Introducere

Acest curs se adresează studenţilor, ca viitori institutori în învăţământul primar şi

preşcolar care, pe lângă alte discipline de studiu, vor preda şi educaţia plastică şi abilităţile
practice. Cursul intitulat Educaţie plastică, abilităţi practice şi metodică propune o îmbinare
între conţinuturile specifice educaţiei plastice şi abilităţilor practice, metodica predării şi
cunoaşterea documentelor curriculare.
Formarea competenţelor generale şi specifice presupune însuşirea terminologiei de
specialitate, înţelegerea ei, aprecierea autenticului din arta plastică şi creaţia populară, precum
şi utilizarea unor metode didactice specifice în activitatea de predare, prin care să se dezvolte
creativitatea.
Cunoaşterea modului în care se elaborează documentele curriculare face ca institutorii
din învăţământul primar şi preşcolar să aibă o imagine de ansamblu bine conturată asupra
întregului proces didactic.
Competenţele pe care trebuie să le demonstreze studenţii sunt în concordanţă cu
tematică propusă în această programă şi cu programele şcolare actuale.
Prin testele de autoevaluare şi lucrările de evaluare, studenţii au posibilitatea de a
realiza portofolii pe care le pot utiliza în activitatea didactică cu şcolarii şi preşcolarii.

Obiectivele cursului
Cursul intitulat Educaţie plastică, abilităţi practice şi metodică are ca
obiectiv principal îmbogăţirea cunoştinţelor, atât teoretice, cât şi practice, din sfera
disciplinelor care vizează utilizarea elementelor de limbaj artistico-plastic,
educaţia artistico-plastică şi metodică ale studenţilor Programului de studii
Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, forma de învăţământ ID. Astfel,
sunt urmărite, în principal:
o familiarizarea cu aspecte specifice disciplinei, care vin în întâmpinarea
noutăţilor din domeniile ştiinţelor educaţiei;
o conştientizarea atitudinilor ce însoţesc acţiunile practice şi exprimarea
receptivităţii faţă de diversitate şi schimbare;
o dobândirea unor abilităţi practice privind utilizarea la clasă a metodelor şi
tehnicilor ce pot influenţa creşterea calităţii actului didactic.

1
Competenţe conferite
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
determine locului şi a importanţei disciplinei Educaţie plastică,
abilităţi practice şi metodică, în sistemul disciplinelor
învăţământului primar;
opereze cu principalele concepte specifice domeniului din
perspectiva curriculumului, a instrumentelor de învăţare, a
managementului şcolar;
utilizeze limbajul de specialitate în activitatea profesională;
descrie principalele noutăţi în domeniul bordării disciplinei;
analizeze reflectiv-critic, formulând judecăţi de valoare proprii,
pe temele abordate;
îşi dezvolte un set de abilităţi practice specifice disciplinei;
utilizeze inovativ în practica didactică metodele şi tehnicile
specifice domeniului;
proiecteze, organizeze, evalueze demersurile cu caracter integrat;
conştientizeze impactul stereotipurilor personale asupra
dezvoltării personalităţii copiilor;
aplice consecvent principiile deontologice în activitatea
profesională.

Resurse şi mijloace de lucru

Instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi practice
şi a rezolvării elementelor de test:
Educaţie plastică: acuarele sau tempera, trei pensule de mărimi
diferite, recipient pentru apă, hârtie pentru desen (format A4),
creion negru 6B, creion negru 2H, coli albe format A4.
Abilităţi practice: foarfece simplu, foarfece cu model (min 1 buc),
perforator cu model, hârtie glasată, hârtie creponată, hârtie
colorată (format A4, min 10 buc), carton colorat (format A4, min 4
buc), lipici solid, carton simplu, o mapa, alte materiale – la
alegere.

2
Structura cursului
Cursul este structurat în două module. Primul modul cuprinde trei unităţi de
învăţare (elemente de limbaj plastic, compoziţie, metodica predării educaţiei
plastice) şi al doilea cuprinde trei unităţi de învăţare (materiale şi tehnici specifice
disciplinei abilităţi practice, abordare integrată, proiectarea activităţii didactice).
La sfârşitul fiecărui modul este indicată o temă de control. Rezolvarea acestor
două teme este obligatorie. Acestea vor fi predate personal cadrului didactic la o
dată prestabilită, în format electronic.

Cerinţe preliminare
........................................

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Educaţie
plastică, abilităţi practice şi metodică (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea
testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore
pentru fiecare unitate.

Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde:
– ponderea evaluării finale – 50% notele celor două teme de control;
– ponderea evaluărilor pe parcurs: 50% notele aferente portofoliului cu
lucrări practice realizate în timpul cursului.

3
Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 1
Modulul I – Educaţie plastică.. .................................................................................................. 6
Introducere. ................................................................................................................ 6
Competenţe ................................................................................................................. 7
Unitatea de învăţare I.1. – Elemente de limbaj plastic .............................................. 8
I.1.1. – Introducere................................................................................... 8
I.1.2. – Competenţele unităţii de învăţare ................................................ 9
I.1.3. – Instrumente, materiale şi tehnici de lucru .................................10
I.1.4. – Elemente de limbaj plastic. ........................................................ 16
I.1.4.1. – Punctul – element de limbaj plastic ............................ 17
I.1.4.2. – Linia – element de limbaj plastic.................................25
I.1.4.3. – Pata de culoare – element de limbaj plastic.................32
I.1.4.4. – Forma – element de limbaj plastic...............................40
I.1.5. Rezumat ......................................................................................... 45
I.1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................ 47
Unitatea de învăţare I.2. – Compoziţie ..................................................................... 48
I.2.1. – Introducere................................................................................. 48
I.2.2. – Competenţele unităţii de învăţare .............................................. 49
I.2.3. – Perspectiva, linia de orizont şi punctele de fugă ....................... 49
I.2.4. – Compoziţia plastică ................................................................... 54
I.2.5. – Compoziţia decorativă ...............................................................60
I.2.6. – Rezumat .......................................................................................62
I.2.7. Test de autoevaluare ...................................................................... 63
Unitatea de învăţare I.3. – Metodica predării educaţiei plastice ............................. 64
I.3.1. – Introducere................................................................................. 64
I.3.2. – Competenţele unităţii de învăţare .............................................. 65
I.3.3. – Programele şcolare ...................................................................65
I.3.4. – Planificarea calendaristică ........................................................66
I.3.5. – Proiectarea unităţilor de învăţare ..............................................68
I.3.6. – Proiectul de lecţie .......................................................................70
I.3.7. – Rezumat ....................................................................................... 75
Tema de control 1 ..................................................................................................... 76

4
Modulul II – Abilităţi practice.................................................................................................. 77
Introducere. .............................................................................................................. 77
Competenţe ............................................................................................................... 78
Unitatea de învăţare II.1. – Materiale şi tehnici specifice disciplinei ...................... 79
II.1.1. Introducere .................................................................................. 79
II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare ............................................... 79
II.1.3. Materiale şi instrumente specifice disciplinei ............................. 80
II.1.4. Tehnici specifice abilităţilor practice .......................................... 84
II.1.5. Rezumat ..................................................................................... 102
II.1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................ 102
Unitatea de învăţare II.2. – Abordarea integrată................................................... 104
II.2.1. Introducere ................................................................................ 104
II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare ............................................. 105
II.2.3. De la teorie la practică în abordarea integrată ........................ 105
II.2.4. Învăţarea pe bază de proiecte ................................................... 111
II.2.5. Rezumat ..................................................................................... 119
II.2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................ 120
Unitatea de învăţare II.3. – Proiectarea demersului didactic ................................ 122
II.3.1. Introducere ................................................................................ 122
II.3.2. Competenţele unităţii de învăţare ............................................. 123
II.3.3. Proiectarea demersului didactic ............................................... 124
II.3.4. De la teorie la practică în proiectare ........................................ 127
II.3.5. Test de autoevaluare.................................................................. 132
Temă de control 2 ................................................................................................... 133
Bibliografie .............................................................................................................135
ANEXE………………………………………………............................................138

Modulul I. Educaţie plastică

5
Cuprins
Introducere ...................................................................................................................... 6
Competenţele modului .................................................................................................... 6
UI I.1. – Elemente de limbaj plastic.. ............................................................................. 8
UI I.2. – Compoziţie ......................................................................................................48
UI I.3. – Metodica predării educaţiei plastice ............................................................64
Tema de control 1..........................................................................................................76

Introducere
Parcurgând acest modul,veţi descoperi că arta plastică are menirea de a
trezi potenţele creatoare în fiecare dintre noi. Veţi înţelege, de asemenea, că
realizând o imagine artistică, vă reprezentaţi pe voi, modul vostru de a vedea şi
simţi lumea. Ca educator de artă, aveţi posibilitatea de a-i determina pe
preşcolari şi şcolari să exprime cu ajutorul elementelor de limbaj plastic, trăiri şi
sentimente proprii.
Educaţia plastică este o componentă a educaţiei estetice, care constă în
formarea aptitudinii de a percepe, judeca şi crea frumosul în artă şi prin artă.
O judecată estetică obiectivă în faţa operei de artă presupune cunoaşterea
conţinuturilor teoretice ale disciplinei şi metodica predării ei. Acest modul are trei
unităţi de învăţare: elemente de limbaj plastic, compoziţie şi culoare, metodică.
Conţinuturile fiecărei unităţi de învăţare au fost structurate pe temeplastice
elaborate înte-o terminologie de specialitate accesibilă, au fost explicate şi
exemplificate cu imagini.
Testele de autoevaluare şi lucrările de evaluare conţin cerinţe care ajută la
consolidarea problematicii plastice. Analiza imaginilor de artă se impune
deoarece prin acest exerciţiu se fixează noţiunile parcurse în modul, îi ajută pe
studenţi la descifrarea imaginii de artă şi asigură acestui curs o valoare practică.

Competenţe
Prin raportare la unităţile de învăţare, competenţele urmărite sunt:
• familiarizarea cu elementele de limbaj plastic;

6
 • însuşirea unei terminologii specifice domeniului plastic;
• utilizarea elementelor de limbaj plstic în scopul obţinerii unor
compoziţii plastice, unitare şi expresive;
• analiza unor lucrări de artă după o schemă dată;
• receptarea într-o manieră personală a mesajului dintr-o lucrare de
artă;
• dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi aprecia frumosul din artă;
• dezvoltarea capacităţii de a construi un demers didactic cu o
anumită temă plastică prin care să se stimuleze comportamentul
creativ al preşcolarilor şi şcolarilor;
• conştientizarea rolului pe care îl are educaţia plastică predată în
grădiniţă şi şcoală, în modelarea personalităţii preşcolarilor şi
şcolarilor.

Unitatea de învăţare M1 UI.1. Elemente de limbaj plastic

7
Cuprins
M1 UI.1.1. Introducere ................................................................................................... 8
M1 UI.1.2. Competenţele unităţii de învăţare ................................................................ 9
M1 UI.1.3. Instrumente, materiale şi tehnici de lucru ..................................................10
M1 UI.1.4. Elemente de limbaj plastic...........................................................................16
M1 UI.1.4.1. Punctul – elemnt de limbaj plastic...................................17
M1 UI.1.4.2. Linia - elemnt de limbaj plastic.......................................25
M1 UI.1.4.3. Pata de culoare - elemnt de limbaj plastic......................32
M1 UI.1.4.4. Forma - elemnt de limbaj plastic ....................................40
M1 UI.1.5. Rezumat .....................................................................................................45
M1 UI.1.6 Test de autoevaluare ...................................................................................47

I.1.1. Introducere

Învăţarea limbajului plastic în lecţiile de desen constituie descifrarea şi

mânuirea unei „gramatici” a formelor de comunicare şi de expresie plastică, dând
posibilitatea să înţeleagem mesajul unei opere de artă, să ne integrăm pe plan
estetic şi moral în viaţa socială. Pe parcursul acestei unităţi de învăţare vă veţi
familiariza cu elementele limbajului plastic – punctul plastic, linia, forma, pata de
culoare – şi veţi învăţa tehnica de utilizare a acestora în vederea exprimării unor
sentimente sau idei.
Vizitând expoziţii şi muzee se întâmplă adesea să auzim aprecieri ale
persoanelor din jur despre lucrările în faţa cărora ne aflăm. Uneori comentariile lor
coincid cu propriile noastre păreri, alteori sunt cu mult sub nivelul de a înţelege
arta, dar şi cazuri când nu depăşesc priceperea şi putinţa de aderare sufletească, din
cauza insuficientei pregătiri care o avem.
În domeniul ştiinţei se vorbeşte de aşa numita raţiune suficientă, care este
pragul de sus al capacităţii cuiva de a înţelege, la un moment dat, care adevăruri de
ordin superior nu mai sunt evidente pentru dânsul. Analog cu raţiunea suficientă se
poate vorbi în artă de simţire suficientă, care ar fi limita maximă a capacităţii de a
"gusta" anumite categorii de opere artistice.
Şi precum de la lipsa totală de cunoştinţă şi până la cele ce fac din om un
savant sunt nesfârşite nivelele de cunoaştere, tot aşa de la simpla atitudine a

8
 organului vizual şi până la gustul de mare rafinament la care se ajunge prin cultură,
educaţie şi trăire, există numeroase trepte de simţire suficientă.
Activităţile artistice-plastice sunt un important mijloc de dinamizare a vieţii
psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afective, voliţionale şi
motivaţionale.
Educaţia artistică plastică iniţiază studenţii în utilizarea unui limbaj
specific pentru a le dezvolta sensibilitatea şi a le da posibilitatea de
exprimare, de transmitere şi receptare conştientizată a unor conţinuturi
emoţionale cu ajutorul desenului, picturii şi modelajului.
Învăţând limbajul plastic, cunoscând formele de comunicare şi de expresie
plastică, elevul devine capabil să descifreze mesajul operei de artă, să se exprime
cu ajutorul mijloacelor specifice a acestui gen de creaţie, devenind creator plastic.
Pentru aceasta este necesar ca fiecare institutor să depună pasiune, dăruire şi
muncă, să devină creator de tehnici şi tehnologii didactice să se aplece permanent
asupra literaturii de specialitate pentru a găsi metodele, mijloacele şi materialele
necesare activităţii de educaţie plastică a elevului.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
• să recunoască elementele de limbaj plastic în imagini artistice;
• să identifice diferite modalităţi prin care se pot obţine expresivităţi
plastice cu ajutorul elementelor de limbaj plastic;
• să utilizeze în mod creativ elementele de limbaj plastic pentru a
realiza diverse teme;
• să analizeze lucrări de artă plastică, identificând modul în care au
fost utilizate elementele de limbaj plastic.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de X ore.

1.1.3. Instrumente, materiale şi tehnici de lucru

9
 Între instrumente, materiale şi tehnici de lucru este o strânsă legătură. În funcţie de
materiale, vom alege tehnica şi instrumentele adecvate şi invers; tehnica aleasă ne va impune
alegerea unor anumite materiale. De asemanea, suportul va fi ales în funcţie de tehnica si
materialele pe care intenţionăm să le folosim.
Suportul este suprafaţa pe care se desenează. El poate fi divers: hârtie de desen albă sau
colorată, aspră sau netedă, carton, pânză, lemn, sticlă, metal, etc.

