Biochimie Structurala-Final

ADELA PINTEA
●
BIOCHIMIE STRUCTURALĂ
Referenţi:
Prof. Dr. Carmen Socaciu

Conf. Dr. Constantin Bele
Descriere CIP
© Autorul şi Editura… pentru prezenta versiune
ISBN 973-555-
ADELA PINTEA
BIOCHIMIE
STRUCTURALĂ
Editura AcademicPress
2005
Tehnoredactare & Coperta:
Lucian ANDREI
CUPRINS
CUPRINS ........................................................................................................................ 5
1. INTRODUCERE ÎN BIOCHIMIE ............................................................................. 8
1.1. Structura ierarhică a materiei vii .......................................................................... 8
1.2. Bioelemente. ........................................................................................................ 9
1.3. Biomolecule ....................................................................................................... 10
2. ALCĂTUIREA MATERIEI VII ............................................................................. 11
2.1. Noţiuni de chimie generală ................................................................................ 11
2.1.1. Legături chimice şi interacţiuni chimice..................................................... 11
2.1.2. Apa. Structură, proprietăţi, rol biochimic. .................................................. 17
2.1.3. Ionizarea apei. Noţiunea de pH................................................................... 19
2.1.4. Acizi ............................................................................................................ 21
2.1.5. Baze............................................................................................................. 25
2.1.6. Săruri ........................................................................................................... 25
2.1.7. Sisteme tampon ........................................................................................... 26
2.2. Alcătuirea biomoleculelor organice ................................................................... 28
2.2.1. Schelete moleculare .................................................................................... 28
2.2.2. Grupări funcţionale ..................................................................................... 30
2.2.3. Izomeria biomoleculelor ............................................................................. 32
2.2.4. Tipuri de reacţii biochimice ........................................................................ 38
2.2.5. Reactivitatea biomoleculelor ...................................................................... 42
3. PROTIDE .................................................................................................................. 44
3.1. Introducere ......................................................................................................... 44
3.2. Aminoacizi ......................................................................................................... 45
3.2.1. Caracteristici generale................................................................................. 45
3.2.2. Clasificare şi reprezentanţi.......................................................................... 46
3.2.3. Proprietăţile aminoacizilor .......................................................................... 51
3.3. Peptide................................................................................................................ 61
3.3.1. Aspecte generale ......................................................................................... 61
3.3.2. Peptide naturale ........................................................................................... 62
3.3.3. Peptide sintetice .......................................................................................... 65
3.4. Proteine .............................................................................................................. 66
3.4.1. Structura proteinelor ................................................................................... 66
3.4.1.1. Structura primară a proteinelor ............................................................ 66
3.4.1.2. Structura secundară a proteinelor ........................................................ 67
3.4.1.3. Structura terţiară a proteinelor. ............................................................ 73
3.4.1.4. Structura cuaternară a proteinelor ........................................................ 75
3.4.2. Proprietăţi generale ale proteinelor ............................................................. 75
3.4.2.1. Proprietăţi fizice ................................................................................... 75
3.4.2.2. Proprietăţi chimice ............................................................................... 78
3.4.3. Metode de analiză a proteinelor .................................................................. 79
3.4.4. Proteine reprezentative pentru regnul animal ............................................. 81
3.4.4.1. Holoproteine globulare ........................................................................ 81
3.4.4.2. Holoproteine fibrilare ......................................................................... 84
3.4.4.3. Heteroproteide (Proteine conjugate) .................................................... 92
3.4.4.3.1.Metaloproteide .......................................................................................... 93
3.4.4.3.2. Fosfoproteide ............................................................................................ 94
3.4.4.3.3. Glicoproteide ............................................................................................ 94
3.4.4.3.4. Lipoproteine ............................................................................................. 98
3.4.4.3.5. Cromoproteide ........................................................................................ 100
3.4.4.3.6. Nucleoproteide ....................................................................................... 105
4. ACIZI NUCLEICI .................................................................................................. 106
4.1. Componentele nucleotidelor ............................................................................ 106
4.2. Nucleotide ........................................................................................................ 109
4.3. Acizi deoxiribonucleici (ADN) ....................................................................... 112
4.3.1. Structura primară a acizilor deoxiribonucleici ADN ................................ 112
4.3.2. Structura secundară şi terţiară a ADN ...................................................... 113
4.3.3. Rolul ADN ................................................................................................ 117
4.3.4. Proprietăţile ADN. .................................................................................... 117
4.4. Acizi ribonucleici ............................................................................................. 118
4.4.1. ARN mesager (ARNm) ............................................................................ 119
4.4.2. ARN ribozomal (ARNr) ........................................................................... 120
4.4.3. ARN de transport (ARNt) ......................................................................... 122
4.5. Nucleoproteine virale ....................................................................................... 123
5. GLUCIDE ............................................................................................................... 125
5.1. Introducere ....................................................................................................... 125
5.2. Monoglucide. ................................................................................................... 126
5.2.1. Clasificare. ................................................................................................ 126
5.2.2. Structură şi izomerie ................................................................................ 126
5.2.3. Ciclizarea monoglucidelor. Anomeria. Mutarotaţia. ................................ 128
5.2.4. Proprietăţile generale ale monoglucidelor ............................................... 131
5.2.5. Principalele monoglucide naturale.......................................................... 136
5.2.6. Derivaţi ai monoglucidelor. ...................................................................... 137
5.3. Oligoglucide ..................................................................................................... 141
5.3.1. Diglucide ................................................................................................... 141
5.3.1.1. Diglucide reducătoare ........................................................................ 141
5.3.1.2. Diglucide nereducătoare .................................................................... 143
5.3.2. Alte oligoglucide....................................................................................... 144
5.4. Poliglucide ....................................................................................................... 144
5.4.1. Poliglucide omogene................................................................................. 145
5.4.2. Poliglucide neomogene şi poliglucide conjugate. ................................... 148
5.4.2.1. Poliglucide neomogene din regnul vegetal. ....................................... 149
5.4.2.2. Poliglucide neomogene şi conjugate din regnul animal şi bacterii .. 149
5.4.2.2.1. Glicozaminoglicanii – (mucopoliglucide) .............................................. 149
5.4.2.2.2. Peptidoglicani şi lipopoliglucide (poliglucide şi lipopoliglucide
bacteriene) .............................................................................................................. 153
6. LIPIDE .................................................................................................................... 156
6.1. Introducere ....................................................................................................... 156
6.2. Acizi graşi ........................................................................................................ 157
6.3. Lipide simple ................................................................................................... 162
6.3.1. Gliceride (acilgliceroli) ............................................................................. 162
6.3.2. Steroli, steride şi acizi biliari .................................................................... 167
6.3.3. Ceride ........................................................................................................ 171
6.3.4. Etolidele .................................................................................................... 172
6.4. Lipide complexe............................................................................................... 173
6.4.1. Glicerofosfolipide ..................................................................................... 173
6.4.1.1. Acidul fosfatidic (PA) ........................................................................ 174
6.4.1.2. Fosfatidilglicerol (PG) ....................................................................... 174
6.4.1.3. Difosfatidilglicerol (cardiolipide, DPG). ........................................... 175
6.4.1.4. Inozitofosfatide (fosfatidilinozitol, PI) .............................................. 175
6.4.1.5. Serinfosfatide (fosfatidilserină, PS) ................................................... 176
6.4.1.6. Colaminfosfatide (fosfatidiletanolamină, cefaline, PE)..................... 177
6.4.1.7. Colinfosfatide (fosfatidilcolină, lecitine, PC) ................................... 177
6.4.1.8. Acetalfosfatidele (plasmalogene) ..................................................... 179
6.4.2. Gliceroglicolipide ..................................................................................... 180
6.4.2. Sfingolipide ............................................................................................... 182
6.4.2.1. Ceramide ............................................................................................ 183
6.4.2.2. Sfingofosfolipide (sfingomieline). ..................................................... 184
6.4.2.3. Sfingoglicolipide. ............................................................................... 185
6.4.2.3.1. Monoglicozilceramide (cerebrozide). .................................................... 185
6.4.2.3.2. Sulfatide ................................................................................................. 187
6.4.2.3.3. Oligoglicozilceramide ............................................................................ 188
6.4.2.3.4. Gangliozide ............................................................................................ 189
6.5. Proteolipide ...................................................................................................... 191
6.6. Alcătuirea membranelor biologice................................................................... 193
Bibliografie generală ................................................................................................... 197
Bibliografie specială ................................................................................................... 198
1. INTRODUCERE ÎN BIOCHIMIE
1.1. Structura ierarhică a materiei vii

Materia vie se caracterizează printr-o compoziţie chimică deosebit de complexă,
fiind alcătuită dintr-un număr enorm de molecule. Astfel, se estimează că în compo-
nenţa organismului uman ar intra circa 100.000 de molecule distincte. Chiar şi o
bacterie unicelulară cum este Escherichia coli, cultivată pe un mediu conţinând
exclusiv glucoză ca substanţă organică, este capabilă să biosintetizeze circa 2500 de
biomolecule.
Deşi se caracterizează printr-o mare complexitate, materia vie este organizată
într-o structură ierarhizată (Tabelul 1.1.), ceea ce permite studiul aprofundat al
alcătuirii sale. Organismele pluricelulare sunt alcătuite din organe, alcătuite la rândul
lor din ţesuturi. Ţesuturile sunt alcătuite din celule, organismele animalelor superioare
conţinând peste 200 de tipuri de celule. Celulele conţin organitele celulare în compo-
nenţa cărora intră ansambluri supramoleculare, cum ar fi de exemplu ribozomii,
aflaţi pe reticulul endoplasmatic rugos. Ansamblurile supramoleculare constau în
asocieri de macromolecule numite biopolimeri (de exemplu acizi nucleici şi proteine).
Aceştia sunt compuşi cu structură de polimeri, formaţi prin legarea unui număr mare
de biomolecule unităţi structurale (nucleotide, aminoacizi, monoglucide).
Biomoleculele sunt alcătuite din bioelemente, doar 65 dintre elementele litosferei
fiind prezente în organismele vii.
Tabel 1. 1. Structura ierarhizată a materiei vii (preluat şi modificat după

Lehninger, 1987)
Structura Exemple Dimensiune

Precursori din mediu CO2, H2O, NH3 H2 O - 4 Å
Acid acetic, Glicerol,
Intermediari metabolici -
Piruvat, Citrat
Biomolecule unităţi Monoglucide, Aminoacizi,
Aminoacid – 8 Å
structurale Baze nucleice
Poliglucide, Proteine, Acizi
Biopolimeri Hemoglobina – 64 Å
nucleici
Ansambluri
Ribozomi, Microtubuli Ribozomi – 250 Å
supramoleculare
Organite celulare Nucleu, Mitocondrie Mitocondrie – 15000 Å
Celule Hematii, Leucocite Hematie - 100000 Å
Biochimie structurală 9
1.2. Bioelemente.
Materia vie, fie ea de origine animală sau vegetală, are o compoziţie chimică di-
ferită de materia anorganică sau minerală. Elementele chimice care alcătuiesc materia
vie poartă numele de bioelemente.
Componentele majore ale materiei vii sunt elementele organogene: carbon (C),
hidrogen (H), oxigen (O), azot (N), sulf (S) şi fosfor (P). Elementele organogene sunt
elemente cu masă atomică mică şi care pot forma legături chimice puternice. Alături
de elementele organogene, materia vie mai conţine cantităţi însemnate de ioni de sodiu
(Na), potasiu (K), calciu (Ca) şi clor (Cl), care împreună cu elementele organogene
reprezintă peste 99,9 % din masa materiei vii (Tabelul 2).
Tabelul 2. Compoziţia chimică a organismului uman (preluat după Voet, 1990)
Procente de masă Unele dintre elementele chi-

mice ale scoarţei terestre se regă-
Element (substanţă uscată) sesc în materia vie în cantităţi
Carbon C 61,7 extrem de mici, numindu-se din
această cauză microelemente.
Azot N 11,0
Deşi atât ponderea lor în orga-
Oxigen O 9,3 nismele vii cât şi necesarul zilnic
Hidrogen H 5,7 de microelemente sunt foarte scă-
zute, acestea îndeplinesc funcţii
Fosfor P 3,3 esenţiale şi sunt indispensabile
Sulf S 1,0 vieţii. În cea mai mare parte mi-
croelementele sunt ioni metalici
Calciu Ca 5,0 care au rolul de cofactori ai unor
Potasiu K 1,3 enzime. Ferul (Fe) este compo-
nent al citocromilor, catalazei,
Clor Cl 0,7 peroxidazei, dar şi al hemului din
Sodiu Na 0,7 hemoglobină. Cuprul (Cu) intră în
alcătuirea citocromoxidazei şi
Magneziu Mg 0,3
este alături de Mn (mangan) şi Zn
B, F, Si, V, Cr, Mn, (zinc) cofactor al superoxid-
Fe, Co, Cu, Zn, Se, urme dismutazei. Zincul este cofactor şi
Mo, Sn, I pentru alcool dehidrogenază şi
anhidraza carbonică. Hexamerii
de insulină formează agregate cu
zincul, care are rolul de a-i stabiliza. Seleniul (Se) este component al glutation-peroxi-
dazei, care împreună cu superoxiddismutaza participă la apărarea organismului
împotriva agresiunii speciilor reactive de oxigen. Cobaltul (Co) intră în componenţa
vitaminelor B12 (cobalamine), iar nichelul (Ni) este cofactor al ureazei. Ionul de
magneziu (Mg2+) este cofactor enzimatic al multor enzime implicate în metabolismul
energetic, cum ar fi hexozokinaza şi piruvatkinaza. Dintre nemetale, un rol important
joacă iodul (I), ca şi component al hormonilor tiroidieni ioduraţi.
10 Adela Pintea
1.3. Biomolecule
Organismele vii pot conţine atât biomolecule anorganice, cum sunt apa, sărurile,
acizii, cât şi - mai ales - biomolecule organice. După dimensiunea lor, biomoleculele
organice se clasifică în:
 biomolecule unităţi structurale: monoglucide, aminoacizi, baze nucleice,
acizi graşi
 oligomeri: oligoglucide, peptide
 biopolimeri: poliglucide, proteine, acizi nucleici
Biomoleculele unităţi structurale sunt în general molecule de dimensiuni mici şi
nehidrolizabile. Acestea se pot lega între ele, prin legături chimice, pentru a forma
oligomeri sau biopolimeri.
La baza alcătuirii biomoleculelor organice stau legăturile covalente ce se stabi-
lesc între elementele organogene. Rolul central în realizarea scheletului biomoleculelor
organice îl are atomul de carbon care poate realiza un număr de patru legături cova-
lente, foarte puternice. Aproximativ 90 % dintre substanţele chimice cunoscute sunt
substanţe organice care conţin în moleculă atomi de carbon.
După rolul pe care îl îndeplinesc în organismele vii, biomoleculele se pot clasi-
fica astfel:
CU ROL PLASTIC ŞI ENERGETIC

 GLUCIDE
 LIPIDE
 PROTIDE
CU ROL INFORMAŢIONAL
 ACIZI NUCLEICI
BIOMOLECULE
CU ROL DE BIOCATALIZATORI
 ENZIME
 VITAMINE
CU ROL DE REGLARE
 HORMONI
2. ALCĂTUIREA MATERIEI VII
2.1. Noţiuni de chimie generală

2.1.1. Legături chimice şi interacţiuni chimice
Biomoleculele sunt entităţi chimice caracterizate prin structură, proprietăţi şi
funcţii bine definite. Biomoleculele sunt alcătuite din bioelemente legate între ele prin
legături chimice. Orice atom tinde să-şi realizeze o configuraţie stabilă de dublet sau
octet pe stratul electronic de valenţă. Această configuraţie stabilă poate fi realizată fie
prin schimb de electroni (cedare-acceptare) între doi atomi, fie prin punerea în comun
a electronilor de valenţă. Astfel, atomii reacţionează între ei, alcătuind molecule.
Grupări de atomi sau chiar molecule pot de asemenea să interacţioneze între ele prin
interacţiuni nespecifice. Natura legăturilor chimice stabilite între atomii componenţi
este esenţială pentru proprietăţile fizice şi chimice ale moleculelor.
Legătura ionică sau electrovalentă constă în atracţia electrostatică dintre doi
ioni, unul pozitiv şi unul negativ. Ionii pozitivi provin din atomi cu caracter electro-
pozitiv, care cedează unul sau mai mulţi electroni pentru a-şi realiza configuraţia sta-
bilă pe ultimul strat. Ionii negativi provin din elemente chimice cu caracter electrone-
gativ, care acceptă electroni pentru a-şi realiza configuraţia stabilă de octet. Legătura
se realizează deci prin transfer de electroni de la un atom la altul. Practic legătura
ionică nu este o legătură propriu-zisă ci doar atracţie între ioni de sarcini diferite.
- 1 e- + 1 e-
Na Na+ Cl Cl-
1s1 2s22p6 3s1 1s1 2s22p6 1s1 2s22p6 3s23p5 1s1 2s22p6 3s23p6
11 protoni (+) 11 protoni (+) 17 protoni (+) 17 protoni (+)

11 electroni (-) 10 electroni (-) 17 electroni (-) 18 electroni (-)
_
+
Na + Cl Na + Cl
Atom de Atom de Cation Anion
sodiu clor sodiu clorură
O
O
R1 C R CH2 O P O
H3N R2
O Ca2+
O
anion amina
carboxilat protonata
12 Adela Pintea
Astfel de legături chimice se întâlnesc în structura sărurilor, oxizilor şi bazelor.

Moleculele rezultate în urma formării legăturii ionice au structură cristalină, iar la
dizolvarea în apă disociază în ioni, care se hidratează cu molecule de apă. Legătura
ionică este o legătură chimică slabă, mult mai slabă decât legătura covalentă.
Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a câte unui electron din
partea a doi atomi, identici sau diferiţi. Se poate deci afirma că o legătură covalentă
simplă constă dintr-un dublet de electroni. Legăturile covalente pot fi: simple, duble
sau triple, în funcţie de numărul de electroni puşi in comun şi de starea de hibridizare
în care se găsesc atomii. Atomii formează un număr diferit de legături covalente, în
funcţie de structura lor electronică. Unii atomi participă cu toţi electronii de valenţă la
formarea legăturilor covalente (H, C), alţii formează un număr mai mic de covalenţe şi
rămân cu dublete de electroni neparticipanţi (O, S, N, P).
H H O O
C C S S
N e- neparticipanţi N P P
Legăturile covalente pot fi caracterizate prin lungimea legăturii, unghiul de

legătură şi tăria legăturii.
LEGĂTURĂ SIMPLĂ
C C 1,54 Å E leg.  348 kJ/mol
LEGĂTURĂ DUBLĂ
LEGĂTURĂ TRIPLĂ
Atomul de carbon posedă o structură electronică specială, aflându-se în grupa a

patra a sistemului periodic. Carbonul are ultimul strat ocupat doar pe jumătate, cu 4
electroni, de aceea el nu are tendinţa nici să cedeze, dar nici să primească electroni,
pentru a forma ioni. Aceasta structură electronică permite atomului de carbon să
realizeze legături covalente atât cu alte elemente chimice cât şi cu alţi atomi de carbon,
permiţând astfel realizarea catenelor de atomi de carbon. Catenele de atomi de carbon
stau la baza scheletului majorităţii biomoleculelor.
H
C
H H H
H H
0
H .5
109
Atunci când legătura covalentă se realizează între atomi cu caracter electrochimic

identic sau apropiat, aceasta este nepolară, electronii legăturii fiind atraşi cu forţă
egală de ambii parteneri. Astfel de legături sunt legăturile simple C-C, C-H, C-N.
Moleculele care conţin doar legături covalente nepolare sunt şi ele nepolare şi, în
general, hidrofobe.
H H
H C H H C H
H H
H H 
H H H H  
H C C H H C C H H C Cl H C Cl
H H H H
H H
Legătură covalentă Legătură covalentă
nepolară polară
Dacă legătura se realizează între atomi cu caracter electrochimic diferit, legătura

covalentă va fi polară, electronii legăturii fiind atraşi mai puternic de către elementul
electronegativ, care va dobândi astfel o sarcină parţială negativă. Compuşii ce conţin
legături polare sunt compuşi polari, sunt mai reactivi şi de multe ori hidrofili.
Legătura covalentă este cea mai puternică legătură chimică.
Legătura coordinativă este un tip special de legătură covalentă în care unul
dintre parteneri joacă rolul de donor - aducând în legătură o pereche de electroni, în
timp ce celălalt atom este acceptor. Donorul este un atom cu electroni neparticipanţi –
N, O, S – în timp ce acceptorul este un element cu deficit de electroni. Legătura
14 Adela Pintea
coordinativă se întâlneşte în ioni poliatomici (NH4+, NOˉ3, H3O+), acizi (fosforic,

sulfuros), combinaţii complexe, dar şi în alcătuirea unor biomolecule.
H +
H
H+ + N H H N H
H H
Proton Amoniac Ion amoniu

(acceptor) (donor)
În structura hemului din hemoglobină, ionul central Fe2+ este legat coordinativ de
doi atomi de azot (cu electroni neparticipanţi) din nucleele pirolice.
N N
Fe2+
N N Ligand (donor)
Ion central
(acceptor)
Legătura coordinativă este o legătură mult mai slabă decât legătura covalentă iar
tăria ei depinde de pH-ul mediului.
Legătura de hidrogen se realizează între un atom de hidrogen legat de un atom
cu caracter electronegativ şi un alt atom electronegativ, identic sau diferit. Legătura de
hidrogen se datorează atracţiei exercitate de atomul electronegativ – parţial încărcat
negativ – pentru atomul de hidrogen parţial încărcat pozitiv. În cele mai multe cazuri
legăturile de hidrogen se realizează intermolecular. Astfel, moleculele de apă se
asociază între ele prin legături de hidrogen, fiecare moleculă de apă putând lega în
acest fel alte patru molecule. În acelaşi mod se asociază şi moleculele de alcooli, acizi
carboxilici etc.
C O H N
R1 CH CH R3
R H
-  - 
NH O C
O H O H
O C NH
CH R2 R3 HC
Legătură de
hidrogen
Legături de hidrogen se pot realiza şi intramolecular, între grupări funcţionale

aparţinând aceleiaşi molecule, în cazul biopolimerilor. Legăturile de hidrogen sunt
deosebit de importante pentru sistemele biologice, ele contribuind la menţinerea
structurii spaţiale a biomoleculelor. De exemplu, în structura secundară şi terţiară a
proteinelor, legăturile de hidrogen se pot forma între grupările amino şi carbonil din
legăturile peptidice. Structura secundară a ADN este menţinută datorită
complementarităţii bazelor nucleice perechi (Adenină – Timină; Guanină – Citozină)
şi a legăturilor de hidrogen ce se realizează între acestea.
O H2N
N N N
NH
N N NH2 O
Guanină Citozină
Legăturile de hidrogen sunt mult mai slabe decât legătura covalentă, ele având o
energie de legătură de 3-7 kcal/mol. Legătura de hidrogen este de fapt o interacţiune
de tip dipol-dipol, cu tărie neobişnuit de mare. Tăria legăturii de hidrogen este maximă
atunci când atomul de hidrogen şi cei doi atomi electronegativi participanţi sunt
coliniari. Deşi sunt legături slabe, ele sunt importante deoarece se realizează de obicei
în număr foarte mare, contribuind astfel la edificiul molecular al biopolimerilor.
Interacţiuni van der Waals - Forţele van der Waals sunt forţe de atracţie
nespecifice ce se manifestă între orice atomi sau molecule, cu condiţia ca acestea să fie
foarte apropiate în spaţiu (3 – 4 Å). Aceste forţe rezultă din dipoli foarte slabi, generaţi
în orice atomi de mişcarea electronilor în jurul nucleului.
Forţele van der Waals pot fi de trei tipuri:
 interacţiuni dipol-dipol. Legăturile covalente polare cum ar fi C-O şi C-N au
un dipol permanent. În mediu lichid partea pozitivă a unuia dintre dipoli poate
interacţiona cu partea negativă a altui dipol.
 interacţiuni dipol-dipol indus. În acest caz un dipol permanent poate induce
formarea unui dipol tranzitoriu într-o moleculă învecinată, care va
interacţiona cu dipolul permanent.
 interacţiuni dipol indus-dipol indus. Aceste interacţiuni se manifestă între
molecule nepolare care se apropie foarte mult una de alta, inducând formarea
reciprocă a unui dipol tranzitoriu. Atunci când această distanţă este optimă,
între cei doi dipoli tranzitorii apar forţe de atracţie. Distanţa la care atracţia
este maximă este caracteristică fiecărui atom şi poartă numele de rază van der
Waals. Când moleculele sunt comprimate şi se apropie prea mult, apar forţele
de repulsie van der Waals.
Forţele van der Waals sunt fluctuante şi foarte slabe, cu o energie de legătură de
aproximativ 0,2-0,3 kcal/mol, la distanţe de circa 3 Å. Deşi slabe, forţele van der
16 Adela Pintea
Waals sunt importante pentru menţinerea structurii spaţiale a proteinelor, acizilor

nucleici şi a membranelor.
Interacţiunile hidrofobe se formează între moleculele cu caracter nepolar
(hidrofob) atunci când acestea se găsesc în mediu apos sau într-un alt mediu polar.
Deoarece legăturile de hidrogen stabilite între moleculele de apă sunt mai puternice
decât legăturile stabilite între moleculele hidrofobe, acestea din urmă sunt obligate să
se asocieze atunci când vin în contact cu apa. Acest fenomen se întâmplă de exemplu
cu picăturile de benzină (amestec de hidrocarburi) sau de ulei care cad în apă şi care
se asociază formând pelicule cu suprafaţă minimă de contact cu mediul apos.
Acelaşi comportament îl au şi moleculele amfipatice. Acestea sunt alcătuite
dintr-o parte hidrofilă (polară) şi o parte hidrofobă (nepolară). Săpunurile, detergenţii
şi sărurile biliare sunt molecule amfipatice care în mediu apos formează micele.
H3C CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2

-
CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 COO
Parte hidrofobă Parte

hidrofilă
MOLECULĂ AMFIPATICĂ
Interacţiuni hidrofobe apar şi între catenele acizilor graşi constituenţi ai lipidelor

din membranele celulare.
În structura terţiară a proteinelor se realizează interacţiuni hidrofobe între cate-

nele laterale ale aminoacizilor neutri, cu structură hidrocarbonată, cum ar fi: alanină,
leucină, izoleucină, fenilalanină etc. Împreună cu celelalte interacţiuni chimice,
interacţiunile hidrofobe participă la menţinerea structurii spaţiale a proteinelor.
2.1.2. Apa. Structură, proprietăţi, rol biochimic.

Cu toate că apa este un compus anorganic, ea are un rol fundamental în organi-
zarea şi funcţionarea tuturor organismelor vii, viaţa fiind practic de neconceput în
absenţa apei. În medie apa reprezintă între 60 – 65 % din masa organismului animal,
acest procentaj fiind diferit în funcţie de ţesut.
Din punct de vedere chimic, apa este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un
atom de oxigen, legaţi între ei prin legături covalente O-H. Datorită diferenţei de
caracter electrochimic, legătura O-H din apă este puternic polarizată, electronii fiind
atraşi de către oxigenul puternic electronegativ. Polaritatea legăturilor covalente din
apă imprimă întregii molecule un caracter puternic polar. Cu toate că apa nu prezintă
sarcini electrice nete, ea are o constantă dielectrică mare: 78,5 la 25 ºC.

H 104,50
(+0,41) H H

O H O H O H
 (+0,41)
(-0,82)
- +
Moleculele de apă se asociază între ele prin legături de hidrogen, fiecare mole-
culă de apă realizând maximum 4 legături de hidrogen cu alte molecule de apă. Două
dintre legăturile de hidrogen se realizează între atomii de hidrogen ai moleculei de apă
şi atomii de oxigen ai altor două molecule vecine. Celelalte două legături se realizează
între cele două perechi de electroni neparticipanţi ai oxigenului şi câte un atom de
hidrogen de la alte două molecule de apă vecine. În acest fel, legăturile de hidrogen pe
care le formează o moleculă de apă sunt dispuse aproape după unghiurile unui
tetraedru regulat, unghiul de legătură fiind de 104,5º (în loc de 109,5º în cazul
atomului de carbon în stare de hibridizare sp3). Tăria legăturii de hidrogen dintre două
molecule de apă este de 4 kcal/mol. În stare lichidă, fiecare moleculă de apă se
asociază prin legături de hidrogen în medie cu alte 3,4 molecule de apă. Legăturile de
hidrogen din apă se desfac şi se refac continuu, generând aşa numita structură
„licărindă”. Se poate spune că apa lichidă formează o reţea extinsă de legături de
hidrogen. În gheaţă moleculele de apă formează o reţea cristalină în care fiecare
moleculă de apă se leagă prin legături de hidrogen de alte 4 molecule. Datorită acestei
structuri, apa are o densitate mai mică odată cu scăderea temperaturii şi transformarea
în gheaţă.
18 Adela Pintea
H
O H
O
H H H
H
O
H O
H
H
O
H
Asocierea moleculelor
de apa
Asocierea moleculelor de apă prin legături de hidrogen are implicaţii deosebite

asupra proprietăţilor fizice ale apei. Astfel, apa are puncte de fierbere (100 º C) şi de
topire (0º C) foarte ridicate, tensiune superficială mare şi căldură specifică foarte
ridicată.
Importanţa apei pentru organismele vii. Apa îndeplineşte în organismele vii
multiple roluri. În primul rând, apa este un solvent foarte bun pentru substanţele po-
lare. Sărurile, acizii, bazele se dizolvă în apă şi disociază, formând soluţii ionice, în ca-
re ionii se găsesc în stare hidratată.


O
H H  
H H H
H O
H H
O Na+ O O Cl- O
H O H H
H
H H H
H
O
+
-
-
+
Na+
-
- + - + Cl
- + -
-
+
+
Substanţele organice polare se dizolvă în apă fără a disocia în ioni, formând so-
luţii moleculare. În acest tip de soluţii, substanţele îşi păstrează integritatea şi în multe
cazuri se asociază cu molecule de apă prin legături de hidrogen. Monoglucidele, vita-
minele hidrosolubile, alcoolii inferiori, aldehidele dau astfel de soluţii. Moleculele de
dimensiuni foarte mari cum sunt: proteinele globulare, poliglucidele, moleculele amfi-
patice dau cu apa soluţii coloidale.
Ca o consecinţă a rolului de solvent, apa participă atât la transportul substan-
ţelor nutritive cât şi la transportul şi eliminarea deşeurilor toxice. Fluidele biologice,
mediul extracelular şi cel intracelular sunt medii apoase, procesele biochimice având
ca mediu de reacţie apa. În acelaşi timp, apa participă efectiv ca reactant în reacţiile
de hidratare şi hidroliză. Apa are şi rol structural, participând la alcătuirea edificiului
structural şi la forma nativă a unor molecule. De exemplu, proteinele sunt stabile în
forma lor hidratată. Apa participă la procesul de termoreglare prin faptul că, având
căldură specifică ridicată, se opune variaţiei temperaturii corpului atunci când
temperatura exterioară suferă modificări majore.
2.1.3. Ionizarea apei. Noţiunea de pH.

Faptul că moleculele de apă se asociază prin legături de hidrogen determină
atragerea unui proton de la o moleculă de apă vecină, proces denumit ionizarea apei.
 

 
 
  
 
Ion Ion
Apă
hidroniu hidroxil
 
ion ion
hidroniu hidroxil
sau: H2O 
Constanta de echilibru a acestei reacţii se poate scrie:
[ H  ]  [ HO  ]
K e  [ H O]
2
de unde rezultă: [H2O] x Ke = [H+] x [HO-]
Ionizarea apei are loc totuşi într-o proporţie foarte mică, deci şi valoarea Ke va fi
foarte mică. Ke a fost determinată prin măsurători de conductibilitate, iar valoarea ei
este de 1,8x10-16, la o temperatură de 25ºC. În acest caz se poate considera că valoarea
20 Adela Pintea
concentraţiei molare a apei nedisociate [H2O] rămâne practic neschimbată, deci

produsul [H2O] x Ke este constant. Acest produs poartă numele de produs ionic al apei.
Kw = [H2O] x Ke = constant
Dar concentraţia molară a apei este 55,6 M (1000 g / 18 = 55,6 moli/1000 ml

apă). Introducând valorile [H2O] şi Ke în relaţia Kw, obţinem:
Kw = 55,6 x 1,8x10-16 = 1x10-14
Intrucât Kw = [H+] x [HO-] iar [H+] = [HO-], rezultă că:
[H+] = [HO-] = √ 1x10-14 = 1x10-7
Pornind de la această deducere, se introduce noţiunea de pH. pH-ul reprezintă

măsura acidităţii unei soluţii şi se calculează după relaţia:
pH = -lg[H+]
unde [H+] este concentraţia molară a protonilor din soluţie.
În acest caz pentru apa pură, la o temperatură de 25ºC, concentraţia protonilor
este 1x10-7 deci:
pHapă = – lg[1x10-7] = – (- 7) = 7
pH-ul apei pure, la 25ºC, se defineşte ca pH neutru. În funcţie de raportul în care

se găsesc concentraţiile protonilor şi ionilor hidroxil soluţiile pot fi:
 Neutre: când [H+] = [HO-], pH = 7
 Acide: când [H+] > [HO-], pH < 7
 Bazice: când [H+] < [HO-], pH > 7
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
pH
[H+]
-1 -2 -3 -4 -5 -6 -7 -8 -9 -10 -11 -12 -13 -14
1 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10
pH acid pH bazic
pH
neutru
Cunoscând concentraţia protonilor dintr-o soluţie, se poate calcula pH-ul, şi

invers, cunoscându-se pH-ul se poate determina concentraţia protonilor (deci a
acidului):
dacă y = lg x, atunci x = 10y
deci dacă pH = 3, rezultă [H+] = 10-pH = 10-3
Cunoaşterea pH-ului în mediile biologice, cât şi menţinerea lui constantă sunt

deosebit de importante pentru organismele vii. Procesele metabolice, care se
desfăşoară în prezenţa enzimelor, sunt influenţate de pH-ul mediului, fiecare enzimă
având activitate maximă la o anumită valoare de pH. Valorile pH-ului variază foarte
mult de la un fluid biologic la altul. Câteva valori ale pH-ului, mai importante pentru
organismele animale, sunt prezentate mai jos:
Lacrima
Sânge
Suc Lapte Bicarbonat
gastric Saliva de amoniu
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
1MHCl Cola Albuş 1MNaOH

de ou
2.1.4. Acizi
Acizii se definesc, după Brönsted, ca fiind substanţe care disociază în mediu
apos, cedând protoni. O definiţie mai cuprinzătoare a acizilor este aceea de substanţe
care acceptă electroni (Lewis).
După natura lor chimică, acizii pot fi minerali (acid clorhidric, acid sulfuric, acid
fosforic etc) sau organici (acid formic, acid acetic etc.)
În funcţie de tăria lor, acizii se clasifică în: acizi tari, care disociază complet şi
acizi slabi, care disociază parţial.
Acid tare:
HCl + H2O → H3O+ + Cl- sau HCl → H+ + Cl-
H2SO4 → 2 H+ + SO42-
Pentru sistemele biologice, o importanţă mai mare o prezintă acizii slabi, mai
frecvent întâlniţi şi cu implicaţii în procesele metabolice.
22 Adela Pintea
Acid slab:
CH3COOH + H2O H3O+ + CH3COO-

Acid acetic Anion acetat
(bază conjugată)
Pentru acizii slabi, disociaţi incomplet, se poate scrie constanta de echilibru:
[ H 3 O  ]  [CH 3 COO  ]
Ke 
[ H 2 O]  [CH 3 COOH ]
Cum [H2O] este practic constantă, introducând în relaţia de mai sus se obţine:
[ H 3 O  ]  [CH 3 COO  ]
K e  [ H 2 O]  K a 
[CH 3 COOH ]
unde Ka este constanta de disociere sau de aciditate.
În cazul general al unui acid slab:
HA H+ + A-
[H  ].[A - ]
ka 
[HA]
Pentru simplificarea valorilor, se trece la scara logaritmică, introducându-se

mărimea pKa, prin analogie cu noţiunea de pH:
pka = – lg ka
de unde rezultă:
[HA]
[H  ]  k a
[A - ]
Întroducând logaritmul cu semn schimbat în ambii membri, se obţine:
[HA]
 lg [H  ]  lg k a  lg
[A - ]
şi ţinând cont de relaţiile ce definesc pH şi pka, rezultă:
[HA]
pH  pk a  lg
[A - ]
sau
[A - ]
pH  pk a  lg
[HA]
denumită ecuaţia Henderson – Hasselbach.
În caz general, ecuaţia se mai poate scrie:
[Acceptori de H  ]
pH  pk a  lg
[Donor de H  ]
Cu cât valoarea pKa este mai mare, cu atât acidul este mai slab. Valoarea pKa a
unui acid slab poate fi determinată prin realizarea curbei de titrare cu o soluţie de bază
tare. Un anumit volum de acid este titrat cu soluţia de bază tare, până când întreaga
cantitate de acid este neutralizată, moment pus în evidenţă cu ajutorul unui indicator
sau a unui pH-metru. Curba de titrare reprezintă variaţia pH-ului în sistem funcţie de
cantitatea (în echivalenţi) de bază tare adăugată. Valoarea pKa este identică cu
valoarea pH-ului, la mijlocul curbei de titrare, adică acolo unde concentraţia speciilor
donoare de protoni este egală cu concentraţia speciilor acceptoare de protoni (Fig. 2.1).
Aşa cum se poate observa şi din valorile Ka şi pKa din Tabelul 2.1, acizii
poliprotici, cum este acidul fosforic, cedează protonii treptat, dar din ce în ce mai greu.
H3PO4 H 2 PO-4  H 
H 2 PO -4 HPO 24-  H 
HPO 24- PO 34-  H 

24 Adela Pintea
14
13
12
Mijlocul
11 titrării
10 pka = 6,86 9,75
9
8
7,36
7
6 6,36
5
4
3
2
1
0
0.0 0.5 1.0
Echivalenţi OH-
Fig 2.1. Curba de titrare a fosfatului monobazic
Tabel. 2.1. Constanta de aciditate şi pKa-ul unor acizi întâlniţi în mediile biologice, la
25ºC (preluat şi modificat după Lehninger, 1993)
Acid KA pKA
Acid formic HCOOH 1,78 x 10-4 3,75
Acid acetic CH3COOH 1,75 x 10-5 4,76
Acid lactic CH3-CH(OH)-COOH 1,38 x 10-4 3,86
Acid oxalic 5,37 x 10-2 1,27 (pK1)
Oxalat - 5,37 x 10 -5 4,27 (pK2)
Acid succinic 6,17 x 10-5 4,21 (pK1)
Succinat - 2,29 x 10-6 5,64 (pK2)
Acid fosforic H3PO4 7,25 x 10-3 2,14
Fosfat monobazic H2PO4- 1,38 x 10-7 6,86
Fosfat dibazic HPO42- 3,98 x 10-13 12,4
Acid carbonic H2CO3 1,70 x 10-4 3,77
Bicarbonat HCO3- 6,31 x 10-11 10,2
2.1.5. Baze
Bazele se definesc ca fiind substanţe care disociază în mediu apos, cedând ioni
hidroxil OH-, sau care cedează electroni.
La fel ca şi acizii, bazele pot fi tari şi slabe. Bazele tari sunt complet disociate în
mediu apos, în timp ce bazele slabe sunt doar parţial disociate.
Pentru bazele slabe poate fi o scrisă o constantă de bazicitate, ca mai jos:
NH3 + HOH NH 4  OH -
[ NH 4 ].[OH - ]
kb 
[ NH 3 ]
2.1.6. Săruri
Sărurile sunt produşii reacţiilor de neutralizare între acizi şi baze. In funcţie de
tăria acizilor şi bazelor de la care provin, sărurile se clasifică în:
 săruri provenite de la acizi tari şi baze tari: NaCl, K2SO4, NaNO3
 săruri provenite de la acizi tari şi baze slabe: NH4Cl, (NH4)2SO4
 săruri provenite de la acizi slabi şi baze tari: Na2CO3, CH3COONa
 săruri provenite de la acizi slabi şi baze slabe: (NH4)2CO3, CH3COONH4.
La dizolvarea în apă, sărurile solubile disociază complet în ioni, ele fiind
electroliţi puternici. Cu excepţia sărurilor provenite de la acizi tari şi baze tari, sărurile
hidrolizează cu apa printr-o reacţie inversă celei de neutralizare. În urma reacţiei de
hidroliză se formează acizii şi bazele de la care acestea provin. Deşi aparent soluţiile
de săruri ar trebui să fie neutre, unele dintre săruri dau la hidroliză soluţii acide, iar
altele soluţii bazice. pH-ul soluţiilor de săruri depinde de tăria acidului, respectiv a
bazei formate în reacţia de hidroliză.
Sărurile solubile provenite de la acizi tari şi baze tari disociază în ioni la dizolva-
rea în apă, fără a hidroliza. Soluţiile astfel rezultate au pH neutru.
H2O
NaCl Na+ + Cl-
Sărurile provenite de la acizi tari şi baze slabe dau la hidroliză un acid tare,
disociat complet, şi o bază slabă, puţin disociată. Deoarece concentraţia protonilor în
soluţie va fi mare, pH-ul soluţiei va fi acid. Astfel de săruri poartă numele de săruri cu
hidroliză acidă.
2 Na 

 CO 32-  H 2 O (Na+ + OH-) + H2CO3
26 Adela Pintea
Sărurile provenite de la acizi slabi şi baze tari dau la hidroliză un acid slab -
parţial disociat, şi o bază tare – complet disociată. Deoarece concentraţia protonilor în
soluţie va fi mică, iar concentraţia ionilor hidroxil va fi mare, pH-ul soluţiei va fi
bazic. Astfel de săruri poartă numele de săruri cu hidroliză bazică.
NH 
4 
 Cl -  H 2 O (H+ + Cl-) + NH4OH
Sărurile provenite de la acizi slabi şi baze slabe hidrolizează la dizolvarea în apă,

iar pH-ul soluţiei rezultate depinde de tăria acidului şi bazei, respectiv de valorile Ka şi
Kb .
2NH 
4 
 CO 32-  H 2 O NH4OH + H2CO3
Gradul de hidroliză a unei sări depinde de natura chimică a sării, de concentraţia

soluţiei şi de temperatură.
2.1.7. Sisteme tampon

Sistemele sau soluţiile tampon sunt amestecuri formate din acizi slabi şi bazele
lor conjugate (săruri cu o bază tare), sau baze slabe şi acizii lor conjugaţi (săruri cu un
acid tare). Soluţiile tampon au proprietatea de a-şi menţine pH-ul constant la
adăugarea unor cantităţi mici de acizi său de bază.
Procesele prin care un sistem tampon se opune variaţiilor de pH la adăugarea
unui acid sau a unei baze sunt ilustrate mai jos, luând ca exemplu sistemul acid
acetic/acetat:
CH3 COOH / CH3 COO- + H+ 2 CH3 COOH
Acid slab Bază conjugată Acid tare Acid slab
CH3 COOH / CH3 COO- + OH- 2 CH3 COO- + H2O

Bază tare Bază slabă
Capacitatea unui sistem tampon de a se opune variaţiilor pH-ului se numeşte

capacitate de tamponare şi depinde de raportul între concentraţiile speciilor donoare,
respectiv acceptoare de protoni. Capacitatea de tamponare a unui sistem tampon este
maximă atunci când acest raport are valoarea 1. Aşa cum se poate observa din ecuaţia
Henderson-Hasselbach, pH-ul soluţiei depinde de constanta de disociere (sau de pKa)
şi de raportul dintre concentraţiile donorilor şi acceptorilor de protoni.
[Acceptori de H  ]
pH  pk a  lg
[Donor de H  ]
Menţinerea constantă a pH-ului este esenţială pentru organismele vii. Atât flui-
dele intracelulare, cât şi cele extracelulare, sunt caracterizate de o anumită valoare a
pH-ului, menţinută constantă. Importanţa pH-ului derivă în primul rând din faptul că
enzimele, biocatalizatorii proceselor biochimice, au o activitate maximă la o anumită
valoare de pH, numită pH optim.
În sânge pH-ul este menţinut constant în jurul unei valori de 7,4. La menţinerea
aceste valori a pH-ului contribuie în primul rând sistemul tampon numit rezerva
alcalină a sângelui: H2CO3/HCO3-. Capacitatea de tamponare a rezervei alcaline este
dependentă de raportul concentraţiilor H2CO3 şi HCO3-.
H2CO3 H   HCO 3-
Acidul carbonic se formează însă prin dizolvarea în apă a dioxidului de carbon

CO2(d) provenit din respiraţie.
CO2(d) + H2O H2CO3
Concentraţia CO2(d) depinde la rândul său de presiunea parţială a dioxidului de

carbon gazos. Deci în acest caz, pH-ul va depinde şi de presiunea parţială a CO2, ce
poate fi modificată prin rata respiraţiei, a raportului între cantitatea de dioxid de car-
bon expirat şi inspirat.
În anumite stări patologice, cum este diabetul sever, datorită producerii şi acumu-
lării de corpi cetonici, cu caracter acid, se poate instala starea de acidoză. În cazul în
care pH-ul scade până la valoarea de 6,8, se instalează coma diabetică şi se poate
produce chiar moartea.
Perechea hemoglobină/hemoglobinat alcalin şi alte proteine serice pot participa şi
ele la tamponarea sângelui. Proteinele pot conţine în catenele laterale ale aminoacizilor
grupări cu caracter slab acid sau slab bazic. Aceştia pot contribui la tamponare atât în
sânge, cât şi în lichidele intracelulare.
În citoplasma celulelor, principalul sistem tampon este perechea H2PO4-/HPO42-,
care are capacitatea maximă de tamponare la pH 6,86 (= pKa), fiind eficient în
intervalul de pH 6,4 – 7,4. Aceasta reprezintă porţiunea relativ plată a curbei de titrare,
situată în jurul valorii pKa (a se vedea curba de titrare a fosfatului monobazic, la acizii
slabi - Fig. 2.1.).
H 2 PO -4 H   HPO 24 -
Majoritatea fluidelor biologice, intra- şi extracelulare, au pH-ul cuprins între 6,9

şi 7,4, interval care coincide cu cel al sistemului tampon fosfat. Nucleotidele polifos-
forilate, dar şi alte molecule de dimensiuni mici şi cu grupări ionizabile, pot contribui
la tamponarea citoplasmei.
28 Adela Pintea
2.2. Alcătuirea biomoleculelor organice

2.2.1. Schelete moleculare
Bioelementele, legate prin legături chimice, formează biomoleculele. Biomole-
culele şi moleculele organice au la bază trei categorii mari de schelete structurale. În
funcţie de tipul scheletului, moleculele organice pot fi: aciclice, carbociclice şi hetero-
ciclice.
a). Compuşi aciclici. Sunt compuşi organici care conţin catene liniare sau ramifi-
cate (dar nu ciclice) de atomi de carbon. Compuşii aciclici pot fi la rândul lor:
 liniari
H3C CH2 CH2 CH2 CH3 n-pentan
 ramificaţi
H2C C CH CH2 izopren

CH3
În funcţie de natura legăturilor şi de gradul de nesaturare, compuşii aciclici pot fi:

 saturaţi, când conţin numai legături simple
 nesaturaţi, când conţine şi legături multiple, duble sau triple
b) Compuşi carbociclici. Sunt compuşi care conţin cicluri alcătuite exclusiv din
atomi de carbon. Compuşii carbociclici pot fi:
 saturaţi
 nesaturaţi
 aromatici
CH2
H2 C CH2
H2 C C H2
Ciclopentan Steran
Ciclurile saturate de 5 şi 6 atomi de carbon adoptă în spaţiu conformaţii stabile

care respectă unghiurile de valenţă şi lungimea legăturilor covalente. Pentru
hexacicluri sunt posibile conformaţiile de „baie” şi „scaun”.
baie scaun
Grupările legate la ciclu pot adopta poziţii axiale (perpendiculare) sau ecuatoriale
(oblice).
H
C
HC CH
HC CH
C
H
Benzen
c) Compuşi heterociclici. Sunt compuşi ce conţin cicluri în care cel puţin un atom
este un heteroatom, adică altul decât atomul de carbon. Cei mai răspândiţi heteroatomi
componenţi ai heterociclurilor sunt: oxigenul, azotul şi sulful. Compuşii heterociclici
sunt cea mai largă categorie de compuşi organici şi prezintă o enormă diversitatea
structurală. În funcţie de natura chimică, heterociclii se clasifică în:
 heterocicli aromatici
 heterocicli nearomatici
Fără a avea pretenţia prezentării tuturor heterociclilor răspândiţi în organis-
mele vii, redăm mai jos câteva exemple, dintre cele mai reprezentative.:
N N O N S
H
Piridina Pirimidina Furan Pirol Tiofen
N
N N N N
N N
O N S H
Oxazol Imidazol Tiazol Purina
O NH
Benzopiran Indol
30 Adela Pintea
Foarte multe dintre biomoleculele esenţiale în organismele vii au la bază structuri

de heterocicli. Scheletul de piridină se regăseşte in structura nicotinamidei (vitamina
PP) şi a dehidrogenazelor cu NAD (NADP), în structura piridoxinei (vitaminele B6),
etc. Pirimidina şi purina reprezintă scheletele moleculare ale bazelor nucleice purinice
(adenina, guanina) şi pirimidinice (timina, citozina, uracilul), intrând astfel în compo-
nenţa acizilor nucleici, dar şi a unor nucleotide importante în procesele metabolice
cum ar fi ATP (adenozintrifosfatul), coenzima A, etc. Pirolul îl regăsim în structura
hemoglobinei, mioglobinei, clorofilelor şi a tuturor enzimelor cu structură porfirinică
(de exemplu citocromi). Tiazolul intră în componenţa tiaminei (vitamina B1),
imidazolul în structura histidinei, iar indolul în structura triptofanului. Benzopiranul
reprezintă scheletul structural al vitaminelor E.
2.2.2. Grupări funcţionale

La scheletele moleculelor sunt deseori ataşate sunt deseori ataşate grupări de ato-
mi cu proprietăţi specifice. Aceste grupări poartă numele de grupări funcţionale. Gru-
pările funcţionale conţin frecvent cel puţin un heteroatom. În general transformările
chimice pe care le suferă o biomoleculă au loc la nivelul grupărilor funcţionale şi mai
rar la nivelul restului scheletului moleculei.
Grupările funcţionale se denumesc pornind de la denumirea alcanului cu acelaşi
număr de atomi de carbon (metan, etan, propan etc.) la care se adaugă sufixe caracte-
ristice (subliniate pe figuri). Există totuşi multe denumiri tehnice sau triviale care sunt
mult utilizate, în detrimentul denumirilor raţionale
Grupările funcţionale se clasifică astfel:
a) Grupări funcţionale ce fac parte din scheletul moleculei:
C C Alcan H3C CH2 CH2 CH3 Butan
C C Alchenă H3C CH CH CH3 2-Butenă
C C Alchină HC C CH H 1-Butină
b) Grupări funcţionale ce conţin oxigen:

