Eu sunt Eu sunt

Eu sunt mămica mătuşa

Eu sunt tăticul Eu sunt
unchiul bunica Eu sunt
bunicul

Eu sunt copilul !
pe mine nu mă
bagă nimeni în
seamă?

LOUIS CORMAN
 Cuprins

CAPITOLUL I ....................................................................... 3
DESENUL COPILULUI, EXPRESIE A INTELIGENŢEI ŞI AFECTIVITĂŢII
LUI .................................................................................. 3
DESENUL, TEST DE INTELIGENŢĂ ............................................................................................ 3
DESENUL, TEST DE PERSONALITATE ....................................................................................... 3
PROIECŢIE ŞI SIMBOL .............................................................................................................. 3
PSIHANALIZA ........................................................................................................................... 4
DESENEAZĂ FAMILIA TA .......................................................................................................... 4
CAPITOLUL II ...................................................................... 5
METODA PERSONALĂ. TEHNICA TESTULUI ................................... 5
CAPITOLUL III .................................................................... 7
INTERPRETAREA ................................................................... 7
NIVELUL GRAFIC...................................................................................................................... 7
NIVELUL STRUCTURILOR FORMALE...................................................................................... 11
SE CONSIDERĂ CĂ MODUL ÎN CARE DESENEAZĂ FIECARE COPIL OMULEŢUL EXPRIMĂ PROPRIA
SCHEMĂ CORPORALĂ. ACEASTĂ VIZIUNE INTERIOARĂ A PROPRIULUI CORP NU SE
CONSTRUIEŞTE DECÂT ÎNCETUL CU ÎNCETUL, PE MĂSURA DEZVOLTĂRII PSIHICE. .................... 11
NIVELUL CONŢINUTURILOR ŞI INTERPRETAREA PSIHANALITICĂ ........................................ 13
APĂRAREA SINELUI CONTRA ANGOASEI................................................................................ 14
CAPITOLUL IV ....................................................................16
DESENUL FAMILIEI ÎN CLINICĂ ..............................................16
1. CUM SE EXPRIMĂ ÎN DESENUL FAMILIEI TENDINŢELE DE APĂRARE A SINELUI ? ............. 16
A) Valorizarea .................................................................................................................... 16
B) Devalorizarea. ............................................................................................................... 17
C) Personajele barate ........................................................................................................ 18
D) Deplasarea personajelor adăugate. .............................................................................. 19
E) Legăturile şi relaţiile la distanţă. .................................................................................. 20
F) Identificarea. ................................................................................................................. 20
2. OBIECTIVITATE ŞI SUBIECTIVITATE .................................................................................. 20
CAPITOLUL V ......................................................................22
CONFLICTELE SPIRITULUI INFANTIL EXPLORATE PRIN DESENUL
FAMILIEI RELAŢIILE FRATERNALE ŞI CONFLICTELE ......................22
REACŢIA AGRESIVĂ ............................................................................................................... 22
REACŢII AGRESIVE DETURNATE ............................................................................................ 22
REACŢIA DEPRESIVĂ.............................................................................................................. 23
REACŢIA REGRESIVĂ ŞI IDENTIFICAREA CU UN BEBE ........................................................... 23
CONCLUZII ............................................................................................................................. 23
CAPITOLUL VI ....................................................................25

1
RELAŢIILE CU PĂRINŢII. CONFLICTELE OEDIPIENE .......................25
I. STADIUL PREOEDIPIAN ŞI OEDIPIAN .............................................................................. 25
II. DIFERENŢIEREA SEXELOR ÎN STADIUL OEDIPIAN ..................................................... 25
III. SITUAŢIA OEDIPIANĂ FRANCEZĂ ............................................................................... 26
Identificarea cu părintele de acelaşi sex ............................................................................ 26
Apropierea în desen de părintele de sex opus. ................................................................... 26
Agresivitatea geloasă împotriva părintelui de acelaşi sex................................................. 27
Devalorizarea părintelui de acelaşi sex ............................................................................. 27
Eliminarea părintelui de acelaşi sex .................................................................................. 28
IV. SITUAŢIILE OEDIPIENE MASCATE .............................................................................. 28
Agresivitatea oedipiană simbolizată printr-un animal ...................................................... 28
Relaţiile de distanţă ............................................................................................................ 28
Replierea narcisică asupra sa însuşi ................................................................................. 28
Inversul lui Oedip ............................................................................................................... 29
Tema tatălui care hrăneşte şi protejează ( are grijă de familie ). ..................................... 29
Concluzii............................................................................................................................. 30
CAPITOLUL VII ...................................................................30
EVOLUŢIA DESENULUI FAMILIEI .............................................30
CAPITOLUL VIII ..................................................................30
CONCLUZII GENERALE ...........................................................30

2
 Capitolul I

Desenul copilului, expresie a inteligenţei şi afectivităţii lui

Interesul pentru modelele de expresie în psihologia copilului sunt în

creştere. S-a descoperit valoarea mare a desenului liber – impregnat de creaţie
chiar când există şi elemente de imitaţie. Desenul liber ne dă viziunea lumii
înconjurătoare aşa cum este văzută de copil şi ne permite să descifrăm
caracteristicile ale propriei sale personalităţi.
Desenul, test de inteligenţă
Copilul desenează în general cu plăcere şi face bucuros omuleţi. Aceştia
sunt expresia gradului său de maturitate psiho-motrică. Este transparentă
„schema sa corporală” în aceste desene, la orice vârstă.
Testul omuleţului ( Fl. Goodenough ) are în atenţie inteligenţa, gradul de
perfecţiune, echilibrul general, bogăţia de detalii cu care este desenat omuleţul.
Testul Fay: „Desenarea unei doamne ce se plimbă prin ploaie”, care
presupune o integrare complexă de elemente diferite; permite, de asemenea,
măsurarea inteligenţei ca nivel.
Testul Francoise Minkowska – desen liber de reprezentare de personaje
nu importă de ce fel; permite să se aprecieze mai ales lumea perceptivă a
subiectului. Minkowska a diferenţiat tipul senzorial şi tipul raţional. La primul
desen nu e prea precis, dar detaliile sunt legate unele de altele printr-un dinamism
viu. Raţionalul are o factură precisă, fiecare persoană, fiecare obiect sunt
desenate cu rigoare şi precizie, adesea simetric, dar izolate, imobile, fără
interrelaţii.
Desenul, test de personalitate
În conţinutul desenului se exprimă câte ceva din personalitatea întreagă a
subiectului. Mai transparente sunt aspectele afectivităţii. Chiar în testul Fl.
Goodenough se pun în evidenţă dezacorduri între testele clasice BINET-SIMON
sau WISC şi testul omuleţului, datorită elementelor afective.
Karen Machover a suplimentat solicitarea de a desena omuleţul (1949),
cerând două desene de persoane de cele două sexe succesiv şi a elaborat prima
lucrare: „Projection de la personnalite dans le dessin d’une figure humaine”.
Buck, propunând, în 1948 – 1949, Testul Casă – pom – persoană, a înţeles
că desenul liber furnizează un excelent mijloc de apreciere a personalităţii
copilului. Testul său cuprinde două momente: primul nonverbal creator, din cadrul
instructajului HTP, al doilea verbal, interpretativ, subiectul fiind invitat să
definească, să descrie şi să interpreteze obiectele desenate de el şi mediul lor,
elaborând asociaţii cu privire la acestea.
Proiecţie şi simbol
Proiecţia personalităţii în desen este mai ales de elemente subconştiente
şi inconştiente – datorită libertăţii pe care şi-o ia subiectul.

3
 Testele proiective favorizează exprimarea tendinţelor inconştiente. Se
pune însă întrebarea: Ce parte a conştiinţei şi ce parte a inconştientului se
exprimă în desenele libere ?
Nu este altfel ca în testele proiective – cum e de pildă cel al lui Murray,
T.A.T. Povestirea copilului nu este altceva decât o situaţie sau un fapt divers trăit
de el, deci şi a unui conflict sau a unei stări conflictuale conştientizate sau
inconştiente, latente.
Psihanaliza
Inconştientul este domeniul profunzimilor personalităţii, de care s-a
ocupa psihologia abisală şi în special Freud. Profunzimile sunt obscure.
Tehnica asociaţiilor verbale libere folosită de psihanalişti este aproape
inaplicabilă la copii. De aceea, pentru proiecţie, la nivelurile ontogenetice ale
copilăriei se folosesc jucăriile şi desenele.
Sophie Norgenstern ( 1928 ) a avut prima ideea de a se servi de desenele
libere ale copiilor. Ulterior metoda a fost folosită de numeroşi autori ( Bandoin,
Andre Berge, Madeleine Rambert şi Francoise Dolto-Marette ).
Desenează familia ta
Aceasta este indicaţia în cazul testului desenului. Investigaţii legate de
această formă de a solicita proiecţia au realizat: Francoise Minkowska, Maurice
Porot, Cain şi Gomila, N. Appel, F. Barcellos, N. Fukada.