Instrumente de lucru
Instrumentele de lucru sunt şi ele diferite: toc cu peniţă, stilou, pensulă, penel, cuţit de
paletă, eboşare pentru modelaj, dălţi de sculptură.
• Peniţa şi stiloul sunt utilizate la realizarea desenelor în tuş, cu ele putem să trasăm
linii subţiri de aceeaşi grosime sau linii modulate printr-o apăsare inegală pe suprafaţa
suportului. Trestia tăiată într-un anumit unghi ascuţit, poate fi folosită ca peniţă, este
indicat, pentru evitarea petelor, să se deseneze direct cu aceste instrumente, fără a
schiţa mai întâi cu creionul.
• Pensulele au o arie mai mare de folosinţă şi din acestă cauză sunt diverse. Pensulele
cu fibre moi se utilizează la elaborarea desenelor în tuş, acuarelă, guaşă şi tempera.
Cele cu fibră mai aspră sunt folosite la culorile de ulei. Pentru detalii şi contururi fine
se întrebuinţează pensule mai subţiri şi cu vârful ascuţit, iar pentru linii mai viguroase
cele groase. Pensulele cu vârful lat se folosesc la acoperirea unor suprafeţe mai mari.
• Penelul este o pensulă mai mică, cu coada lungă şi subţire.
• Paleta este o placă subţire de lemn, plastic sau alte materiale pe care se amestecă
culorile.
• Cuţitul de paletă este format dintr-o lamelă elastică din metal, prevăzut cu un mâner
şi este folosit pentru amestecarea culorilor sau chiar pentru pictat.
• Godeta este un vas mic în cae se amestecă culorile.
• Dăltiţa pentru gravură este o unealtă din oţel, de forme diferite, folosită la
modelarea în lut ori ipsos.
• Eboşoarul este un instrument din lemn sau metal, de forme diverse, folosit la
modelarea în lut sau ipsos.
• Dalta este o unealtă e oţel care poate avea mâner de lemn, întrebuinţată în sculptură
pentru cioplire, tăiere, scobire, crestare, etc.

10
Pentru majoritarea scopurilor, un creion moale (HB sau mai moale) este cel mai bun. Dacă îl
păstrăm ascuţit, va desena la fel e fin ca un creion dur dar cu mai puţină apăsare, ceea ce îl
face mai uşor de controlat. Creionul este instrumentul cu cele mai multe întrebuinţări potrivit
pentru orice, de la desenul liniar, cel mai exact, până la transparenţele cele mai pretenţioase. O
linie de creion, chiar şi la duritate maximă, niciodată nu este negru pur, dar are un aspect
strălucitor, metalic, care este foarte atrăgător.

Materiale de lucru
• Cărbunele se obţine din lemn moale de tei sau alun şi se întrebuinţează în desen
pentru realizarea unei valoraţii delicate, de la albul hârtiei până la negru intens.
Cărbunele este cel mai pictural dintre toate ustensilele de desen.
• Tuşul este o cerneală specială, neagră sau colorată, rezistentă la apă, care se foloseşte
la realizarea desenelor. Prin diluarea cu apă, în cantităţi mai mari sau mai mici, se
obţine laviul.
• Acuarela este o vopsea transparentă, uşor solubilă în apă, care se pezintă sub formă de
pastă sau tabletă. Când se aplică pe suport umed, culorile fuzionează. Pe suport uscat,
culorile se aplică în straturi succesive de apă colorată, de la cele mai deschise la cele
mai închise.
Pentru alb se utilizează albul hârtiei. Ca să nu se curbeze la contactul cu apa, foile de
hârtie din blocul de desen sunt lipite între ele pe margini. Dacă nu sunt lipite, se vor prinde în
pioneze pe o planşă de lemn sau carton. Se vor dezlipi numai după terminarea şi uscarea
desenului.
• Guaşa se prezintă sub formă de pastă în tuburi sau borcane. Se dizolvă uşor în apă,
dar spre deosebire de acuarelă, este opacă şi nu permite corectarea desenului prin
acoperirea unei culori uscate cu o altă culoare. După uscare, pierde din strălucire şi se
mai deschide.
• Tempera se aseamănă cu guaşa. Oferă posibilitatea obţinerii unor suprafeţe colorate
uniform, dar după uscare se deschide mai mult ca guaşa.
Se recomandă ca tempera şi guaşa să nu fie combinate direct pe suport, culorile se vor
amesteca pe o paletă, iar în lipsa acesteia, pe o plăcuţă de faianţă, pe o bucată de sticlă sau
chiar pe o farfurioară.
• Carioca poate lăsa urme subţiri sau groase. Prin alăturare, dau suprafeţe cromatice
intense. Se pot folosi la desenarea felicitărilor şi a obiectelor festive.

11
 • Pastelel se prezintă sub forma unor batoane mici divers colorate, asemănătoare
creioanelor. Pastelul este moale, dur sau semidur, după cantitatea de liant pe care o
conţine. Se poate lucra pe diverse materiale: hârtie, pânză, lemn, metal. O suprafaţă
foarte lucioasă nu este convenabilă. Pastelul este o tehnică de pictură „pe uscat”. În
funcţie de gradul apăsării pe suport, se pot obţine mai multe tonuri ale unei singure
culori. Pastelul poate fi folosit şi pe hârtie diferit colorată. În final desenul se
protejează cu lac fixativ.
• Uleiul se găseşte sub formă de pastă, în tuburi de diferite dimensiuni. Suportul pentru
pictură în ulei poate fi pânza, cartonul sau lemnul. Înainte de picta, acestea se
grunduiesc cu un amestec de alb de zinc, clei de oase, ulei de in şi apă.
De regulă, culorile de ulei se amestecă pe paletă cu pensula sau folosind cuţitul de
paletă. Ele se pot dilua cu petrol, cu ulei de in fiert sau terebentină. Pictura în ulei pemite
corecturi repetate şi oferă posibilitatea redării aspectului mat sau lucios al lucrărilor,
strălucirii luminii şi transparenţei umbrelor. Din amestecul culorilor pot fi obţinute aproape
toate culorile din natură.
• Lutul este un pământ moale, argilos, uşor de modelat. Este materialul cel mai
accesibil în sculptură, ceramică, modelarea lui realizându-se atât pentru turnarea
lucrărilor în gips sau bronz, cât şi pentru a reprezenta forme spaţiale de sine
stătătoare, extrem de sugestive. Prin ardere, statuile, obiectele de lut capătă o
rezistenţă apreciabilă.
• Metalul prin caracteristicile sale, dă posibilitatea realizării unor opere trainice, ce
permit o structurare specifică a planurilor prin muchii ascuţite sau rotunjiri cizelate
îndelung.
Metalele folosite în sculptură sunt diverse (bronz, plumb, oţel inoxidabil, fier, etc.)
fiecare aducând în raport cu consecinţa, culoarea sau strălucirea sa.
• Lemnul este un material des folosit în sculptură, fiind relativ uşor de prelucrat, ieftin
şi având o greutate specifică mică. Este prelucrat cu ajutorul dălţilor.
• Piatra este este un material dur ce pune la grea încercare forţa şi îndemânarea
sculptorului, fiind folosită de sute sau chiar mii de ani. Este prelucrată cu ajutorul
dălţilor.

Cele mai folosite materiale şi instrumente în activităţile plastice cu copii preşcolari sunt:
- acuarelele cu multe culori (în cutie de plastic);

12
 - tempera şi guaşa (în tuburi şi borcănele);
- pasteluri colorate (creioane cerate) moi, semidure şi dure;
- creioane de lemn cu mine colorate şi cele cu mine de grafit moale; carioci;
- pensulele cu părul moale, de diferite mărimi ( cel puţin două: nr. 2 şi 3, dar şi una cu
vârful lat pentru acoperire de suprafeţe mari – nr.4);
- paleta pentru etalarea culorilor din tuburi şi pentru amestecul lor sau capacul de la o
cutie de acuarele;
- vasul (paharul) pentru apă (preferabil să fie din plastic transparent);
- suportul de lucru: hârtie albă de desen (bloc) format A4 şi A3 sau hârtie colorată,
carton, pânză albă apretată, lemn, sticlă, ţiglă, piatră, faianţă albă;
Alte materiale: fire de aţă, de lână de diverse grosimi şi mărimi; fâşii de hârtie (ziar,
hârtie glasată), hârtie mototolită; materiale textile; şabloane de diferite forme, mărimi
şi confecţionate din materiale diferite; periuţe, piaptene, site, paie; ceară de diferite
culori; ştampile din diferite materiale sintetice sau naturale (hârtie mototolită, gumă
de şters, ştampile de diferite forme confecţionate din fructe, legume, seminţe, frunze
etc.); şerveţele pentru ştergerea instrumentelor şi a locului de lucru; şorţuleţe de
protecţie în timpul lucrului, din pânză sau vinilin; cadre înclinate de lemn pentru
aşezarea suportului de lucru ( tip şevalet); un suport de uscat rufe pentru uscarea
lucrărilor sau cleme colorate din plastic etc.

Toate aceste materiale şi instrumente prezentate, folosite în diverse combinaţii în

cadrul unor anumite tehnici desfăşurate în activităţile de educaţie plastică, măreşte
curiozitatea copiilor, fantezia şi trezeşte interesul copiilor faţă de aceste activităţi.
Pentru a spori puterea de creaţie a copiilor, aceştia trebuie încurajaţi şi lăsaţi liberi în
alegerea temei şi strângerea materialelor şi chiar în modul de folosire a lor.

Tehnici de lucru
• Desenul în creion. Primul instrument pe care copilul îl mânuieşte la venirea în
grădiniţă, instrument cu care reuşeşte să ,,mâzgălească” ceva cu profundă semnificaţie
afectivă, este creionul.
După exerciţii repetate copilul reuşeşte să capete siguranţă în mânuirea creionului, trasând
linii şi combinaţii între ele, mai târziu redă imagini ale unor obiecte. Pe măsură ce copilul
dobândeşte experienţă în mânuirea instrumentului, aceasta se oglindeşte şi în imaginile redate
de el, care capătă contur.

13
 Desenul devine mijloc de comunicare a gândurilor şi trăirilor afective ale copilului. El
sesizează că este înconjurat de lumina şi culoare şi fascinat de aceasta, doreşte să coloreze cu
creioane colorate.
• Desenul cu creioane colorate. Preşcolarul mic nu percepe şi nu denumeşte toate
culorile, dar are o deosebită atracţie faţă de ele şi plăcere să le folosească. Dacă îi
place o culoare o foloseşte pe aceea pentru tot desenul, colorând în diferite direcţii şi
depăşind spaţiul. Cu timpul, mişcările executate devin mai sigure şi mai precise. De
asemenea copii mici au tendinţa de a lăsa urme cât mai adânci şi puternice. Culorile
preferate ale copiilor sunt culorile calde, tari: roşul, galbenul, albastrul, verdele. La 5-6
ani copiii dobândesc îndemânare şi răbdare în a colora, încercând să îmbine şi să
armonizeze culorile.
• Tehnica frotrajului în creion. Se realizează pe obiecte plate, dure şi cu proeminenţe
palpabile; o foaie de hârtie, pe care o haşurăm cu creioane negre sau colorate. În acest
fel proeminenţele obiectelor ies în relief (nervurile frunzelor, monede). Această
tehnică are efect plăcut asupra copiilor şi poate fi folosită chiar şi la 3-4 ani.
• Desenul cu carioca. Copiii scot exclamaţii de încântare când folosesc această tehnică.
Ei sunt impresionaţi profund de urmele puternice şi coloritul viu al acestor instrumente
încă de mici, dar de la 4-5 ani când copii dobândesc precizie în dozarea presiunii
asupra hârtiei şi a mişcărilor, este folosită cu rezultate mai bune.
Copiii trebuie să conştientizeze că această tehnică este deosebită de cea în creioane, că
simpla atingere cu foaia trasează urme puternice, nu este necesar să apese. De asemenea
aceste urme sunt definitive, nu se pot şterge. Această tehnică uşurează trecerea de la desenul
în creion la cel cu culori de apă.
• Colorarea cu acuarele. Acuarelele sunt culori de apă care au un pigment puternic, mai
viu colorat şi permit mai uşor obţinerea fluidităţii şi transparenţei prin diluarea cu apă.
Aşadar, cantitatea de apă este cea care îi dă gradul de transparenţă culorii fluidizate.
Cu ajutorul acuarelelor se pot aborda:
- tehnica suprapunerii prin fluidizarea pigmentului sau prin umezirea suportului;
- tehnica fuzionării pe suport umed sau uscat;
Pentru deprinderea acestor tehnici se vor face cu copii diferite exerciţii: înmuierea pensulei
în apă, eliminarea surplusului de apă şi rotirea pensulei pe culoare, mânuirea ei pe suprafaţa
de lucru, exersarea fluidizării cu mai multă sau cu mai puţină apă pentru a observa diferite
grade de transparenţă.

14
 • Colorarea cu tempera sau guaşă. Guaşa şi tempera sunt culori umede, care se întind
pe suprafaţa de lucru concentrat sau mai dispersat în tuşe, cu pensula. După uscare,
culoarea îşi pierde din strălucire şi intensitate. Aceste culori permit revenirea, după
uscare, cu aceeaşi culoare sau cu alta.
Tehnicile care pot fi abordate cu aceste culori sunt:
- tehnica amestecului pe paletă sau pe suportul de lucru;
- tehnica suprapunerii pe o pată de culoare umedă sau uscată;
exerciţiile necesare pentru deprinderea acestor tehnici de către copii sunt, de regulă,
exerciţii de folosire a pensulei şi a culorilor pentru obţinerea consistenţei potrivite pe paletă şi
apoi pe suportul de lucru.
• Colorarea cu pasteluri. Pastelurile (creioane cerate) se găsesc sub formă de batoane
colorate. Urma lăsată de un pastel seamănă cu o combinaţie între cretă şi creioane
colorate. Folosirea lor este apreciată ca o tehnică de ,,pictură pe uscat”.
Pentru o bună reţinere a pastelurilor pe suprafaţa de lucru se alege un suport cu asperitate
mai mare: carton, pânză, lemn, evitându-se suprafeţele lucioase. Cu pasteluri se trasează linii,
se conturează forme sau se colorează porţiuni pe suportul de lucru. Pastelul poate fi folosit
pentru amestecuri prin suprapunere.
Pentru deprinderea colorării cu pasteluri se pot face exerciţii de colorare pe diferite
suprafeţe de lucru, combinând tehnicile de colorare (ex.: colorarea cu pasteluri şi colorarea cu
tempera).