- cu legătură simplă C-O: alcooli, eteri
R CH2 OH H3C CH2 CH2 OH
Alcool primar 1-Propanol
(Alcool n-propilic)
R1 CH2 O CH2 R2 H3C CH2 O CH2

Eter Etil-metil-eter
- cu legătură dublă C=O: aldehide, cetone
O O
R1 C H3C C
H H
Aldehidă Etanal
(Acetaldehidă)
R1 H3C
C O C O
R2 H3C
Cetonă Propanonă
(Acetonă)
- cu legătură dublă şi legătură simplă C-O: acizi carboxilici, esteri carboxilici
O O
R C H 3C CH2 CH2 C
OH OH
Acid carboxilic Acid butanoic

(Acid butiric)
O O
R1 C H3C C
O R2 O CH2 CH3
Ester Acetat de etil
c) Grupări funcţionale ce conţin azot: amine, imine, nitrili
R CH2 NH2 Amină H 3C CH2 NH2

R CH NH Imină Etil amină
R CH2 C N H3C C N
Nitril Acetonitril
d) Grupări funcţionale ce conţin azot şi oxigen: amide

32 Adela Pintea
O O
R C H3C C
NH2 NH2
Amidă Acetamidă
e) Grupări funcţionale ce conţin sulf, şi sulf şi oxigen: tioli, tioeteri, tioesteri
R CH2 SH Tiol
R1 CH2 S CH2 R2 Tioeter
O
R1 C Tioester
S R2
2.2.3. Izomeria biomoleculelor

Doi compuşi sunt izomeri dacă au aceeaşi formulă moleculară dar diferă prin
modul de aranjare a atomilor în moleculă. Izomerii pot fi structurali, atunci când ordi-
nea de legare a atomilor în aceştia este diferită. Dacă modalitatea de legare a atomilor
în moleculă este identică dar aranjamentul în spaţiu al atomilor este diferit, izomerii
poartă numele de stereoizomeri. Stereoizomerii pot fi la rândul lor conformeri – inter-
convertibili prin rotaţia în jurul legăturilor, şi izomeri de configuraţie – care nu sunt
interconvertibili prin rotaţie.
Izomeria structurală poate fi: de catenă şi de poziţie. Steroizomeria poate fi geo-
metrică şi optică.
Izomeria structurală
a) Izomeria de catenă. Atomii de carbon pot forma catene liniare, ramificate sau
ciclice. Cu cât numărul atomilor din moleculă creşte, creşte şi numărul aranjamentelor
structurale posibile. Dacă pentru formula moleculară a pentanului C5H12 esate posibilă
scrierea a trei izomeri de catenă, pentru decan C10H22 există 75 de izomeri.
Izomerii de catenă diferă între ei prin proprietăţi fizice, astfel punctul de fierbere
scade cu ramificarea.
Pentru formula moleculară C6H12 se pot scrie structuri de alchene liniare şi
ramificate dar şi structuri ciclice.
CH3
CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3
CH3 CH3
n pentan
2-metilbutan 2,2-dimetilpropan
p.f. = 36 C (izopentan) (neopentan)
p.f. = 28 C p.f. = 10 C
CH2 CH CH2 CH2 CH2 CH3 CH2 CH CH CH2 CH3

1-hexena CH3
3-metil-1-pentena ciclohexan
b) Izomeria de poziţie. O legătură dublă sau triplă poate ocupa poziţii diferite
într-o catenă cu minimum patru atomi de carbon. Compuşii ce diferă doar prin poziţia
legăturii duble poartă numele de izomeri de poziţie.
CH2 CH CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH CH CH2 CH3 CH3 CH2 CH CH CH2 CH3
1-hexena 2-hexena 3-hexena
Grupările funcţionale pot şi ele să fie legate de diferiţi atomi de carbon ai

scheletului structural. Astfel, gruparea alcoolică poate să se găsească la un atom de
carbon primar, secundar sau terţiar, ducând la formarea unui alcool primar, respectiv,
secundar sau terţiar.
OH
CH3 CH2 CH2 CH2 OH CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3
n- butanol OH CH3
(alcool primar) 2-butanol tert-butanol
(alcool secundar) (alcool tertiar)
Alte grupări funcţionale cum ar fi amino sau tiol pot de asemenea să genereze
izomeri de poziţie, în funcţie de locul pe care îl ocupă în scheletul moleculei.
În unele cazuri pentru formule moleculare identice putem avea compuşi cu
grupări funcţionale diferite şi în consecinţă şi cu proprietăţi fizice şi chimice diferite.
Alcoolii şi eterii, tiolii şi tioeterii, aldehidele şi cetonele, acizii carboxilici şi esterii
carboxilici sunt câteva exemple de astfel de izomeri.
CH3 CH2 CH2 CH2 OH CH3 CH2 O CH2 CH3
n- butanol dietileter
O
CH3 CH2 CH2 CO OH CH3 C
Acid butanoic OCH2-CH3
Acetat de etil
34 Adela Pintea
H O
C H2C OH
H C OH C O
HO CH HO CH
HC OH C6H12O6 HC OH
HC OH HC OH
H2 C OH H2C OH
D-Glucoza D-Fructoza
(aldehida) (cetona)
Stereoizomeria
a) Izomeria geometrică. Compuşii ce conţin legături duble pot prezenta izomerie
geometrică sau cis-trans. Condiţia structurală pentru ca un compus să prezinte
izomerie cis-trans este neidentitatea substituenţilor la atomii de carbon participanţi la
dubla legătură. În cazul alchenelor, legătura dublă reprezintă un punct de rigidizare a
moleculei, nefiind posibilă rotaţia liberă a atomilor în jurul acesteia. Din acest motiv,
substituenţii celor doi atomi de carbon se pot dispune în două configuraţii diferite: cis
(sau Z-zusammen) – atunci când substituenţii identici sunt dispuşi de aceeaşi parte a
planului determinat de dubla legătură, şi trans (sau E – entgegen) – atunci când
substituenţii identici sunt dispuşi de o parte şi de alta a planului dublei legături.
B  B A  B
C C C C
 
A A B A
cis trans
H H H CH3
C C C C
H3C CH3 H3C H
cis-2-butenă trans-2-butenă
Izomerii geometrici diferă prin proprietăţile fizice (temperatură de fierbere,

topire, absorbţia luminii etc.) dar şi biologice. Datorită proprietăţilor diferite, izomerii
geometrici pot fi separaţi relativ uşor, prin distilare, cromatografie, etc. Izomerii
geometrici nu pot fi cu uşurinţă convertiţi unul în altul, ci doar în prezenţa unor
cantităţi suficient de mari de energie, furnizate de temperaturi ridicate sau de lumină.
În aceste cazuri, temperatura sau lumina pot determina ruperea legăturii π, rotaţia
atomilor de carbon în jurul legăturii simple σ şi trecerea izomerilor cis în izomeri
trans. Reacţia de izomerizare este importantă pentru sistemele biologice, de exemplu

în procesul vederii (a se vedea reacţia de izomerizare, 2.2.4.-e)
b) Izomeria optică. Încă din secolul XIX s-a observat că mulţi dintre produşii
naturali cum ar fi: soluţia de zaharoză, uleiul de lămâie, terebentina, camforul, au
proprietăţi optice. Toate acestea şi multe altele, descoperite ulterior, au proprietatea de
a roti planul luminii polarizate, fiind denumite substanţe optic active. Prin studii
structurale s-a stabilit că activitatea optică a substanţelor este determinată de prezenţa
în molecula lor a cel puţin unui centru chiral. Moleculele chirale nu au nici un plan de
simetrie, în timp ce moleculele nechirale au planuri de simetrie. Situaţia moleculelor
chirale (asimetrice) şi nechirale (simetrice) poate fi comparată cu obiecte cum ar fi
mănuşile – nesuperpozabile cu imaginea în oglindă, asimetrice, respectiv o minge –
superpozabilă cu imaginea în oglindă şi simetrică.
Centrul chiral al unei molecule optic active este un atom de carbon asimetric sau
chiral. Condiţia ca un atom de carbon să fie optic activ este aceea ca cele patru
covalenţe ale sale să fie satisfăcute cu atomi sau grupări de atomi diferite între ele.
Dacă o moleculă are un atom de carbon asimetric, ea poate exista sub forma unei
perechi de stereoizomeri, numiţi enantiomeri. Enantiomerii sunt molecule care nu sunt
identice sau superpozabile în plan cu imaginea lor în oglindă.
Perechile de enantiomeri diferă prin aranjarea grupărilor la atomul de carbon

chiral, aranjament numit configuraţie. Se spune despre enantiomeri că au configuraţii
opuse, de aceea ei mai sunt numiţi antipozi optici. Pentru a stabili configuraţia unui
atom de carbon simetric (şi deci a moleculei chirale), se stabileşte ordinea de prioritate
a substituenţilor, după convenţia Cahn-Ingold-Prelog (sau R-S). Această convenţie
conţine o serie de reguli ce se aplică pentru stabilirea ordinii de prioritate. Conform
primei reguli, prioritatea descreşte cu scăderea masei atomice a atomilor legaţi direct
la centrul chiral. De exemplu, S are prioritate mai mare decât O, care la rândul lui are
prioritate mai mare decât C. Prioritatea minimă o are atomul de Hidrogen, H. În cazul
în care nu se poate stabili ordinea de prioritate doar după această regulă, se trece la cel
de al doilea atom al grupării. De exemplu, o grupare etil va avea prioritate mai mare
decât o grupare metil. Când grupările conţin legături multiple, acestea sunt asimilate
cu un număr egal de legături simple. După stabilirea priorităţii, se priveşte molecula
din partea opusă substituentului cu prioritate minimă. Dacă ordinea de prioritate a
celorlalţi substituenţi descreşte în sensul acelor de ceasornic, centrul chiral are
36 Adela Pintea
configuraţia R, de la rectus (dreapta). Dacă ordinea de prioritate a substituenţilor

descreşte în sens invers acelor de ceasornic, centrul chiral are configuraţia S, de la
sinister (stânga).
Un exemplu de moleculă chirală este acidul lactic, prezentat mai jos.
oglindă
COOH COOH COOH COOH
H C OH C C HO C H
H3C OH HO CH3
CH3 H H CH3
Acid R – (-) lactic Acid S – (+) lactic
25D C  3.33  25D C  3.33

0 0
Pentru simplitate, molecule se reprezintă ca proiecţii în plan, numite proiecţii

Fischer.
COOH COOH
H OH HO H
CH3 CH3
Acid R-lactic Acid S-lactic
Pentru a determina configuraţia R-S pe o proiecţie Fischer, se menţine fixă

poziţia uneia dintre grupările legate la carbonul asimetric şi se rotesc celelalte grupări
în aşa fel încât gruparea cu prioritate minimă să fie în poziţia superioară (sau
inferioară). Apoi se determină modul de aranjare R sau S, al celorlalţi substituenţi, aşa
cum s-a explicat mai sus.
2 4
COOH H
4 1 1 2
Rotire
H OH HO COOH
3
3
CH3
CH3
Fix R
2 4
COOH H
1 4 2 1
Rotire
HO H HOOC OH
3
3 CH3
CH3
Fix S
Aşa cum se poate observa, enantiomerii au proprietăţi diferite în ceea ce priveşte

rotaţia specifică, ei au acelaşi unghi de rotaţie, dar sensul rotaţiei este diferit. Astfel,
amestecul echimolecular de enantiomeri (amestec racemic) este optic inactiv (nu
roteşte lumina polarizată), datorită compensării întrei cei doi enantiomeri (+) şi (-).
Celelalte proprietăţi ca: solubilitate, puncte de topire, puncte de fierbere, spectre de
absorbţie, sunt identice pentru enantiomeri. Între configuraţia R-S şi sensul rotaţiei nu
există o legătură evidentă, ceea ce se poate observa şi în cazul acidului lactic,
enantiomerul R fiind levogir, iar cel S fiind dextrogir. Enantiomerii ce au rotaţia
specifică pozitivă se numesc dextrogiri şi se notează cu d sau (+), iar cei ce au rotaţie
negativă se numesc levogiri şi se simbolizează cu l sau (-)
Rotaţia specifică a unei substanţe se determină cu aparate numite polarimetre. Ea
depinde de structura moleculei, de concentraţie (număr de molecule optic active în
soluţie), de temperatură, lungimea de undă a luminii şi solventul în care este dizolvată
substanţa. Astfel, rotaţia specifică se calculează după relaţia:

[ ]t   ( solvent )
1 c
unde: α – rotaţia observată

l – lungimea tubului ce conţine proba (în decimetri)
c – concentraţia substanţei în grame/mililitru
λ- lungimea de undă a luminii
Enantiomerii au proprietăţi biologice diferite, de aceea chiralitatea unei biomole-
cule este foarte importantă pentru organismele vii. De exemplu, adrenalina biologic
activă este doar enantiomerul levogir. Multe dintre enzime manifestă stereospeci-
ficitate, acţionând doar asupra unui singur enantiomer; astfel este cazul
lactatdehidrogenazei (LDH), care acţionează doar asupra acidului (+)-lactic,
transformându-l în acid piruvic.
Dacă într-o moleculă există mai multe centre chirale, numărul total de stereoizo-
meri va fi 2n, unde n reprezintă numărul de atomi de carbon asimetrici. În cazul în care
există două centre chirale, este posibil ca doi steroizomeri să aibă configuraţie identică
la un atom de carbon asimetric, dar diferită la cel de al doilea carbon asimetric. În
acest caz cei doi se numesc diastereoizomeri. Diastereoizomerii nu sunt în relaţia de
38 Adela Pintea
obiect – imagine în oglindă. Spre deosebire de enantiomeri, diasteroizomerii diferă

între ei şi în ceea ce priveşte proprietăţile fizice (punct de fierbere, topire, solubilitate),
nu numai în ceea ce priveşte rotaţia specifică.
Atunci când o moleculă cu mai multe centre chirale are o axă de simetrie,
numărul stereoizomerilor se reduce datorită apariţiei compuşilor mezo. Aceştia sunt
diastereoizomeri nechirali ai unui compus cu centre chirale. Un exemplu de substanţă
ce poate prezenta forme mezo este acidul tartric
COOH COOH COOH COOH

H OH HO H H OH Plan de HO H
H OH simetrie
HO H H OH HO H
COOH COOH COOH COOH
(R, R) (S, S) (R, S) (S, R)
Enantiomeri chirali Compuşi mezo nechirali
Din motive de ordin istoric şi de simplitate, pentru biomoleculele optic active

cum sunt aminoacizii şi glucidele se foloseşte sistemul seriilor sterice D şi L. Acesta a
fost introdus de către Fischer înainte de sistemul R-S. Pentru a se stabili apartenenţa la
aceste serii sterice, se porneşte de la aldehida glicerică, cea mai simplă monoglucidă.
Aldehida glicerică în configuraţie S(-) este considerată aldehida-L-glicerică, iar
aldehida R(+) este denumită aldehida D-glicerică. Astfel, aminoacizii care au o
configuraţie identică a carbonului asimetric cu cel din aldehida L-glicerică vor aparţine
seriei sterice L, deci vor fi L-aminoacizi. Acest sistem a fost extins şi la monoglucide,
unde pentru încadrarea în seria sterică D sau L, se examinează configuraţia atomului
de carbon asimetric cel mai îndepărtat de gruparea carbonil.
2.2.4. Tipuri de reacţii biochimice

În organismele vii au loc reacţii chimice întâlnite în chimia organică, cu deose-
birea că transformările biochimice se desfăşoară toate la temperatura organismului (de
cel mai multe ori în jur de 37◦C) şi în prezenţa biocatalizatorilor, adică a enzimelor.
Aceştia sunt catalizatori extrem de eficienţi care manifestă o înaltă specificitate.
Principalele tipuri de reacţii biochimice sunt prezentate mai jos.
a). Reacţii de oxidoreducere. În acest grup intră reacţiile de hidrogenare/de-

hidrogenare şi reacţiile propriu-zise de oxidare. Aceste reacţii sunt catalizate de enzi-
me din clasa oxidoreductazelor. Prin reacţiile de hidrogenare, compuşii nesaturaţi
(alchene, aldehide, cetone etc) sunt transformaţi în compuşii saturaţi corespunzători.
Reducere
2H
R CH CH2 R CH2 CH3
2H
Compus Compus
nesaturat saturat
Oxidare
2H
O
R C R CH2 OH
H
2H
Aldehidă Alcool primar
Tot o reacţie de oxidoreducere este şi formarea/scindarea punţilor disulfidice şi

oxidarea grupărilor aldehidice.
2H
R SH + R SH R S S R
2H
H O HO O
C C
+
H C OH NADP H C OH
HO C H HO C H
+ H2O
H C OH H C OH
H C OH H C OH
O NADPH + H+ O
H2C O P O- H 2C O P O-
O- O-
Glucozo-6-fosfat Acid 6-fosfogluconic
b). Reacţii în care se rup sau se formează legături C-C. Aceste reacţii sunt
catalizate de enzime din clasa liazelor, respectiv ligazelor.
O astfel de transformare este reacţia de decarboxilare a aminoacizilor sau a
alfa-cetoacizilor, prin care gruparea carboxil este îndepărtată sub forma dioxidului de
carbon.
40 Adela Pintea
DECARBOXILARE
R R
H2N CH CH2
COOH COOH
CO2
Aminoacid Amină biogenă
O reacţie importantă în catabolizarea glucozei este scindarea unei hexoze, în

două trioze, aşa cum se poate vedea în figura următoare:
SCINDARE
O O
CH2 O P O- CH2 O P O-
Dihidroxiaceton-
C O O- C O O-
fosfat
HO C H H2 C OH
H C OH
+
H C OH
O O
- C
H2 C O P O H
-
O HC OH Gliceraldehid-3-
O fosfat
Fructozo-1,6-difosfat H2 C O P O-
O-
Carboxilarea constă în fixarea dioxidului de carbon şi deci în formarea unei noi

legături carbon-carbon:
CARBOXILARE
CH3 CO2 CH2 COOH

C O C O
COOH COOH
Acid Acid oxalic
piruvic acetic
c). Reacţii de transfer a unor grupări funcţionale. Grupările funcţionale sunt

transferate de la donori la acceptori, în prezenţa unor enzime specifice numite
transferaze.
COOH COOH
CH2 CH2
CH2 CH3 GPT CH2 CH3
+ +
H2N CH C O C O H2N CH
COOH COOH COOH COOH
Acid glutamic Acid piruvic Acid -cetoglutaric Alanina
d). Reacţii de condensare. Aceste reacţii, care în general decurg cu eliminare de

apă, au ca şi consecinţă formarea unor noi legături covalente C-O, C-N etc. Reacţia de
condensare este deosebit de importantă pentru formarea moleculelor complexe (lipide)
şi a macromoleculelor (proteine, poliglucide, acizi nucleici).
ESTERIFICARE
O O
R1 C + HO R2 R1 C + H2O
OH O R2
Acid carboxilic Alcool Ester
ETERIFICARE
R1 OH + HO R2 R1 O R + H2O
CONDENSARE
R1 H R1
H
CH O N COOH CH N COOH + H2O
+
H CH H2N C CH
H2N C
OH R2 O R2
Aminoacid 1 Aminoacid 2 Dipeptidă
e). Reacţii de izomerizare. În aceste reacţii, catalizate de izomeraze, au loc

interconversii ale izomerilor geometrici sau optici.
42 Adela Pintea
H O
C H2C OH
H C OH C O
HO C H HO C H
H C OH H C OH
H C OH H C OH
O O
H2 C O P O- H2 C O P O-
O- O-
Glucozo-6-fosfat Fructozo-6-fosfat
11
O 12
11
C
12 H
C
O H
Retinal trans-total Retinal 11-cis
UDP - GLUCOZĂ UDP - GALACTOZĂ
2.2.5. Reactivitatea biomoleculelor

Condiţiile în care biomoleculele participă la reacţii chimice în organismele ani-
male sunt mult diferite de condiţiile din laborator. În laborator sunt posibile mai multe
reacţii, ele decurgând în condiţii energice (temperaturi ridicate, presiune, catalizatori
chimici). În organismele vii condiţiile sunt mult mai blânde, în schimb reacţiile bio-
chimice se caracterizează printr-o mare specificitate. Fiecare reacţie ce are loc în orga-
nismele vii este catalizată de către o enzimă, iar în urma reacţiei se formează un singur
produs.
Pentru a participa la reacţiile biochimice, biomoleculele sunt mai întâi activate,
transformate în derivaţi funcţionali care înglobează o cantitate mare de energie şi deci
sunt mai reactivi.
Energia rezultată din procesele metabolice degradative (catabolice) este stocată
ca energie chimică, în compuşi macroergici cum sunt de exemplu nucleotidele
polifosforilate – ATP (adenozintrifosfat), GTP (guanozintrifosfat) sau creatinfosfatul.
Compuşii macroergici transferă energia lor biomoleculelor, transformându-le în
compuşi activi metabolic.
Principalul depozit de energie este sistemul adenilat format din ATP, ADP şi
AMP.
Eliberare de
energie
ATP ADP + Pa
Stocare de
energie
ATP AMP + P Pa
ADP AMP + PA
De exemplu glucoza este activată prin transformarea ei în ester fosforic, prin

reacţia de transfer a grupării fosfat de pe ATP.
H O H O
C C
H C OH H C OH
HO C H + ATP HO C H + ADP
H C OH H C OH
Adenozin Adenozin
H C OH trifosfat H C OH difosfat
O
H2 C OH
H2 C O P O-
O-
Glucoză Glucozo-6-fosfat
Acizii graşi se activează sub formă de tioesteri cu Coenzima A şi energie

furnizată prin scindarea ATP la AMP.
ATP
O O
R CH2 CH2 C + CoA SH R CH2 CH2 C ~ SCoA
OH
AMP + PPa
Acid gras Acil – coenzimă A
(Tioester)
Aminoacizii se activează în vederea biosintezei proteinelor sub formă de specii

aminoacil-ARNt, prin legarea esterică a aminoacidului la capătul 3’-OH al ARN de
transport.
3. PROTIDE
3.1. Introducere
Termenul de proteine vine de la cuvântul grecesc „proteios”, care înseamnă „im-
portant”, „cel dintâi”. Din punct de vedere cantitativ, proteinele sunt cele mai
importante biomolecule, ele reprezentând circa 65-70 % din substanţa uscată a
organismului animal. Fiecare celulă conţine câteva mii de proteine, şi fiecare dintre ele
este codificată într-un fragment de ADN numit genă. Importanţa lor constă mai ales în
faptul că proteinele îndeplinesc în organismele vii o multitudine de funcţii, fiind
implicate în toate procesele celulare.
Proteinele pot avea:
 rol structural. Proteinele sunt constituenţi principali ai organitelor şi mem-
branelor celulare precum şi a fluidelor organismului. Proteinele sunt
componente esenţiale ale ţesuturilor. Putem enumera aici colagenul –
componentă majoră a ţesutului conjunctiv, keratinele – din păr, miozina – din
ţesutul muscular; elastina din ligamente; fibroina din fibrele de mătase, etc.
 rol de depozitare şi de nutrienţi. Feritina este o metaloproteină ce stochează
fierul în organismele vii. Cazeinele din lapte şi ovalbuminele sunt proteine cu
rol de nutrienţi. Plantele acumulează în seminţe proteine necesare procesului
de germinare.
 rol de apărare a organismului. Imunoglobulinele, care sunt proteine serice,
au rolul de a proteja organismul împotriva infecţiilor virale sau bacteriene.
Factorii de coagulare – cum ar fi fibrinogenul şi trombina – determină
coagularea sângelui, împiedicând astfel pierderile de sânge.
 rol de transport a unor biomolecule. Hemoglobina transportă oxigenul, di-
oxidul de carbon, albuminele serice transportă vitamine, hormoni, acizi graşi
etc.
 rol de biocatalizatori. Cu câteva excepţii, toate enzimele sunt biomolecule
de natură proteică, ele catalizând toate transformările biochimice ce se
desfăşoară în organismele vii.
 rol de reglare. Numeroşi hormoni au structură derivată din aminoacizi, sunt
peptide ori proteine. Un exemplu este insulina – o polipeptidă cu 51 amino-
acizi.
 rol în contracţia musculară şi în mobilitatea celulelor. Complexul
actină-miozină este răspunzător de contracţia musculară iar tubulina este
proteina constitutivă a microtubulilor.
 rol de tamponare şi menţinere a presiunii osmotice a sângelui.
Din punct de vedere structural, proteinele sunt macromolecule, biopolimeri ale
căror unităţi structurale sunt aminoacizii. Aminoacizii se condensează între ei prin
legături de tip amidic numite legături peptidice, formând peptidele şi proteinele.
Catenele polipeptidice ale proteinelor se pot asocia cu grupări de natură neproteică,

ducând la formarea proteinelor conjugate, sau heteroproteidelor.
În funcţie de numărul de unităţi structurale, de existenţa şi natura chimică a
grupărilor neproteice, putem clasifica proteinele astfel:
PEPTIDE – 2-20 Aminoacizi

- oligopeptide
- polipeptide
PROTIDE
-
-----
PROTEINE propriu-zise
- holoproteine - alcătuite numai din
aminoacizi
- heteroproteine – conţin o componentă
proteică (AA) şi o componentă
prostetică
Delimitarea între polipeptide şi proteine nu este strictă, dar în general

polipeptide sunt denumite moleculele cu masă moleculară mai mică de 10.000 Da.
Holoproteinele sunt macromolecule alcătuite exclusiv din aminoacizi, legaţi prin
legături peptidice. Heteroproteidele, sau proteinele conjugate, au în componenţa lor şi
grupări prostetice, de natură neproteică. În funcţie de natura chimică a grupării proste-
tice, heteroproteinele se clasifică în:
 metaloproteine
 glicoproteine
 lipoproteine
 fosfoproteine
 cromoproteine
 nucleoproteine
3.2. Aminoacizi
3.2.1. Caracteristici generale
Aminoacizii sunt biomolecule unităţi structurale nehidrolizabile, în structura
cărora se găsesc cel puţin o grupare amino şi o grupare carboxil. Aminoacizii care
participă la formarea proteinelor, în număr de 20, poartă numele de aminoacizi
proteinoformatori şi au câteva caracteristici comune. Toţi aminoacizii proteino-
formatori sunt α-aminoacizi (grupările amino şi carboxil sunt legate la acelaşi atom de
carbon) şi aparţin seriei sterice L (a se vedea discuţia despre seriile sterice la
paragraful 2.2.3). Singurul aminoacid care nu prezintă izomerie optică este glicocolul,
46 Adela Pintea
în care catena laterală R fiind hidrogenul, atomul de carbon este nechiral. Aminoacizii
proteinoformatori, cu excepţia prolinei, corespund formulei generale redată mai jos.
R R
*
H 2N CH HC NH2
COOH COOH
L-Aminoacid D-Aminoacid
3.2.2. Clasificare şi reprezentanţi

Aminoacizii se clasifică în funcţie de natura chimică a restului R, respectiv de
încărcarea lor electrică la pH neutru, astfel:
a). Aminoacizi cu R nepolar, hidrofob.

Glicocolul (glicina) este cel mai simplu şi mai mic aminoacid, ceea ce determină
împiedicări sterice minime în catenele polipeptidice în care se găseşte, şi conferă o ma-
re flexibilitate acestora. De altfel Gli este componentă majoră a colagenului, elastinei
şi fibroinei, proteine foarte flexibile.
Alanina, valina, leucina şi izoleucina au grupări R alifatice, saturate cu reactivi-
tate chimică scăzută. Aceşti aminoacizi se asociază însă în catenele polipeptidice prin
interacţiuni hidrofobe, participând la menţinerea structurii spaţiale a acestora.
H3C CH3 CH3

H3C CH3 CH H3C CH2
CH3 CH CH2 CH
H2C NH2 H2N CH H2N CH H2N CH H2N CH
COOH COOH COOH COOH COOH
Glicocol Alanina Valina Leucina Izoleucina

(Gli, G) (Ala, A) (Val, V) (Leu, L) (Ile, I)
Prolina are o structură aparte, gruparea imino făcând parte dintr-un pentaciclu.
Această structură este deosebit de rigidă, determinând schimbări bruşte de direcţie a
catenei polipeptidice. Prolina, împreună cu derivatul său hidroxilat 4-hidroxiprolina,
sunt componenţi majori ai colagenului.
HO
COOH COOH
N N
H H
Prolina Hidroxi-prolina
(Pro, P) (Pro-OH)
b) Aminoacizi cu R polar, neîncărcat electric

Serina şi treonina sunt aminoacizi ce conţin în catena laterală grupări hidroxil,
polare dar neîncărcate. Serina este prezentă în centrele active ale multor enzime, unde
are funcţii importante prin gruparea sa OH reactivă. Serina este componentă a unor
lipide complexe (serinfosfatide) şi a fosfoproteinelor. Atât serina, cât şi treonina se pot
fosforila şi glicozila la gruparea hidroxil.
CH3
CH2 OH CH OH
H2N CH H2N CH
COOH COOH
Serina Treonina
(Ser, S) (Tre,T)
Cisteina şi metionina sunt aminoacizi care îşi datorează polaritatea prezenţei în

catena laterală a atomului de sulf. Cisteina poate forma punţi de sulf, legături
covalente puternice, importante în structura scleroproteinelor (keratine), dar şi a altor
proteine. Cisteina funcţionează ca ligand pentru ioni Zn2+. Metionina, sub forma sa
activă de S-adenozilmetionină (SAM), este principalul furnizor de grupări metil în
reacţiile de metilare. Metionina funcţionează ca ligand pentru ioni de Cu2+.
CH2 S CH3
H2C SH H2C S S CH2 CH2
H2N CH H2N CH H2N CH H2N CH
COOH COOH COOH COOH
Cisteina Cistina Metionina

(Cis, C) (Cst) (Met, M)
c) Aminoacizi cu R aromatic
Fenilalanina este un aminoacid aromatic cu caracter hidrofob. Tirozina şi tripto-
fanul sunt ceva mai polari datorită grupărilor OH, respectiv NH, prin care pot forma
legături de hidrogen. Toţi aminoacizii aromatici realizează între ei interacţiuni hidro-
fobe prin care contribuie la structura terţiară a aminoacizilor. O proprietate importantă
a acestor aminoacizi este absorbţia luminii în domeniul ultraviolet, în domeniul
250-280 nm. Fenilalanina prezintă un maxim de absorbţie la 257 nm, tirozina la 280
nm şi fluorescenţă la 303 nm, iar triptofanul, absorbţie la 280 nm şi fluorescenţă la 340
nm. Aceste proprietăţi spectrale sunt utile în analiza aminoacizilor aromatici şi a
proteinelor care îi conţin.
48 Adela Pintea
OH
HN
CH2 CH2
H2N CH CH2 H2N CH
COOH H2N CH COOH
COOH
Fenilalanina Tirozina Triptofan
(Phe, F) (Tir, Y) (Trp, W)
d) Aminoacizi cu R încărcat negativ (la pH = 7)

Aminoacizii încărcaţi negativ la pH neutru sunt aminoacizi monoaminodicarbo-
xilici, deci aminoacizi cu caracter acid. Ambii compuşi pot fixa amoniacul formând
derivaţii lor amidici, asparagina respectiv glutamina. Atât Asp cât şi Glu funcţionează
ca liganzi pentru ionii de calciu.
COO- CONH2
COO- CH2 CONH2 CH2
CH2 CH2 CH2 CH2
+ + + +
H3N CH H3N CH H3N CH H3N CH
- -
COO COO - COO COO-
Acid aspartic Acid glutamic Asparagina Glutamina

(Asp, D) (Glu, E) (Asn, N) (Gln, Q)
e) Aminoacizi cu R încărcat pozitiv (la pH = 7)

Aminoacizii încărcaţi pozitiv la pH neutru sunt aminoacizi ce conţin în catena
laterală grupări cu caracter bazic. În lizină, catena laterală conţine o gruparea amină
primară, arginina are un rest guanidinic, iar histidina o grupare imidazolil.
N
NH
CH2 NH C NH2 N
CH2 NH2 H
(CH2 )3 (CH2 )2 CH2
H2N CH H2N CH H2N CH
COOH COOH COOH
Lizina Arginina Histidina

(Lys, K) (Arg, R) (His, H)
În afara celor 20 de aminoacizi uzuali, în organismele vii există şi alţi

aminoacizi. Unii dintre ei intră în alcătuirea unor proteine şi de obicei provin din
transformări chimice ale aminoacizilor proteinoformatori, după inserarea lor în
catenele polipeptidice. Reprezentanţi importanţi ai acestei categorii sunt
4-hidroxiprolina şi 5-hidroxilizina, întâlniţi în structura colagenului. Metillizina este
prezentă în structura miozinei iar γ-carboxiglutamatul – în protrombină. Hidroxilarea
prolinei şi a lizinei este un proces post-translaţional controlat de către acidul ascorbic.
CH2 NH CH3
-
CH2 NH2 CH2 OOC COO-
HC OH CH2 CH
(CH2 )2 H2N CH2 CH2
H2N CH CH H2N CH
COOH COOH COOH
Hidroxilizina N-Metillizină Acid γ-Carboxiglutanic
În structura unei importante enzime antioxidante – glutation-peroxidaza – intră

un aminoacid cu structură specială, selenocisteina, care conţine seleniu legat covalent.
În structura elastinei (a se vedea ulterior), legarea covalentă a catenelor se face
printr-un aminoacid numit desmozină, format prin condensarea a patru molecule de
lizină şi alizină. β-alanina este componentă a dipeptidelor carnozină şi anserină.
+
H3N COO-
CH
+ (CH2)3 +
CH2 SeH H3N NH3
H2N CH CH (CH2)2 (CH2)2 CH
-
COOH OOC + COO-
N
Selenocisteină
( CH2)4
CH
H3N COO-
Desmozină
O altă categorie de aminoacizi sunt aşa numiţii aminoacizi neproteinoformatori,

care îndeplinesc în organism alte funcţii fiziologice decât aceea de constituenţi ai pro-
teinelor. Astfel, ornitina şi citrulina sunt aminoacizi cu caracteristici structurale iden-
tice cu cele aminoacizilor proteinoformatori, dar nu intră în componenţa proteinelor.
Ambii aminoacizi participă în procesul de formare a ureei – ciclul ureogenetic, care
reprezintă una dintre căile majore de detoxifiere a organismului.
50 Adela Pintea
O
H2C NH2 H2C NH C
CH2 CH2 NH2
CH2 CH2
H2N CH H2N CH
COOH COOH
Ornitina Citrulina
Acidul γ-aminobutiric (GABA), rezultat prin decarboxilarea acidului glutamic,

este un inhibitor al neurotransmiţătorilor, a cărui producere insuficientă este asociată
cu producerea crizelor de epilepsie. β-alanina este componentă a acidului pantotenic şi
a Coenzimei A, deosebit de importantă în metabolismul glucidic şi lipidic. Dihidroxi-
fenilalanina este intermediar în biosinteza hormonilor medulosuprarenali şi a pigmen-
ţilor melaninici.
OH
HO
CH2 NH2
CH2 NH2 CH2
CH2 CH2 CH2
COOH COOH H2N CH
COOH
-Alanina Acid-aminobutiric Dihidroxifenilalanina

(GABA) (DOPA)
Aminoacizi esenţiali. O parte dintre aminoacizii proteinoformatori nu pot fi

biosintetizaţi de către organismele animale şi trebuie asiguraţi prin aport alimentar.
Pentru om şi şobolan de exemplu, aminoacizii esenţiali sunt: valina, leucina, izoleu-
cina, metionina, treonina, fenilalanina, histidina, triptofanul şi lizina. Pentru animalele
tinere şi copii, arginina este de asemenea esenţial. Totuşi, aceşti aminoacizi pot fi
produşi în organism prin reacţii de transaminare, în cazul în care dieta furnizează
α-cetoacizii cu scheletul de atomi de carbon corespunzători. Se consideră că tirozina
este un aminoacid semiesenţial, deoarece poate fi produs în organism, dar nu în
cantităţi suficiente pentru acoperirea nevoilor.
3.2.3. Proprietăţile aminoacizilor

Proprietăţi generale
În mediul apos al organismului, grupările carboxil, respectiv amino ale amino-
acizilor, se prezintă sub formă disociată, aminoacizii găsindu-se ca amfiioni (zwite-
rioni). Încărcarea pozitivă sau negativă a aminoacizilor este dependentă de pH-ul
mediului în care aceştia se găsesc. Acea valoare a pH-ului la care numărul sarcinilor
negative este egal cu numărul sarcinilor pozitive se numeşte punct izoelectric pI. Fiind
molecule încărcate, aminoacizii au proprietăţi electroforetice, adică migrează în câmp
electric.
R
+
H 3N CH
+ H+ COOH
R Cation
+
H 3N CH
R
COO-
H 2N CH + H 2O
Amfion + OH-
COO-
Anion
Aminoacizii, prezenţi în soluţii ca amfiioni, pot reacţiona atât cu bazele, compor-

tându-se ca acizi, cât şi cu acizii, comportându-se ca baze. Astfel de substanţe se nu-
mesc amfoliţi. Datorită prezenţei grupărilor cu caracter bazic, respectiv acid, aminoa-
cizii au capacitate de tamponare.
În forma sa complet protonată, un aminoacid monoaminomonocarboxilic (cum
este Gli) poate fi considerat un acid diprotic.
+ pk1 + pk2
H3N CH2 H3N CH2 H2N CH2
COOH COO- COO-
Prin analogie cu un acid slab, se poate reprezenta curba de titrare a glicinei cu o

bază tare. Aceasta va fi formată din două părţi, corespunzătoare pierderii consecutive a
celor doi protoni, de la gruparea COOH, respectiv –NH3+, prin titrare cu o bază tare.
Fiecare dintre aceste două părţi este asemănătoare cu curba de titrare a unui acid slab
(Fig. 3.1).
52 Adela Pintea
13
12
pH
11
10 pk2=9,60
9
8
7
6
pI=5,97
5
4
3 pk1=2,34
2
1
0
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0
-
Echivalenti OH
Fig.3.1. Curba de titrare a unei soluţii 0,1M de Gli, la 25◦C (preluat după
Lehninger, 1993)
La pH foarte mic, unde concentraţia protonilor este mare, predomină forma
complet protonată a glicinei. Prin adăugare de bază, este îndepărtat protonul grupării
carboxil. La un pH de 2,34, specia complet protonată şi cea de amfiion se găsesc în
concentraţii egale. Această valoare a pH-ului corespunde cu valoarea pKa a grupării
carboxil. Odată cu creşterea pH-ului, disocierea grupării carboxil continuă, până la
valoarea pH de 5,97. Acest punct al curbei corespunde momentului în care gruparea
carboxil este complet disociată (-COO-), iar disocierea grupării –NH3+ nu a început. La
acest pH, numit punct sau pH izoelectric, numărul sarcinilor pozitive este egal cu cel
al sarcinilor negative, iar sarcina electrică netă a moleculei este 0. Cea de a doua parte
a curbei de titrare corespunde disocierii protonului grupării –NH3+. Punctul de
inflexiune în acest caz corespunde pKa a grupării amino, adică 9,60. La pH = 12,
titrarea este practic completă, glicina găsindu-se sub formă de anion. Zonele relativ
plane ale curbei de titrare, situate în apropierea celor două valori pKa, sunt zonele în
care capacitatea de tamponare a glicinei este maximă. Deoarece în glicină catena
laterală R a aminoacidului nu are contribuţie la sarcina electrică a moleculei, valoarea
pH-ului izoelectric este media aritmetică a celor două valori pKa (2,34 + 9,60) / 2.
Aspectul curbelor de titrare pentru ceilalţi aminoacizi cu R neîncărcat electric va fi
foarte asemănător cu cel al curbei glicinei. Pentru aminoacizii cu R încărcat (negativ
sau pozitiv), aspectul curbei de titrare este mai complex datorită apariţiei pKR, datorat
catenei laterale R. Punctul izoelectric va fi mult influenţat de comportamentul chimic
(acid, bazic) al catenei R.
Punctul izoelectric al aminoacizilor cu R neîncărcat (nepolari, aromatici, polari)
este situat între 5,07 şi 6,48. Pentru aminoacizii încărcaţi negativ (acizi), acid aspartic
şi acid glutamic, pI este 2,7, respectiv 3,22. Aminoacizii încărcaţi pozitiv pI este 7,59
pentru His, 9,74 pentru Lys şi 10,76 pentru Arg. Singurul dintre aminoacizi care are
capacitatea de tamponare maximă în jurul pH-ului neutru este histidina, ceea ce face ca
aminoacizii liberi în sine să nu fie eficienţi în tamponarea fluidelor biologice.
Aminoacizii sunt substanţe solide, solubile în apă (cu excepţia Cistinei şi Tiro-
zinei, solubile în soluţii de acid clorhidric) şi puţin solubile în solvenţi organici.
Proprietăţi chimice
Proprietăţile chimice ale aminoacizilor sunt o consecinţă a prezenţei grupărilor
funcţionale amino, carboxil, dar şi a restului R.
a) Proprietăţi chimice datorate grupării amino

- Bazicitatea. Gruparea amino are caracter bazic, deci poate reacţiona cu acizii,
fixând proton. În reacţie cu acidul clorhidric se formează clorhidraţii aminoacizilor,
forme sub care Cistina şi Tirozina devin mai uşor solubile în apă.
R R
+
H2N CH + HCl H3N CH Cl-
COOH COOH
Clorhidratul
aminoacidului
- Alchilarea. Atomii de hidrogen ai grupării amino pot fi înlocuiţi cu resturi

alchil, proces numit alchilare. În organismele animale, cea mai importantă reacţie de
acest tip este metilarea. Procesul este catalizat de către enzime specifice –
metiltransferaze – sub acţiunea cărora grupările metil sunt transferate de pe un donor
pe un acceptor. Principalul donor de grupări metil în organismul animal este
S-adenozilmetionina (SAM).
SAM
+ 3(-CH3) H3C +
H2N CH2 H3C N CH2
COOH H3C COOH
Gli Betaina glicocolului
- Acilarea. Reacţia între gruparea amino a unui aminoacid şi gruparea carboxil a

unui acid carboxilic duce la formarea unui derivat de tip amidic. În urina erbivorelor se
găseşte acid hipuric, rezultat al acilării glicocolului cu acid benzoic.
O
H2N CH2 + HOOC C6H5 C6H5 C NH CH2
COOH COOH
H2O
Gli Acid benzoic Acid hipuric
54 Adela Pintea
- Condensarea cu compuşi carbonilici are loc prin eliminarea unei molecule de

apă între gruparea amino a aminoacidului şi gruparea carbonil. În urma acestei reacţii
ia naştere un compus de tip bază Schiff, care conţine o nouă legătură covalentă C=N.
O astfel de legătură se realizează în rodopsină (purpura retiniană), între gruparea
ε-amino a lizinei din structura opsinei (componenta proteică) şi retinal (componenta
prostetică).
R R
O
H2N CH + C R1 R1 HC N CH
COOH H COOH
H2O
Aldehidă Bază Schiff
- Deaminarea este reacţia prin care aminoacizii pierd gruparea amino. Înlăturarea
acestei grupări se poate realiza prin mai multe tipuri de reacţii:
 Deaminarea oxidativă este cea mai importantă pentru organismele animalelor
superioare, în urma ei rezultând α-cetoacizi, mulţi dintre aceştia fiind interme-
diari metabolici importanţi.
COO- COO-
CH2 NAD(P)+ H 2O CH2
CH2 CH2
+
H 3N CH + O C
NAD(P)H + H+ NH4
COO- COO-
-Cetoglutarat
 Deaminarea hidrolitică duce la formarea α-hidroxiacizilor.

 Deaminarea reductivă este caracteristică bacteriilor şi duce la formarea
acizilor carboxilici corespunzători.
 Deaminarea intramoleculară duce la formarea acizilor carboxilici α,β-nesatu-
raţi corespunzători.
- Carboxilarea este reacţia prin care se fixează dioxidul de carbon la gruparea

amino a aminoacidului, rezultând o nouă legătură covalentă C-N. Produşii rezultaţi
poartă numele de carbaminoderivaţi. Această reacţie este importantă pentru fixarea
dioxidului de carbon la grupările amino nesubstituite din molecula hemoglobinei.
R R
H2N CH + CO2 -
OOC NH CH + H+
COOH COOH
Carbaminoderivat
- Transaminarea constă în transferul grupării amino de pe donor – aminoacidul,

pe un acceptor – α-cetoacidul. Reacţiile de transaminare sunt catalizate de către
enzime numite transaminaze, care funcţionează cu vitamina B6 – piridoxalfosfat ca şi
coenzimă. Reacţiile de transaminare sunt deosebit de importante în metabolismul
proteinelor.
COOH COOH
CH2 COOH CH2 COOH
GOT
CH2 + CH2 CH2 + CH2
H2N CH C O C O H2N CH
COOH COOH COOH COOH
Acid glutamic Acid oxalilacetic Acid -cetoglutaric Acid aspartic
b). Proprietăţi chimice datorate grupării carboxil

- Aciditatea. Gruparea carboxil prezentă în structura aminoacizilor are caracter
acid, proprietate manifestată prin reacţia cu bazele, când se formează săruri.
R R
H 2N CH + NaOH H 2N CH + H 2O
- +
COOH COO Na
Sare de sodiu a
aminoacidului
- Esterificarea. Gruparea carboxil poate reacţiona cu alcooli, formând esteri ai

aminoacizilor.
R R
H2N CH + R1 OH H2N CH + H 2O
COOH COOR1
Ester al amino-
acidului
- Fixarea amoniacului. Aminoacizii dicarboxilici, Asp şi mai ales Glu, au pro-

prietatea de a fixa amoniacul (prezent sub forma ionului de amoniu). În urma reacţiei
iau naştere Asparagina şi Glutamina, amidele aminoacizilor mai sus menţionaţi. Acest
proces are loc în muşchi, ficat şi mai ales în creier, protejând celulele împotriva
toxicităţii amoniacului liber. Glutamina este o formă uşor solubilă şi netoxică sub care
amoniacul poate circula, de aceea concentraţia sa în sânge este mai mare decât a
oricărui alt aminoacid.
56 Adela Pintea
O
Glutamin sintetază C
COO- NH2
+ ATP ADP+Pi
CH2 NH4 CH2
CH2 CH2
+ +
H 3N CH H 3N CH
COO- COO-
Glutamat Glutamină
- Decarboxilarea constă în pierderea grupării carboxil sub formă de dioxid de

carbon, proces în urmă căruia iau naştere aminele biogene. Reacţia are loc în
hepatocite şi în intestin, sub acţiunea bacteriilor intestinale şi de putrefacţie. Unele
dintre aminele biogene îndeplinesc în organism funcţii specializate (de exemplu de
hormoni tisulari), sau sunt precursori pentru alte biomolecule.
R R
Decarboxilază
H2N CH CH2
COOH CO2 NH2
Amină
biogenă
Histamina, amina biogenă a Histidinei, este produsă de către mastocite în trauma-

tisme sau reacţii alergice. Ea are rol de hormon tisular şi proprietăţi vasodilatatoare.
Tiramina este amina biogenă a Tirozinei şi are proprietăţi hipertensive. Prin de-
carboxilarea serinei se formează colamina (etanolamina), componentă a fosfatidile-
tanolaminei (PE), care este o fosfolipidă majoră a membranelor celulare. GABA,
acidul γ-aminobutiric, menţionat anterior, se formează prin decarboxilarea acidului
glutamic. În cadavre şi în carnea alterată se formează, sub acţiunea bacteriilor de
putrefacţie, amine care sunt răspunzătoare de mirosul neplăcut: agmatina (din Arg),
cadaverina (din Liz) şi putresceina (din Orn),
c). Proprietăţi specifice

Natura chimică a restului R poate influenţa proprietăţile chimice ale aminoaci-
zilor prin reacţii specifice ale unor grupări funcţionale prezente în acesta. Vom pre-
zenta doar câteva dintre reacţiile ce decurg la restul R, reacţii mai importante pentru
structura şi metabolismul protidelor.
- Serina se poate esterifica la gruparea hidroxil cu acid fosforic, formând un

intermediar metabolic important – fosforil serina. Esterificarea Serinei şi Treoninei
este importantă în structura fosfoproteinelor.
H2C OH H2C O PO3H2

H2N CH + H3PO4 H2N CH
- H2O
COOH COOH
Serina Fosforilserina
- Cisteina se poate oxida la grupările tiolice, formând Cistina. Punţile disulfidice

rezultate din reacţia a două resturi de Cis sunt deosebit de importante pentru structura
proteinelor. Unele peptide pot avea structuri ciclice datorită formării punţilor
disulfidice, de exemplu ocitocina, vasopresina, insulina.
CH2 SH HS CH2 H2C S S CH2

- 2H
H2N CH + HC NH2 H2N HC HC NH2
+ 2H
COOH COOH COOH COOH
Cisteina Cistina
Gruparea tiolică a cisteinei se poate oxida la grupare sulfonică, formând acidul

cistein sulfinic, care prin decarboxilare formează taurina. Taurina este o moleculă
foarte importantă deoarece ea se conjugă (se leagă amidic) cu acizii biliari formând
sărurile biliare numite taurocolaţi.
2O2 NADPH + H+ SO3H

2NADPH + H+ O2
H2C SH H2 C SO2H H2C
H2N CH H2N CH H2 C
COOH COOH NH2
2NADP+ CO2 H2O
2H2O NADP+
Cis Acid cistein sulfinic Taurina
- Tirozina poate suferi o reacţie de hidroxilare sub acţiunea unei enzime numită
tirozinază, abundentă în sistemul nervos şi în ganglionii simpatici. În urma reacţiei se
formează dihidroxifenilalanina (DOPA). DOPA este un intermediar cheie în biosinteza
hormonilor medulosuprarenali (adrenalina şi noradrenalina) şi a pigmenţilor
melaninici. Formarea DOPA este blocată în boala Parkinson, care de altfel se tratează
prin administrarea de L-DOPA sintetică.
58 Adela Pintea
OH THB+O2 DHB+H2O OH
OH
Melanină
Tirozinhidroxilază
CH2 CH2
+ +
H3N CH H3N CH
COO- COO-
DOPA
THB – Tetrahidrobiopterină CO2

DHB - Dihidrobiopterină
OH
OH
Adrenalină
Noradrenalină
CH2
CH2
+
NH3
Dopamină
d) Reacţii utilizate în analiza aminoacizilor şi proteinelor.