4
 CAPITOLUL II

Metoda personală. Tehnica testului

I. Se lucrează de obicei cu creion negru; se obţin rezultate interesante şi

cu creioane colorate.
Instructajul este foarte simplu: „Desenează-mi o familie” sau „Închipuie-
ţi o familie după cum îţi vine şi deseneaz-o.”
Dacă copilul nu înţelege, se poate adăuga: „Desenează tot ce vrei:
persoanele dintr-o familie şi, dacă vrei, obiecte şi animale.”
II. Maniera în care se lucrează este tot atât de importantă ca şi
rezultatul final. De aceea, trebuie ca psihologul să fie de faţă când se face
desenul. Să fie pe aproape, fără să dea impresia că supraveghează, fiind vigilent şi
gata să adreseze un surâs sau un cuvânt de încurajare sau o explicaţie
complementară dacă o cere copilul ( unii copii manifestă inhibiţie ).
III. Când desenul este gata se efectuează o convorbire. Se începe prin a
lăuda discret copilul, indiferent de valoarea desenului.
- Este bine, să mai descrii ( povesteşti ) această familie pe care ai desenat-o
( imaginat-o ).
- Unde sunt ei ( familia ) ?
- Ce fac ?
- Descrie-mi toate persoanele începând cu primele pe care le-ai desenat.
Pentru fiecare desen se întreabă numele, rolul în familie, sexul, vârsta.
Se încearcă a se afla de la copil care sunt preferinţele afective ale unora
pentru alţii ( cei desenaţi ).
Se obişnuieşte să se pună 4 întrebări standardizate care furnizează date
foarte interesante:
1. Care este cel mai simpatic dintre toţi din această familie ?
2. Care este mai puţin simpatic dintre toţi ?
3. Care este cel mai fericit ?
4. Care este cel mai puţin fericit dintre ei ?
Pentru fiecare răspuns se întreabă : „de ce ?”.
Se întreabă apoi: - „Şi tu pe cine preferi în această familie ?”
Se mai pun întrebări, oarecum circumstanţiale:
„Tata propune o mică plimbare cu maşina, dar nu era loc pentru toţi. Cine va
rămâne acasă ?”
„Copilul nu a fost cuminte. Care ? Cum va fi pedepsit ?”
Identificarea: o formă specială de proiecţie.
„Să presupunem că faci parte din această familie. Cine vei fi tu ?”
Dacă ezită, se adaugă: „ne jucăm, ne jucăm că faci parte din această familie, fii
cine vrei.”. Dacă se identifică, este întrebat de ce a făcut alegerea respectivă
( principiul plăcerii acţionează în identificare ).
Testul astfel structurat diferă de alte teste ale familiei. Totuşi, Porot a
presimţit ideea de identificare şi a considerat că se exprimă prin desenarea cu
5
grijă a unei persoane, prima, care este persoana cea mai iubită, sau aceea cu care
doreşte mai mult să se identifice, fie amândouă motivele.
Dacă copilul şi-a desenat propria lui familie este suficient să i se ceară
identificarea ( a făcut-o, desigur ). Nu este rău să fie însă întrebat: „Ce alt
personaj ai dori să fii din cei din familia ta ?” ( şi de cele mai multe ori copilul îşi
va da şi o altă identificare ).
Se dă desenul lui Solange:
Fig.1

Sunt 5 copii. Marylene este cea mai mică. Solange a aranjat fratria sa în
ordine inversă ( de la cea mai mică, Marylene, cu care vrea să se identifice ). Ea s-
a desenat ultima ( se devalorizează ). S-a făcut mai mică decât sora, ceva mai mică
decât ea ( rivala directă ).
Reacţiile afective din timpul probei: inhibiţie ( până la refuzul de a desena),
jenă, bucurie ( exclamaţii, uneori ), plăcere, tristeţe, mânie.
După ce a terminat de desenat, va fi întrebat copilul dacă este mulţumit sau
nu de ce a făcut. După ce răspunde este întrebat cum ar face dacă ar mai trebui
să deseneze o dată, ar mai adăuga, ar face la fel, ar schimba ceva. Se obţin
informaţii foarte interesante astfel.
Trebuie neapărat să fie notată compoziţia adevărată a familiei copilului
pentru a controla fidelitatea cu care a reprodus propria sa familie, sub travestiul
familiei inventate ( omisiunile, deformările unui personaj capătă astfel
semnificaţie ).

6
 CAPITOLUL III

Interpretarea

Este mai complicată decât execuţia.

Începe cu o discuţie şi întrebări puse copilului spre a se extrage maximum
de informaţie de la subiect care ştie cel mai bine ce vrea să spună prin desenele
sale.
Analiza trebuie să aibă în atenţie forma şi conţinutul.
Elementele formale ale desenului sunt de două categorii diferite:
- trăsături izolate;
- trăsături de ansamblu.
Ele se structurează la trei niveluri de interpretare:
1. nivelul grafic
2. nivelul structurilor formale
3. nivelul conţinutului.
Nivelul grafic
Regulile generale ale grafologiei sunt în mare măsură aplicabile în desen.
Liniile trase cu gesturi ample şi care ocupă o bună parte a foii indică o mare
expansiune vitală, o facilă extraversie a tendinţelor. Dimpotrivă, gestul puţin
amplu, trasând linii scurte ( sau chiar dacă trasează linii lungi, dar care formează
mici linii haşurate din care se compune ) pune în evidenţa o inhibiţie de expansiune
vitală, cu o puternică tendinţă de repliere asupra sa însăşi a subiectului.
Forţa liniilor se traduce în apăsare, gradul de înnegrire şi urma pe care o
imprimă pe hârtie ( uneori până la ruperea ei ) sunt gradate ca exprimare a acestei
caracteristici. ( Aceste aspecte sunt dependente şi de natura hârtiei şi a
creionului. De aceea, se recomandă să se folosească totdeauna aceleaşi tipuri de
creioane şi hârtie – ca şi în probele grafologice ). Standardizarea condiţiilor este
foarte importantă. Ţinând seama de aceste aspecte – o linie puternică pune în
evidenţa pulsiuni puternice, îndrăzneală, violenţă, liberaţie instinctivă; linii slabe
( subţiri ) înseamnă pulsiuni slabe, delicateţe, timiditate sau inhibiţie a
instinctelor.
Cele două aspecte pot să se combine. Forţa exprimată prin tragerea liniilor
poate fi amplă – dispersată spre mijloc, sau o forţă discontinuă inhibată
concentrată în interiorul fiinţei sau alte variante. La fel pentru lipsa de vigoare a
liniilor.
Se notează mai ales ca semnificative excesele de dispoziţie. De pildă, când
amploarea expansiunii vitale conduce subiectul la desene de personaje mari ce au
tendinţa de a deborda marginile foilor. Acesta poate fi un indiciu de expansiune
excesivă, dezechilibrată. Când dimpotrivă, desenele sunt foarte mici în pagină,
indică un defect de expansiune, o inhibiţie a tendinţelor. O linie trasă cu o energie
disproporţionată indică pulsiuni uneori reacţionale faţă de o teamă de neputinţă.

7
Fig.2 a b

Felul liniilor – calităţi

O trăsătură de linii excesiv de lejeră, dimpotrivă, poate indica delicateţe
de trăsături, sentimente şi de spiritualitate; înseamnă, de asemenea, foarte
adesea tendinţe de timiditate morbidă, incapacitate de afirmare, nevroză de eşec
chiar.
Şi mai semnificative sunt aceste trăsături când se localizează intr-o parte
a desenului, asupra unui personaj sau obiect ( casă, de exemplu ), care sunt
desenate mai mari decât sunt. Se poate considera că un elan deosebit adresat de
acel personaj asupra subiectului se scontează cu valorizarea lui.
Ritmul trasării liniilor trebuie de asemenea analizat. Adeseori subiectul
repetă de la un personaj la altul aceleaşi trăsături simetrice ( clişeul ), aceleaşi
simetrii ( de exemplu, modul de a desena mâinile, corpul personajelor, etc. ).
Tendinţele la repetiţie ritmică, ce pot merge până la un adevărat stereotip şi se
află la extrema desenului liber trasat la voia imaginaţiei, semnifică faptul că
subiectul a pierdut o parte din spontaneitatea sa, că trăieşte sub dominaţia
regulii. În anumite cazuri, foarte pronunţate, poate fi vorba de o nevroză sau cel
puţin de o structură de caracter obsesional.
În acelaşi sens subliniem grija, mergând până la meticulozitate, cu care
anumiţi copii fac desenul lor.
Zona ocupată în pagină de desen are, de asemenea, o semnificaţie grafică
prin referinţa la noţiunile clasice asupra simbolismului spaţiului. Alături de copiii
care folosesc toată pagina se află copiii care folosesc în mod limitat o parte
redusă a paginii, limitându-se la aceasta.
Zona de jos a paginii este zona instinctelor primare de conservare, zona
electivă a oboselilor, a nevrozelor şi ale deprimării.
Zona de sus este aceea a expresiei imaginative, a visătorilor şi a
idealiştilor ( cu idealuri înalte ), a celor ce idealizează condiţiile şi evenimentele,
persoanele şi mobilurile acţiunilor lor.
Zona din stânga este aceea a trecutului, aceea a subiecţilor care au
tendinţe regresive spre copilăria lor.