Să ne reamintim...
Instrumente de lucru: peniţa şi stiloul, pensulele, penelul, paleta, cuţitul de
paletă, godeta, dăltiţa pentu gravură, eboşoarul, dalta.
Materiale de lucru: cărbunele, tuşul, acuarela, guaşa, tempera, carioca,
pastelul, uleiul, lutul, lemnul piatra.
Cele mai folosite materiale şi instrumente în activităţile plastice cu copii
preşcolari sunt:
- acuarelele cu multe culori (în cutie de plastic);
- tempera şi guaşa (în tuburi şi borcănele);
- pasteluri colorate (creioane cerate) moi, semidure şi dure;
- creioane de lemn cu mine colorate şi cele cu mine de grafit moale;
- carioci;

15
 - pensulele cu părul moale, de diferite mărimi ( cel puţin două: nr. 2 şi 3, dar
şi una cu vârful lat pentru acoperire de suprafeţe mari – nr.4);
- paleta pentru etalarea culorilor din tuburi şi pentru amestecul lor sau
capacul de la o cutie de acuarele;
- vasul (paharul) pentru apă (preferabil să fie din plastic transparent);
- suportul de lucru: hârtie albă de desen (bloc) format A4 şi A3 sau hârtie
colorată, carton, pânză albă apretată, lemn, sticlă, ţiglă, piatră, faianţă albă.

I.1.4. Elemente de limbaj plastic

„La pictarea unui tablou nu se procedează mai puţin logic decât la construirea unei case”
H. Matisse
Elementele de limbaj plastic sunt: punctul, linia, pata de culoare, forma. „Prin
valorificarea lor estetică şi, implicit, prin personalizare, elementele de limbaj plastic devin
entităţi semantice, putând comunica prin ele însele mult mai mult decât ceea ce poate
comunica obiectul, mai ales dacă e reprezentat/ figurat realist ştiinţific.” (Ion Pîrnog, 2007,
pag 13).
După cum aminteşte autorul pe care l-am citat mai sus, elementele plastice au menirea
de a reprezenta realitatea, dar aceasta va trece prin personalitatea fiecărui individ, astfel încât
obiectele reprezentate pot varia de la reprezentare la reprezentare.

Făcând o comparaţie între educaţia plastică şi o altă disciplină, putem menţiona faptul
că aceste elemente de limbaj plastic reprezintă elementele cu care putem comunica în desen,
asemenea literelor la limba română sau asemenea cifrelor la matematică.
Încă din primele clase se aşează bazele viitoarei culturi artistico-plastice a elevilor cu
temelia primelor noţiuni specifice. Ele sunt legate atât de lărgirea orizontului lor de
informaţii cât şi de iniţierea lor treptată cu elevii, începând chiar cu cei de la gradiniţă, să fie
familiarizaţi treptat cu funcţiile fundamentale ale unor elemente de limbaj plastic şi cu unele
modalităţi practice de aplicare a acestora.
Limbajul artistic al elevilor reprezintă învelişul material al gândirii artistice, este acea
calitate a gândirii care acţionează în câmpul sensibilităţii estetice a elevilor şi care le face
posibilă redarea expresivă a ideilor, sentimentelor şi stărilor emotive.

16
 Limbajul artistico-plastic este mai ales un limbaj metaforic, induce asociaţii, provoacă
ecouri şi atitudini estetice. El induce valori în viaţa spirituală a elevilor, le dezvoltă, pas cu
pas, entuziasmul pentru cultura artistică, fiind totodată şi un sistem de relaţii stabilite
convenţional între anumite semne.
Elementele plastice: punctul, linia, forma, volumul, valoarea, culoarea, devin semne ale
limbajului plastic, numai în perspectiva unei semnificaţii şi atunci când sunt structurate
expresiv.
Forţa expresiei, unuia sau altui semn plastic, depinde de relaţiile acestuia cu alte elemente din
cadrul compoziţiei plastice.
Aceste relaţii dintre semnele plastice prin limbajul lor specific, definesc expresia
compoziţiei. Astfel semnificaţia limbajului plastic corespunde statutului semantic. Acesta
conduce la materializarea ideii, a sentimentului emoţiei estetice a autorului.
Structura limbajului plastic corespunde statutului sintactic. El înscrie modalităţile
de îmbinare a unor elemente (linii, forme, culori) în contextul plastic.
Ambele straturi ale limbajului plastic se găsesc într-un raport dialectic, formând un tot
unitar.
Familiarizarea treptată a elevilor cu unele elemente de limbaj plastic este principalul mijloc
de formare a viitoarei lor culturi artistice şi prin aceasta, realizarea educaţiei lor estetice.

I.1.4.1. PUNCTUL – element de limbaj plastic

„Punctul este un semn care nu mai poate fi împărţit în alte fragmente.

Prin semn înţelegem orice stă pe o suprafaţă în aşa fel
încât să poată fi văzut cu ochiul liber”
LEON BATTISTA ALBERTI

Din punct de vedere plastic, punctul este o formă plană sau spaţială ale cărei dimensiuni
sunt reduse în raport cu suprafaţa sau spaţiul în care se află. Pentru a putea deveni „plastic”,
punctul trebuie transfigurat pentru a transmite idei şi sentimente. El se poate constitui în
forme abstracte sau figurative.
Punctul, ca element de expresie a limbajului plastic, este indivizibil, are semnificaţia
unui început, a unei origini. Punctul mai este cunoscut şi ca semn grafic, semn de
punctuaţie, semn muzical, punct medical, punct de pornire, punct cardinal.

17
 Exemple

Întreaga viaţă a unei compoziţii, poate să înceapă de la punctul plastic aşezat pe un

suport. Astfel, ia naştere spaţiul plastic. Punctul poate fi pasiv, static sau dinamic.
De la punctul plastic, prin mişcarea lui se formează două elemente: linia şi suprafaţa.

Exemple

Printr-o distribuire inegală a punctelor, se poate sugera forma şi volumul.

Exemple

18
 În spaţiul plastic, punctul plastic poate fi:
- element distinct principal sau secundar;
- element subordonat: structurarea suprafeţei, a liniei, decorarea suprafeţei.

Exemple

În asociere cu linia şi cu pata, (punctul însuşi ajungând cu prin repetare linie sau pată)
punctul capătă noi valenţe expresive printre care şi una spaţială, sugerând apropierea şi
depărtarea, plinul sau golul.
Exemple

19
 Din punct de vedere geometric, punctul este considerat fără dimensiuni, însă din punct
de vedere plastic forma sa poate fi element decorativ sau element de reprezentare spaţială.

Efectul spaţial al punctului se realizează prin diferenţieri de:

- mărime (mai mari, mai mici, de aceeaşi mărime);
- distanţa (mai aglomerate sau mai dispersate);
- strălucire (mai colorate sau mai grisate);
- luminozitate (luminoase sau degradate);
- sens (dispuse drept sau curb, orizontal sau oblic, paralel).
Gruparea unor puncte într-o formaţiune ordonată poate constitui tema unui desen
decorativ. În desenul decorativ punctul reprezintă un semn mic având diferite forme sau
culori, realizat în tehnici diverse.
Ca agent al mişcării uniforme liniare care se deplasează în direcţii diferite, punctul
poate să dezvolte o reţea. Prin manipularea punctului se pot obţine efecte de genul aerat-
concentrat, ordonat-dezordonat.
Ca element independent în lucrarea de artă plastică, punctul are o prezenţă diversă ca:
- element singular;
- element de contrucţie;
- element constructiv.
Mărind sau micşorând dimensiunile punctelor în cadrul aceluiaşi suport se poate
sugera apropierea sau depărtarea. Dacă se corelează culoarea cu mărimea (punctele mari în
culori calde şi punctele mici în culori reci) efectul de spaţialitate se amplifică. în acelaşi mod
se poate sugera efectul: greu-uşor, jos-sus.
Punctul a fost utilizat în artele plastice din cele mai vechi timpuri.

20
 a) Mărimea punctului
Punctul ca element de limbaj în cadrul unei compoziţii poate avea două dimensiuni:
înălţimea şi lăţimea. Dacă mărim una din aceste dimensiuni, reducând-o pe cealaltă se obţine
o linie.
Mărimile punctului se împart în cinci categorii: foarte mică, mică, medie, mare, foarte
mare. Acestea sunt corelate şi cu efectul de distanţă şi astfel dimensiunile mărite sugerează
apropierea, iar cele micşorate impun profunzimea, spaţiul îndepărtat. Mărimea punctului
depinde de mărimea suprafeţei suport.

Exemple

Pentru utilizarea punctului în construirea spaţialităţii , în realizarea efectului de depărtare,

se pot sugera compoziţii ca : „Livada cu pomi”, „Câmpie înflorită”, „Vin păsările călătoare”
Prin aplicarea contrastului cald- rece ,putem mări efectul de spaţialitate al punctelor prin
asocierea punctelor mici cu cromatica rece şi a punctelor mari cu cea caldă, caldul sugerând
apropierea şi gama culorilor reci- depărtarea. În unele cazuri culorile deschise devin mai grele
numai dacă sunt forţate compoziţional de acţiunea unor elemente exterioare.
Sugerarea efectului greu- uşor al punctului prin culoare are la bază legătura senzorială
dintre : alb-deschis, sus, mic, uşor şi negru-închis, jos, greu, mare, trist.
Situarea punctelor mari în partea de sus chiar şi atunci când sunt de culori calde sau
deschise, nu lasă loc dinamismului, devenind apăsătoare. Astfel pentru partea superioară se
pot folosi puncte mici care sugerează o senzaţie de uşor, dinamic, deschis.
Când punctul este realizat în mod singular pe o suprafaţă contrastantă, ne poate sugera
că el este centru de interes, în vreme ce folosind grupările aglomerat sau aerat se pot lucra
peisaje, vase cu flori, naturi statice, etc

21
 b) Forma exterioară a punctului
Punctul nu trebuie înţeles numai ca o formă precis delimitată, ci şi ca mici zone
luminoase-întunecoase, cu contururi difuze.
Forma punctului poate fi de asemenea spontană-stropi, pete mici, amprente digitale,
ştampile- sau ordonată: cerc, semicerc, oval, poligoane , pătrat, triunghi, dreptunghi. De
asemenea punctul nu trebuie înţeles doar ca o formă precis delimitată, ci şi ca mici zone
luminoase-întunecoase ,cu contururi difuze sau ca forme complexe.

Exemple

c) Relaţiile punctului cu elementele de limbaj plastic pot fi:

-relaţii de echilibru simetric şi asimetric
-relaţii de dominantă şi subordonare
-relaţii statice şi dinamice
-relaţionare ordonată şi haotică
-relaţii de dispersare-grupare
-relaţia dintre punct şi linie.

22
d) Rolul punctului plastic într-o compoziţie poate fi : de construcţie a formei, rol de
expresie, rol decorativ(desenează, ornamentează) sau mai putem spune că punctul plastic
poate avea rol în sine ca element plastic, rolul de a înfrumuseţa suprafeţe decorative.
În imaginaţia copilului ,punctul poate însemna orice lucru sau trăire ,iar noi trebuie doar
să-l ajutăm să aleagă forma, culoarea, locul în compoziţie, toate cât mai sugestiv.
În desenul decorativ punctul reprezintă un semn mic sub formă de pată care luat ca motiv
tip şi supus repetării sau îmbinării cu alte elemente geometrice devine de mare efect în
ornamentaţie.
Exemple

23
 Ion Pîrnog ne prezintă exemple de lucrări realizate numai din puncte.” La clasele mici se
pot aborda exerciţii –joc cu puncte pentru realizarea unor gradaţii logice în trepte cât mai
egale : de la închis la deschis(fie numai prin folosirea nonculorilor, fie de la o culoare la o
nonculoare), de la o culoare la alta- scara nuanţelor, de la mic la mare sau invers, ori prin
mărirea-micşorarea distanţei dintre puncte.” (Ion Pîrnog-Ghid, 2007, pag. 35).
Prin aceste sarcini didactice,pe lângă dezvoltarea acuităţii vizuale, se urmăreşte şi
înţelegerea unor repere estetice ca ordinea, măsura, coerenţa, diversitatea,etc.

1. Acoperiţi suprafeţele unor forme cu ajutorul punctelor de diferite

culori, nuanţe sau tonuri (frunze, forme geometrice, fructe, etc.)
2. Decoraţi un vas popular cu motive decorative obţinute cu ajutorul
punctului organizat după principiile artei decorative.
3. Realizaţi trei planşe cu puncte prin tehnici diferite (prin apăsare, prin
stropire, prin sită, prin suflare etc.)

Să ne reamintim...

Din punct de vedere plastic, punctul este o formă plană sau spaţială ale cărei
dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafaţa sau spaţiul în care se află.
În spaţiul plastic, punctul plastic poate fi:
- element distinct principal sau secundar;

24
 - element subordonat: structurarea suprafeţei, a liniei, decorarea suprafeţei.
Efectul spaţial al punctului se realizează prin diferenţieri de:
- mărime (mai mari, mai mici, de aceeaşi mărime);
- distanţa (mai aglomerate sau mai dispersate);
- strălucire (mai colorate sau mai grisate);
- luminozitate (luminoase sau degradate);
- sens (dispuse drept sau curb, orizontal sau oblic, paralel).
Punctul ca element de limbaj în cadrul unei compoziţii poate avea două dimensiuni:
înălţimea şi lăţimea.
Punctul nu trebuie înţeles numai ca o formă precis delimitată, ci şi ca mici zone
luminoase-întunecoase, cu contururi difuze.
Rolul punctului plastic într-o compoziţie poate fi : de construcţie a formei, rol de
expresie, rol decorativ(desenează, ornamentează) sau mai putem spune că punctul
plastic poate avea rol în sine ca element plastic, rolul de a înfrumuseţa suprafeţe
decorative.

I.1.4.2. Linia - element de limbaj plastic

„ O linie activă e cea care se

desfăşoară liber, care a pornit-o la plimbare, de dragul plimbării fără ţintă”
(Paul Klee)

Linia sau ductul este definitã convenţional ca fiind un punct în mişcare, în deplasare,
ce are aceleaşi stãri potenţiale, explozive şi spatiale ca şi punctul. Ea este un mijloc de
materializare a simţurilor, putând dezvălui prin modul în care e redată în desen, starea
sufletească, sentimentele. Fiind prin excelenţă dinamică, linia poate avea funcţii variate.

„Linia plastică ia naştere din încercarea de a împăca tensiunea dintre observarea

realului şi efortul de explorare şi recreare imaginativ- artistică.”( Victor Pavel, p. 15)
În scriere, în geometrie, în desenul tehnic sau în alte reprezentãri grafice, linia are
aspect diferit, specific fiecarui domeniu şi rol de semn grafic cu înteles clar şi precis (linie de
contur, muchii vizibile, cote etc.)

Alături de punct, culoare, formă spaţială, linia devine semn, mijloc de comunicare a
afectivităţii şi inteligenţei umane.

25
• După formă liniile pot fi :
-linii drepte-care sugerează liniştea, siguranţa, împlinirea creând impresia
de spaţiu deschis, cald
-linii curbe-exprimă căutare, nelinişte care sugerează mişcarea şarpelui,
valurile mării
-Linii frânte-care sunt dinamice, exprimând caractere puternice, zbucium
sufletesc.