În analiza aminoacizilor şi proteinelor se folosesc reacţii chimice care în cele mai
multe cazuri sunt reacţii de culoare. Acestea stau la baza analizei spectrofotometrice şi
cromatografice a acestei clase de biomolecule.
- Reacţia cu ninhidrina are loc la gruparea amino liberă aminoacizilor şi duce la
formarea unor derivaţi coloraţi în albastru-violet (cu excepţia prolinei, care dă
coloraţie galbenă).
O O
C OH R HO C
C + H2N CH + C
C OH COOH HO C O
CO2 R C
O O
Ninhidrină H
O O
C C
C N C + 3 H2O + H+
C C
O O-
Compus colorat violet
- Reacţia cu 2,4-dinitrofluorbenzen (reactiv Sanger). Produşii acestei reacţii sunt

stabili în condiţiile hidrolizei acide.
R
-
F NO2 + H2N CH OOC CH NH NO2
COOH R
N O2 HF N O2
2,4-Dihidrofluorbenzen
Reacţia biuretică (cu sulfat de cupru în mediu alcalin) stă la baza dozării protei-
nelor prin metoda biuretică si respectiv Lowry. Metoda cea mai frecvent utilizată
pentru dozarea proteinelor (metoda Bradford) şi pentru colorarea gelurilor de
electroforeză se bazează pe formarea unui produs colorat în albastru în reacţia dintre
proteine şi colorantul Coomasie Brilliant Blue. Există multe alte reacţii de culoare
comune unor grupuri de aminoacizi, de exemplu reacţia xantoproteică a aminoacizilor
aromatici, sau specifice – reacţia Millon pentru tirozină. Acestea, împreună cu alte
proprietăţi ale aminoacizilor şi proteinelor sunt redate detaliat în îndrumătorul de
lucrări practice.
- Reacţia cu acidul azotos este utilizată în laborator pentru dozarea aminoacizilor

pe baza măsurării volumului de azot degajat.
R R
H2N CH + HONO CH OH + H2O + N2
COOH COOH
Acid -Hidroxi-
azotos acid
e). Formarea legăturii peptidice. Cea mai importantă reacţie pe care o dau
aminoacizii, în care sunt implicate grupările amino şi grupările carboxil, este reacţia de
formare a legăturii peptidice. În această reacţie, primul aminoacid participă cu
gruparea carboxil, iar cel de al doilea, cu gruparea amino. Prin eliminarea unei
molecule de apă între cele două grupări se formează o nouă legătură covalentă, de tip
amidic, numită legătură peptidică. Formarea legăturii peptidice stă la baza biosintezei
tuturor biomoleculelor de natură proteică, de la cele mai simple peptide, până la
macromoleculele ce conţin mii de resturi de aminoacizi. În organismele vii, formarea
legăturii peptidice are loc la nivelul ribozomilor, iar aminoacizii se găsesc în stare
activată sub formă de Aminoacil-ARNt.
60 Adela Pintea
R R
'
CCA 3 OH + CH CCA O ~ CO CH
ARNt HOOC NH2 ARNt NH2
ARNt Aminoacid Aminoacil-ARNt
Procesul de biosinteză a proteinelor este un proces deosebit de complex, numit

translaţie, şi el va fi descris detaliat în cadrul capitolului de Metabolismul Proteinelor.
Legătură
R1 peptidică
CH R1
+ H
H2N CO(OH H)2N COOH CH N COOH
CH H2O H2N C CH
R2 O R2
Aminoacid 1 Aminoacid 2 Dipeptidă
Analizând legătura peptidică, se poate observa că aceasta este alcătuită dintr-o

grupare carbonil C=O, în care atomul de oxigen este legat printr-o legătură dublă de
atomul de carbon, şi o grupare –NH-, în care atomul de azot are un dublet de electroni
neparticipanţi. Datorită faptului că atomul de oxigen este mai electronegativ decât
atomul de azot, electronii azotului vor fi atraşi de către oxigen, determinând o depla-
sare a acestora. Linus Pauling a dovedit că, atunci când pentru aceeaşi structură pot fi
scrise mai multe structuri electronice, structura reală este un hibrid, un amestec al celor
două structuri limită. Acest hibrid poartă numele de hibrid de rezonanţă, iar structura
lui, împreună cu cele ale structurilor limită, este redată mai jos.
R1 R1
H H
CH N CH N
+
C CH C CH
O R2 O- R2
Structuri limită
R1
H
CH N
+
C CH
O- R2
Hibrid de rezonanţă
Din structura hibridului de rezonanţă se poate observa faptul că legătura pepti-

dică realizată între doi aminoacizi are un caracter parţial de dublă legătură. Aceasta
înseamnă că legătura este rigidă şi nu este posibilă rotaţia liberă a atomilor în jurul ei,
aşa cum ar fi fost în jurul unei legături simple. Ca o consecinţă, toţi atomii implicaţi în
această legătură sunt obligaţi să se dispună în acelaşi plan. Mai mult, pentru a preveni
împiedicarea sterică ce poate apare mai ales în cazul substituenţilor voluminoşi, legă-
tura peptidică adoptă o configuraţie trans, favorizată din punct de vedere steric. Struc-
tura spaţială a legăturii peptidice stă la baza aranjamentului trans-repetabil al aminoa-
cizilor în structura catenei polipeptidice.
3.3. Peptide
3.3.1. Aspecte generale
Peptidele sunt oligoprotide formate dintr-un număr relativ mic de aminoacizi (în
general între 2-20), legaţi între ei prin legături peptidice.
Aşa cum a fost explicat mai sus, formarea peptidelor are loc prin eliminarea de
apă între gruparea carboxil –COOH a primului aminoacid şi gruparea –NH2 a celui de
al doilea aminoacid, proces ce duce la formarea unei legături de tip amidic numită
legătură peptidică. Astfel, orice peptidă sau proteină va avea un capăt amino terminal,
reprezentat de gruparea amino liberă a primului aminoacid, şi un capăt carboxil
terminal, reprezentat de gruparea carboxil liberă a ultimului aminoacid din catenă. Prin
reacţia a doi aminoacizi se formează o dipeptidă. Dacă la reacţie participă doi amino-
acizi diferiţi, este posibilă formarea a două dipeptide diferite între ele, aşa cum se
poate vedea în exemplul de mai jos:
H3C CH3 H3C CH3

CH H2N COOH CH
H
CH + CH CH N COOH
H2N COOH CH3 H2O H2N C CH
O CH3
Valina Alanina Valil-alanina
CH3
H
H2N COOH CH N COOH
CH3 CH H2N C CH
CH + CH O CH
H2N COOH H3C CH3 H2O H3C CH3
Alanina Valina Alanil-valina

62 Adela Pintea
Denumirea dipeptidelor provine de la denumirea aminoacizilor componenţi, că-

rora li se adaugă sufixul il. Aşadar valil-alanina şi alanil-valina sunt două dipeptide
diferite, deşi în componenţa lor intră aceiaşi aminoacizi. De fapt cele două dipeptide
sunt izomere.
În urma reacţiei dintre trei aminoacizi se formează o tripeptidă, pentru patru ami-
noacizi – o tetrapeptidă etc. În realitate, odată cu creşterea numărului de aminoacizi,
cresc şi posibilităţile de combinare a acestora în catena peptidică. Astfel, dacă pentru
dipeptide formate din aminoacizi diferiţi sunt posibili doi izomeri, pentru tetrapeptide
formate din patru aminoacizi diferiţi sunt posibili 24 de izomeri. Pe aceasta se bazează
enorma diversitate structurală a proteinelor, în a căror structură intră zeci sau sute de
aminoacizi.
Ordinea de legare a aminoacizilor în peptide şi proteine poartă numele de secven-
ţă şi este determinantă pentru proprietăţile şi funcţiile biologice ale acestor molecule.
Principala proprietate chimică, comună tuturor peptidelor, este hidroliza. În urma
hidrolizei, din peptide sunt eliberaţi aminoacizii componenţi. Procesul are loc în orga-
nismele vii în prezenţa unor enzime specifice numite peptidaze.
3.3.2. Peptide naturale

În organismele animale există peptide rezultate din procese de biosinteză, por-
nind de la fondul metabolic de aminoacizi, dar şi peptide rezultate prin hidroliza par-
ţială a proteinelor. Peptidele pot avea roluri diferite în organismele vii, unele au rol
structural, altele au rol de reglare, mulţi dintre hormoni având structură peptidică.
Carnozina şi Anserina. Carnozina sau β-alanil-histidina este o dipeptidă care se

găseşte în muşchii mamiferelor şi se pare că ar avea proprietăţi hipotensive. Anserina
sau β-alanil-N-metil-histidina este derivatul metilat al carnozinei şi se găseşte în muş-
chii păsărilor.
N N
N H3C N
O H CH2 O CH2
CH2 C CH CH2 C CH
H2N CH2 N COOH H2N CH2 N COOH
H H
Carnozina Anserina
Glutationul. Glutationul sau γ-glutamil-cisteinil-glicocol este o tripeptidă forma-

tă din acid glutamic, cisteină şi glicococol. Legătura dintre acidul glutamic şi cisteină
este o legătură pseudopeptidică, deoarece la formarea ei este implicată gruparea
carboxil îndepărtată şi nu cea vecină grupării amino.
Glutation
COOH O
H
CH C H2 N C CH2
H2N CH2 C CH N COOH
H
O CH2 SH
Rest -Glutamil Rest Rest

Cisteinil Glicocol
Glutationul este cea mai răspândită peptidă naturală, găsindu-se practic în toate
organismele vii. În organismul animal glutationul se găseşte în special în ficat (170 mg
%) şi în splină. Principala proprietate chimică a glutationului este aceea că se poate
oxida la gruparea tiolică a cisteinei, el funcţionând astfel în celule ca un tampon redox.
2H
2G SH G S S G
2H
Glutation Glutation
redus oxidat
Această proprietate a glutationului este deosebit de importantă pentru organis-

mele vii. Datorită ei glutationul are rol de antioxidant, protejând împotriva oxidării alte
biomolecule, cum ar fi: vitamina C, adrenalina, hemoglobina, glutaredoxină etc. Se
pare că rolul său esenţial este în menţinerea în stare redusă a grupărilor tiolice –SH ale
cisteinei din proteine şi a fierului din hemoglobină.
În eritrocite (dar şi în alte celule), glutationul reduce apa oxigenată toxică, rezul-
tată în urma unor procese fiziologice, la apă. Reacţia este catalizată de către enzima
glutation-peroxidază care conţine seleniu legat covalent sub formă de selenocisteină.
Acest proces este vital în eritrocite, unde apa oxigenată poate determina oxidarea
lipidelor membranare şi proteinelor, determinând hemoliza.
Glutation
peroxidaza
H2O2 + 2 G SH 2 H2O + G S S G
Peroxid de
hidrogen
Pentru a-şi exercita această funcţie, glutationul trebuie menţinut în stare redusă.
Reducerea glutationului este dependentă de coenzima NADPH rezultată din
dehidrogenarea glucozo-6-fosfatului. Din această cauză, în cazul deficienţei genetice
de producere a glucozo-6-fosfat-dehidrogenazei, atunci când ea este asociată cu
64 Adela Pintea
administrarea unor medicamente care consumă NADPH (de exemplu antimalaricul

paraquin) se poate produce anemia hemolitică acută.
Glutationul este de asemenea important pentru transportul aminoacizilor prin
membrană, în cadrul ciclului glutamil. Prin acest ciclu, glutationul participă la
transportul aminoacizilor din mediul extracelular în citoplasmă, proces ce decurge cu
consum ridicat de energie.
Alte peptide. Mulţi hormoni cu rol important în organismul animal au structură

peptidică. În multe cazuri peptidele scurte au capetele amino sau carboxil terminale
modificate chimic, ceea ce le face mai rezistente la acţiunea exopeptidazelor. Fără a
intra în detalii, deoarece hormonii vor fi trataţi pe larg în capitolul respectiv,
prezentăm mai jos câţiva dintre aceştia:
- factorul de eliberare al tireotropinei este o tripeptidă: piroglutamil-histi-
dil-prolinamindă. Este produs de către hipotalamus şi stimulează biosinteza
tireotropinei.
O O
C NH CH C N
N CH2
H
O C NH2
NH
O
N
- encefalinele sunt pentapeptide produse de către sistemul nervos central şi care

determină o diminuare a senzaţiei de durere.
Tir-Gli-Gli-Phe-Met
- bradikinina – este o peptidă formată din 9 aminoacizi şi are rol de inhibare a

reacţiilor inflamatorii
Arg-Pro-Pro-Gli-Phe-Ser-Pro-Phe-Arg
- angiotensina I (10 AA) şi angiotensina II (8 AA) sunt prezente în sânge.

Angiotensina I se formează din angiotensinogen sub acţiunea reninei, produsă de
rinichi. Angiotensina II se formează din angiotensina I şi stimulează secreţia de
aldosteronă de către cortexul suprarenal. Atât angiotensinele cât şi aldosterona au
proprietăţi hipertensive.
- ocitocina şi vasopresina sunt nonapeptide ciclice produse de către neurohi-
pofiză. Structura ciclică este închisă printr-o punte disulfidică între două resturi
de cisteină. Ocitocina determină contracţia musculaturii netede a uterului,
contribuind la expulzarea fătului. Vasopresina determină vasoconstricţie şi are
proprietăţi antidiuretice.
S S
Cis Tir Ile Gln Asn Cis Pro Leu Gli NH2
Ocitocina
S S
Cis Tir Phe Gln Asn Cis Pro Lis Gli NH2
Vasopresina
- numeroase antibiotice au structură de peptide.
3.3.3. Peptide sintetice

Se cunosc numeroase peptide scurte cu proprietăţi farmacologice, dar care sunt
dificil de izolat deoarece se găsesc în cantităţi extrem de mici. Acestea pot fi obţinute
prin biotehnologii sau prin sinteză chimică. Cele mai importante contribuţii la sinteza
chimică a peptidelor se datorează chimistului R. Bruce Merriefield. În acest proces de
sinteză, aminoacizii cu gruparea amino protejată se leagă la un suport solid inert, cum
ar fi polistirenul. După deprotejarea grupării amino, aminoacidul imobilizat
reacţionează cu un alt aminoacid, protejat la gruparea amino şi activat la gruparea
carboxil, formând legătura peptidică. Reacţiile se repetă de câte ori este necesar, iar
pentru eliberarea peptidei terminate, aceasta se tratează cu acid fluorhidric.
Aplicarea acestei metode rămâne limitată la peptidele relativ scurte, deoarece
deşi randamentul este bun, durata procesului este mare comparativ cu producerea
aceleiaşi peptide prin procedee biotehnologice.
Un exemplu de peptidă sintetică este aspartamul, utilizat ca îndulcitor în
industria alimentară.
COOH
CH2 O
H
CH N C
H2N C CH OCH3 Aspartam
O
CH2
66 Adela Pintea
3.4. Proteine
3.4.1. Structura proteinelor
Proteinele sunt macromolecule complexe, cu o structură ierarhizată. În structura
proteinelor se pot distinge patru niveluri de organizare, denumite structuri:
- structura primară
- structura secundară
- structura terţiară
- structura cuaternară
Structura primară reprezintă structura de bază, liniară a catenei polipeptidice, în
timp ce structurile secundară, terţiară şi cuaternară reflectă organizarea spaţială, tridi-
mensională a proteinelor.
3.4.1.1. Structura primară a proteinelor

Structura primară a proteinelor reprezintă nivelul de bază, cel mai simplu, de
organizare a catenei polipeptidice. Structura primară a proteinelor reflectă modul în
care se formează catena liniară polipetidică prin legarea covalentă a aminoacizilor
componenţi. Pentru a defini structura primară a unei proteine trebuie să se cunoască:
- numărul aminoacizilor componenţi
- tipul aminoacizilor
- proporţia fiecărui aminoacid
- secvenţa sau ordinea de a legare a aminoacizilor în catenă
- poziţia punţilor de sulf
Reprezentarea structurii primare a unei proteine coincide cu reprezentarea catenei
polipeptidice:
R1 H O R3 H O
CH N C CH N C
HN C CH N C CH
O R2 H O R4
sau:
H2N-Gli-Ala-Ser-Tri-Phe-His-Asp-Pro-Asn-Tir-Leu-Ala-Met-Lis-COOH
Marea diversitate a proteinelor derivă din structura primară a acestora. Numărul

de resturi de aminoacizi diferă foarte mult de la o proteină la alta, de exemplu
Citocromul c are 103 aminoacizi iar Apolipoproteina B umană are 4536 aminoacizi.
Structura primară a proteinelor este determinantă pentru nivelurile superioare de
organizare a proteinelor. Natura chimică a catenelor laterale R, prin proprietăţile lor
fizice şi chimice specifice, determină organizarea spaţială a proteinelor.
3.4.1.2. Structura secundară a proteinelor

Structura secundară a proteinelor constă în organizarea spaţială a catenei polipep-
tidice, sau a unui fragment al acesteia, în conformaţii ce se repetă cu regularitate.
Această structură descrie modul în care anumite porţiuni ale catenei polipeptidice
interacţionează între ele prin legături de hidrogen stabilite intra- sau intercatenar. În
cadrul aceleaşi catene polipeptidice, diferitele regiuni ale acesteia pot adopta confor-
maţii diferite, determinate de structura primară a proteinei. Există trei tipuri majore de
structuri secundare:
- structura sau modelul de α-helix
- structura sau modelul de foaie pliată sau de tip β
- structura sau modelul de colagen.
a) Modelul de α-helix. Catena polipeptidică se poate aranja în spaţiu sub forma

unei elice de dreapta, înfăşurându-se în jurul unei axe longitudinale. Geometria
legăturii peptidice, unghiurile de legătură şi stereochimia aminoacizilor favorizează
aranjarea catenei polipeptidice sub forma elicei. Structura de α-helix este favorizată şi
din punct de vedere energetic. Scheletul elicei este format din legăturile peptidice, iar
catenele laterale R ale aminoacizilor sunt proiectate înspre exteriorul helixului. Pe fie-
care spiră se găsesc în medie 3,6 resturi de aminoacizi. Distanţa între două spire
succesive este de circa 5,4 Ǻ iar diametrul spirei de circa 10,1 Ǻ. Structura helixului
este menţinută prin numeroase legături de hidrogen realizate între grupările C=O,
respectiv –NH– de pe două câte două spire succesive. Practic, toate legăturile peptidice
din catenă formează legături de hidrogen, ceea ce conferă o mare stabilitate acestei
structuri (Fig. 3.2., Fig.3.3). Legăturile de
hidrogen sunt practic coliniare şi aproape
paralele cu axa helixului. Pe de altă parte, fiecare
legătură de hidrogen este un dipol slab. De-a
lungul helixului aceşti dipoli se însumează însă,
ceea ce face ca helixul să aibă un dipol net cu
atât mai mare cu cât catena polipeptidică este
mai lungă. La acest dipol, o contribuţie semni-
ficativă o au aminoacizii încărcaţi pozitiv ce se
găsesc în apropierea capătului carboxil terminal
(încărcat negativ), şi cei încărcaţi negativ,
dinspre capătul amino-terminal (încărcat pozitiv).
La menţinerea structurii de α-helix
contribuie aminoacizii componenţi, prin
proprietăţile specifice catenelor laterale R.
Aminoacizii încărcaţi pozitiv nu se vor găsi în
apropiere unul de altul în helix deoarece apar
între ei forţe de respingere electrostatică. Acelaşi
lucru se întâmplă şi cu aminoacizii încărcaţi
negativ.
Fig. 3.2. Structura secundară de α-helix
68 Adela Pintea
Aminoacizii încărcaţi negativ se vor găsi pe catena helixului la o distanţă de circa

trei (sau patru) aminoacizi de aminoacizii încărcaţi pozitiv, în aşa fel încât între ei să
apară forţe de atracţie electrostatică (legături ionice). Aminoacizii aromatici vor apare
tot la distanţe de 3-4 aminoacizi, între ei stabilindu-se interacţiuni hidrofobe. Există
aminoacizi frecvent întâlniţi în α-helix, cum ar fi: Ala, Leu, Fen. Prolina, datorită
structurii sale rigide şi a faptului că nu poate forma legătură de hidrogen la azot (nu are
hidrogen), este prezentă extrem de rar în structura de α-helix.
Structura de α-helix este caracteristică proteinelor fibrilare cum sunt α-keratinele,
dar se găseşte şi în proteinele globulare.
În proporţii extrem de mici, în proteinele naturale se găsesc şi porţiuni cu helix
de stânga, helix 3.10 şi helix-pi.
Fig. 3.3 Vedere de sus a α-helixului
b). Modelul de foaie pliată (sau structură de tip β) este un alt tip major de
structură secundară ordonată. În acest caz, catenele polipeptidice se dispun sub forma
unui zig-zag, iar porţiuni ale catenei (sau catene diferite) se asociază între ele prin
legături de hidrogen. Legăturile de hidrogen se formează tot între grupările C = O şi
–NH– ale legăturilor peptidice, dar de această dată sunt dispuse perpendicular pe
scheletul catenei polipeptidice.
Catenele polipeptidice vecine, asociate prin legături de hidrogen, pot avea orien-
tare paralelă sau antiparalelă (Fig. 3.4, 3.5). În orientarea paralelă, catenele au aceeaşi
direcţie, iar în orientarea antiparalelă, catenele au direcţii opuse.
Comparativ cu α-helixul, care este o structură contractată, foaia pliată este o
structură destinsă.
R1 H O R3 H O
CH N C CH N C
HN C CH N C CH
O R2 H O R4
R1 H O R3 H O
CH N C CH N C
HN C CH N C CH
O R2 H O R4
capat capat
amino-terminal carboxil-terminal
Fig. 3.4. Structura secundara de foaie pliata cu catenele orientate paralel
R1 H O R3 H O
CH N C CH N C
N C CH N C CH
H O R2 H O R4
O H R3 H R1
O
C N CH N
C CH
CH C N CH C N
R4 O H R2 O H
Fig.3.5. Structura secundara de foaie pliata cu catenele orientate antiparalel
Zonele cu structură de foaie pliată conţin între 2-12 porţiuni de catenă polipep-
tidică, fiecare zonă fiind alcătuită în medie din până la 16 resturi de aminoacizi.
Atunci când într-o proteină există mai multe porţiuni de foaie pliată apropiate,
există limitări în ceea ce priveşte aminoacizii componenţi. Astfel, în proteinele fibri-
lare cu zone extinse de foaie pliată se găsesc în special aminoacizi cu catene laterale de
mici dimensiuni: Gli, Ala, Ser. Aminoacizii cu sulf nu sunt prezenţi în structura de
foaie pliată, iar cei încărcaţi electric sunt rari.
Structura de foaie pliată este prezentă în β-keratine, fibroină şi proteinele firului
de păianjen.
70 Adela Pintea
În structura proteinelor, mai ales a celor globulare, coexistă în acelaşi timp zone
cu α-helix, foaie pliată şi alte tipuri de structuri secundare. Proporţia fiecăreia dintre
tipurile de structură secundară este variabilă de la o proteină la alta (Tabelul 3.1.).
Tabel 3.1. Proporţia aproximativă de α-helix şi foaie pliată în câteva proteine

(Lehninger, 1993)
Proteina % din total aminoacizi
(nr. de aminoacizi) α-Helix Foaie pliată
Mioglobină (153) 78 0
Citocrom c (104) 39 0
Lizozim (129) 40 12
Ribonuclează (124) 26 35
Chimotripsină (247) 14 45
Carboxipeptidază (307) 38 17
Diferenţa până la 100 % este reprezentată de alte tipuri minore de structuri secundare, mai ales
cotul β sau în zone neregulate.
c). Modelul de colagen reprezintă o formă complexă de organizare a catenelor

polipeptidice, caracteristică colagenului. Prezentarea de mai jos include de aceea şi
elemente referitoare la structura primară a colagenului, dar şi la nivelurile superioare
ale structurii (terţiară şi cuaternară).
În organismele animale există mai multe tipuri de colagen, despre care se va
vorbi ulterior, toate acestea având însă câteva caracteristici structurale comune.
Colagenul este alcătuit din trei catene a câte 1000 aminoacizi, numite catene α.
Catena este organizată ca un helix de stânga, iar fiecare spiră a helixului conţine câte
3,3 resturi de aminoacizi, cu o distanţă între spire de 0,87 nm. Catenele α au o
compoziţie specifică în aminoacizi, fiecare al treilea rest de aminoacid fiind glicocolul.
Datorită dimensiunii foarte mici a glicocolului, este posibilă împachetarea strânsă a
catenelor α. Ceilalţi doi aminoacizi majori în colagen sunt prolina şi hidroxiprolina,
care reprezintă circa 35 % din restul de aminoacizi al catenei (cu excepţia glicocolui).
Hidroxiprolina se formează din prolină prin hidroxilare postranslaţională, sub acţiunea
unei prolil-hidroxilaze. Alţi componenţi importanţi sunt lizina, respectiv hidroxilizina,
care se formează de asemenea prin hidroxilarea lizinei, sub acţiunea lizil-oxidazei.
Prezenţa hidroxilizinei este esenţială pentru legarea grupării glucidice necesare
structurii spaţiale a colagenului. Componenta glucidică variază cantitativ de la un tip
de colagen la altul, dar în general este reprezentată de o moleculă de galactoză sau o
diglucidă cu galactoză, legate O-glicozidic la restul de hidroxilizină.
OH
O H O R1 H O R2 O
CH N CH N CH N
N N CH N N
H O H O H H O H
Gli Pro Y Gli X Pro-OH
Trei astfel de catene se răsucesc în jurul axei proprii şi se asociază între ele, for-
mând un triplu helix de dreapta, care reprezintă molecula de tropocolagen - unitatea
structurală a colagenului. Pasul spirei triplului helix este de circa 8,6 nm, lungimea
moleculei de tropocolagen este de circa 300 nm, iar diametrul de 1,5 nm. La capetele
catenelor α se găsesc porţiuni nehelicale, numite telopeptide. Moleculele de
tropocolagen se asociază atât longitudinal, cât şi lateral în fibrile, care apoi formează
fibrele (Fig. 3.6).
Asocierea moleculelor de tropocolagen între ele se face prin legare covalentă,
fenomen numit reticulare (crosslinks). În primele etape are loc oxidarea resturilor de
lizină din telopeptide, cu formarea alizinei. Apoi resturile de alizină (cu grupare
aldehidică) din catene adiacente se pot condensa în diferite moduri: aldolic – cu alt rest
de alizină, prin formarea de aldimină – cu resturi de lizină sau hidroxilizină, sau prin
condensare cu resturi de histidină etc. Resturile glucidice participă şi ele la legarea
covalentă a catenelor.
Fig.3.6. Structura tropocolagenului şi asamblarea moleculelor de tropocolagen.

(preluat după Voet,1990)
Structura compactă şi legăturile covalente puternice implicate în formarea cola-

genului conferă acestuia o rezistenţă mecanică deosebită. De altfel acelaşi tip de orga-
72 Adela Pintea
nizare a fibrelor se întâlneşte în structura cablurilor de oţel ce susţin greutăţi foarte

mari, cum sunt cele ale podurilor suspendate.
d). Alte tipuri de structuri secundare

În proteine există şi alte tipuri de structură secundară, dintre care mai frecvent
întâlnit este cotul β (bucla, întoarcerea), alcătuit din 4 resturi de aminoacizi. Acesta se
întâlneşte atunci când catena polipeptidică îşi schimbă brusc direcţia, şi este situat de
obicei la suprafaţa proteinelor. Printr-un astfel de cot se unesc capetele unor segmente
adiacente de foaie pliată orientată antiparalel. Tot la suprafaţa proteinelor se găsesc şi
buclele de tip Ω (6-16 aminoacizi), prezente în proteinele cu mai mult de 60 de
aminoacizi.
Structuri suprasecundare şi domenii

Gruparea unor elemente de structură secundară în clusteri stabili poartă numele
de structură suprasecundară sau motiv (Fig. 3.7). Structurile suprasecundare se
întâlnesc în proteinele globulare. Câteva exemple de structuri suprasecundare sunt:
- motivul βαβ, în care două foi pliate sunt conectate printr-un α-helix;
- motivul agrafă β, ce constă din foi pliate orientate antiparalel şi legate prin
bucle scurte;
- motivul αα, în care două α-helixuri succesive şi antiparalele se leagă între ele;
- motivul de butoi β (β barrel), alcătuit din zone extinse de foaie pliată.
Fig. 3.7. Structuri suprasecundare (αβα, agrafă β, αα şi butoi β)
Structurile suprasecundare au implicaţii atât asupra structurii, cât şi asupra funcţi-

ilor proteinelor.
Domeniul reprezintă o structură cu un nivel de organizare şi mai înalt decât moti-
vul, şi constă dintr-o regiune compactă a catenei polipeptidice (în medie 100-200
aminoacizi), cu structură distinctă şi care se pliază individual. Domeniile sunt prezente
în proteinele de dimensiuni mai mari şi conferă acestora aspect multilobular. În unele
cazuri, domeniile au funcţionalităţi diferite.
Proteine globulare si fibrilare

Proteinele se pot împărţi, în funcţie de structura lor secundară, în proteine globu-
lare proteine fibrilare.
În proteinele globulare catena polipeptidică suferă plieri şi înfăşurări spontane
prin care aminoacizi îndepărtaţi în structura primară se apropie foarte mult. Proteinele
globulare au aspect sferic, globular, în care aminoacizii hidrofili şi cei încărcaţi electric
sunt dispuşi la suprafaţă, în contact cu mediul apos. Aminoacizii hidrofobi sunt dispuşi
spre interiorul sferei, asociindu-se între ei prin interacţiuni hidrofobe. Proteinele
globulare sunt caracterizate de o mare complexitate, în structura lor întâlnindu-se
diferite tipuri de structuri secundare. Proteinele globulare sunt în general proteine
solubile în apă. Majoritatea enzimelor şi hormonilor cu structură proteică sunt proteine
globulare.
Proteinele fibrilare au aspect de fibre sau foi, deci sunt alungite. De obicei sunt
alcătuite din mai multe catene polipeptidice asociate în fibrile şi sunt insolubile în apă.
În proteinele fibrilare se regăseşte de cele mai multe ori un singur tip de structură
secundară. În general proteinele fibrilare sunt proteine cu rol de structură a unor
ţesuturi sau de protecţie.
3.4.1.3. Structura terţiară a proteinelor.

Structura terţiară a proteinelor descrie modul în care catenele polipeptidice cu
structură secundară dată interacţionează mai departe, prin intermediul catenelor late-
rale ale tuturor aminoacizilor componenţi, pentru a forma structura tridimensională,
spaţială a acestora. În cadrul structurii terţiare a proteinelor, aminoacizii apropiaţi în
spaţiu interacţionează prin diferite tipuri de legături chimice, de la cele mai slabe la
cele mai puternice:
- interacţiuni hidrofobe - aminoacizii cu catenele laterale hidrofobe, cum ar fi
Leu, Ile, Ala, Val, Fen, se dispun înspre interiorul moleculei proteice, astfel încât
să-si minimizeze suprafaţa de contact cu mediul polar, hidrofil ce le înconjoară
atât intra- cât şi extracelular. Acest aranjament decurge cu o scădere a entropiei,
dar şi a entalpiei, procesul de pliere fiind spontan
- forţele Van der Waals – se manifestă mai ales între catenele laterale ale
aminoacizilor polari, dar aceştia nu sunt implicaţi în legături de hidrogen
- legături de hidrogen – se realizează între grupările –OH ale tirozinei sau
serinei şi atomul de azot al histidinei sau grupările carboxil ale acidului aspartic,
respectiv glutamic. Ele nu sunt importante atât prin tăria lor, cât mai ales prin
faptul că sunt foarte numeroase
- legături ionice sau electrovalente – se realizează între catenele laterale
încărcate electric, pozitiv sau negativ, ale aminoacizilor acizi sau bazici. Exemple
sunt legăturile între resturile de acid glutamic (sau aspartic) şi resturile de
arginină sau lizină.
- legături coordinative cu ioni metalici, de exemplu Fe2+, Cu2+
- legături covalente S-S (punţi disulfidice) – se realizează între resturi de
cisteină şi sunt legături deosebit de puternice.
74 Adela Pintea
His Asp
Glu Arg
CH CH
CH CH
CH2 CH2
CH2 ( CH2)3
C O-
C O NH H O
O- C N
Cis H
H 2N NH2
CH + N O
CH2
+
NH3 O H
S
C
S CH2 O- O
CH2 ( CH2)3 CH2 CH2 CH2
CH CH CH CH CH
Cis Liz Asp Ser Tir
Punte disulfidică
(legătură covalentă) Legaturi ionice Legături de hidrogen
Ile Val Tri
CH CH CH
CH CH CH2
H3C CH2 H3C CH3
CH3 NH
H3C CH3
CH3 CH2 CH
CH CH CH2
Ala Phe Leu
Interacţiuni hidrofobe
Structura terţiară a proteinelor nu este o structură rigidă, ci una flexibilă, ea pu-

tând suferi modificări conformaţionale, de exemplu la fixarea unui ligand. Exemple de
astfel de interacţiuni sunt: legarea substratului la enzimă, legarea oxigenului la
hemoglobină etc.
Plierea proteinelor nu este întotdeauna spontană, în unele cazuri acest proces

fiind asistat de alte proteine, numite chaperone moleculare. Chaperonele se leagă de
catena polipeptidică şi dirijează atât plierea proteinelor cât şi asamblarea catenelor
polipeptidice în structuri mai complexe. Un exemplu de astfel de proteine, răspândite
în toate organismele vii, îl reprezintă proteinele de şoc termic („heat shock proteins”),
a căror producere în celule este provocată de stresul termic.
3.4.1.4. Structura cuaternară a proteinelor

Unele proteine, de dimensiuni mai mari, pot fi alcătuite din mai multe catene
polipeptidice, prezentând un nivel superior de organizare, numit structură cuaternară.
Structura cuaternară reprezintă nivelul cel mai înalt de organizare a catenelor poli-
peptidice individuale. Catenele individuale poartă numele de monomeri sau protomeri
şi se pot asocia în oligomeri, cu un număr variabil de monomeri. Monomerii compo-
nenţi ai unei proteine pot fi identici, şi atunci proteina este un homooligomer, sau dife-
riţi – heterooligomer.
Astfel, hemoglobina, cea mai cunoscută şi mai studiată proteină cu structură
cuaternară, este alcătuită din două catene de tip α şi două catene de tip β. Totuşi ea este
un homodimer, deoarece cele două subunităţi funcţionale sunt monomerii αβ.
Monomerii se asociază întrei ei mai ales prin legături slabe (legături de hidrogen,
interacţiuni hidrofobe), dar în unele cazuri şi prin legături covalente cum sunt punţile
disulfidice. Monomerii pot fi separaţi prin metode electroforetice.
Formarea oligomerilor este importantă mai ales pentru proteinele mari, deoarece
locul biosintezei catenelor (protomerilor) poate fi diferit de cel al asamblării oligo-
merului, şi deci este posibilă înlocuirea mai uşoară a unui protomer „defect”. Structura
cuaternară este deosebit de importantă pentru enzime, a căror activitate enzimatică
tinde să crească odată cu creşterea masei proteinei. Astfel, creşterea numărului de
subunităţi, fiecare având propriul său centru activ, este mai eficientă decât sinteza unei
catene polipeptidice foarte lungi. Structura cuaternară oferă şi bazele structurale ale
reglării activităţii enzimelor.
Pentru a ilustra marea diversitate a moleculelor proteice, redăm mai jos masele
moleculare şi compoziţia câtorva proteine (Tabelul 3.2.)
3.4.2. Proprietăţi generale ale proteinelor

3.4.2.1. Proprietăţi fizice
Proteinele sunt macromolecule ce conţin grupări polare şi hidrofile. Proteinele
globulare sunt în general solubile în apă şi soluţii saline, cu care dau soluţii coloidale.
Proteinele sunt stabile în forma lor hidratată.
Proteinele sunt de asemenea substanţe încărcate electric, datorită sarcinilor
negative şi pozitive provenite de la aminoacizii acizi, respectiv bazici. În soluţii,
proteinele, la fel ca aminoacizii, sunt amfiioni. Încărcarea lor electrică depinde de
pH-ul mediului în care se găsesc. La o anumită valoare a pH-ului, numit punct
izoelectric (pI), numărul sarcinilor negative este egal cu numărul sarcinilor pozitive.
La această valoare a pH-ului, solubilitatea şi stabilitatea proteinelor este minimă.
76 Adela Pintea
Valoarea punctului izoelectric variază foarte mult de la o proteină la alta, fiind strict
dependentă de compoziţia în aminoacizi (Tabel 3.3). Cunoaşterea punctului izoelectric
al proteinelor este vitală pentru separarea şi purificarea lor din medii biologice.
Tabel 3.2. Masa moleculară şi compoziţia câtorva proteine (după Lehninger, 1990)
Număr de
Masa Număr de
Proteină catene
moleculară aminoacizi
polipeptidice
Insulina (bovină) 5.733 51 2
citocrom c (uman) 13.000 104 1
Ribonuclează 13.700 124 1
Lizozim 13.930 129 1
Mioglobină 16.890 153 1
Chimotripsină (pancreas bovin) 21.600 241 3
Chimotripsinogen (bovin) 22.000 245 1
Hemoglobină 64.500 574 4
Albumină serică (umană) 68.500 55 1
Hexokinază (drojdie) 102.000 800 2
Imunoglobulina G (umană) 145.000 1.320 4
ARN polimerază (E.coli) 450.000 4.100 5
Apolipoproteina B (umană) 513.000 4.536 1
Glutamat dehidrogenază
1.000.000 8.300 40
(ficat bovin)
Datorită faptului că sunt încărcate electric, proteinele au proprietăţi electrofo-

retice, adică migrează în câmp electric. Viteza de migrare a proteinelor depinde în
primul rând de sarcina electrică a proteinei, iar în al doilea rând de masa acesteia. La
punctul izoelectric, proteinele nu au mobilitate electroforetică. Această proprietate stă
la baza separării proteinelor prin electroforeză, una dintre tehnicile cele mai utilizate în
analiza proteinelor.
Proteinele, ca şi alte molecule mari, sedimentează sub acţiunea forţei centrifugi.
Viteza de sedimentare a unei particule este dependentă de masa moleculară, dar este
influenţată şi de densitatea mediului şi de forma particulei. Proteinele sunt
caracterizate de un coeficient de sedimentare, care reprezintă viteza/unitate de forţă
centrifugă. Unitatea de măsură a coeficientului de sedimentare este unitatea Sverdberg
(S) care este corectat la valoarea obţinută la 20◦C, în apa pură. Dependenţa între masa
moleculară a proteinelor şi viteza de sedimentare nu este liniară (Tabel 3.4). De
exemplu, fibrinogenul are o viteză de sedimentare relativ mică pentru masa sa
moleculară, datorită structurii sale fibrilare şi formei alungite.
Coeficienţii de sedimentare ai proteinelor variază între 1 S şi 50 S, iar cei ai

virusurilor, între 40 S şi 1000 S.
Tabel 3.3. Punctele izoelectrice ale unor proteine

Proteina pI Proteina pI Proteina pI
α1-globulina 2,0 Pepsina 1,0 Mioglobina (cal) 7,0
Haptoglobina 4,1 Ovalbumina 4,6 Histonele 7,5-11,0
Albumina Ribonucleaza A
4,7 Cazeina 4,6 9,4
serică (bovină)
γ1-globulina 5,8 Ureaza 5,0 Chimotripsinogen 9,5
Citocromul c
Fibrinogenul 5,8 Tropomiozina 5,1 9,8
(uman)
Hemoglobina 7,2 Insulina 5,4 Lizozimul 11,1
γ2-globulina 7,4 Colagen 6,6 Salmină 12,1
Tabel 3.4. Coeficienţii de sedimentare a unor proteine

Masa moleculară Coeficientul de
Proteina
(kDa) sedimentarea (S)
Lipază (lapte) 6,7 1,14
Ribonucleaza A (pancreas
12,6 2,00
bovin)
Citocrom c (cord bovin) 13,4 1,71
Mioglobină (cord bovin) 16,9 2,04
Catalază (ficat de cal) 222 11,20
Fibrinogen (uman) 340 7,63
Ultracentrifugarea, mai ales în gradient de densitate, se utilizează pentru separa-

rea moleculelor proteice, care formează straturi în funcţie de coeficientul lor de
sedimentare.
Sub acţiunea unor agenţi fizici: radiaţii, temperatură; proteinele pot suferi modifi-
cări în structura lor terţiară şi secundară, fenomen numit denaturare. În funcţie de
gradul de afectare al structurii, proteinele pot suferi denaturări ireversibile sau rever-
sibile. În cazul denaturării ireversibile, proteinele nu-şi mai revin la proprietăţile iniţia-
le după îndepărtarea agentului denaturant. În general agenţii fizici produc denaturări
ireversibile. În cazul denaturării reversibile, după îndepărtarea agentului denaturant,
proteina poate reveni la sructura şi proprietăţile iniţiale. Denaturarea poate fi provocată
şi de agenţi chimici, aşa cum se va discuta ulterior.
Datorită prezenţei aminoacizilor aromatici, proteinele prezintă absorbţie în ultra-
violet.
78 Adela Pintea
3.4.2.2. Proprietăţi chimice

Hidroliza. Principala proprietate chimică a proteinelor este hidroliza. Hidroliza
chimică a proteinelor are loc în prezenţa acizilor tari (de exemplu acid clorhidric), este
neselectivă şi duce la eliberarea aminoacizilor liberi. În organismele vii hidroliza are
loc în prezenţa unor enzime specifice numite peptidaze. În funcţie de modul în care
acestea acţionează şi de selectivitatea lor pentru anumite legături peptidice, peptidazele
se împart în:
 exopeptidaze, care scindează hidrolitic legăturile peptidice începând de la
capetele catenei polipeptidice, şi
 endopeptidaze – când scindează legături din interiorul catenei.
Exopeptidazele, la rândul lor, pot avea o preferinţă pentru capătul amino – şi se
numesc aminoexopeptidaze, sau pentru capătul carboxil – numindu-se carboxiexopep-
tidaze. Câteva exemple de peptidaze sunt:
 pepsina – secretată în stomac,
 tripsina – secretată în pancreas,
 chimotripsina – secretată în pancreas,
 chimozina (labfermentul, cheagul) – o enzimă prezentă din abundenţă în
stomacul animalelor tinere şi care are ca substrat cazeinatul de calciu,
 elastaza – care acţionează asupra elastinei.
Hidroliza enzimatică a proteinelor începe în stomac, sub acţiunea pepsinei, în
urma acesteia rezultând peptide. Acestea sunt hidrolizate mai departe în duoden şi
intestin, cu eliberarea aminoacizilor componenţi.
Precipitarea proteinelor. Proteinele pot precipita în prezenţa unor substanţe

chimice. Precipitarea poate fi revesibilă şi ireversibilă. Precipitarea reversibilă are loc
sub acţiunea sărurilor metalelor alcaline sau alcoolilor (metilic, etilic), care produc
doar modificări la nivelul legăturilor slabe din structura terţiară a proteinelor. Cel mai
utilizat agent de precipitare reversibilă este sulfatul de amoniu, care are o solubilitate
mare în apă. El permite precipitarea fracţionată a proteinelor dependent de masa lor
moleculară şi poate fi îndepărtat apoi uşor, prin dializă.
Un alt exemplu de denaturare chimică a fost folosit pentru demonstrarea faptu-
lui că structura primară a proteinelor este determinantă pentru celelalte tipuri de struc-
turi şi pentru activitatea enzimatică a enzimelor. În acest experiment s-a tratat ribonu-
cleaza purificată cu uree 8M şi cu mercaptoetanol, fapt ce a dus la denaturarea protei-
nei şi pierderea activităţii enzimatice (prin reducera punţilor disulfidice). După
îndepărtarea agenţilor denaturanţi şi expunerea la oxigen, în condiţii de pH 8, ribonu-
cleaza a revenit la structura iniţială şi şi-a redobândit proprietăţile enzimatice.
Precipitarea ireversibilă este importantă pentru purificarea proteinelor din mate-
riale biologice. Precipitarea ireversibilă se produce sub acţiunea acizilor tari, organici
şi minerali, cum ar fi: acidul sulfuric, azotic, tricloracetic, sulfosalicilic etc., săruri ale
unor metale tranziţionale (Pb, Hg, Cu, Ag etc), reactivii alcaloizilor. Precipitarea
ireversibilă este utilizată pentru îndepărtarea proteinelor din mediile biologice din care
se urmăreşte analiza altor biomolecule (deproteinizare).
3.4.3. Metode de analiză a proteinelor

Datorită structurii lor complexe şi a proprietăţilor foarte diferite, purificarea şi
caracterizarea proteinelor este o sarcină extrem de dificilă, implicând utilizarea unui
număr impresionant de metode fizico-chimice. Vom enumera doar câteva dintre
etapele şi tehnicile utilizate în analiza proteinelor.
Extracţia proteinelor se face în mod diferit în funcţie de sursa de proteine, de
natura proteinelor şi de natura legăturilor între acestea şi mediul în care se găsesc.
Pentru realizarea extracţiei trebuie să se ţină seama de câţiva factori care afectează
stabilitatea proteinelor, şi anume:
- pH-ul. Extracţia se face în general cu soluţii tampon a căror pH trebuie să fie
ales într-un domeniu în care materialul este stabil.
- temperatura. Extracţia şi purificarea proteinelor se face de obicei la
temperaturi scăzute, în jur de O˚C, deoarece stabilitatea termică a proteinelor este
variabilă.
- enzimele proteolitice. Odată cu extracţia proteinelor are loc şi extragerea
enzimelor proteolitice care pot duce la degradări ale proteinei de interes. Inactivarea
enzimelor proteolitice se face în general prin alegerea unui pH de lucru la care
enzimele proteolitice sunt inactive.
80 Adela Pintea
- fenomenele de suprafaţă. Spumarea şi contactul cu aerul trebuie să fie

minime, deoarece unele proteine se denaturează în prezenţă oxigenului sau la contactul
cu anumite suprafeţe.
- condiţiile de păstrare. Probele cu proteine trebuie păstrate la temperaturi
foarte scăzute, sub pernă de gaz inert (azot, argon), pentru a reduce la minimum riscul
contaminării microbiene şi al oxidării.
Determinarea cantitativă a proteinelor se poate face prin metode spectrofoto-
metrice, prin tratarea acestora cu anumiţi reactivi cu care proteinele dau compuşi colo-
raţi. Dintre cele mai utilizate metode menţionăm: metoda biuretului, metoda Lowry,
metoda Bradford (a se vedea caietul de lucrări). Cele mai moderne şi mai precise
metode de determinare cantitativă a proteinelor sunt metodele imunochimice: RIA –
radioimmunoassay şi ELISA – enzyme-lynked immunosorbent assay. Aceste metode
folosesc anticorpi specifici pentru o anumită proteină, izolaţi din sângele unor animale
imunizate sau produşi în culturi de celule.
Separarea proteinelor. Metodele de separare a proteinelor sunt foarte nume-
roase şi diverse, exploatând anumite caracteristici ale acestora. Metodele de separare
se pot grupa în funcţie de caracteristica proteinei care este utilizată şi care stă la baza
separării (Tabel 3.5).
Tabel 3.5. Metode de separare a proteinelor

Caracteristica proteinei Metoda
Cromatografia de schimb ionic
Sarcina electrică
Electroforeza
Cromatografia prin interacţiuni
Polaritatea
hidrofobe
Gel-filtrarea
Dimensiunea moleculei
Electroforeza SDS-PAGE
(masa moleculară)
Ultracentrifugarea
Legături specifice Cromatografia de afinitate
Explicaţii privind metodele de separare a proteinelor sunt date în caietul de lu-

crări practice.
Secvenţializarea proteinelor se referă la determinarea aminoacizilor compo-
nenţi ai proteinelor şi a ordinii de legare a acestora în catena polipeptidică. Prima etapă
constă în identificarea naturii aminoacizilor şi a numărului de grupări terminale, amino
şi carboxil. Numărul grupărilor terminale indică numărul catenelor polipeptidice.
Identificarea aminoacizilor N-terminali şi C-terminali se realizează prin utilizarea
aminopeptidazelor, respectiv carboxipeptidazelor, care clivează specific aminoacizii
de la cele două capete.
Într-o a doua etapă se realizează clivarea punţilor disulfidice prin metode oxida-
tive (cu acid performic, metoda Sanger) sau reductive (cu mercaptoetanol), ceea ce
asigură (eventual) separarea catenelor şi formarea unor catene polipeptidice liniare.
Determinarea compoziţiei în aminoacizi se realizează prin hidroliza chimică sau
enzimatică a catenelor polipeptidice şi analiza cromatografică prin HPLC
(Cromatografie de Lichide de Înaltă Performanţă) a aminoacizilor rezultaţi
(derivatizaţi în prealabil).
Pentru determinarea secvenţei de aminoacizi se foloseşte scindarea selectivă cu
endopeptidaze, rezultând catene polipeptidice mai scurte. Atunci când fragmentele
polipeptidice rezultate au dimensiunea potrivită, sunt supuse unor cicluri repetate prin
degradare Edman. Prin aceasta, aminoacidul de la capătul N-terminal este eliberat
(fără a afecta celelalte legături peptidice) şi identificat. Repetând secvenţa de reacţii, se
determină secvenţa, ordinea de legare a aminoacizilor, dinspre capul amino terminal.
Ultima etapă constă în reconstruirea secvenţei de aminoacizi, cumulând şi core-
lând informaţiile furnizate de fiecare dintre etapele precedente.
Pentru determinarea structurii terţiare a proteinelor, acestea sunt mai întâi obţi-
nute în stare pură, cristalizate şi apoi investigate prin cristalografie cu raxe R şi RMN
(rezonanţă magnetică nucleară).
3.4.4. Proteine reprezentative pentru regnul animal

3.4.4.1. Holoproteine globulare
Proteinele globulare sunt în general molecule sferice, solubile în apă şi în citosol.
Multe dintre proteinele globulare sunt enzime, altele funcţionează ca transportori ai
unor molecule, iar unele sunt implicate în apărarea organismului. O parte dintre protei-
nele globulare sunt holoproteine, dar există şi multe heteroproteine cu structură globu-
lară. Deşi o delimitare strictă este dificil de realizat, în acest paragraf se va face
referire la reprezentanţii cu structură holoproteică, urmând ca heteroproteinele să fie
tratate într-un paragraf special, în funcţie de natura grupării prostetice.
Mai jos sunt prezentate câteva dintre cele mai importante holoproteine globulare.
Albumine. Albuminele sunt holoproteine globulare cu caracter neutru sau slab
acid, care au proprietatea de a coagula la încălzire şi de a precipita cu soluţii concen-
trate de sulfat de amoniu (sau cu sulfatul de amoniu cristalin). În serul sanguin
albuminele reprezintă până la 50-60 % din totalul proteinelor şi poartă numele de
serumalbumine. Serumalbuminele sunt biosintetizate de către celule parenchimatoase
ale ficatului. Serumalbumina umană este o proteină monomerică cu masa moleculară
66.500 Da. Serumalbuminele au rol de transport pentru biomolecule cum ar fi hormoni
şi vitamine. Deasemenea, ele transportă acizii graşi rezultaţi prin hidroliza lipidelor, de
la ţesutul adipos înspre ficat, unde sunt utilizaţi în scop energetic. Solubilitatea în
plasmă a acizilor graşi liberi este foarte scăzută dar ea creşte de aproximativ 1000 de
ori după legarea de albumine. Albuminele au rol şi în reglarea pH-ului şi a presiunii
osmotice.
In lapte este prezentă lactalbumina, o proteină cu masa moleculară 13.500 Da.
Lactalbumina este sintetizată în glanda mamară. Biosinteza ei este reglată de către
82 Adela Pintea
hormonal hipofizar prolactină. Lactalbumina este componentă a sistemului enzimatic

