familiile de rromi apar,
cel puțin declarativ, tendințe de integrare în sistemul de viață modern.
Totuși, în contextul tranziției asistăm la o explozie a sărăciei. Astfel, protecția socială
a copilului ar trebui să reprezinte una dintre priorități. Sunt mai multe forme de protecție a
copilului:
 suportul material pentru familii cu copii
- alocația pe care fiecare copil o primește până la vârsta de 16 ani,
respective 18 ani dacă urmează studiile;
- reducerea de impozit – dar, este foarte mică;
- asigurarea condițiilor unui nivel decent de viață în ceea ce privește
locuința, hrana, securitatea;
 educația gratuită;
 acordarea de suporturi materiale pentru îmbunătățirea frecvenței școlare
(manuale gratuite, burse sociale);
 asistența medico-sanitară pentru perioada maternității și apoi pentru mamă și
copil;
 servicii medicale gratuite pe perioada până la 18 ani;
 protecția specifică pentru copiii cu nevoi speciale: copii cu deficiențe și
dizabilități motorii, psihice, neurologice, senzoriale și mixte și pentru minorii
delincvenți.
Sunt probleme acute de la nivel mondial care influențează politica de protecție a

copilului. Astfel, hrana și calitatea nutriției poate fi una dintre ele. Sărăcirea populației din
ultimii ani este obiectivată în ponderea alimentelor în totalul cheltuielilor familiale. Un studiu
realizat sub egida UNICEF (înainte de anul 1989) pe copiii cu vârsta cuprinsă între 1 lună și 5
ani - în 20 de județe din țara noastră și municipiul București observă: o dezvoltare
asemănătoare celei a copiilor din țările dezvoltate aproximativ până spre vârsta de 6 luni; apoi
datorită diversificării alimentației și neputinței asigurării corecte a alimentației corecte, se
înregistrază o creștere a cazurilor de malnutriției, de tipul deficitelor ponderale. Diferența este
și mai evidentă la copiii cu vârsta peste 1 an și la copiii care provin din medii defavorizate
economic și / sau educațional.
69
Începând cu anul 1990, situația nutrițională se îmbunătățește vizibil. A fost o

bunăstare relativă datorată creșterii ofertei producătorilor dar situația nutrițională se
degradează din nou începând cu anul 1991 datorită creșterii prețurilor alimentelor. Situația
este diferită de celelalte țări din fostul bloc comunist unde alimentele au prețuri mai scăzute
decât cele nealimentare. Este una dintre problemele actuale, în prezent situația complicându-
se și datorită consumului frecvent de către copii a alimentelor slab nutritive, a produselor gen
fast-food, a unei cantități reduse de fructe și legume. Avitaminozele, anemiile sunt menținute
în procente crescute în rândul copiilor și tinerilor din țara noastră.
O altă problemă cu care se confruntă în prezent umanitatea este cea legată de locuințe
și de poluare. Urbanizarea de tip socialist a lovit în evoluția familiei și, deci, în dezvoltarea
copilului. Orașelor din prezent oferă apartamente în blocurile supraetajate total diferite de
spațiul rural tradițional. Zonele verzi dintre blocuri, cel puțin în țara noastră, sunt foarte puține
și nu oferă copilului de azi posibilități pentru satisfacerea nevoii de mișcare în aer liber.
Industrializarea forțată, aglomerarea accelerată a orașelor, neglijarea mediului au dus în
prezent la o poluare masivă a multor orașe. Este mediul multora dintre copiii noștri, mediu
care le poate afecta sănătatea și dezvoltarea ulterioară
Un copil are nevoie de recunoașterea valorilor, de recompense pentru realizările sale,
de înțelegere atunci când greșește, de ajutor atunci când are nevoie. Indiferența, ignorarea și
respingerea copilului sunt la fel de traumatizante ca și hiperprotecția sau pretențiile prea mari
din partea adultului. Orice „act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-
emoționale și expuneri la situații periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil
constituie abuz” (G. Irimescu, 2006).
Literatura de specialitate descrie abuzului are mai multe forme:
 abuzul fizic – presupune folosirea forței fizice asupra copilului și
supunerea la munci dificile care depășesc posibilitățile lui având ca
rezultat vătămarea integrității sale corporale
 abuzul sexual – vizează expunerea copilului la vizionarea de materiale
pornografice, seducție (avansuri, mângâieri, promisiuni) sau implicarea
sa în acte sexuale de orice fel
 abuzul emoțional (psihologic) – presupune comportamentul inadecvat
al adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în
formare a copilului. Posibile tipuri de abuz emoțional: dominarea,
atacurile verbale, șantajul emoțional, criticismul constant, demolarea
personalității, încurajarea neîncrederii copilului în percepțiile sale,
haosul constant etc.
 neglijarea – se referă la incapacitatea sau refuzul adultului de a
comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice,
emoționale, de dezvoltare fizică și psihică, precum și limitarea
accesului la educație. Posibile exemple de neglijare: a nu consulta
copilul în luarea unor decizii ce-l privesc pe acesta, a-l opri să meargă
la școală, a-i interzice să urmeze o școală de un alt nivel, să îl oblige să
aleagă un tip de școala care lui nu-i place (a decide în locul copilului)
etc.
70
Posibilele cauze ale abuzului se pot afla în cadrul familiei, al școlii / instituțiilor de
ocrotire a copilului, pe stradă, în mass-media. Un copil care a suferit o formă de abuz este
recunoscut în principal prin modificarea comportamentului și poate prezenta următoarele
caracteristici (adaptare G. Irimescu, 2006):
 tulburări de somn: insomnii, somn agitat, coșmaruri
 tulburări de alimentație: respingerea anumitor alimente, anorexie, bulimie
 diverse ticuri: clipitul des, rosul unghiilor
 persistența unor senzații olfactive sau cutanate obsedante
 modificarea rapidă a dispoziției afective
 impulsivitate, agresivitate nejustificată de situație
 neîncredere în sine, autostigmatizare, autoculpabilizare
 neglijență în îndeplinirea sarcinilor și incapacitate de a respecta un program
impus
 dificultăți de relaționare și comunicare
 scăderea randamentului școlar
 comportamente deviante: minciună, fuga de acasă, furt
 comportament sexual necorespunzător vârstei.
Abuzul nedepistat și netratat poate determina modificări în structura personalității

copilului, cu repercursiuni majore în timp, regăsindu-se la adult sub forma unui comportament
cu dificultăți în adaptarea și integrarea socială. Aceste modificări sunt:
 disfuncții somatice
 disfuncții în sfera sexuală: hipersexualitate, respingerea actului sexual,
atracție sexuală pentru copii
 perpetuare a unui comportament abuzator
 comportament autoagresiv: tentative suiccidare, automutilare, consum
exagerat de alcool și / sau droguri
 comportament agresiv față de alții: acte violente, limbaj agresiv
nejustificat
 tulburări în sfera afectiv-emoțională: impulsivitate și violență, depresie
și izolare socială, neîncredere în sine și în ceilalți, labilitate psiho-
emoțională, culpabilizare, anxietate
 tulburări de adaptare, integrare și relaționare socială: dificultăți
profesionale, incapacitate de constituire a unui cuplu stabil.
În cursul unei vizite la o familie de oameni săraci observi un copil deosebit de

talentat la desen. La remarca ta, mama se plânge „Copilul îşi pierde mult timp
inutil, desenând!” Copilul este supărat la dojana mamei şi fericit la complimentele
tale. Sarcini: reperaţi nevoia ori nevoile pentru persoanele menţionate în
caz.Cum procedați în acest caz?
71
Ce putem face când cunoaștem un copil abuzat? Este o întrebare la al cărei răspuns
fiecare dintre noi trebuie să știm ce să spunem. Iată câțiva pași pe care ar trebui să-i
parcurgem în cazul unui copil abuzat:
 identificarea cazului - poate fi facută de un membru al familiei, de vecini,
de educatori, de profesori, de medici, de asistenți sociali, de orice persoană
care vine în contact cu copilul abuzat
 semnalarea cazului la:
- serviciile publice specializate pentru protecția copilului (Direcția
pentru Protecția Drepturilor Copilului, Primărie, Consiliul Județean)
- Institutul Medico-Legal - anunțat în maxim 24 de ore de la comiterea
abuzului pentru eliberarea actului doveditor necesar în instanță;
- Poliție (secția de care aparține domiciliul)
 intervenția în rezolvarea cazului axată pe două direcții:
- direcția juridică – stabilirea măsurilor coercitive (scoaterea din
familie, sau închisoare)
- direcția recuperatorie – se adresează copilului și de asemenea se
adresează abuzatorului. Intervenția recuperatorie centrată pe copil
include: pregătirea copilului pentru tratamentul de
specialitate (oferirea suportului afectiv și de securitate emoțională,
încurajarea copilului pentru a relata evenimentele petrecute, atenuarea
sentimentului de vinovăție), tratament – reabilitare, acompaniere și
susținere pentru familie în depășirea situației critice. Intervenția
centrată pe abuzator presupune integrarea într-un program de
tratament psihoterapeutic.
Este foarte important să ne învățăm copiii cum să recunoască și să se apere de

potențialii abuzatori. Iată cîteva idei:
 Nu lăsați copilul nesupravegheat!
 Cunoașteți-i prietenii!
 Explicați-i deosebirea dintre comportamentul afectuos și
comportamentul sexual!
 Explicați-i cum să reziste tentațiilor!
 Nu fiți indiferenți față de orice manifestare de abuz! Ar putea sa i se
întample propriului dumneavoastră copil!
 Interveniți!
 Apelați la serviciile specializate: Poliție, Serviciul Public Specializat
pentru Protecția Copilului, spitale, Organizația „SALVAȚI COPIII”
72
SĂ NE REAMINTIM...
Pașii pe care ar trebui să-i parcurgem în cazul unui copil abuzat:
 identificarea cazului
 semnalarea cazului la:
- serviciile publice specializate pentru protecția copilului
- Institutul Medico-Legal
- Poliție
 intervenția în rezolvarea cazului axată pe două direcții:
- direcția juridică
- direcția recuperatorie
Caracterizați o posibilă formă de abuz emoțional. Evidențiați care sunt consecințele

și caracteristicile persoanei asupra căreia se comite un abuz emoțional.
Asistența socială a copiilor cu risc