Exemple

linii drepte

linii curbe

26
 linii frânte

• După orientare liniile pot fi:

-linii orizontale, care sugerează liniştea, siguranţa;
-linii verticale - care exprimă ideea de aspiraţie spre înalt, ne pot sugera şinele
de cale ferată, trecere de pietoni, aleea din parc, strada;
-linii oblice-exprimă dezorientarea şi nesiguranţa, agitaţia şi confruntarea forţe;
ne sugerează ramuri de copaci, pânze de păianjen.

Exemple

linii orizontale

• După grosime, liniile pot fi:

-linii modulate - dau volum şi umbre

27
 -linii subţiri - senzaţie de gingăşie
-linii groase - dau impresia de spontan, brut
-linii continue

Exemple

linii modulate

Liniile pot avea numite expresivităţi şi semnificaţii:

-spaţialitate, când sunt mai groase în primul plan
-monotonie, când orizontalele se succed
-dezordine, când sunt utilizate liniile oblice întretăiate şi grupate diferit
-entuziasm şi exuberanţă prin linii spiralate
-mişcare şi dinamism prin linii oblice şi curbe
-moliciune prin linii curb e line
-echilibru, măreţie, monumentalitate prin linii verticale.
Forţa expresiei liniei, ca dealtfel a oricărui element plastic depinde de relaţiile acesteia
cu alte elemente din cadrul compoziţiei.
În acest fel se va urmări necesitatea diversităţii ordinii, ritmului, mişcării, echilibrului,
clarităţii, valorii plastice pe care copilul le înţelege treptat.
Linia poate fi element de sine stătător (linia în duet continuu) sau linie de contur a
unor forme sau suprafeţe. Poate să exprime mişcare, energie, spaţialitate, să prezinte forme,
să exprime dispoziţii. De asemenea, ea poate "să conducă spre...", să separe, să lege, să

28
conchidă, să fazeze, (să facă legătura) pe direcţii convergente, paralele, întretăiate, cu efecte
impresive.
Linia în diferite ipostaze expresive poate fi redată în spaţiul plastic fie în ansambluri
liniare, folosindu-se monocromia, policromia, contrastele alb-negru.
În funcţie de formă, de sens sau de poziţie, liniile pot avea expresivităţi şi
semnificaţii diferite:
■ linia subţire → gingăşie, feminitate, lumină;
■ linia groasă → forţă, vigoare, umbră;
■ linia continuă → siguranţă, precizie, fermitate;
■ linia întreruptă → indecizie, căutare, nesiguranţă;
■ linia dreaptă → rigoare, logică, raţiune;
■ linia frântă → asprime, vitalitate;
■ linia curbă → emotivitate, sensibilitate, delicateţe;
■ linia orizontală → calm, repaus;
■ linia verticală → aspiraţie, învăţare;
■ linia oblică → echilibru instabil, dezorientare;

Expresivităţile şi semnificaţiile liniilor depind şi de modul în care sunt grupate:

■ linii verticale grupate în intervale egale → echilibru, sensibilitate;
■ linii orizontale grupate în intervale egale →stabilitate, linişte;
■ linii curbe, uşor ondulate → graţie, mişcare lină;
■ linii curbe în spirală, pe direcţii contrase → viteză, frământare;
■ linii de aceeaşi grosime → simplitate;
■ linii de grosimi diferite → complexitate;
■ linii paralele (orizontale, verticale, oblice) → ordine, armonie.

Toate aceste expresivităţi şi semnificaţii rezultă atunci când liniile respective sunt
dominante într-o compoziţie.

Linia poate fi folosită atât ca element constructiv cât şi ca element decorativ.

• Linia - ca element constructiv. Linia este elementul care conturează forma, imaginea
obiectului desenat. Ea se naşte şi ca graniţă a alăturării a două pete de culoare de intensităţii
diferite, după ce una din ele s-a uscat. În felul acesta linia construieşte forme.

29
 Ca element de construcţie , linia poate sugera forma, volumul şi chiar culoarea. Cel
mai des, liniile sunt folosite în ansamblu şi nu ca element singular. Între linii se pot stabili
diferite relaţii: mare-mic, aproape-departe, greu-uşor.
După modelul de organizare a liniilor se pot crea impresiile de ordonat-dezordonat,
static-dinamic.
Ca element de construcţie, linia poate sugera forma, volumul şi chiar culoarea.
Între linii se pot stabili diferite relaţii: mare-mic, aproape-departe, greu-uşor. După modul de
organizare al liniilor se poate crea impresia de: ordonat-dezordonat, static-dinamic.

Exemple

30
 • Linia ca element decorative. În arta plastică, linia este folosită împreună cu punctul
pentru ornamentare. Ele sunt cele mai vechi elemente de decorare a obiectelor.
În compoziţiile decorative, liniile pot uni, separa sau susţine două elemente decorative,
iar prin modul în care se grupează pot crea diverse armonii lineare .Gruparea şi multiplicarea
liniilor, raporturile de poziţie ale dreptelor între ele constituie procedee ce sunt folosite în
rezolvarea problemelor de ornamentaţie în care linia este elementul de bază.
Pentru fondurile decorative cu aranjament ritmic, compunerea motivelor poate fi din
linii de diferite valori, îmbinări de linii cu diferite elemente geometrice şi combinaţii mixte.
Ca direcţie , linia poate fi : dreaptă, frântă, curbă, închisă sau deschisă, iar ca aspect
decorativ: filiformă, sau simplă, întretăiată, compusă sau modulată.
Linia şi punctul ca elemente decorative au şi valenţe expresive care alături de ritm,
contrast, mişcare, armonie, echilibru, constituie mijloace de expresie.
În compoziţiile decorative, liniile pot uni, separa sau susţine două elemente
decorative. De asemenea, liniile pot fi folosite în diferite procedee specifice
compoziţiei decorative, repetiţia, alternanţa, simetria, asimetria
În desenul decorativ, linia subţire sau îngroşată este tratată cu diferite mijloace grafice.
Linia poate fi dreaptă sau curbă, poate uni sau separa elementele decorative.

Exemple

31
 La clasele mici elevii pot realiza exerciţii de utilizare a liniei în ipostaze diferite,
precum şi compoziţii cu subiecte care să-i atragă: exerciţii de utilizare a liniilor de grosimi,
forme şi culori diferite, juxtapose; exerciţii de realizare a liniei în duct continuu, în tehnici
diferite(pe suport umed, cu ceară, cu carioca); exerciţii de obţinere a unor forme cu ajutorul
liniei modulate (gros-subţire).
1. Realizaţi diverse linii respectând clsificările amintite.
2. Redaţi cu ajutorul diferitelor tipuri de linii crengile din coroana unui
copac desfrunzit.
3. Realizaţi un desen cu temă la alegere („Ploaia”, „Valurile mării”, „Copaci
toamna”, „Pădurea fermecată”etc,) în cadrul căruia să utilizaţi modularea
liniei.

Să ne reamintim...
Linia, ca element de limbaj plastic, este creată prin deplasarea unui instrument
(creion, pix, peniţă, cărbune, pensulă) pe o suprafaţă.
După formă, aspect şi lungime liniile pot fi: drepte, frânte, întrerupte, curbe,
şerpuite, spiralate, scurte, lungi, în duc continuu, subţiri, groase, modulate.
După poziţia pe o suprafaţă, liniile pot fi: orizontale, verticale, oblice.
După scopul cu care sunt utilizate, liniile pot fi: cu rol de construcţie, cu rol de
expresie, cu rol decorativ.
Liniile pot avea expresivităţi şi semnificaţii: spaţialitate, monotonie,
dezordine, entuziasm, dinamism, moliciune, echilibru, monumentalitate etc.
Expresivitatea liniei este determinată de traiectorie, structură, lungime,
grosime, poziţie, valoare, culoare şi ritm.
Linia are un rol de sine stătător, poate fi subordonată suprafeţei, poate contura
o formă şi poate creea un spaţiu sugestiv încărcat cu semnificaţii prin puterea ei de
expresie.
Poate fi utilizată ca element constructiv sau decorativ. Ca element expresiv,
linia capătă valenţe prin ritm, contrast, mişcare, grosime, armonie.

I.1.4.3. Pata de culoare - element de limbaj plastic

Ca element de limbaj plastic, pata de culoare este urma de culoare aşezată pe un
suport de lucru cu pensula sau prin alte mijloace (scurgere, suprapunere, amprentă,
imprimare, stropire, etc). Ea poate avea forme, mărime, culori, valori şi intensităţi diferite.

32
 Culoarea.
Fenomenul a fost lămurit pentru prima oară, în veacul al XVII-lea, de către învăţatul
englez Isaac Newton (1642-1727) care lăsând să treacă printr-o prismă de cristal o rază de
lumină, el a obţinut cele 7 culori ale curcubeului, dovedind mai întâi că lumina albă este
alcătuită din fascicule colorate şi apoi că fiecare culoare reprezintă un izvor deosebit de
radiaţii.
Câţiva ani mai târziu, Thomas Yong (1773-1829) a făcut un experiment opus celui
efectuat de Newton, prin care a recompus lumina. El a suprapus pe un panou trei raze oranj,
verde, violet, proiectate de "trei lanterne". Din amestecul acestora, prin suprapunere, a rezultat
culoarea albă; deci lumina a fost recompusă.
Culorile pigment sunt obţinute din prafuri de culoare provenită din minerale sau
substanţe chimice şi pot fi clasificate astfel:
- culori primare
- culori binare de gradul I
- culori binale de gradul II
Culorile primare au cel mai înalt grad de strălucire şi
sunt: roşu, galben şi albastru, ele nu pot fi obţinute din
combinaţia altor culori.
Prin amestecul lor în cantităţi şi variante diverse adăugând după caz, alb sau negru se pot
obţine aproape toate culorile din natură. Prin combinarea în cantităţi egale a culorilor primare
rezultă negru.
Din amestecul culorilor primare, două câte două, în părţi egale se obţin culorile
binare de gradul I sau secundare.

G+A=V A + R = Vi R + G = Or
Culorile secundare au un grad de strălucire mai scăzut decât cele primare. Amestecând
culorile secundare cu o culoare primară vecină se obţin culorile binare de gradul II sau
terţiare, care au un grad de strălucire mai scăzut faţă de cel al culorilor secundare.

33
 Dacă forma prin caracterul ei exterior se adresează raţiunii, culoarea prin lipsa ei de
concretele, prin materialitatea ei se adresează sufletului.
De aceea impactul ei spiritual e major. Culoarea fiind undă luminoasă, intră asemeni
muzicii în fiinţa noastră, ulterior impresionând-o şi tulburând-o. Nu e de mirare că organic
vorbind, culorile pot arde sau răcori.
O energie specială însufleţeşte culoarea, culoarea fiind chiar energie luminoasă,
ea eliberându-se în adâncul fiinţei noastre, provocând mişcarea inferioară, vibraţia,
rezonanţa spirituală. Nu e de mirare că psihologic şi fiziologic culorile se pot modifica.
După impresiile pe care le produc culorile pot fi calde sau reci.
Culorile calde sunt cele care dau senzaţia de bucurie, apropiere, lumină, căldură
fiind asociate cu soarele, focul, holdele coapte, plajele însorite. Ele sunt roşu, galben şi
oranj. Cea mai caldă culoare este oranjul deoarece rezultă din amestecul a două culori calde.
Culorile reci (verde, albastru, violet) provoacă impresia de tristeţe, depărtare, umbră,
frig, rece şi sunt asociate morilor, gheţii, zăpezii, apei, mărilor, lacurilor şi râurilor. Cea mai
rece culoare este albastrul, deoarece celelalte două culori, verde şi violet, conţin o cantitate
dintr-o culoare caldă, de exemplu: V = A + G , Vi = A + R.
Dar în profida gusturilor personale, datorate şi ele de cele mai multe ori unei anumite
educaţii sau unei lipse de educaţie estetică, există o armonie coloristică general valabilă
impusă de o lege psihofiziologică şi reîngrădită de aceste "gusturi". Legea se întemeiază
pe acea simetrie a forţelor culorilor ce se alătură, fenomen direct legat de felul cum "văd"
ochii omului culorile.
Dacă facem următoarea încercare: luăm un cerc roşu şi unul verde şi le privim separat,
astupând când unul, când celălalt, după ce privim absolut fix, fără a clipi vreme de 30-50
secunde, doar cercul roşu închizând pe urmă ochii brusc, vom vedea cercul verde. Dacă
repetăm experienţa, dar de data aceasta cu cercul verde, vom vedea cercul roşu.

34
 Experienţa dovedeşte că între roşu şi verde există o relaţie strictă, impusă chiar de
constituţia psiho-fiziologică a mecanismului privirii umane.

Astfel de relaţie, ce există de altfel şi între galben şi violet, albastru şi oranj, se

numesc complementare. Ele îşi fac simţită prezenţa pretutindeni în mediul înconjurător.
Relaţia dintre galben şi violet a fost remarcată de marele poet şi om se ştiinţă Johann
Wolfgang Goethe (1749-1832), plimbându-se prin grădină cu un prieten el a observat că
florile ce apăreau în partea lor luminată de un galben curat şi puternic deveneau violacee în
partea lor umbrită, fapt ce a mai fost observat şi de pictorul Delacroix (1798-1863).

Exemple

35
 Pata este definitã ca fiind o urmã de culoare obţinutã prin aplicarea diferitelor tehnici
plastice cu diferite instrumente. Forma poate fi determinatã de o patã spontanã, dirijatã sau
elaboratã ( fig 13). Pata ca element plastic, prin modelare sau mudulare dã tabloului frumuseţe
şi expresivitate.

Marii pictori, Chardin si Goya, şi-au îngãduit ca in unele lucrãri finite sã pãstreze ,pe
alocuri, tuşe largi, independente, nefuzionate cu cele alaturate. Pictorii impresionişti însã au
adoptat-o ca unicã manierã de a lucra şi i-au dat amploare. Puse în slujba unei cromatici
bogate tuşele distincte au ramas de atunci, pentru artişti o metodã de lucru preferatã.