8
 Zona din dreapta este zona viitorului. Desigur, această simbolistică a
spaţiului are valoare relativă, condiţionată de coroborarea cu alte coordonate ale
desenului.
Nu trebuie uitat că zonele albe nu sunt zone vide, despre care nu se poate
spune nimic. Ele sunt zone de interdicţie care vor trebui interpretate în
consecinţă. De exemplu, subiecţii care desenează doar în josul paginii, micii
deprimaţi, astenicii sunt subiecţi cărora le este interzisă imaginaţia ( cenzură
exterioară şi interioară), elanurile.

Fig.3

Desenul indică aceasta cenzură. La şcoală copilul este însă inteligent şi are
reuşită şcolară, dar e emotiv, trist, preocupat. El a suprimat în test pe fraţii şi
surorile lui şi s-a identificat cu un copil mic de 2 ani ( ideea latentă că dacă este
mai mic este mai răsfăţat ). Această dorinţă de a fi copil mic pentru a putea fi
fericit, neîmpărţind fericirea, a exprimat-o şi în alte teste – în testul satului ( de
pildă ) în care copilul a exprimat dorinţa de a locui singur cu mama lui ( a mers până
acolo încât a spus că toţi din sat – constituie familie cu un singur copil). Dar
această dorinţă este însoţită de culpabilitate şi de teama anxioasă de a nu fi
considerat egoist. În testul P.N., eroul nu este prea simpatic deoarece vrea să se
încăpăţâneze mereu deşi este fericit pentru că este unic ( Preocupări orale
exclusive – nu a atins stadiul oedipian – competiţia cu tatăl e interioară – zona din
stânga jos.
Cei care limitează desenul lor în jumătatea stângă a foii sunt şi ei subiecţi
în regresie dar cărora se pare că le este barat viitorul, reprezentat prin zona din
dreapta şi, în fapt, ei recad în regresie.

9
Fig.4

În acest desen, stânga pomului şi a foii conţin familia – dreapta, nimic. El

situează întreaga familie într-un plan regresiv şi într-o atitudine imobilă. Copilul,
autor al desenului, este foarte regresiv, imobil ( copil mic ), fără iniţiativă, foarte
fixat pe părinţii săi, pe care nu vrea să-i părăsească. Refuză efortul şi afirmarea
de sine – doreşte protecţie eternă. Pomul pare aici a avea funcţia unei bariere de
netrecut.
Dreapta şi stânga. Este necesar să se observe cei care desenează; dacă o
fac de la dreapta la stânga ( semnificaţie regresivă ). Este posibil ca subiectul să
fie stângaci ( stângaci contrariat ). Dacă subiectul este dreptaci, desenarea de la
dreapta la stânga indică o tendinţă puternică regresivă a personalităţii ce poate
avea consecinţe patologice. Subiectul din figura 6 are 17 ani şi este atinsă de
schizofrenie. A desenat începând cu tatăl ( dreapta ) apoi spre stânga ( mama,
băieţelul, fetiţa şi căţeluşul ).

Fig.5 Fig.6

Zazzo a semnalat faptul că dacă un dreptaci relatează personaje din

profil le face în genere privind spre stânga în timp ce stângacii fac profilele spre
dreapta. Există excepţii.

10
 Nivelul structurilor formale
Se consideră că modul în care desenează fiecare copil omuleţul exprimă
propria schemă corporală. Această viziune interioară a propriului corp nu se
construieşte decât încetul cu încetul, pe măsura dezvoltării psihice.
Ca atare, gradul de perfecţiune al desenului este expresia maturităţii
celor care desenează – şi constituie măcar nivelul de dezvoltare ( de aceea a putut
Fl. Goodenough să efectueze testul omuleţului). În acelaşi mod s-au efectuat
studiile lui Karen Machover şi ale lui Jacques Thomas. E vorba de modul în care e
desenată fiecare parte a corpului, cercetarea detaliilor proporţiilor diferitelor
părţi între ele şi adaosul de vestimentaţie şi diferite ornamente.
Autorul testului ( Corman ) consideră că desenul copiilor exprimă mai mult
decât inteligenţa, raliindu-se ideilor exprimate de Machover, Ada Abraham şi
Juliette Bontoner, care atrag atenţia asupra factorilor afectivi şi a echilibrului
întregii personalităţi. De altfel, subiecţii foarte inteligenţi apar foarte inferiori
faţă de ceea ce sunt prin testul Goodenough. Acest fenomen se datorează
intervenţiei inhibiţiei afective; şi în cazul solicitării de a desena o familie poate
apărea inhibiţia inhibiţiei.
Iată un băiat de 11 ani şi jumătate; la prima consultaţie face un desen
foarte schematic ce este ceva de nivelul desenelor copiilor de 4-5 ani. După o
săptămână – cu acelaşi instructaj face desenul următor.

Fig.7 Fig.8

Al doilea caz este cel al dislexicilor. Aceştia au de obicei desene extrem de

mediocre. Ei sunt adesea prost lateralizaţi ( dreptaci sau stângaci contrariaţi) Au
tulburări de schemă corporală, au opoziţii evidente afective la ceea ce li se cere.
Totuşi, de la mediocritatea desenului nu se poate conclude asupra mediocrităţii
inteligenţei – contra proba este uneori elocventă; ameliorarea dislexiei se traduce
printr-o ameliorare a desenului.

11
 Se dă exemplul copilului Didier de 9 ani, dislexic.
Fig.9-înainte de tratament (5 ani ) Fig.10-după tratament ( 9 ani )

În desenul familiei interesează structura formală a grupului personajelor

figurate, interacţiunea mutuală dintre ei, cadrul imobil sau asimilat în care
evoluează. Şi Corman consideră că tipul senzorial este un tip spontan, vioi, fapt ce
se manifestă ca sensibilitate faţă de ambianţa de mişcare, căldură a legăturilor.
Liniile curbe exprimă şi ele dinamism şi vitalitate ( după Minkowska, senzorialul
este eliptoid, raţionalul – schizoid ). Raţionalul este dimpotrivă un tip a cărui
spontaneitate a fost cel puţin în parte inhibată prin cenzori şi a făcut loc la o
regulă de o anumită rigiditate, tinzând spre reproducerea stereotipă şi ritmică de
personaje puţin mobile, izolate unele de altele, dar adesea desenele sunt făcute cu
o grijă extremă pentru detalii precise. La raţionali predomină liniile drepte,
unghiurile asupra curbelor.
Diferenţele de mai sus tentează la consideraţia că primii sunt mai
inteligenţi – ceea ce este o eroare. Spontaneitatea şi prospeţimea desenelor
copiilor tind să se anuleze la vârsta şcolară. De ce ? Pe de o parte pentru că şcoala
este în genere pentru cultura artistică a tinerilor insuficient orientată spre
creativitate ( consideră desenul ca aptitudinea de a copia cu exactitate – guma şi
rigla joacă un rol important ). Pe de altă parte şcoala modifică atitudinea generală
a copiilor, creând atitudinea critică raţională, disciplina ( contra copilului şi a
simţului artistic rătăcitor – ceea ce exprimă sensul şi aspectul pozitiv al şcolii ).
Din punct de vedere freudian, perioada şcolară este marcată de
dezvoltarea funcţiilor reacţionale ale sinelui care substituie regulile capriciului
instinctiv şi fac să domine ordinea – exactitatea, ritmul şi curăţenia. Când aceste
formaţiuni reacţionale sunt foarte dezvoltate, impun copilului rigiditatea regulii
stricte şi interzic sau delimitează spontaneitatea. În cazul copiei, copiii devin
foarte versaţi; în situaţia de desen liber, se simt descumpăniţi, deoarece regulile
sale interioare îi interzic libertatea. Dacă nu merge până la a refuza de a face
ceea ce îi cerem, el ne va produce cu efort un desen de figuri rigide, trasate cu
grijă şi minuţiozitate.
Dacă avem alăturate un desen senzorial şi unul raţional, avem impresia că
sunt realizate de persoane foarte diferite, total opuse. Dar nimic nu e mai puţin
evident, deoarece aceste diferenţe ţin de variaţiile în apărarea de sine. Acelaşi
copil trece de la vârsta spontaneităţii la vârsta formaţiunilor reacţionale, ceea ce
va produce două tipuri de desene; chiar la gemeni, care oferă situaţii ideale de
12
experimentare ( dată fiind redusa variaţie a variabilelor ) poate fi observat acest
lucru. Corman prezintă desenele a două cupluri de gemeni care fac parte din cele
două tipuri. Desenul senzorialului este mai viu, original, interesant; al raţionalului e
schematic şi simplu. Ori în fapt, acesta din urmă are un nivel intelectual ceva mai
ridicat. În plus, acest tip raţional are mai multă personalitate – este harnic,
interesat de munca şcolară, mai plin de iniţiativă. Al doilea ( senzorialul ) este
nervos, mai extravertit, mai spontan, coleric, iritabil, se lasă condus totdeauna de
fratele său.
După vârsta de 8-9 ani este aşadar necesar să se ia în consideraţie
influenta rigorilor intelectuale – cărora se supune mentalitatea generală a copiilor.
De fapt, cei mai mulţi copii şcolari au desene cu un caracter mai degrabă
mixt - din care desigur unul sau altul din cele două stiluri – senzorial şi raţional.