Dintre factorii care pot contribui la creşterea situaţiilor de risc social care se reflectă
asupra copiilor putem enumera:
- factorii structurali (şomajul pe termen lung, locurile de muncă slab
plătite, veniturile reduse, problemele de sănătate, migraţia, lipsa
educaţiei şi a calificării, inegalitatea de gen, discriminarea, diversele
dizabilităţi, abuzul de alcool, droguri etc.);
- globalizarea şi polarizarea socială;
- locuirea în zone dezavantajate socio-economice;
- dezorganizarea familiei etc.
Se pot afla în situații de risc, copiii care trăiesc în familii afectate de divorţ, familii
monoparentale, cu un număr mare de copii, familiile afectate de violenţa domestică şi şomaj.
Copiii care provin din familiile sărace pot avea acces limitat la educaţie, la serviciile
medicale, la ocaziile de participare în activităţi sociale şi culturale. Accesul limitat poate
conduce mai ușor spre o mai mare expunere la comportamente antisociale, abuz de droguri şi
substanţe halucinogene. Unele statistici indică că sunt două milioane de copii care provin din
regiunele cu sărăcie maximă, situaţia fiind chiar dramatică în Caucaz şi Asia Centrală (D.
Buzducea, 2005).
În țara noastră, înainte de anii ’90 era o situaţie foarte grea a copiilor instituţionalizaţi,
ceea ce a atras negativ atenţia comunităţii internaţionale asupra noastră. Astăzi, serviciile
pentru protecţia copilului s-au dezvoltate foarte mult. Sunt opinii care pledează pentru aceste
servicii ca fiind nucleul în jurul căruia se pot constitui şi serviciile de asistenţă socială pentru
adulţi.
Aceste servicii s-au unificat la nivel judeţean, sub denumirea de Direcţii de Asistenţă
Socială şi Protecţia Drepturilor Copilului. Date statistice și de altă natură privind protecția
73
copilului pot fi consultate de pe site-ul Agentiei Naționale pentru Protecția Drepturilor

Copilului – ANPDC (www.anpdc.ro)
Protecția și asistența socială a copiilor aflați în situație de risc rămâne însă o problemă
deschisă în România. Apar categorii noi, cum ar fi aceea a copiilor cu părinți plecați la muncă
în străinătate. Potrivit datelor oficiale, la 31.12.2007 numărul copiilor cu părinți plecați la
muncă în străinătate era de 85.567.
Orice situaţie de risc privind copiii poate fi sesizată Direcţiei Judeţene pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, care are următoarele servicii:
 Serviciul Monitorizare, Sinteză, Probleme de Autoritate Tutelară, Secretariatul
Comisiei Judeţene pentru Protecţia Copilului – intern
 Serviciul de Protecţie de Tip Familial a Copilului Aflat în Dificultate
 Serviciul de Protecţie de Tip Rezidenţial a Copilului Aflat în Dificultate
 Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă
Măsurile de protecţie stabilite de Comisia pentru Protecţia Copilului Aflat în Dificultate:

 încredinţarea copilului unei familii / unei persoane sau unui
organism privat autorizat
 încredinţarea copilului în vederea adopţiei
 încredinţarea provizorie a copilului unui serviciu public specializat
 plasamentul copilului la o familie sau la o persoană
 plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un
organism privat autorizat
 plasamentul copilului în regim de urgenţă
 verificarea şi reevaluarea, cel puţin o dată la trei luni, a
împrejurărilor legate de încredinţarea sau plasamentul copilului
 revocarea sau înlocuirea măsurii stabilite dacă împrejurările care au
determinatstabilirea acestea s-au modificat
 sesizarea instanţei competente dacă împrejurările care au determinat
decăderea părinţilor din drepturile părinteşti au încetat să existe.
Serviciul Monitorizare, Sinteză Probleme de Autoritate Tutelară. Secretariatul

Comisiei Judeţene pentru Protecţia Copilului – redactează hotărârile comisiilor judeţene,
monitorizează, sintetizează şi transmite datele pentru Comitetul Român de Adopţie.
Serviciul de Protecţie de Tip Familial a Copilului Aflat în Dificultate îndeplinește
următoarele sarcini:
 identifică copiii care se află în dificultate, studiază cauzele apariţiei acestei situaţii şi
propune măsuri pentru ieşirea din criză
 identifică, selectează şi evaluează familiile de substitut în vederea încredinţării sau
plasării unui copil aflat în dificultate
 asigură consiliere de specialitate familiei naturale a copilului sau celei de substitut şi
urmăreşte modul cum aceasta îşi exercită drepturile şi obligaţiile care le revin
 sprijină familiile cu risc prin consiliere, ajutor moral şi financiar
 acţionează pentru prevenirea instituţionalizării copilului aflat în situaţia de criză prin
alternative de tip familial
74
 face demersuri în vederea încuviinţării adopţiei copilului
Serviciul de Protecţie de Tip Rezidenţial al Copilului Aflat în Dificultate are

următoarele sarcini:
 controlează respectarea drepturilor copilului în Centrele de plasament şi propune
măsuri pentru înlăturarea abuzurilor
 sprijină verificarea periodică a situaţiei familiale a copiilor aflaţi în
Centrele de plasament şi, în funcţie de aceasta, propune reintegrarea în familia sa
biologică sau găsirea altor alternative de protecţie de tip familial
 sprijină accesul în Centrele de plasament al familiilor naturale şi al celor potenţial
substitutive
 identifică şi evaluează copiii adoptabili, face demersuri în vederea
încuviinţării adopţiei lor
 propune Comisiei pentru Protecţia Copilului măsuri de protecţie pentru
copiii aflaţi în dificultate.
Serviciul de plasament oferă:

 plasamente copilului aflat în dificultate în Centrele de primire a
copilului
 plasamente în Centre de plasament
 reintegrarea copilului în familia naturală, biologică.
Centrul de Primire a Copilului în Regim de Urgenţă oferă copiilor aflați în situații de

risc plasament în regim de urgenţă. Acesta se oferă copiilor care trăiesc în medii
improprii sau sunt victimele diferitelor abuzuri. Internarea se face prin hotărârea
directorului Direcţiei pentru Protecţia Copilului. În termen de 15 zile de la internare
se întocmeşte dosarul copilului, luând-se legătura cu Autoritatea tutelară, familia,
dispensarul medical şi se prezintă Comisiei în vederea stabilirii unei măsuri de protecţie.
Astfel, copiii cu cerințe educative speciale beneficiază de (L.M. Pop, 2002,687):
 acces liber și egal în orice instituție de învățământ obișnuit, în raport cu
restantul funcțional și potențialul recuperator, cu respectarea
prevederilor legislației din domeniul învățământului;
 pregătire școlară la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe
durata învățământului obligatoriu prevăzut de lege;
 alocație de stat în cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 100%;
 alocație de întreținere pentru cei aflați în plasament sau încredințați, în
cuantumul prevăzut de lege, majorat cu 50%;
 locuri de odihnă gratuite în tabere, atât pentru copiii cu handicap, cât și
pentru cei ai persoanelor cu handicap;
 un asistent personal pentru copiii cu handicap grav.
75
UI2.7. ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU BOLI PSIHICE
I. Holdevici (2005) împarte tulburările psihice în:

 psihopatii – văzute ca tulburări de personalitate caracterizate prin
insuficienta integrare armonioasă și suplă la condițiile mediului familial,
profesional și social (bolnavii nu recunosc că au probleme). Psihopații, la
rândul lor sunt clasificați în: excitabili, instabili, paranoizi, psihastenici,
isterici.
 nevroze - (tulburări psihogene, tulburări de adaptare) – sunt produse de
stress și se pot trata psihiatric și psihologic (psihoterapie).
 Psihoze – sunt boli psihice majore, de tipul: schizofreniei, paranoiei,
tulburărilor afective unipolare sau bipolare.
Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice în Articolul
36 prevede:
 (1) Orice pacient cu tulburări psihice are dreptul la:
a) recunoașterea de drept ca persoană;
b) viața particulară;
c) libertatea de comunicare, în special cu alte persoane din unitatea de
îngrijire, libertatea de a trimite și de a primi comunicări particulare fără
nici un fel de cenzură, libertatea de a primi vizite particulare ale unui
consilier ori ale unui reprezentant personal sau legal și, ori de câte ori este
posibil, și ale altor vizitatori, libertatea de acces la serviciile poștale și
telefonice, precum si la ziare, la radio si la televiziune;
d) libertatea religioasă sau de convingere.
 (2) Mediul și condițiile de viață în serviciile de sănătate mintală trebuie să fie pe
cât posibil cât mai apropiate de viața normală a persoanelor de vârstă
corespunzatoare.
 (3) Pentru petrecerea timpului liber orice pacient cu tulburări psihice are dreptul
la:
a) mijloace de educație;
b) posibilități de a cumpăra sau de a primi articolele necesare vieții zilnice,
distracțiilor sau comunicării;
c) mijloace care să permită pacientului să se consacre unor ocupații active,
adaptate mediului său social și cultural, încurajări pentru folosirea acestor
mijloace și măsuri de readaptare profesională de natură să îi ușureze
reinserția în societate.
 (4) Pacientul nu poate fi obligat să presteze muncă forțată.
 (5) Activitatea efectuată de către un pacient într-un serviciu de sănătate mintală
nu trebuie să permită exploatarea fizică sau psihică a acestuia.
76
Orice bolnav psihic spitalizat sau aflat in condiții de spitalizare parțială trebuie
antrenat în muncă la modul util, folosindu-se ergoterapia ca modalitate complementară de
tratare a bolilor psihice. Ergoterapia, ca metodă aflată la intersecția dintre artă și știință, este
un instrument utilizat pentru a ajuta bolnavii psihic să-și folosească la maximum capacitățile
fizice și mentale. Pentru ca ergoterapia să poată deveni factor terapeutic trebuie aplicată în
funcție de particularitățile și posibilitățile bolnavului, de stadiul și evoluția bolii sale.
Ergoterapia putem spune că se constituie ca unul dintre primele stadii ale organizării
recuperării prin muncă. Ca forme principale, ergoterapia cuprinde (Tr. Vrășmaș, 2007-2008):
 tehnici de readaptare - pentru activități cotidiene și menajere.
 tehnici de bază - țesătorie, tâmplărie, olărit.
 activități artizanale și artistice - care stimulează inițiativa și creativitatea.
 forme industriale cu caracter curativo-productiv.
UI2.8. ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR ALCOOLICE
Unul dintre drogurile „legale”, alcoolul are efecte depresive (încetineşte activitatea
sistemului nervos) şi este responsabil pentru producerea a aproximativ 60% dintre accidentele
rutiere. Doza letală (mortală) este de 4-6 grame alcool pur / kilogram corp. Efectele
alcoolului ar putea fi grupate după perioada de timp în care acţionează în efecte de scurtă
respectiv, efecte de lungă durată (preluare din broșura Drogurile licite, 2001, 27):
 efecte de scurtă durată ale alcoolului:
- timp de reacţie mărit faţă de stimulii din mediul extern (răspunsuri încetinite
faţă de mediul ambiant);
- tulburări de vedere („a vedea dublu”, „a vedea împăienjenit” etc.);
- capacitate de coordonare redusă (deplasare greoaie / imposibilitatea deplasării
de-a lungul unei linii drepte);
- dificultate de a merge sau a sta în picioare (poziţie ortostatică);
- scăderea capacităţii de a gândi limpede; de a-şi prezenta ideile;
- tulburări ale memoriei (amnezii pentru evenimente recente, false idei –
confabulaţii, dezorientare temporo-spaţială);
- vomă;
- alterarea capacităţii de vorbire (bâlbâieli etc.);
- pierderea cunoştinţei, comă, deces în cazul ingerării cantităţilor /
concentraţiilor mari de alcool sau a particularităţilor indivizilor care consumă
alcool (afecţiuni cardio-vasculare, cerebrale, combinare cu droguri etc.)
 efecte de lungă durată ale alcoolului:
- moarte prin accidente (rutiere, alte tipuri de accidente / incidente pe fondul
scăderii atenţiei produse de consumul de alcool);
- scurtarea duratei de viaţă;
- malnutriţia;
- tulburări de somn;
77
- boli cardio-vasculare;
- afecţiuni hepatice (ciroză);
- disfuncţii sexuale;
- expunerea la virusul H.I.V. prin predispunerea la relaţii sexuale întâmplătoare;
- pierderea memoriei;
- alcoolism.
Efectele sociale ale consumului de alcool sunt (preluare din broșura Drogurile licite,
2001, 27):
 deteriorarea şi / sau destrămarea vieţii de familie;
 „perpetuarea” unui model negativ de educaţie în familiile cu copii;
 scăderea eficienţei şi calităţii sarcinilor de la locul de muncă ceea ce poate
determina pierderea locului de muncă;
 absenteismul de la locul de muncă şi / sau zilele de incapacitate temporară de
muncă prin îmbolnăvire;
 riscul „alunecării” pe panta fenomenelor infracţionale (tulburarea liniştii
publice, atentate la pudoare, excrocherii, furturi, incendieri, vătămări
corporale, violuri, omucideri etc.).
VIZIUNI ASUPRA ALCOOLISMULUI
 cursanţii sunt împărţiţi în cinci grupuri;