Pata este plană, dar prin alăturare şi întrepătrunderea ei cu alte pete de forme, mărimi
diferite se poate crea volum, relief şi expresie spaţială. Pata poate fi cromatică (culorile
spectrului) şi acromatică (alb, negru, gri neutru). Pata cromatică sau acromatică poate fi: pata
plată (decorativă), pata picturală (vibrată).
a) Pata plată-numită şi decorativă-se obţine pe suport uscat, având culoare cu mai
puţină apă pentru a nu se întinde. Are contururi precise, trasate cu pensula , este uniformă ca
intensitate. Cu astfel de pete se lucrează temele decorative.
Petele plate sub formă regulată sau neregulată pot fi aşezate dezordonat- aglomerat şi
dezordonat –aerat creând diferite semnificaţii. Între petele plate se pot stabili contraste de
culoare, de formă. Pata plată poate fi folosită ca mijloc de reprezentare sau ca semn plastic.
De asemenea ea mai poate fi opacă, transparentă , translucidă. Aspectul ei uniform poate
sugera linişte, calm, stabilitate.
Aşezarea sau alăturarea petelor una lângă cealaltă, o numim juxtapunere. Când
folosim un astfel de procedeu, culorile nu fuzionează între ele, dar devin mai frumoase pe

36
coala de hârtie. Petele plate juxtapuse pot fi realizate prin subiecte de tipul: „Fluturi”, „Flori”,
„Peşti”, „Pisica”, „Tigrul”,etc

Exemple

b) Pata picturală (vibrată)- se obţine atunci când culoarea este fluidă, curge.
În comparaţie cu pata plată , pata vibrată apare ca o suprafaţă vibrată, realizată prin
puncte, prin vibraţie valorică, vibraţie coloristică. Petele picturale pot sugera mai bine forma
şi volumul unui obiect atunci când tuşele sunt dispuse pe sensul formelor respective: rotund ,
drept. Acestea pot exprima mişcare, dinamism, tensiune.
Pata picturală se poate obţine prin urma lăsată de pensulă, prin dirijarea jeţului de aer suflat
liber sau prin pai, prin stropirea forţată a culorilor, prin suprapunere sau îndoirea planşei, prin
puncte alăturate, modularea culorii, prin nuanţe, prin monocromie sau „ton în ton”, prin
grizare.

Exemple

37
Este foarte important ca pentru realizarea unui echilibru coloristic este necesară alternarea
petelor plate cu petele picturale. Ochiul nu suportă o culoare densă acoperind suprafeţe mari şi
din acest motiv culoarea respectivă trebuie „accidentată” prin diferite procedee plastice,
creându-se o vibraţie.
Am enumerat mai sus câteva tehnici de vibrare a unei pete şi în continuare voi analiza în
detaliu ruperea tonului (ton în ton), nuanţele , monocromia.
Nuanţele – sunt culori obţinute din amestecul a două culori vecine în cercul culorilor,
prin dozare diferită. Acestea mai poartă denumirea de tente de o anumită provenienţă
cromatică sau de culori binare de gradul II.

Exemple

Griurile colorate au apărut amestecând griul valoric cu puţină culoare, dar şi din
amestecul complementarelor în proporţii diferite.
Griul neutru (perfect) se obţine:
-amestecând culorile primare în cantităţi egale
-amestecând culorile secundare în cantităţi egale
-amestecând culorile complementare astfel: R+ 2VE; G+ VI; A+ 2O
Tonul. Monocromia – se obţine din amestecul unei culori cu nonculorile(alb şi negru) în
cantităţi diferite. Realizând o pictură în tonurile unei culori obţinem o pictură monocromă.

38
 Ton în ton - ruperea tonului -se realizează adăugând tonului o altă culoare sau o tentă
de culoare. Rupem, în felul acesta, luminozitatea, adăugând intensitate cromatică.
Exemple

ruperea tonului monocromie

Subiectele pe care le putem aborda la tema plastică – pata, sunt:

• Cercul lui Paul Klee
• Lan de floarea-soarelui
• Covor de frunze , toamna
• Rondul cu flori
• Câmp cu maci
• Coşul cu fructe
• Nori pe cer
Realizaţi unul, la alegere.

Să ne reamintim...
Ca element al limbajului plastic, pata este urma de culoare aşezată pe un
suport de lucru cu instrumente specifice domeniului plastic. Ea poate fi obţinută cu
pensula, prin imprimare, prin stropire, presare etc.
Pata poate fi cromatică sau acromatică.
Pata cromatică sau acromatică, la rândul ei, poate fi plată (decorativă) sau
picturală (vibrată).

39
 Culorile principale sunt: roşu, albastru şi galben; cele secundare sunt: verde,
portocaliu şi violet.
Culorile calde – roşu, galben, portocaliu.
Culorile reci – albastru, verde, violet.
Nonculorile sunt albul şi negrul.
Prin amestecul fizic al culorilor şi nonculorilor se obţin nuanţe, tonuri,
griuri.

I.1.7. Forma - element de limbaj plastic

„Elementele de limbaj plastic într-o compoziţie sunt echivalentul celor mai mici
componente/unităţi în construcţia unei case: cărămizi, scânduri, cuie, sticlă, etc. ,pe când
forma, aşa cum e clasificată în ultimele publicaţii, este o structură mai amplă care echivalează
cu o casă, aşa că nu trebuie să confundăm organul cu organismul. Însă , datorită dificultăţii de
încadrare a unor entităţi plastice care nu sunt nici linii, nici puncte şi pe care ,pentru aspectul
lor abstract, gândirea comună nu le putea accepta ca motive plastice, s-a preferat acest cuvânt
generic- formă.” (Ion Pîrnog, 2007-pag. 38).
Forma este conturul unui corp , silueta ,chipul unei făpturi, reprezintă aspectul
exterior, înfăţişarea sub care se prezintă orice lucru din natură.
Forma reprezintã aspectul vizual exterior, înfãţişarea lucrurilor, fiinţelor şi
fenomenelor din naturã.Forma este determinatã de raporturile dintre diferitele ei dimensiuni şi
spaţiul în care se încadreazã.
Formele create de natură sunt forme naturale sau materiale. Formele create de artist în
procesul creaţiei , prin diferite procedee, cu ajutorul liniei, punctului şi culorii sunt denumite
forme plastice
Forma plastică are două ipostaze: forma plană, forma spaţială
Forma plană este imaginea conţinută într-o suprafaţă plană şi are două dimensiuni:
lungime şi lăţime.
Forma spaţială are trei dimensiuni: lungime, lăţime, înălţime. Acestea se pot obţine în
sculptură, modelaj, ceramică, etc.
Forma plasticã şi culoarea sunt elemente care, de-a lungul istoriei, fac deosebirea între
formele plastice ale comunei primitive ale Egiptului sau ale Renaşterii de cele ale Cubismului,
ale Barocului sau ale Impresionismului.

40
 Forma artistica plastica se prezinta sub doua aspecte:

1. Forma în plan – care determinã pata

2. Forma în spaţiu – care determinã volumul.
Forma planã este bidimensionalã şi poate fi reprezentatã pe o suprafaţã planã (hârtie, pânzã,
carton, sticlã)

Din punct de vedere artistic, forma poate fi : spontană şi elaborată.

Formele spontane sunt obţinute fără a fi căutate. Simpla presare a unor pete de
culoare umedă cu o foaie de hârtie mototolită, realizează forme diferite care apar spontan.
Acestea pot fi interpretate, căutându-se analogii cu lumea materială.
Formele spontane pot fi realizate prin diferite modalităţi:
• presarea petelor de culoare fluidizată, cuprinse în mijlocul unei hârtii, care apoi au fost
împăturite şi presate
• prin suflarea liberă sau cu paiul în diferite sensuri a unor pete de culoare fluidizată.
• Prin stropire forţată pe fond ud sau uscat
• Prin estomparea cu hârtie mototolită a unei suprafeţe acoperită cu un fond de culoare
• Folosirea unui fir îmbibat cu culoare, presat între două foi.
• Decolorări spontane cu pic
• Ştersături în petele cromatice
Exemple

41
 Exerciţiile-joc de realizare a diferitelor forme spontane, urmate de prelucrări ale
formelor astfel obţinute contribuie la dezvoltarea imaginaţiei, a fanteziei/logicii asociative, a
simţului plastic, al expresivităţii. Efectele deosebite se obţin prin combinarea mai multor
tehnici de realizare a formelor spontane.
La clasa I, în cadrul opţionalului „Tehnici plastice de lucru”, am folosit aceste tehnici
diversificate de obţinere a formelor spontane, iar copiii erau foarte interesaţi să analizeze şi să
descrie, să interpreteze formele spontane obţinute. Interesul acestora a putut fi observat cu
uşurinţă în faptul că realizau astfel de lucrări şi acasă, din dorinţa de a obţine forme cât mai
apropiate de cele naturale.
Forma elaborată- are puterea de a comunica idei , sentimente, semnificaţii. Aceasta
foloseşte linia şi punctul pentru conturarea imaginii, petele de culoare uscate care prin
alăturare dau graniţe şi nu fuzionează. Sunt forme obţinute voit, gândite, căutate.
Expresivitatea formei elaborate poate fi obţinută prin transfigurarea , metamorfozarea
formei observate în natură.

42
Exemple
PICTORI ŞI PICTURI CELEBRE

Peisaj de pădure, Grigorescu Fetiţa cu basma roşie, Luchian

Crizanteme, Luchian Căpiţe cu fân, Ciucurencu

Trei Floarea-soarelui, Van Gogh Floarea-soarelui, Van Gogh

43
 Livada cu măslini, Van Gogh

„Câmpul cu maci”, Monet „Nuferi”, Monet

„Mâna cu buchet”, Picasso “Femeia floare”, Picasso

44
 1. Alcătuiţi o planşă cu forme spontane.
2. Alcătuiţi o planşă cu forme elaborate.

Să ne reamintim...
Formele întâlnite în natură sunt forme naturale, iar cele create de artist prin
diverse procedee şi tehnici, utilizând elementele de limbaj plastic, sunt forme
plastice.
Forma plastică are două ipostaze: forma plană, forma spaţială
Forma plană este imaginea conţinută într-o suprafaţă plană şi are două
dimensiuni: lungime şi lăţime.
Forma spaţială are trei dimensiuni: lungime, lăţime, înălţime. Acestea se pot
obţine în sculptură, modelaj, ceramică, etc.
Forma plasticã şi culoarea sunt elemente care, de-a lungul istoriei, fac deosebirea
între formele plastice ale comunei primitive ale Egiptului sau ale Renaşterii de cele
ale Cubismului, ale Barocului sau ale Impresionismului.
Forma artistica plastica se prezinta sub doua aspecte:
- forma în plan – care determinã pata
- forma în spaţiu – care determinã volumul.
Forma planã este bidimensionalã şi poate fi reprezentatã pe o suprafaţã planã
(hârtie, pânzã, carton, sticlã)

Rezumat
Din punct de vedere plastic, punctul este o formă plană sau spaţială ale cărei
dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafaţa sau spaţiul în care se află.
În spaţiul plastic, punctul plastic poate fi:
- element distinct principal sau secundar;
- element subordonat: structurarea suprafeţei, a liniei, decorarea suprafeţei.
Efectul spaţial al punctului se realizează prin diferenţieri de:
- mărime (mai mari, mai mici, de aceeaşi mărime);

45
- distanţa (mai aglomerate sau mai dispersate);
- strălucire (mai colorate sau mai grisate);
- luminozitate (luminoase sau degradate);
- sens (dispuse drept sau curb, orizontal sau oblic, paralel).
Punctul ca element de limbaj în cadrul unei compoziţii poate avea două
dimensiuni: înălţimea şi lăţimea.
Punctul nu trebuie înţeles numai ca o formă precis delimitată, ci şi ca mici
zone luminoase-întunecoase, cu contururi difuze.
Rolul punctului plastic într-o compoziţie poate fi : de construcţie a formei, rol
de expresie, rol decorativ(desenează, ornamentează) sau mai putem spune că punctul
plastic poate avea rol în sine ca element plastic, rolul de a înfrumuseţa suprafeţe
decorative.

Linia, ca element de limbaj plastic, este creată prin deplasarea unui instrument
(creion, pix, peniţă, cărbune, pensulă) pe o suprafaţă.
După formă, aspect şi lungime liniile pot fi: drepte, frânte, întrerupte, curbe,
şerpuite, spiralate, scurte, lungi, în duc continuu, subţiri, groase, modulate.
După poziţia pe o suprafaţă, liniile pot fi: orizontale, verticale, oblice.
După scopul cu care sunt utilizate, liniile pot fi: cu rol de construcţie, cu rol de
expresie, cu rol decorativ.
Liniile pot avea expresivităţi şi semnificaţii: spaţialitate, monotonie,
dezordine, entuziasm, dinamism, moliciune, echilibru, monumentalitate etc.
Expresivitatea liniei este determinată de traiectorie, structură, lungime,
grosime, poziţie, valoare, culoare şi ritm.
Linia are un rol de sine stătător, poate fi subordonată suprafeţei, poate contura
o formă şi poate creea un spaţiu sugestiv încărcat cu semnificaţii prin puterea ei de
expresie.
Poate fi utilizată ca element constructiv sau decorativ. Ca element expresiv,
linia capătă valenţe prin ritm, contrast, mişcare, grosime, armonie.
Ca element al limbajului plastic, pata este urma de culoare aşezată pe un
suport de lucru cu instrumente specifice domeniului plastic. Ea poate fi obţinută cu
pensula, prin imprimare, prin stropire, presare etc.
Pata poate fi cromatică sau acromatică.

46
 Pata cromatică sau acromatică, la rândul ei, poate fi plată (decorativă) sau
picturală (vibrată).
Culorile principale sunt: roşu, albastru şi galben; cele secundare sunt: verde,
portocaliu şi violet.
Culorile calde – roşu, galben, portocaliu.
Culorile reci – albastru, verde, violet.
Nonculorile sunt albul şi negrul.
Prin amestecul fizic al culorilor şi nonculorilor se obţin nuanţe, tonuri, griuri.

Formele întâlnite în natură sunt forme naturale, iar cele create de artist prin
diverse procedee şi tehnici, utilizând elementele de limbaj plastic, sunt forme
plastice.
Forma plastică are două ipostaze: forma plană, forma spaţială
Forma plană este imaginea conţinută într-o suprafaţă plană şi are două
dimensiuni: lungime şi lăţime.
Forma spaţială are trei dimensiuni: lungime, lăţime, înălţime. Acestea se pot
obţine în sculptură, modelaj, ceramică, etc.
Forma plasticã şi culoarea sunt elemente care, de-a lungul istoriei, fac deosebirea
între formele plastice ale comunei primitive ale Egiptului sau ale Renaşterii de cele
ale Cubismului, ale Barocului sau ale Impresionismului.
Forma artistica plastica se prezinta sub doua aspecte:
- forma în plan – care determinã pata
- forma în spaţiu – care determinã volumul.
Forma planã este bidimensionalã şi poate fi reprezentatã pe o suprafaţã planã (hârtie,
pânzã, carton, sticlã)

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Evidenţiaţi rolul punctului plastic într-o compoziţie.
2. Obţineţi expresivităţi plastice prin trasarea diferitelor linii (poziţii,
grosimi etc.).
3. Desenaţi o formă elaborată.
4. Realizaţi o planşă cu forme geometrice, relizând un contrast cald-rece.