Nivelul conţinuturilor şi interpretarea psihanalitică

Printre diferitele aspecte proiective, desenul familiei este prin însăşi
natura sa orientat spre lumea socială şi convenienţele ei şi subiectul se va
îndepărta de realitatea obiectivă pentru a da prioritate propriilor sale tendinţe,
concepţiei sale personale cu privire la viaţa familială.
Ne putem aştepta ca, cerând subiectului desenul unei familii, el să ne-o
prezinte pe a lui, renunţând la imaginaţie şi fantezie şi va prezenta pe hârtie
ordinea ierarhică a vârstelor şi importanţei: tatăl, mama, fraţii, surorile. Dar
subiectivitatea lui realizează în desen nu exact familia sa ci o familie după dorinţa
sa. Ne va fi de ajuns să comparăm această familie cu propria sa familie spre a
surprinde deformările, sub- şi supraaprecierile – care toate ne indică în ce sens şi
în ce măsură transformă tendinţele proprii subiectului viziunea sa privind realul.
Tendinţele sale afective sunt de două feluri: pozitive si negative.
Tendinţele pozitive sunt sentimente de admiraţie sau de dragoste care
fac subiectul să investească în obiectul privilegiat mai multă atenţie, dându-i
valoare ( distanţa psihanalitică ).
Tendinţele negative sunt sentimente de nemulţumire şi ură ce determină
dezinvestiri privind persoane şi obiecte – devalorizare a acestora care generează
nemulţumirea şi ura.
Dacă subiectul reproduce familia sa adevărată se conformează principiului
realităţii – cel ce inventează o familie imaginară se conformează principiului
plăcere-neplăcere, urmând regula de a-şi procura prin desen un maximum de
plăcere şi un minim de neplăcere.
Se ştie că aceste două principii opuse sunt fundamentale conduitei umane
şi sunt mai mult sau mai puţin în echilibru şi că, începând a acţiona conform
principiului plăcerii, copilul trece treptat spre ţinerea în evidenţă a principiului
realităţii. În cazurile patologice această trecere nu se face uşor. În cazul unor
conflicte puternice psihice, obligaţia de a accepta realitatea aşa cum este suscită
o atât de mare neplăcere că subiectul resimte o angoasă insuportabilă. Sinele,
instanţa de adaptare, elaborează conduite care reduc angoasa, ducând la o
adaptarea satisfăcătoare.
13
 Echilibrul unei personalităţi depinde pe de-a întregul de reuşita acestui
compromis. Dacă apărarea de sine împotriva angoasei poate supravieţui adaptarea,
echilibrul este asigurat şi subiectul poate fi considerat ca normal. Dacă,
dimpotrivă, pentru a reduce angoasa la un grad suportabil – când ea este foarte
intensă – Sinele trebuie să pună în acţiune mecanisme de apărare foarte brutale,
adaptarea nu este bună. Apărarea Sinelui duce aici la regula primitivă „tot sau
nimic”; ceea ce este provocat de angoasă este pur şi simplu reprimat.
A nega o realitate penibilă este un efect al procesului de apărare din cele
mai arhaice. „Nu eu am făcut asta” – atât de frecvent la copiii mici prinşi în culpă –
este o apărare provocată de o angoasă puternică de culpabilitate. Când aceasta
apare la subiecţii mai în vârstă – manifestă semn sigur de imaturitate afectivă şi o
inadaptare la real.
Bertrand – un băieţel de 14 ani, nu a mai voit să meargă la şcoală. Părinţii
sunt divorţaţi de 5 ani. El ţine mult la tatăl său, pe care îl vede mult până la
plecarea lui în colonii. Desenul său e al unei familii inventate, în care: a) nu
figurează fraţii şi surorile lui, ci doi copii mai tineri ( probabil două identificări ale
sale la vârste la care era mai fericit pentru că era şi tatăl lui; b) tatăl şi mama
sunt împreună şi se ţin de braţ la o vârstă la care era aşa ( 30 ani ). El a negat
realitatea traumatizantă, raportându-se la ( vârsta ) epoca trecută mult mai
fericită ( regresiune – ce poate duce la psihoză ).

Apărarea sinelui contra angoasei

Apărarea sinelui în situaţii patologice derivă mai mult sau mai puţin din
acest mecanism de refuz, de negare a unei realităţi prea sensibile pentru a fi
suportată.
11.. Când ameninţarea primejdioasă care generează angoasa vine din
exterior, subiectul o suprimă pur şi simplu din desen. Un copil gelos pe un frate
mai mic pentru dragostea părinţilor poate să-l ignore ( elimine ) din desen
( negarea existenţei ) sau îl face mare iar el se face mezinul ( inversând rolurile
ori simplu, se pune în locul lui – identificare cu rivalul ).
La fel, dacă un copil se teme de o pedeapsă pentru neascultare, se va
declara împotriva realului, se face ca cel mai drăguţ dintre toţi ori se va situa în
desen la o vârstă mai mică la care nu era considerat „rău” ( regresie ) sau ( dacă
este băiat ) se va reprezenta cu trăsături de fetiţă cuminte şi simpatică sau
invers, dacă este fetiţa, se va reprezenta ca băiat ( deplasare ).

22.. Când primejdia care suscită angoasa vine din interiorul subiectului, a
sinelui, a supraeului.
Sinele este domeniul forţelor instinctive, mai ales ale sexualităţii şi
agresivităţii. Când presiunea intensă a acestor forţe se proiectează în test, ia
forme brutale, poate provoca subiectului o angoasă foarte vie şi apărarea sinelui
va fi alertată ca în cazul pericolului exterior. Si în această situaţie, acţionează
aceleaşi mecanisme de apărare ( negarea culpabilităţii ). Pulsiunea e interioară şi
14
nu poate fi ştearsă pur şi simplu. E refulată în interior ( în inconştient ) şi
eliminată din conştient; cu acest dublu rezultat, tendinţa refulata nu are acces la
realizare. În acelaşi timp, tendinţele refulate nu încetează să fie active şi să
caute să se realizeze. Ele pot parveni în conştiinţă doar travestite, folosind căi de
deturnare, pe o cale care nu mai suscită angoasa. Două mecanisme pot acţiona:
deplasarea ( prezentă mai ales când angoasa este mai refulată) şi proiectarea în
sens freudian ( tendinţa culpabilă este atribuită persoanei sau obiectului
producător de angoasă ).
Copiii încărcaţi de agresivitate împotriva tatălui sau mamei, vor imagina
teme în care aceştia se vor uita cu severitate la el. Copilul scapă astfel de
culpabilitatea tendinţelor sale şi poate chiar să se identifice cu acest părinte
sever şi să-şi exercite astfel acţiunea represivă ( identificarea cu agresorul ). În
astfel de situaţii desenul se realizează sub semnul principiului plăcerii maxime şi a
neplăcerii minime.
33.. Angoasa în faţa supraeului sau angoasa de culpabilitate.
La început este o angoasă în faţa severităţii părinţilor. Dar, ca urmare a
ei, idealurile şi interdicţiile parentale sunt introiectate în personalitate şi
constituie instanţa supraeului. Chiar în lipsa părinţilor, supraeul operează din
interior în mod critic, cenzor şi pedepsitor al acţiunilor culpabile le acestuia.
Include refulările pulsiunilor comprehensibile, dezvoltând în Sinele
conştient tendinţe exact contrarii pulsiunilor refulate ( returnare în contrariu şi
formaţiuni reacţionale ale sinelui ).
Deoarece mai toată lumea tinde să se prezinte ca personaj sub trăsăturile
pe care le reprezintă, cei care sunt în opoziţie cu angoasele Sinelui se umilesc, se
fac mici în faţa acestei instanţe redutabile ( returnări agresive contra sa ), cu
scopul de a-si atrage iertarea. Ca atare, ori de câte ori un copil se devalorizează
( fie că se face mai mic sau distanţat, sub ceilalţi, fie declarându-se sau
desemnându-se mai puţin drăguţ ) o face pentru că resimte angoasa de
culpabilitate. În alte cazuri aceasta poate conduce subiectul să renunţe la situaţia
pe care o ocupă pentru a accepta de la sine una mai modestă; de exemplu, sub
forma unui copil mic în leagăn. La băieţi se întâmplă ca manifestările şi tendinţele
vii să suscite o teamă de castrare, care poate decide subiectul să abdice de la
sexul său şi să se reprezinte ca fetiţă.
La prima vedere, angoasa antrenează în faţa supraeului reacţii care sunt
contrarii principiului plăcerii, dar, la o analiză mai aprofundată a acestor reacţii,
putem vedea că nu e aşa. Pedeapsa acceptată şterge greşeala şi suprimă angoasa
de culpabilitate; ea este deci verigă într-un masochism moral prin care se iubeşte
autopedepsirea, suferinţa şi pedeapsa şi în care subiectul se complace.

15
 Capitolul IV

Desenul familiei în clinică

Aşadar, Sinele se apără împotriva angoasei exterioare şi interioare

intense prin diferite mecanisme, dintre care valorizarea şi devalorizarea.
1. Cum se exprimă în desenul familiei tendinţele de apărare a sinelui ?