 se prezentă efectele sociale ale consumului de alcool;
 fiecare grup primeşte sarcina de „a ilustra” printr-un poster un anumit efect
social al consumului de alcool;
 fiecare grup va afişa posterul şi-l va prezenta;
 în final, vor fi subliniate elementele caracteristice fiecărui poster pentru
subiectul abordat.
Alcoolismul este definit de Dicționarul de Psihologie (1996, 21) ca fiind „ansamblul

de tulburări fizice și mentale datorat consumului de băuturi alcoolice”. Ca etiologie se
incriminează: factorii psihologici (plăcerea sau anihilarea angoasei), factorii fiziologici
(neurotransmițătorii, metabolismului cerebral și la nivelul membranelor neuronale), factorii
socioculturali (religia, apartenența de anumite pături sociale, medii sociale, medii culturale
etc.), factorii economici (producția, distribuția și consumul de alcool). Elemente definitorii ale
alcoolismului: consumul excesiv de alcool continuu sau episodic, fenomenul de dependență și
deteriorarea fizică și / sau mintală.
Formele clinice ale alcoolismului sunt multiple, ținându-se cont de cantitatea, natura și
durata utilizării alcoolului, fiind: intoxicația alcoolică acută, tulburările psihice acute și
subacute, sindromul de impregnare alcoolică cronică, formele delirante ale alcoolismului,
encefalopatiile alcoolice carențiale, demența alcoolică.
78
Alcoolemia reprezintă concentraţia alcoolului etilic în sânge (alcoolemia reprezintă

grame alcool etilic la ‰). Concentraţia alcoolului în sânge este corelată cu modificări
comportamentale, senzoriale, psihice, organice. În tabelul care urmează vom încerca să
surprindem aceste modificări în funcţie de nivelul alcoolemiei (precizăm că cifrele prezentate
sunt aproximative, deoarece pot varia în funcţie de particularităţile individuale):
Alcoolemia Modificările organice, psihologice determinate
~ 0,15 grame ‰ - uşoară mărire a timpului de reacţie (răspunsuri mai încetinite la

stimulii din mediu)
~ 0,5 grame ‰ - mărirea vizibilă a timpului de reacţie;
- senzaţia de căldură;
- reducerea inhibiţiilor.
~ 1 gram ‰ - măsurarea exagerată a timpului de reacţie;
- probleme de coordonare;
- uşoare tulburări de vorbire.
~ 1,5 grame ‰ -iniţial: expansivitate, sociabilitate, senzaţie de bine chiar euforie;
(beţie) -urmează (în funcţie de: cantitatea de alcool ingerată şi
particularităţile individuale): disforie (reversul euforiei); tristeţe;
răspunsuri imprecise şi întârziate la stimulii externi; dificultate în
exprimarea ideilor; irascibilitate cu posibile acte de agresivitate
asupra sa sau a celor din jur; mers nesigur; coordonare motorie
deficitară.
peste 2,5 grame ‰ -coordonarea motorie profund afectată; reducerea răspunsurilor la
stimulii externi; tulburarea proceselor psihice (pierderea memoriei;
scăderea atenţiei voluntare, „blocarea” voinţei etc.); somnolenţă;
vărsături, incontinenţa sfincterelor: vezical şi / sau anal.
~ 3,5 grame ‰ - reducerea temperaturii; tegumente reci şi umede; scăderea
tensiunii arteriale; tulburări de respiraţie; incontinenţa sfincterelor;
pierderea cunoştinţei.
peste 4-5 grame ‰ - pot înceta funcţiile vitale (tensiune arterială, respiraţie etc.) şi
survine moartea.
Tabelul 1.3. Modificările determinate de nivelul alcoolemiei

(adaptare după Drogurile licite, 2000, 5-6)
79
Chestionarul „Aveţi vreo problemă cu alcoolul?”

(preluare din „Manualul de educaţie pentru sănătate”, 1992, 70)
1. Consumați alcool pentru că aveţi probleme?

2. Consumați alcool atunci când vă certaţi cu partenerul / părinţii?
3. Consumați alcool ca să vă relaxaţi?
4. Beți tot paharul dintr-o înghiţitură?
5. Aveţi probleme, necazuri când consumați alcool?
6. Consumați alcool când sunteţi supărat pe prieteni?
7. Consumați alcool adesea singur?
8. Aţi încercat vreodată să nu mai consumați alcool şi apoi aţi reînceput?
9. Consumați alcool înainte de a merge la locul de muncă / la şcoală?
10. Aveţi realizări la locul de muncă / note mai mici decât altă dată?
11. Vă pierdeţi câteodată memoria după ce consumați alcool?
12. Minţiţi cu privire la băutură?
13. Vă îmbătaţi când consumați alcool?
Gândiţi-vă când şi unde veţi bea data următoare!!
Dintre multiplele clasificări ale alcoolismului, ne oprim la una dintre ele, care pare
mai simplistă:
 alcoolismul simplu
- alcoolismul nevrotic (este o dependență psihologică – se înregistrează un
consum neregulat, controlat, fără dependență fiziologică și fără
simptome de abstinență; este legat de încrederea asupra efectului
tranchilizant al alcoolului prezent în stresul somatic și / sau emoțional);
- alcoolismul somatic (este caracterizat prin consum îndelungat de băuturi
slab alcoolizate și este condiționat socio-cultural de mentalități,
obiceiuri). Nu creează însă dependență - este un alcoolism al băutorilor
excesivi cu manifestări somatice mascate de diferite diagnostice:
gastrită, ciroză, polinevrită etc.
 alcoolismul psihiatric – se caracterizează prin dependență psiho-fiziologică
(toxicomanie) – prezintă dependență fiziologică, toleranță crescută, pierderea
controlului atunci când începe să bea, persoana bea până ajunge la starea de
ebrietate și dă simptome de abstinență la întreruperea consumului de alcool.
Din punct de vedere psihopatologic, alcoolismul se manifestă printr-o multitudine de

tulburări (C.Enăchescu, 2005):
 tulburări psihice - caracterizate prin obișnuință și dependență, de tipul:
tulburări psihice acute, forme psihotice prelungite, forme demențiale,
encefalopatii alcoolice;
80
 tulburări neurologice - caracterizate prin deficiențe motorii, tulburări de

instabilitate, accidente vasculo-cerebrale, polinevrite;
 tulburări metabolice - frecvente sunt: carențele vitaminice, în special din
seria vitaminelor B;
 tulburări dermatologice – „pseudo-pelagra-alcoolică” caracterizată prin
dermatite carențiale cronice, telangiectazii cutanate, etc.;
 tulburari digestive – de tipul, inapetenței, scăderii sensibilității gustative,
gastritei cronice, cirozei hepatice etc.
Alcoolismul este printre primele cinci probleme de sănătate din lume. Aproximativ
90% dintre persoane consumă băuturi alcoolice; 40-50% dintre bărbați au sau au avut
probleme temporare legate de alcool; 10% dintre bărbați și 3-5% dintre femei dezvoltă
alcoolism.
Pentru reușita tratamentul alcoolismului cronic se va face apel la:
 motivația etică: se ajută persoana alcoolică să-și mențină un nivel
motivațional crescut pentru a continua abstinența. Se vizează educarea
familiei și a prietenilor pentru a nu proteja persoana alcoolică de
problemele cauzate de alcool.
 ajutorul oferit persoanei alcoolice pentru a-și redobândi un stil de viață
funcțional, pentru a duce o viață fără alcool – oferind servicii de
consiliere personală, sexuală, reabilitare profesională, sprijin familial.
Reabilitarea făcută în spital nu este neapărat mai eficace decât
recuperarea ambulatorie. Poate că persoana alcoolică reintrând asistată în
mediu are mai multe șanse de a-și recăpăta încrederea în forțele proprii,
are mai multe șanse de a se recupera. Contacul cu persoana alcoolică
trebuie menținut însă cel puțin pe o perioadă de 6 luni - 1 an după ce
abstinența a fost atinsă.
 anxietatea, insomnia pot fi reduse prin exerciții de relaxare, meditații,
exerciții fizice etc.
 Asociația Alcoolicilor Anonimi este o asociație de autoajutorare formată
din alcoolici recuperați care oferă un model eficient și arată că abstinența
poate fi atinsă.
În prevenirea consumului de alcool trebuie să existe de la nivel guvernamental o

strategie naţională pe termen scurt, mediu şi lung, strategie care să vizeze în special copiii şi
tinerii. Strategia naţională de prevenire a consumului de alcool cuprinde măsuri de genul:
 interzicerea comercializării băuturilor alcoolice pentru tinerii sub 18 ani;
 promovarea de alternative recreaţionale turistice, sportive, culturale,
artistice pentru cei care consumă alcool;
 derularea de programe educaţionale adresate direct copiilor, adolescenţilor,
tinerilor, părinţilor acestora;
 iniţierea de programe de educaţie sanitară care se adresează întregii
populaţii;
81
 implicarea mass-mediei în prezentarea efectelor nocive ale consumului de

alcool;
 limitarea până la interzicere a reclamelor pentru băuturi alcoolice.
UI2.9. ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR CONSUMATOARE DE