47
Unitatea de învăţare M1 UI.2. Compoziţie

Cuprins
M1 UI 2.1. Introducere ................................................................................................. 48
M1 UI 2.2. Competenţele unităţii de învăţare .............................................................. 49
M1 UI 2.3. Perspectiva, linia de orizont şi punctele de fugă……………………………49
M1 UI 2.4. Compoziţia plastică ....................................................................................54
M1 UI 2.5. Compoziţia decorativă ............................................................................... 60
M1 UI 2.6. Rezumat ......................................................................................................62
M1 UI 2.7. Test de autoevaluare ..................................................................................63

I.2.1. Introducere

Vizitând expoziţii şi muzee se întâmplă adesea să auzim, aprecieri ale

persoanelor din jur, despre lucrările în faţa cărora ne aflăm. Uneori comentariile lor
coincid cu propriile noastre păreri, alteori sunt cu mult sub nivelul de a înţelege
arta, dar şi cazuri când nu depăşesc priceperea şi putinţa de aderare sufletească, din
cauza insuficientei pregătiri care o avem.
În domeniul ştiinţei se vorbeşte de aşa numita raţiune suficientă, care este
pragul de sus a capacităţii cuiva de a înţelege, la un moment dat, care adevăruri de
ordin superior nu mai sunt evidente pentru dânsul. Analog cu raţiunea suficientă se
poate vorbi în artă de simţire suficientă, care ar fi limita maximă a capacităţii de a
"gusta" anumite categorii de opere artistice.
Şi precum de la lipsa totală de cunoştinţă şi până la cele ce fac din om un
savant sunt nesfârşite nivelele de cunoaştere, tot aşa de la simpla atitudine a
organului vizual şi până la gustul de mare rafinament la care se ajunge prin cultură,
educaţie şi trăire, există numeroase trepte de simţire suficientă.
Activităţile artistice-plastice sunt un important mijloc de dinamizare a vieţii
psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afective, voliţionale şi
motivaţionale.
Educaţia artistică plastică iniţiază elevii în utilizarea unui limbaj specific
pentru a le dezvolta sensibilitatea şi a le da posibilitatea de exprimare, de

48
 transmitere şi receptare conştientizată a unor conţinuturi emoţionale cu ajutorul
desenului, picturii şi modelajului.
Învăţând limbajul plastic, cunoscând formele de comunicare şi de expresie
plastică, elevul devine capabil să descifreze mesajul operei de artă, să se exprime
cu ajutorul mijloacelor specifice a acestui gen de creaţie, devenind creator plastic.
Pentru aceasta este necesar ca fiecare institutor să depună pasiune, dăruire şi
muncă, să devină creator de tehnici şi tehnologii didactice să se aplece permanent
asupra literaturii de specialitate pentru a găsi metodele, mijloacele şi materialele
necesare activităţii de educaţie plastică a elevului.

I.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să recunoască în lucrări de artă diferite tipuri de compoziţii plastice;
- să analizeze compoziţii plastice punând în evidenţă: schema compoziţională,
centrul de interes, ritmul, unitatea şi echilibrul compoziţiei, precum şi procedeele
de realizare a armoniei cromatice;
- să utilizeze principiile de organizare a compoziţiei decorative;
- să organizeze practic compoziţii plastice, statice sau dinamice cu subiecte
adecvate;
- să organizeze practic un proiect decorativ.

Durata medie de parcurgere a celei de a doua unitate de învăţare este de 2-3

ore.

I.2.3. Perspectiva, linia de orizont şi punctele de fugă

„Spaţialul suprafeţei noastre este imaginar. Aceasta creează un conflict pentru artist.”
(Yvonne Hassan, p. 273)

49
 Fiecare din mijloacele plastice concură pentru a crea spaţialitatea imaginară,
evidenţiindu-se chiar şi accentul pus pe unele forme mai mult decât pe celelalte pentru a
sugera o diferenţă de plasare a lor în spaţiu.
Perspectiva poate fi redată prin jocuri de forme, ca de exemplu „mijlocul artistic al
culiselor”, adică plasarea pe laturi a unor forme întunecate, care dau impresia că ceea ce se
petrece între ele se află mult mai departe. Altă variantă ar fi cea peisagistică, pe trei fundaluri,
fâşii orizontale.
„Aparatul lui Durer” ar fi o bucată de sticlă pusă în poziţie verticală aproape de ochi,
în faţa obiectului care trebuie pictat. În momentul când sticla e pusă oblic, formele apar
deformate, caricaturile ca principiul „anamorfozelor”. Aceste forme se aseamănă cu formele
clădirilor fotografiate de la nivelul trotuarului, dar ele par înclinate în totalitate şi se
îngustează spre vârf; ele devin „un fals logic, ci fals psihologic”.
Se observă în anumite compoziţii că linii şi suprafeţe, care în realitate sunt egale
(distanţa dintre marginile şoselei, muchiile laterale ale clădirilor, suprafeţele uşilor) par să se
micşoreze pe măsură ce se îndepărtează de privitor. Aceste deformări aparente se supun unor
legi extrem de precise, asemănătoare legilor matematicii.
În limbajul plastic totul se învârte în jurul perspectivei. Aceasta ne explică legile după
care corpurile îşi modifică aparent înfăţişarea ( forma, culoarea, mărimea) datorită distanţei şi
poziţiei din care sunt privite, precum şi procedeele grafice şi metodele care fac posibilă
reprezentarea pe o suprafaţă plană, pentru redarea unor forme bidimensionale a corpurilor cu
trei dimensiuni (lungime, lăţime, profunzime). Redarea în perspectivă a unui obiect înseamnă
reprezentarea grafică a acestuia pe o suprafaţă plană, aşa cum îl percepem de la o anumită
distanţă şi dintr-o anumită poziţie. Se poate vorbi despre forma aparentă în opoziţie cu forma
reală. De exemplu obiectele cu aceeaşi mărime situate la distanţe diferite sau egale, dar
amplasat faţă de nivelul ochilor noştri în poziţii distincte vor avea aparent forme diferite.
În perspectivă linia de orizont este o linie imaginară, situată la nivelul ochilor. Un
obiect desenat în perspectivă are muchiile laterale (paralele în realitate ) congruente undeva
într-un punct. Prin prelungire ele vor determina nişte puncte imaginare pe linia orizontului
numite puncte de fugă. Dacă acestea sunt prea aproape, forma obiectului devine deformată
exagerat.
În perspectivă se modifică volumele, dar şi contururile devin neclare, se estompează,
totul căpătând o nuanţă albăstruie datorită atmosferei ce se interpune.
Pentru înţelegerea perspectivei, un desen în care redate nişte şine de tren devine foarte
bun exemplu. Se observă cum unghiul dintre cele două şine paralele în realitate, dar

50
congruente în aparenţă, se măreşte vizibil spre faţă. E ceea ce se numeşte gradare transversală,
Pentru redarea celei de-a treia dimensiuni (înălţimea) se trasează verticale pe planul şinelor, la
fiecare traversă şi pe margine, astfel încât se poate desena copaci, de la mare la mic, conform
regulilor perspectivei. Dreptunghiul negru din capătul şinelor este locomotiva care în
comparaţie cu celelalte elemente ale compoziţiei reprezintă un punct, punctul de fugă, dar
redă şi înălţimea.

În funcţie de „ochiul privitorului” înclinaţia liniilor diferă, dacă privim dinspre stânga,
liniile fug mai mult spre dreapta şi invers.

51
 Extinderea sau îngrădirea orizontului se face prin plasarea liniei de orizont (pe
orizontală) mai sus sau mai jos în compoziţie.

Procedee de obţinere a formelor elaborate şi spontane.

Formele elaborate se pot obţine prin următoarele procedee:
- foaia de hârtie, a fost mai întâi colorată cu un albastru transparent, diferit valorat.
El sugerează spaţiul ceresc. Peste acest fond se desenează, în culori de contrast
direct cu pensula, nişte forme elaborate reprezentând corpuri imaginare ce
sugerează o stare de agresivitate . Lucrarea se poate intitula Luptă în spaţiu. De
asemenea se poate realiza lucrarea Câmp cu flori, pe un fundal verde reprezentând
câmpul.
- metoda ştraifurilor care constă în tăierea unui ştraif din hârtie cu foarfecele. Acesta
poate fi drept sau cu orice alt profil. Ştraiful se aşează pe foaia de hârtie-suport şi
se fixează bine cu degetele. De pe ştraif se întinde cu pensula culoarea sau se
desenează cu creionul sau carioca. Apoi ştraiful se mută de atâtea ori cât este
necesar pentru a acoperi o suprafaţă.
Formele spontane se pot obţine prin următoarele procedee:
- pe suprafaţa unei foi de hârtie bine umezite se desenează cu pensula înmuiată în
culoare, linii şi puncte de diverse mărimi şi mişcări. Prin fluidizarea lor la margine
iau naştere diverse forme spontane.
- pe foaia de hârtie se aşează o cantitate mică de culoare fluidizată. Prin balansarea
hârtiei sau suflarea prin pai, culoarea se răspândeşte dirijat pe suport. Apar nişte
pete de culoare, care prin forma lor pot sugera ceva imaginar. Fantezia copiilor a
creat o formă nouă.
- în interiorul unei foi îndoite se introduc pete de culoare uşor fluidizată. Se
presează culoarea prin apăsarea cu podul palmei ori cu o cârpă. Când foaia se
dezdoaie, apar pe suprafaţa ei nişte forme spontane dispuse simetric pe cele două
jumătăţi de hârtie.
- pe un suport lucios (sticlă, faianţă, plastic) se aşează câteva pete de culoare. Peste
ele se aşează o foaie de hârtie şi se presează cum s-a procedat la hârtia îndoită.
Spre deosebire însă de acel exerciţiu, acum se va obţine pe suprafaţa lucioasă o
singură formă spontană şi două simetrice, asemănătoare.

52
- „tehnica firului de aţă” . Se colorează cu diferite culori sau doar într-o singură
culoare diferite porţiuni de fir dintr-o bucată. Firul se lasă să cadă pe hârtia care
apoi se îndoaie, se presează uşor şi în final firul se va trage afară de capătul rămas
necolorat.
- pe un suport umed şi colorat, prin tamponarea cu o sugativă sau şerveţel se vor
obţine forme spontane asemănătoare norilor, difuze.
- metoda amprentelor, dactilo-pictura, sau a ştampilării cu ştampile confecţionate
din cartofi, dopuri de plută, felurite ţesături sau hârtie mototolită sau chiar ştampile
naturale (frunze, flori).
- metoda frotajului, care constă în frecarea cu creionul a hârtiei suport sub care s-au
introdus obiecte proeminente (monede, pietre, tapet, lemn, etc.).
- stropirea foii cu pensula înmuiată în culoare/non-culoare. Cu periuţa de dintă se
pot realiza lucrări cu forme dirijate.
- Metoda scurgerii culorii pe o suprafaţă înclinată.

Alte modalităţi de creare a formelor plane ar fi următoarele:

- decuparea şi tăierea dintr-o formă geometrică, a altor forme mai mici, şi ataşarea
lor într-un mod original pentru obţinerea unor alte forme. De exemplu, dintr-un
pătrat s-au scos patru triunghiuri şi s-au aşezat cuplat – simetric, în exteriorul
acestuia.

- metoda inversării . Se foloseşte o foaie de hârtie colorată pe ambele părţi. Din ea se

decupează, pe una din jumătăţi, o formă oarecare. Cele două forme obţinute se
lipesc pe un suport colorat în contrast. Partea rămasă după decupare se lipeşte pe
stânga, iar partea decupată se lipeşte în dreapta. Se naşte o formă nouă, simetrică.

53
 - transformarea unei forme prin decupare, apărând astfel forme noi, inedite ce pot da
naştere la expresivităţi diferite.
Toate aceste metode pot fi combinate între ele pentru obţinerea unor lucrări expresive,
formele spontane fiind un bun prilej de stimulare a imaginaţiei întrucât după obţinere pot fi
prelucrate de către copii pentru a semăna cu anumite forme din lumea înconjurătoare.
Atât formele elaborate cât şi cele spontane, În momentul creării, dau naştere la rândul
lor unor ritmuri . Nu există operă de artă plastică de valoare sau mini-operă de artă a unui
copil care să nu aibă ritm în structura ei interioară, în felul în care sunt dispuse formele. Există
ritm al elementelor de limbaj plastic, precum şi ritm al mijloacelor de expresie, căci
suprafeţele plane şi volumele artistice plastice sunt organizate cu ritmuri de forme şi culori.
De exemplu, Renato Guttuso, pictor italian, în compoziţia Peisaj în alb reprezintă
vederea unei părţi de oraş. Întreaga compoziţie este structurată în forme ritmice rectangulare.
În artele plastice ritmul înseamnă repetarea alternativă între o formă şi o pauză, între o
culoare şi o pauză, pauza fiind pasajul de la un element ritmic la celălalt, creat cu ajutorul
unor culori intermediare, a unor gri-uri colorate.
În lucrările realizate cu copiii la grupa pregătitoare am observat existenţa următoarelor
ritmuri:
- ritm spiralat (linii curbe cu creioane cerate acoperite de acuarelă);
- ritm radial (artificii);
- ritm realizat prin tehnică mixtă (culoarea este aşezată cu pensula şi suflată cu
paiul);
- ritm al unor forme şi culori distribuite liber pe suprafaţa de lucru ( ştampilarea);
- ritm dinamic (forme spontane – culoare presată);
- ritm de forme, cu linii dispuse vertical, orizontal, oblic (tehnica pulverizării culorii
peste nişte şabloane);
Mai există o multitudine de ritmuri care însă se pot realiza mai bine cu elevi mai mari, care
stăpânesc tehnicile mult mai bine decât copiii preşcolari.

I.2.4. Compoziţia plastică

Compoziţia constă în modalitatea de organizare a elementelor de limbaj plastic într-un
ansamblu omogen, echilibrat, unitar, capabil să transmită privitorului emoţia şi mesajul
autorului.
Organizarea elementelor de limbaj plastic (punctul, linia, forma, pata, culoarea) şi
valorificarea mijloacelor de expresie specifice (ritmul, armonia, centrul de interes, paginaţia,

54
proporţia etc.) duc la obţinerea unor forme total diferite, deoarece în această acţiune
interacţionează mai mulţi factori:
intelectuali (inteligenţă, reprezentare spaţială, studiu în domeniu,
experienţă etc.);
nonintelectuali (sensibilitate, temperament, afectivitate etc.);
motivaţionali (plăcerea de a picta, dorinţa de a descoperi, satisfacţia în
lucrul făcut etc.);
de mediu (mediul familial, personalitatea educatorului, forma de
învăţământ etc.).
Compoziţia plastică (forma totală) este spaţiul plastic creat pe o suprafaţă ca un tot
unitar după principii compoziţionale care stabilesc legătura dintre conţinut şi formă.
Forma de ansamblu este obţinută prin structurarea suprafeţei după scheme
compoziţionale, obţinându-se astfel diferite feluri de compoziţii (în friză, verticală, orizontală,
oblică, triunghi, pătrat, dreptunghi, circulară, spirală, radială etc.).
Aceste scheme compoziţionale dau compoziţiei plastice anumite semnificaţii:
orizontalele – linişte, stabilitate;
verticalele – măreţie, monumentalitate;
diagonalele – dinamism;
triunghiul – echilibru;
dreptunghiul şi pătratul – stabilitate maximă.
Organizarea compoziţională presupune unitate în varietate şi varietate în unitate,
deoarece varietatea obţinută prin diversitatea elementelor de limbaj plastic şi a schemelor
compoziţionale stârneşte interesul receptorului de artă.
În funcţie de schema de organizare se obţin compoziţii închise şi deschise cu efecte
statice sau dinamice.
Compoziţia închisă sugerează că acţiunea se desfăşoară în interiorul spaţiului plastic
având un singur centru de interes. În acest caz elementele de limbaj plastic sunt ordonate pe
scheme în formă de pătrat, triunghi etc.