„lactoz sintetază” răspunzător de biosinteza lactozei (principala diglucidă a laptelui).
Structura primară, dar şi cea terţiară a lactalbuminei, este foarte asemănătoare cu
structura lizozimului (enzimă prezentă în aproape toate secreţiile, şi care scindează
legături glicozidice din poliglucidele peretelui bacterian). Deşi structurile lor sunt
asemănătoare şi probabil provin din duplicarea aceleaşi gene ancestrale, ele nu se pot
substitui una pe alta în funcţiile lor.
În muşchi se găseşte mioalbumina iar în albuşul de ou – ovalbumina. Albuminele
sunt prezente şi în regnul vegetal, în special în seminţe.
Globuline. Globulinele sunt proteine cu caracter neutru sau slab acid şi cu masă
moleculară mai mare decât a albuminelor. Sunt mai greu solubile în apă, precipită mai
uşor cu sulfat de amoniu (soluţii mai diluate) în schimb nu coagulează întotdeauna la
fierbere.
Serumglobulinele reprezintă o categorie importantă de proteine serice. Serul san-
guin conţine 4 fracţii de globuline: α1, α2, β şi γ. Deşi sunt încadrate la holoproteine, de
fapt fiecare fracţie de serumglobulinele conţine mai multe categorii de proteine, dintre
care unele sunt proteine conjugate, aşa cum se poate observa în Tabelul 3.6.
Tabelul 3.6. Compoziţia globulinelor serice (după Campbell, 2000)

CONSTITUENŢII
TIPUL DE GLOBULINĂ
REPREZENTATIVI
Globulina transportoare de Tiroxină
Transcortina (glicoproteina
transportoare a cortizolului şi
α1- globulina corticosteronei)
Glicoproteine
Lipoproteine
Antitripsina
Haptoglobina
Glicoproteine
α2 - globulina
Macroglobuline
Ceruloplasmina
Transferina
β – globulina Lipoproteine
Glicoproteine
γ – globuline Imunoglobuline G, D, M, E, A
Datele obţinute prin electroforeza proteinelor serice (pe hârtie, celuloză sau gel
de poliacrilamidă) pot fi utilizate pentru diagnosticarea unor boli. De exemplu, în cazul
emfizemului pulmonar (asociat cu deficienţa de antitripsină) se poate observa că banda
corespunzătoare fracţiei de α1–globuline este mult diminuată comparativ cu cea din

serul normal. Globuline există şi în lapte, ou, muşchi etc.
Histone. Histonele sunt proteine cu caracter bazic, datorită proporţiei însemnate
de aminoacizi bazici – Arginină şi Lizină – care reprezintă în jur de 30% din totalul
aminoacizilor constituenţi. Masa lor moleculară este cuprinsă între 11.000 – 21.000
Da. Histonele se găsesc în cromatina celulelor eucariote unde sunt asociate cu ADN
(acizi deoxiribonucleici), fiecare dintre cele două componente reprezentând circa 50%.
Prin sarcinile pozitive ale aminoacizilor cu caracter bazic, histonele neutralizează
sarcinile negative ale resturilor fosfat din acizii nucleici. Se cunosc cinci tipuri de
histone: H1, H2A, H2B, H3 şi H4.
Unitatea structurală şi funcţională a cromatinei este nucleozomul. Miezul nucleo-
zomului este un octamer alcătuit din câte 2 histone H2A, H2B, H3 şi H4, care se
înconjoară cu macromolecula de ADN. ADN-ul face în medie 1,8 ture în jurul
histonelor în fiecare nucleozom. Doi nucleozomi succesivi sunt conectaţi printr-o
porţiune a catenei de ADN numită ADN de legătură (DNA linker), la care se găseşte
ataşată histona H1. Histonele H1 interacţionează între ele şi stabilizează fibra de cro-
matină (Fig. 3.8). Nucleozomii se împachetează dispunându-se solenoidal (elicoidal) şi
formează astfel o structură mult mai compactă, a fibrei de cromatină. Prin această
împachetare, macromolecula de ADN se scurtează foarte mult. Această compactare a
structurii este foarte importantă dacă ţinem cont de faptul că ADN-ul uman liber (fără
histone) are o lungime de circa 200 cm. In timpul diviziunii celulare, din fibrele de
cromatină se formează cromozomii. Histonele sunt prezente sub formă liberă în
leucocite.
Fig. 3.8. Structura şi modul de asamblare al nucleozomilor

(preluat şi modificat după Champe şi Harvey, 1987)
84 Adela Pintea
Histonele, şi mai ales histona H4, se caracterizează printr-o conservare remar-

cabilă în decursul evoluţiei speciilor. De exemplu H4 izolate de la mazăre şi din timus
de viţel diferă la nivelul structurii primare a proteinei doar prin 2 aminoacizi. Această
conservare sugerează rolul esenţial pe care histonele îl au în construcţia şi proprietăţile
materialului genetic.
Protaminele sunt proteine cu masă moleculară mai mică decât histonele şi cu
caracter bazic mai pronunţat. Conţinutul în aminoacizi bazici (Arg, Lis, His) este de
circa 80%. Protaminele sunt şi ele asociate cu acizi nucleici şi sunt prezente în cantităţi
mari în celulele spermatice ale mamiferelor.
Prolaminele şi glutelinele sunt proteine caracteristice regnului vegetal, răspân-
dite mai ales în seminţele cerealelor. Printre acestea se numără glutenul din grâu şi
zeina din boabele de porumb.
3.4.4.2. Holoproteine fibrilare

Spre deosebire de proteinele globulare, care au mai ales rol funcţional, proteinele
fibrilare sunt în principal proteine de structură. Proteinele fibrilare au în general rol de
susţinere şi de protecţie, conferind rezistenţă mecanică ţesuturilor în care se găsesc.
Proteinele fibrilare sunt componente majore ale ţesutului conjunctiv.
Keratinele sunt principalele holoproteine din păr, piele, unghii, coarne, copite,
ciocul păsărilor, lână, blană, pene etc. În funcţie de provenienţă, există α-keratine –
prezente în organismele mamiferelor, şi β-keratine – prezente la reptile şi păsări.
Keratinele sunt proteine fibrilare tipice în a căror structură secundară predomină
α-helixul, care alternează cu regiuni neelicoidale. Unitatea structurală a keratinelor
este protofibrila (cu diametrul de circa 20 Å) ,alcătuită din două helixuri (de dreapta)
ce se înfăşoară unul în jurul altuia înspre stânga, formând un superhelix. Opt astfel de
protofibrile se asociază pentru a forma o microfibrilă (cu diametrul de circa 80 Å)
(Fig.3.9). Din microfibrile se formează apoi macrofibrilele, cu diametrul de circa 2000
Å.
Atât catenele polipeptidice din protofibrile, cât şi protofibrilele între ele, se aso-
ciază prin legături van der Waals stabilite între resturile nepolare ale catenelor laterale
din aminoacizii componenţi. Mai importante pentru structura keratinelor sunt însă
legăturile covalente S-S realizate între resturile de cisteină, aminoacidul caracteristic
keratinelor. Punţile de sulf sunt cele care dau rigiditate moleculelor de keratină. Cu cât
numărul punţilor de sulf este mai mare, cu atât proteina este mai dură. Lâna, cu un
conţinut mai redus de cisteină, este elastică, prin întindere lungindu-se de aproape
două ori. Keratinele din ciocuri şi copite au conţinut mare de cisteină şi un număr mare
de legături disulfidice, ceea ce le face rigide, inflexibile.
Prin tratarea cu mercaptan, punţile disulfidice sunt reduse. Această proprietate
stă la baza modelării părului („permanent”) prin aranjarea pe bigudiuri şi tratarea
ulterioară cu un oxidant care reformează punţile de sulf cu părul, de această dată
„buclat”. Organismele superioare nu pot digera keratinele deoarece ele sunt insolubile.
Larva moliei însă conţine mult mercaptan, ceea ce îi dă posibilitatea să „digere” kera-
tinele din lână şi blană.
Fig. 3.9. Structura protofibrilei şi microfibrilei de keratină

(preluat după Rawn, 1991)
Colagenul este cea mai răspândită proteină din organismele animalelor superioa-
re, ajungând să reprezinte 25 % din totalul proteinelor la mamifere. Colagenul este
componenta esenţială a ţesutului conjunctiv, fiind prezent sub formă de fibre în ten-
doane, oase, articulaţii, vase de sânge, cornee. În umoarea vitroasă a ochiului, colage-
nul este prezent sub formă de gel.
În funcţie de provenienţă, se cunosc 13 tipuri de colagen, dintre care 5 sunt
majore (mai răspândite) (Tabel 3.7).
Colagenul, aşa cum s-a descris anterior la structura secundară a proteinelor, este
alcătuit din trei catene răsucite spre stânga care se înfăşoară apoi una în jurul alteia,
formând un superhelix de dreapta. Fiecare catenă are circa 1000 de resturi de ami-
noacizi, din care Gli reprezintă circa 33%, iar Pro şi Pro-OH până la 25%. Hidro-
xilarea resturilor de prolină şi lizină este dependentă de vitamina C (acid ascorbic),
astfel se explică de ce avitaminoza C se manifestă mai ales prin leziuni la nivelul ţesu-
tului conjunctiv. Molecula de colagen (numită şi tropocolagen) are o lungime de circa
300 nm şi un diametru de numai 1,5 nm. Mai multe molecule de colagen se asociază
pentru a forma fibrele de colagen. Fibrele de colagen pot fi dispuse paralel (în oase), în
unghi (în epidermă) sau în reţele foarte ordonate când este aproape cristalizat (în
cornee). În oase colagenul reprezintă componenta organică care se asociază cu o
componentă anorganică reprezentată de hidroxiapatită – Ca5(PO4)3OH.
86 Adela Pintea
Tabel 3.7. Compoziţia şi distribuţia tipurilor de colagen (după Friess, 1998)

Tipul de
Compoziţia catenelor Distribuţia în ţesuturi
colagen
I piele, tendoane, oase, cornee,
(α1(I))2α(I), trimer (α1(I))3 dentină, cartilagii, vase mari,
intestine, uter,
II hialin, umoarea vitroasă,
(α1(II))3
nucleul pulpos, notocord
III vase mari, peretele uterin,
(α1(III))3 dermă, intestin, valva cardiacă,
gingii
IV (α1(IV))2α(IV) membrane bazale
V α1(V)α2(V)(3(V) or cornee, membranele placentare,
(α1(V))2α2(V) or (α1(V))3 oase, vase mari, hialin, gingii
VI membranele Descemet, piele,
α1(VI)α2(VI)α3(VI) nucleul pulpos, muşchiul
cardiac
VII piele, placentă, plămâni,
(α1(VII))3
cartilagii, cornee
VIII α1(VIII) α2(VIII) catena cu celule endoteliale, membranele
organizare necunoscută Descemet
IX α1(IX)α2(IX)α3(IX) cartilagii
X cartilagiile hipertrofiate şi
(α1(X))3
mineralizate
XI cartilagii, discuri
1α2α3α1 sau α1(XI)α2(XI)α3(XI) intervertebrale, umoarea
vitroasă
XII tendoanele embrionului de pui,
(α1(XII))3 ligamentele periodontale
bovine
XIII necunoscută oase, mucoasa intestinală
Moleculele de tropocolagen pot fi izolate doar de la animalele foarte tinere deoa-

rece, odată cu vârsta, moleculele de colagen se asociază între ele prin legături cova-
lente, prin procesul de reticulare („cross-link”). Legarea covalentă a catenelor se reali-
zează prin intermediul resturilor de lizină. Sub acţiunea unei enzime numită lizin-oxi-
dază, atomul de carbon ce poartă gruparea ε-amino a lizinei este transformat în grupare
carbonil aldehidică, restul format numindu-se alizină. Gruparea carbonil a restului de
alizină reacţionează cu o grupare ε-amino de pe o catenă vecină, formând o bază Schiff
(deci o legătură covalentă). Acest mod de legare covalentă a catenelor de colagen este
special, deoarece în cele mai multe cazuri la proteine legarea covalentă se realizează
prin intermediul punţilor de sulf. Formarea punţilor de sulf nu este însă posibilă în
cazul colagenului, deoarece acesta aproape că nu conţine cisteină.
La resturile de hidroxiprolină şi hidroxilizină din tropocolagen se leagă covalent
resturi diglucidice alcătuite din glucoză şi galactoză. Conţinutul în glucide al
colagenului variază în funcţie de ţesut de la 0,4 la 12%. Rolul componentei glucidice
nu este cunoscut deocamdată, dar se pare că ea ar fi implicată în asamblarea fibrelor de
colagen. Colagenul poate fi deci considerat o glicoproteină.
Biosinteza colagenului are loc în fibroblaşti, osteoblaşti şi condroblaşti. Catenele
pro-α (precursorii catenelor individuale din tropocolagen) sunt biosintetizate în
reticulul endoplasmic rugos. In lumenul reticulului endoplasmic neted are loc
hidroxilarea resturilor de Pro şi Liz şi ataşarea resturilor diglucidice. În lumenul
aparatului Golgi, câte trei catene sunt asamblate în procolagen, care este secretat din
celulă în matricea extracelulară. Capetele celor trei catene sunt scindate de către o
enzimă specifică (procolagen peptidază), formându-se tropocolagenul. Moleculele de
tropocolagen se asociază apoi în fibre.
Există câteva deficienţe ereditare de formare a colagenului, care sunt determinate
de modificări la nivelul structurii primare (înlocuirea unor aminoacizi cu alţii, ce nu
pot forma helixul) sau, mai frecvent, de deficienţe în funcţionarea unor enzime ce
participă la formarea colagenului.
Sindromul Ehlers-Danlos se caracterizează prin piele şi articulaţii foarte flexibile
– boala contorsioniştilor.
Sindromul Marfan are manifestări asemănătoare cu sindromul Ehlers şi se
caracterizează prin degete foarte lungi („degete de păianjen”) şi artere pulmonare
foarte fragile, cu tendinţe de rupere. Se pare că marele violonist Niccolo Paganini a
suferit, dar a avut şi ”beneficii” de pe urma acestui sindrom.
Osteogenesis imperfecta este un sindrom cauzat de biosinteza defectuoasă a
colagenului de Tip I, care se caracterizează prin oase fragile, cu tendinţă de rupere şi
formarea de cocoaşe.
În alte boli degenerative, cum ar fi osteoartrita, este de asemenea afectat cola-
genul din cartilagii.
Colagenul este rezistent la hidroliză, atât sub acţiunea agenţilor chimici cât şi sub
acţiunea enzimelor. Prin fierbere el se transformă într-o masă elastică numită gelatină,
mai uşor hidrolizabilă. Sub acţiunea sărurilor de crom şi a taninurilor, fibrele de
colagen se contractă ireversibil, transformându-se într-un produs dur, proprietate ce stă
la baza procesului de tăbăcire a pieilor.
Colagenul izolat şi purificat din surse naturale bogate – piele şi tendoane de la
bovine, porcine şi ovine – are numeroase aplicaţii medicale. În oftalmologie, colagenul
este folosit ca grefe pentru transplantul de cornee, material de sutură, bandaje sau
soluţii vâscoase utilizate ca protectori în timpul intervenţiilor chirurgicale. O aplicaţie
importantă este cea de transportor (furnizor) de medicamente la cornee sau chiar
intraocular, dar şi a citostaticelor, antibioticelor, steroidelor în alte ţesuturi.
Elastina. Elastina este o proteină insolubilă cu funcţie specializată, prezentă în

ţesutul conjunctiv galben şi care este răspunzătoare pentru elasticitatea acestui ţesut.
88 Adela Pintea
Elastina este răspândită în pereţii vaselor de sânge (mai ales a celor mari cum este
aorta), în plămâni, în ligamente (mai ales în cele foarte elastice cum sunt cele din zona
gâtului), în piele etc. Masa moleculară a elastinei este cuprinsă între 64.000 şi 66.000
Da. La nivelul structurii primare, elastina se caracterizează printr-o compoziţie
specială în aminoacizi. Ea conţine mult glicocol (circa 33%), alanină şi valină (peste
33%) şi multă prolină. Spre deosebire de colagen, conţine foarte puţină hidroxiprolină,
câţiva aminoacizi polari şi nu conţine hidroxilizină.
În structura secundară a elastinei nu au putut fi evidenţiate conformaţii care să
apară cu regularitate, de aceea se spune despre elastină că posedă o conformaţie
neregulată („random coil”). Catenele polipeptidice adiacente din elastină sunt asociate
între ele prin legături covalente, formând o reţea. Legăturile covalente se formează fie
ca în cazul colagenului, prin alizină, fie prin intermediul unor structuri speciale:
desmozină, izodesmozină şi lizinnorleucină. Desmozina (formată prin condensarea a
trei resturi de alizină şi a unui rest de lizină) şi izodesmozina sunt caracteristice
elastinei şi conferă culoarea galbenă ţesutului conjunctiv. Catena polipeptidică a
elastinei este foarte flexibilă şi mobilă, dar în acelaşi timp legăturile covalente dintre
catene conferă moleculei rigiditatea şi rezistenţa mecanică necesară (Fig. 3.10).
Fig. 3.10. Structura reţelei de elastină întinsă şi relaxată (preluat după Rawn, 1991)
Elastina este hidrolizată de către elastază, o enzimă produsă în plămâni de către

neutrofile. Activitatea elastazei este controlată de către α1-antitripsină (denumită greşit
astfel deoarece acţionează asupra elastazei şi nu asupra tripsinei), o enzimă care
hidrolizeză elastaza.
În cazul fumătorilor, neutrofilele din plămâni produc o cantitate mare de elastază

(şi apă oxigenată care oxidează antitripsina, inactivând-o), ceea ce duce la hidroliza
accentuată a elastinei din ţesutul pulmonar şi la producerea emfizemului pulmonar.
Fibrinogenul este o proteină solubilă care reprezintă circa 2-3% din proteinele
plasmei sanguine (plasmă şi nu ser sanguin!) şi care mai poartă numele de factorul I
de coagulare a sângelui. Fibrinogenul este o proteină cu masă moleculară mare –
340.000 Da, alcătuită din trei perechi de catene polipeptidice legate între ele prin punţi
de sulf: (Aα)2, (Bβ)2 şi (γ)2. Molecula de fibrinogen este alcătuită din două domenii
terminale globulare, de dimensiuni mari, şi un domeniu globular central, mai mic,
unite prin porţiuni liniare. Catenele Aα şi Bβ au la capătul amino terminal porţiuni de
catene care ies din domeniul globular central. Aceste fragmente peptidice
(fibrinopeptidele A şi B) conţin multe resturi de aminoacizi cu caracter acid şi resturi
de tirozin-sulfat. Prezenţa lor conferă solubilitate moleculei de fibrinogen, dar în
acelaşi timp împiedică şi agregarea moleculelelor.
Fibrinopeptidele sunt scindate de către trombină – factorul IIa de coagulare (o
serinprotează), rezultând monomerul de fibrină. În absenţa fibrinopeptidelor care au
fost scindate, moleculele de fibrină rezultate se asociază prin legarea covalentă între un
rest de lizină şi un rest de glutamină de pe două molecule vecine, formând polimerul
de fibrină insolubil (Fig. 3.11), care reprezintă componenta majoră a cheagului
sanguin. Formarea cheagului sanguin mai implică şi participarea ionilor de calciu şi a
fosfolipidelor.
Cheagul de sânge format este ulterior distrus prin hidroliza enzimatică a fibrinei,
proces numit fibrinoliză. Enzima care dezorganizează structura fibrinei şi scindează
legăturilor covalente din aceasta este o proteină plasmatică numită plasmină.
Trombină
(Aα) (Bβ)2 şi (γ)2 ---------------------------------> (αβγ)2
– 2 Fibrinopeptide A
Fibrinogen – 2 Fibrinopeptide B Monomer de fibrină
Formarea cheagului sanguin implică mai multe etape. În primele etape are loc
vasoconstricţia şi aderarea plachetelor sanguine la vasul de sânge lezat. Apoi începe
aşa numita cascadă de coagulare a sângelui în care sunt antrenaţi XIII factori de coa-
gulare principali (numerotaţi cu litere romane) şi alţi câţiva factori secundari (acceso-
rii). Mulţi dintre factorii de coagulare sunt serinproteaze aflate în formă inactivă, care
sunt activaţi prin îndepărtarea unui fragment ce precede capătul amino-terminal al
catenei polipetidice. Conversia lor la formele inactive este dependentă de ionii de cal-
ciu şi de anumite fosfolipide din membrană. Activarea protrombinei la trombină depin-
de de asemenea de vitamina K, de aceea carenţa în vitamină K cauzează hemoragii,
prin împiedicarea coagulării sângelui (deci a transformării fibrinogenului în fibrină).
Absenţa unora dintre factorii de coagulare duce la maladii ca hemofilia A (lipseşte
Factorul VIII) şi hemofilia B (lipseşte Factorul IX sau Christmas factor). Persoanele
suferinde de această maladie pot pierde cantităţi mare de sânge chiar în cazul rănirii
90 Adela Pintea
uşoare sau pot suferi de hemoragii fără vreo cauză determinată. Actualmente maladia
se combate prin administrarea intravenoasă a factorilor de coagulare deficitari, obţinuţi
prin tehnologia ADN recombinat.
Fig. 3.11. Structura fibrinogenului şi a fibrinei (preluat după Rawn, 1991)
Formarea cheagului sanguin este limitată în organism de câţiva factori cum ar fi:
antitrombina – care inhibă serinproteazele cascadei de coagulare a sângelui, heparina,
proteina C, trombomodulina etc. În practica medicală se utilizează frecvent ca
anticoagulant heparina, dar şi dicumarolul şi warfarinul, care sunt anti-vitamine K. Cel
mai eficient anticoagulant natural cunoscut este hirudina, o proteină prezentă în saliva
lipitorilor, de aceea rănile provocate de lipitori sângerează timp îndelungat.
Miozina şi actina. Muşchiul striat este alcătuit din fibre musculare, care la rân-
dul lor conţin: sarcolema (o membrană), sarcoplasma (citoplasma) şi miofibrilele.
Miofibrilele (situate în sarcoplasmă) sunt alcătuite din circa 20.000 sarcomere, care
reprezintă unitatea funcţională a miofibrilei. Sarcomerele, la rândul lor, sunt alcătuite
din filamente groase („thick filaments”) şi filamente subţiri („thin filaments”).
Filamentele groase sunt alcătuite din câteva sute de molecule de miozină, care
reprezintă circa 50-60 % din totalul proteinelor musculare. Miozina este o proteină cu
structură complexă, formată din două perechi de catene grele (identice, cu masa mole-
culară circa 200.000 Da) şi două perechi de catene uşoare, diferite (cu masele molecu-
lare de 16.000, respectiv 20.000 Da). Catenele grele conţin un domeniu globular, situat
la capătul amino-terminal al catenei, şi un domeniu fibrilar, la capătul carboxil-ter-
minal. Domeniile fibrilare ale celor două catene grele sunt organizate ca α-helixuri
care se înfăşoară unul în jurul altuia. Pe porţiunea fibrilară a moleculei există două
zone de discontinuitate a helixului (pivoţi, balamale) care conferă mobilitate moleculei
şi permit capetelor globulare ale moleculei să se flexeze şi să interacţioneze cu mole-
culele de actină. În acelaşi timp, în aceste zone molecula este mult mai susceptibilă la
hidroliză, sub acţiunea tripsinei. Două câte două molecule de miozină se leagă coadă la
coadă, şi asociindu-se apoi între ele, dau naştere filamentelor groase. Miozina, în afară
de rolul său structural are şi proprietăţi ATP-azice, adică catalizează scindarea ATP la
ADP şi Pa, eliberând astfel energia necesară contracţiei musculare. Prin hidroliza
enzimatică controlată a miozinei s-a constatat că activitatea ATP-azică este localizată
în domeniul globular al miozinei. De fapt, porţiunea globulară este şi cea care interac-
ţionează cu actina din filamentele subţiri, formând complexul actomiozină (Fig.3.12).
Formarea complexului actomiozină este precedată de descărcarea de Ca2+ din cisterne
în sarcoplasmă, sub acţiunea unui impuls nervos transmis de neuroni.
Fig. 3.12. Structura miozinei, actinei şi a sarcomerului (preluat după Rawn, 1991)
92 Adela Pintea
Filamentele subţiri sunt alcătuite din actină, troponină şi tropomiozină. Actina

reprezintă circa 20-25% din proteinele fibrei musculare. Filamentul de actină este un
polimer format din monomeri globulari de actină. El formează scheletul filamentelor
subţiri, iar în jurul lui se înfăşoară filamentul de tropomiozină de care sunt ataşate
subunităţile troponinei (care este un trimer).
Deşi fibra musculară şi sarcomerele se scurtează cu circa 20% în timpul contrac-
ţiei musculare, s-a observat că nici filamentele subţiri şi nici cele groase nu îşi modi-
fică lungimea. Este deci foarte probabil ca cele două filamente să alunece, să gliseze
unul de-a lungul celuilalt în timpul contracţiei, în aşa fel încât sarcomerul să se scur-
teze, dar ele să rămână nemodificate ca dimensiune.
Actina este prezentă în toate celulele eucariote, fiind constituentul major al
filamentelor de actină (microfilamente), componente ale citoscheletului celulelor
eucariote.
Fibroina este principala proteină din mătasea produsă de viermele Bombyx mori,
dar se găseşte şi în pânza păianjenilor. Fibroina este o proteină cu masă moleculară
mare (350.000-450.000 Da) şi cu o compoziţie specifică în aminoacizi. Structura pri-
mară a fibroinei poate fi redată ca o succesiune regulată de fragmente (-Ser-Gli-Ala-
Gli-)n. Glicocolul reprezintă în jur de 50% din totalul aminoacizilor, iar Ser şi Ala
însumează aproape în totalitate cealaltă jumătate. Aminoacizii cu sulf nu sunt prezenţi
în fibroină, iar cei încărcaţi se găsesc în cantităţi foarte mici.
Catena polipeptidică se aranjează într-o structură secundară de foaie pliată cu
orientare antiparalelă. Între porţiunile de catenă se stabilesc numeroase legături de
hidrogen şi interacţiuni van der Waals. Datorită acestei structuri, catenele polipeptidice
sunt întinse practic la maximum, ceea ce face ca fibra de mătase să fie extrem de
flexibilă şi în acelaşi timp foarte rezistentă la întindere.
În mătase, fibrele de fibroină sunt cimentate între ele printr-o proteină amorfă
numită sericină, care poate fi hidrolizată enzimatic de către adulţii ce ies din cocon. La
prelucrarea industrială a mătăsii, sericina este îndepărtată prin tratarea firului cu o
soluţie fierbinte de săpun.
3.4.4.3. Heteroproteide (Proteine conjugate)

Heteroproteidele sunt biomolecule complexe alcătuite dintr-o componentă pro-
teică (catena polipeptidică) şi o componentă sau grupare prostetică, de natură nepro-
teică. Componenta proteică a heteroproteidelor poartă de obicei numele de apoprote-
ină. Există cazuri în care aceeaşi proteină conţine două grupări prostetice, aşa cum se
va arăta ulterior. În funcţie de natura chimică a componentei prostetice, heteroprotei-
dele se clasifică în:
- Metaloproteide
- Fosfoproteide
- Glicoproteide
- Lipoproteide
- Cromoproteide
- Nucleoproteide
3.4.4.3.1.Metaloproteide
Metaloproteidele sunt heteroproteide a căror componentă prostetică este
reprezentată de ioni metalici, de multe ori cu valenţă variabilă. Câţiva dintre cei mai
răspândiţi ioni metalici prezenţi în metaloproteide sunt: Ca2+, Mg2+, Fe2+/3+, Cu1+/2+,
Zn2+, Mn2+, Co3+ etc.
Ionul metalic se leagă coordinativ de grupări cu electroni neparticipanţi din
catena polipeptidică sau cu alţi liganzi de natura neproteică.
În funcţie de rolul pe care îl îndeplinesc în organismele vii, metaloproteidele se
clasifică în:
1) Metaloproteide cu rol de transport, care au rolul de a transporta în primul

rând ionul metalic respectiv, dar şi alte biomolecule.
Transferina (M = 77.000 Da) transportă prin sânge, spre celule, ionii de fier
preluaţi de la celulele reticuloendoteliale. Fierul rezultat din catabolismul hemului este
transportat spre măduvă tot de către transferină. Transferina este în acelaşi timp şi o
glicoproteină (deci are două grupări prostetice: metal şi oligoglucidă), sintetizată în
ficat şi care face parte din fracţia β a serumglobulinelor. Componenta glucidică este o
oligoglucidă cu nouă resturi glucidice, care conţine manoză, galactoză,
N-acetil-glucozamină şi acid N-acetilneuraminic.
Hemoglobina, datorită conţinutului său de fier, este uneori considerată o metalo-
proteidă, cu rol în transportul oxigenului şi dioxidului carbon. Deoarece ea conţine ca
şi grupare prostetică o substanţă colorată, va fi tratată la subcapitolul cromoproteide.
Ceruloplasmina este tot o glicoproteină care constituie transportorul plasmatic
al ionilor de cupru şi intră în alcătuirea fracţiei α2 a serumglobulinelor.
Parvalbumina transportă în sânge ioni de calciu. Proteinele ce leagă ioni de
calciu, printre care parvalbumina, troponina C şi calmodulina, au structuri înrudite.
Calmodulina este o proteină mică (16.790 Da), stabilă termic, care este răspândită în
toate celulele eucariote. Fiecare moleculă de calmodulină poate lega patru ioni de
calciu. Denumirea acestei proteine provine din faptul că ea modulează multe dintre
efectele ionilor de calciu asupra funcţiilor celulare, ştiut fiind faptul că ionii de calciu
au rol de mesageri secundari.
2) Metaloproteide cu rol de rezervă (de depozit).

Feritina este o proteină cu masă moleculară mare (445.000 Da), alcătuită din 24
de subunităţi. Fiecare subunitate are un miez în care sunt depozitaţi circa 4300 ioni de
Fe3+. Feritina se găseşte în ficat şi splină şi, în afară de rolul de depozitare a fierului,
are rol şi de detoxifiere. În cazurile în care are loc o absorbţie excesivă a fierului,
acesta se acumulează în ficat (în celulele Kupfer) sub formă de hemosiderină, un
complex format din feritină, ioni de fier şi alte proteine.
În ou este prezentă ovotransferina, iar în lapte – lactotransferina, ambele
conţinând ioni de fier.
3) Metaloproteide cu rol funcţional.

Peste o treime dintre enzime sunt dependente de prezenţa unui ion metalic şi
poartă numele de metaloenzime. În metaloenzime, ionul metalic – în general un metal
94 Adela Pintea
tranziţional ca Fe2+/3+, Cu2+, Zn2+, Mn2+, Co3+ – este legat puternic de catena
polipeptidică. Există şi enzime care sunt activate de ioni metalici (de obicei metale
alcaline şi alcalino-pământoase) pe care îi fixează din soluţie. Ionii metalici fac parte
din centrul activ al enzimei, acţionând prin polarizarea substratului. De exemplu
carboxipeptidaza A, care catalizează hidroliza legăturii peptidice dinspre capătul
carboxi-terminal al proteinei, este o proteină ce conţine Zn2+ legat coordinativ de un
rest de histidină. Superoxiddismutaza SOD are mai multe forme care conţin Cu2+,
Mn2+ sau Zn2+.
Dinitrogenaza (care catalizează reducerea azotului la amoniac) este o enzimă ce
conţine ioni de molibden, alcooldehidrogenaza conţine ioni de zinc, glutation
peroxidaza depinde de ionii de seleniu, iar ureaza de ionii de nichel etc.
Există de asemenea hormoni a căror acţiune este dependentă de ioni metalici.
Forma activă a insulinei conţine ioni de zinc, iar activitatea ei depinde de ionii de
crom.
3.4.4.3.2. Fosfoproteide
Fosfoproteidele sunt heteroproteide în care componenta prostetică este
reprezentată de resturi fosfat, legate de cele mai multe ori esteric la grupările hidroxil
ale serinei sau treoninei din catena polipeptidică. Restul fosfat ionizează, din această
cauză fosfoproteidele sunt prezente sub forma de săruri, mai ales de calciu şi potasiu.
O
CH2 O P O-
O-
CH
N C
H
O
Grupare fosfat legata esteric la un rest de serina
Cele mai importante fosfoproteide sunt cazeinele din lapte. Sub formă de cazei-
nat de calciu, ele reprezintă circa 80 % din totalul proteinelor laptelui. Cazeinele sunt
proteine complete, ce conţin toţi aminoacizii esenţiali, ceea ce le conferă o mare im-
portanţă nutriţională. O altă proprietate importantă a cazeinelor este aceea că nu coa-
gulează la încălzire, mai mult – păstrează şi celelalte proteine ale laptelui necoagulate.
Cazeinele sunt insolubile în mediu acid, de aceea precipită în stomac sub formă de
paracazeinat de calciu. Această formă este mai uşor hidrolizabilă apoi de către enzi-
mele proteolitice (chimozina şi pepsina).
În gălbenuşul de ou sunt prezente ovovitelinele şi fosfovitelinele, care sunt aso-
ciate cu fosfolipide şi joacă un rol important în dezvoltarea embrionului.
3.4.4.3.3. Glicoproteide
Glicoprotedele sunt heteroproteide ce au ca grupare prostetică un rest glucidic, de
cele mai multe ori o oligoglucidă. Fragmentul glucidic se leagă la catena peptidică fie
O-glicozidic – prin grupările hidroxil ale serinei sau treoninei, fie (cel mai frecvent)
N-glicozidic – printr-un rest de asparagină, aşa cum este arătat mai jos.
CH3
CH2OH CO
O O O CH CH catena polipeptidica
OH NH
NH C CH3
O
ß -D-N-acetilgalactozamina legata O-glicozidic

de un rest de treonina din catena polipeptidica
CO
C H2OH
O NH C CH2 CH catena polipeptidica
OH O NH
O
NH C CH3
O
ß -D-N-acetilglucozamina legata
N-glicozidic de un rest de asparagina
Componenta oligoglucidică conţine: galactoză, fucoză, N-acetilglucozamină,

N-acetilgalactozamină, manoză, acid N-acetilneuraminic. Componenta glucidică poate
reprezenta între sub 1% şi 70% din masa moleculei glicoproteice. Numărul de catene
oligoglucidice variază foarte mult; există proteine ce conţin o singură componentă
glucidică, iar altele care conţin zeci de resturi glucidice. Fragmentele oligoglucidice
pot fi liniare sau ramificate.
Glicoproteinele cu legături N-glicozidice au un „miez”, un fragment central
comun, care conţine trei resturi de manoză (Fig. 3.12). Diversitatea structurală a
componentei oligoglucidice din glicoproteinele N-glicozilate este enormă, datorită
numărului mare de combinaţii posibile a glucidelor componente, prezenţei formelor
anomere şi modalităţilor diferite de legare (1→4 α, 1→4β, 1→3α etc.).
96 Adela Pintea
NeuNAc(Gal(1 4)GlcNAc(an(
NeuNAc(Gal(1 4)GlcNAc( Man(GlcNac(1 4)GlcNac(sn

an(
NeuNAc(Gal(1 4)GlcNAc(
Fig.3.12. Fragment oligoglucidic legat N-glicozidic de un rest de asparagina din catena polipeptidica
Fig. 3.12 Fragment oligoglucidic legat N-glicozidic de un rest de asparagină din
catena polipeptidică
Componenta oligoglucidică influenţează proprietăţile fizice ale moleculei prote-

ice. Oligoglucidele sunt biomolecule cu caracter puternic hidrofil, care influenţează
atât polaritatea, cât şi solubilitatea proteinei. Ele sunt de obicei proiectate înspre
suprafaţa proteinei, formând bucle. Prezenţa componentei oligoglucidice poate
influenţa plierea proteinelor, deci formarea structurii terţiare a acestora. Componentele
oligoglucidice se pot asocia în clusteri încărcaţi negativ care pot proteja componenta
proteică împotriva hidrolizei de către enzimele proteolitice.
Oligoglucidele din glicoproteine au importante funcţii biologice. Oligoglucidele
se caracterizează printr-o enormă diversitate structurală comparativ cu celelalte biomo-
lecule, ceea ce face ca ele să fie implicate în recunoaşterea celulară şi în comunicarea
intracelulară. S-a observat că glicoconjugaţii (glicoproteinele şi glicolipidele) for-
mează un strat „pufos” la suprafaţă fiecărei celule, iar structura acestuia este specifică
celulei. Oligoglucidele de la suprafaţă celulelor sunt „recunoscute” de lectine. Acestea
sunt proteine ce specificitate foarte ridicată, care recunosc o anumită monoglucidă
dintr-o secvenţa oligoglucidică. Lectinele se leagă specific la oligoglucidă şi determină
astfel precipitarea glicoconjugaţilor şi aglutinarea celulelor. Cele mai cunoscute
lectine sunt Concanavalina A şi aglutinina. Lectinele se izolează din surse vegetale şi
sunt utilizate pentru separarea glicoproteinelor prin cromatografie de afinitate.
Una dintre cele mai bine caracterizate glicoproteine este glicoforina, care se
găseşte în membrana eritrocitelor. Componenta oligoglucidică a glicoforinei reprezintă
circa 60% din masa moleculară a proteinei. Glicophorina conţine 16 catene
oligoglucidice, cu câte 60-70 de resturi monoglucidice, situate în apropierea capului
amino-terminal al catenei polipeptidice. Dintre acestea, 15 sunt legate N-glicozidic şi
doar una este legată O-glicozidic.
Leucocitele sunt celule cu rol de apărare care se găsesc în sânge. Leucocitele bio-
sintetizează permanent proteine numite selectine, care au proprietatea de a recunoaşte
şi a lega glicoproteine specifice din membrana celulelor endoteliale. Legarea leuco-
citelor la celulele endoteliale este esenţială, deoarece în acest fel leucocitele din sânge
sunt imobilizate şi apoi pot fi direcţionate înspre ţesutul ce a fost ţinta unui atac bacte-
rian sau a unei leziuni mecanice.
Aşa cum a fost prezentat anterior, la capitolul de holoproteine, fracţia γ-globu-
linelor reprezintă imunoglobulinele. Imunoglobulinele se clasifică în 5 clase: G, A,
M, D, E şi au rol de anticorpi, deci rol de apărare a organismului. Imunoglobulinele
sunt, din punct de vedere structural, glicoproteine al căror conţinut în componenta

glucidică variază de la 3% în IgG şi 13% în IgD. Componenta proteică a
imunoglobulinelor este alcătuită din două catene grele (cu circa 450 resturi de
aminoacizi) şi două catene uşoare (212 AA), dispuse în formă de Y. Moleculele de
imunoglobuline sunt flexibile datorită prezenţei a două regiuni numite „balama”,
respectiv „comutator”. Catenele sunt asociate între ele prin legături disulfidice şi alte
interacţiuni chimice. Componenta glucidică se leagă de catenele grele. Diferenţele
dintre cele cinci imunoglobuline sunt date de natura chimică a catenelor grele. La
capetele amino-terminale ale catenelor grele şi uşoare se găsesc locurile de legare a
antigenului. Structura situsurilor de legare a antigenului este complementară cu structura
(şi forma) antigenului, ceea ce face posibilă formarea unei reţele tridimensionale,
insolubile şi deci precipitarea antigenului.
Imunoglobulinele au funcţii specifice, de exemplu imunoglobulina A este pre-
zentă în tractul digestiv, lacrimi, transpiraţie dar şi în lapte şi colostru, oferind protecţie
noilor-născuţi. Imunoglobulina G se găseşte în sânge şi în lichidele interstiţiale şi este
singurul anticorp care poate traversa placenta.
O categorie specială de glicoproteine o reprezintă sialoproteinele. Componenta

glucidică a sialoproteinelor o reprezintă acizii sialici. Sialoproteinele intră în alcătuirea
învelişului celular, având rol în recunoaşterea celulară şi în transportul moleculelor de
la o celulă la alta. Pentru proteinele circulante, acidul sialic reprezintă elementul care
dictează durata de viaţă a proteinei. Îndepărtarea restului de acid sialic determină şi
îndepărtarea proteinei din circulaţie şi metabolizarea ei.
Albuşul de ou conţine o glicoproteină numită avidină, care leagă covalent
biotina – o vitamină hidrosolubilă. Din această cauză biotina este biodisponibilă doar
în albuşul de ou fiert, în care legătura dintre biotină şi proteină s-a rupt.
98 Adela Pintea
Există numeroşi hormoni cu structură de glicoproteine, mai ales hormonii tropi:

TSH, FSH, LH dar şi hormonal corionic gonadotrop secretat de către placentă (HCG).
Despre structura şi funcţiile acestor biomolecule se va vorbi ulterior, la capitolul de
Hormoni.
3.4.4.3.4. Lipoproteine
Lipoproteinele sunt asociaţii complexe de proteine cu lipide simple, lipide
complexe (fosfolipide), colesterol liber şi esterificat. Componenta proteică este
denumită apolipoproteină. Există 8 tipuri de apolipoproteine: AI, AII, B, CI, CII, CIII,
D şi E. Apolipoproteinele sunt molecule de dimensiuni mari, de exemplu Apo B (B
100) sintetizată în ficat are o masă moleculară de circa 514.000 Da.
Liporoteinele, denumite şi sisteme lipoproteice de transport, sunt formele sub
care circulă (sunt transportate) prin sânge lipidele. În funcţie de densitate, sistemele
lipoproteice se clasifică în:
- chilomicroni
- lipoproteine cu densitate foarte mică (VLDL – very low density
lipoproteins)
- lipoproteine cu densitate mică (LDL – low density lipoproteins)
- lipoproteine cu densitate mare (HDL –high density lipoproteins)
Tabelul 3.8. Caracteristicile sistemelor lipoproteice (preluat şi modificat după

Campbell şi Smith, 2000)
Dimen- Tipul de Protei Fosfoli- Coleste- Triacil-
Lipo-
siunea apo-lipo- ne pide rol gliceroli
proteina
(nm) proteină (% ) (% ) (% ) (% )
AI, B, CI,
Chilomicroni 100-1000 1 4 6 90
CII, CIII, E
AI, B, CI,
VLDL 30-70 10 19 19 50
CII, CIII, E
LDL 15-25 B 20 24 45 10
HDL 7,5-10 AI, AII, D, E 50 30 18 5
Analizând Tabelul 3.8. se poate observa că particulele cele mai voluminoase,

deci cu densitatea cea mai mică, chilomicronii, sunt bogaţi în triacilgliceroli şi foarte
săraci în proteine. Situaţia se inversează în cazul HDL, unde proteinele reprezintă până
la 50 % din masa particulelor, iar triacilglicerolii doar 5 %. LDL sunt particulele cele
mai bogate în colesterol. Există şi o categorie intermediară de lipoproteine, IDL – de la
intermediate density lipoproteins, ale căror caracteristici structurale le situează între
VLDL şi LDL.
Toate lipoproteinele au organizare asemănătoare, având formă sferică. La supra-
faţă sferei sunt dispuse apolipoproteinele, grupările polare ale fosfolipidelor şi
grupările hidroxil ale colesterolului liber. Miezul sferei este alcătuit din triacilgliceroli,
esterii colesterolului, resturile hidrofobe ale acizilor graşi din fosfolipide şi nucleul
steranic al colesterolului. Sub această formă pot fi transportate prin sânge molecule
puternic hidrofobe cum sunt lipidele mai sus menţionate dar şi alte biomolecule lipo-
solubile ca: vitamine liposolubile, hormoni steroidici etc. Acestea sunt practic dizol-
vate în miezul lipidic al lipoproteinei (Fig. 3.13).
Fig. 3.13 Structura unui chilomicron.
Chilomicronii sunt biosintetizaţi în intestin, iar VLDL în intestin şi ficat, consti-

tuind împreună principalii transportori ai triacilglicerolilor spre ţesuturi. LDL sunt
biosintetizate în sânge şi în ficat, din VLD, şi reprezintă principalul transportor al
colesterolului spre ţesuturi. HDL sunt biosintetizate în ficat şi reprezintă principalul
transportor al fosfolipidelor dar şi al colesterolului dinspre ţesuturi înspre ficat, unde
colesterolul este metabolizat. În ficat colesterolul este utilizat pentru biosinteza acizilor
biliari şi a hormonilor steroidici.
LDL au o durată limitată de viaţă şi sunt permanent reciclate în organism. Celu-
lele hepatice dar şi celulele altor ţesuturi conţin receptori pentru LDL (de fapt receptori
pentru Apo B). Receptorii sunt situaţi în nişte invaginări ale membranei plasmatice
căptuşite cu clathrină („clathrin-coated pit”). LDL se fixează la receptori prin Apo B,
formând astfel o veziculă, care încorporează LDL şi care prin endocitoză trece în
citoplasmă, ajungând în stadiul de endozom. Din endozomi se separă receptorii, care
sunt recirculaţi (ajungând din nou la membrane celulară), iar vezicula ce conţine LDL
fuzionează cu lizozomii. În lizozomi apoproteina este degradată hidrolitic la aminoaci-
zi, iar triacilglicerolii şi fosfolipide sunt hidrolizate la componentele lor. Esterii coles-
100 Adela Pintea
terolului sunt hidrolizaţi la acizi graşi şi colesterol liber. Colesterolul eliberat astfel din
LDL inhibă enzima cheie a biosintezei „de novo” a colesterolului (HMG-CoA reduc-
taza). Prin acest mecanism este ţinut sub control nivelul colesterolului în organism.
Există cazuri în care celulele nu conţin suficienţi receptori pentru LDL sau aceştia nu
sunt funcţionali. În aceste situaţii au loc creşteri ale nivelului LDL plasmatic, ceea ce
înseamnă creşteri ale nivelului colesterolului. Colesterolul nu poate fi descărcat în
ţesuturi şi se depune pe pereţii vaselor de sânge, sub forma unor formaţiuni dure numi-
te plăci ateromatoase. Boala cauzată de formarea plăcilor ateromatoase poartă numele
de ateroscleroză şi este însoţită de scăderea elasticităţii vaselor de sânge şi, de cele mai
multe ori, de hipertensiune arterială.
Din acest motiv colesterolul transportat de către LDL poartă numele de „coleste-
rol rău” iar colesterolul transportat de către HDL (înspre ficat) poartă numele de „co-
lesterol bun”.
Membranele celulare pot fi considerate şi ele sisteme lipoproteice, deoarece în
alcătuirea lor intră fosfolipide, colesterol şi proteine (a se vedea paragraful 6.6) .
3.4.4.3.5. Cromoproteide
Cromoproteidele sunt proteine conjugate ale căror grupări prostetice sunt
biomolecule colorate, ce conţin un sistem cromofor (sistem de duble legături
conjugate). Aceste biomolecule au proprietatea de a absorbi radiaţie luminoasă din
domeniul vizibil.
Carotenoproteinele sunt proteine a căror grupare prostetică este un pigment ca-
rotenoidic. Ovoverdina – o proteină de culoare verde prezentă în ouăle homarilor şi
crustacianina – o proteină albastră prezentă în carapacea homarilor, au amândouă ca
grupare prostetică astaxantina (roşie). Astaxantina este legată covalent de proteină însă
prin fierbere această legătură se rupe şi pigmentul este eliberat, ceea ce explică
modificarea culorii de la albastru la roşu.
Rodopsina este pigmentul retinian (purpură retiniană) prezent în celulele cu bas-
tonaşe şi care are un rol esenţial în procesul vederii. Gruparea prostetică a rodopsinei
este 11-cis-retinalul (derivat al vitaminei A). 11-cis retinalul este legat covalent (bază
Schiff) de gruparea ε-amino a unui rest de lizină din catena de opsină (componenta
proteică a rodopsinei).
Sub acţiunea luminii are loc o reacţie de izomerizare a retinalului-11-cis din ro-
dopsină la retinal-trans-total, formându-se bathorodopsina. Această etapă poartă
numele de reacţia fotochimică a ciclului vizual (este singura etapă dependentă de
lumină), se desfăşoară cu o viteză foarte mare (6x10-12 s) şi duce la eliberarea unei
cantităţi foarte mari de energie. Energia eliberată determină formarea impulsului
nervos şi deci excitarea nervului optic. Bathorodopsina suferă o serie de transformări
ulterioare – reacţia termică a ciclului vizual – prin care se eliberează retinalul-trans-
total (care reia ciclul) şi opsina. Reacţiile acestei etape decurg cu viteze mai mici decât
reacţia fotochimică. Totuşi, parcurgerea completă a etapelor ciclului vizual necesită
mai puţin de o secundă ceea ce explică faptul că „senzaţia de lumină” este percepută
practic instantaneu.
Hemoglobina. Hemoglobina este principala proteină a eritrocitelor şi este răs-
punzătoare pentru culoarea roşie a acestora. Fiecare eritrocită conţine circa 3x108 mo-
lecule de hemoglobină. Hemoglobina este alcătuită din hem (componenta prostetică) şi

globină (componenta proteică).
Globina este componenta proteică a hemoglobinei şi reprezintă în jur de 96 %
din masa moleculei. Hemoglobina este o proteină cu structură tetrameră, conţinând
patru catene polipeptidice: 2 catene α cu câte 141 aminoacizi şi 2 catene β – cu câte
146 aminoacizi. Fiecare catenă polipeptidică poartă câte o moleculă de hem. Globina
reprezintă componenta variabilă a hemoglobinei, ea prezentând particularităţi pentru
fiecare specie. Totuşi există porţiuni ale catenei ce sunt identice pentru toate speciile.
Catenele de globină conţin numeroase porţiuni de α-helix.
Caracteristicile mai sus menţionate se referă la hemoglobina umană adultă –
HbA. În organismele vii se întâlnesc şi aşa numitele hemoglobine minore, unele nor-
male, altele patologice. În sângele uman se întâlneşte HbA2, alcătuită din două catene
α şi două catene δ, care reprezintă 2,5 % din totalul hemoglobinei. La fetuşi şi la nou-
născuţi hemoglobina majoră este hemoglobina fetală HbF. În ultima perioadă a
gestaţiei şi în primele trei luni după naştere HbF este înlocuită treptat cu HbA. HbF
este alcătuită din două catene α şi două γ (asemănătoare catenelor β). HbF are afinitate
mai mare pentru oxigen decât HbA ceea ce favorizează transportul oxigenului prin
placentă, de la mamă la făt. Hemoglobina A1C, care în condiţii normale reprezintă în
jur de 5 % din totalul hemoglobinei, este o formă a hemoglobinei la care s-a legat
covalent un rest de glucoză (hemoglobină glicozilată). În cazul diabetului zaharat
concentraţia acestei forme creşte de 2-3 ori, ceea ce face ca dozarea ei să fie utilizată
pentru controlul glicemiei pe termen lung.
În anemia falciformă apare o altă formă a hemoglobinei – HbS, care diferă de
HbA doar prin faptul că în catenele β ale globinei, un rest de acid glutamic este
înlocuit cu un rest de valină. Datorită caracterului hidrofob al valinei, HbS (în forma sa
neoxigenată) are o solubilitate mult scăzută, tinde să formeze fibre şi modifică forma
eritrocitelor. Eritrocitele normale au formă de discuri în timp ce cele din anemia falci-
formă au formă de seceră. Acest tip de eritrocite pot bloca capilarele mici şi împiedica
astfel alimentarea cu oxigen a ţesuturilor în zonele afectate.
Biosinteza defectuoasă a catenelor α sau β provoacă o maladie numită talasemie.
În această boală se acumulează tetrameri α4 sau β4, care tind să precipite. Aceasta de-
termină moartea prematură a eritrocitelor, înainte ca ele să ajungă la maturitate. Forma
cea mai gravă a bolii este talasemia major (sau β0), care apare la indivizii homozigoţi
pentru mutaţia produsă în gena răspunzătoare de biosinteza catenelor β. Boala se mani-
festă prin anemie gravă şi, deşi se tratează prin transfuzie, determină moartea prema-
tură (15-25 ani), datorită acumulării excesive a fierului.
Hemul este componenta prostetică a hemoglobinei şi reprezintă circa 4 % din
masa moleculei. Hemul este componenta invariabilă a hemoglobinei, fiind identică
pentru toate speciile. La baza hemului se află nucleul porfirinic, alcătuit din 4 nuclee
pirolice, unite între ele prin punţi metinice. La acest schelet de bază se leagă resturi
alchil:
- metil – în poziţiile 1, 3, 5, 8
- vinil – în poziţiile 2 şi 4
- propionil – în poziţiile 6 şi 7.
102 Adela Pintea
Structura rezultată poartă numele de protoporfirina IX. Protoporfirina IX leagă

central un ion de fier divalent, prin două legături covalente şi două coordinative. Fierul
este însă hexacoordinat, realizând încă două legături coordinative, cu două resturi de
histidină: unul apropiat – de care se leagă direct, şi unul îndepărtat – de care se leagă
prin intermediul oxigenului sau a unei molecule de apă. Aceste două legături sunt
dispuse perpendicular pe planul nucleului porfirinic, una deasupra şi alta dedesubtul
planului. Hemul este astfel înconjurat în catena de globină.
Fig. 3.14. Structura hemului
Fig. 3.15. Structura cuaternară a hemoglobinei