A) Valorizarea
Valorizarea prin atenţie ( amănunte şi expresivitate ) pentru persoanele
pe care le admiră, invidiază sau îi este teamă de ele. În acestea se investeşte o
încărcătură afectivă, cu acestea se identifică:
persoana valorizată este adesea desenată prima ( la ea se gândeşte copilul
mai întâi ). Ocupă de obicei stânga familiei – desenul se construieşte de dreptaci
de la stânga la dreapta. De obicei e un părinte. În acest prim personaj copilul
înseamnă că a investit afectivitatea şi aspiraţiile – consideră rolul primului
personaj ca privilegiat în inima lui şi ar dori să ocupe acel loc. Când primul desenat
e el însuşi – este semn de tendinţa narcisistă accentuată – trebuie văzută cauza.
De obicei se află în faptul că este imposibil să se investească mai întâi imaginea
parentală din cauza unui conflict care obligă reluarea investiţiilor şi să facă o
repliere narcisică asupra sa însuşi. Situaţia trebuie analizată dinspre laturile
patologice.
personajul valorizat este de talie mai mare decât celelalte. Dacă un copil are
tendinţe narcisice, dar nu se desenează pe primul loc, faptul ca atare se va vedea
în caracteristicile de investire asupra desenului propriei figuri ( mărime, detalii )
chiar dacă locul este cel real în familie. Şi alte persoane de investiţie mare pot să
fie pe locul doi sau trei, dar adeseori prin jocul de perspectivă se află mai în faţă
şi mai mari.
Se dă exemplul unei fetiţe, Jacqueline, de 11 ani care separă mama ( prima ) de
tată, iar ea se pune mai departe. Braţele tatălui sunt îndreptate mai mult spre
fetiţă decât spre mamă. Ea însăşi se desenează mai mare.
desenul personajului de maximă investiţie se face cu multă grijă, trăsăturile
sunt surprinse ( timpul acordat este mai mare ) la acesta, se acordă de aceea mai
multe puncte. Dacă se dau şi culori – personajul valorizat este mai bine colorat
dintre toţi ( ca la Goodenough ).
este, de asemenea, bogat în amănunte şi lucruri supraadăugate, ornamente
vestimentare, posedă adesea pălării, umbrele, pipe, poşetă etc.
se întâmplă ca acesta să fie în opoziţie centrală ( figurat vorbind, privirile
tuturor converg însă spre el ).
personajul valorizat cu cele mai multe investiţii este pus în valoare şi prin
ancheta suplimentară, care relevă rolul lui privilegiat.
adesea el este o personificare a testatului, fie că copilul declară deschis
dorinţa de a se identifica, fie că apărarea de sine intervine pentru ceea ce i se

16
interzice. Mai mulţi indici convergenţi ne fac să vedem dacă copilul doreşte să se
identifice în fundul inimii sale.

B) Devalorizarea.
Mecanism primitiv care constă în a nega realitatea faţă de care se simte
incapabil de adaptare. Această negare a realului se exprimă în desen prin regresia
pur şi simplu a ceea ce suscită angoasa. Persoana din familie care lipseşte – ( şi
celelalte sunt ) inclusiv subiectul – se poate presupune că subiectul doreşte
dispariţia acestui personaj ( cel ce lipseşte este adesea un frate sau o soră – o
supraapărare apare în cazul în care copilul mărturiseşte că „nu au încăput în
desen” ). Poate lipsi şi un părinte, fapt ce evidenţiază dificultăţi cu acesta. Poate
lipsi subiectul însuşi din desen, ceea ce înseamnă că este nemulţumit de el şi ar
vrea să fie cu totul altul – trebuie cu atenţie văzut în ce direcţie a mers
identificarea ( cu cine s-a efectuat ).
Scotomizarea are loc uneori numai asupra unei părţi a unui personaj. De
obicei, lipsesc detaliile feţelor, braţele, picioarele. Corpul fără braţe se consideră
că indică sentiment de culpabilitate, legat de funcţia de a prinde, a apuca, a atinge
– dar semnificaţia acestei scotomizări trebuie analizată de la caz la caz.
Devalorizarea unui personaj ( când nu lipseşte ) se poate exprima în mai
multe feluri:
- persoana este desenată mai mică decât altele, proporţiile fiind păstrate ( mai
mică din punct de vedere al vârstei );
- este plasată pe planul ultim – la marginea foii, ca şi cum nu ar fi avut la început
intenţia de a integra-o;
- plasată distanţat de celelalte sau mai jos;
- mult mai puţin bine desenată ca alte personaje – cu detalii importante ce
lipsesc;
- depreciată printr-o estimaţie peiorativă sau o schimbare de vârstă ( de pildă,
un părinte mult mai bătrân decât celălalt );
- desenată nu sub numele său, în timp ce celelalte au numele lor.
Manuel, de 11 ani, desenează mama pe prim plan, deşi tatăl este primul.
Mama este mare, urmează leagănul cu un copil de 6 luni şi 5 fraţi ( lipsesc 2, cel
mare de 15 ani şi un altul de 7 ani ). Manuel este al treilea din cei 8 copii, cu
tulburări de caracter foarte accentuate, cu o mamă dură şi voluntară. În desen, el
este foarte mic, ultimul, sus în dreapta, posedă un arc ( se devalorizează ). El
valorizează verbal pe mamă, pe care o declară gentilă ( aşa ar dori să fie ). O
valorizează şi pe surioara de 6 luni, desenând-o aproape de mamă.
Pascal, de 7 ani – în desen lipsesc părinţii, sunt prezenţi cei 5 copii ai
familiei cu numele real. Pascal este al doilea, ca în realitate. Ceea ce surprinde
este micuţa Annie, de 2 luni, desenată ultima, dar tot atât de mare ca şi primii
copii ( mari ). Investiţia este clară. Pascal dă ca vârstă de aur 2 luni. Deşi învaţă
bine, Pascal este acasă violent, nervos, bruschează părinţii – această stare
datează de la naşterea lui Dominique ( Pascal avea 18 luni ). Trimis de acasă trei

17
săptămâni din cauza acestei naşteri, Pascal a reacţionat violent, a devenit anorexic
şi a început să aibă enurezis nocturn. 6 luni după nu a voit să doarmă fără biberon.
În P.N. s-a identificat ca un băiat mic ( simţ de rivalitate foarte mare ).
Doar micuţa Annie are valoare în ochii săi, dar din cauza unei identificări
regresive.
Renne, de 15 ani, cu o nervozitate marcată şi bâlbâială – În desen se face
de 20 ani, încadrat de două femei: mama ( desenată prima ) şi bunica ( desenată a
treia ). Tatăl este reprezentat pe al patrulea loc, la stânga, la marginea foii şi mult
mai mic. Renne este fiu unic. P.N. a confirmat acelaşi caracteristici de rang în
familie. Renne devalorizează mama care a fost severă cu el, la fel pe bunica, în
schimb tatăl este declarat preferatul şi cel mai drăguţ. Atitudinea ambivalentă
faţă de mama este evidentă şi alimentează fie atracţia, fie rebeliunea.