DROGURI
Drogul reprezintă orice substanţă care prin natura sa chimică alterează structura şi
funcţionarea normală a organismului (Einstein, 1972, apud Buzducea, 2005). Potrivit acestei
definiţii și alcoolul, cofeina, nicotina sunt droguri, dar drogurile de mare risc rămân: ecstasy,
cocaina, haşişul, heroina, substanțele etnobotanice. Consumul de droguri este o formă de
adaptare socilă, dar o formă falsă de adaptare socială, care poate conduce la excludere socială,
chia la acte antisociale (predispoziţie mai mare către violenţă, abuzuri asupra copiilor, abuzuri
şi hărţuire sexuală, violuri şi crime, sinucideri etc.), la accidente rutiere și chiar la deces.
Dicţionarul de Psihiatrie şi Psihopatologie Clinică (1998, 206) defineşte drogul ca
fiind o „substanţă care introdusă în organismul uman, poate modifica una sau mai multe dintre
funcţiile sale”. Mai precis ca definire este Dicţionarul de Psihologie din care cităm „orice
produs natural sau sintetic capabil să modifice comportamentul consumatorului şi să genereze
dependenţă” (1996, 106). O definire foarte clară şi cuprinzătoare despre conceptul în discuţie
oferim în continuare: „substanţă solidă, lichidă sau gazoasă care, introdusă în organism,
modifică imaginea asupra propriei persoane şi asupra realităţii înconjurătoare (broșura Să
ajutăm copii să se instruiască în domeniul sănătăţii, 1992, 22 – 23). Folosirea o singură dată
(pentru unele droguri) sau folosirea abuzivă a drogurilor poate crea dependenţă fizică şi
psihică cu tulburări grave ale activităţii mentale şi comportamentului”. Ultima definiţie aduce
un alt concept care se cere a fi lămurit: dependenţa.
1. dependenţa reprezintă nevoia persoanei care consumă droguri de a-şi lua /
administra drogul. Dependenţa fizică se manifestă prin necesitatea organică de a
utiliza droguri pentru a evita suferinţele fizice intense care apar odată cu încetarea
utilizării acestora. Dependența se însoţeşte de procesul de sevraj. Dependenţa
psihică se caracterizează printr-o dorinţă imperioasă de a-şi administra drogul
pentru a obţine starea de bine (broșura Să ajutăm copii să se instruiască în
domeniul sănătăţii, 1992, 22 – 23).
2. sevrajul reprezintă simptomele ce apar la consumatorul de droguri (toxicoman)
odată cu oprirea utilizării acestora.
3. toxicomanul este persoana care consumă în mod regulat droguri pentru a ajunge la
acea stare de o anumită intensitate. Este persoana care tinde să-şi subordoneze
existenţa pentru a „căuta” efectele drogului (broșura Să ajutăm copii să se
instruiască în domeniul sănătăţii, 1992, 22 – 23).
4. toxicomania este intoxicaţia cronică voluntară caracterizată printr-o „apetenţă
anormală şi prelungită” pentru un drog mai mult sau mai puţin toxic care determină
82
consumul repetitiv al acestuia (broșura Să ajutăm copii să se instruiască în

domeniul sănătăţii, 1992, 22 – 23).
5. toleranţa este fenomenul care se instalează când organismul se obişnuieşte cu
prezenţa unei anumite substanţe şi se adaptează la aceasta. În aceste condiţii
toxicomanul trebuie să-şi mărească doza pentru a obţine efectele dorite. Astfel,
acesta are nevoie de cantităţi tot mai crescute de drog ajungând în timp să suporte
doze care pentru alte persoane ar putea fi fatale. Stă la baza fenomenului de
dependenţă alimentând-o şi formând acel cerc vicios al consumatorului de droguri
(broșura Să ajutăm copii să se instruiască în domeniul sănătăţii, 1992, 22 – 23).
Chestionarul: „Drogurile şi dependenţa” (preluare din „Manualul de

educaţie pentru sănătate”, 1992, 70).
Răspundeţi prin adevărat sau fals la următoarele afirmaţii:

1. Consumul de droguri te face mai creativ.
2. Drogurile te fac să comunici mai uşor.
3. Nu poţi deveni dependent după o singură doză.
4. Drogurile afectează creierul şi procesele cognitive.
5. Marijuana nu duce la dependenţă.
6. Adolescenţii nu pot deveni dependenţi.
7. Poţi renunţa oricând la consumul de droguri, trebuie doar să vrei acest
lucru.
8. Persoanele dependente au risc crescut pentru infectarea cu virusul care
provoacă S.I.D.A.
9. Drogurile sunt produse naturale care nu au efecte nocive asupra sănătăţii.
Grila de interpretare:
1. Fals 4. Adevărat 7. Fals
2. Fals 5. Fals 8. Adevărat
3. Fals 6. Fals 9. Fals
Cu deosebire abuzul şi dependenţa de droguri reprezintă o problemă socială reală,

care poate afecta mai ales persoanele tinere. Abuzul de droguri şi alcool apare atunci când
persoana în cauză a pierdut controlul în autoadministrarea drogului sau alcoolului şi apar
probleme familiale, sociale, profesionale, dificultăţi de realizare a diverselor roluri sociale.
Toate drogurile pot fi periculoase, efectele lor fiind diferite de la un individ la altul în
funcţie de (broșura Drogurile, 2000, 14):
 reactivitatea organismului la drog (unii pot fi „otrăviţi” de cafeina dintr-o
singură ceaşcă de cafea în timp ce pentru alţii halucinaţiile produse de L.S.D.
sunt adevărate „experienţe”);
83
 cantitatea de drog consumată (chiar şi în doze mici, majoritatea drogurilor

afectează timpul de reacţie, puterea de concentrare şi capacitatea de coordonare
a mişcărilor). Odată cu instalarea dependenţei şi toleranţei, cantitatea de drog
consumată creşte progresiv astfel încât indiferent cum se simte consumatorul,
acesta nu va fi capabil – la fel ca înainte – să şofeze, să efectueze acţiuni care
solicită motricitatea fină, să traverseze strada chiar. Se pune problema
eficienţei reduse în tot ceea ce face şi a siguranţei personale, căci drogurile
modifică stările de spirit cum ar fi: depresia, nerăbdarea, agresivitatea etc.;
 frecvenţa consumului;
 anturajul consumatorului;
 expectaţiile (aşteptările) consumatorului.
Primul ajutor pentru consumatorii de droguri Este foarte important să ştim că uneori
consumatorii de drog se simt atât de rău încât au nevoie de ajutor. În aceste cazuri apelaţi
telefonic numărul 112 („Salvarea”) și până vine aceasta acordaţi primul ajutor (broșura
Drogurile, 2000, 21)
 Dacă persoana este foarte ameţită:
- Aşezaţi-o în decubit lateral (culcată pe o parte);
- Nu-i daţi niciodată cafea.
 Posibil consum de heroină, tranchilizante sau substanţe
inhalante.
 Dacă persoana este foarte tensionată şi intră-n panică:
- Aşezaţi-o într-un loc liniştit ferit de muzică, lumini, zgomot etc.;
- Sugeraţi-i să respire adânc şi rar.
 Posibil consum de Ecstasy, L.S.D. sau amfetamine.
 Dacă persoana se deshidratează fiindu-i foarte cald:
- Aşezaţi-o într-un loc răcoros (afară, la aer);
- Îndepărtaţi-i îmbrăcămintea de prisos;
- Daţi-i să bea lichide (nu alcool ci apă, aproximativ un pahar / oră).
 Posibil consum de Ecstasy sau amfetamine.
 Dacă persoana îşi pierde cunoştinţa:
- Aşezaţi-o în poziţia culcat pe o parte;
- Urmăriţi-i respiraţia;
- Înveliţi-o pentru a preveni hipotermia (scăderea temperaturii corpului
sub 36,5ºC)
 Posibil consum de alcool, substanţe inhalante, heroină,
tranchilizante, Ecstasy.
NU UITAȚI: Chemaţi urgent ambulanţa (număr de telefon: 112)!!!
Comentați afirmația care urmează: „Poţi deveni dependent după o singură doză
de drog administată”.
84
Portretul consumatorului de droguri: schimbări rapide de dispoziţie psihică,