Rolul biochimic al hemoglobinei. Principala funcţie a hemoglobinei este aceea

de a transporta oxigenul de la plămâni spre ţesuturi, respectiv dioxidul de carbon, de la
ţesuturi înspre plămâni.
În plămâni, unde presiunea parţială a oxigenului este mare, oxigenul se fixează
reversibil la atomul de fier din hem (fără a-l oxida), formând oxihemoglobina.
Hb + O2 ---------> HbO2
Oxihemoglobină
N N N N
Fe + O2 Fe
N N N N
O2
H2O
Hb HbO2
Legarea oxigenului la hemoglobină se face după un mecanism cooperant. Prima

moleculă de oxigen se leagă la o catenă α. Legarea oxigenului determină o modificare
conformaţională a catenei α. Se consideră că hemoglobina este formată din două
subunităţi αβ deoarece, atunci când se denaturează, molecula de hemoglobină ea se
separă în două astfel de subunităţi (şi nu în homodimeri αα sau ββ). Modificarea
conformaţională a primei catene α se transmite catenei β, ceea ce face ca cea de a doua
moleculă de oxigen să se lege mai uşor. Saturarea cu oxigen a primei subunităţi αβ
induce din nou o modificare conformaţională, de această dată a celei de a doua
subunitaţi αβ, care leagă deodată două molecule de oxigen.
Acest mecanism este mai uşor de înţeles dacă se examinează curba de saturare a
hemoglobinei şi mioglobinei cu oxigen, în funcţie de presiunea parţială a oxigenului
(Fig. 3.16). Saturarea cu oxigen a hemoglobinei este descrisă de o curbă de tip
sigmoid, în timp ce saturarea mioglobinei este descrisă de o curbă de tip hiperbolic.
Acest comportament explică şi faptul că în ţesutul muscular, unde presiunea parţială a
oxigenului este mică, oxigenul este „descărcat” de pe hemoglobină şi „încărcat” pe
mioglobină. De altfel, afinitatea mioglobinei pentru oxigen este de 6 ori mai mare
decât afinitatea pentru oxigen a hemoglobinei.
104 Adela Pintea
100
% saturatie cu oxigen
Mioglobină
- hiperbolic
50
Hemoglobină
sinusoidal
0
0 10 20 30 40 50 torr
1,33 2,67 3,39 5,34 6,67 kPa
pO2
Fig. 3.16. Curba de saturare cu oxigen a hemoglobinei respectiv mioglobinei
Afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este influenţată de anumiţi efectori

allosterici. De exemplu: scăderea pH-ului sau creşterea presiunii parţiale a CO2,
favorizează descărcarea oxigenului de pe hemoglobină (efectul Bohr) în timp ce
creşterea pH-ului sau scăderea concentraţiei CO2 determină creşterea afinităţii pentru
oxigen a hemoglobinei. Un alt regulator important al afinităţii pentru oxigen este
2,3-difosfogliceratul. Mecanismul de acţiune al 2,3-difosfogliceratului este complex, şi
nu va fi discutat în detaliu. 2,3-difosfogliceratul se leagă la deoxihemoglobină şi are
(în general) rolul de a reduce afinitatea pentru oxigen a hemoglobinei. Efectele
2,3-DPG şi al CO2 asupra afinităţii pentru oxigen a hemoglobinei, sunt cumulative.
În ţesuturi, unde presiunea parţială a oxigenului este mică, hemoglobina descarcă
oxigenul şi leagă reversibil dioxidul de carbon rezultat în urma proceselor catabolice.
Se formează astfel carbhemoglobina. Spre deosebire de oxigen, dioxidul de carbon se
leagă covalent la capătul amino-terminal al catenei de globină, sub formă de carba-
minoderivat (la om capătul amino-terminal are un rest de valină).
Hb + CO2 ------------> Hb-NH-COO- + H+

Carbhemoglobină
Hemoglobina fixează ireversibil monoxidul de carbon, formând carboxihemoglo-

bina. Atunci când 50 % din totalul hemoglobinei a fost imobilizată sub formă de
carboxihemoglobină se produce asfixia.
Hb + CO ---------> HbCO
Carboxihemoglobina
În organismele vii poate avea loc, într-o măsură foarte mică, oxidarea Fe2+ la
Fe , cu formarea methemoglobinei, care nu mai poate realiza legarea şi transportul
3+
oxigenului. Methemoglobina (care nu poate depăşi 0,4 % din totalul hemoglobinei)

este redusă la hemoglobină de către o enzimă numită methemoglobinreductază.
Mioglobina este o cromoproteină cu structură porfirinică alcătuită dintr-o singură

catenă polipeptidică formată din 153 de aminoacizi şi o moleculă de hem. Hemul este
identic cu cel din hemoglobină iar catena polipeptidică este organizată în proporţie
foarte mare ca α-helix (75 %). Mioglobina se găseşte în muşchi şi are rol în stocarea
oxigenului până la utilizarea lui în procesele metabolice. A se vedea mai sus curba de
saturare a mioglobinei cu oxigen, comparativ cu hemoglobina.
Citocromii, catalaza şi peroxidazele sunt enzime cu structură de hemoproteine.
Despre proprietăţile şi funcţiile acestora se va discuta ulterior, la capitolul de enzime.
3.4.4.3.6. Nucleoproteide. Nucleoproteide sunt heteroproteide în care gruparea

prostetică este reprezentată de acizii nucleici: acid deoxiribonucleic şi acizi
ribonucleici. Componenta proteică este reprezentată de proteine cu caracter bazic:
histone şi protamine. Datorită complexităţii lor structurale şi a importanţei deosebite
pentru organismele vii, acizii nucleici vor fi trataţi într-un capitol separat.
4. ACIZI NUCLEICI
Acizii nucleici sunt polinucleotide, macromolecule a căror unitate structurală este

nucleotida. Nucleotidele sunt alcătuite la rândul lor din trei biomolecule: o bază nu-
cleică (azotată), o pentoză şi un rest fosfat.
In funcţie de compoziţia lor chimică distingem:
- ribonucleotide – unităţile structurale ale Acizilor Ribonucleici (ARN)
- deoxiribonucleotide – unităţile structurale ale Acizilor Deoxiribonucleici
(ADN)
4.1. Componentele nucleotidelor
a). Baze nucleice. In structura acizilor nucleici (ADN şi ARN) intră două tipuri
de baze nucleice:
- purinice
- pirimidinice
Bazele purinice au ca schelet de bază heterociclul purină, iar cele pirimidinice –
heterociclul pirimidină.
H H
C C N
4 6
N3 5 CH N1 5 C 7
8 CH
2 4
HC
2 6
CH HC 3
C 9
1
N
N N H
NUCLEU
NUCLEU
PURINIC
PIRIMIDINIC
Bazele purinice majore întâlnite în structura acizilor nucleici sunt: adenina (A) şi
guanina (G):
NH2 O
C C N
6 N 6
C HN 1 C 7
N1 5
7 5
8 CH
8 CH
2 4
2 4
C C C 9
HC 3
9 3
N
N HN
N 2 N H
H
ADENINA GUANINA
Bazele pirimidinice majore din acizii nucleici sunt: citozina (C), timina (T) şi
uracilul (U).
O
NH2 O
C
C C CH3
4
4 4 HN 3 5 CH
N3 5 CH HN 3 5 C
2
2 2
C 6
CH
6 1
C CH C 6
CH
1
O
1 O N
O N N H
H H
TIMINA URACIL
CITOZINA (ARN)
(ADN)
Adenina, guanina, şi citozina sunt comune atât ADN cât şi ARN, în timp ce
timina este bază specifică ADN, iar uracilul – bază specifică ARN.
In organismele vii, mai ales în structura ARN, există şi baze nucleice minore
care sunt derivaţi metilaţi, tiolaţi sau glicozilaţi ai bazelor nucleice majore. Exemple de
baze minore sunt: 5-metil-citozina, xantina şi hipoxantina.
O O NH2 S
CH3
N N N HN
HN HN
N N O N N O N O N
H H H H H
Hipoxantina Xantina 5-metil-citozina 4-tiouracil
Cu excepţia adeninei, toate bazele nucleice majore prezintă proprietatea de

tautomerie ceto-enolică, între forma lactam, respectiv lactim a bazelor. La pH neutru
predominantă este forma lactamică, celelate forme apărând odată cu scăderea pH-ului.
108 Adela Pintea
O OH OH
HN N N
O N O N HO N
H H
Lactam Lactim Dublu lactam
b). Pentoze. În structura acizilor nucleici se găsesc două pentoze: β-D-riboza –

caracteristică ARN, şi β-D-2-deoxiriboza – caracteristică ADN.
H O
C
5'
HO CH2 O OH
CH2
HC OH 4' H H 1'
3' 2'
HC OH H
H2C OH OH H
2'-D-deoxiriboza -D-2'-deoxi-ribofuranoza
H O
C 5'
HO CH2 O OH
HC OH
HC OH
4' H H 1'
3' 2'
H
HC OH
H2C OH OH OH
D-riboza -D-ribofuranoza
Atomii de carbon ai pentozelor au fost numerotaţi cu ‘ pentru a-i putea deosebi

de atomii din scheletul bazelor nucleice.
c). Restul fosfat. Legarea nucleotidelor se realizează prin intermediul restului

fosfat, care formează o legătură fosfodiesterică cu două grupări hidroxil (3’ şi 5’) ale
moleculelor de riboză (sau deoxiriboză) din două nucleotide succesive.
HO P OH
OH
Nucleozidele sunt alcătuite din baze nucleice şi pentoze. Legătura dintre pento-
ză şi baza nucleică este o legătură β-glicozidică şi se realizează între gruparea hidroxil
din poziţia 1’ a pentozei şi gruparea -NH- din poziţia 1 a bazelor pirimidinice, respec-
tiv 9 a bazelor purinice. Ribonucleozidele conţin riboză iar deoxiribonucleozidele,
deoxiriboză.
Nucleozidele pot fi considerate ca fiind produşii de hidroliză ai nucleotidelor.
O NH2
N
HN N
N N
O N
HO CH2 HO CH2
O O
OH OH OH
Uridina Deoxiadenozina
4.2. Nucleotide
Nucleotidele sunt unităţile structurale, monomerii acizilor nucleici. Din punct de

vedere structural, nucleotidele sunt esteri fosforici ai nucleozidelor la grupările 2’, 3’
sau 5’ ale pentozelor. Cele mai frecvente şi mai importante sunt nucleotidele
esterificate la gruparea 5’ a pentozei. În funcţie de pentoza componentă, dar şi de
prezenţa unor baze specifice, distingem: ribonucleotide şi deoxiribonucleotide.
110 Adela Pintea
NH2
O O N
HO P O CH2
OH O
OH OH
Citidinmonofosfat (CMP)
Denumirea nucleozidelor şi nucleotidelor se face ţinând cont de elementele com-

ponente, aşa cum este redat în Tabelul 4.1.
Tab. 4.1. Nomenclatura nucleozidelor şi nucleotidelor

BAZĂ ACID
NUCLEOZIDĂ NUCLEOTIDĂ
NUCLEICĂ NUCLEIC
Adenozin-5’-monofosfat
Adenozină ARN
(acid adenilic) – AMP
Adenină
Deoxiadenozin-5’-monofosfat
Deoxiadenozină ADN
(acid deoxiadenilic) – dAMP
Guanozin-5’-monofosfat
Guanozină ARN
(acid guanilic) – GMP
Guanină
Deoxiguanozin-5’-monofosfat
Deoxiguanozină ADN
(acid deoxiguanilic) – dGMP
Citidin-5’-monofosfat
Citidină ARN
(acid citidilic) – CMP
Citozină
Deoxicitidin-5’-monofosfat
Deoxicitidină ADN
(acid deoxicitidilic) – dCMP
- - -
Timină Deoxitimidin –5’-monofosfat
Deoxitimitidină ADN
(acid deoxitimidilic) – dTMP
Uridin-5’-monofosfat
Uridină ARN
Uracil (acid uridilic) – UMP
- - -
În celulele organismelor vii există şi nucleotide polifosforilate, care conţin două

sau trei resturi fosfat. Între resturile de acid fosforic se formează legături de tip
anhidridă care poartă numele de legături macroergice deoarece înglobează o cantitate
mare de energie (aprox. 7kcal/mol). Resturile fosfat pot fi eliberate prin hidroliză iar
energia eliberată este utilizată pentru activarea unor substrate în vederea participării lor
la procesele metabolice.
Cea mai importantă nucleotidă trifosforilată este Adenozintrifosfatul (ATP).
Adenozintrifosfatul poate fi hidrolizat la adenozindifosfat (ADP) sau la adenozin
monofosfat (AMP), prin aceste reacţii eliberându-se cantităţi mari de energie. De
asemenea ATP poate fi produs în organismele vii prin reacţia dintre adenozindifosfat
şi fosfatul anorganic, cu aport energetic. Prin această reacţie se realizează stocarea
energiei produsă în procesele exergonice din organismele vii.
Eliberare de
energie
ATP ADP + Pa
Stocare de
energie
ATP AMP + P Pa
ADP AMP + PA
Prin aceste transformări, ATP reprezintă placa turnantă a energeticii materiei vii.
Adenozintrifosfatul este transformat, sub acţiunea unei enzime specifice numite
adenilatciclază, într-un compus ciclic numit 3’,5’-ciclic AMP sau mai pe scurt AMP
ciclic. AMPciclic are rol de mesager chimic secundar al hormonilor cu acţiune rapidă,
fiind „interpretul” intracelular al mesajului adus de mesagerii primari – hormonii.
Guanozin-3’,5’-ciclic-monofosfatul (GMPc), răspândit în multe tipuri de celule, are de
asemenea rol de mesager chimic secundar.
112 Adela Pintea
NH2
NH2
C N
C N
6
6 N1 5 C 7
N1 5
C 7
8 CH
8 CH 2 4
C
2 4 HC 3
9
HC C 9
P-Pa N
3
N N
N
O O O 5'
O H2 C O
~ ~
5'
O O P O H2 C O
HO P P
ADENILATCICLAZA 4' 1'
_ _ _ 4'
O
1' H H
O O H H
H H 3' 2'
H H
3' 2'
O P O OH
AMP OH HO
OH
ADP
AMP ciclic
ATP
Alături de ATP, există şi alte nucleotide polifosforilate cu funcţii importante în

organismele vii. Astfel, GTP reprezintă substrat energetic şi intervine în biosinteza
proteinelor; CDP şi CTP sunt importante în biosinteza lipidelor iar UDP şi UTP – în
metabolismul glucidelor. Unele nucleotidele intră în componenţa unor coenzime
importante, cum ar fi: coenzima A, NAD (nicotinamidadenindinucleotida), FAD
(flavinadenindinucleotida).
Nucleotidele au caracter acid datorat resturilor de acid fosforic şi pot forma să-
ruri cu metale cum ar fi, calciul şi magneziul. Nucleotidele prezintă absorbţie în
ultraviolet, cu un maxim la 260 nm. Sub acţiunea nucleotidazelor, nucleotidele sunt
hidrolizate la nucleozide şi acid fosforic.
4.3. Acizi deoxiribonucleici (ADN)
Acizii nucleici sunt macromolecule cu o structură ierarhizată, în organizarea lor

putând distinge o structură primară, secundară şi terţiară.
4.3.1. Structura primară a acizilor deoxiribonucleici ADN

Structura primară a ADN reprezintă nivelul primar al organizării catenei poli-
nucleotidice şi se referă la: natura, proporţia şi secvenţa nucleotidelor componente.
Catena ADN este alcătuită din cele patru nucleotide caracteristice: dAMP, dGMP,
dTMP şi dCMP, legate între ele prin legături 3’-5’ fosfodiesterice. Grupările fosfat
sunt ionizate şi de aceea macromolecula de ADN are o sarcină negativă puternică.
Informaţia genetică stocată în ADN este codificată în secvenţa de nucleotide.
Proporţia celor patru nucleotide nu este identică, iar rapoartele dintre diferitele
nucleotide sunt diferite de la o specie la alta (Tab. 4.2).
Tab. 4.2. Compoziţia în baze nucleice a ADN la diferite specii

Procente de baze din total
A+T/ A+G/
Origine Adenină Guanină Citozină Timină G+C T+C %GC
(A) (G) © (T)
Bacteriofag
26,0 23,8 23,6 26,6 1,11 0,99 47,4
T7
Escherichia
23,8 26,8 26,6 23,1 0,88 1,01 53,2
coli B
Neurospora 23,0 27,1 26,6 23,3 0,86 1,00 53,8
Drosophila 30,7 19,6 20,2 29,5 1,51 1,01 39,8
Somon 28,0 22,0 20,0 27,8 1,32 1,00 44,1
Găină 28,0 22,0 21,6 28,4 1,29 1,00 43,7
Şobolan 28,6 21,4 21,6 28,4 1,36 1,00 42,9
Vacă 27,3 22,5 22,5 27,7 1,26 0,99 45,0
Om 29,3 20,7 20,0 30,0 1,46 1,00 40,7
4.3.2. Structura secundară şi terţiară a ADN

Structura secundară a ADN a fost elaborată de către Watson şi Crick, în 1953,
având la bază argumentele cantitative ale lui Chargaff şi datele obţinute prin difracţie
cu raze X.
Rapoartele lui Chargaff sunt următoarele:
 suma bazelor purinice = suma bazelor pirimidinice
 A+G=T+C
 Raportul sumelor bazelor purinice si pirimidinice
 A+G/T+C=1
 Rapoartele bazelor nucleice perechi
 A/T = G/C = 1
 Raportul sumelor bazelor nucleice perechi diferă în funcţie de specie
 A + T / G + C = 0,5 – 2,8
114 Adela Pintea
NH2
N
N
5' A
CH2 N
O N
H
3'
O H NH2
O P OH T
H3C NH
O
5'
CH2 N O
O
H
3'
O H
O
O P OH G
N
O N
5'
CH2 N
O N NH2
H
3'
O H
O
O P OH
NH C
O
5'
CH2 N O
O
3'
O H
Fig. 4.1. Fragment de structura primara a ADN

Fig. 4.1. Fragment de structură primară a ADN
Astfel, pentru macromolecula de ADN s-a stabilit că prezintă o structură bicate-

nară dublu elicoidală de dreapta, cu cele două catene înfăşurate în jurul unei axe comune
dar orientate antiparalel. Această structură este menţinută şi stabilizată prin legături de
hidrogen stabilite între bazele nucleice perechi. Între adenină şi timină se formează două
legături de hidrogen, iar între citozină şi guanină, trei legături (Fig. 4.3.).
O H2N
N N N
NH
N N NH2 O
Guanină Citozină
Fig. 4.3. Formarea legăturilor de hidrogen între baze nucleice perechi
Cele două catene de ADN nu sunt identice ci complementare. Bazele nucleice

sunt orientate spre interiorul helixului iar pentozele şi resturile fosfat, spre exterior. O
tură completă a helixului conţine 10 perechi de baze, are o lungime de 34 Ǻ şi un dia-
metru de 20 Ǻ. Planul bazelor este perpendicular pe axa helixului. În structura dublului
helix se pot observa două caneluri: una mare şi alta mică. Toate caracteristicile enun-
ţate mai sus se referă la tipul major de ADN întâlnit în nucleii celulelor şi care poartă
numele de ADN de tip B.
Există şi un dublu helix A, care este un dublu helix de dreapta, scurt şi compact
care apare în condiţii de deficit de apă. În helixul de tip A se găsesc circa 11 perechi
de baze pe o spiră iar planul bazelor este înclinat cu circa 20˚ faţă de axa helixului. Hi-
brizii ADN-ARN şi porţiunile dublu-catenare din ARN au o conformaţie asemănătoare
helixului de tip A.
Dublul helix de tip Z este un helix de stânga, lung şi subţire, cu circa 12 perechi
de baze pe o spiră şi probabil cu rol în reglarea expresiei genelor. Această conformaţie
se găseşte în mod natural în anumite zone ale macromoleculei de ADN.
Organismele eucariote au
toate ADN-ul nuclear dublu
catenar deschis. Există de ase-
menea un ADN mitocondrial,
de dimensiuni mai mici. În or-
ganismele procariote ADN-ul
este un dublu helix circular în-
chis, iar la bacteriofagi o elice
simplă, deci este monocatenar
şi deschis.
Fig. 4.4. Structura secundară a

ADN
116 Adela Pintea
Dimensiunea ADN şi gradul său de organizare diferă mult de la o specie la alta şi

este dependent de gradul de evoluţie al organismului. Astfel:
- Virusul Polyoma 4600 perechi de baze (pb) (1,6 µm)
- Escherichia coli 3,4 x 106 perechi de baze (1,2 mm)
- Om 1,2 x 1010 perechi de baze (200 cm)
La om, şi la animalele superioare, dimensiunea ADN este foarte mare comparativ
cu dimensiunea mică (circa 20 µm) a celulei. Din această cauză macromolecula de
ADN se împachetează compact cu proteine bazice (histone, protamine), aşa cum a fost
prezentat la capitolul Protide. ADN împreună cu proteinele formează o structură cu
grad mare de împachetare şi compactare, numită heterocromatină. În cursul diviziunii
celulare heterocromatina se va transforma în formaţiuni numite cromozomi. La om
materialul genetic constă din 23 de perechi de molecule bicatenare care există ca şi
cromozomi. Cromozomii, datorită dimesiunii relativ mari (diametrul de 1,4 µm) şi a
gradului mare de compactitate, sunt formaţiuni vizibile la microscopul optic.
Fig. 4.5. Organizarea şi localizarea celulară a ADN

4.3.3. Rolul ADN

Acizii deoxiribonucleici sunt biomolecule cu rol informaţional. ADN-ul nuclear
al fiecărei celule conţine informaţia genetică necesară biosintezei tuturor moleculelor
de proteine şi acizi ribonucleici din organism. Genomul reprezintă totalitatea
ADN-ului nuclear şi conţine setul complet de informaţii genetice necesare pentru alcă-
tuirea şi funcţionarea organismului. Fiecare celulă a unui organism viu conţine o copie
a ADN care formează genomul. Unitatea fizică şi funcţională a eredităţii, deci a geno-
mului este gena. Gena este o secvenţă ordonată de nucleotide localizată într-o anumită
poziţie a ADN şi codifică (conţine informaţia necesară) pentru biosinteza unui anume
produs – proteină sau ARN. Genomul uman conţine 30.000 gene, din acestea doar a
şaizecea parte codificând pentru proteine ARN. Informaţia necesară biosintezei protei-
nelor este transmisă de la ADN prin intermediul diferitelor specii de ARN, care au
fiecare funcţii specializate.
4.3.4. Proprietăţile ADN.

a) Hidroliza ADN. ADN poate fi hidrolizat enzimatic sub acţiunea nucleazelor.
Nucleazele sunt fosfodiesteraze (clasa hidrolaze) şi catalizează reacţia de hidroliză a
legăturii 3'-5' fosfodiesterice dintre două nucleotide succesive. Nucleazele se pot cla-
sifica în exonucleaze şi endonucleaze, în funcţie de poziţia legăturii care se scindează
(terminală sau internă). Nucleazele pot manifesta specificitate pentru un anumit capăt
al catenei polinucleotidice, de tip a – cele care acţionează la capătul 3’ şi de tip b –
cele care acţionează de la capătul 5’.
In cazul ADN, aceste enzime poartă numele de ADN-aze. Cele mai cunoscute şi
utilizate ADN-aze sunt ADN-aza tip I, izolată din pancreas bovin respectiv ADN-aza
tip II izolată din timus, splină sau alte surse. Aceste enzime sunt importante în secven-
ţializarea şi analiza ADN.
Anumite endonucleaze, cum sunt enzimele de restricţie, manifestă specificitate
pentru anumite baze nucleice sau pentru secvenţe de nucleotide. Enzimele de restricţie
sunt de mai multe tipuri, în funcţie de mecanismul prin care realizează scindarea cate-
nelor de ADN. Enzimele de restricţie sunt deosebit de utile în analiza acizilor nucleici
şi în tehnicile de biologie moleculară. Ele se separă şi se purifică mai ales din micro-
organisme şi sunt comercializate.
b) Denaturarea şi renaturarea ADN. Prin încălzirea ADN la o temperatură de
90˚-100˚C are loc separarea celor două catene complementare, datorită ruperii legătu-
rilor de hidrogen dintre bazele nucleice perechi. Acest proces poartă numele de dena-
turare şi poate fi produs şi sub acţiunea unor factori chimici (acizi, baze). Procesul de
denaturare poate fi reversibil sau ireversibil. Dacă răcirea soluţie se face lent, cele
două catene se pot recombina, prin refacerea legăturilor intracatenare. Acest proces
poartă numele de renaturare. Renaturarea stă la baza procesului de hibridizare. Dacă
cele două catene separate sunt menţinute la o temperatură de 65˚C împreună cu alte ca-
tene de ADN sau ARN, acestea se pot combina, rezultând molecule hibride
ADN-ADN, ARN-ARN sau ADN-ARN. Combinarea catenelor este condiţionată de
118 Adela Pintea
existenţa unor regiuni pe care cele două catene să fie complementare. Dacă răcirea
celor două catene se face brusc, denaturarea este ireversibilă. Acizii determină şi ei o
denaturare ireversibilă a ADN, prin scindarea legăturilor glicozidice. Denaturarea
ADN produsă de baze este reversibilă, modificările aduse structurii acestuia fiind mai
puţin drastice.
Denaturarea ADN poate fi urmărită prin înregistrarea variaţiei absorbanţei la 260
nm funcţie de temperatură. În ADN-ul nedenaturat dublu catenar, absorbanţa este
relativ mică datorită faptului că bazele nucleice (care au proprietatea de a absorbi la
260 nm) sunt dispuse înspre interiorul helixului. Odată cu creşterea temperaturii şi
separarea catenelor, bazele sunt eliberate din interiorul helixului şi absorbanţa creşte
semnificativ.
c) Modificări neenzimatice ale acizilor nucleici şi nucleotidelor. În structura
ADN pot avea modificări la nivelul structurii bazelor nucleice, ceea ce determină alte-
rarea informaţiei genetice. În general aceste modificări sunt identificate şi nucleotidele
alterate sunt îndepărtate şi înlocuite de nucleotidele corecte. Astfel de modificări sunt:
deaminarea citozinei ce duce la formarea uracilului., transformarea adeninei în hipo-
xantină, a guaninei în xantină.
Modificările ce duc la alterarea permanentă a structurii ADN, şi implicit a infor-
maţiei genetice codificată în acesta, se numesc mutaţii.
Alterarea structurii ADN poate fi provocată de agenţi fizici: radiaţii de energie
înaltă (ultraviolete), radiaţiile emise de elemente radioactive, radiaţiile X – utilizate în
medicină; sau chimici: agenţi de deaminare, de alchilare sau analogi ai bazelor nucle-
ice.
Deosebit de agresive sunt speciile reactive de oxigen: peroxidul de hidrogen, ra-
dicalul hidroxil şi radicalul superoxid. O parte a SRO sunt inactivate de către sistemul
de enzime antioxidante (catalaza, peroxidaza, superoxiddismutaza), dar celelalte induc
degradări oxidative profunde atât la nivelul bazelor nucleice cât şi a pentozelor. care
nu sunt o parte
Mulţi dintre agenţii carcinogeni au potenţial tumoral datorită capacităţii lor de a
altera structura ADN, în special la nivelul bazelor nucleice.
4.4. Acizi ribonucleici
Acizii ribonucleici sunt poliribonucleotide monocatenare ce conţin un număr va-

riabil de unităţi structurale. Totuşi, pe anumite porţiuni ale catenelor, acizii ribonu-
cleici pot avea structură bicatenară, organizată după aceleaşi principii ca în cazul
ADN.
Structura primară a ARN este identică cu cea a ADN, cu deosebirea că nucleo-
tidele componente sunt: AMP, GMP, CMP şi UMP, în care pentoza este riboză. Ra-
portul între suma bazelor purinice şi pirimidinice variază în funcţie de specie, având
valori cuprinse între 0,8 şi 2,5.
Totuşi aceste aparent mici diferenţe structurale ale ARN îi conferă acestuia baze-
le unei mult mai mare diversităţi, comparativ cu macromoleculele ADN. Dacă ADN se
găseşte aproape în exclusivitate în nucleu, ARN se găseşte preponderent în ribozomi şi

în citoplasmă. Acizii ribonucleici au rolul de a duce mesajul genetic codificat în ADN
la ribozomi, sediul biosintezei proteinelor.
După funcţia pe care o îndeplinesc în celulă şi în biosinteza proteinelor, se pot
deosebi trei tipuri majore de acizi ribonucleici:
- ARN mesager
- ARN ribozomal
- ARN de transport
Toate cele trei forme de ARN se biosintetizează prin procesul de transcriere
(copiere) a unei secvenţe de nucleotide de pe una dintre catenele ADN nuclear. Acest
proces este asemănător cu procesul de biosinteză a ADN – replicare, cu deosebirea că
în replicare se copiază întreaga catenă de ADN, iar în transcriere – doar porţiuni ale
acesteia. În procesul de transcriere o catenă de ADN este matriţa de pe care se citeşte
ordinea de legare a nucleotidelor în macromolecula de ARN, cu menţiunea că în locul
nucleotidelor cu timină vor fi legate nucleotide cu uracil. Catenele polinucleotidice ale
tuturor formelor de ARN suferă apoi modificări postsintetice, sub acţiunea unor
enzime specifice, care duc la formarea moleculelor de ARN matur.
În afară de cele trei forme menţionate, există numeroase alte molecule de ARN
cu funcţii de reglare sau catalitice.
4.4.1. ARN mesager (ARNm)

ARN-ul mesager reprezintă o categorie de poliribonucleotide monocatenare
caracterizată de o mare eterogenitate, atât ca formă cât şi ca dimensiuni. Pe anumite
porţiuni însă, acolo unde complementaritatea bazelor nucleice o permite, ARNm poate
adopta şi o structură bicatenară, mai ales la procariote. ARN mesager conţine un
număr variabil de nucleotide, 75-3000 şi reprezintă o fracţie mică cantitativ (în jur de 5
%) a ARN celular.
ARN mesager se biosintetizează prin transcrierea unui fragment de ADN.
Catena polinucleotidică sintetizată în prezenţa ARN polimerazelor conţine atât zone
codante – exoni cât şi zone necodante – introni. Acestea din urmă sunt îndepărtate
printr-un proces numit splicing. Intronii sunt de patru tipuri, tipurile I şi II fiind
îndepărtaţi fără intervenţia unei enzime proteice (self-splicing). Cel de al treile şi cel
mai important grup de introni sunt îndepărtaţi prin intervenţia unor complexe
ARN-proteine numite snRNPs (snurps – small nuclear ribonucleoproteins) care conţin
tipuri speciale de ARN – snARN (small nuclear ARN). După excizia intronilor, catena
polinucleotidică de ARN m suferă modificări ale capetelor 3’ şi 5’. La capătul 5’ se
adaugă o grupare terminală numită capişon prin condensare cu GTP şi metilarea
guaninei la N7. Ultima nucleotidă va fi 7-metil-guanozina legată 5’,5’-trifosfoesteric
de penultima nucleotidă, care la rândul ei este uneori metilată la gruparea –OH din
poziţia 2’ a restului de riboză. Această structură a capătului 5’ este esenţială pentru
recunoaşterea şi ataşarea corectă a ARN m la ribozomi.
La capătul 3’ al catenei polinucleotidice se ataşează o secvenţă poliadenilată,
conţinând uneori între 20 şi 250 de nucleotide cu A, care are rolul de a mări timpul de
înjumătăţire al ARNm.
120 Adela Pintea
După aceste modificări, ARNm este expulzat în cityoplasmă sub formă de

ARNm matur.
Rolul ARNm este acela de a duce informaţia genetică conţinută în fragmentul
de ADN transcris, la ribozomi, sediul biosintezei proteinelor.
Informaţia genetică necesară biosin-
-
tezei proteinelor este codificată în secvenţa O
de nucleotide a ARNm sub forma de triplete H3C +
de nucleotide numite codoni. Codul genetic N N
este format din 64 de codoni, cifră care P O CH2
corespunde celor patru baze nucleice luate N N NH2
~
P O
de câte trei ori. Se ştie că aminoacizii prote- ~
inoformatori sunt în număr de 20, ceea ce P
înseamnă pentru fiecare aminoacid este mai
mulţi codoni. Astfel, Leucina de exemplu O OH OH
este codificată de 6 codoni: UUA, UUG, CH2 B
CUU, CUC, CUA, CUG. De asemenea co- O
dul genetic conţine triplete speciale: tripleta
AUG este codonul de iniţiere al catenei
polipeptidice şi codifică pentru metionină. În
interiorul catenei polipeptidice. Tripletele O O CH3
UAA, UAG şi UGA poartă numele de co- P
doni de stopare sau codoni non-sens şi sem-
O
nifică oprirea sintezei catenei polipeptidice.
CH2 B
La procariote ARNm poate codifica
pentru mai multe proteine numindu-se poli- O
cistronic. La eucariote majoritatea ARNm
este monocistronic – codificând pentru o
singură catenă polipeptidică. Macromole- O OH
culele de ARNm are o dinamică metabolică
accentuată şi o durată de viaţă mult mai
scurtă decât a celorlalte specii de ARN, el fiind hidrolizat imediat ce şi-a îndeplinit
funcţia în biosinteza proteinelor.
4.4.2. ARN ribozomal (ARNr)

ARN ribozomal este din punct de vedere cantitativ cea mai importantă fracţie de
ARN a celulei, reprezentând circa 80 % din totalul ARN celular. ARNr sunt molecule
monocatenare liniare ce conţin un număr variabil de nucleotide. ARNr se găseşte în
ribozomi, formaţiuni sferice cu diametru de circa 23 nm ataşate pe faţa citosolică a
reticulului endoplasmatic rugos. Ribozomi se găsesc şi în mitocondrii, unde au rolul de
a biosintetiza proteinele specifice membranei mitocondriale interne. Ribozomii sunt
foarte abundenţi în celulă, ei putând de exemplu atinge 25 % din masa uscată în celu-
lele pancreatice.
Există mai multe tipuri de ARNr, clasificate în funcţie de coeficientul lor de
sedimentare. În celulele procariote şi în mitocondriile eucariotelor se găsesc ARN r:
23S, 16 S şi 5S. În ribozomii ataşaţi reticulului endoplasmatic al eucariotelor se găsesc

ARNr: 5S (120 nucleotide), 5.8S (160 nucleotide), 18S (1900 nucleotide) şi 28S (4700
nucleotide). Acestea se găsesc împreună cu proteinele, în cele două subunităţi ale
ribozomului. Ribozomii eucariotelor conţin două subunităţi: subunitatea mică – 40S şi
subunitatea mare – 60S (Tab.. Coeficienţii de sedimentare depind atât de masă cât şi
de forma ansamblului nucleoproteic şi nu sunt aditivi, ceea ce face ca ribozomul
eucariot ca ansamblu să aibă un coeficient de 80S, mai mic decât suma celor doi
coeficienţi ce caracterizează subunităţile. Masa moleculară a ribozomilor la eucariote
este de 4,2 x 106. Ribozomii mitocondriilor şi cloroplastelor sunt mai mici şi mai
simpli ca organizare, de exemplu cei din mitocondrii au coeficientul de sedimentare
55S. Atât proteinele ribozomale cât şi ARNr se caracterizează printr-un grad mare de
conservare pe parcursul evoluţiei.
La fel ca ARNm, ARNr este biosintetizat în nucleu prin transcrierea unei porţiuni
de ADN, dar suferă apoi finisări, pentru a forma ARNr funcţional. Toate formele de
ARNr provin, la eucariote, dintr-un ARN preribozomal 45S. Acesta este prelucrat în
nucleol, prin metilări şi scindări, formându-se ARNr se formează 5.8S, 18S şi 28S.
ARNr 5S se formează dintr-o catenă transcrisă separat.
Tab. 4.3. Compoziţia ribozomilor la bacterii şi eucariote.

Ribozomi la bacterii (70S) Ribozomi (RE) la eucariote (80S)
Subunitatea mică Subunitatea mare Subunitatea mică Subunitatea mare
30S 50S 40S 60S
ARNr
ARNr ARNr ARNr
– 5S (120 N)
– 16S (1540 N) – 5S (120 N) – 18S (1900 N)
- 23S (3200 N)
- 23S (3200 N)
- 5.8S (140 N)
Proteine – 21 Proteine – 34 Proteine – 33 Proteine – 49
Ribozomii reprezintă sediul, fabrica în care sunt biosintetizate proteinele.

Pentru biosinteza proteinelor, între cele două subunităţi ale ribozomilor se fixează
ARNm care aduce mesajul genetic ce conţine ordinea de legare a aminoacizilor în
catena polipeptidică. De multe ori cele două subunităţi se găsesc libere şi se asociază
doar în momentul fixării ARNm. Principalul rol al ARNr este de a asigura orientarea
corectă a speciilor ARNt, în funcţie de mesajul conţinut în ARNm. Pe suprafaţa
fiecărui ribozom există un situs de legare al ARNt ce aduce aminoacidul (situs A) la
ribozom şi un situs de legare al ARNt ce poartă o catenă polipeptidică (situs P).
Legarea ARNm se face în aşa fel încât codonul de iniţiere (AUG) a catenei poli-
peptidice să ocupe o poziţie bine determinată şi precisă pe subunitatea mică a ribozo-
mului, în situsul P.
Examinarea prin microscopie electronică a pus în evidenţă existenţa unor
ansambluri de mai mulţi ribozomi (10-100) uniţi între ei prin catena de ARNm. Acest
ansamblu poartă numele de polizom şi permite translaţia simultană a unei singure
122 Adela Pintea
catene de ARNm de către mai mulţi ribozomi, asigurând o eficienţă crescută a proce-
sului de biosinteză a proteinelor.
4.4.3. ARN de transport (ARNt)

ARN de transport (numit uneori şi ARN de transfer) sunt ribonucleotide mono-
catenare ce conţin un număr redus de nucleotide, 73-93, deci o masă moleculară
cuprinsă între 24.000 şi 31.000. ARNt mitocondrial este de dimensiuni mai mici.
Pentru fiecare aminoacid proteinoformator există cel puţin o specie de ARNt, în total
celula conţinând circa 40 de specii. ARNt reprezintă circa 15 % din totalitatea ARN
celular, se găseşte în citoplasmă şi nu este asociat cu proteine.
O caracteristica structurală importantă a ARNt este prezenţa în număr mare a ba-
zelor nucleice atipice, în majoritatea lor derivaţi metilaţi ai bazelor majore. Indiferent
de specia de la care provin, moleculele de ARNt conţin cel puţin opt baze atipice.
Capătul 5’ al catenei ARNt conţine guanozin-5-’fosfat iar capătul 3’ conţine
secvenţa CCA. La capătul 3’, mai precis la gruparea hidroxil 3’ restului de riboză al
ultimei nucleotide, se leagă esteric aminoacizii ce urmează a fi inseraţi în catena
polipeptidică. Legarea se face în prezenţa ATP şi enzimei aminoacil-ARNt-sintetază.
R R
CCA 3' OH + CH CCA O ~ CO CH
ARNt HOOC NH2 ARNt NH2
ARNt Aminoacid Aminoacil-ARNt
Structura spaţială compactă a moleculelor ARNt este asemănătoare unui L

inversat. Dacă reprezentăm însă în plan această structură, în aşa fel încât să se
realizeze numărul maxim de legături de hidrogen între bazele perechi, ea va fi
asemănătoare unui trifoi cu patru foi. Astfel vom avea o structură cu patru „tije” în
care bazele perechi sunt legate între ele prin legături de hidrogen, şi trei regiuni în
formă de buclă, în care bazele nu sunt asociate. La unele specii de ARNt apare şi o
buclă suplimentară, de dimensiune variabilă. Bucla DHU sau bucla cu dihidrouridină
îşi datorează numele prezenţei a două sau mai multe nucleotide atipice numite
dihidrouridină. Bucla TψC conţine ribotimidină (T) şi pseudouridină (ψ) – la care
pentoza este legată de bază prin legătură C-C. Cele mai importante zone ale ARNt sunt
însă locul de legare al aminoacidului şi bucla A, bucla cu anticodon. Bucla cu
anticodon conţine întotdeauna o secvenţă de 7 nucleotide care nu sunt asociate prin
legături de hidrogen. Printre acestea se evidenţiază o succesiune de trei nucleotide
poartă numele de anticodon. Anticodonul are rolul de a recunoaşte şi de a se lega la o
secvenţă de trei nucleotide, numită codon, din molecula de ARNm, secvenţă care codi-
fică pentru un anume aminoacid. În multe cazuri, anticodonul conţine inozină, o nu-
cleotidă cu hipoxantină. Inozina, datorită structurii bazei nucleice, poate forma perechi
(prin legături de hidrogen) cu uracilul, citozina şi adenina; ceea ce înseamnă că acelaşi
ARNt poate recunoaşte şi se poate lega la trei codoni diferiţi, ce codifică pentru acelaşi
aminoacid.
Fig. 4.6. Structura ARNt (după Champe şi Harvey, 1987)
ARNt biosintetizat în nucleu, prin transcriere, este o moleculă de dimensiuni mai

mari căruia i se îndepărtează enzimatic secvenţe de nucleotide de la capetele 3’ şi 5’.
Eventualii introni prezenţi sunt excizaţi de asemenea, se ataşează apoi secvenţa CCA
la capătul 3’ şi se face modificarea bazelor nucleice.
S-a descoperit că multe dintre modificările post-transcriere pe care le suferă
acizii ribonucleici în celulă sunt catalizate de către molecule de ARN numite ribozim
ce au proprietăţi catalitice, la fel ca enzimele de natură proteică.
4.5. Nucleoproteine virale
Virusurile sunt ansambluri supramoleculare complexe, alcătuite din acizi nucleici

şi proteine. Deşi conţin material genetic, virusurile nu au metabolism propriu şi se pot
reproduce doar după ce au intrat într-un organism viu (gazdă). Atunci când nu se
124 Adela Pintea
găsesc în celula gazdă, virusurile nu pot fi considerate organisme vii, şi sunt structuri
cu forme şi structuri foarte regulate, care pot fi cristalizate. În acest caz ei poartă
numele de virioni.
Virusurile au structură foarte complexă dar sunt întotdeauna alcătuiţi dintr-un
miez, care conţine acidul nucleic viral, un înveliş proteic numit capsidă şi uneori
membrană. În funcţie de acidul nucleic pe care îl conţin virusurile pot fi virusuri cu
ADN respectiv cu ARN. Învelişul proteic poate fi alcătuit dintr-un singur tip de
proteină, ca în cazul virusului mozaicului tutunului, î n timp ce altele pot avea sute de
tipuri de proteine.
Virusurile pot ataca atât organisme animale, cât şi plante sau chiar bacterii. Viru-
surile bacteriilor poartă numele de bacteriofagi. În general, virusurile pot fi considerate
ca paraziţi ai celulelor. După ce pătrund în celule, folosesc echipamentul enzimatic al
acesteia pentru a deturna procesele biosintetice normale înspre biosinteza proteinelor
virale. Unele virusuri pot produce boli foarte grave atât la om cât şi la animale. Câteva
dintre cele mai cunoscute virusuri sunt prezentate în tabelul de mai jos (Tab. 4.4).
Tab. 4.4. Exemple de virusuri şi materialul lor genetic

MATERIAL
VIRUS GAZDĂ
GENETIC
Adenovirus vertebrate ADN
SV40 primate ADN
Herpes vertebrate ADN
Parvovirus vertebrate ADN
Retrovirusuri vertebrate ARN/ADN
Virusul gripei mamifere ARN
Virusul poliomielitei primate ARN
Virusul imunodeficienţei umane (HIV) primate ARN
5. GLUCIDE
5.1. Introducere
Glucidele sunt cele mai răspândite biomolecule ale lumii vii, fiind prezente în
toate tipurile de organisme. Plantele biosintetizează glucoza pornind de la CO2 şi H2O,
prin procesul de fotosinteză, utilizând energia solară. Din glucoză se biosintetizează
apoi molecule mai complexe, oligo- şi poliglucide, cum ar fi: zaharoza, celuloza şi
amidonul.
Pentru organismele animale şi pentru om, glucidele reprezintă principala sursă de
energie. Unele glucide au rol structural, cum ar fi: celuloza – pentru plante, acidul
hialuronic – pentru organismele animale, sau mureina – pentru bacterii. Glucidele pot
de asemenea să fie componente ale unor biomolecule complexe. Astfel, riboza şi
deoxiriboza intră în alcătuirea acizilor nucleici, glucoza şi galactoza sunt componente
ale unor glicolipide iar acidul sialic se găseşte în glicoproteide. Ultimele decenii au
demonstrat că funcţiile biologice ale glucidelor sunt mult mai complexe decât s-a
crezut, componenta glucidică a glicoproteinelor şi glicolipidelor membranare fiind
implicate în recunoaşterea celulară.
În funcţie de dimensiunea moleculelor şi de natura produşilor de hidroliză,
glucidele se clasifică în:
Monoglucide
Glucide Oligoglucide
Omogene
Poliglucide Neomogene
Conjugate
Monoglucidele, sau ozele, sunt biomolecule de dimensiuni mici, nehidrolizabile.

Oligoglucidele sunt molecule alcătuite dintr-un număr redus de monoglucide, legate
între ele prin legături glicozidice. Poliglucidele sunt macromolecule, alcătuite din sute
sau mii de resturi glucidice. Poliglucidele sunt omogene atunci când prin hidroliză eli-
berează un singur tip de monoglucidă, şi neomogene când eliberează două sau mai
multe tipuri de monoglucide. Poliglucidele conjugate sunt asociaţii complexe de gluci-
de cu proteine sau lipide.
Denumirile de glucide şi zaharide provin de la gustul dulce al majorităţii mono-
şi oligoglucidelor. Glucidele mai sunt denumite carbohidraţi sau hidraţi de carbon
deoarece multe dintre ele corespund unei formule empirice (CH2O)n.
126 Adela Pintea
5.2. Monoglucide.
5.2.1. Clasificare.
Monoglucidele sunt cele mai simple glucide şi reprezintă unităţile structurale ale
oligo şi poliglucidelor. Din punctul de vedere al structurii chimice monoglucidele pot
fi polihidroxialdehide, denumite aldoze şi polihidroxicetone, numite cetoze. În cazul
aldozelor gruparea carbonil se găseşte la un carbon terminal şi toţi ceilalţi atomi de
carbon au câte o grupare hidroxil. Cetozele au gruparea carbonil cetonică, situată la
interiorul catenei, şi grupări hidroxil la toţi ceilalţi atomi de carbon. După numărul
atomilor de carbon din moleculă, monoglucidele se clasifică în: trioze (C3), tetroze
(C4), pentoze (C5), hexoze (C6), heptoze (C7) etc. Pentru a specifica atât natura
grupării carbonil cât şi numărul de atomi de carbon, denumirea se compune. Astfel o
aldoză cu cinci atomi de carbon se va numi aldopentoză, iar o cetoză cu şase atomi de
carbon se va numi cetohexoză.
5.2.2. Structură şi izomerie

Cea mai simplă moleculă care respectă caracteristicile structurale menţionate este
aldehida glicerică, deci o aldotrioză. Monoglucidele cele mai des întâlnite în organis-
mele vii sunt triozele, tetrozele şi mai ales, pentozele şi hexozele. Câteva dintre cele
mai importante monoglucide, împreună cu denumirile lor uzuale, sunt prezentate mai
jos.
Aldoze:
H O H O
H O C C
H O C HC OH H C OH
C HC OH HC OH HO CH
*
HC OH HC OH HC OH HC OH
H2C OH H2C OH H2C OH HC OH
C3-aldotrioză D-eritroză D-riboză D-xiloză
H O H O H O H O
C C C C
HC OH HO CH HC OH HC OH
HO CH HO CH HO CH HC OH
HC OH HC OH HO C H HO C H
HC OH HC OH HC OH HC OH
H2 C OH H2 C OH H2 C OH H2 C OH
D- glucoza D - manoza D- galactoza D- idoza
Cetoze:
H2C OH H2 C OH H2C OH H2C OH H2C OH

C O C O C O C O C O
H2C OH HC OH HC OH HO CH HO CH
H2C OH HC OH HC OH HC OH
H2C OH H2C OH HC OH
H2C OH
Dihidroxiacetona D- eritruloza D- ribuloza D- xiluloza D- fructoza
Cu excepţia celor două trioze, denumirile uzuale ale glucidelor au toate sufixul
oză. Se poate observa că în multe cazuri denumirea cetozei se formează din denumirea
aldozei cu acelaşi număr de atomi de carbon, prin inserarea particulei „ul” în faţa su-
fixului oză. Astfel cetoza corespunzătoare ribozei se numeşte ribuloză, iar cea a
xilozei, xiluloză.
Pentru reprezentarea structurilor aciclice ale ozelor se folosesc formulele de pro-
iecţie Fischer, prin care se reprezintă în plan structura tridimensională a moleculelor.
Monoglucidele sunt molecule chirale deoarece conţin atomi de carbon asimetrici (cu
excepţia dihidroxiacetonei). Numărul stereoizomerilor posibili pentru o moleculă
chirală se calculează după relaţia 2n, unde n este numărul atomilor de carbon asime-
trici. Astfel, aldehida glicerică va avea 21 stereoizomeri, riboza – 23 = 8 diaste-
reoizomeri iar glucoza – 24 = 16 diastereoizomeri. Cetozele au un carbon asimetric mai
puţin decât aldozele corespunzătoare, de aceea vor avea un număr mai mic de diastero-
izomeri. Fructoza de exemplu are doar 8 diasteroizomeri, comparativ cu glucoza, care
are 16.
În cazul glucidelor, ca şi în cazul aminoacizilor, se foloseşte sistemul seriilor ste-
rice D şi L. Pentru a se stabili apartenenţa la aceste serii sterice se porneşte de la alde-
hida glicerică. Aldehida glicerică în configuraţie S(-) este considerată aldehi-
da-L-glicerică iar aldehida R(+) este denumită aldehida D-glicerică. Astfel, glucidele a
căror configuraţie a atomului de carbon cel mai de îndepărtat de gruparea carbonil este
128 Adela Pintea
identică cu cea a aldehidei D-glicerice, aparţin serie sterice D. Cele cu configuraţie

identică cu a aldehidei L-glicerice, aparţin seriei sterice L. Dintre cei 8 diaste-
reoizomeri ai ribozei, 4 aparţin seriei sterice D şi ceilalţi 4, seriei L. Majoritatea mono-
glucidelor naturale aparţin seriei sterice D. Apartenenţa la seria sterică D nu trebuie
confundată cu activitatea optică dextrogiră. O moleculă dextrogiră se simbolizează cu
d şi una levogiră cu l. În multe cazuri, ozele aparţinând serie sterice D sunt şi
dextrogire, dar există şi excepţii. Astfel, D-fructoza este puternic levogiră, având
rotaţia specifică -92,4˚, fapt ce i-a atras denumirea trivială de levuloză.
H O H O
C C
O O
C C HC OH HO C H
H H
H C * OH HO C* H HC OH HO C H
H2 C OH H2 C OH H2C OH H2C OH
Aldehida D-glicerica Aldehida L-glicerica D- eritroza L - eritroza
În cazul glucidelor se foloseşte un termen specific, şi anume epimeria. Prin oze

epimere se înţeleg doi izomeri care diferă întrei ei doar prin configuraţia unui atom de
carbon asimetric. Astfel de perechi de epimeri sunt glucoza şi manoza, epimeri la C2;
glucoza şi galactoza – epimeri la C4. Epimerii pot trece unul în altul în prezenţa unor
enzime specifice numite epimeraze.
H O H O
C C
HC OH HO CH
HO CH HO CH
HC OH HC OH
HC OH HC OH
H2 C OH H2 C OH
D- glucoza D - manoza
Aldozele şi cetozele cu acelaşi număr de atomi de carbon şi cu aceeaşi configu-

raţie a atomilor de carbon asimetrici sunt izomeri de poziţie a grupării carbonil –
glucoza şi fructoza; xiloza şi xiluloza etc.
5.2.3. Ciclizarea monoglucidelor. Anomeria. Mutarotaţia.