C) Personajele barate
Un mod de devalorizare este bararea – fenomen mai rar.
Francoise ( 8 ani ) desenează familia – mama, tatăl, 3 fraţi, o soră; se
evită pe sine, în schimb desenează jos central un leagăn pe care îl barează
( spune că în leagăn se află o fetiţă de 6 luni – aceasta a fost identificarea, fapt
evidenţiat de conversaţia cu el ). În familie a fost născut un copil care a murit
după 10 zile. Faptul s-a întâmplat cu 6 luni înainte de aplicarea testului ( în
aplicarea testului se interzice folosirea gumei ).
Brigitte ( 9 ani ), stângace, desenează de la dreapta la stânga cu profile
inverse. Întâi tatăl, apoi două schiţe nerealizate, pe care le declară „eu” şi
„mama”, dar spune că vrea să bareze ce a făcut şi să facă altfel. I s-a dat alta
foaie, în care a făcut un desen diferit, valorizând mai ales propria persoană
( pomul ), devalorizând locul ce şi-l dă ( se pune a patra ori a treia ). Are un
complex fraternal şi unul oedipian forte. În primul desen s-a pus între mamă şi
tată, dar poziţia interzisă şi cenzurată nu a fost menţinută. În convorbire a
declarat că ar vrea să fie în locul mamei.
Alain, 16 ani, inteligent, nu are reuşite şcolare, lipsă de caracter. Are o
soră mezină de 14 ani, care este mult mai adaptată ca el la studii şi mediu şi faţă
de care are un sentiment de inferioritate intens. Într-un prim desen, el plasează
sub părinţi doi copii, unul de 6 ani, care se joacă fericit şi o fetiţă de 25 de ani,
care se odihneşte şi cu care se va identifica în conversaţie deoarece ea a terminat
studiile, are o situaţie şi e liberă. Tânăra e îmbrăcată băieţeşte ( „întâi am voit să
fac un om, apoi am făcut bustul de fată; aşa este o fată” – ambivalenţa sexuală ).
În al doilea desen, după 6 săptămâni, a mai pus două personaje alături de un
camping. Primul desenat este un băiat - barat – apoi al doilea, văzut din faţă este
o femei îmbrăcată bărbăteşte ( este şi schiţa unei fuste în dreapta ) –
ambivalenţa sexuală. În conversaţie bărbatul a fost devalorizat pentru că nu a
ascultat de soţia sa şi este mai puţin fericit pentru că trebuie să lucreze. Femeia
este fericită, are vacanţe adevărate. În testul P.N. eroul este o fetiţă de 3 ani,
care vrea să devină fetiţă adevărată pentru a cunoaşte viaţa, a face călătorii,
studii mai lungi ( situaţia surorii lui Alain ).
18
D) Deplasarea personajelor adăugate.
Se referă la sex, vârstă, situaţie ( sau la toate trei ). Situaţia cea mai
simplă este de autoatribuire a caracteristicilor cenzurate ale unui frate / soră şi
mai rar a părinţilor. astfel, subiectul se încarcă de virtuţile dorite sau de
însuşirile ce îi produc angoasă. Se întâmplă însă ca subiectul să introducă în familie
câteva persoane imaginare, care permit identificarea pe care altfel nu
îndrăzneşte să o facă. Câteodată subiectul lipseşte din desen, persoanele
adăugate preluând toate caracteristicile de identificare.
1. Personajele adăugate pot fi bebe ( tendinţe regresive ), proiectate ( vârsta de
aur la copiii unici ). În cazul lui Loic, două desene la interval de 3 săptămâni
sunt aproape identice – în sensul descris de tendinţele regresive.
2. Personajele supraadăugate pot fi persoane mai în vârstă, adulte ( Raphael, cu
eşecuri şcolare – desenează membrii familiei fără el. În schimb, un avion, o
paraşută – în comentariu spune că toată lumea priveşte paraşutistul. În viaţa
reală el nu e fericit, e devalorizat în ochii tuturor, nici nu s-a desenat. Când i s-
a cerut să spună ca cine ar vrea să fie l-a denumit fratele său de 18 ani, ca
fiind mai fericit deoarece are o motoretă nouă. Dar paraşutistul ? – Travestire.
3. Personajele adăugate pot fi un fel de dubluri – nu substituţii ci dubluri ce ţin
de subiect şi îl asociază în toate ( este un frate geamăn ). Există şi dubluri de
sexe şi vârste diferite. Dublura pare deci a nu fi înţeleasă la întâmplare ci ea
reprezintă în situaţia particulară de vârstă şi sex o tendinţă a subiectului,
tendinţă ce poate să se exprime direct.
4. Personajul adăugat este uneori şi un animal. Travestirea este maximă, trebuie
însă văzut dacă nu cumva subiectul iubeşte într-adevăr câinii şi pisicile. Când
copilul nu figurează în desen cazul este mai complicat. În cazul animalelor
sălbatice este vorba şi de agresivitate exprimată prin prezenţa animalelor.
Desenul lui Filip, cu vedere proastă fără leziune – constă în aşezarea la masă a
tatălui, mamei, un platou cu mâncare şi alături o pisică mare, ce aşteaptă să i se
dea de mâncare. Nu e nici un copil. Copilul se identifică cu tata care câştigă bani,
pisica e un băiat de 10 ani. În alt desen a dat o mamă uitată într-un colţ ( mama e
moartă ) şi o pisică tigru – pe care o identifică cu un copil de 10 ani – dar consideră
că animalele nu prea sunt favorite pentru că nu li se dă mâncare, sunt bătute, etc.
Tendinţa de oralitate, fixaţie orală sadică, până la 8 ani a fost anorexic ( deci
conflicte cu mama ). În P.N. s-a arătat doar ca având probleme de oralitate, dar
conflictuale de dilemă – a fi nutrit ori a se nutri singur. La anorexici aviditatea
orală sadică este foarte importantă. În testul P.N., la întrebarea zânei ( ce să-l
facă ? ), vrea lup ca să poată mânca toate animalele din cale.
Anorexia determinată de teama de a nu deveni mare şi a pierde protecţia
mamei – activă, copilul fiind mezin. Filip activează complexul Oedip, nu are nici o
identificare cu tatăl, soţ al mamei. În Nutt – în mod mai intens evocator al
camerei părinţilor scotomizează mama şi tatăl, în cameră rămânând doar copiii
care au noaptea teamă de lupi. Aşadar, expresia regresivă a unei relaţii oedipiene
cenzurată.

19
 Când apar animale în teste este de asemenea evident un fenomen de
regresie, mai ales dacă în desenul animalului apar trăsături umane, care trădează
originea veritabilă a proiecţiei.
Fig.11 - Desenul lui Francoise – întreaga familie pisici.

E) Legăturile şi relaţiile la distanţă.

Apropierea dintre două personaje echivalează cu legături afective. Dacă
se ţin de mână sau se îmbrăţişează, afecţiunea este mai intensă, intimitate. Mulţi
copii se desenează mai tineri, la vârsta la care au fost fericiţi.
În cazul lui Jean Paul s-a aplicat P.N. şi în 7 imagini cu tema în care eroul
este rănit sau omorât – nu vrea să fie erou. Are o problemă de distanţare puberală
faţă de mamă ( opoziţionism, de care suferă ). Se desenează de 4 ani, identificat
fetiţă şi de mână cu mama. Părinţii, separaţi în desen, pun în evidenţă distanţe
reale ori dorinţa secretă de a-i desparţi ( gelozie oedipiană ). Situaţiile oedipiene
normale pun în evidenţa o apropiere a copilului de părintele de sex opus.

F) Identificarea.
După desenare se cere copilului identificarea. Există mai multe nivele de
identificare: conştient, inconştient.
Conştient: a) identificarea realităţii ( de sine ) cu vârsta şi situaţia reală;
b) identificarea dorinţelor, tendinţelor ( identificarea de sine – identificarea de
apărare a supraeului – copilul desenează un băiat „rău” – agresivitatea sa – cu cei
ce pedepsesc ).
Identificări mai profunde: în ordinea desenării, mărimea persoanelor,
planul pe care sunt redate, amănunte personale, persoanele supraadăugate, cadrul
desenului.
Este bine să se compare identificarea conştientă cu celelalte forme
pentru a se analiza dinamica conflictuală a personajelor.

2. Obiectivitate şi subiectivitate
În instructaj se cere să se deseneze o familie; din 1000 de cazuri, 150 au
fost ale familiei reale, 660 de familii imaginare şi 390 de cazuri intermediare.
Ordinea în cazul familiei reale este semnificativă.
Familia reală pune în evidenţă investirile şi conflictele.
Familia imaginară permite să domine subiectivitatea. Tendinţele afective
ale subiectului se proiectează. Piotrowski a propus aceeaşi analiză pentru T.A.T. ca
20
pentru vise, ceea ce s-ar potrivi şi pentru testul familiei imaginare. Cu cât familia
imaginară este mai îndepărtată de cea reală ca structură, este mai intensă
reprezentarea proiectiva a propriei structuri de personalitate.
Familiile intermediare pun numeroase probleme – fineţe de diagnostic.
Sinteza interpretativă – Se folosesc în primul rând metodele de
convergentă a indicilor de natură documentară proiectivă suplimentară.
Convergenţa este intratest şi extratest. Convergenţa intratest – mai multe
desene de familie succesive. Convergenţa extratest – cu alte teste de
personalitate ( este greu de stabilit şi cere experienţe numeroase ).
Sinteza interpretativă valida e posibilă doar în cazul în care se ţin în
evidenţa şi rezultatele clinice. Copilul proiectează în test modul în care trăieşte,
relaţiile, tendinţele, angoasa, culpabilitatea.

21
 Capitolul V

Conflictele spiritului infantil explorate prin desenul familiei

Relaţiile fraternale şi conflictele

Două instincte sunt primordiale în copilărie – dragostea şi agresivitatea.

Ele sunt asociate.
Mai gravă este indiferenţa – exprimă relaţii rupte ( şi posibile laturi
patologice ). Frustrările se suportă greu în copilărie. Ele apar în viaţa de familie
mereu, fără îndoială. Printre acestea interesează:
rivalitatea fraternală – agresivitate vizibilă sau mascată;
culpabilitatea inerentă descărcărilor de agresivitate, fapt ce duce la o pulsiune
agresivă faţa de sine şi la stări depresive;
apărarea de sine şi formele ei când în situaţii sunt diferenţe de vârstă ( cu
rivalul ), regresia şi identificarea.

Reacţia agresivă
Tema psihotraumatică ( evidenţiată din povestire ).
Reacţia agresivă asumată de un animal ( simbolizare ). Este rară în desenul
familiei.
Deformări de vârstă ( ale părinţilor, întinerire sau îmbătrânire ) ca să
distanţeze ca agresivitate ( travestirea agresivităţii ).
Agresivitate sadic – orală. Nivelul proiectiv al desenului familiei se află
într-o zonă conflictuală în care conştientizarea şi dinamismul sunt foarte active,
foarte cenzurate şi ascuţite.