Exemple
În compoziţia închisă, toate elementele compoziţionale înconjoară zona
centrală, o închid.
Compoziţia nefigurativă de mai jos porneşte de la o structură formată dintr-un
element central, un romb uşor deformat,orientat în diagonală, acesta fiind centrul

55
de interes al imaginii. Sublinierea formei prin grafismele cu negru ii accentuează
inchiderea.

Este o formă romboidală închisă, ceea ce accentuează caracterul de compoziţie

închisă.În acelaşi timp, este şi compoziţie dinamică.
De asemenea, culoarea este esenţială în stabilirea centrului de interes. Roşul este
susţinut de fundalul verde,cele două culori aflându-se în contrast complementar,
şi se pun în valoare una pe cealaltă.

Compoziţia închisă nu este întotdeauna şi statică. În exemplul aratat, este vorba

despre o compoziţie dinamică, deoarece liniile principale sunt diagonale,

56
 [Link]şele în spirală, zigzag creează şi ele dinamism.
Nu confundaţi niciodată forma închisă (cerc, pătrat etc) şi compoziţia închisă,
care poate include forme închise, orientate spre un centru de interes, organizate
într-un tot unitar.

Compoziţia închisă este organizată astfel încât toate elementele tabloului (linii,
puncte, forme, culori, personaje) se orientează spre interiorul cadrului
[Link]ă acţiunea, elementele de limbaj şi mijloacele de expresie se
desfăşoară în interiorul tabloului.
Toate elementele se îndreaptă spre acelaşi centru de interes, spre un scop
[Link] fi o compoziţie cu o simetrie relativă. Simetria accentuează
caracterului de compoziţie închisă.

Naşterea Venerei de Sandro Boticelli : Compoziţie închisă, dinamică

În compoziţia închisă, toate elementele compoziţionale înconjoară zona centrală,

o închid.

Sandro Boticelli creează expresivitatea cu valoare simbolică a compoziţiei

î[Link] de interes este nudul feminin din zona centrală.

Compoziţia deschisă sugerează că acţiunea se continuă în afara spaţiului plastic

având unul sau mai multe centre de interes.

57
 Exemple
Nicolae Cărbunaru, Compoziţie

Centrul de interes este zona din lucrare către care se îndreaptă privirea şi se obţine
prin:
aglomerare de detalii;
contraste de valoare şi culoare;
sensul direcţional al elementelor.
Caracterul static sau dinamic, liniile de forţă, centrul de interes, cromatica, ritmul ca şi
orice alt mijloc de expresie plastică sunt subordonate structurii compoziţionale de bază.
În ordonarea elementelor compoziţiei trebuie să se urmărească ritmul plastic, întrucât
prin el se structurează dinamismul lucrării.
Ritmul plastic se obţine prin succesiunea gândită, intenţională a elementelor de limbaj.
Expresivitatea ritmului plastic constă în modalitatea de ordonare a elementelor şi, cu cât
aceasta este mai interesantă, cu atât compoziţia este mai expresivă.

58
 Compoziţia statică se realizează prin organizarea elementelor plastice într-un
echilibru stabil, elementele componente înscriindu-se într-o structură compoziţională stabilă
(pătrat, dreptunghi, triunghi).
Exemple

Compoziţia dinamică se realizează prin organizarea elementelor plastice într-un

echilibru instabil prin folosirea schemelor compoziţionale bazate pe oblice, spirale ce dau
ansamblului configuraţia de dinamism, mişcare.

Exemple

Gabriel Şerban, Studiu

59
 Forma totală constituită din înglobarea tuturor relaţiilor dintre conţinut şi formă se
realizează într-un proces complex de creaţie în care echilibrul, armonia şi originalitatea sunt
determinante în situarea lucrării pe scara valorilor autentice.

I.2.5. Compoziţia decorativă

Compoziţia decorativă se deosebeşte de compoziţia plastică prin modul de organizare.
Arta decorativă presupune ornamentarea unor suprafeţe sau obiecte cu ajutorul unor motive
decorative, a unor elemente din natură, stilizate sau a unor elemente geometrice.
Stilizarea este procedeul prin care se simplifică formele din natură, păstrând caracterul
ei esenţial. Elementul obţinut în urma stilizării se numeşte motiv decorativ.
Arta decorativă se realizează în tehnici diferite: lemn, marmură, piatră, cusături,
ţesături, vitraliu, mozaic, metale preţioase etc.
Repetiţia este un procedeu de ornamentare care constă în repetarea unui element de
limbaj plastic (punct, linie, formă) sau a unui motiv decorativ obţinut prin stilizare.
Alternanţa este o succesiune de cel puţin două elemente. Lternanţa poate fi de
culoare, de motiv sau de poziţie.
Simetria presupune existenţa unei axe ce are de o parte şi de alta aceleaşi motive
decorative sau elemente plastice.
Ea reprezintă ordine şi armonie în organizarea unei compoziţii. Axa poate fi orizontală,
verticală sau oblică. Formele compoziţionale folosite în arta decorativă sunt: friza, chenarul,
jocul de fond etc.
Friza este compoziţia în formă de bandă în care se ordonează elementele plastice sau
motivele după principiile artei decorative.
Chenarul este o bandă decorativă ce decorează o suprafaţă de jur împrejur.
Jocul de fond se organizează pe bază de reţea geometrică sau liber pe toată suprafaţa
de lucru.
Liniile reţelei geometrice nu întotdeauna sunt vizibile, ele au rolul de a ordona ritmul
distribuirii motivelor.

Tipurile de scheme compoziţionale:

• compoziţia pe registre orizontale sau verticale

• compoziţia pe diagonală sau dublă diagonală
• compoziţia în triunghi
• compoziţia piramidală
• compoziţia circulară

60
• compoziţia eliptică
• compoziţia în spirală

Exemple
Compoziţie triunghi – Roşu Alexandru Andrei

1. Exerciţii de obţinere a petelor plate.

2. Exerciţii de realizare a unor motive decorative pe bază de puncte şi
linii.
3. Exerciţii de realizare a unor motive decorative pe bază de figuri
geometrice.
4. Realizarea unei frize decorative cu figuri geometrice utilizând
alternanţa de culoare, mărime sau formă.
5. Joc de fond cu reţea în formă de pătrate şi motive stilizate inspirate
din natură (frunze, flori, fluturi etc).

61
Să ne reamintim...
Compoziţiile, după axe, sunt: deschise, închise, dinamice, statice.

Tipurile de scheme compoziţionale:

• compoziţia pe registre orizontale sau verticale

• compoziţia pe diagonală sau dublă diagonală
• compoziţia în triunghi
• compoziţia piramidală
• compoziţia circulară
• compoziţia eliptică
• compoziţia în spirală

Rezumat
În domeniul ştiinţei se vorbeşte de aşa numita raţiune suficientă, care este
pragul de sus a capacităţii cuiva de a înţelege, la un moment dat, care adevăruri de
ordin superior nu mai sunt evidente pentru dânsul. Analog cu raţiunea suficientă se
poate vorbi în artă de simţire suficientă, care ar fi limita maximă a capacităţii de a
"gusta" anumite categorii de opere artistice.
Compoziţia constă în modalitatea de organizare a elementelor de limbaj
plastic într-un ansamblu omogen, echilibrat, unitar, capabil să transmită privitorului
emoţia şi mesajul autorului.
Organizarea elementelor de limbaj plastic (punctul, linia, forma, pata, culoarea) şi
valorificarea mijloacelor de expresie specifice (ritmul, armonia, centrul de interes,
paginaţia, proporţia etc.) duc la obţinerea unor forme total diferite.
Forma de ansamblu este obţinută prin structurarea suprafeţei după scheme
compoziţionale, obţinându-se astfel diferite feluri de compoziţii (în friză, verticală,
orizontală, oblică, triunghi, pătrat, dreptunghi, circulară, spirală, radială etc.).
Aceste scheme compoziţionale dau compoziţiei plastice anumite semnificaţii:
orizontalele – linişte, stabilitate;
verticalele – măreţie, monumentalitate;
diagonalele – dinamism;
triunghiul – echilibru;
dreptunghiul şi pătratul – stabilitate maximă.

62
Tipurile de scheme compoziţionale:

• compoziţia pe registre orizontale sau verticale

• compoziţia pe diagonală sau dublă diagonală
• compoziţia în triunghi
• compoziţia piramidală
• compoziţia circulară
• compoziţia eliptică
• compoziţia în spirală

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Realizaţi schiţa unei compoziţii plastice închise.

63
Unitatea de învăţare M1 UI.3. Metodica predării educaţiei plastice

Cuprins
MI UI 3.1. – Introducere .............................................................................................. 64
M1 UI 3.2. – Competenţele unităţii de învăţare........................................................... 65
M1 UI 3.3. – Programele şcolare ................................................................................65
M1 UI 3.4. – Planificarea calendaristică ....................................................................66
M1 UI 3.5. – Proiectarea unităţilor de învăţare ..........................................................68
M1 UI 3.6. – Proiectul de lecţie ...................................................................................70
M1 UI 3.7. – Rezumat................................................................................................... 75
Tema de control 1 ..................................................................................................................... 76

I.3.1. Introducere
Educatia estetica, ca o componenta a educaţiei generale vizeaza educatia
pentru si prin frumos. Întrucât esteticul se realizeaza printr-un sir de categorii
estetice (sublimul, frumosul, tragicul, comicul, etc.), educatia estetica devine o
pregatire pentru si prin aceste valori. Educatia estetica este un proces pedagogic
complex prin care se urmareste dezvoltarea simtului pentru frumos, receptivitatea
acestuia, asa numitul “gust estetic” sau capacitatea de a deosebi adevarata
frumusete de falsa frumusete, judecata estetica, emotia estetica si dispozitia de
integrare creatoare a frumosului în viatacotidiana.
Astfel, educatia artistica devine un proces complex de initiere si formare în
vederea întelegerii creatoare a artelor si de influenta a artei asupra formarii
constiintei umane. Educatia artistica în scolala presupune, în primul rând, o
sensibilizare estetica a celor educati si conducerea lor spre întelegerea, aprecierea
si asimilarea creatoare a artelor si a teoriilor despre arta printr-un proces continuu
si sistematic. Acest proces determina si o valorificare a potentialului formativ al
valorilor materiale si spirituale ale societatii. Posibilitatea înrâuririi spiritului prin
arta fiind asigurata de faptul ca emotia estetica constituie o angajare integrala a
personalitatii ca raspuns la sistemul de valori existent în opera perceputa.
Finalitatea educaţiei artistice devenind o formare a priceperilor (capacitatilor) de

64
 receptare, de integrare si de creatie a structurilor expresive autentice.

I.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

La sfârşitul unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
să identifice documentele curriculare;
să realizeze o planificare calendaristică;
să proiecteze o unitate de învăţare,
să elaboreze obiective operaţionale pentru o anumită temă plastică cu un
subiect adecvat;
să realizeze strategia pentu o secvenţă didactică;
să elaboreze proiectul didactic pentru o lecţie de educaţie plastică.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2-3 ore.

I.3.3. Programele şcolare

Curriculumul naţional are ca elemente centrale programele şcolare şi activitatea de
proiectare cu toate componentele ei.
Programele şcolare au în atenţie ideea de programare a traseului elevului propus la
nivel naţional. Sunt centrate pe obiective şi au în vedere rolul reglator al achiziţiilor elevilor în
plan formativ.
Programele şcolare la educaţie plastică pentru clasele I-IV propun:
obiective cu un grad ridicat de generalitate şi sunt denumite obiective cadru;
obiective de referinţă, care specifică rezultatele aşteptate ale învăţării şi
urmăresc progresul elevilor la sfârşitul fiecărui an de studiu;
activităţi de învăţare propuse ca exemple de modalităţi de organizare a lcţiei de
educaţie plastică;
conţinuturile sau mijloacele prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor cadru
şi de referinţă propuse.

Conceptual, programele şcolare actuale pun accent pe o gândire specifică fiecărui

obiect de studiu, pe caracterul formativ al învăţării prin învăţarea centrată pe elev.

65
 La educaţie plastică programele şcolare urmăresc dezvoltarea capacităţii de exprimare
plastică utilizând materialele şi instrumentele specifice, dezvoltarea sensibilităţii şi
imaginaţiei creatoare, cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj plastic, formarea unor
judecăţi de valoare artistică, etc.

1.3.4. Planificarea calendaristică

Planificarea calendaristică este un document elaborat de învăţător în care se
urmăreşte: concordanţa dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturile propuse, structura
unităţilor de învăţare, succesiunea logică a temelor plastice şi alocarea timpului necesar pentru
fiecare unitate de învăţare.
Structura planificării calendaristice:
Unităţi de învăţare (teme Obiective de Conţinuturi Nr. de Săptămâna Obs.
plastice) referinţă ore (data)

Planificarea calendaristică anuală trebuie să acopere integral programa şcolară.

Unităţile de învăţare sunt teme plastice stabilite de învăţător, raportate la
particularităţile de vârstă, la obiectivele de referinţă şi la conţinuturile din programă.
Obiectivele de referinţă sunt cele prevăzute de programă şi se notează cu numerele
corespunzătoare programei (1.1.; 1.2. etc.).
Conţinuturile sunt selectate din cele propuse de programă racordate la unitatea de
învăţare (tema plastică). Exemplu: unitatea de învăţare „Amestecuri fizice dintre culori şi
nonculori”; conţinuturi: nuanţe calde, nuanţe reci, tonuri calde, tonuri reci, tonuri închise,
tonuri deschise.
Numărul de ore alocate se stabileşte de către învăţător în funcţie de mai mulţi factori:
experienţa învăţătorului, nivelul de achiziţii ale elevilor, materialele de lucru ale elevilor,
materialul demonstrativ, atracţia elevilor faţă de o temă plastică sau o tehnică de lucru etc.
Planificarea calendaristică la educaţie plastică are valoare orientativă în ceea ce
priveşte numărul de ore şi ordinea conţinuturilor.

66
 În elaborarea planificărilor calendaristice este necesară stabilirea succesiunii
conţinuturilor şi corelarea fiecărui conţinut cu obiectivele de referinţă vizate de programele
şcolare.

Exemple de planificări calendaristice:

Clasa a II-a
Nr. Unităţi de Obiective Conţinuturi Nr. Săptămâna Obs.
crt. învăţare de ore (data)
referinţă
.......................... .....................................
.......................... .....................................
Amestecuri 2.2. Nuanţe de culori calde 6 7-12
dintre culori şi 2.3. Nuanţe de culori reci
nonculori 2.4. Tonuri calde
Tonuri reci
....................................
.......................... .....................................
..........................