somnolenţă, apatie, lipsa apetitului, lipsa concentrării, scăderea capacității de a-și folosi
raționamentul abstract, pierderi ale memorie, halucinaţii, delir, lipsa interesului pentru locul
de muncă / şcoală, prieteni, familie, apariţia unor prieteni noi îndoielnici, irascibilitate,
agresivitate, miros specific, inhibarea sau, dimpotrivă, stimularea dorinţelor sexuale, lipsa de
coordonare motorie, acces de tuse, acces de strănut, urme de înţepături pe corp, prezenţa unor
substanţe sau obiecte: capsule, tablete, prafuri, fiole, seringi etc.
Factori care determină consumul de droguri Consumul de droguri în rândul
adolescenţilor şi chiar puberilor aduce în discuţie mai mulţi factori care pot determina
formarea unor atitudini pozitive faţă de droguri. Dintre aceşti factori cei mai des „incriminaţi”
sunt: curiozitatea, incapacitatea de rezolvarea a problemelor, formarea unei „imagini sociale”,
presiunea grupului, stima de sine scăzută, singurătatea (broșura Drogurile, 2000, 21)
 curiozitatea – mituri false: „Adolescenţii nu pot deveni dependenţi”, „Este
uşor să te opreşti dacă doreşti”. Mulţi tineri cred că dacă consumă droguri o
singură dată nu vor deveni dependenţi, dar în realitate este greu să te opreşti;
anumite droguri dau dependenţă după o singură doză;
 incapacitatea de rezolvare a problemelor, a situațiilor – mit fals: „Drogul îţi
rezolvă problemele de viață” – este important ca tânărul să înţeleagă că primul
pas în rezolvarea problemelor este recunoaşterea lor şi nu evitarea acestora prin
consumul unor substanţe;
 formarea unei „imagini sociale” – un tânăr care consumă droguri crede că
poate câştiga aprecierea şi respectul celorlalţi, dar de cele mai multe ori este
izolat de colegi şi prieteni şi creşte riscul de a se afla în situaţii ridicole;
 presiunea grupului – mit fals: „Drogurile sunt oferite numai de străini” – ca să
fie la fel ca ceilalţi din grup; unii tineri consumă droguri pentru că prietenii lor
consumă şi ei droguri, este vorba aici de dorința de apartenență la un grup;
 stima de sine scăzută - un tânăr cu o stimă de sine scăzută poate consuma
droguri pentru a se simţi mai curajos, mai valoros sau mai interesant. În
realitate însă, consumul de droguri te controlează şi te manipulează şi te duce
la pierderea libertăţii de decizie;
 singurătatea – mit fals: „Drogul te face să comunici mai uşor” – unii tineri pot
consuma droguri datorită problemelor pe care le au, a dificultăţii de relaţionare
şi comunicare cu cei din jur.
La nivel internaţional şi la nivel naţional sunt multe reglementări şi convenţii

împotriva comercializării, traficului şi consumului de droguri. În ciuda acestui fapt, România
ca şi multe alte ţări de la nivel mondial se confruntă cu un număr relativ mare de persoane
dependente de droguri, unele înregistrate medical. Numărul de consumatori de droguri este
însă mult mai mare şi dificil de contabilizat.
La nivelul politicilor sociale modalităţile de reacție, intervenție și prevenție pe
problematica drogurilor şi alcoolului sunt de genul (L.M, Pop, 2002):
85
 programe de prevenţie a consumului (educaţie comunitară, educație

şcolară, propăvăduirea de către biserică pe problematica consumului de
alcool şi de droguri etc)
 măsuri punitive şi de interzicere prin lege a producerii, traficului şi
consumului de droguri şi alcool
 programe de tratament, reabilitare şi reintegrare socio-profesională.
Primul centru-pilot de tratament specializat împotriva abuzului de droguri s-a înființat
în România în anul 1996, la spitalul „Gheorghe Marinescu” - București. Cadrul legislativ
necesar a fost creat prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit
de droguri, respectiv prin Legea nr. 300 din 2002 privind regimul juridic al precursorilor
folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor. Există și alte acte normative, majoritatea ulterioare
celor menționate care reglementeaza problematica drogurilor în țara noastră. Diferite
documente de tip strategic – se pot consulta și pe site-ul Agenţiei Naţionale Antidrog
(www.ana.gov.ro), înființată în anul 2002 în cadrul Minsterului Administraţiei şi Internelor.
De asemenea au fost înfiinţate centre de prevenire şi consiliere antidrog la nivel judeţean şi al
sectoarelor din Bucureşti și fost adoptată o Strategie naţională antidrog pe perioada 2005-
2012.
SĂ NE REAMINTIM...
Primul ajutor pentru consumatorii de droguri:
 Dacă persoana este foarte ameţită:
- Aşezaţi-o în decubit lateral (culcată pe o parte);
- Nu-i daţi niciodată cafea.
 Posibil consum de heroină, tranchilizante sau
substanţe inhalante.
 Dacă persoana este foarte tensionată şi intră-n panică:
- Aşezaţi-o într-un loc liniştit ferit de muzică, lumini, zgomot
- Sugeraţi-i să respire adânc şi rar.
 Posibil consum de Ecstasy, L.S.D. sau amfetamine.
 Dacă persoana se deshidratează fiindu-i foarte cald:
- Aşezaţi-o într-un loc răcoros (afară la aer);
- Îndepărtaţi-i îmbrăcămintea de prisos;
- Daţi-i să bea lichide (nu alcool ci apă, aproximativ un pahar /
oră).
 Posibil consum de Ecstasy sau amfetamine.
 Dacă persoana îşi pierde cunoştinţa:
- Aşezaţi-o în poziţie culcat pe o parte;
- Urmăriţi-i respiraţia;
- Înveliţi-o pentru a preveni hipotermia (scăderea
temperaturii corpului sub 36,5ºC)
 Posibil consum de alcool, substanţe inhalante,
heroină, tranchilizante, Ecstasy.
Chemaţi urgent ambulanţa (număr de telefon: 112)!!!
86
UI2.10. ASISTENȚA SOCIALĂ A PERSOANELOR INFECTATE CU

VIRUSUL HIV
Infestarea cu virusul HIV a fost constatată clinic în anul 1981 în stadiul cel mai
dezvoltat al acesteia, care este reprezentat de sindromul de imunodeficiență dobândită SIDA.
Sindromul se caracterizează printr-un deficit imunitar complex predominant celular care
predispune la suprainfecții variate și dezvoltă o evoluție letală. Primele manifestări clinice ale
infecției au fost identificate în S.U.A., la homosexuali. Mulți specialiști cred că epidemia a
apărut în Africa în urmă cu 20-35 de ani, răspândindu-se apoi pe celelalte continente.
Răspândirea infecției cu virusul HIV în lume poate fi estimată numai cu aproximație doar
pentru cazurile de SIDA. Infecția este raspandită diferit în funcție de zonele geografice, de
vârstă, de sex, de anumite grupe de risc etc.
Virusul HIV este de două tipuri: HIV I și HIV II. HIV I poate fi transmis doar la
cimpanzei, iar HIV II și la maimuțe. Temperaturile peste 570 C distrug virusul HIV iar
temperatura de 560 C inactivează în 30 de minute virusul. La temperaturi joase HIV își
păstrează infecțiozitatea. Virusul este distrus ușor de dezinfectantele uzuale de tipul
alcoolului, apei oxigenate, detergenților. Până în prezent nu s-a descoperit o substanță care să
distrugă virusul HIV sau care să împiedice evoluția infecției. Singurul medicament care
ameliorează tranzitoriu este AZT-ul retrovir.
Principalele caracteristici ale infecției cu virusul HIV vizează distrugerea progresivă a
limfocitelor și infecția monocitelor și macrofagelor. Consecințele vizează afectarea sistemului
imunitar și producerea unor suprainfecții grave. Perioada de incubație este de 1-3 luni după
infecția sangvină respectiv, de 10-14 luni după infecția pe cale sexuală. Literatura de
specialitate face referire la: infecția asimptomatică și infecția simptomatică.
Exemplu: Infecția asimptomatică nu dă semne clinice sau ale stării generale,

dar pacientul este purtător de HIV și deci, este contagios. Această stare a infecției
poate persista timp îndelungat, dar cu posibilitatea de a trece oricând la alte
manifestări clinice sau direct în stadiul SIDA.
Exemplu: Infecția acută simptomatică: febră pe o perioadă de 3-14 zile, mialgii

(dureri musculare), artralgii (dureri ale articulațiilor), transpirații, faringită,
adenopatii periferice (ganglioni măriți) - debutul seamănă foarte mult cu alte
infecții virale.
87
Organizația Mondială a Sănătății, în anul 1985, aprecia că un adult suferă de SIDA

când prezintă cel puțin două semne majore în asociere cu cel puțin un semn minor, în absența
însă a altor cauze de imunodeficiență. Semnele considerate majore sunt: scăderea greutății
corporale cu peste 10%; diaree cronică cu durata de peste o lună; febră peste 380 C pe o durată
de peste o lună. Semnele considerate minore pot fi: tuse persistentă; dermatită cronică
pruricinoasă (manifestări cutanate cu mâncărimi); herpes zoster recidivant; herper diseminat,
candidoză orofaringiană; adenopatie generalizată (hipertrofia ganglionară multiplă - cervicală,
axilară, submandibulară - care persistă cel puțin trei luni, fără a avea altă motivare etiologică).
Diagnosticul de laborator este cel care confirmă diagnosticul și se efectuează cu ajutorul
testului Eliza prin evidențierea anticorpilor antiHIV.
Transmiterea virusului HIV se realizează pe trei căi:
 calea sexuală - fie că este heterosexuală sau homosexuală;
 calea inocularii prin sînge sau derivate de sânge;
 calea transmiterii de la mama infectată la făt.
Un copil în vârstă de 5 ani nu este primit la grădiniță pentru că are virusul

HIV, menționăm că boala nu este manifestată. Ce faceți dvs. pentru a ajuta copilul
să fie acceptat la grădiniță?
Sursa de infecție este omul infectat cu HIV cu sau fără manifestări clinice.
Atenție: infecția cu HIV persistentă toată viața celui infectat care rămâne contagios până la
sfârșitul vieții!!! Măsurile preventive sunt: a). depistarea surselor de infecție și b). măsuri față
de fiecare dintre cele trei căi de transmitere (1. populația trebuie informată asupra riscului de
infecție cu HIV; 2. controlul donatorilor, excluderea celor infectați, combaterea abuzului de
transfuzie, respectarea tehnicii de inactivare a virusurilor în prepararea derivatelor; 3.
gravidele vor fi informate despre riscul posibilității transmiterii și în sarcinile înaintate și în
caz de cezariană). De asemenea se recomandă protecția personalului medico-sanitar căci nu
există vaccine anti-HIV, deci accentual va cădea pe educația sanitară a personalului, mai ales.
UNAIDS, organismul specializat al ONU arăta că în anul 2004 existau peste 40 de
milioane de persoane cu SIDA, iar în anul 2007 numărul acestora era de 32,8 milioane. În
România, potrivit recensământului afectuat în anul 2002 - incidenţa acestor persoane era de
245 de cazuri la 100.000 de locuitori, iar 87% dintre cei infestaţi la data diagnosticului aveau
vârsta sub 15 ani.
Rolul statului şi a societăţii a devenit tot mai important în ultima perioadă, prin
preluarea în cadrul sistemelor de sănătate şi de asigurări sociale a bolnavilor de SIDA – prin
tratament medical gratuit, pensionări pe caz de boală, concedii medicale prelungite etc. SIDA
este cuprinsă pe lista afecţiunilor pe baza cărora se acordă gradul I de handicap. Începând cu
anul 1995 s-a constituit un buget special pentru tratamentul SIDA în România (adică
aproximativ 3.500-6.700 de dolari anual pentru o persoană, pentru dublă terapie şi circa
10.000-12.000 dolari pentru triplă terapie).
88
În anul 1997 s-a înfiinţat Comisia Naţională de Luptă Anti-SIDA (www.cnlas.ro).