Reacţii agresive deturnate

devalorizarea rivalului;
eliminarea rivalului ( angoasa eului – „nu vreau să am nimic de-a face cu el, nu-l
cunosc ! );
regresie de vârstă;
identificare cu sexul opus.
Există situaţii în care gelozia agresivă nu se adresează doar fraţilor sau surorilor
ci întregii fratrii. E cazul copilului ce se vrea mic. Din 1200 de teme, aceasta a
apărut în 290 cazuri; dacă se scot adevăraţii copii mici, rămân 269 care s-ar voi
copii mici; băieţii mai mult ( 27% ), fetiţele mai puţin ( 19%).
Între 6-11 ani procentele sunt mai apropiate între cele două sexe în ceea ce
priveşte dorinţa de a fi mici. Între 12-16 ani- băieţii 33%, fetiţele 22%.
Pregnanţa acestei însuşiri pune în evidenţa şi lipsa de maturitate.
Prezentarea regresiva se face adesea la vârsta la care celălalt copil nu era încă.
Desenele fără copil ( cam 5% ) – mai mult băieţii – apar doar părinţii ( care nu
vor copii ) – este de fapt dorinţa lor de a nu avea fraţi şi, ulterior, când se vor
căsători nu vor avea copii – pentru a păstra legăturile cu părinţii.

22
 Deprecierea rivalului – eliminarea completă a rivalului este semn de imaturitate
– supusă principiului plăcerii şi nu al realităţii.
Odată cu creşterea şi maturizarea, eliminarea s-ar însoţi de sentimente de
culpabilitate, de aceea începe să acţioneze devalorizarea şi deprecierea
(devalorizarea verbală: copilul spune despre fratele său „nimicul acela” sau despre
fraţii săi „zero, zero, zero”. )
Devalorizarea poate să se exprime şi prin desenarea deformată, desene mici,
amputate, fără ochi, nas etc. – până la un fel de hidoşenii ce nu seamănă a oameni.

Reacţia depresivă
Conversiunea agresivităţii în agresivitate de sine şi culpabilitate - stare
depresivă prin:
1. eliminarea sa din desen – e gravă uneori;
2. devalorizarea de sine ( prezentare dezavantajoasă a persoanei proprii în
raport cu ceilalţi – mai departe şi singură ).

Reacţia regresivă şi identificarea cu un bebe

În 1200 de cazuri a apărut o mare incidenţă a acestei forme de regresie:
282 cazuri ( 22% la băieţi, 26% la fete – când în familie există un bebe, îl
reprezintă doar 148 cazuri, dintre care 11% la băieţi şi 15% la fete; în restul de
134 de cazuri copilul elimină bebe-ul din desen pentru că nu-l acceptă. 225 desene
cu bebe care nu există în familii ( 20% la băieţi, 23% la fete ). Există mai multe
tipuri de situaţii:
1. subiectul declară că vrea să se identifice ( 54 băieţi şi 28 fetiţe );
2. identificarea secretă cu bebe ( îl reprezintă primul în desen );
3. bebe-ul, personaj supraadăugat – identificarea unei dorinţe oprite cu
cenzura de sine.

Concluzii
Desenul familiei permite să se descifreze modul în care rezolvă copilul
rivalitatea fraternală în interiorul său.
Rezolvarea poate să aibă caracteristici patologice – în orice caz are
caracteristici variate.
Agresivitatea dominantă – se exprimă prin reacţii violente care
evidenţiază conflictele acute dar şi tulburări de caracter, gelozie, acte agresive
ce alterează raporturile.
Cu cât agresivitatea este mai inhibată cu atât se converteşte mai mult în
reacţii depresive ( contra sa însăşi ).
Rezolvarea prin regresiuni şi identificări cu ultimul născut – proiecţie şi
imaturitate ( dificultăţi şcolare ).
Este mai bine ( pedagogic ) să se exteriorizeze agresivitatea; reacţia
depresivă este nevrotică şi nu rezolvă nimic.
Băieţii exprimă mai des forme de agresivitate deschisă, tind să elimine
rivalii şi să se prezinte drept copii mici şi să prezinte părinţi care nu vor copii.
23
 Fetiţele au mai multe stări depresive şi reacţii regresive – desenele
fetiţelor sunt mai bogate în personaje. Ele desenează adeseori şi veri, verişoare,
prieteni, dându-le adesea şi nume – fapt rar la băieţi.

24
 Capitolul VI

Relaţiile cu părinţii. Conflictele oedipiene

I. Stadiul preoedipian şi oedipian

La 6-7 ani, vârsta de debut a desenului familiei, copilul este deja afectiv şi
sexual dezvoltat relativ. Doreşte să fie mângâiat, este atras de intimităţi afective
– curios de tot ceea ce este legat de sexualitate, de intimitatea dintre părinţi, de
misterul fecundaţiei şi al naşterii copiilor. Conflictele fraternale sunt strâns
amestecate cu conflictele oedipiene – ca atare rivalitatea faţă de un nou născut nu
e doar atât ci în mod egal şi faţă de părinţi care acordă atenţie bebe-ului.
Stadiul preoedipian şi oedipian sunt stadii de maturizare.
În stadiul preoedipian are relaţii binare cu părintele care îl nutreşte
( mama ). Aceasta este singurul obiect al afecţiunii, rivalitatea fraternală este
legată în acest stadiu de refuzul de a împărţi afecţiunea mamei cu alţi fraţi.
În stadiul oedipian relaţia binară devine terţiară – mama şi tata reprezintă
două persoane distincte, cu roluri opuse în mare parte. Ataşarea de mamă devine
regresivă ( nematurizare ); ataşamentul faţa de tată este progresiv deoarece
tatăl reprezintă în familie factorul dinamic care detaşează copilul de dependenţa
materială şi îl împinge spre o disponibilitate afectivă mai largă şi diversificată.
Există în acest stadiu o latentă atracţie sexuală – atracţia spre părintele
de sex opus. La băieţi schimbarea este mai facilă, la fetiţe mai grea. Alt element
al complexului Oedip este rivalitatea cu părintele de acelaşi sex. Băiatul vrea
inconştient să fie în locul tatălui faţă de mamă, iar fiica în locul mamei în
afecţiunea tatălui. Acestea sunt situaţii oedipiene normale.
Laturile semnalate se observă în imitaţia mai mult sau mai puţin conştientă a
părintelui pe care copilul vrea să-l egaleze ( această aspiraţie creează la băieţi
virilitatea, iar la fete feminitatea ).
În cazuri patologice toate acestea se accentuează şi devin paroxistice,
încorporându-se fie în conflicte exterioare, fie în conflicte interioare ( când
cenzura este prea mare ).
Complexul Oedip nu este numai gelozie agresivă ci şi atracţie sexuală faţa
de părintele de sex opus şi conflicte interioare generatoare de angoasă. Toate
sunt însă inconştiente. Complexul este încărcat afectiv intens.
Există foarte multe şi diverse situaţii oedipiene. Cele mai uşor de
interpretat sunt sentimentele de agresivitate sau dragoste – necamuflate –
complexul Oedip fără refulare. Când este refulare nu se vede nimic. Cele două
sentimente sunt mascate. Apărarea de sine devine foarte activă.
La un anxios obişnuit copilul se distanţează de unul din părinţii săi şi aceasta
pentru că este interzisă o mare intimitate între ei sub influenţa apărării se sine.

II. Diferenţierea sexelor în stadiul oedipian

Aflat în situaţia triunghiulară ca poziţie afectivă, copilul desenează
distinct mama de tată. În cazul în care nu este evidentă diferenţiere este vorba
25
de un indiciu de imaturitate ( la 6-7 ani, 50% din desene prezintă diferenţierea; la
10 ani, 75%, iar la 14 ani, 90% ). Foarte rar diferenţierea se exprimă printr-o
figurare naivă a organelor sexuale, pentru că dezvoltarea generală psihică a
copilului de 6 ani a dobândit formaţiuni reacţionale decente ( blamează
exhibiţionismul ). Nu este vorba în astfel de cazuri de deficit de inteligenţă.
De obicei, persoanele mature sunt prezentate îmbrăcate şi diferenţele
sexuale se exprimă prin vestimentaţie şi prin caracteristici sexuale secundare
( picioare lungi la bărbaţi, umeri largi, faţă pătrată, păr scurt, barbă, mustaţă, iar
pentru femei – torace specific, membre mai scurte, faţa rotundă, păr mai
abundent şi mai îngrijit ).
Persoanele mari se prezintă de obicei din faţă, ca fiind în repaus la
fotograf. La băieţi sunt în 32% din cazuri în profil şi în mişcare; la fetiţe abia în
12% din cazuri.
Virilitatea la băieţi se exprimă simbolic prin pipă, ţigară, cuţit, sabie,
revolver; apar şi simbolurile feminine: poşetă, flori, etc.

III. Situaţia oedipiană franceză

Exprimarea intensităţii complexului Oedip este dependentă de încărcătura
lui ( dar se observă prin cenzură ); în caz de mascare, complexul este refulat.
Temele franceze indică lipsă de refulare; pot exprima şi un conflict
oedipian intens sau o apărare de sine insuficient dezvoltată – uneori anxietate.

