Dacă n-ar fi fost dragoste, n-am fi fost noi toți.

În viziunea mea e simplu -

iubirea este componenta esențială a vieții, pilonul principal în jurul căruia fiecare
dintre noi își construiește destinul, într-un fel sau altul. De-a lungul timpului însă,
viața ne arată că lucrurile care par la prima vedere simple sunt, de fapt, cele mai
complexe și anume prin complexitate ele ne atrag, iar iubirea, în cazul dat, nu
este o excepție.
Pentru unii iubirea se asociază cu un joc unde trebuie să-ți aplici istețimea,
pentru alții cu o piesă de teatru unde scenariul este plin de intrigi și întorsături
de situație sau cu un labirint din care nu poți găsi ieșirea, rămânând captiv în el.
Fiecare își trăiește experiența sa unică, în dependență de ce simte și cum
gândește, însă cert este faptul că fără de “valurile iubirii”, viața ar fi fost doar “o
mare liniștită”. Norocul nostru este că putem întâlni “mări tumultoase” în operele
din literatura română, precum „Luceafărul” de Mihai Eminescu sau „Mănăstirea
Argeșului”, culeasă de Vasile Alecsandri, unde tema și motivul central îl
reprezintă iubirea, iar personajele principale sunt exemple elocvente despre ce
înseamnă sacrificiul în numele dragostei.
Motivul iubirii, care ar însemna, de fapt, jertfa în numele dragostei, se atestă
în opera lui Eminescu prin acțiunile întreprinse de către eroul principal,
Luceafărul, care, aparținând spațiului celest și reprezentând omul superior, prin
aspirația sa către dragostea ideală, era gata să-și jertfească nemurirea pentru
doar o oră alături de fata în care era îndrăgostit: „…Cu vecinicia sunt legat/Ci voi
să mă dezlege.”
Un alt personaj literar, Ana din „Mănăstirea Argeșului”, este un model al
omului care este gata să se sacrifice pe sine în numele iubirii, lăsându-se zidită
în peretele construcției lui Manole. În operă, focul iubirii se contopește cu focul
creației, devenind o forță mistuitoare. Venind către iubitul ei, indiferent de ce
obstacole întâlnea în drum, Ana acceptă acest joc:„Ana se-ncredea/Şi vesel
râdea”. În timpul zidirii sale treptate invocă, pe rând, durerea trupului, plânsul
copilului pe care-l poartă-n ea și sfârșitul pe care și-l presimte, căci în cele din
urmă își dă seama că este condamnată. Alături de Manole, ea cucerește
veșnicia.
Făcând referire la mesajul poemului stănescian, precum și la titlul operei
sale, dragostea pentru protagoniștii din operele sus menționate este vitală, este
ca „aerul„ pe care-l respiră, o dependență, precum era „privirea” pentru eroul din
opera lui Stănescu. Jertfa lor reprezintă forma supremă și cea mai pură de
exprimare a stărilor și sentimentelor către persoana iubită.
Așadar, iubirea poate fi exprimată, înțeleasă și percepută în diferite moduri,
însă doar oamenii care iubesc cu adevărat vor conștientiza faptul că iubirea se
egalează cu sacrificiul. Ca să iubești trebuie și să cedezi, însă dacă o faci, vei
atinge culmile cele mai înalte și divine ale acestui frumos sentiment.