Protecţia socială a copiilor și a adulţilor seropozitivi rămâne în continuare pe agenda de lucru
a structurilor guvernamentale.
Strategiile de politică socială în acest sector ar putea fi astfel sintetizate după cum
urmează (L.M. Pop, 2002,693-694):
 programe de prevenție dezvoltate la nivel național și comunitar
(educație pentru sănătate, spoturi publicitare, campanii informative în
școli și licee, explicarea riscurilor comportamentului sexual neprotejat);
 programe prin care se oferă servicii medicale și psihosociale populației
infectate (dispensarizare și clinici de zi, centre de consiliere, grupuri de
suport etc.);
 programe concrete de protecție socială prin implicarea comunității
locale, dar susținute de politici și strategii naționale (programe de
integrare școlară a copiilor seropozitivi, programe de absorbție
profesională pentru adulții seropozitivi și care pot presta anumite
activități, programe de sprijin economic pentru cei infectați - cazul
Marii Britanii, unde persoanele seropozitive care nu se pot întreține
singure primesc locuințe și mobilier gratuit și unde sunt dezvoltate
diferite programe alternative la instituționalizare pentru copiii
seropozitivi și abandonați).
SĂ NE REAMINTIM...
Transmiterea virusului HIV se realizează pe trei căi:

 calea sexuală - fie că este heterosexuală sau homosexuală;
 calea inocularii prin sînge sau derivate de sânge;
 calea transmiterii de la mama infectată la făt.
UI2.11. ASISTENȚA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR
Bătrânul, conform Dicționarului de Sociologie (1996) este „persoana care a împlinit

60 de ani, dar în special, în ultimul timp, cea care a împlinit și depășit 65 de ani”. Bătrânețea
este văzută ca fiind perioada finală a vieții care urmează perioadei adulte și care începe cu
vârsta de 60 – 65 de ani. Este perioada caracterizată prin diminuarea treptată a funcțiilor
fiziologice. Acest proces este universal, caracteristic tuturor ființelor vii, bătrânețea umană
având particularități decurgând din cele ale ființei umane (conform Dicționarului de
Sociologie, 1996).
89
Populația planetei noastre este într-un proces de îmbătrânire demografică, apreciat

ca fiind ireversibil. Sistemele de asigurări oferite vârstnicilor (sistemele de pensii, sistemele
de sănătate) în aproape toate țările, în schimb serviciile de asistență socială a persoanelor
vârstnice sunt de cele mai multe ori insuficiente sau ineficiente.
Percepția și atitudinea față de persoanele vârstnice a oscilat de-a lungul timpului și în
diferitele spații geografice între respect, venerație (uneori până la divinizare) și ignorare,
marginalizare, ironizare (M.L. Pop, 2002). Perioada bătrîneții era sinonimă cu înțelepciunea,
cu favoarea și binecuvântarea oferite celor care au respectat perceptele religioase de-a lungul
vieții – în viziunea biblică. Prețuirea arătată șefilor de triburi, marilor preoți, patriarhilor era
acordată și datorită vârstei înaintate pe care aceștia trebuiau să o aibă. Sfatul Înțelepților,
Consiliul Bătrânilor, Gerusia, Senatum (de la latinescul „senex” care înseamnă bătrân) sunt
doar câteva dintre instituțiile care întăresc autoritatea și puterea bătrânilor. Urmează
perioada când puterea politică și juridică a bătrânilor descrește, aceștia devenind consilieri.
Bătrânii sunt importanți pentru societate, sunt respectați
Perioada evului mediu aruncă bătrînii în ignoranță. „Societățile fiind războinice, se
valorizează forța, consecința fiind excluderea bătrânilor” (M.L. Pop, 2002, 127). În vremea
Renașterii, bătrânii își păstrează rolul în familie dar devin și ... săracii societății. Odată cu
secolul al XVIII-lea putem vorbi despre începuturile politicilor sociale contemporane în ceea
ce privește îmbătrânirea. Bătrânii sunt percepți ca grup social, ținându-se cont de
particularitățile lor de vârstă și mai ales de nevoile lor specifice.
J. A. Huet – gerontolog, în anul 1960, introduce sintagma vârsta a treia, care va
domina câteva decenii atât limbajul de specialitate cât și vorbirea uzuală. Ultimii ani însă o
înlocuiesc cu sintagma persoană în vârstă, care este recomandată de ONU, în prezent.
Sunt o serie de termeni, sintagme care însoțesc conceptul de persoană în vârstă:
 gerontologia – care este o ramură la intersecția biologiei cu medicina care se
ocupă cu studiul îmbatrânirii.
 geriatria – este o ramură a medicinii care se ocupă cu studiul bolilor perioadei
bătrâneții (etiologia, semiologia, tratamentul și prevenirea acestora).
 gerontologia socială - este disciplina care se ocupă cu studiul problemelor
sociale ale îmbătrânirii, combinând elementele gerontologiei cu ale sociologiei.
 geroprofilaxia - este un termen lansat de școala românească de gerontologie
formată în jurul Anei Aslan, care vizează prevenirea îmbătrânirii. Mai concret,
utilizarea termenului se referă, la „prevenirea formelor patologice ale
îmbătrânirii, îmbătrânirea precoce, îmbătrânirea accelerată, îmbătrânirea
însoțită de bolile specifice bătrâneții, ca și de prevenirea dependenței care
însoțește îmbătrânirea” (M.L. Pop, 2002, 129-130).
 comportamenult prolongeviv – se referă la un stil de viață cumpătat, care tinde
să elimine / să atenueze anumiți factori de risc care pot favoriza o îmbătrânire
precoce și să determine o viață cât mai lungă, sănătoasă și independentă.
 îmbătrânirea demografică a populației (îmbătrânirea populației) - este un
proces demografic care constă în creșterea populației vârstnice, procentual față
de populația tineră.
 îmbătrânirea demografică a bătrânilor („vârsta a patra") - este un termen care
se referă la creșterea ponderii populației în vârstă de peste 75 de ani și se leagă
90
de creșterea duratei medii de viață (se referă preponderant la persoanele

vârstnice fragile și dependente).
 feminizarea îmbătrânirii – creșterea ponderii numerice a femeilor în ansamblul
populației vârstnice, ca urmare a diferenței speranței de viață între cele două
sexe, în favoarea femeilor.
Persoanele vârstnice sunt considerate persoane cu risc, deci cu nevoi speciale ceea ce
presupune ajutor și protecție pentru a trăi în condiții decente. Națiunile Unite, Organizația
Mondială a Sănătății apreciază că persoanele vârstnice sunt supuse riscurilor mai ales în
domeniul sănătății, al situației sociale și a celei economice. Acestor riscuri se expun mai ales,
următoarele grupe de vârstnici (M.L. Pop, 2002):
 persoanele foarte în vârstă (peste 85 de ani);
 persoanele în vârstă care trăiesc singure;
 femeile în vârstă (mai ales cele celibatare și văduve);
 persoanele în vârstă care trăiesc în instituții colective (cămine de
bătrâni și cămine spital);
 persoanele în vârstă fără copii;
 persoanele în vârstă suferind de afecțiuni sau handicapuri grave;
 cuplurile în vârstă, în care unul din membrii este grav bolnav.
M. L. Pop (2002, 136-138) prezenta mai multe forme, modalități, soluții de asistență
socială potrivite persoanelor vârstnice:
 îngrijirea comunitară – presupune ansamblul îngrijirilor acordate
persoanelor bolnave, cu dependență fizică și / sau mintală, în afara
instituțiilor cu paturi (spitale sau cămine), în comunitate, la domiciliul
persoanei sau în structuri de îngrijire alternative.
 universitățile geriatrice (universitățile vârstei a treia) - sunt acele instituții
care reproduc în linii mari modelul universităților clasice, studenții fiind însă
persoane vârstnice, iar disciplinele fiind adaptate interesului și posibilităților
acestora. Scopul universităților este dobândirea de cunoștințe noi, exercițiile
intelectuale și stimularea capacității de învățare a persoanelor în vârstă.
vârstnice (nu se urmărește obținerea unei diplome în vederea angajării).
 terapia ocupațională - este o terapie complementară celorlalte terapii
(farmacologică, chirurgicală, fizică). Utilizează ca agent terapeutic un factor
social (activitatea). Este folosită mai ales în cadru instituțional (cămine,
unități pentru bolnavi cronici), dar și în comunitate (cercuri de terapie
ocupațională de cartier), în psihiatrie și în geriatrie.
 clubul geriatric - este un loc de întâlnire al persoanelor vârstnice singure, ca
și a celor care simt nevoia contactelor sociale, având rol de combatere a
izolării și consecințelor sale, de menținere și lărgire a contactelor sociale -
aspect cu importanță esențială în conservarea vitalității persoanelor vârstnice.
În Franța există circa 20.000 de cluburi geriatrice.
 locuințele protejate (apartamentele terapeutice) - sunt locuințe proiectate
special pentru asigurarea confortului persoanelor vârstnice dependente având
diverse handicapuri. Amenajările și adaptările variate ale accesului în
91
locuință, al dependințelor, al instalațiilor etc. permit persoanelor dependente