Deşi monoglucidele au fost reprezentate, prin formule de proiecţie Fischer sub
formă liniară, monoglucidele cu 5 sau mai mulţi atomi de carbon se găsesc în soluţii în
formă ciclizată. Ciclizarea ozelor are loc prin reacţia de semiacetalizare, între o
grupare carbonil şi o grupare hidroxil. În general produşii reacţiilor de semiacetalizare

sunt: semiacetalul – dacă la reacţie participă o aldehidă, sau semicetalul – dacă la
reacţie participă o cetonă. Reacţia poate continua, cu încă o moleculă de alcool,
formându-se acetalii şi cetalii. În cazul monoglucidelor, reacţia are loc intramolecular,
între gruparea carbonil (aldehidică sau cetonică) şi una dintre grupările hidroxil,
formându-se un semiacetal ciclic. Ciclizarea se face în aşa fel încât să se formeze
cicluri stabile de 5 sau 6 atomi. Ciclurile de 5 atomi conţin un atom de oxigen şi 4
atomi de carbon şi poartă numele de cicluri furanozice, prin analogie cu heterociclul
corespunzător – furanul. Aldopentozele şi cetohexozele formează cicluri furanozice.
Ciclurile de 6 atomi, numite cicluri piranozice (de la piran), sunt formate din 5 atomi
de carbon şi unul de oxigen. Aldohexozele formează în cele mai multe cazuri cicluri
piranozice.
În urma ciclizării se formează un nou centru chiral la atomul de carbon 1 – în
aldoze respectiv 2 – în cetoze. Acest atom de carbon poartă numele de carbon
semiacetalic sau anomeric. De asemenea se formează şi o nouă grupare hidroxil,
numită hidroxil semiacetalic sau glicozidic. S-a observat că D-glucoza cristalizată din
apă era diferită, în ceea ce privesc proprietăţile optice, de D-glucoza cristalizată din
piridină. Gruparea hidroxil semiacetalic este mai reactivă decât celelalte grupări
hidroxil din moleculă, care sunt denumite grupări hidroxil alcoolice.
H * OH H O H OH
C C C
HC OH Cicl. HC OH Cicl. H C OH
O
HO CH 1,4 HO CH 1,5 HO CH O
HC HC OH HC OH
HC OH HC OH HC
H2C OH H2C OH H2C OH
D-Glucofuranoză Forma aciclică D-Glucopiranoză
Prin ciclizarea ozelor se formează un nou centru chiral la atomul de carbon 1 – în

aldoze respectiv 2 – în cetoze. Acest atom de carbon poartă numele de carbon
semiacetalic sau anomeric. De asemenea se formează şi o nouă grupare hidroxil,
numită hidroxil semiacetalic sau glicozidic, mai reactivă decât celelalte grupări
hidroxil din moleculă, care sunt denumite grupări hidroxil alcoolice. Prin ciclizare se
formează deci şi o nouă pereche de stereoizomeri, la carbonul anomeric. Aceşti doi
stereoizomeri, notaţi cu α şi β, poartă numele de anomeri. De altfel s-a observat că
D-glucoza cristalizată din apă (anomerul α) are rotaţie specifică diferită de D-glucoza
cristalizată din piridină (anomerul β). Pentru reprezentarea structurilor ciclice ale
ozelor se utilizează formulele de perspectivă Haworth, în care legăturile apropiate de
privitor sunt redate cu linii îngroşate. Grupările situate în partea dreaptă pe proiecţiile
Fischer, sunt situate sub planul ciclului piranozic sau furanozic, iar cele situate în
partea stângă – sunt dispuse deasupra planului ciclului. Hidroxilii semiacetalici sunt
130 Adela Pintea
dispuşi deasupra planului ciclului în cazul anomerilor β, şi dedesubtul planului în cazul

anomerilor α. Pentru simplificarea structurilor, atomii de hidrogen sunt de multe ori
omişi în scrierea structurilor Haworth, dar ei se subînţeleg, atâta vreme cât ciclurile
sunt saturate şi nu au legături duble.
H O
C
HO CH2 HO CH2
O HC OH O OH
HO CH
OH OH
OH HC OH
HO HO
HC OH
OH OH
H2C OH
α-D-glucopiranoză β-D-glucopiranoză
[ ]20
D  111
0
[ ] 20
D  19
0
Cei doi anomeri sunt interconvertibili în soluţii apoase, ei trec unul în altul până
la atingerea unui echilibru în care, în cazul glucozei, anomerul α reprezintă o treime,
iar anomerul β – două treimi. Interconversia celor doi anomeri şi stabilirea echilibrului
poartă numele de mutarotaţie.
6
HOH2C OH
O
5 HO 2
H
H 4 3 CH
1 2
OH
OH H
ß - D- fructofuranoza
În realitate structura monoglucidelor nu este plană, aşa cum este redată prin
proiecţiile Fischer sau formulele Haworth. Moleculele glucidice ciclizate adoptă în
spaţiu conformaţii tip „barcă” sau „scaun”, în care substituenţii atomilor de carbon pot
adopta poziţii axiale sau ecuatoriale. Conformaţia preferată este conformaţia scaun în
care substituenţii mai voluminoşi – -OH şi –CH2OH – sunt dispuşi ecuatorial.
a a H
a
e e e e e HO CH2OH
O a O H
O
a e a
e e HO H
a a a e e H OH H
a
OH
conformatie barca conformatie scaun  - D- glucopiranoza
5.2.4. Proprietăţile generale ale monoglucidelor

Monoglucidele sunt substanţe solide, cristaline, incolore, solubile în apă şi inso-
lubile în solvenţi organici nepolari şi în lipide.
Proprietăţile chimice ale ozelor sunt datorate prezenţei în molecula lor a grupă-
rilor carbonil şi hidroxil.
a) Izomerizarea şi epimerizarea ozelor

Atât izomerizarea cât şi epimerizarea ozelor sunt procese ce se desfăşoară în
organismele vii şi care sunt importante pentru procesele metabolice. De exemplu în
procesul de catabolizare al glucozei, glucozo-6-fosfatul este izomerizat reversibil la
fructozo-6-fosfat, sub acţiunea unei enzime specifice numită glucozofosfat izomerază.
Epimerizarea ozelor, care constă în inversarea configuraţiei unui atom de carbon asi-
metric, este catalizată de către epimeraze. Astfel forma activă a glucozei, UDP-gluco-
za, poate fi epimerizată la UDP-galactoză, o reacţie foarte importantă în biosinteza
lactozei.
Izomerizarea şi epimerizarea au loc şi în condiţii de laborator, în prezenţa bazelor
diluate, şi au la bază tautomeria ceto (aldo)-enolică.
132 Adela Pintea
H O H OH H O
C C
Tautomerie C Epimerizare
HC OH C OH HO C H
HO CH HO CH HO C H
HC OH HC OH HC OH
HC OH HC OH HC OH
Glucoza Endiol Manoza
Izomerizare
H2C OH
C O
HO CH
HC OH
HC OH
H2C OH
Fructoza
b) Reducerea (hidrogenarea) monoglucidelor la nivelul grupării carbonil se
poate face în condiţii blânde de laborator, cu agenţi reducători de tipul borohidrurii de
sodiu. Produşii reacţiei de reducere sunt derivaţi polihidroxilici numiţi alditoli.
Denumirea lor provine de la glucida corespunzătoare prin adăugarea sufixului – itol.
Alditolii sunt compuşi ce păstrează gustul dulce al ozelor.
H2 C OH CH2 OH H2 C OH
HC OH C O HO CH
HO CH + 2H HO CH + 2H HO CH + 2H
Manoză
HC OH HC OH HC OH
HC OH HC OH HC OH
Sorbitol D-Fructoză D-Manitol
+ 2H
D-Glucoză
c) Oxidarea monoglucidelor.
Aldozele se oxidează în condiţii blânde la nivelul grupării aldehidice, formând o

grupare carboxil la C1. Acizii carboxilici rezultaţi poartă numele de acizi aldonici: acid
gluconic – pentru glucoză, acid galactonic – pentru galactoză etc. Ozele se pot oxida la
gruparea hidroxil terminală (primară) formând acizi uronici: acid glucuronic, acid
galacturonic. Acest tip de oxidare are loc la formele ciclizate ale ozelor, cu gruparea
hidroxil glicozidic protejată prin formarea unor derivaţi.
C H2OH C H2OH
H O H Oxidare OH
blanda H 1
H H
OH H H COOH
OH
OH OH OH
H OH H OH
 - D-glucoza Acid gluconic

Oxidare cu protejarea
gruparii aldehidice
6
C OOH
H O H
H
OH H
OH OH
H OH
Acid  - D-glucuronic
Acizii uronici pot exista sub ambele forme anomere dar şi ca epimeri la C5. Aci-
dul iduronic este epimerul la C5 al acidului glucuronic. Acizii uronici sunt biomolecule
cu rol important în detoxifierea organismului. Acizii uronici se pot lega esteric
compuşi fenolici, metaboliţi, medicamente, care în acest fel devin mai uşor solubili şi
pot fi eliminaţi prin urină. Bilirubina, produs al catabolizării hemului, se leagă de acid
glucuronic sub formă de bilirubindiglucuronidă, care este mult mai solubilă şi poate fi
antrenată în secreţia biliară. Acidul glucuronic şi iduronic intră în alcătuirea unor
poliglucide neomogene (mucopoliglucide) şi a unor glicolipide.
6 6
C OOH C OOH H
H O H O OH O OH
H H
H H 6
COOH H
OH H OH H OH
OH OH OH OH
H H
H OH H OH H OH
Acid  - D-glucuronic Acid ß - D-glucuronic Acid ß - D- iduronic

134 Adela Pintea
Aldozele pot fi oxidate energic, atât la gruparea carbonil cât şi la gruparea hi-
droxil terminală, cu formarea unor acizi dicarboxilici numiţi acizi zaharici. În cazul ce-
tozelor, oxidarea energică duce la scindarea moleculei şi formarea de acizi dicar-
boxilici cu număr mai mic de atomi de carbon. Din fructoză se formează prin oxidare
energică acid tartric şi acid oxalic.
d). Esterificarea ozelor este o reacţie caracteristică grupării hidroxil. Gruparea hi-
droxil cea mai reactivă a monoglucidelor este gruparea hidroxil semiacetalică, urmată
de gruparea hidroxil primară. Esterificarea se poate face atât cu acizi organici cât şi cu
acizi minerali. În organismele vii cea mai frecventă reacţie este aceea de formare a
esterilor fosforici ai ozelor. Formarea esterilor fosforici constă de fapt în transferul
unei grupări fosfat de la o nucleotidă polifosforilată (ATP) la una dintre grupările
hidroxil. Esterii sulfurici intră în alcătuirea poliglucide neomogene cu caracter acid
cum ar fi heparina sau keratansulfatul.
Atât esterii fosforici cât şi cei sulfurici sunt molecule cu caracter acid, datorită
resturilor acide care sunt ionizate. Esterii fosforici pot fi consideraţi formele active
metabolic ale monoglucidelor. O importanţă deosebită au esterii fosforici ai celor două
trioze, esterii glucozei şi fructozei.
ATP P O CH2
HO CH2
H H O
O H H
OH H OH H
OH HO OH
HO
H H OH
OH
ADP
 -D-glucoza  -D-glucozo-6-fosfat
HO CH2
O H P
HO CH2 O =
OH
O
H OH H rest fosfat
H HO O P OH sau
H fosforil
P O OH H OH OH
-D-Ribozo-3-fosfat  -D-glucozo-1-fosfat (ester Cori)
P O CH2 HO3S O CH2

H OH O
O H H
H OH H
OH
OH OH
HO H
H H OH
OH
 -D-glucozo-6-fosfat (ester Robison)  -D-galactozo-6-sulfat
e. Eterificarea monoglucidelor. Reacţia de formare a legăturii de tip eteric de-

curge foarte uşor la gruparea hidroxil semiacetalică şi mult mai greu la celelalte
grupări hidroxil. Prin reacţia hidroxilului semiacetalic cu compuşi alcoolici sau
fenolici se formează compuşi de tip eteric numiţi O-glicozide. Compusul care se leagă
eteric poartă numele de aglicon. Legătura eterică rezultată se mai numeşte legătură
glicozidică iar hidroxilul semiacetalic se numeşte şi hidroxil glicozidic.
Ozele pot participa la reacţii ce decurg cu eliminarea unei molecule de apă în
care să fie implicate alte grupări decât cele alcoolice sau fenolice. De exemplu elimi-
narea apei poate avea loc la o grupare amino –NH2 sau imino, în acest caz formân-
du-se N-glicozide. Nucleozidele şi nucleotidele conţin toate legături N-glicozidice. De
asemenea în glicoproteide se pot întâlni atât legături O-glicozidice cât şi N-glicozidice.
În natură se întâlnesc şi S-glicozide, cum este sinigrina din boabele de muştar, formate
prin eliminarea apei între hidroxilul semiacetalic al ozei şi o grupare tiolică sau o altă
grupare cu sulf.
HO CH2 R OH HC CH2
O O
+ H2O
OH OH
HO OH HO O R
OH R OH OH
-D-Glucopiranoza Glicozid
136 Adela Pintea
Reacţia de formare a legăturii glicozidice este reversibilă, prin reacţia inversă –

hidroliza – eliberându-se cele două componente. Enzimele ce catalizează scindarea
legăturilor glicozidice se numesc glicozidaze. Hidroliza poate avea loc şi neenzimatic,
în cataliză acidă.
f) Reacţii utilizate în identificarea şi dozarea monoglucidelor.

- reacţii de condensare: monoglucidele se pot condensa la gruparea carbonil cu
compuşi cu azot de tipul hidroxilaminei sau fenilhidrazinei. Se formează oxime,
respectiv osazone, compuşi cristalini ce pot servi la identificarea monoglucidelor.
- reacţii de oxidare. Monoglucidele sunt molecule cu proprietăţi reducătoare, ele
se oxidează în prezenţa ionilor de Fe3+, Cu2+ sau Ag+, trecând în acizi aldonici. Aceste
reacţii sunt mult utilizate în laboratoarele de analiză pentru identificarea ozelor şi
pentru ilustrarea proprietăţilor lor reducătoare. Reacţiile de oxido-reducere au fost
utilizate şi pentru dozarea glucidelor reducătoare, prin determinarea cantităţii de metal
redus sub acţiunea glucidelor. Cea mai cunoscută şi mai utilizată este reacţia Fehling:
Glucoza + Cu2+ Acid gluconic + Cu+

albastru rosu
În ultimul timp pentru dozarea glucozei din sânge se utilizează reacţia de oxidare
enzimatică a acesteia cu glucozoxidază.
Glucozoxidaza
Glucoza + O2 Acid gluconic + H2O2
Se determină cantitatea de peroxid de hidrogen rezultată, pe baza reacţiei acestuia

cu un colorant a cărui modificare de culoare este monitorizată spectrofotometric.
- reacţii de deshidratare. Monoglucidele elimină apa intramolecular în prezenţa
unor acizi minerali tari cum ar fi acidul sulfuric sau clorhidric. Produşii de condensare
sunt furfuralul (pentru pentoze) şi hidroximetilfurfuralul (pentru hexoze), Aceştia se
condensează apoi cu compuşi fenolici, cum ar fi: α-naftolul, β-naftolul, rezorcina,
formând compuşi coloraţi caracteristici care pot servi la identificarea, diferenţierea şi
dozarea ozelor.
5.2.5. Principalele monoglucide naturale.

Triozele, aldehida-D-glicerică şi dihidroxiacetona sunt intermediari metabolici
importanţi. Ele se formează în procesul de catabolizare a glucozei şi sunt precursori
pentru glicerol.
Pentozele se găsesc în natură mai ales ca şi componente ale unor poliglucide
vegetale numite pentozani şi ca şi componente ale acizilor nucleici.
- riboza intră în alcătuirea acizilor ribonucleici şi a unor coenzime cu structură

nucleotidică (NAD, Coenzima A). În general ea se găseşte sub formă de esteri
fosforici.
- arabinoza este componentă a poliglucidelor numite arabani, prezente în
pectine, gume şi mucilagii, mai ales în fructe. Intră de asemenea în structura unor
poliglucide bacteriene.
- xiloza se găseşte în regnul vegetal, în poliglucide numite xilani, în paie, ma-
terii lemnoase etc.
- ribuloza este intermediar metabolic în ciclul pentozo-hexozofosfaţilor iar sub
formă de ester 1,5-difosforic este implicată în primele etape ale procesului de
fotosinteză.
- xiluloza este de asemenea intermediar în ciclul pentozo-hexozofosfaţilor.
- Hexozele sunt cele mai importante şi mai răspândite monoglucide, sub formă
liberă, dar mai ales ca şi componente ale oligo- şi poliglucidelor.
- Glucoza (Glc) este cea mai importantă şi mai răspândită monoglucidă atât în
regnul vegetal cât şi în regnul animal Este prezentă în ambele forme anomerice, α
şi β. Pentru organismul animal glucoza reprezintă principalul „combustibil”
metabolic. Glucoza liberă se găseşte în sânge, limfă şi lichid cerebrospinal. Con-
centraţia glucozei în sânge este menţinută constantă prin mecanisme hormonale
complexe. Glicemia, exprimată în mg glucoză la 100 ml sânge, are valori diferite
în funcţie de specie. La om glicemia variază între 70-110 mg/100 ml, la bovine
40-70, ovine 50-70, caprine 45-60, cabaline 55-95, suine 45-75, găini 130-260.
Glucoza se mai numeşte şi dextroză, are gust dulce, este solubilă în apă şi inso-
lubilă în solvenţi nepolari. Se obţine din amidonul din cartofi şi porumb şi este
utilizată în industria alimentară şi farmaceutică.
- Manoza (Man) se găseşte în cantitate mică sub formă liberă. În regnul vege-
tal manoza este componentă a mananilor şi hemicelulozelor. Se mai găseşte ca şi
componentă a glicoproteidelor în organismele animale, în poliglucidele şi glicoli-
pidele microorganismelor.
- Galactoza (Gal) se găseşte în poliglucide numite galactani şi în oligoglucide,
dintre care cea mai importantă este lactoza. Intră şi în alcătuirea unor lipide com-
plexe (cerebrozide, gangliozide, gliceroglicolipide), a glicoproteidelor etc.
- Fructoza (Fru) este cea mai răspândită cetohexoză. Se găseşte sub formă li-
beră în fructe, legume şi miere de albine. Intră în alcătuirea zaharozei (diglucidă)
şi a unor poliglucide (inulina). La animale apare în plasma seminală şi este inter-
mediar metabolic important în metabolismul glucidic. Fructoza este cea mai dulce
glucidă, de două ori mai dulce decât zaharoza.
5.2.6. Derivaţi ai monoglucidelor.
a) Polioli (alditoli, alcooli glucidici).

138 Adela Pintea
Glicerolul – se formează prin reducerea din cele două trioze şi este componenta
alcoolică a gliceridelor, gliceroglicolipidelor şi glicerofosfolipidelor.
Ribitolul – este produsul reducerii ribozei şi ribulozei, intră în componenţa
vitaminei B2 (riboflavina) şi a coenzimelor flavinice (FAD, FMN).
Xilitolul – este produsul reducerii xilozei sau xilulozei şi este utilizat ca
îndulcitor în guma de mestecat şi dulciuri fără zahăr.
Sorbitol – se găseşte în fructe şi se obţine prin reducerea glucozei şi fructozei.
Este utilizat ca îndulcitor pentru diabetici şi ca intermediar în absorbţia vitaminei C.
Manitolul – provine din reducerea manozei şi se utilizează în soluţii perfuzabile.

HC OH HC OH HC OH
H2C OH
HC OH HO CH HO CH
HC OH
HC OH HC OH HC OH
H2C OH
H2C OH H2C OH HC OH
H2C OH
D-glicerol D- ribitol D- xilitol D- sorbitol
Mezoinozitolul (mioinozitolul) este cel mai cunoscut reprezentant al clasei şi este

un poliol ciclic. Se găseşte în plante sub formă de ester fosforic numit acid fitic.
Mezoinozitolul este considerat o vitamină hidrosolubilă cu rol de factor lipotrop. În
organismele animale se găseşte în membranele celulare, în special în muşchi.
(muşchiul cardiac), intrând în componenţa inozitofosfatidelor (glicerofosfolipide).
Mezoinozitolul este eliberat din structura inozitofosfatidelor sub formă de IP3 –
inozitol-1,4,5-trifosfat, cu rol de mesager secundar.
OH OH
OH
OH
HO
OH
b) Deoxiglucidele sunt monoglucide la care lipseşte una dintre grupările hi-

droxil (fiind înlocuită cu un atom de hidrogen), cel mai frecvent în poziţia C2 sau C6.
Cea mai cunoscută şi mai răspândită este 2-deoxiriboza, care este componentă a
acizilor deoxiribonucleici.
H O
C
HO CH2 O OH
CH2
HC OH H H
HC OH H
H2C OH OH H
D-Deoxiriboza -D-Deoxi-Ribofuranoza
L–Ramnoza (6-deoxi-L-manoza) (Rha) este prezentă în peretele celular la bac-

terii iar L–Fucoza (6-deoxi-L-galactoza) (Fuc) este componentă a imunoglobulinelor,
substanţelor de grup sanguin şi a peretelui celular al unor bacterii. Ambele deoxi-
glucide se găsesc în oligoglucide componente ale glicoproteinelor şi glicolipidelor.
OH O O
OH OH
CH3 CH3
OH
OH
OH OH OH
L-ramnoza L-fucoza
c) Aminoglucide sunt monoglucide în care una sau mai multe grupări hidroxil
au fost înlocuite cu grupări amino. Grupările amino pot fi libere, dar în multe cazuri
sunt acetilate sau sulfurilate. De obicei gruparea hidroxil înlocuită cu gruparea amino
se află la C2. Cele mai frecvente aminoglucide sunt β-D-glucozamina (GlcN),
α-(β)-D-manozamina (ManN) şi β-D-galactozamina (GalN). Acestea se găsesc în
glicoproteine şi glicolipide, atât din regnul animal cât şi din peretele celular al
bacteriilor. N-acetil-β-D-glucozamina (GlcNAc) este componenta chitinei, poliglucidă
omogenă din exoscheletul insectelor şi crustaceelor (a se vedea la poliglucide).
C H2OH C H2OH CH2OH

C H2OH
O OH O OH HO OH
O O
OH OH OH NH2 OH
OH OH HO OH
NH2 NH C CH3 NH2
O
ß -D-glucozamina ß -D-N-acetilglucozamina -D-manozamina ß -D-galactozamina
Acidul muramic (Mur) este un derivat eteric format prin eliminarea unei mole-
cule de apă între gruparea hidroxil de la C3 a α β-D-glucozaminei şi gruparea hidroxil
a acidului lactic. Acidul muramic, împreună cu derivatul său acetilat, acidul N–
acetilmuranic (MurNAc) sunt componente caracteristice peretelui celular al
bacteriilor. Gruparea carboxil a restului de acid lactic formează legătură amidică cu
peptide, formând peptidoglicani caracteristici peretelui bacterian.
HO CH2 HO CH2
O OH O OH
O O
3 3
HO HO
NH2 NH CO CH3
H3C HC H3C HC
COOH COOH
Acid muramic Acid N-acetilmuramic
Acidul – N – acetilneuraminic (NeuNAc, acid sialic) este un derivat glucidic cu

9 atomi de carbon, rezultat prin condensarea N-acetilmanozaminei cu acidul piruvic.
Prin semiacetalizare se formează o structură ciclică piranozică. Acidul sialic are
caracter acid pronunţat datorită grupării carboxil libere, care la pH fiziologic este
disociată. Acidul sialic este prezent în structura fragmentelor oligoglucidice din
numeroase glicoproteine şi glicolipide (de exemplu gangliozide). În aceste fragmente,
moleculele de acid sialic, care ocupă poziţiile terminale, dictează dacă glicoproteina
respectivă rămâne sau nu în circulaţia sanguină. Dacă glicoproteina (de exemplu ceru-
loplasmina) pierde resturile de acid sialic, ea va fi recunoscută de receptori specifici
din membrana plasmatică a hepatocitelor numiţi receptori pentru asialoproteine.
Hepatocitele preiau aceste proteine „îmbătrânite” şi le degradează în lizozomi. Acelaşi
fenomen se întâmplă cu multe alte proteine sanguine dar şi cu eritrocitele, care sunt
îndreptate din fluxul sanguin atunci când îşi pierd resturile de acid sialic din glicopro-
teinele membranare.
COOH
C O O H
CH2 CH3 C NH O COOH
CH OH 2
O HC OH
H2C OH
CH3 C HN CH H H H OH
HO C H
HC OH 2 OH H
H2C OH
Resturile de acid sialic dintr-o catenă oligoglucidică sunt scindate sub acţiunea
unei enzime specifice, numită sialidază (neuraminidază). Resturile oligoglucidice ce
conţin acid sialic contribuie şi la fenomenul de recunoaştere celulară şi de inhibiţie de
contact, care caracterizează celulele sănătoase. Celulele canceroase, cu fragmentele
oligoglucidice membranare modificate, nu mai prezintă inhibiţie de contact şi de aceea
proliferează.
5.3. Oligoglucide
Oligoglucidele sunt oligomeri formaţi dintr-un număr mic (2– 7) de monoglucide.

Oligoglucidele se formează prin eliminarea de molecule de apă între hidroxilul
semiacetalic al unei oze şi un hidroxilul semiacetalic sau alcoolic al altei oze. Se for-
mează astfel legături de tip eteric numite legături O-glicozidice. În funcţie de natura
grupărilor hidroxil care participă la formarea legăturii glicozidice, oligoglucidele pot fi:
- reducătoare – când la formarea legăturii glicozidice participă doar o gruparea
hidroxil semiacetalică.
- nereducătoare – când legăturile glicozidice implică participarea tuturor gru-
părilor – hidroxil semiacetalice
Caracterul reducător al unei diglucide este conferit de prezenţa unei grupări
hidroxil semiacetalică liberă (neimplicată în legături chimice) la cel de al doilea rest
glucidic.. În acest caz carbonul anomeric (purtător al hidroxilului glicozidic) poate fi
oxidat la grupare carboxil, sub acţiunea unor agenţi oxidanţi (Fe3+, Cu2+). Mai mult, cel
de-al doilea rest glucidic poate exista în ambele forme anomerice, α şi β.
Legăturile glicozidice determină o rigidizare la nivelul atomului de carbon
anomeric implicat, de aceea este necesar să se definească monoglucidele participante,
forma sub care şi ciclizează, poziţia grupărilor hidroxil participante cât şi configuraţia
acestora (α sau β). Astfel, putem avea de exemplu legături 1→4α şi 1→4β glicozidice.
Cele mai răspândite oligoglucide sub formă liberă sunt diglucidele.
Principala proprietate chimică comună tuturor oligoglucidelor este hidroliza, care
se poate face enzimatic (în prezenţa unor enzime specifice) sau în cataliză acidă.
5.3.1. Diglucide
5.3.1.1. Diglucide reducătoare

a) Maltoza – α-D-glucopiranozil-(1→4)-α-D-glucopiranoză şi izomaltoza
α-D-glucopiranozil-(1→6)-α-D-glucopiranoză se găsesc în stare liberă în malţ, dar mai
ales ca unităţi în structura amidonului şi glicogenului.
142 Adela Pintea
HO CH2 HO CH2 HO CH2 HO CH2

O O O O
- H2O
1 4 1
4
OH 1 + 4
OH 1 OH OH
HO O OH
HO OH HO OH
+ H2O
OH OH OH OH
-D-glucopiranoza -D-glucopiranoza Maltoza
HO CH2
O
OH
O CH2
HO
O
OH
OH
HO OH
OH
Izomaltoză (legătură 1-6 α)
Caracterul lor reducător constă în faptul că cel de al doilea rest de glucoză are hidroxil
semiacetalic liber, iar carbonul anomeric (C1) poate fi oxidat formând acidul malto-
bionic respectiv izomaltobionic.

O O H2O O OH
O
OH OH OH OH C
O O OH
HO OH HO
2H
OH OH OH OH
Maltoza Acid maltobionic
Ambele diglucide pot fi scindate enzimatic sau în cataliză acidă, cu formarea a

două molecule de α-D-glucoză.
b) Lactoza sau β-D-galactopiranozil-(1→4)-α-D-glucopiranoză se formează din
β-D-galactoză şi α-D-glucoză, legate 1→4β glicozidic. Lactoza este o diglucidă care se
găseşte exclusiv în lapte si produse lactate. Concentraţia ei diferă de la o specie la alta:
vacă 4-5 %, oaie – 4,3 %, capră – 3,9 %, iapă – 6,4 %. caracteristică regnului animal –
prezent în laptele tuturor mamiferelor în concentraţie de 4-5%.
HO CH2 OH
HO O O OH
1 4 OH 1
OH
O
OH CH2OH
Lactoza
Lactoza este o diglucidă reducătoare datorită hidroxilului semiacetalic liber al

restului de glucoză, iar prin oxidarea carbonului anomeric formează acid lactobionic.
Prin hidroliză enzimatică în intestin, sub acţiunea β-galactozidazei (lactază, emulsină),
se eliberează β-D-galactoză şi α-D-glucoză. Galactoza se epimerizează la glucoză,
ceea ce face ca lactoza să fie o sursă de glucoză foarte importantă, mai ales pentru
animalele tinere. La om, odată cu procesul de îmbătrânire poate apare o deficienţă în
biosinteza lactazei, ceea ce duce la incapacitatea metabolizării lactozei. Lactoza este
fermentată în intestin de către microorganisme, ceea ce duce la formarea unor cantităţi
mari de CO2, hidrogen şi acizi organici. Se produce astfel balonarea, flatulenţa,
durerile abdominale, stare denumită intoleranţă la lactoză. Instalarea intoleranţei la
lactoză este legată de obiceiurile alimentare, mai precis de cantitatea de produse lactate
consumate. Intoleranţa la lactoză poate apare şi la nou-născuţi, în acest caz
administrându-se lapte praf în care lactoza a fost hidrolizată enzimatic.
c) Celobioza sau β-D-glucopiranozil-(1→4)-β-D-glucopiranoza reprezintă unita-
tea diglucidică a celulozei.
HO CH2 OH
O O
1 4 OH
OH
HO O OH
OH HO CH2
5.3.1.2. Diglucide nereducătoare

a) Zaharoza – α-D-glucopiranozil-(1→2)-β-D-fructofuranozil conţine o legătură
glicozidică ce implică grupările hidroxil semiacetalice ale ambelor resturi glucidice.
Fructoza nu poate fi deci oxidată, deci are caracter nereducător. Zaharoza este
biosintetizată exclusiv de către plante, constituind unul dintre principalii intermediari
în procesul de fotosinteză. Zaharoza reprezintă modalitatea prin care glucoza este
transportată de la frunze la toate organele plantei. Cele mai bogate surse de zaharoză
sunt sfecla de zahăr, trestia de zahăr şi mierea de albine.
Zaharoza este hidrolizată enzimatic de către zaharază, denumită şi invertază.
Denumirea de invertază provine de la faptul că prin hidroliză, activitatea optică se
schimbă. Zaharoza nehidrolizată este dextrogiră (rotaţia specifică +66,5˚), în timp ce
144 Adela Pintea
amestecul echimolecular de α-D-glucoză şi β-D-fructoză (zahăr invertit) este levogir

(rotaţia specifică -40,5˚). Enzima este prezentă în tubul digestiv al insectelor şi
mamiferelor.
HO CH2 HO CH2
O O HO-CH2 + H2O
HO-CH2 OH O
O
OH 1 + HO OH 1 2 HO
OH CH2OH O CH2OH
HO HO
OH OH
OH OH
-D-glucopiranoza ß-D-fructofuranoza Zaharoza
b) Trehaloza sau α-D-glucopiranozil-(1→1)-α-D-glucopiranoză este o diglucidă

nereducătoare prezentă în fungi şi în bacilul tuberculozei. Trehaloza este constituentul
major al hemolimfei insectelor, servind ca rezervă de energie.
5.3.2. Alte oligoglucide.

Maltotrioza sau α-D-glucopiranozil-(1→4)-α-D-glucopiranozil-(1→4)-α-D-glu-
copiranoză este o triglucidă reducătoare. Maltotrioza se formează împreună cu oligo-
glucide numite dextrine (ce conţin ramificaţii -(1→6)-glicozidice) la hidroliza amido-
nul în intestin.
Rafinoza – D-galactopiranozil-(1→6)-α-D-glucopiranozil-(1→2)-β-D-fructofu-
ranoză. este o triglucidă nereducătoare prezentă în plante alături de zaharoză.
In organismele vii există oligozide cu număr mai mare de unităţi glucidice care
intră în componenţa unor glicoproteine cum sunt cele de grup sanguin, a imunoglo-
bulinelor şi a glicolipidelor.
5.4. Poliglucide
Poliglucidele sunt molecule complexe alcătuite dintr-un număr mare de unităţi

structurale monoglucidice, legate între ele prin legături glicozidice. În funcţie de
componentele pe care le eliberează la hidroliză, poliglucidele se clasifică în:
- poliglucide omogene (homoglicani) – care la hidroliză eliberează un singur
tip de oză (de exemplu amidonul)
- poliglucide neomogene (heteroglicani) – care la hidroliză eliberează două
sau mai multe tipuri de oze (de exemplu acidul hialuronic)
- poliglucide conjugate – care conţin pe lângă componenta glucidică şi o com-
ponentă de natură proteică (glicoproteine, proteoglicani) sau lipidică (glicolipi-
de). Legătura dintre componenta glucidică şi cea neglucidică poate fi în acest caz
nu numai glicozidică ci şi esterică sau amidică.
După rolul lor pe care poliglucidele îl au în organismele vii, ele se clasifică în:
- poliglucide cu rol structural
- poliglucide cu rol de rezervă (de depozit)
- poliglucide cu funcţii specializate
Principala proprietate chimică a poliglucidelor este hidroliza, în urma căreia se

eliberează mai întâi oligloglucide şi în final monoglucidele componente.
5.4.1. Poliglucide omogene

a) Amidonul este un glucan şi reprezintă principalul poliglucid de rezervă din
plante. Amidonul se găseşte în cantităţi mari în seminţele cerealelor (grâu, orez, orz,
porumb), tuberculii de cartof, banane etc. Amidonul este localizat în citoplasma celu-
lelor vegetale sub forma unor granule insolubile cu diametrul de 3-100 µm. Stocarea
glucozei sub forma granulelor de amidon este importantă pentru reducerea presiunii
osmotice, care ar fi foarte mare în cazul în care glucoza ar fi stocată în celulă ca atare,
sub formă liberă. Din punct de vedere structural amidonul este alcătuit din două
componente: amiloza (care reprezintă circa o treime din amidon) şi amilopectina (care
reprezintă două treimi).
Amiloza este o macromoleculă liniară alcătuită din 100-300 de resturi de
α-D-glucoză legate 1→4 glicozidic. Amiloza are o structură spaţială elicoidală, pe
fiecare spiră fiind situate circa 6 resturi de glucoză. În interiorul helixului de amiloză
pot intra molecule de iod, formându-se astfel complecşi de incluziune de culoare al-
bastră. Această reacţie este mult utilizată în laborator, atât la identificarea amidonului
cât şi în volumetrie (iodometrie). Amiloza este solubilă în apă şi dă o soluţie coloidală.
Amilopectina este o moleculă de dimensiuni mult mai mari decât amiloza,
alcătuită din câteva mii de resturi de glucoză (după unii autori poate conţine până la
106 molecule de glucoză), fiind una dintre cele mai mari molecule întâlnită în natură.
Spre deosebire de amiloză (şi de alte macromolecule – proteine, acizi nucleici),
amilopectina este o moleculă ramificată. Pe o catenă liniară alcătuită din resturi de glu-
coză legate 1→4 glicozidic, la aproximativ 25 de resturi de glucoză, apar ramificaţii
ale catenei, realizate prin legături 1→6 glicozidice. În catenele laterale formate sunt
prezente 15-25 resturi de glucoză legate între ele 1→4 glicozidic. Datorită acestei
organizări, amilopectina are o structură arborescentă şi este insolubilă în apă.
Amilopectina dă în reacţie cu iodul o coloraţie roşu-violaceu.

O O O O
4 1 1 4 1
OH 1 OH OH OH
O O O O O
OH OH OH OH
n
Fragment de amiloza
146 Adela Pintea
HO CH2 HO CH2
O O
4 1 1
OH OH
O O O
OH OH 6
HO CH2 HO CH2 CH2
O O O
1 4 1 1
OH OH OH
O O O O
OH OH OH
Fragment de amilopectina
Amidonul este hidrolizat în organismele animale în etape, sub acţiunea amilaze-

lor: α-amilaze, β-amilaze şi amilo-α-(1→6)-glucozidază. α-Amilazele scindează la
întâmplare legăturile 1→4 glicozidice, β-glicozidazele scindează molecule de maltoză
dinspre capătul catenelor laterale iar amilo-α-(1→6)-glucozidaza scindează aşa
numitele „dextrine limită” – oligloglucide rezultate în urma acţiunii α- şi β-amilazelor.
Aceste dextrine limită conţin legătura 1→6 glicozidică care nu poate fi scindată hidro-
litic de către amilaze, de aceea amilo-α(1→6)-glucozidaza mai poartă şi numele de
enzimă de „deramificare”. Amilazele se găsesc în salivă şi în sucul pancreatic iar
amilo-α-(1→6)-glucozidaza se găseşte, alături de lactază şi zaharază, în celulele în
perie ale mucoasei intestinale. Produsul final al hidrolizei enzimatice va fi deci gluco-
za, care va fi absorbită prin peretele intestinal şi transportată prin sânge la ţesuturi. În
laborator hidroliza amidonului se face în cataliză acidă, când se pot evidenţia produşii
intermediari ai hidrolizei: amilodextrine, eritrodextrine, acrodextrine şi maltodextrine.
La hidroliza catalizată de amilaze bacteriene se formează compuşi ciclici numiţi
ciclodextrine, care conţin 6, 7 sau 8 resturi glucidice. Ciclodextrinele au aplicaţii în
industrie şi în analiza cromatografică.
b) Glicogenul este un glucan de rezervă caracteristic regnului animal. Glicogenul

reprezintă 10 % din masa ţesutului hepatic şi circa 1 % în muşchi. Glicogenul se sto-
chează în citosolul hepatocitelor şi a celulelor musculare sub forma unor granule cu
diametru de 1000-4000 µm care sunt complexate cu enzimele implicate în metabo-
lismul glicogenulului. Granulele de glicogen sunt practic insolubile, având o contri-
buţie mică la tăria osmotică a citosolului, spre deosebire de glucoza liberă.
Din punct de vedere structural glicogenul este alcătuit din 1.500 – 25.000 resturi
de glucoză (mergând în unele cazuri până la 100.000 de resturi) legate între ele prin
legături 1→4 şi 1→6 glicozidice. Glicogenul are o structură ramificată asemănătoare
amilopectinei, dar cu ramificaţii mult mai frecvente. Legăturile 1→6 glicozidice (deci
şi ramificaţiile) apar la 6-7 resturi de glucoză.
Atunci când aportul de glucoză depăşeşte nevoile organismului, glucoza este

stocată sub formă de glicogen – proces numit glicogenogeneză. În cazul în care nevoia
de glucoză a organismului nu este acoperită se produce mobilizarea acesteia din
rezervele de glicogen, printr-un proces numit glicogenoliză. Scindarea glicogenului se
realizează prin fosforoliză, sub acţiunea glicogenfosforilazei, rezultând glucoza sub
forma sa activă metabolic – glucozo-1-fosfat. Această enzimă acţionează la capătul
nereducător al catenelor laterale ceea ce face ca eliberarea glucozei să se facă cu o
viteză foarte mare, punând rapid la dispoziţie glucoza necesară nevoilor energetice ale
celulei. Scindarea hidrolitică – cu eliberarea glucozei libere – se produce într-o măsură
mult mai mică.
Glicogenul reacţionează cu iodul dând o coloraţie roşie.
c) Celuloza este o poliglucidă omogenă cu rol structural, prezentă în peretele

celular al plantelor şi în suprafaţa externă a unor nevertebrate marine – tunicate
(urocordate). În cantităţi mari se găseşte în bumbac, lemn, in etc. În celulele vegetale
celuloza are rolul de a conferi rezistenţă mecanică peretelui celular care trebuie să
reziste unei diferenţe uriaşe de presiune osmotică între spaţiul extracelular şi
intracelular. Este cea mai răspândită poliglucidă, fiind sintetizată zilnic în cantităţi de
108 tone, ea reprezintă circa jumătate din totalul carbonului de pe Pământ. Celuloza
este alcătuită din molecule de β-D-glucopiranoză legate între ele 1→4 glicozidic.
Celuloza are structură liniară, fiind alcătuită în medie din circa 15000 resturi de
glucoză, formează fibre care se asociază între ele prin legături de hidrogen şi care au o
rezistenţă mecanică mare. Fiecare fibră de celuloză este alcătuită din circa 40 de
lanţuri poliglucidice.
HO CH2 OH
O O
1 4 OH
OH
O O O
OH HO CH2
n
Fragment de celuloza
Celuloza este degradată enzimatic sub acţiunea unui ansamblu de enzime numite
celulază. Omul şi alte animale superioare nu posedă această enzimă, capabilă să
catalizeze scindarea legăturii β-glicozidice, ceea ce face ca celuloza să nu constituie
pentru acestea o sursă de glucoză. Celulaza este prezentă în flora rumenală a
rumegătoarelor şi în tubul digestiv al unor insecte (termite), celuloza fiind principala
sursă de glucoză pentru acestea. Datorită structurii foarte complexe şi asocierii fibrelor
de celuloză între ele, digestia celulozei, chiar şi acolo unde este posibilă, este un
proces extrem de lent.
148 Adela Pintea
Pentru om celuloza este totuşi importantă alcătuind aşa numitele „fibre” prezente
în legumele şi fructele crude. Acestea au rolul de a stimula peristaltismul intestinal
fiind importante pentru digestie chiar dacă aportul lor energetic este nul. Totuşi
celuloza îşi măreşte foarte mult volumul în prezenţa apei (de circa 15 ori), de aceea un
aport exagerat de fibre poate împiedica absorbţia unor vitamine hidrosolubile.
În lemn celuloza este reticulată cu compuşi fenolici numiţi lignine care asigură
duritatea şi rezistenţă mecanică a lemnului.
d) Chitina este o poliglucidă omogenă cu rol structural, prezentă în peretele ce-

lular al fungilor şi algelor, în carapacea crustaceelor şi exoscheletul insectelor şi
arahnidelor, fiind frecvent asociată cu săruri de calciu.
Din punct de vedere structural chitina este alcătuită din molecule de N-ace-
til-β-D-glucozamină legate între ele 1→4 glicozidic. Structura chitinei, aşa cum a fost
demonstrat şi prin difracţie cu raze X, este identică cu a celulozei. După celuloză, este
cea mai răspândită poliglucidă din natură. Chitina nu poate fi nici ea hidrolizată de
către enzimele glicolitice din vertebrate.
HO CH2 NH-CO-CH3
O O
1 4 OH
OH
O O O
HO CH2
NH-CO-CH3
n
Fragment de chitina
În natură se găsesc şi alte poliglucide omogene cum ar fi:

Dextranii – sunt glucani dextrogiri produşi de bacterii. Derivaţi chimici ai dex-
tranilor sunt utilizaţi ca înlocuitori de plasmă, anticoagulanţi şi în cromatografie (ca
fază staţionară).
Inulina – este un fructan de rezervă, utilizat pentru determinarea vitezei de fil-
trare glomerulară în bolile de rinichi.
Galactanii – sunt poliglucide de rezervă în plante. Un exemplu de galactan este
agaroza utilizată în mediile de cultură şi în electroforeză.
5.4.2. Poliglucide neomogene şi poliglucide conjugate.