Clasa a III-a
Nr. Unităţi de Obiective Conţinuturi Nr. Săptămâna Obs.
crt. învăţare de ore (data)
referinţă
.......................... .....................................
.......................... .....................................
Pata picturală 3.1. Pata picturală obţinută 5 21-26
prin nuanţare
.......................... Pata picturală obţinută
.......................... prin fuzionare
Pata picturală obţinută
prin metoda „ton în
ton”
....................................
Clasa a IV-a
Nr. Unităţi de Obiective Conţinuturi Nr. Săptămâna Obs.
crt. învăţare de ore (data)
referinţă
.......................... ....................................
.......................... ....................................
Punctul plastic 3.1. Punctul cu rol de 6 11-16
3.2. construcţie
Punctul cu rol
.......................... decorativ
.......................... ....................................
....................................

67
 Identificaţi elementele esenţiale ale unei planificări calendaristice (analiză de
conţinut pe o planificare calendaristică - ANEXE).

1.3.5. Proiectarea unităţilor de învăţare

Învăţătorul îşi proiectează unităţile de învăţare (temele plastice) pe parcursul unui an
şcolar într-o succesiune logică cu următoarea structură:
Conţinuturi Ob. de referinţă Activităţi de învăţare Resurse Evaluare

Conţinuturile se pot detalia pentru a parcurge o temă plastică în etapa de la simplu la

complex. Conţinuturile sunt tot teme plastice de o întindere mai mică, ce ajută la rezolvarea
unei probleme plastice cu un caracter mai general.
Obiectivele de referinţă se marchează cu numere ce corespund obiectivelor de
referinţă din programa şcolară.
Activităţi de învăţare pot fi cele din programa şcolară, completate, modificate sau n
înlocuite cu altele în funcţie de priceperea elevilor clasei şi de creativitatea învăţătoarei.
Resursele se referă la: forma de organizare a activităţii, materialele utilizate, timpul
alocat, locul unde se desfăşoară activitatea plastică (clasă, atelier, în aer liber, muzeu etc.).
Evaluarea se referă la instrumentele de evaluare specifice educaţiei plastice (în
general, se evaluează prin probe practice).
La finalul fiecărei unităţi de învăţare se realizează o evaluare sumativă (probă de
evaluare) printr-o compoziţie plastică cu conţinuturi cuprinse în acea unitate.
De asemenea, se au în vedere şi descriptori de performanţă pentru cele trei calificative:
suficient, bine şi foarte bine.
În concluzie trebuie precizat că elementul de bază de la care se porneşte în realizarea
demersului didactic este programa şcolară care stabileşte obiectivele cadru şi de referinţă.
Mijloacele prin care se urmăreşte atingerea acestora se proiectează de către învăţător în
funcţie de personalitatea lui didactică, de nivelul clasei, de zona geografică (tradiţii în arta
plastică sau arta populară) etc.

68
Exemple
Număr de ore – 5
Clasa I

Conţinuturi Ob. de Activităţi de Resurse Evaluare

referinţă învăţare
Forme 3.1. Exerciţii de obţinere Culori de apă Porba
spontane a formelor spontane Pensule practică
prin tehnici de lucru Coli de hârtie
diferite: fuzionare, Alte suporturi
monotipie, stropire, de lucru,
dirijarea culorii etc. planşe
demonstrative
Probe de evaluare
1. Obţineţi forme spontane prin tehnica fuzionării şi cu ajutorul
lor organizaţi o compoziţie plastică.
2. Obţineţi forme spontane prin tehnica suprapunerii culorilor şi
precizaţi forma spontană obţinută.
Descriptori de performanţă:
Suficient Bine Foarte bine
Obţine forme Obţine forme spontane Obţine forme spontane
spontane cu o gamă cu o gamă bogată de sugestive şi
redusă de culori, culori şi organizează o organizează o
dirijat de învăţător compoziţie simplă fără compoziţie plastică,
ajutorul învăţătorului unitară şi expresivă

Test de autoevaluare
Realizaţi proiectarea unităţii de învăţare „Linia ca element de limbaj
plastic”. În proiectare veţi avea în vedere următoarele:
Stabilirea temelor plastice corespunzătoare acestei unităţi de
învăţare.
Propunerea unor activităţi de învăţare.

69
 Probe de evaluare.
Descriptori de performanţă.
Pentru rezolvarea testului consultaţi capitolul ANEXE.

Să ne reamintim...
Planificarea calendaristică este un document elaborat de învăţător în care se
urmăreşte: concordanţa dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturile propuse,
structura unităţilor de învăţare, succesiunea logică a temelor plastice şi alocarea
timpului necesar pentru fiecare unitate de învăţare.
Învăţătorul îşi proiectează unităţile de învăţare (temele plastice) pe parcursul
unui an şcolar într-o succesiune logică cu următoarea structură: conţinuturi obiective
de referinţă, activităţi de învăţare, resurse, evaluare.

1.3.6. Proiectul de lecţie

Varietatea şi multitudinea proceselor şi acţiunilor cuprinse în activitatea de instruire şi
educare, fac necesară pregătirea şi proiectarea desfăşurării lecţiilor de creaţie plastică.
Prefigurarea cât mai amănunţită a demersului ce urmează să se desfăşoare în cadrul
lecţiei de către învăţătorii debutanţi şi sub formă sintetică de către învăţătorii cu experienţă,
presupune stabilirea scopurilor, obiectivelor concrete operaţionale, metodelor şi mijloacelor
adecvate precum şi structura secvenţială a lecţiei.
Anticiparea demersului lecţiei presupune asigurarea succesului şi ameliorarea
raportului dintre certitudine şi aleatoriu.

Exemple
Obiectul
Tema plastică
Subiectul
Tipul lecţiei
Scopuri
Obiective operaţionale
Metode didactice – Tipuri de interacţiune
Mijloace de învăţământ
Bibliografie

70
 Desfăşurarea lecţiei – Varianta 1:
Ob. Secvenţe didactice şi Activitatea de predare-învăţare
operaţionale conţinut esenţializat (metode didactice, conţinuturi
detaliate, evaluare)

Desfăţurarea lecţiei – Varianta 2

Etapele Ob. Activitatea de predare-învăţare Evaluare Observaţii
activităţii op. (metode didactice, conţinuturi
detaliate)

Tema plastică este cea propusă în planificarea calendaristică şi respectiv în

proiectarea unităţilor de învăţare.
Subiectul este pretextul prin care se realizează tema plastică şi poate fi propus de
învăţător sau elevi.
Scopurile se elaborează pe baza obiectivelor cadru, obiectivelor de referinţă şi tipul
lecţiei. Ele au un caracter mai general, mai cuprinzător şi vizează latura informativă,
formativă şi educativă a demersului didactic.
Obiectivele operaţionale au un caracter concret, măsurabil şi dirijează îndeaproape
„paşii” instruirii. Ele urmăresc performanţele comportamentale în plan cognitiv, afectiv şi
psihomotor realizate în spaţiul unei lecţii. La educaţie plastică, obiectivele operaţionale
vizează atât aspectul însuşirii teoretice a unor noţiuni, informaţii (să denumească, să
recunoască, să observe, să descrie etc.) indicate de programa şcolară, cât şi aspectul practic de
formare a unor priceperi şi deprinderi specifice activităţii de creaţie plastică (să utilizeze, să
combine, să armonizeze, să obţină, să structureze etc.).
Activitatea de predare-învăţare presupune şi stabilirea tipurilor de învăţare, a
tipurilor de interacţiune (expozitiv, dialogat sau bazat pe activitatea practică a elevilor) şi a
mijloacelor de învăţământ ce urmează a fi utilizate.

71
 Secvenţele sunt etapele cuprinse în desfăşurarea lecţiei, sunt alese în funcţie de tipul
lecţiei şi au rolul de a ordona strategia didactică.
Secvenţe didactice:
Moment organizatoric
Captarea atenţiei
Reactualizarea cunoştinţelor anterioare
Anunţarea temei plastice şi a subictului (la clasele I-II se anunţă numai
subiectul, iar tema plastică se dă sub formă de sarcină de lucru)
Dirijarea învăţării şi stimularea imaginaţiei
Obţinerea performanţei (activitatea practică)
Evaluarea (analiza lucrărilor după criteriile de evaluare stabilite)

Anticiparea demersului unei lecţii prin proiectul didactic presupune cunoşterea

conţinuturilor şimetodica disciplinei.
Proiectul didactic nu trebuie să constituie un şablon în desfăşurarea lecţiei.
Adaptarea optimă la situaţii noi prin restructurarea sau recombinarea conţinuturilor şi
metodelor, demonstrează capacitatea învăţătorului de a opera prompt, adecvat şi eficient,
adică flexibilitatea şi creativitatea didactică.
Optimizarea demersului didactic este o cerinţă a unui învăţământ modern şi presupune
crearea de condiţii adecvate unei situaţii specifice domeniului plastic prin care să se asigure
eficienţă şi atitudine creatoare.

Exemplu: Proiect de lecţie

Clasa a II-a
Obiectul Educaţie Plastică
Tema plastică: Linia ca element de limbaj plastic
Subiectul: Copac desfrunzit
Tipul: Formare de priceperi şi deprinderi
Scopul:
Formarea priceperilor şi deprinderilor de a utiliza elementele de
limbaj plastic într-o compoziţie.
Dezvoltarea capacităţii de a analiza o imagine artistică utilizând o
terminologie adecvată.
Educarea voinţei, a spiritului de ordine şi disciplină.

72
 Obiective operaţionale
Pe parcursul şi la sfârşitul lecţiei, elevii vor fi capabili:
O1 – să recunoască diferite tipuri de linii din natură şi în imagini
de artă;
O2 – să utilizeze diferite tipuri de liniipentru a reda copacul
desfrunzit;
O3 – să realizeze armonia cromatică cu ajutorul culorilor
semnificative pentru acest subiect;
O4 – să organizeze spaţiul dat într-o compoziţie plastică, unitară şi
echilibrată;
O5 – să evalueze şi să autoevalueze lucrările pe baza criteriilor de
evaluare.
Metode şi procedee: conversaţia, explicaţia, exerciţiul, demonstraţia etc.
Material didactic: planşe didactice, materiale din natură, albume de artă
etc.
Bibliografie:
• Album metodic, Ed. Arta Grafică, 1987.
• Constantin P., Să vorbim despre culori, Ed. Ion Creangă, 1986.
• Manolescu M., Evaluarea clară, Bucureşti, 2000.

Ob. Secvenţe didactice Activitatea de predare-învăţare (metode

op. şi conţinut didactice, conţinuturi detaliate, evaluare)
esenţializat
Moment Metode didactice: conversaţia, explicaţia
organizatoric Pregătirea celor necesare pentru
desfăşurarea lecţiei.
O3
Captarea atenţiei Metode didactice: conversaţia, explicaţia
Descrierea copacilor în diferite anotimpuri.
O1,
O3 Reactualizarea Metode didactice: conversaţia, explicaţia,
cunoştinţelor demonstraţia
Diferite tipuri de linii: verticale, orizontale,
oblice, groase, subţiri, curbe frânte.
Se demonstrează la tablă aceste tipuri de
linii.
Se recunosc diferite linii în spaţiul clasei.
Evaluare: frontală
Anunţarea temei
plastice şi a Tema plastică: linia ca element de limbaj

73
O1, subiectului plastic
O4 Subiectul: Pom desfrunzit
Dirijarea învăţării şi
stimularea Metode didactice: conversaţia, explicaţia,
imaginaţiei demonstraţia, descrierea.
Mulţi pictori au folosit în creaţia lor ca
element principal de limbaj linia în diferite
poziţii, de diferite grosimi şi culori pentru a
reda forme plastice.
Rolul liniilor:
De construcţie (conturează, acoperă
suprafeţele).
De expresie (sugerează, exprimă)
Decorativ (ornamentează,
înfrumuseţează)

Cu ajutorul diferitelor linii veţi reda forma

cât mai expresivă a unui copac desfrunzit
aflat în una din ipostazele: copac bătut de
vânt sau liniştit, tânăr sau bătrân.
Veţi alege culori semnificative acestui
subiect.
Paralel cu explicaţia şi demonstraţia şi
descrierea se vor face demonstraţii la tablă
şi se vor prezenta planşe demonstrative sau
lucrări de artă.
Obţinerea Evaluare: frontală.
performanţei Metode didactice: exerciţiul, demonstraţia,
explicaţia.
În timp ce elevii pictează, învăţătorul va
îndruma individual fiecare elev, îl va
evalua sau îi va demonstra problema
Evaluarea neînţeleasă.
Criterii de evaluare: Evaluare: individuală.
- realizarea temei Metode didactice: conversaţia, explicaţia,
plastice şi a analiza.
subiectului Se realizează o expoziţie cu lucrările
- diversitatea şi elevilor care se vor evalua după criteriile
expresivitatea stabilite.
liniilor Itemii de evaluare se vor elabora cu
- semnificaţia ajutorul criteriilor de evaluare.
culorilor Câteva exemple:
- mesajul lucrării Ce temă plastică aţi realizat?
- finalizarea lucrării Denumiţi tipurile de linii utilizate în această
lucrare.
Ce semnifică gama de culori utilizată în
această lucrare?
Încheierea activităţii Evaluare frontală şi individuală.
Scurtă apreciere asupra desfăşurării lecţiei
şi comportamentului elevilor.

74
Rezumat
Programele şcolare au în atenţie ideea de programare a traseului elevului propus
la nivel naţional. Sunt centrate pe obiective şi au în vedere rolul reglator al
achiziţiilor elevilor în plan formativ.
Planificarea calendaristică este un document elaborat de învăţător în care se
urmăreşte: concordanţa dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturile propuse,
structura unităţilor de învăţare, succesiunea logică a temelor plastice şi alocarea
timpului necesar pentru fiecare unitate de învăţare.
Învăţătorul îşi proiectează unităţile de învăţare (temele plastice) pe parcursul
unui an şcolar într-o succesiune logică cu următoarea structură: conţinuturi
obiective de referinţă, activităţi de învăţare, resurse, evaluare.
Proiectul de lecţie - Prefigurarea cât mai amănunţită a demersului ce urmează să
se desfăşoare în cadrul lecţiei de către învăţătorii debutanţi şi sub formă sintetică
de către învăţătorii cu experienţă, presupune stabilirea scopurilor, obiectivelor
concrete operaţionale, metodelor şi mijloacelor adecvate precum şi structura
secvenţială a lecţiei.
Activitatea de predare-învăţare presupune şi stabilirea tipurilor de învăţare, a
tipurilor de interacţiune (expozitiv, dialogat sau bazat pe activitatea practică a
elevilor) şi a mijloacelor de învăţământ ce urmează a fi utilizate.

75
Temă de control 1

Elaboraţi un proiect de lecţie pentru clasa I cu tema plastică „Punctul

plastic” şi cu un subiect adecvat, liber ales.

Criterii de evaluare:
1. corectitudinea structurii proiectului didactic – 2p
2. elaborarea corectă a scopurilor, competenţelor şi obiectivelor operaţionale – 3p
3. adecavrea conţinuturilor învăţării şi a secvenţelor demersului didactic la
particularităţile de vârstă şi la tema plastică – 2p
4. stabilirea criteriilor de evaluare – 1p
5. ilustrarea proiectului didactic – 1p

76