să locuiască singure în condiții de confort și securitate crescute. Acest tip de
locuință - garsoniere sau apartamente - se află în interiorul construcțiilor
speciale, sunt amenajate la parter, au funcțiuni comune cum ar fi: cantina-
restaurant, cabinetul medical, spălătoria etc.
 farmacia socială - este o farmacie administrată de organizații sau asociații
cu programe de ajutor și sprijin al persoanelor vârstnice suferinde care
colectează medicamente de la persoane care nu mai au nevoie sau de la alți
donatori - producători și furnizori etc. și le redistribuie persoanelor care au
nevoie, în special persoane vârstnice.
 spălătoria socială – este o spălătorie administrată de organizații sau asociații
cu programe de ajutor și sprijin al persoanelor vârstnice dependente. Sunt
amenajate la parterul unor locuințe sau apartamente protejate și reprezintă o
formă de ajutor pentru persoanele vârstnice cu dificultăți în a-și acoperi acest
tip de nevoi.
 masa caldă „pe roți” - este o formă de ajutor destinată persoanelor vârstnice
dependente, lipsite de posibilități, constând în transportul și oferirea unei
mese calde (masa de prânz, de obicei) la domiciliul persoanei în vârstă.
 centrele de colectare și redistribuire a protezelor, echipamentelor,
materialelor necesare persoanelor vârstnice dependente (ochelari, proteze
auditive, fotolii rulante etc.), cu diverse handicapuri, lipsite de posibilități.
Aceste centre funcționează prin diferite programe în cadrul unor fundații sau
asociații.
 centrul de zi pentru vârstnici – este o formulă alternativă de îngrijire care
vine concomitent în ajutorul familiilor, eliberându-le pe acestea pentru
participarea la sarcinile profesionale în anumite intervale ale zilei (de obicei,
între orele 8 și 17). Persoanele sunt aduse în centrul de zi, unde se acordă
supraveghere, mediu social stimulativ, terapie ocupaționala, reeducare
funcțională, kinetoterapie. Formula este asemănătoare cu cea a creșei pentru
copii. Această formulă de sprijin a familiilor, din ce în ce mai raspândită în
țările occidentale, are mai multe avantaje: permite persoanelor adulte să-și
rezolve obligațiile profesionale; oferă persoanei vârstnice un mediu social
securizant, stimulativ, care combate și întârzie regresia. Este o alternativă la
instituționalizarea în cămine, care are însă dezavantaje de tipul: favorizează
desolidarizarea afectivă a familiei și dezrădăcinează persoana vârstnică,
accentuându-i regresia. Centrele de zi sunt o formulă de asistență cu costuri
mai mici decât instituționalizarea în cămine, beneficiind de multifinanțare
(care include și o anumită contribuție a familiei, contribuție variabilă de la o
țară la alta, în funcție de sistemul de organizare).
 găzduirea temporară - constituie o preluare în supraveghere și îngrijire a
persoanelor vârstnice în anumite perioade ale anului - sezonul friguros, în
situația dificultăților de asigurare a încălzirii, în perioada când familia este
ocupată cu muncile agricole de sezon etc. Este o formă de îngrijire
alternativă.
92
 instituționalizarea - este ultima soluție la care se recurge pentru protecția

socială a persoanelor vârstnice vulnerabile. Ea constă în punerea sub ocrotire
socială, inclusiv supraveghere și îngrijiri medicale când este cazul, a unei
persoane aflată în dificultate datorită unui handicap social, somatic sau
mental, unic sau asociat, care pune persoana respectivă în situația de
dependență. Persoana instituționalizată trece în protecția asistenței publice, în
instituții de asistență socială - cămine de bătrâni, cămine de pensionari sau
cămine-spital, în terminologia socio-medicală recent adoptată la noi - centru
de asistență și îngrijiri.
 animația - presupune un complex de activități stimulativ-sociale, culturale,
educative desfășurate după un program și susținute de o persoană având
pregătirea și vocația necesare. Se desfășoară în instituțiile pentru persoane
vârstnice (cămine, centre de zi) și urmărește menținerea integrării în mediul
psihologic și social al persoanelor vârstnice, prin stimularea psiho-
intelectuală și relațională în vederea întârzierii regresiei, combaterii izolării și
depresiei.
Recitiți formele, modalitățile, soluțiile de asistență socială potrivite persoanelor

vârstnice și identificați care dintre acestea funcționează la dvs. în localitate și care
ar putea fi înființate (precizând și posibilele sursele de finanțare).
REZUMAT
În această unitate de învățare au fost prezentate formele, serviciile de

asistență socială pentru o serie de persoane / grupuri aflate în dificulate. Sunt
vizate următoarele categorii aflate în dificultate:
- persoanele cu nevoi speciale (cu dizabilități)
- persoanele cu boli cronice
- șomerii
- copiii
- persoanele cu boli psihice
- persoanele alcoolice
- persoanele consumatoare de droguri
- persoanele infectate cu virusul HIV
- vârstnicii.
93
TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 2
1). Poţi deveni dependent de droguri după consumarea unei singure doze de
drog:
a) da
b) nu
Argumentați răspunsul oferit.
2). Grupele persoanelor vârstnice de risc sunt.........................
3). Transmiterea virusului HIV se realizează pe:

a) calea sexuală
b) calea alimentară
c) calea inocularii prin sânge sau derivate de sânge
d) calea atingerii
e) calea transmiterii de la mama infectată la făt
TEST DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR nr. 2
Realizați un interviu (13 - 15 itemi) cu o persoană asistată. Problematica

vizată în interviu: tipul de asistență socială primită, categoria de risc a persoanei
respective, cauzele adresării asistenței sociale, serviciile oferite de activitățile de
asistență socială, familia, locul de muncă / școala, grupul de prieteni, integrarea în
comunitate..
TEMA DE CONTROL nr. 2
Sunteţi asistent social într-o secție de spital în care sunt internaţi bolnavi
infestaţi cu virusul HIV. Instituţia în care lucraţi a primit 1,5miloane de dolari de la o
fundaţie. Această sumă de bani trebuie folosită la procurarea a șapte doze de vaccin
care stopează evoluţia bolii (SIDA). Dvs. aveţi în observaţie 14 persoane bolnave
cărora această doză de vaccin le-ar fi recomandată. Trebuie să decideţi care sunt cei
șapte care vor beneficia de acest vaccin şi care sunt cei care nu beneficiază acum de
el.
Candidaţii:
94
1). o adolescentă de 15 ani, infestată de către prietenul ei, fata este mulatră.
Provine dintr-o familie din clasa de mijloc şi este a cincea din cei nouă copii.
2). un bărbat în vârstă de 52 de ani, om de afaceri care a fost închis pentru
delapidare, infestat în penitenciar în urma unor manevre medicale minore. El
prestează 1000 de ore, muncă în serviciul comunităţii.
3). o femeie de 35 de ani, mamă a unui copil în vârstă de 5 ani care a contactat
virusul în urma unei transfuzii de sânge. Ea are o căsnicie fericită cu actualul soţ
fiind căsătorită de trei ani. Primul soţ, tatăl fetei, este plecat din oraş şi nu a mai
contactat-o.
4). un bărbat rrom, în vârstă de 40 de ani care lucrează pentru reintegrarea
copiilor de ţigani în familie. Este poligam şi a fost expus virusului de una dintre
partenere .Are mai mulţi copii, de la mai multe femei.
5). o fată în vârstă de 23 de ani, care se pregăteşte pentru a participa la Jocurile
Olimpice la proba de atletism. Familia ei a făcut multe sacrificii pentru a o ajuta
să îşi atingă obiectivul propus. Ea se gândeşte că dacă nu va primi vaccinul nu va
putea să îşi recompeseze părinţii pentru sacrificiul făcut.
6). un bărbat în vârstă de 38 de ani asiatic, artist care a fost persecutat în ţara sa
şi a cărui artă se va pierde o dată cu moartea sa.
7). o femeie în vârstă de 72 de ani mamă, bunică şi soţie care îl îngrijeşte pe soţul
ei bolnav d eartrită severă.
8). o femeie în vârstă de 49 de ani care are patru copii (unul fiind cu un handicap
psihic), provine din clasa de mijloc şi a contactat virusul probabil în urma unei
legături extraconjugale.
9). bărbat în vârstă de 56 de ani care a contactat boala în urma unei relaţii
extraconjugale, este mecanic şi este singurul susţinător al familiei.
10). un student în vârstă de 20 de ani care studiază ştiintele educaţiei, nu ştie cum
a contactat virusul şi nu a comunicat familiei că este bolnav.
11). un bebeluş în vârstă de 18 luni care a fost infestat de către mama sa, la
naștere. El este într-o stare gravă. Tatăl copilului a murit de puţin timp din cauza
bolii SIDA.
12). un bărbat în vârstă de 49 de ani, preot într-o regiune îndepărtată unde este
singurul care asigură toate activităţile religioase (nunţi, botezuri, înmormântări).
13). un bărbat în vârstă de 29 de ani, tată a trei copii a cărei soţie face cursuri
medicale şi lucrează cu o jumătate de normă într-un laborator.
14). un bărbat în vârstă de 56 de ani, cercetător care este pe cale de a descoperi
un medicament senzaţional.
Sarcini ale cursantului:
- Alegeți cele șapte persoane care vor primi aceste doze de vaccin.
- Reluaţi persoanele alese şi analizaţi motivele care v-au determinat să optaţi pentru
aceste persoane.
- Încercaţi şi răspundeţi cu sinceritate la următoarea întrebare: Cât de mult v-aţi lăsat
influenţat de propriul sistem de valori când aţi ales cei şapte beneficiari?
95
Bibliografie
1. BOCÂNCEA, C. (1999). Prelegeri de politici sociale. Iași: Polirom.