5.4.2.1. Poliglucide neomogene din regnul vegetal.

Poliglucidele neomogene se găsesc din abundenţă atât în plante cât şi în orga-
nismele animale. În plante poliglucidele neomogene însoţesc celuloza.
Hemicelulozele sunt o clasă eterogenă în care există diferite poliglucide şi care
eliberează la hidroliză manoză, galactoză, arabinoză, xiloză şi acizi uronici. Se găsesc
în lemn, ştiuleţi de porumb, paie etc.
Pectinele sunt amestecuri de poliglucide a căror componentă principală este aci-
dul D-galacturonic. Pectinele mai conţin diferite oze: galactoză, arabinoză, xiloză etc.
Intră în alcătuirea peretelui celular la plante şi a unor alge. Pectinele se găsesc în can-
tităţi mari în fructe şi au proprietăţi de gelificare fiind utilizate în industria alimentară
la fabricarea gemurilor şi jeleurilor.
Gumele şi mucilagiile sunt poliglucide puternic ramificate care la hidroliză eli-
berează galactoză, manoză, glucoză, ramnoză, acizi uronici etc. Gumele şi mucilagiile
formează cu apa soluţii mucilaginoase, geluri şi cleiuri.
5.4.2.2. Poliglucide neomogene şi conjugate din regnul animal şi

bacterii
5.4.2.2.1. Glicozaminoglicanii – (mucopoliglucide)
Sunt pentru regnul animal cele mai importante poliglucide neomogene. Glicoza-
minoglicanii sunt macromolecule liniare, formate din unităţi diglucidice repetitive, în
care alternează aminoglucide acetilate şi acizi uronici. În multe cazuri grupările hi-
droxil ale resturilor glucidice se găsesc sub formă de esteri sulfurici. Glicozamino-
glicanii sunt în multe cazuri legaţi de proteine extracelulare (colagen, elastină),
formând macromolecule complexe numite proteoglicani. În proteoglicani componenta
majoră o reprezintă glicozaminoglicanii, care pot ajunge până la 95 % din masa
ansamblului, spre deosebire de glicoproteine, unde componenta majoră este proteina.
Proteoglicanii sunt componentele majore ale matricii extracelulare. Denumirea
de mucopoliglucidele provine de la faptul că glicozaminoglicanii formează o materie
cu consistenţă mucoasă, vâscoasă şi elastică. Proteoglicanii formează un material cu
consistenţă de gel, care formează o reţea poroasă în jurul celulelor şi permit accesul
nutrienţilor şi oxigenului.
a) Acidul hialuronic este componentă esenţială a substanţei de bază, a matricii
extracelulare. Acidul hialuronic este prezent în lichidul sinovial, umoarea vitroasă,
cornee, dermă şi pereţii arteriali şi în capsula unor bacterii patogene.
Acidul hialuronic este alcătuit din unităţi diglucidice repetitive constituite din
acid β-D-glucuronic legat 1→3β glicozidic cu o moleculă de N-acetil-β-D-gluco-
zamină. Polimerizarea (legarea unităţilor diglucidice între ele) se realizează prin
legături 1→4β glicozidice. Numărul de unităţi diglucidice este cuprins între 250 şi
25000. Grupările carboxil ale resturilor de acid glucuronic conferă caracter acid şi
formează săruri cu K+, Na+ şi Ca2+. Macromolecula de acid hialuronic adoptă în spaţiu
o structură de helix simplu de stânga, pe fiecare spiră găsindu-se trei unităţi digluci-
dice. Acidul hialuronic are o masă moleculară mare (peste 1x106) şi este puternic
hidratat, ocupând un volum de 1000 de ori mai mare în stare umedă decât în stare
uscată. Acidul hialuronic dă cu apa soluţii transparente, foarte vâscoase ceea ce îl face
un foarte bun lubrifiant şi absorbant al şocurilor mecanice. În matricea extracelulară
150 Adela Pintea
acidul hialuronic este un component de bază, la care se ataşează necovalent molecule

proteice. El contribuie astfel la asigurarea rezistenţei mecanice a ţesutului conjunctiv
din cartilagii şi tendoane.
COOH
HO CH2
O O O O
4 1
OH
O 3
OH
OH
NH-CO-CH3
n
Fragment de acid hialuronic
Acidul hialuronic este hidrolizat de către o enzimă numită hialuronidază, pre-

zentă în bacterii, în veninul şerpilor şi insectelor, spermă. Hialuronidaza produce
depolimerizarea acidului hialuronic expunând ţesutul atacului bacterian.
b) Condrotin-4-sulfatul şi condroitin-6-sulfatul sunt mucopoliglucide cu ca-

racter acid prezente deasemenea în substanţa de bază, separat sau împreună, în pro-
porţii diferite dependent de ţesut. Condroitin-4-sulfatul este componentă majoră a
cartilagiilor dar este prezent şi în alte ţesuturi. Este alcătuit din acid β-D-glucuronic
legat 1→3β glicozidic de un rest de N-acetil-galactozamin-4-sulfat. În cazul condroi-
tin-6-sulfatului, restul de acid sulfuric este legat esteric la gruparea hidroxil din poziţia
6 a restului de N-acetil-galactozamină.
În ţesutul conjunctiv se găseşte în cantităţi mici şi condroitină liberă (fără rest
sulfat).
COOH CH2-OH
O O HO3SO O O
4 1
OH
O 3
OH
NH-CO-CH3
n
Condroitin-4-sulfat
c) Dermatan sulfatul se găseşte preponderent în piele dar este prezent şi în va-

sele de sânge şi în valvele cardiace. Din punct de vedere structural este un epimer al
condroitin-4-sulfatului, rezultat prin epimerizarea la carbonul 5 al restului de acid
glucuronic. Restul rezultat poartă numele de acid iduronic. Epimerizarea condroi-
tin-4-sulfatului are loc enzimatic şi este incompletă, din această cauză dermatan
sulfatul conţine atât resturi de acid glucuronic cât şi resturi de acid iduronic. Dermatan
sulfatul se mai numeşte şi β-heparină deoarece posedă şi proprietăţi anticoagulante.
CH2-OH
O O HO3SO O O
4 COOH 1
OH
O 3
OH
NH-CO-CH3
n
Dermatan sulfat
d) Keratan sulfatul este prezent în cantităţi mai mari în cornee dar se găseşte
şi în alte ţesuturi cum ar fi în cartilagiile, unde este prezent în agregate cu condroitin
sulfaţi, sau în oase. Este o mucopoliglucidă cu caracter acid dar care nu conţine acizi
uronici. Componentele majore ale keratan sulfatului sunt D-galactoza (sau esterul ei
sulfuric la C6) care se leagă 1→4β glicozidic la un rest de N-acetil-glucoza-
min-6-sulfat. Keratan sulfatul are o compoziţie chimică eterogenă comparativ cu cele-
lalte mucopoliglucide acide, conţinând şi cantităţi mici de fucoză, manoză, N-acetil-
glucozamină şi acid sialic.
6
COOH CH2-OSO3H
OH O O O
4 1 O 4
O OH
OH
NH-CO-CH3 n
Keratan sulfat
e) Heparina este o mucopoliglucidă cu caracter acid foarte pronunţat alcătuită

din acid α-D-glucuronic (sau iduronic)-2-sulfat şi N-sulfuril-glucozamin-6-sulfat
legate 1→4 glicozidic. Unităţile diglucidice se leagă între ele tot prin legături 1→4α
glicozidice. Heparina este prezentă în granulele intracelulare din mastocite peretelui
arterial, în special în ficat, plămâni şi piele, deci nu în ţesutul conjunctiv ca şi celelalte
mucopoliglucide. Principala funcţie a heparinei este aceea de anticoagulant, deoarece
ea împiedică formarea cheagului sanguin şi mobilizarea acestuia. Heparina este uti-
lizată ca anticoagulant, în chirurgie sau în tratamentul hematoamelor.
152 Adela Pintea
COOH CH2-OSO3H
O O
4 1 4
OH
O O O
OSO3H NH-SO3H
n
Fragment de heparina
f) Heparan sulfatul este o mucopoliglucidă asemănătoare structural cu heparina,

dar cu un conţinut mai redus de grupări sulfat şi cu unele grupări amino acetilate.
Heparan sulfatul este un compus universal răspândit, component major al suprafeţei
celulelor şi a matricii extracelulare din pereţii vaselor sanguine şi din creier.
În organismele animale se găsesc şi mucopoliglucide cu caracter neutru, care nu
conţin esteri sulfurici şi nici acizi uronici.
Proteoglicanii sau mucoproteine sunt alcătuite dintr-o proteină centrală sau pro-
teină miez („core protein”) – cu masă moleculară mare 200.000-300.000 Da, la care se
leagă covalent mai multe molecule de glicozaminoglicani (keratan sulfat, condroitin
sulfat). În cartilagiile umane, la fiecare proteină miez se leagă circa 150 de catene
poliglucidice. Glicozaminoglicanii se leagă glicozidic, la gruparea hidroxil a unui rest
de serină din proteina miez. Câte 50-100 de astfel de ansambluri se ataşează neco-
valent unei catene de acid hialuronic, prin intermediul unei proteine de legătură. Iau
naştere astfel nişte formaţiuni cu aspect de „perie de spălat sticle”. Cu mase mase
moleculare enorme, de câteva milioane Da.
Edificiul extracelular conţine proteine fibrilare dar şi o serie de alte proteine cum
ar fi: integrinele, fibronectina, laminina. Toate acestea contribuie atât la ataşarea celu-
lei la reţeaua extracelulară dar şi la migrarea celulelor.
Mucopoliglucidele sunt degradate hidrolitic în lizozomi, sub acţiunea conjugată a
mai multor enzime hidrolitice. Deoarece mucopoliglucidele sunt componenţi extrace-
lulari, ei sunt mai întâi preluaţi în nişte invaginări ale membranei celulare. Aceste
invaginări (care conţin mucopoliglucidele) fuzionează cu lizozomii şi astfel mucopoli-
glucidele sunt degradate. Imposibilitatea degradării, sau degradarea incompletă, a mu-
copoliglucidelor determină acumularea lor şi apariţia unor afecţiuni nervoase, retardare
mentală şi chiar moarte prematură.
5.4.2.2.2. Peptidoglicani şi lipopoliglucide (poliglucide şi lipopoliglucide

bacteriene)
O categorie specială de glucide conjugate o reprezintă poliglucidele bacteriene şi
lipopoliglucidele bacteriene.
Bacteriile se clasifică în bacterii gram-pozitive şi gram negative, în funcţie de
comportamentul pe care îl au la tratarea cu colorantul Gram. Diferenţele dintre ele sunt
însă de ordin structural, în special în ceea ce priveşte organizarea membranelor şi a pere-
telui celular. Bacteriile gram-pozitive au o membrană plasmatică acoperită de un perete
celular gros. Bacteriile gram-negative au membrana plasmatică acoperită de un perete
celular subţire, învelit la rândul lui într-o membrană externă cu structură complexă..
Peretele celulelor bacteriene este alcătuit din peptidoglicani, care sunt asociaţii
de poliglucide legate covalent cu catene polipeptidice. Componenta glucidică este un
polimer a cărui unitate diglucidică este alcătuită din N-acetil-glucozamină şi acid
N-acetilmuramic, legate 1→4 β glicozidic. Acidul N-acetil muramic este compus din
N-acetil-D-glucozamină de care la OH din C3 se leagă eteric un rest de acid lactic.
Gruparea carboxil a restului de acid lactic se leagă amidic de o tetrapeptidă şi
formează unitatea repetitivă de peptidoglican, numit mureină. Mai multe astfel de
catene se asociază între ele covalent, direct – la bacteriile gram-negative) sau prin
intermediul unei pentapeptide (5Gli) – la bacteriile gram-pozitive, formând astfel o
reţea tridimensională.
Peretele bacteriilor gram pozitive are între 20-80 nm grosime şi conţine mai
multe straturi de peptidoglicani asociaţi covalent. Aceştia reprezintă 60-90% din masa
peretelui celular. legaţi covalent între ei. Peptidoglicanii se întrepătrund cu alţi
polimeri numiţi acizi teichoici. Acizii teichoici sunt alcătuiţi din resturi de ribitolfosfat
şi glicerolfosfat legate fosfodiesteric. Uneori în aceşti polimeri se găsesc şi resturi de
glucoză şi N-acetilglucozamină. Unii acizi teichoici conţin ă şi o componentă lipidică,
numindu-se acizi lipoteichoici. Acizii teichoici au rolul de a creşte rezistenţa peretelui
celular. Pe faţa externă a peptidoglicanilor se găsesc proteine care diferă la diferitele
specii şi tulpini de bacterii.
154 Adela Pintea
HO CH2
O HO CH2
O O
OH O
O
3 O
3
NH CO CH3
NH CO CH3
H 3C CH C=O
NH
L-Ala CH CH3
C=O
Structura unui peptidoglican
din Staphylococcus aureus NH
CH COO-
Izoglutamat CH2
CH2
C=O
NH
L-Lis CH (CH2)4 NH3+
C=O
NH
D-Ala CH CH3
COO-
Peretele bacteriilor gram-negative este mult mai subţire, doar 2-3 nm, alcătuit din
2-3 straturi de peptidoglicani. Aceştia reprezintă doar 10-20 % din masa peretelui
celular. La exteriorul peretelui se găseşte membrana externă (circa 7 nm), alcătuită din
fosfolipide, lipoproteine, lipopoliglucide şi proteine. Lipopoliglucidele reprezintă por-
ţiunea situată la exteriorul membranei externe a bacteriilor. Lipopoliglucidele constau
dintr-o regiune lipidică (Lipida A), ancorată în membrană, şi o componentă poliglu-
cidică situată pe suprafaţa externă a bacteriei. Lipida A este toxică şi este răspunză-
toare pentru patogenitatea bacteriilor gram-negative. Proteinele membranei bacteriilor
gram-negative diferă şi ele în funcţie de specie şi de tulpină. Membrana bacteriilor este
semipermeabilă, permiţând trecerea unor molecule mici prin porii membranei.
Proteinele care alcătuiesc porii membranelor se numesc porine.
Man Abe
Rha
Gal n = 10
Glc GlcNAc
Gal
KDO - 2-ceto-3-deoxioctanoic
Glc Gal
Hep - L-glicero-D-manoheptoza
Abe - abequoza (2,3,6-deoxihexoza)
Hep
Hep
KDO
O
KDO KDO O P OCH3-CH2-NH3
O-
OPO32- GlcN GlcN OPO32-
Catene de acizi grasi
Structura unei lipopoliglucide din membrana externa a bacteriei Salmonella typhimurium

6. LIPIDE
6.1. Introducere
Din punct de vedere structural lipidele sunt o clasă eterogenă de compuşi a căror
proprietate comună este insolubilitatea în apă şi solubilitatea în solvenţi organici (clo-
roform, benzen, eter, etc.).
Lipidele se clasifică în:
- lipide saponificabile – care la hidroliză bazică eliberează săpunuri, adică
săruri (de Na sau K) ale acizilor graşi. Acestea poartă numele de lipide propriu-
zise şi vor fi studiate în cadrul acestui capitol.
- lipide nesaponificabile – care nu hidrolizează. Din categoria lipidelor
nesaponificabile fac parte vitamine liposolubile (A, D, E, K, Q), unii pigmenţi
vegetali (carotenoide), terpene, alcani, etc.
Lipidele saponificabile conţin deci întotdeauna acizi graşi, legaţi esteric sau
amidic de un alcool sau un aminoalcool. Lipidele complexe mai conţin şi alte compo-
nente: rest fosfat, aminoalcooli, glucide etc.
Lipidele sunt biomolecule care îndeplinesc în organism roluri dintre cele mai di-
verse.
În primul rând lipidele, prin acizii graşi pe care îi conţin, reprezintă cele mai
valoroase substrate energetice. Prin metabolizarea lor se eliberează cantităţile cele mai
mari de anergie. De exemplu, dacă o moleculă de glucoză eliberează 39 ATP
(glucidele - 4,1 kcal/g), o moleculă de acid palmitic eliberează 130 ATP (lipidele – 9,3
kcal/g). La plante, lipidele acumulate în seminţe sunt utilizate ca sursă de energie în
procesul de germinare. Animalele depozitează lipidele preponderent în ţesutul adipos
(în jur de 80 %), de unde sunt mobilizate la nevoie. Lipidele ţesutului adipos oferă
protecţie termică şi mecanică, dar pot constitui şi barieră hidrică sau antimicrobiană.
Lipidele complexe şi colesterolul sunt biomolecule cu rol structural,
reprezentând, împreună cu proteinele, componentele majore ale tuturor membranelor
biologice (celulare şi subcelulare). Lipidele complexe sunt implicate în procesele de
semnalizare intra- şi intercelulară
Clasificarea lipidelor. În funcţie de numărul şi natura chimică a componentelor,
lipidele se clasifică în:
gliceride
simple steride
ceride acizi fosfatidici
etolide cardiolipide
inozitofosfatide
glicerofosfolipide cefaline
Lipide lecitine
serinfosfatide
acetalfosfolipide
complexe gliceroglicolipide
sfingomieline
cerebrozide
sfingolipide
sulfatide
gangliozide
6.2. Acizi graşi
Acizii graşi componenţi ai lipidelor sunt cel mai frecvent acizi monocarboxilici
cu 4-30 atomi de carbon (Tab.6.1). Majoritatea acizilor graşi au număr par de atomi de
carbon dar în cantităţi mici pot apare şi acizi cu număr impar de atomi de carbon.
După gradul de nesaturare acizi graşi se împart în:
- acizi graşi saturaţi (AGS, SFA)
- acizi graşi mononesaturaţi (AGMN, MUFA) care conţin o singură legătură
dublă
- acizi graşi polinesaturaţi (AGPN, PUFA) care conţin 2 sau mai multe duble
legături.
- acizi graşi acetilenici - care conţin legături triple (acid tariric, acid crepenic)
Există şi acizi graşi cu structură specială: ramificaţi, ciclici, epoxidici, hidroxilici,
cu grupare cetonică etc.
Pentru simplitate acizii graşi se simbolizează în felul următor: numărul atomilor
de carbon urmat de două puncte apoi numărul legăturilor duble şi, între paranteze,
poziţia şi configuraţia legăturilor duble. Astfel pentru acidul oleic avem simbolul:
18:1(9c) iar pentru izomerul său geometric, acidul elaidic – 18:1(9t). Izomerul de
poziţie al acidului oleic este acidul vaccenic: 18:1(11c). Dublele legături sunt în
majoritatea cazurilor în configuraţie cis dar există şi acizi graşi naturali trans.
158 Adela Pintea
10 10 H
H C (CH2) 7 CH3 H3C (CH2 )7 C
H C (CH2 )7 COOH C (CH2 )7 COOH
9 9
H
Acid oleic (cis) Acid elaidic (trans)
Numerotarea atomilor de carbon începe de la gruparea carboxil iar ultimul
carbon al moleculei este întotdeauna carbonul ω. De aceea, în anumite cazuri, acizii
graşi sunt simbolizaţi şi în funcţie de poziţia ultimei duble legături faţă de carbonul
terminal ω. Astfel, acidul α-linolenic este un acid ω-3 (sau n-3) iar acidul γ-linolenic
este un acid ω-6 (sau n-6).
Tabelul 6.1. Principalii acizi graşi componenţi ai lipidelor şi punctele lor de topire.
ACIZI GRAŞI ACIZI GRAŞI ACIZI GRAŞI
SATURAŢI MONONESATURAŢI POLINESATURAŢI
Butiric 4:0 Miristoleic 14:1 Linoleic 18:2(9c,12c) (-5˚C)
Palmitoleic 16:1(9c) (- α-Linolenic 18:3(9c,12c,15c)
Capronic 6:0
0,5˚C) (-11˚C)
Caprilic 8:0 Oleic 18:1(9c) (13,4˚C) γ-Linolenic 18:3(6c,9c,12c)
Arahidonic 20:4(5c,8c,11c,14c)
Caprinic 10:0 Vaccenic 18:1(11c)
(-49,5˚C)
Lauric 12:0 Eicosapentaenoic 20:5
Elaidic 18:1(9t)
(44,2˚C) (5c,8c,11c,14c,17c) (-54˚C)
Miristic 14:0 Docosapentaenoic 22:5
Nervonic 24:1(15t) (39˚C)
(53,9˚) (7c,10c,13c,16c,19c)
Palmitic 16:0 Docosahexaenoic 22:6
(63,1˚) (4c,7c,10c,13c,16c,19c)
Stearic 18:0
(69,6˚C)
Arahidic 20:0
(76,5˚C)
Behenic 22:0
(80,0˚C)
Lignoceric24:0
(86,0˚C)
Cei mai râspândiţi acizi graşi în natură sunt: acidul palmitic, oleic, linoleic şi
stearic. Acizii graşi polinesaturaţi care nu pot fi biosintetizaţi de către organismele
animale poartă numele de acizi graşi esenţiali (AGE, EFA) sau vitamină F. Aceştia
trebuie asiguraţi prin aport alimentar, principalele surse fiind uleiurile vegetale şi
grăsimile din peşte şi alte organisme marine. AGE sunt absolut necesari organismului,
intrând în componenţa lipidelor complexe din membranele celulare. Împreună cu
acidul arahidonic, AGE sunt precursori biosintetici ai prostaglandinelor, biomolecule
cu rol hormonal care modulează o gamă foarte largă de procese biochimice. Carenţa de
AGE determină tulburări de creştere, leziuni ale pielii, infertilitate şi tulburări ale
sistemului nervos. Carenţa de AGE este implicată şi în patologia unor boli psihice
grave cum ar fi schizofrenia.
Acizii graşi polinesaturaţi EPA (20:5), DPA (22:5) şi DHA (22:6) sunt specifici
uleiului de peşte dar în cantităţi mici se găsesc şi în fosfolipidele animalelor supe-
rioare. DHA este prezent în special în lipidele din spermă şi în membranele celulelor
retiniene.
De cele mai multe ori legăturile duble sunt separate între ele de o grupare meti-
len, totuşi în unele cazuri dublele legături sunt conjugate (acid linoleic conjugat –
CLA). Acizii graşi acetilenici şi acizii graşi conjugaţi se găsesc preponderend în plante
dar CLA apare în proporţii mici şi în produse de origine animală (lactate, carne de
vită) fiind biosintetizat de către unele microorganisme.
Acizii graşi ramificaţi sunt prezenţi în lipidele bacteriene, în lână în formaţiunile
detectoate de sunete şi în lipidele pielii. Acizii graşi monoramificaţi pot aparţine: seriei
iso, când ramificaţia (constând într-o grupare metil) se găseşte la penultimul atom de
carbon: sau serie anteiso, când ramificaţia se găseşte pe interiorul catenei. În acest
ultim caz, apare un carbon chiral, dar forma uzuală este cea a izomerului D. Acidul
tuberculostearic (10-metil-stearic) este prezent în bacilul tuberculozei şi al leprei.
Micobacteriile conţin o serie de acizi graşi multiramificaţi, cum ar fi: acidul
micoceranic C31 (2,4,6-trimetiloctacosanoic), acidul micocerosic C32 (2,4,6,8 –
tetrametiloctacosanoic).
Acizii graşi ciclici (ciclopropanici, ciclopropenici, ciclopentenici) sunt prezenţi în
plante şi în unele bacterii. Acidul lactobacilic se găseşte în unele bacterii, acidul ster-
culic – în seminţele de Stercula foetida şi în uleiul din seminţe de bumbac. Seminţele
unor plante tropicale Flacourticaceae, produc uleiuri ce conţin acizi ciclopentenici
(hidnocarpic, chaulmogric) şi care au fost utilizate în medicina tradiţională pentru tra-
tarea leprei. Acizi graşi cu grupări ciclohexanice au fost identificaţi în anumite bacterii
şi în seul şi untul de oaie.
160 Adela Pintea
H3C-(CH2)5 CH CH (CH2)9 COOH H3C-(CH2) C C (CH2)7 COOH

7
CH2 CH2
Acid lactobacilic Acid sterculic
(CH2)n COOH
n = 10 - acid hidnocarpic
n = 12 - acid chaulmogric
Acizii graşi cu grupări hidroxil (hidroxiacizi) există sub forma mai multor izo-
meri de poziţie şi pot fi atât saturaţi cât şi nesaturaţi. Dintre α-hidroxiacizi mai impor-
tanţi sunt acidul cerebronic (α-hidroxi lignoceric 24:0) şi acidul oxinervonic (α-hidroxi
nervonic 24:1(15c). α-hidroxiacizii sunt componenţi ai cerebrozidelor atât la panimale
cât şi la plante. β-hidroxiacizi au fost identificaţi în bacterii şi drojdii. Acidul β-hidroxi
miristic de exemplu este prezent în lipopoliglucidele din membranele bacteriilor gram-
neagtive. Alţi hidroxiacizi sunt (acidul 12-hidroxioleic (ricinoleic) cu proprietăţi
laxative, 16-hidroxipalmitic (juniperic) prezent în conifere etc.
Acizii graşi liberi reprezintă o fracţie minoră în organismele vii, comparativ cu
acizii graşi componenţi ai lipidelor. În organismele animale acizii graşi liberi sunt
transportaţi în sânge de către albumine. În afara rolului lor de substrate energetice, aci-
zii graşi pot acţiona ca şi mesageri secundari. Acizii graşi polinesaturaţi sunt implicaţi
în reglarea expresiei genelor, în special a celor ce codifică pentru enzimele implicate în
metabolismul lipidic.
Proprietăţile acizilor graşi.

Proprietăţile fizice ale acizilor graşi depind de lungimea catenei hidrocarbonate şi
de gradul de nesaturare. Acizii graşi saturaţi sunt molecule foarte flexibile deoarece
este posibilă rotaţia liberă în jurul legăturilor simple carbon-carbon. Totuşi ei adoptă o
conformaţie destinsă, în care împiedicarea sterică este minimă. În această conformaţie
acizii graşi se asociază cu moleculele vecine, prin interacţiuni hidrofobe şi van der
Waals, ceea ce face ca punctele lor de topire să fie ridicate (Fig. 6.1). Acizii graşi nesa-
turaţi există preponderent în configuraţie cis, ceea ce face ca molecula să fie rigidă,
prezentând o schimbare de direcţie cu un unghi de circa 30˚. Datorită acestei structuri,
acizii graşi nesaturaţi interacţionează mai slab cu moleculele vecine şi au puncte de
topire mai scăzute (Fig. 6.2). Astfel, la o temperatură de 25 ˚C, acizii graşi saturaţi cu
12-24 atomi de carbon au o consistenţă ceroasă iar cei nesaturaţi sunt lichizi (Tab.
6.1). Starea de agregare a acizilor graşi este importantă mai ales pentru funcţionarea
membranelor biologice.
Acizii graşi sunt foarte puţin solubili în apă şi solubilitatea lor este şi ea depen-
dentă de lungimea catenei. Dacă acidul lauric (12:0) (M=200) are o solubilitate în apă
de 0,063 mg/g, acidul palmitic (16:0) are o solubilitate de doar 0,0034 mg/g. Solubili-
tatea lor foarte redusă în apă devine şi mai evidentă atunci cand comparăm aceste va-
lori cu cea a glucozei, care deşi are o masă moleculară apropiată (M=180) are o
solubilitate în apă de 1,100 mg/g. Prin esterificarea cu glicerol sau alţi alcooli, solu-
bilitatea acizilor graşi scade şi mai mult, datorită pierderii grupării carboxil.
Acizii graşi posedă toate proprietăţile chimice ale acizilor carboxilici: formare de
săruri, esterificare, adiţie la nivelul dublelor legături (hidrogenare, halogenare), izome-
rizare. Acizii graşi nesaturaţi din lipide sunt mai susceptibili la oxidare, proces numit
râncezire.
În organismele animale, acizii graşi liberi circulă prin sânge sub formă legată de
albuminele serice. Acizii graşi liberi reprezintă o fracţie mică – circa 1 % - din lipidele
circulante.
O O- O O-
O O- O-
C C O
C
CH2 CH2 C
CH2 CH2
CH2 CH2
CH2 CH2
CH2 CH2
CH2 CH2
CH2 CH2
CH2 CH
CH2 CH
CH2 CH2
CH2
CH2
CH2 CH2
CH2
CH2
CH2 CH2
CH2
CH2
CH2 CH2
CH3 CH3
Fig. 6.1. Acidul stearic (18:0) Fig.6.2. Structura acidului oleic

Fig. 6.1 Acidul steric (18:0) Fig. 6.2 Structura acidului oleic
162 Adela Pintea
6.3. Lipide simple

6.3.1. Gliceride (acilgliceroli)
Gliceridele sau acilglicerolii sunt lipide simple în care glicerolul se leagă esteric
de 1, 2 sau 3 acizi graşi. În funcţie de numărul de grupări hidroxil din molecula de
glicerol care sunt esterificate cu acizi graşi, se cunosc: monogliceride (MG, MAG),
digliceride (DG, DAG), trigliceride (TG, TAG).
H2C OH
H C OH
H2 C OH
Glicerol
O O O
 H2C O C R  H2C O C R  H2C O C R1
O O
 H C OH
 HC O C R  HC O C R2
 H2C OH
 H2 C OH O
 H2C O C R3
Monoglicerida Diglicerida Triglicerida
1 CH
2OH 1 H2C O CO CH2 16 CH3
2
HO C H H3C (CH2)7 CH=CH (CH2)7 OC O C H 2
3
3 H2C O CO CH2 14 CH3
CH2OH
1-stearoil-2-oleoil-3-palmitoil-sn-glicerol
Gliceridele pot prezenta izomerie de poziţie a grupării acil (restul de acid gras),
cum sunt α şi β- monogliceridele, sau izomerie optică atunci când în moleculă există
un atom de carbon asimetric. Pentru a se face diferenţă între carbonii terminali (α şi α’)
în cazul gliceridelor asimetrice, s-a introdus sistemul de numerotare sn (de la
stereospecific number). Carbonul din partea de sus a moleculei de glicerol reprezentată
în proiecţie Fischer, este carbonul 1.
Digliceridele şi trigliceridele pot fi simple, atunci când conţin doar un singur tip
de acid gras (de exemplu tripalmitina) sau mixte, atunci când conţin cel puţin doi acizi
graşi diferiţi (de exemplu oleodipalmitina). Gliceridele sunt substanţe cu un pregnant
caracter hidrofob şi mai sunt denumite lipide neutre.
Monogliceridele se găsesc în cantităţi extrem de mici în organismele vii. S-au

pus totuşi în evidenţă monogliceride cu funcţii fiziologice. Astfel, 2-arahidonoil-
glicerolul din ţesutul nervos este un ligand endogen pentru receptorii canabinoidelor.
Monogliceridele sunt cele mai polare gliceride, datorită celor două grupări hidroxil
libere, şi au proprietăţi tensioactive. Datorită acestor proprietăţi, monogliceridele sunt
utilizate pe scară largă în industria alimentară şî cosmetică.
Digliceridele sunt intermediari în biosinteza trigliceridelor şi glicerofosfolipi-
delor. Diacilglicerolii, mai ales cei eliberaţi prin hidroliza glicerofosfolipidelor mem-
branare, au rol de mesageri chimici secundari.
Atât monogliceridele cât şi digliceridele prezente în organismele animale sunt
rezultatul hidrolizei enzimatice a trigliceridelor sau glicerofosfolipidelor.
Trigliceridele din ţesuturi sau produse de origine animală sunt amestecuri foarte
complexe de specii moleculare, conţinând diverşi acizi graşi. Din lapte de exemplu s-
au izolat nu mai puţin 220 de specii moleculare de triacilgliceroli.
În ţesuturi gliceridele există sub forma unor amestecuri de MG, DG şi TG, sim-
ple şi mixte. Gliceridele, dintre care majoritare sunt trigliceridele, se găsesc în cantită-
ţile cele mai mari în ţesutul adipos, situat subcutanat. Gliceridele se biosintetizează şi
se stochează sub forma unor picături, în celule specializate numite adipocite. Gliceri-
dele au în primul rând rol energetic, furnizând o cantitate dublă de energie (per gram)
comparativ cu glucidele. Rezerva de trigliceride a ţesutului adipos asigură energia
necesară pentru perioade de luni de zile, spre deosebire de glicogen, care este suficient
doar pentru o zi. Trigliceridele din ţesutul adipos sunt combustibilul principal utilizat
de urşi şi alte animale în perioada de hibernare. Lipidele neutre au şi rol de protecţie
împotriva frigului la animalele marine şi polare (foci, balene, pinguini etc.). Ţesutul
adipos ce înconjoară organele interne are rol de protecţie împotriva şocurilor şi
traumatismelor. Acumularea în exces a gliceridelor în sânge (hiperlipemie) şi în orga-
ne se produce în stări patologice. O astfel de stare apare la animale supraalimentate
(îndopate) şi poartă numele de sindromul ficatului gras.
Conţinutul în acizi graşi al gliceridelor diferă în funcţie de specia de la care pro-
vine şi de ţesutul analiat. La animalele terestre, mai ales la mamifere, predomină acizii
graşi saturaţi superiori (C16-C22). Grăsimea de vacă, porc, oaie are un grad mare de
saturare. Grăsimea de peşte şi de pasăre are un conţinut mai ridicat de acizi graşi
nesaturaţi, din această cauză este semisolidă şi mai sănătoasă pentru alimentaţia
omului (Tab. 6.2). În produsele lactate predomină acizii graşi cu catenă scurtă (C4-
C12). Gliceridele vegetale se găsesc mai ales în seminţe, se caracterizează printr-un
grad mare de nesaturare şi sunt cele mai sănătoase pentru alimentaţia omului datorită
conţinutului ridicat de acizi graşi esenţiali.
Tab. 6.2. Compoziţia în acizi graşi a unor produse animale

Untură de Carne de
Acid gras Seu Oase
porc pasare
14:0 1-2 3-4 1,8-2,5 0,2-1,3
15:0 - <0,6 <1 -
164 Adela Pintea
16:0 22-26 23-27 23-26 22-28

16:1 1,5-3 2-4 2-4 2-9
17:0 <0,5 1-1,5 1-1,5 -
17:1 <0,4 <1 <1 -
18:0 13-18 15-23 15-18 6-11
18:1 39-45 36-43 41-45 37-53
18:2 8-15 1,5-4 2-5 9-25
18:3 0,5-1,5 0,3-1 0,5-2 <2
20:0 <0,3 <0,2 - -
20:1 <1,3 <0,5 <1 -
Acizi ramificaţi
(iso) <0,3 1-2,5 0,6-2 -
C15-C18
Tab. 6.3. Compoziţia în acizi graşi a laptelui

Acid gras Lapte vacă Lapte iapă Lapte uman
4:0 2-5 0,6 0,6
6:0 1-5 0,5 0,1
8:0 1-3 2,1 0,1
10:0 2-4 5 0,6
12:0 2-5 5 4,1
14:0 8-14 6,5 7,3
16:0 22-35 15,3 25,6
16:1 1-3 6,8 0,1
18:0 9-14 2,5 7,9
18:1 20-30 18,2 26,8
18:2 1-3 6,5 10,9
18:3 0,5-2 15,9 0,5
Proprietăţile gliceridelor.
Deoarece sunt esteri, principala proprietate a gliceridelor este hidroliza. În labo-
rator gliceridele sunt scindate hidrolitic, neselectiv, în cataliză bazică (NaOH, KOH).
Procesul poartă numele de saponificare, deoarece în urma reacţiei se formează sărurile
alcaline (Na, K) ale acizilor graşi numite săpunuri. Cantitatea de KOH (mg) care
neutralizează un gram de lipide la rece poartă numele de indice de saponificare.
În organismul animal lipidele alimentare sunt emulsionate în duoden de către

sărurile biliare şi apoi hidrolizate enzimatic sub acţiunea unor hidrolaze numite lipaze,
prezente în sucul gastric şi mai ales pancreatic. Hidroliza enzimatică a gliceridelor are
loc în trepte, scindându-se mai întâi câte un rest de acid gras din poziţia α şi apoi α’.
Rezultatul este o β-monogliceridă care este izomerizată de către o izomerază la o α-
monogliceridă. Aceasta este hidrolizată în continuare la glicerol şi acid gras. Produşii
finali sunt glicerolul şi cei trei acizi graşi componenţi, sub formă liberă. Acizii graşi
sunt apoi utilizaţi în scop energetic. Lipazele sunt prezente la plante în seminţe, unde
au rolul de a hidroliza trigliceridele şi a furniza energia necesară germinării plantelor.
O
H2C O C R1 H2C OH H2C OH
Lipaza Lipaza
O O O
H 2O H 2O Izomeraza
HC O C R2 HC O C R2 HC O C R2
O -R1COOH O -R3COOH
H2C O C R3 H2C O C R3 H2C OH
Triglicerida Diglicerida Monoglicerida
O
H 2C O C R2 H 2C O H
Lipaza
Izomeraza H2O
H C OH H C OH
-R2COOH
H2C OH H2C OH
Monoglicerida Glicerol
Hidrogenarea resturilor de acizi graşi nesaturaţi se face în special pentru uleiurile

vegetale, în scopul obţinerii margarinelor. Pentru a le face mai atractive pentru consu-
matori şi în acelaşi timp mai valoroase din punct de vedere nutriţional, la acestea se
adaugă vitamine liposolubile (A, E), antioxidanţi (vitamina E, β-carotina), lapte,
lecitine etc. Acizii graşi nesaturaţi pot adiţiona la nivelul dublelor legături şi halogeni.
Cantitatea de iod (g) care se adiţionează la 100 g lipide se numeşte indice de iod şi
caracterizează gradul de nesaturare al lipidei.
Gliceridele, ca şi celelalte lipide, suferă procese oxidative care au loc în primul
rând la catenele acizilor graşi nesaturaţi. Produşii oxidării sunt aldehide şi cetone to-
xice şi care imprimă un miros şi un gust neplăcut grăsimilor. În funcţie de mecanismul
prin care se desfăşoară există două tipuri de oxidare: autooxidarea sau râncezirea
peroxidică şi râncezirea hidrolitică.
Autooxidarea decurge după un mecanism radicalic. Iniţierea procesului are loc
sub acţiunea luminii, temperaturii, a unor specii reactive de oxigen sau a unor ioni de
metale grele. Scindarea are loc cel mai frecvent în vecinătatea unei legături duble.
166 Adela Pintea
Initiator
R-H R + H
R + O2 R-O-O
Radical peroxid
RH + R-O-O R + ROOH
Hidroperoxid
Peroxizii şi hidroperoxizii se degradează în continuare tot oxidativ, formând în

final aldehide, cetone şi hidroxiacizi. Nivelul râncezirii se exprimă prin indicele de
peroxid ce se determină în laborator pe baze unor reacţii chimice caracteristice speci-
ilor oxidate.
Râncezirea afectează atât lipidele alimentare cât şi pe cele din cosmetice, medica-
mente şi mai ales, lipidele proprii organismului. Pentru protejarea produselor ce conţin
lipide, acestora li se adaugă antioxidanţi.
În organismele vii autooxidarea afectează lipidele constituente ale membranelor
celulare (care conţin acizi graşi nesaturaţi), afectând astfel integritatea şi funcţionali-
tatea acestora. Peroxizii, hidroperoxizii, anionul superoxid, apa oxigenată constituie
aşa numitele Specii Reactive de Oxigen (SRO). Organismul animal posedă sisteme
antioxidante enzimatice (catalază, peroxidaze, superoxiddismutază) şi neenzimatice
(vitamine E, A, C, glutationul, acidul uric) prin care îşi protejează lipidele proprii
împotriva agresiunii SRO.
Râncezirea hidrolitică se produce atunci când produsele care conţin lipide sunt
păstrate în condiţii improprii (umiditate, temperatură necorespunzătoare), în prezenţa
microorganismelor. În acest caz are loc hidroliza lipidelor şi eliberarea acizilor graşi
care apoi sunt oxidaţi şi decarboxilaţi. Metilcetonele rezultate dau mirosul şi gustul
neplăcut caracteristic lipidelor râncede.
O2 O O
R CH2 CH2 COOH R C CH2 COOH R C CH3

- H2O - CO2
Acid gras -cetoacid Metilcetona
Proprietăţile menţionate mai sus se datorează acizilor graşi componenţi, deci vor
fi date de toate categoriile de lipide saponificabile. Acizii graşi nesaturaţi se oxidează
cu oxidanţi chimici caracteristici alchenelor (KMnO4), iar lipidele cu conţinut ridicat
de AGN suferă procesul de sicativare (polimerizare) în contact cu aerul.
6.3.2. Steroli, steride şi acizi biliari

Sterolii sunt compuşi ce au la bază nucleul steranic, format din patru nuclee
condensate. Nucleul steranic este aproape plan şi rigid. Sterolii prezintă o grupare
hidroxil la C3, catenă hidrocarbonată la C17 şi legătură dublă la C5-C6. Sterolii sunt
compuşi izoprenoidici al căror precursorul biosintetic direct este lanosterolul (C30)
izolat din lanolină.
Pentru organismele animale cel mai important sterol este colesterolul, care este
componentă majoră a membranelor celulare. Ţesuturile cele mai bogate în colesterol
sunt: suprarenalele, ţesutul nervos şi ficatul. În stare pură colesterolul este un compus
solid de aceea principala sa funcţie este aceea de a regla fluiditatea membranei
celulare, controlând permeabilitatea acesteia. Sub formă cristalizată colesterolul este
prezent în calculii biliari.
Colesterolul este precursorul biosintetic pentru hormonii steroidici, acizii şi săru-
rile biliare şi pentru 7-dehidrocolesterol (provitamina D3). 7-Dehidrocolesterolul se gă-
seşte în epidermă şi sub acţiunea razelor ultraviolete se transformă în vitamina D 3 –
colecalciferolul.
Transportul colesterolului (liber şi esterificat) prin sânge se face prin intermediul
sistemelor lipoproteice de transport. Colesterolul este prezent în formaţiunile (plăcile)
ateromatoase ce cauzează ateroscleroza. Colesterolul mai are şi acţiune antihemolitică
şi antitoxică.
Un al sterol important este ergosterolul. Acesta este produs de către drojdii dar şi
este provitamina D2, fiind transformat în vitamina D2 (ergocalciferol). Plantele biosin-
tetizează şi ele steroli (fitosteroli) dintre care mai importanţi sunt: stigmasterolul, sitos-
terolul şi campesterolul. Fitosterolii şi fitostanolii (derivaţii saturaţi ai fitosterolilor)
din dietă determină scăderea nivelului colesterolului, prin diminuarea absorbţiei
acestuia din hrană. Cu puţine excepţii, membranele bacteriilor nu conţin steroli.
Sterolii sunt molecule amfipatice, având o parte polară (hidrofilă) reprezentată de
gruparea hidroxil, şi o parte nepolară (hidrofobă) reprezentată de nucleul steranic.
Colesterolul este practic insolubil în apă (10-8 M) şi solubil în solvenţi organici.
Prin esterificarea cu acizi graşi a sterolilor se obţin steridele. Esterificarea ste-
rolilor este catalizată de acilCoA-colesterol-aciltransferază. Steridele cele mai răspân-
dite în regnul animal sunt colesteridele (deci esterii colesterolului). Acizii graşi majo-
ritari în steride sunt 16:0, 18:1, 18:2.
12 17 17
11 13 16
C D 15 13
1 9 14
2 10 8
A B
3 5 7 10
4 6 3
HO 5
HO 6
Steran
Lanosterol Colesterol
168 Adela Pintea
7
5
HO HO 6
Ergosterol 7-Dehidrocolesterol
Steridele sunt prezente în toate celulele animale dar în cantităţi mai mari se gă-
sesc în ficat, suprarenale, ţesut nervos şi ceruri animale. În sânge şi în limfă coles-
terolul se găseşte în proporţie de 60 % sub formă esterificată.
R
R
ACAT
+ H2O
+ R COOH
- H2O
O
HO Acid gras R C
O Sterida
Sterol
Plantele conţin cantităţi însemnate de derivaţi ai sterolilor în care gruparea hidro-

xil este legată glicozidic cu un rest de glucoză, acid glucuroni, ramnoză, galactoză etc.
Restul glucidic la rândul său poate fi liber sau acilat, cel mai frecvent cu acid palmitic.
Glicozide ale sterolilor în formă acilată au fost identificate şi în organisme animale.
Din aceeaşi clasă de compuşi fac parte şi saponinele sterolice, dintre care mai
importante sunt glicozidele cardiotonice (digitalina).
17
13
10
RO CH2 3
5
O O 6
OH
OH -sitosterol glucozida
OH
Acizii biliari sunt derivaţi ai colesterolului ce se formează prin oxidarea catenei

laterale, saturarea nucleului B şi introducerea de grupări hidroxil în nucleul steranic.
Biosinteza acizilor bilari pornind de la colesterol este una dintre modalităţile prin care
se îndepărtează din organism excesul de colesterol.
La mamifere, scheletul de bază al acizilor biliari este reprezentat de acidul co-
lanic, un compus C24 cu structură steroidică, saturat şi cu o grupare carboxil. Acizii
biliari conţin una sau mai multe grupări hidroxil, orientate în poziţie α faţă de planului
relativ rigid al nucleului steranic. Cei patru acizi biliari prezenţi la mamifere diferă
prin numărul şi poziţia grupărilor hidroxil.
170 Adela Pintea
24 24
OH COOH COOH
12 12
3 7 3 7
HO OH HO OH
Acid colic Acid chenodeoxicolic
24 24
OH COOH COOH
12 12
3 7 3 7
HO HO
Acid deoxicolic Acid litocolic
Acizii biliari primari, acidul colic (3α,7α,12α-hidroxicolanic) şi acidul cheno-

deoxicolic (3α, 7α—hidroxicolanic), sunt biosintetizaţi în ficat şi deversaţi, prin ductul
biliar, în vezica biliară. Bila conţine la un om sănătos: 20 Din vezica biliară acizii
biliari primari ajung în intestin, unde sub acţiunea bacteriilor din aceştia se formează
acizii biliari secundari: acidul deoxicolic (3α, 12α- hidroxicolanic) şi acidul litocolic
(3α- hidroxicolanic). În bilă acizii bilari primari sunt transformaţi în săruri biliare, prin
conjugarea la nivelul grupării carboxil cu glicocol sau cu taurină. Se formează astfel
glicocolaţii şi taurocolaţii. Bila conţine la un om sănătos: 20 % săruri biliare, 74 %
lecitine şi 6 % colesterol, care se găsesc sub forma unor micele (Fig. 6.3.). Dacă conţi-
nutul de colesterol al bilei creşte, acesta cristalizează şi duce la formarea calculilor
biliari.
Sărurile biliare sunt molecule amfipatice cu o structură specială. Datorită ste-
reochimiei acizilor biliari, cele trei grupări hidroxil ale acidului colic şi gruparea car-
boxil, sunt dispuse de aceeaşi parte a nucleului steranic. Aceasta face ca moleculele de
săruri biliare să aibă o faţă hidrofilă (grupările hidroxil şi carboxil conjugată) şi o faţa
hidrofobă (nucleul steranic). Datorită acestor particularităţi structurale, sărurile biliare
sunt molecule tensioactive cu o capacitate mare de emulsionare. Sărurile acizilor
biliari au rolul de a emulsiona lipidele în intestin şi a facilita astfel digestia şi absorbţia
acestora. Acizii biliari sunt reabsorbiţi destul de eficient la nivelul intestinului şi
recirculaţi, prin ciclul enterohepatic, şi ajung din nou în ficat. Totuşi o parte din acizii
biliari sunt convertiţi de către bacterii la forme ce pot fi excretate la nivel renal.
CO-NH-CH2-COO-
Fata hidrofoba
24
OH CO-NH-(CH2)2-SO3-Na+
OH
12
Fata hidrofila
OH
3 7
HO OH
OH Glicocolat Taurocolat de sodiu
Colesterol
Sare biliara
Fosfolipide
Fig. 6.3. Structura unei micele biliare (secţiune longitudinală)
În organismele reptilelor şi amfibienilor se găsesc şi acizi biliari C27, ce au la ba-

ză acidul coprostanic.
6.3.3. Ceride
Ceridele sunt lipide simple în care acizii graşi sunt esterificaţi cu alcooli superiori
cu 16-30 atomi de carbon, saturaţi şi nesaturaţi. Cei mai frecvenţi alcooli sunt: alcoolul
cetilic (C16), alcoolul cerilic (C26) şi melisic (C30). Acizii graşi cel mai des întâlniţi sunt
acidul palmitic, acidul cerotic (26:0) şi acidul melisic (30:0).
172 Adela Pintea
O
CH3-(CH2)14-C-O-(CH2)29-CH3
Palmitat de triacontanol
Ceridele se găsesc atât în regnul animal cât şi în regnul vegetal, ca şi componente
majore ale cerurilor. Cerurile mai conţin pe lângă esteri şi alţi compuşi cum ar fi:
alcani, cetone şi dicetone, alcooli, aldehide, terpene, steroli etc. Toţi aceşti compuşi au
catene foarte lungi, sunt solizi într-un domeniu larg de temperatură, având punctele de
topire cuprinse între 60˚C şi 100˚C.
Ceridele şi cerurile sunt extrem de hidrofobe, rezistente la hidroliză şi oxidare, şi
au în general rol de protecţie hidrică şi bacteriană. Pentru organismele marine din
plancton, cerurile sunt principala formă de depozitare a lipidelor.
Cerurile sunt produse la animale şi insecte de glande specializate: glande sebacee
- la mamifere, glande uropigee - la păsări, glande cerifere – la insecte.
Ceara de albine are ca şi principali constituenţi palmitatul triacontanol (melisil),
ceroatul de melisil, esteri ai acidului palmitoleic, hidroxipalmitic şi oleic cu diferiţi
alcooli superiori. Aceştia reprezintă împreună 70-80 % din ceară. Alcanii, mai ales cu
catene C17 – C19, reprezintă circa 10-18 % iar sterolii circa 2 %. Mai sunt prezente
terpene (feromoni) şi pigmenţi caracteristici plantelor din care provin, dioli,
hidroxiacizi etc. Ceara de albine este uşor saponificabilă şi emulsionabilă la cald fapt
pentru care este utilizată în industria cosmetică şi farmaceutică.
Spermancetul este o ceară care se acumulează în ţesutul adipos dar mai ales într-
o cavitate din capul caşalotului. În această cavitate se pot acumula peste 3 tone de
spermancet, ceea ce reprezintă circa o treime din greutatea corporală a balenei.
Spermancetul conţine ceride (65-95 %) dar şi trigliceride, alcooli superiori şi acizi
graşi liberi. Ceridele sunt mai ales sub formă de palmitat de cetil şi miristat de cetil. La
temperatura corpului spermancetul este lichid dar odată cu scăderea temperaturi, se
solidifică şi cristalizează. Deşi a fost larg utilizat în industria farmaceutică şi
cosmetică, recent el afost înlocuit cu ceride sintetice.
Lanolina este o ceară izolată de pe lâna oilor, de unde se poate extrage prin
spălare cu detergenţi. Conţine circa 20 % ceride, steride, alcooli superiori, steroli şi
terpene. Acizii graşi componenţi au catene lungi (C14 - C35) şi mulţi dintre ei sunt
ramificaţi. Lanolina este utilizată în cosmetică, dermatologie şi în industrie.
La plante cerurile acoperă suprafaţa frunzelor şi fructelor având rol de protecţie
împotriva insectelor şi diminuare a pierderilor de apă. Cele mai cunoscute ceruri
vegetale sunt ceara de carnauba şi uleiul de jojoba. Ambele au numeroase aplicaţii, în
special în cosmetică dar şi în industria alimentară etc.
6.3.4. Etolidele
Etolidele sunt biosintetizate doar de către plante şi sunt prezente în ceara conife-
relor. Etolidele sunt structuri ciclice provenite din dubla esterificare a unor ω-hidroxi-
acizi. Cei mai frecvenţi acizi sunt: acidul ω-hidroxilauric (sabinic) şi ω-hidroxipalmitic
(iuniperic).
OH
COOH CO-O-
H2O
OOH
C
OH O-CO
hidroxiacizi etolida
6.4. Lipide complexe
6.4.1. Glicerofosfolipide
Glicerofosfolipidele sunt lipide complexe în care grupările hidroxil din poziţiile
sn-1 şi sn-2 ale glicerolui sunt esterificate cu acizi graşi, iar gruparea hidroxil sn-3 este
esterificată cu acid fosforic. La rândul său, acidul fosforic poate fi esterificat cu alţi
compuşi alcoolici – aminoalcooli, inozitol, serină, glicerol etc.
Poziţia sn-1 este de obicei esterificată cu acizi graşi saturaţi, cel mai frecvent acid
palmitic şi acid stearic. Poziţia sn-2 este de obicei esterificată cu acizi graşi nesaturaţi,
cel mai frecvent acid oleic, linoleic şi linolenic. Există însă şi cazuri în care ambii acizi
graşi sunt saturaţi şau nesaturaţi.
O
H2C O C R1
O
HC O C R2
O
H2C O P O X
OH
Structura generala a unei glicerofosfolipide
Glicerofosfolipidele sunt molecule amfipatice, alcătuite dintr-o grupare polară şi

una nepolară. Gruparea polară, hidrofilă („cap”) este alcătuită din restul fosfat şi cea
de a doua componentă alcoolică. Gruparea nepolară, hidrofobă („coadă”) este repre-
174 Adela Pintea
zentată de cele două catene hidrocarbonate ale acizilor graşi. Majoritatea glicerofosfo-
lipidelor sunt molecule cu sarcină electrică netă negativă. Glicerofosfolipidele, glicero-
glicolipidele şi sfingolipidele sunt dnumite lipide polare.
Glicerofosfolipidele sunt hidrolizate chimic sau enzimatic cu eliberarea compo-
nentelor: glicerol, acizi graşi, acid fosforic şi, cea de a doua componentă alcoolică (cu
excepţia PA). Hidroliza enzimatică are loc în prezenţa unor enzime specifice numite
fosfolipaze, aşa cum va fi descris mai jos.
6.4.1.1. Acidul fosfatidic (PA)

Acidul fosfatidic este cea mai simplă glicerofosfolipidă şi este precursorul bio-
sintetic al tuturor glicerolipidelor, atât simple cât şi complexe. Acizii fosfatidici sunt
ionizaţi, fiind încărcaţi negativ (-1) la pH neutru. Formează săruri, de amoniu, sodiu,
potasiu, care sunt solubile în apă. Acizii fosfatidici se găsesc în cantităţi mici în
membranele celulare deoarece sunt intermediari în biosinteza celorlalte glicerofos-
folipide.
O O
H 2C O C R1 H2C O C R1
O O
HC O C R2 HC O C R2 + H+
O O
H 2C O P OH H2C O P OH
OH O-
Acid fosfatidic
6.4.1.2. Fosfatidilglicerol (PG)

Fosfatidilglicerolulglicerolul este o glicerofosfolipidă în care restul de acid fosfo-
ric este legat esteric cu încă o moleculă de glicerol. La pH neutru PG are sarcină netă
negativă (-1).
Fosfatidilglicerolul este componenta majoră a membranelor bacteriilor şi a mem-
branei interne a cloroplaştilor, la plante şi alge. La eucariote PG se găseşte în membra-
na mitocondrială internă. La animale PG este componentă a surfactantului pulmonar,
unde se acumulează odată cu dezvoltarea fetală.
La plante, se pare că PG ar avea rol în asamblarea trimerului care reprezintă
forma funcţională a complexului antenă (Light Harvesting Complex – LHC). Poziţia
sn-2 a PG din cloroplaşti este esterificată cu un acid gras atipic, 16:1(3t).
Au fost identificaţi numeroşi derivaţi ai PG: acil-PG, aminoacil-PG, fosfatidilgli-
cerolfosfat (PGP) etc, care în cea mai mare parte se găsesc în bacterii.
O
1 H2C O C R1 CH2 OH
O
2 HC O C R2 CH OH
O
3 H2C O P O CH2
O-
Fosfatidilglicerol
6.4.1.3. Difosfatidilglicerol (cardiolipide, DPG).