Identificarea cu părintele de acelaşi sex

Se exprimă astfel virilitatea / feminitatea. Dacă identificarea se face cu
părintele de sex opus – se pune problema dacă ceva nu este în regulă. Cam 80% din
copii fac identificările cu părintele de acelaşi sex ( în testul Machover se cere să
se deseneze o persoană, ceea ce pune în evidenţă identificarea sau apărarea de
sine ). În testul Porot primul desenat este cel privilegiat pentru identificare;
identificarea cu primul desenat este de 390 cazuri din 1200, adică aproximativ
1/3 din subiecţi. Când primul desenat este tatăl, băieţii se identifică în 38% din
cazuri, adică ceva mai mult de 1/3; fetiţele se identifică în 45% din cazuri, adică
aproape 1/2. Cam 14% din băieţi şi 8% din fetiţe nu se identifică cu persoana
desenată prima.
Se poate considera că primul desen este al identificării de dorinţe –
identificarea declarată este mult mai supusă cenzurii eului decât identificarea
inconştienta, investirea inconştientă.

Apropierea în desen de părintele de sex opus.

Identificare cu părintele de acelaşi sex este frecventă, în schimb
apropierea de părintele de sex opus este rară ( cenzura de sine ). Este frecventă
apropierea de părintele de sex opus cu o împărţire de copii între ei – poziţional,
apar aspecte interesante.

26
Fig.12 Fig.13

Fig.14

Agresivitatea geloasă împotriva părintelui de acelaşi sex

Ostilitatea prea mare este cenzurată de apărarea eului. Psihodrama poate
pune în evidenţă situaţiile complexe.
Desenele în care copilul este distanţat de părinţi, care se ţin de mână
( frustrare ). Totuşi, în desenul lui Henry, care este nevrotic, această persoană
distanţată cu care se identifică este un jandarm – agresivitate.
Desenele cu teme de gelozie sunt puţine. Totuşi, poate apărea situaţia în
care tatăl vine de la lucru, mama îi face un semn de salut, băieţelul ( Joel ) este
după casă, pândeşte un copil de 12 ani ( vârsta reală a lui Joel ), vine cu bicicleta.
De fapt, identificarea mascată este cu cel ce umblă cu bicicleta, iar cea reală este
cu cel ce pândeşte.

Devalorizarea părintelui de acelaşi sex

Fiind rivalul, şi acesta este devalorizat.
Jaqueline desenează pe mama la mijloc, tata se uită la ea, fiind puţin
distanţat, ea însăşi este ultima, este mai frumoasă ca mama şi mai pregnantă
plasarea pe prim plan ( în faţă ). Anxietatea ascunsă este încorporată în distantele
de plan şi de mărime. Povestirea, explicaţiile lămuresc multe. Şi desenele pot avea
teme dramatice.

27
 Devalorizarea se face şi prin îmbrăcăminte, lipsa unei părţi din corp, lipsa
feţei etc.

Eliminarea părintelui de acelaşi sex

Chiar daca el există nu este desenat. Este o formă de devalorizare. La
fetiţe mama este de două ori mai adesea eliminată din desene decât tatăl. La
băieţi tatăl este eliminat de trei ori mai des decât mama. Aceasta este forma
extremă de devalorizare ( dorinţa arzătoare a copilului de a lua locul părintelui de
acelaşi sex, eliminând sexul opus – subiect-dorinţă ).
În situaţia de apărare a eului ( culpabilitate puternică ) copilul se elimină
pe el însuşi.

IV. Situaţiile oedipiene mascate

Situaţiile oedipiene franceze s-au exprimat prin atenuare, deplasare,
eschivări, care scot în evidenţa existenţa unei anumite cenzuri a eului.
În temele mascate, interdicţiile oedipiene sunt mai profunde. Formaţiunea
reacţională este foarte diversă.

Agresivitatea oedipiană simbolizată printr-un animal

Travestitul este cu cheie ( un desen ca nişte case, un om şi un câine care
este agresiv, copilul spune „câinele va mânca pe tata” – desenul este al unui copil
anxios ). Un alt desen, al unui copil de 12 ani, cu un retard şcolar de 2 ani, constă
într-un şarpe care vrea să ajungă la tatăl său .

Relaţiile de distanţă
În 6% din desene, părinţii ( cuplul ) lipsesc la băieţi şi în 10% din fete; dar
pot lipsi şi altele. Între părinţi se află obiecte ( masă, garduri, case, ziduri, sobe,
scări ). Temele psihodramatice – erotism, infantilism. Fetiţa spune că se va
căsători cu tata, băiatul cu mama.

Replierea narcisică asupra sa însuşi

În rare cazuri copilul se desenează el primul, cu grijă ( 4,5% din cazuri la
băieţi şi 7 % la fetiţe ). Tendinţele narcisiste exprimate astfel pot să fie
secundare, după Corman, câteodată din imposibilitate de a se decide pe cine să
aleagă primul sau datorita unei decepţii datorată relaţiilor afective cu părinţii –
decepţie cu punct de plecare în frustraţii din faza oedipiană. Persoanele
supraadăugate pot deveni elemente de investire mascată. Devalorizările din desen
pot permite descifrări mai profunde.
Uneori copiii care se reprezintă primii îşi creează o dublură de acelaşi sau
de alt sex, cu care întreţin relaţii strânse şi identificări. De obicei, prezentarea
narcisică pune persoana proprie în stare de solitudine. Deşertul afectiv este
evident. Uneori pot să se cumuleze: regresia, inversiunea sexuală, relaţia de
distanţa faţă de mamă, alegerea tatălui ca protector şi cel ce hrăneşte, apărare şi
inversiune oedipiană.

28
Inversul lui Oedip
Apare sub mai multe forme:
- dragostea tandră pentru părintele de sex opus este înlocuită cu indiferenţă şi
ostilitate;
- rivalitatea agresivă faţă de părintele rival este înlocuită cu afecţiune tandră;
Este o veritabilă formaţiune reacţională a eului. Acestea sunt, în acelaşi
timp, situaţii ambivalente.
Se poate considera că Oedipul negativ este la suprafaţă, în conştient, iar
Oedipul pozitiv în profunzime, în inconştient. Acesta este Oedipul refulat. În
astfel de cazuri acţionează adeseori o bisexualitate nativă sau traumatisme
afective în raport cu complexul Oedip sau amândouă.
Identificarea declarată a unui copil cu alt sex este de:
- 8% la băieţi ( 64 cazuri ) plus ambivalenţele care sunt foarte multe;
- 6% la fetiţe ( 24 cazuri ).
Este descris Pierre ( 14 ani ) care evită pe mama lui, care bea, ataşat
aparent de tată, care are un fel de pareză. Mama este însă mereu pe lângă el. În
desen, mama este pe prim plan, Pierre este regresiv prezentat – fetiţă de 7 ani,
lipsesc mâinile celor trei, tatăl este devalorizat. Copilul a făcut o pareză isterică
şi o tentativă de suicid. E ambivalent – T.A.T. a pus în evidenţă culpabilitatea lui
Pierre faţă de tată, care este fără personalitate. Mama este aceea care conduce
menajul, câştigă, lucrează.
T.A.T.-ul trebuie analizat ca fiind în termeni de relaţii interpersonale.
Devalorizarea propriei persoane duce uneori la inversia lui Oedip. Idealul Eului
este erodat. Copiii ar dori să fie de alt sex decât cel pe care îl posedă.

Tema tatălui care hrăneşte şi protejează ( are grijă de familie ).

O astfel de figuraţie pune probleme de imaturitate afectivă, dacă nu este
reală.
Există şi teme în care tatăl face copii, le dă să sugă, etc. Testul P.N. a pus
în evidenţă astfel de figurări.
În desenul lui Xavier, tatăl este lângă leagăn, o fetiţă se joacă cu sfoara,
mama lipseşte ( deci distanţă de mamă, identificare cu bebe-ul – regresivă );
bebe-ul este desenat cu grijă.

Fig.15 – desenul lui Jean Francois

29
Concluzii
Temele deschise dau mai puţin decât cele mascate, care pun în evidenţa şi
formele de apărare ale eului.
Apar relaţii de distanţă semnificative ( de apărare ).
Apare Oedipul invers şi investiţia narcisică, refulări, fixaţia orală la mamă.

Capitolul VII

Evoluţia desenului familiei

În seriile de desene ( ce se pot da ) interesează elementele constante şi

trăsăturile variabile – evoluţia personalităţii longitudinale apare astfel. Desenele
succesive pun în evidenţă evoluţia oedipiană şi fraternală, evoluţia personalităţii
complexe şi a afectivităţii.

Capitolul VIII

Concluzii generale

Testul familiei ocupă un loc important.

Este rapid si cu aplicaţie uşoara.
Exprimă activitatea imaginativă, creatoare a copilului.
Permite explorări de profunzime complexe.
Evidenţiază conflictele fraternale şi complexul oedipian, modul în care se
situează un copil în familie, alegerile sale, dificultăţile.
Autorul insistă asupra ideii că psihologia relaţiilor interpersonale nu poate
fi înţeleasă fără referinţe permanente la psihanaliză.
Conflictele pe planurile sondate de test au efecte grave în conduita şcolară.
Subiectul este foarte vast şi poate studia caracterul, tipul maturizării
psihomotrice, caracteristicile diferenţiale ale celor două sexe.

30