2. BULGARU, M.; DILION, M. (2000). Concepte fundamnetale ale asistenței sociale.
Chișinău: USM.
3. BULGARU, M. (coord.) (2003). Sociologie, (volumul II). Chişinău: Centrul Ed. al
USM.
4. BUZDUCEA, D. (2005). Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Editura
Polirom.
5. BUZDUCEA, D. (2007 / 2008). Asistența persoanelor cu boli cornice. București:
Suport de curs - specializarea – Asistență Socială - (ID).
6. BUZDUCEA , D. (2005). Globalizarea – structuri paradigmatice moderne, ediţia a
doua revizuită şi adăugită, Bucureşti: Editura Competent Press.
7. CIOCODEICĂ, V. (2007). Teorii și metode în asistența socială. Suport de curs.
8. COCORADĂ, E. (coord.) (2004). Consiliere psihopedagogică. Sibiu: Editura
Psihomedia.
9. CUCU, I. (1986). Psihologie medicală. București: Editura Litera.
10. DOLEA, I., ROMAN D. (2011). Ghid privind procedurile prietenoase copiilor la faza
de urmărire penală. Chișinău: USM.
11. ENĂCHESCU, C. (2005). Tratat de psihopatologie. București: Editura Tehnică.
12. M.F. FREYNET, (1995). Les mediations du Travail Social. France: Chronique
Sociale.
13. HOLDEVICI, I. (2005). Elemente de psihoterapie. București: Editura Mar.
14. IRIMESCU, G. (2006). Protecția socială a copilului abuzat. Iași: Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”.
15. LUPU, D. (2011). Implicațiile activităților de consiliere psihopedagogică asupra
diadei stimă de sine – reușitășcolară. Brașov: Editura Universității Transilvania din
Brașov.
16. MANEA, L. (2000). Protecția socială a persoanelor cu handicap. București: Editura
Șansa.
17. MĂNOIU, F.; EPUREANU, V. (1996). Asistența socială în România. București:
Editura ALL.
18. MITROFAN, I., BUZDUCEA, D. (2002). Psihologia pierderii și terapia durerii.
București: Editura SPER.
19. LUPU, D. Capitolul „Droguri licite și droguri ilicite”. În volumul COCORADĂ, E.
(coord.). (2003). Consiliere psihopedagogică. Sibiu: Editura Psihomedia.
20. NEAMȚU, G., STAN, D. (2005). Asistența social. Studii și aplicații. Iași: Editura
Polirom.
21. NICULESCU, R.M., LUPU, D. (2007). Pedagogia preșcolară și a școlarității mici.
Editura Universității Transilvania din Brașov.
96
22. PĂUNESCU, C.; MUȘU, I. (1997). Psihopedagogie specială integrată. Sibiu: Editura
Pro Humanitate.
23. POP, L.M., (2002). Dicționar de politici sociale. București: Editura Expert.
24. RĂDULESCU, S. (1994). Sociologia vârstelor. București: Editura Hyperion.
25. REBEDEU, I.; ZAMFIR C. (1982). Modul de viață și calitatea vieții. București:
Editura Politică.
26. De ROBERTIS, (1995). Developmental biology. Dismantling the organizer. Nature.
374(6521), 407-8.
27. ROTH, M.; REBELEANU, A.; POLEDNA S. (2005). Introducere în asistenţa
socială. Suport de curs pentru învăţământul la distanţă.
28. SANDU, A. ȘT. (2002). Asistență și intervenție socială, Iași: Editura Lumen.
29. THÉVENET & DÉSIGAUX (1995). Les travailleurs sociaux. Presses universitaires
de France.
30. VLĂDESCU, C. (1999). Politica de reformă a sistemului de sănătate din România.
București: Editura Infomedica.
31. VRĂSMAȘ, Tr. (2001). Învățământul intrgrat și / sau incluziv pentru copiii cu cerințe
educative speciale. București: Editura Aramis.
32. ZAMFIR, E. (2000). Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz.
București: Editura Expert.
33. ZAMFIR, C.; ZAMFIR E. (1995). Politici sociale: România în context European.
București: Editura Alternative.
34. ZAMFIR, C. (1999). Politici sociale în România. București: Editura Expert.
35. ZARKOVIC, G., ENĂCHESCU, D. (1998). Politicile de sănătate în țările Europei
Centrale și de Răsărit. București: Editura Infomedica.
36. WEARE, K., GRAY, G. (1995). Promovarea sănătăţii mintale şi emoţionale în
reţeaua europeană de şcoli care promovează sănătatea – manual pentru pregătirea
profesorilor şi a altor persoane care lucrează cu tinerii, Universitatea din
Southampton şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Biroul Regional pentru Europa.
37. *** (1992). Să ajutăm copiii să se instruiască în domeniul sănătăţii. Braşov:
Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov.
38. *** (1992). Manualul de educaţie pentru sănătate. New York: Fundaţia Soros.
39. *** (1996). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
40. *** (1996). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
41. *** (1998). Dicţionar de psihiatrie și de psihopatologie clinică. Bucureşti: Editura
Univers Enciclopedic.
42. *** (2000). Drogurile licite. Braşov: Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Braşov.
43. *** (2000). Drogurile. Brașov: Tipografia Direcţiei de Sănătate Publică Brașov.
44. *** (2008). Codul deontologic al asistentului social - Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 173 din 06/03/2008.
45. Legea nr. 705/2001 privind sistemul național de asistență socială.
46. Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea
ocupării forței de muncă.
47. Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistență socială.
97
48. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice stabilește cadrul general
prin care dreptul la asigurări sociale este garantat de stat și se exercită prin sistemul
public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.
49. Legea nr. 230/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 678/2001 privind
prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în Monitorul Oficial nr.
812/2010;
50. Legea nr. 161/2009 din 14/05/2009 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 118/2008 privind modificarea și completarea unor acte normative în
vederea eliminarii legăturilor dintre nivelul unor drepturi de asistență socială și nivelul
salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată;
51. OUG nr. 118/2008 din 01/10/2008 privind modificarea și completarea unor acte
normative în vederea eliminării legăturilor dintre nivelul unor drepturi de asistență
socială și nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată;
52. OUG nr. 82/2010 pentru modificarea art. 7 alin. (1) pct. 2 subpct. 2.1 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru modificarea art. III din OUG nr.
58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și
alte măsuri financiar-fiscale.
53. HG nr.1615/2003 privind organizarea și funcționarea Comisiei de mediere socială;
54. HG nr.335/2003 privind modificarea și completarea HG nr.90/2003 pentru aprobarea
Regulamentului cadru de organizare și funcționare a serviciului public de asistență
socială;
55. HG nr.90/2003 pentru aprobarea Regulamentului cadru de organizare și funcționare a
serviciului public de asistență socială.
98

Daciana Lupu - Asistența Socială A Persoanelor Aflate În Dificultate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daciana Lupu - Asistența Socială A Persoanelor Aflate În Dificultate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lupu Daciana - Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate – suport de curs - 2012

Cursul „Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate” urmărește

Pe parcursul derulării activităților de curs, cursanții vor fi capabili să-și:

La sfârșitul cursului, cursanții vor prezenta:

 Metode, procedee, tehnici de predare-învățare utilizate: metode tradiționale

 numărul de unităţi de învăţare (UI) ce compun cursul: două UI

 numărul temelor de autoevaluare pe parcurs: două teme de autoevaluare

- Discipline necesare a fi parcurse înaintea acestei discipline sunt:

Durata medie de studiu individual

UI 1. Asistența socială – ieri și azi – 8 ore

La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde:

Unitatea de învăţare 1: Asistența socială – ieri și azi………………………………..........6

Unitatea de învăţare 2: Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate ................... 49

Unitatea de învăţare 1. ASISTENȚA SOCIALĂ – IERI ȘI AZI

Unitatea de învăţare 1: Asistența socială – ieri și azi…………………………….........6

În această primă unitate de învățare va fi abordat fenomenul complex al

UI1.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

La sfârșitul unității de învățare, cursanții vor prezenta:

- Capacitatea de a recunoaște în practică principiile asistenței sociale;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

UI1.3. BUNĂSTAREA COLECTIVĂ

Sărăcia, dizabilităţile, prezența copiilor abandonaţi, a orfanilor, a bătrânilor bolnavi şi

Programele adoptate de Roosvelt în Statele Unite ale Americii au urmărit consolidarea

Figura 1.1. Modelul bunăstării individuale (M. Preda, 2002, 19)

Sociologii încearcă să operaționalizeze bunăstarea prin concepte de genul:

Tipul și Scandinav Bismarckian Anglo-Saxon Latin

Tipuri ale Modern Instituţional Rezidual Rudimentar

Tipul Scandinav Bismarckian Anglo-Saxon Latin

Caracteristici - ocupare - ,,creştere” - creştere totală - vine din ,,urmă”

Dezvoltarea - managerială, - poate - poate susţine - poate susţine

UI.1.4. ISTORICUL ASISTENȚEI SOCIALE

Începuturile implicării acțiunior statului în furnizarea bunăstării sociale a indivizilor se

1.2.1. Asistența socială în Europa

1.2.2. Asistența socială în Statele Unite ale Americii

1.2.3. Asistența socială în România

Începând cu anul 1990, se reconstruiește sistemul de asistență socială din România

UI.1.5. ASISTENȚA SOCIALĂ – DEFINIRE, FAȚETE, TEORII,

Asigurările sociale apar spre sfârşitul secolului al XIX-lea, urmărind susţinerea

Figura 1.2. Relațiile asistenței sociale cu alte discipline

Completați schema din Figura 1.2. cu alte științe care considerați că au

Activitatea de asistență socială este una aflată la intersecţia subsistemelor sociale și se

Comentați relaţia dintre sociologie, psihologie, antropologie şi asistenţă

Surprindeți în definițiile prezentate în paragrafele anterioare asemănările

Activității de asistenţă socială îi sunt descrise două dimensiuni principale (C.

Oferiți exemple de discriminare pozitivă pentru populația de etnie rroma, la noi

2. asistența socială văzută ca profesie de sine-stătătoare, profesie cu statut

3. asistența socială văzută ca sistem educațional care are ca obiectiv formarea

Fig. 1.3. Fațetele asistenței sociale

Menţionaţi diferenţele dintre cele trei fațete ale asistenței sociale.

Teoriile asistenței sociale Sistemele de asistență socială nu pot exista fără o

- teorii împrumutate din alte discipline (psihologie, sociologie, antropologie, etc.)

c). teorii ale asistenței sociale instituționale – care se desfășoară în medii

Sistemul de servicii oferit de asistența socială funcţionează în baza unor principii

Sistemul de asistență socială are la bază de asemenea, principiul sprijinirii

îl au și instituțiile nonguvernamentale, nonprofit, care mizează din ce în ce mai mult pe

4. diagnosticul psihosocial – este o fază de dublă evaluare: evaluare din

Modelul intervenției Dacă în modelul medical (casework) asistentul medical, devenit

4. elaborarea proiectului de intervenție – este una dintre etapele care

În activitatea practică de asistență socială sunt utilizate ambele modele de asistență

- realizează o diagnoză a problemelor socio-umane cu care persoanele

Asistența socială poate acționa la nivel individual, interpersonal și comunitar (L.M.

UI1.6. PROBLEMA SOCIALĂ

Exemplu: Sărăcia, abandonul familial, criminalitatea, prostituţia,