Cardiolipidele sunt glicerofosfolipide alcătuite din două resturi de acid fosfatidic,
legate între ele printr-o moleculă de glicerol. La pH neutru au sarcină negativă netă -2,
datorită celor două resturi fosfat. DPG conţine aproape în exclusivitate acizi graşi C18,
mai ales polinesaturaţi. Cardiolipidele se găsesc exclusiv în membrana mitocondrială
internă a eucariotelor (20 % din totalul fosfolipidelor) şi în membrana citoplasmatică a
bacteriilor gram-pozitive şi gram-negative. Au fost izolate pentru prima dată din
miocard, de unde le provine şi numele.
La nivelul membranei mitocondriale interne DPG interacţionează cu numeroase
enzime implicate în fosforilarea oxidativă. Funcţionalitatea complecşilor formaţi cu
enzimele fosforilării oxidative este afectată de îndepărtarea DPG.
O O
H2C O C R1 CH2 O P O CH2
O O
O- C
HC O C R2 CH OH CH O R1
O O
H2C O P O CH2 CH2 O C R2
O-
Cardiolipide
6.4.1.4. Inozitofosfatide (fosfatidilinozitol, PI)

Inozitofosfatidele sunt alcătuite dintr-un rest fosfatidil şi o moleculă de mezoino-
zitol legată esteric la gruparea fosfat, prin grupăril hidroxil din poziţiile 1 sau 5. La pH
neutru PI are sarcină netă negativă (-1).
Inozitofosfatidele sunt componente ale membranelor tuturor organismelor euca-
riote, dar se găsesc în cantitţi mai mari la plante. În organismele animale PI conţine
frecvent cantităţi importante de acid arahidonic în poziţia sn-2..
Principalul rol al inozitofosfatidelor este acela că ele servesc ca sursă de bio-
molecule cu rol de mesageri chimici. Inozitofosfatidele sunt fosforilate la nivelul gru-
176 Adela Pintea
părilor hidroxil 4 şi 5 ale mezoinozitolului, formând inozitol-4,5-difosfat (PIP2). Sub

acţiunea unei fosfolipaze C din membrana plasmatică, se eliberează diacilglicerolul
(DAG) corespunzător (DAG) şi inozitol-1,4,5-trifosfat (IP3). Ambele molecule au rol
de mesageri secundari. IP3 determină eliberarea calciului care la rândul său determină
activarea unor enzime. DAG determină activarea proteinei kinazei C care, la rândul ei,
activează alte enzime citosolice.
O
H2C O C R1
O
HC O C R2
O
H2C O P O
OH
-
O OH
OH
HO
OH
Inozitofosfatide
H2O IP3
2 ATP 2 ADP
PI PIP2
kinaza fosfolipaza C
DAG
Din creier sau izolat inozitofosfatide cu structuri complexe, cum ar fi lizo-

difosfo-(4,5)-inozitida ciclică.
6.4.1.5. Serinfosfatide (fosfatidilserină, PS)

Serinfosfatidele sunt glcerofosfolipide alcătuite dintr-un rest fosfatidil de care se
leagă esteric, prin gruparea hidroxil, o moleculă de serină. La pH neutru, serinfosfa-
tidele sunt încărcate negativ, deoarece pe lângă gruparea fosfat, grupările amino şi car-
boxil ale serinei sunt şi ele ionizate.
Serinfosfatidelele sun universal răspândite, găsindu-se în toate membranele celu-
lare, însă în cantităţi mici. Cel mai bogat în PS este ţesutul nervos, dar acesta se mai
găseşte şi în muşchi şi ficat.
Serinfosfatidele sunt importante ca precursori biosintetici ai colamin şi colinfos-
fatidelor. Colaminfosfatidele se formează prin reacţia de decarboxilare a serinfosfati-
delor.
O
H 2C O C R1
O
HC O C R2
O
H 2C O P O CH2 CH NH3
O- COO-
Serinfosfatide
6.4.1.6. Colaminfosfatide (fosfatidiletanolamină, cefaline, PE)

Colaminfosfatidele, denumite şi cefaline, sunt alcătuite dintr-un rest fosfatidil şi
o moleculă de etanolamină (colamină). PE sunt amfiioni, cu o sarcină negativă pro-
venind de la restul fosfat, şi o sarcină negativă, provenind de la gruparea amino
protonată a colaminei. Astfel, la pH neutru, PE nu au sarcină electrică netă.
Cefalinele se găsesc în toate membranele biologice, în care sunt componente
majore alături de colinfosfatide. În organismele procariote PE sunt lipidele majore de
membrană, în timp ce colinfosfatidele (PC) predomină la eucariote. La animalele
superioare PE predomină în ţesutul nervos.
O
H2C O C R1
O
HC O C R2
O
H2C O P O CH2 CH2 NH3+
O-
Colaminfosfatide
Cefalinelele se biosintetizează din serinfosfatide, prin decarboxilare. În organis-

mele vii au fost identificaţi şi derivaţi mono şi di-metilaţi ai PE (la nivelul grupării
amino). Aceştia se găsesc în cantităţi mici şi sunt intermediari în formarea colinfosfa-
tidelor din PE.
6.4.1.7. Colinfosfatide (fosfatidilcolină, lecitine, PC)

Colinfosfatidele, denumite comun lecitine, sunt glicerofosfolipide alcătuite dintr-
un rest fosfatidil şi un rest de colină. Colina este derivatul trimetilat al etanolaminei.
PC sunt amfiioni, cu o sarcină negativă provenind de la restul fosfat, şi o sarcină
negativă, provenind de la gruparea amino metilată a colinei. La pH neutru lecitinele ne
au sarcină electrică netă. Datorită acestei structuri, lecitinele, la fel ca şi celelalte
glicerofosfolipide, au proprietăţi de emulsionare.
178 Adela Pintea
Lecitinele sunt cele mai răspândite glicerofosfolipide, fiind componentele majo-

re ale tuturor membranelor la eucariote. În cantităti mai mari se găsesc în gălbenuşul
de ou, ţesut nervos, soia etc.
partea polara
O
H2C O C
O
HC O C
O partea
H2C O P O (CH2)2 N(CH3)3 nepolara
O-
Colinfosfatide
PC cu acizi PC cu un acid
saturati nesaturat
În plămâni se găseşte un amestec de proteine şi fospfolipide numite surfactant

alveolar, în care fosfolipidele reprezintă circa 80-90 %. Componenta lipidică majoră
(70—80 %) este dipalmitoilfosfatidilcolina (DPPC), deci o lecitină saturată. Surfac-
tantul alveolar acoperă suprafaţa alveolelor pulmonare, având rol în scăderea tensiunii
superficiale a alveolelor. Moleculele de DPPC formează un momostrat la interfaţa
dintre aerul inspirat şi alveole, fiind orientat cu partea hidrofilă spre alveole şi cu
partea hidrofobă înspre aer. Deoarece moleculele de DPPC se asociază între ele
puternic, stratul format se opune modificărilor de volum ale spaţiului alveolar în
timpul inspiraţiei şi expiraţiei. Incapacitatea organismului de a biosintetiza surfactantul
alveolar determină apariţia sindromului de detresă respiratorie acută la nou-născuţi,
mai ales la prematuri.
Fosfolipidele sunt hidrolizate enzimetic sub acţiunea fosfolipazelor. Fosfolipa-
zele manifestă specificitate pentru o anumită legătură esterică. Fosfolipaza A1 catali-
zează hidroliza restului acil din poziţia sn-1. Fosfolipaza A2 catalizează hidroliza
restului acil din poziţia sn-2, ducând la formarea lizolecitinelor. Fosfolipaza C
catalizează hidroliza restului de fosforil-colină, din poziţia sn-3 şi se găseşte mai ales
în microorganisme. Fosfolipaza D este specifică plantelor şi îndepărtează restul de
colină, ducând la formarea acidului fosfatidic.
fosfolipaza A1
O O
H2C O C R1 H 2C O C R1
O
fosfolipaza A2
HC O C R2 HC OH
O O
H2C O P O (CH2)2 N(CH3)3 H 2C O P O (CH2)2 N(CH3)3
O- O-
fosfolipaza C fosfolipaza D Lizolecitina
Fosfolipaza A2 este prezentă în veninul şerpilor şi albinelor. Lizolecitinele sunt

molecule cu proprietăţi hemolizante deoarece sunt agenţi tensioactivi foarte puternici.
Toxicitatea veninului se datorează deci formării lizolecitinelor. Fosfolipaza A2 este
importantă pentru că acidul gras din poziţia sn-2 este frecvent un acid polinesaturat,
cum ar fi acidul arahidonic. Se eliberează astfel substratele necesare biosintezei pros-
taglandinelor şi leucotrienelor, derivaţi cu funcţie hormonală. Lizolecitinele sunt com-
ponente ale LDL oxidate şi a leziunilor aterosclerotice si sunt implicate în semnali-
zarea celulară.
Prin hidroliza enzimatică parţială a lipidelor de membrană din plachetele san-
guine şi din celule degradate, se formează acidul lizofosfatidic. Acesta are rol în
creşterea celulelor şi refacerea ţesuturilor.
Lecitinele sunt utilizate ca şi suplimente nutritive, ca şi ingrediente în industria
farmaceutică, cosmetică şi alimentară. Utilizările industriale ale lecitinelor au la bază
proprietăţile de emulsionare şi abilitatea lor de a forma lipozomi. Lipozomii sunt vezi-
cule mono- sau mulilamelare cu o organizare asemănătoare membranelor celulare. În
interiorul veziculelor pot fi încorporate molecule hidrofile iar în spaţiul hdirofob al
veziculei se pot insera molecule hidrofobe. Aceste proprietăţi fac din lipozomi vehicu-
lanţi foarte eficienţi pentru diverse substanţe active. Mai mult, datorită asemănării lor
cu membrana celulară, lipozomii pot fi preluaţi de către celule şi pot elibera în celule
moleculele transportate.
6.4.1.8. Acetalfosfatidele (plasmalogene)

Acetalfosfatidele sunt glicerofosfolipide în care hidroxilul din poziţia sn-1 a gli-
cerolului nu este esterificată cu un acid gras. Gruparea hidroxil (sn-1) are legat eteric
un alcool nesaturat. Astfel, prin hidroliză plasmalogenele vor elibera doar un rest de
acid gras şi o aldehidă. Aldehida eliberată poate fi identificată prin reacţii specifice
(formare de baze Schiff), în citoplasma celulelor. Gruparea polară a plasmalogenelor
este alcătuită din restul fosfat şi colamină, colină sau serină. Plasmalogene se găsesc în
mai multe ţesuturi animale dar se acumulează în muşchiul cardiac al vertebratelor,
unde reprezintă până la 50 % din totalul fosfolipidelor. Plasmalogene se mai găsesc în
180 Adela Pintea
cantităţi însemnate în membranele unor bacterii halofile şi în unele nevertebrate.

Totuşi, semnificaţia fiziologică a prezenţei plasmalogenelor în membrane nu este încă
cunoscută.
În organismele animale se întălnesc compuşi asemănător structural plasmalo-
genelor, dar în care hidroxilul sn-2 este esterificat cu un acid carboxilix cu catenă
scurtă, (acid acetic).Aceşti compuşi sunt produşi de către bazofile şi poartă numele de
factori de agregare plachetară (platelet-activating factor, PAF). PAF sunt biomolecule
cu rol hormonal, active în concentraţii foarte mici, care se leagă la receptori specifici
din plachetele sanguine. PAF induc agregarea plachetară dar au şi o multitudine de alte
efecte asupra unor ţesuturi (muşchi, inimă, plămâni, ficat). PAF sunt asociatε şi cu
inflamaţiile şi reacţiile alergice.
H2C O CH=CH H2C O CH2 CH2 R1

O O
HC O C HC O C CH3
O O
H2C O P O CH2 CH2 N(CH3)3 H2C O P O (CH2)2 N(CH3)3
O- O-
Plasmalogene Factor de agregare plachetara
6.4.2. Gliceroglicolipide
Gliceroglicolipidele sunt lipide complexe care nu conţin rest fosfat iar la grupa-
rea hidroxil sn-3 se leagă un rest mono- sau oligoglucidic. Gliceroglicolipidele sunt
mai frecvente în palnte, dar se găsesc şi în bacterii şi organisme animale.
Membranele tilacoide (membranele fotosintetizante) din cloroplaşti se caracteri-
zează printr-o compoziţie în lipide total diferită de cea a celorlalte membrane. Circa 80
% din totalul lipidelor în tilacoide constă din două gliceroglicolipide: monogalactozil-
diacilglicerol (MGDG) şi digalactozildiacilglicerol (DGDG). Singura glicerofosfo-
lipidă din tilacoide este PG, care conţine doar acizi graşi sauturaţi. Aceeaşi compoziţie
în lipide se întâlneşte şi la cianobacterii.
În MGDG, la hidroxilul sn-3 se leagă βglicozidic un rest de galactoză. Cel de al
doilea rest de galactoză se leagă (1→6α) sau (1→6β) glicozidic, la primul rest de
galactoză. Au fost identificate şi lipide cu 3 şi 4 resturi de galactoză (TDG şi TeDG).
Galactolipidele din tilacoide Prezenţa gliceroglicolipidelor în tilacoide este probabil
legată şi de faptul că acestea au proprietatea de a forma micele inversate. Sulfoquino-
vosil-diacil-glicerolul este o altă gliceroglicolipidă din plante în care la poziţia sn-3 se
leagă un rest de α-D-glucozo-6-sulfat.
O HO CH2
O
H2C O C R1 OH O
H2C O C R1
O OH O
HC O C R2 O HC C
O R2
OH
HO CH2 H2C O CH2 H2C O
OH O OH O
OH OH
OH OH
MGDG DGDG
O caracteristică importantă a gliceroglicolipidelor este gradul fosrte mare de

nesaturare, peste 80 % din acizii graşi fiind polinesaturaţi. În MGDG şi DGDG acizii
graşi majori sunt acidul linolenic şi linoleic, iar la unele plante apare acidul
hexadecatrienoic 16:3 (7c,10c,13c).
Un derivat asemănător MDGD, dar cu un rest alchil în loc de acid gras la sn-1, a
fost identificat în creier şi testicule - 1-O-alchil-2-O-acil-3-O-β-galactozil-sn-glicerol.
Gliceroglicolipidele din bacterii pot conţine resturi de glucoză, manoză, resturi
diglucidice etc.
MGDG şi DGDG au fost identificate şi în organismele animale dar în cantităţi
extrem de mici, 0,1 – 0,6 % din totalul lipidelor. Se găsesc în creier şi ţesutul nervos şi
conţin în principal acizii 16:0, 18:0 şi 18:1. Lipide asemănătoare, dar conţinând
glucoză în loc de galactoză, au fost identificate în salivă şi secreţia gastrică.
Sperma şi testiculele mamiferelor conţin alchil-acil-galactoglicerolipide cu sulf,
numite seminolipide, care reprezintă circa 3 % din lipidele totale. Au mai fost identi-
ficate şi în alte ţesuturi, mai ales în ţesutul nervos. La fel ca în sulfatide, galactoza este
esterificată cu sulfat la hidroxilul C3. Seminolipidele sunt prezente sub forma unei
singure specii moleculare şi conţin doar acizi graşi saturaţi.
182 Adela Pintea
H2C O (CH2)15-CH3
O
HC O C (CH2)14-CH3
HO CH2 H2C O
OH O
O-SO3H
OH
Seminolipida
Enzima prin care se introduce gruparea sulfat în restul de galactoză poartă nu-
mele de cerebrozidsulfotransferază, enzima fiind necesară atât în biosinteza semino-
lipidelor cât şi a sulfatidelor. Recent s-a demontrat, pe şoareci deficienţi în această
enzimă, că introducerea grupării sulfat este esenţială atât pentru procesul de sperma-
togeneză cât şi pentru procesul de mielinizare.
6.4.2. Sfingolipide
Sfingolipidele sunt o clasă de lipide complexe în care componenta alcoolică este
reprezentată de un aminoalcool cu catenă lungă. Aminoalcolul cel mai frecvent este D-
sfingozina (2-amino-octadec-4-en-1,3-diol), dar se cunosc numeroşi alţi derivaţi. Au
fost identificaţi peste 60 de aminoalcooli, cu 12-20 atomi de carbon şi 2-3 legături
duble. Mai importanţi sunt sfinganina (derivatul saturat al sfingozinei) şî fitosfingozina
(4-hidroxisfinganina). Sfingozina se găseşte aproape în exclusivitate în configuraţie
trans. Sub formă liberă, sfingozina apare în cantiţăti foarte mici. S-a demonstrat că
sfingozina şi alţi derivaţi, au proprietatea de a inhiba proteinkinaza C şi deci răspunsu-
rile celulare induse de către aceasta (proliferarea celulară, agregarea plachetară etc.).
Sfingolipidele conţin un singur rest de acid gras, care spre deosebire de celelalte
lipide, se leagă amidic la gruparea amino a aminoalcoolului.
18
CH3 CH3
(CH2)12 (CH2)12
5 4
HC CH H2C CH2
3 HC OH HC OH
2 HC NH2 HC NH2
1 H2C OH H2C OH
D-sfingozina D-sfinganina
Dacă scriem structura generală a unei sfingolipide după modelul de mai jos, se
poate observa asemănarea structurală cu glicerolipidele complexe. În molecula
sfingolipidelor putem deosebi o parte nepolară şi o parte polară. Partea nepolară este
reprezentată de restul de acid gras şi de porţiunea de catenă hidrocarbonată a
aminoalcoolului. Partea polară conţine gruparea hidroxil (C3) a sfingozinei şi gruparea
polară (fosfat, colină, glucidă) legată la hidroxilul C1.
4
18
3 CH 5
HO HC CH
O
2 HC NH C
1 H2C O X
Structura generala a unei sfingolipide
6.4.2.1. Ceramide
Sfingolipidele formate doar din aminoalcool şi acid gras sunt cei mai simpli
reprezentanţi ai clasei şi poartă denumirea de ceramide. Ceramidele sunt intermediari
în biosinteza sfingofosfolipidelor şi sfingoglicolipidelor. Acizii graşi cei mai frecvenţi
în ceramide sunt: acidul stearic (18:0), lignoceric (24:0), nervonic 24:1 (15c), şi
hidroxiacizi cu catenă lungă.
184 Adela Pintea
CH3
(CH2)12
HC CH
HC OH
HC NH CO R
H2C OH
Ceramida
Ceramidele se găsesc în cantităţi mici în organismele vii deoarece au un turnover

foarte accentuat. În ultima perioadă ele au fost intens studiate deoarece sunt regulatori
ai unor funcţii celulare foarte importante, cum ar fi: apoptoza, proliferarea şi senes-
cenţa. Ceramidele sunt considerate mesageri chimici secundari care determină acti-
varea unui mecanism specific de transducţie a semnalelor. Sub acţiunea unor enzime
numite ceramidaze, ae scindează legătura amidică, eliberându-se acidul gras şi amino-
alcoolul.
În stratul extern al pielii au fost identificate ceramide cu structură specială, care
conţin un ω-hidroxiacid, acilat cu un al doilea acid gras. Se pare că aceste ceramide
speciale au rol de barieră hidrică la nivelul pielii.
6.4.2.2. Sfingofosfolipide (sfingomieline).

Sfingofosfolipidele, numite şi sfingomieline, sunt alcătuite dintr-o ceramidă care
la gruparea hidroxil din C1 are legat un rest fosfat, care la rândul lui leagă fosfoesteric
un rest de colină, colamină sau glicerol. Datorită prezenţei restului fosfat legat
diesteric, sfingofosfolipidele sunt incluse uneori în categoria fosfolipidelor.
Din punctul de vedere al structurii şi al polarităţii, sfingomielinele, sunt asemănă-
toare lecitinelor, aşa cum se poate vedea în reprezentarea de mai jos.
4
18
3 CH 5
HO HC CH
O
2 HC NH C
O
1 H2C O P O (CH2)2 N(CH3)3
O-
N-stearoil- sfingomielina
Compoziţia în acizi graşi a sfingomielinelor depinde de ţesutul din care provin.

Sfingomielinele din substanţa cenuşie conţin preponderent acid stearic, iar cele din
substanţa albă conţin mai ales acid lignoceric şi nervonic.
Sfingomielinele sunt componente ale tuturor membranelor celulare din orga-
nismele animale şi sunt dispuse în stratul extern al membranei plasmatice.
În ţesutul nervos sfingomielinele reprezintă circa 10 % din totalul fosfolipidelor,
găsindu-se preponderent în teaca de mielină a axonilor. În lipoproteinele plasmatice
sfingomielina variază între 18-30 % din totalul fosfolipidelor. Sfingomielinele se gă-
sesc la suprafaţa formaţiunilor lipoproteice unde formează un strat compact împreună
cu glicerofosfolipidele. S-a demonstrat că în sistemele lipoproteice sfingomielina are
rolul de a inhiba oxidarea colesterolul şi peroxidarea lecitinelor. În cristalin sfingomie-
linele şi derivaţii saturaţi (dihidrosfingomielinele) reprezintă peste 50 % din totalul
fosfolipidelor. Sfingomielinele se mai găsesc în ficat, inimă şi hematii. Se acumulează
de asemenea în produse de origine animală: ouă, lapte, carne.
Sfingomielinele sunt hidrolizate sub acţiunea unor enzime specifice numite
sfingomielinaze. Sfingomielinaza C (prin analogie cu fosfolipaza C) determină elibe-
rarea ceramidei şi fosforilcolinei. S-a demonstrat că există un ciclu al sfingomielinei în
care, dacă un agonist se leagă la receptori membranari, se declanşează hidroliza sfin-
gomielinei membranare si formarea ceramidei, cu rol de mesager secundar. Cerami-
dele activează apoi un proces intracelular de transducţie a semnalelor, prin care se
reglează procese celulare importante. (controlul ciclului celular, apoptoză, senescenţă,
răspunsul imun, interacţiunile intracelulare etc.).
Există defecte genetice ce constau în incapacitatea organismului de a biosinte-
tiza sfingomielinaza. În aceste cazuri se produce o acumulare a sfingomielinelor, deoa-
rece organismul continuă să le biosintetizeze dar este incapabil de a le degrada. În
boala Niemann-Pick se acumulează sfingomieline în creier, splină şi ficat. Această
boală genetică determină la copii retardare şi moarte prematură.
S-a dovedit că sfingomielinele inhibă stadiile incipiente ale dezvoltării cancerului
de colon. Datorită importanţei sale în procesele celulare, sfingomielina este conside-
rată un component activ al alimentelor funcţionale.
6.4.2.3. Sfingoglicolipide.
6.4.2.3.1. Monoglicozilceramide (cerebrozide).
Monoglicozilceramidele sau cerebrozidele sunt sfingolipide în care la gruparea
hidroxil de la C1 a sfingozinei (aminoalcoolului) se leagă glicozidic o monoglucidă. În
cerebrozidele regnului animal monoglucida cea mai frecventă este galactoza, dar au
fost identificate şi glucocerebrozide (cu rest de glucoză). În plante (mai ales în ţesu-
turile fotosintetizante) predomină glucocerebrozidele, dar au fost identificate şi mano-
şi galactocerebrozide. Deoarece nu conţin rest fosfat şi nici alte grupări încărcate elec-
tric, cerebrozidele mai sunt denumite sfingolipide neutre.
Cerebrozidele animale conţin cel mai frecvent sfingozină şi uneori dihidrosfin-
gozină (sfinganină). Acizii graşi componenţi ai cerebrozidelor sunt acizi graşi cu cate-
nă lungă, C20 şi C24: acidul lignoceric (24:0), acidul-2-hidroxilignoceric (cerebronic),
acid nervonic (24:1), acid 2-hidroxinervonic. Cerebrozidele care conţin aceşti acizi
graşi se numesc: cerazine, cerebrone, nervone şi oxinervone.
186 Adela Pintea
4
18
3 CH 5
HO HC CH
O
2 HC NH C
1 H2C O
HO CH2 Cerazina
OH O (N-lignoceroil-(1-O--D-galactozil-sfingozina))
OH
OH
Denumirea de cerebrozide provine de la faptul că au fost identificate pentru prima

dată în ţesutul nervos. Galactocerebrozidele sunt caracteristice membranelor plasmatice
din celulele ţesuturilor neuronale, găsindu-se în proporţie de circa 12 % în substanţa albă
şi de circa 2 % în substanţa cenuşie, la adult. Cerebrozidele au un nivel foarte scăzut în
ţesutul nervos fetal, acumulându-se pe parcursul dezvoltării acestuia. În piele
glucocerebrozidele sunt componente majore, având rol de barieă hidrică. Gluco-
cerebrozidele sunt componente ale membranelor altor tipuri de celule, mai ales în splină,
eritrocite şi linii celulare rezistente la medicamente. Glucocerebrozidele se găsesc şi în
ţesutul nervos dar în cantităţi mult mai mici decât galactocerebrozidele. Raportul
galactocerebrozide/glucocerebrozide se modifică în favoarea galctocerebrozidelor odată
cu gradul de evoluţie al organismului şi cu poziţia lui în arborele filogenetic.
În organismele animale s-au identificat şi derivaţi acetilaţi (3-O-acetil-glactocere-
brozidă) sau acetali ciclici ai cerebrozidelor. Aceştia din urmă au fost puşi în evidenţă
în creierul uman şi poartă numele de plasmalocerebrozide. Plasmalocerebrozidele se
formează prin legarea la grupările hidroxil 3 şi 4 (sau 4 şi 6) ale galactozei a unei alde-
hide cu catenă lungă (C16 – C18).
Cerebrozidele sunt scindate hidrolitic de către enzime specifice. Nivelul scăzut al
glucocerebrozidazei acestor enzime duce la acumularea glucocerebrozidelor în splină,
ficat, măduvă, plămâni şi creier (boala Gaucher).
Se cunosc derivaţi ai cerebrozidelor care nu conţin acizi graşi. Psihozina (1-O-
sfingozil-β-D-galactoza) se acumulează în creier la om şi la câine, în maladia Gaucher
şi Krabbe. Psihozina manifestă citotoxicitate şi modulează numeroase procese fiziolo-
gice, mai ales prin inhibarea proteinkinazei C. Un alt derivat este plasmalopsihozina,
un acetal ciclic format cu o aldehidă cu catenă lungă, care pare a fi implicată în
dezvoltarea şi funcţionarea sistemului nervos la vertebrate.
6.4.2.3.2. Sulfatide
Sulfatidele sunt derivaţi ai cerebrozidelor în care hidroxilul C3 al galactozei este
esterificat cu rest sulfat. Datorită prezenţei restului sulfat ionizat, sulfatidele sunt
încărcate negativ şi relativ solubile în apă.
4
18
3 CH 5
HO HC CH
O
2 HC NH C
1 H2C O
HO CH2
Sulfatida
OH O
O-SO3H
OH
Sulfatidele sunt componente majore ale tecii de mielină, reprezentând până la 3,8
% din totalul lipidelor în ţesut nervos. Introducerea grupării sulfat este vitală pentru
mielinizarea axonilor. S-au mai identificat sulfatide în: rinichi, pancreas, testicule,
retină, eritrocite, trombocite.
Acizii graşi din structura sulfatidelor depind de ţesutul din care provin. În ţesutul
nervos predomină acidul lignoceric (24:0) şi cerebronic (2-hidroxi 24:0). Din rinichi s-
au izolat sulfatide cu acizi 22:0, 23:0 şi 24:0 iar sulfatidele din ţesuturile periferice
conţin acid palmitic şi acid stearic.
Sulfatidele se acumulează în ţesutul nervos odată cu formarea mielinei, pe par-
cursul dezvoltării fetale. Enzima ce controlează biosinteza sulfatidelor (o sulfotransfe-
rază) este extrem de activă în cursul procesului de mielinizare, ceea ce demonstrează
implicarea lor în dezvoltarea sistemului nervos. Pe parcursul acestui proces se modifi-
că şi compoziţia în acizi graşi a sulfatidelor, crescând proporţia de 24:0 în detrimentul
18:0.
S-a observat că sulfatidele facilitează transportul ionilor de sodiu şi potasiu, atât
la nivelul rinichilor cât şi al unor glande (organe) specializate la raţe sau peşti. Prezen-
te în mucoasa gastrică şi duodenală, sulfatidele par a avea rol de protecţie împotriva
pepsinei şi sărurilor biliare.
Sulfatidele sunt prezente în insulele Langerhans din pancreas şi au acelaşi par-
curs intracelular ca şi insulina. S-a demonstrat că sulfatidele au un rol cheie în plierea
proinsulinei, având activitate de chaperone moleculare. De asemenea sulfatidele con-
feră stabilitate hexamerului de insulină şi mediază conversia acestuia la monomerul
activ. Inhibarea experimentală (in vivo) a biosintezei sulfatidelor a dus la inhibarea
formării granulelor de insulină din celulele β. Anticorpi antisulfatide au fost puşi în
evidenţă la persoanele diagnosticate cu diabet de tip I, dar nu şi la persoane sănătoase.
188 Adela Pintea
În eritrocite, leucocite şi trombocite sulfatidele sunt dispuse pe faţa externă a

membranelor celulare. La acest nivel sulfatidele interacţionează cu molecule de ade-
ziune celulară implicate în homeostazie şi activează factorul XII de coagulare.
Sulfatidele sunt metabolizate de către o enzimă numită aril-sulfataza A. Deficien-
tă genetică în această enzimă duce la acumularea sulfatidelor, maladie numită leuco-
distrofie metacromatică (retardare, metacromazia nervilor).
6.4.2.3.3. Oligoglicozilceramide
În această categorie intră sfingoglicolipidele care au ca şi componentă glucidică o
oligoglucidă. Cele mai cunoscute oligoglicozilceramide sunt: digalactozilceramida –
izolată din creier, lactozilceramida – izolată din splină, triglicozilceramida – izolată
din rinichi, eritrocite şi splină. Lactozilceramida este prezentă în cantităţi mici în
aproape toate ţesuturile şi parea a avea rol în stabilizarea membranelor şi în activarea
unor receptori. În acelaşi timp, lactozilceramida este precursor biosintetic pentru alte
oligoglicozilceramide şi pentru gangliozide. Derivaţii di- şi triglicozilaţi ai ceramidelor
se acumulează la om în boala Fabry şi determină blocajul rinichilor.
O tetraglicozilceramide (globozida) a fost izolată din eritrocitele umane. În struc-
tura lipopoliglucidelor din membrana externă a Sphingomonas paucimobilis (bacterie
gram-negativă), s-a identificat o singură tetraglicozilceramidă. Componenta oligoglu-
cidică a acesteia constă din: manoză, galactoză, glucozamină şi acid glucuronic.
În organismele animale au fost identificate fucolipide, glicosfingolipide care
conţin 1-2 resturi de fucoză. Fucolipidele au fost identificate în celule tumorale, şi în
celule intestinale. Componentele glucidice ale fucolipidelor au proprietăţi imunolo-
gice, fiind asociate cu specificitatea de grup sanguin (Fig. 6.4).
Există un număr impresionant de oligoglicozilceramide, diversitate lor
provenind de la numărul mare de combinaţii posibile în componenta oligoglucidică.
Componenta oligoglucidică este esenţială pentru funcţiile biologice ale oligoglucidelor
în timp ce componenta lipidică (ceramida) este cea care dictează poziţia oligoglicozil-
ceramidelor în membrana celulară. Oligoglicozilceramidele sunt dispuse în membrană
exclusiv pe faţa sa externă, împreună cu colesterolul, în regiuni specifice („raft”).
Ceramida
Glc Gal GalNAc Gal Antigen O
Ceramida Fuc
Glc Gal GalNAc Gal GalNAc Antigen A
Fuc
Ceramida
Glc Gal GalNAc Gal Gal Antigen B
Fuc
Fig. 6.4. Structura oligoglucidelor specifice grupelor sanguine
S-au identificat şi derivaţi sulfataţi ai oligoglicozilceramidelor. Gruparea sulfat se

găseşte, ca şi în sulfatide, la hidroxilul C3 al galactozei. Astfel de compuşi au fost
izolaţi şi caracterizaţi din rincichi, mucoasa gastrică, intestinul subţire.
6.4.2.3.4. Gangliozide
Gangliozidele sunt sfingoglicolipide cu structură foarte complexă, în care com-
ponenta glucidică este o oligoglucidă ce conţine acid sialic (acid N-acetilneuraminic,
NANA) şi hexoze.
Prezenţa resturilor de acid sialic, cu grupare carboxil ionizată, conferă gangliozi-
delor un caracter acid. Gangliozidele sunt de fapt oligoglicozilceramide acide. Datorită
restului oligoglucidic gangliozidele sunt molecule foarte polare şi, spre deosebire de
celelalte lipide, practic solubile în apă. Aceste proprietăţi, şi faptul că se găsesc în
cantităţi mici, fac destul de dificilă izolarea şi caracterizarea lor din medii biologice.
Acidul sialic se leagă O-glicozidic, prin intermediul grupării hidroxil din C2, la
un fragment oligoglucidic format din hexoze. În gangliozide se găsesc următoarele
hexoze: glucoza, galactoza şi N-acetilgalactozamina, toate sub forma anomerului β.
190 Adela Pintea
Gangliozidele se clasifică în funcţie de numărul de resturi de acid sialic în:

monosialogangliozide (GM), disialogangliozide (GD) şi trisialogangliozide (TG). Struc-
tura gangliozidei GM1 este prezentată mai jos.
Acidul stearic reprezintă între 80 şi 90 % din totalul acizilor graşi în ganglio-
zide, fiind însoţit de acid palmitic, arahidic (20:0) şi behenic (22:0). Acizii graşi
hidroxilaţi nu se întâlnesc în gangliozide decât în mod excepţional, în unele ţesuturi
tumorale.
Gangliozidele se găsesc în toate membranele plasmatice ale organismelor ani-
male, în regiuni de pe faţa externă a membranei („rafts”), alături de alte oligoglico-
zilceramide şi de colesterol. Gangliozidele se acumulează în creier, unde reprezintă
circa 6 % din totalul lipidelor.
Cele mai importante gangliozide din creier sunt: GM1, GD1a, GD1b şi GT1. Cantita-
tea de gangliozide din creier şi gradul lor de sializare cresc odată cu dezvoltarea
acestuia. În alte ţesuturi gangliozida majoră este GM3. Gangliozidele sunt prezente în
laptele de vacă şi produse lactate, în concentraţii de circa 1,4 mg/litru. Principalele
gangliozide ale laptelui sunt GM3, GM3 şi GD1b. Laptele uman conţine cantităţi de circa
zece ori mai mari de gangliozide.
Gangliozidele îndeplinesc în organismele animale o multitudine de funcţii fizio-
logice. Gangliozidele sunt molecule importante în recunoaşterea celulară, creşterea şi
diferenţierea celulară. Ca şi celelalte oligoglicozilceramide, gangliozidele dispuse
înspre spaţiul extracelular au rol de receptori pentru hormoni hipofizari cu structură
glicoproteică, pentru interferon, pentru factori de creştere ai epidermei şi ai nervilor.
Astfel gangliozidele intacte inhibă creşterea celulelor în timp ce îndepărtarea grupării
acil a restului de acid sialic are efect contrar. Se presupune că gangliozidele modulează
etape cheie în creşterea celulelor canceroase (melanom).
Gangliozidele au de asemenea capacitatea de a lega specific anumite toxine bac-
teriene, cum sunt toxina holerei, tetanusului sau toxina botulinică.
Ca şi celelalte sfingolipide, gangliozidele se pot acumula în ţesuturi în anumite
boli genetice, caracterizate de lipsa sau deficienţa enzimelor necesare metabolizării lor.
În cazul gangliozidelor enzima deficientă este β-N-acetilhexozaminidazei. Se acumu-
lează mai ales gangliozida GM2 iar boala pe care o cauzează este maladia Tay-Sachs.
Aceasta este o boală genetică ce afectează mai ales evreii de origine est-europeană
(Ashkenazi) şi care se manifestă prin retardare mentală, orbire şi moarte prematură.
4
18
3 CH 5
HO HC CH
O
2 HC NH C
1 H2C O
HO CH2 HO CH2 HO CH2
HO O O O O
O OH
HO CH2
HO O O NH OH OH
HO C O OH
CH3
O Structura gangliozidei GM1
OH
CH2-OH
(CH2)2
NH O COOH
C O
CH3
6.5. Proteolipide
În toate organismele vii au fost identificate proteine care conţin molecule de

natură lipidică legate covalent de aminoacizi. Se cunosc proteine în care componenta
lipidică este reprezentată de acizii miristic şi palmitic, proteine prenilate şi proteine cu
colesterol legat covalent. Principala diferenţă faţă de asociaţiile lipoproteice constă
tocmai în faptul în proteolipide se leagă prin legături foarte puternice (covalente),
relativ rezistente la hidroliză. Proteolipidele (spre deosebire de celelalte proteine) sunt
solubile în solvenţi organici, cum ar fi amestecul de cloroform-metanol, utilizaţi pentru
extracţia lipidelor.
Proteinele N-miristoilate conţin un rest de acid miristic (14 :0) legat amidic la
un rest de glicină situat la capătul amino-terminal al catenei polipeptidice. Proteinele
miristoilate se găsesc pe faţă citoplasmatică a membranei celulare, sau în citosol.
192 Adela Pintea
O
proteina NH C
Proteina miristoilata
O
proteina CH S C
Proteina palmitoilata
Proteinele palmitoilate conţin preponderent 1-4 resturi de acid palmitic care sunt
legate tioesteric la resturi de cisteină situate la interiorul catenei polipeptidice. Legătu-
ra tioesterică este mai puţin rezistentă la hidroliză decât cea amidică din proteinele
miristoilate.
Proteinele miristoilate şi palmitoilate sunt implicate în procesul de semnalizare
celulară . Modificarea prin acilare a proteinelor determină modificări conformaţionale
ale acestora şi implicit şi funcţiile lor. Proteinele acilate sunt ataşate mult mai puternic
ataşate membranei celulare, iar tăria interacţiunilor proteine-membrană creşte odată cu
gradul de acilare.
Proteinele prenilate conţin un rest izoprenoidic cu 15 (farnesil) sau 20 (geranil)
atomi de carbon legat tioeteric la un rest de cisteină din apropierea capătului carboxil
terminal al catenei polipeptidice. Proteinele prenilate sunt implicate în procesul de
transducţie a semnalelor la nivel celular.
Au fost izolate şi caracterizate proteine care au legat esteric colesterol la un rest
de glicină situat înspre capătul amino terminal al catenei polipeptidice. Proteinele cu
colesterol sunt situate pe faţa externă a membranei celulare.
proteine S Proteina prenilata
O Proteina legata
covalent de colesterol
H
N C
proteina O
Tot pe faţa externă a membranelor celulare se găsesc aşa-numitele proteine anco-

ră GPI (glicozil-fosfatidil-inozitol). Catena polipeptidică se leagă prin capătul carboxil
terminal la un rest de etanolamină. De molecula de etanolamină se leagă, prin inter-

mediul unui rest fosfat, un fragment oligoglucidic (cu manoză, glucozamină) care se
leagă glicozidic de restul de mezoinozitol al fosfatidilinozitolului. Resturile acil sunt
insearate în membrană iar componentele hidrofile se află în spaţiul extracelular. Aceste
proteine par a avea rol în antigenitatea suprafeţei celulare.
6.6. Alcătuirea membranelor biologice
Membranele biologice sunt asociaţii complexe care delimitează spaţiul celular

sau cel al unor organite celulare. Membranele biologice sunt alcătuite dintr-un dublu
strat lipidic şi din proteine, unele dintre ele având şi o componentă glucidică. Raportul
dintre componenta lipidică şi cea proteică diferă în funcţie de tipul de membrană.
Proprietăţile membranelor biologice sunt o consecinţă a proprietăţilor fizice şi
chimice ale componentelor lor şi a modului acestora de organizare. Membranele
biologice reprezintă o barieră selectivă pentru moleculele polare şi în acelaşi timp, prin
proteinele pe care le conţin, realizează transportul prin membrane.
Componenta lipidică a membranei celulare conţine lipide complexe şi
colesterol. Lipidele complexe majore ale membranelor din organisme animale sunt
glicerofosfolipidele, dar în anumite ţesuturi, cum este ţesutul nervos există cantităţi
însemnate de sfingolipide (Tab. 6.4.). Proporţia dintre diferitele lipide complexe diferă
în funcţie de tipul de membrană, în cadrul aceleiaşi celule (Tabelul 6.5). Colesterolul
este prezent în toate tipurile de membrane din celulele animale. În membranele
plantelor predomină alţi steroli (sitosterolul) în timp ce membranele bacteriilor ca
Escherichia coli nu conţin steroli.
Tabel 6.4. Compoziţia în fosfolipide (%) în diferite ţesuturi la şobolan
Tipul de ţesut PC PE PS PI PG PA SM Alte

PL
Creier 36,8 36,4 11,8 3,1 2,2 1,2 5,7 2,8
Inimă 36,6 29,7 3,2 3,6 12,2 0,3 3,1 11,2
Ficat 52,2 25,2 3,4 7,6 4,8 0,4 4,2 2,2
Plămâni 46,2 22,2 9,0 3,93 3,3 0,3 10,0 5,1
Tabel 6.5. Compoziţia în lipide a membranelor hepatocitelor de şobolan
Tipul de Col PC PE PS PI PG DPG SM

membrană
Membrana plasmatică 30 18 11 9 4 0 0 14
Aparatul Golgi 8 40 15 4 6 0 0 10
Reticulul endoplasmatic neted 10 50 21 0 7 0 2 12
194 Adela Pintea
Reticulul endoplasmatic rugos 6 55 16 3 8 0 0 3

Membrana nucleară 10 55 20 3 7 0 0 3
Membrana lizozomală 14 25 13 0 7 0 5 24
Membrana mitocondrială internă 3 45 24 1 6 2 18 3
Membrana mitocondrială externă 5 45 23 2 13 3 4 5
Lipidele complexe sunt molecule amfipatice, alcătuite dintr-o parte hidrofilă

(polară) şi o parte hidrofobă, reprezentată de resturile de acizi graşi. Moleculele de
lipide complexe se dispun într-un dublu strat lipidic, în care părţile hidrofobe sunt
dispuse spre interior iar părţile polare înspre spaţiul intracelular respectiv extracelular.
Catenele acizilor graşi se asociază între ele prin interacţiuni hidrofobe. Sterolii sunt
molecule amfipatice, cu o componentă hidrofobă reprezentată de nucleul steranic şi un
hidrofilă reprezentată de gruparea hidroxil. Sterolii se dispun în membrane cu partea
hidrofobă în zona resturilor acil a dublului strat lipidic şi cu gruparea hidroxil în zona
polară formată din capetele polare ale lipidelor complexe.
Componenta proteică a membranei celulare conţine două categorii mari de
proteine: proteinele membranare integrale (intrinseci) şi proteinele membranare
periferice (extrinseci).
Proteinele integrale sunt ataşate puternic de membrana celulară şi sunt dificil de
extras din aceasta. Ele pot fi extrase şi separate din membrane doar cu ajutorul unor
detergenţi, solvenţi organici şi ioni. Chiar şi după separarea de membrană, proteinele
integrale sunt foarte puţin solubile în apă, având tendinţa să precipite. Catenele
polipeptidice traversează practic dublul strat lipidic având o zonă transmembranară şi
două capete, amino şi carboxil terminal, situate în spaţiul extracelular respectiv în
citosol. Zona transmembranară a proteinelor integrale se caracterizează printr-un
conţinut ridicat de aminoacizi cu caracter hidrofob care stabilesc interacţiuni hidrofobe
cu resturile de acizi graşi din dublul strat lipidic. În această zonă proteina adoptă de
cele mai multe ori o structură de α-helix. În anumite cazuri proteina poate avea mai
multe astfel de helixuri, unite între ele prin zone neelicoidale. O astfel de structură are
bacteriorodopsina din Halobacterium halobium, care conţine 7 helixuri în zona
transmembranară. Glicoforina este o glicoproteină integrală a membranei eritrocitare.
Zona dinspre capătul amino terminal poartă grupările glucidice şi este situată la
suprafaţa celulei. Ea continuă cu o zonă transmembranară hidrofobă iar înspre citosol
se găseşte capătul carboxil terminal.
Proteinele periferice sunt ataşate reversibil la membrane fiind uşor disociate de
acestea prin modificarea pH-ului sau tratarea cu soluţii de săruri. Proteinele periferice
se leagă la componenta polară a lipidelor şi la zonele hidrofile ale proteinelor integrale,
prin legături ionice şi legături de hidrogen. Din această categorie fac parte şi proteinele
de tip ancoră. Acestea conţin componente lipidice legate covalent (resturi miristoil,
palmitoil, prenil, glicozil-fosfatidilinositol) care formează ancore hidrofobe ce intră în
stratul lipidic şi o componentă proteică ce rămâne la suprafaţa membranei. Legarea lor
la membrane este reversibilă şi după separarea de membrană proteinele devin solubile.
Componenta proteică a membranelor celulare are funcţia de transport a

moleculelor prin membrane, dar şi în recunoaşterea celulară şi în cataliză (enzimele
membranare).
Pe baza experimentelor efectuate pe membrane artificiale şi culturi de celule, şi
a investigaţiilor fizico-chimice, s-a elaborat modelul de mozaic fluid al membranelor
biologice. Potrivit acestui model proteinele integrale sunt privite ca nişte “insule” ce
plutesc în dublul strat lipidic (Fig. 6.5). Lipidele şi proteinele membranare sunt într-o
permanentă mişcare, atât lateral – prin translaţie în palnul membranei, cât şi prin
rotaţie în jurul axelor proprii. Resturile acil ale acizilor graşi sunt şi ele mobile datorită
rotaţiei în jurul legăturilor carbon-carbon. Mişcarea transversală prin membrană este
însă restricţionată, atât pentru moleculele de lipide cât şi pentru proteine. Moleculele
de lipide pot însă trece dintr-un strat în altul al membranei, printr-un proces numit flip-
flop. Procesul poate avea loc numai cu intervenţia unor enzime specializate numite
flipaze şi fosfolipid-translocaze.
Atât compoziţia în lipide cât şi cea în proteine a membranelor biologice este
caracterizată de asimetrie. Această înseamnă că stratul extern al membranei are o
compoziţie chimică diferită de stratul extern. De exemplu în eritrocite, stratul extern
conţine preponderent fosfatidilcolină şi sfingomielină, iar stratul intern conţine mai
multă fosfatidiletanolamină (Tabelul 6.6). Glicolipidele şi componenta polară a
glicoproteinelor se găsesc preponderent în stratul extern al membranei, cu
componentele glucidice situate în spaţiul extracelular.
Fig. 6.5. Structura generală a unei membrane biologice
Termenul de mozaic fluid este legat şi de starea de agregare a membranelor

biologice. Fluiditatea membranelor biologice este influenţată de compoziţia în acizi
graşi, de conţinutul în colesterol şi de temperatură. La temperaturi joase membranele
se găsesc în stare solidă (para-cristalină), cu fluiditate foarte scăzută, iar peste o
anumită temperatură (temperatura de tranziţie) ele trec în stare fluidă. Temperatura de
tranziţie a membranei scade odată cu creşterea gradului de nesaturare al lipidelor
membranare. Colesterolul determină o creştere a fluidităţii membranei la temperaturi
joase, prin împiedicarea agregării resturilor de acizi graşi. Peste temperatura de
196 Adela Pintea
tranziţie colesterolul rigidizează membrana celulară prin împidicarea rotaţiei libere în

jurul legăturilor carbon-carbon din resturile de acizi graşi.
Tabelul 6.6. Compoziţia în lipide a celor două straturi ale membranei

eritrocitare umane (% de masă)
Strat Col Glicolipide PC PE PS PI SM
Stratul intern 50 0 25 80 100 70 20
Stratul extern 50 100 75 20 0 30 80
Datorită acestei structuri, membranele biologice sunt permeabile pentru

molecule lipofile şi unele molecule polare mici (apă, uree). Permeabilitatea
membranelor este însă foarte mică pentru ioni, moleculele polare de dimensiuni mari
şi macromolecule.
Membranele biologice sunt sisteme stabile dar flexibile. Această proprietate stă
la baza unor fenomene importante cum sunt fuziunea celulară, diviziunea celulară,
endocitoza şi exocitoza.
Bibliografie generală
Bele, C., 2004, Biochimie Medicală veterinară – Metabolism, Editura Todesco,

Cluj-Napoca
Campbell, P.N., Smith, A.D., 2004, Biochimie ilustrată, Editura Academiei
Române, Bucureşti
Champe, P.C., Harvey, A.R., 1987, Lippincott’s Illustrated Reviews: Biochemistry,
J.B. Lippincot Co., Phyladelphia
Christie, W.W. (editor), 1996, Advances in Lipid Metodology – Three, The Oily
Press, Dundee
Ciurdaru, V., 1992, Curs de Biochimie Medicală Veterinară, partea I, Tipo
Agronomia, Cluj-Napoca
Ciurdaru, V., 1997, Biochimie- procese metabolice în organisme animale, Editura
Albastră, Cluj-Napoca
Cristea-Popa, A., Popescu A., Truţea E., Dinu, V., 1991, Tratat de Biochimie
Medicală, Vol. I, Editura Medicală, Bucureşti
Dumitru, I.F., 1980, Biochimie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Gunstone, F.D., Herslöf, B.G., 2000, A Lipid Glossary 2, The Oily Press, Dundee
Hart, H., 1991, Organic Chemistry – a short course, Houghton Mifflin Company,
Boston
Irimie, F.-D., 1998, Elemente de Biochimie I., Editura Erdelyi Hirado, Cluj-Napoca
Kates, M., 1986, Techniques of Lipidology, second revised edition, Elsevier,
Amsterdam-New York-Oxford
Lehninger, A.L., Nelson, D.L., Cox, M.M., 1993, Principles of Biochemistry,
second edition, Worth Publishers, New York
Lehninger, A.L., 1987, Biochimie, Vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti
Lehninger, A.L., 1992, Biochimie, Vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti
Lujerdean, A., Varga, A., 2002, Biochimie descriptivă, Editura Napoca Star, Cluj-
Napoca
Maftah, A., Julien, R., 1996, Biologie moleculaire, Editura Masson, Paris
Neamţu, G., Cîmpeanu, Gh., Socaciu, C., 1993, Biochimie vegetală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Neniţescu, C.D., 1980, Chimie organică, Editura Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti
Rawn, J.D., 1989, Biochemistry, Neil Patterson Pub., Borlington, North Carolina
198 Adela Pintea
Stryer, L., 1995, Biochemistry, fourth edition, W.H. Freeman & Co., New York
Tămaş, V., Şerban, M., Cotruţ, M., 1981, Biochimie Medicală Veterinară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Voet D., Voet J.G., 1995, Biochemistry, second edition, John Wiley & Sons, New
York
Voet D., Voet J.G., Pratt, C.W., 1998, Fundamentals of Biochemistry, John Wiley
& Sons, New York
Bibliografie specială
Andrieu-Abadie N., Levade T., Sphingomyelin hydrolysis during apoptosis

(review), Biochimica et Biophysica Acta, 2002, 1585, 126-134
Epand R.M., Cholesterol in Bilayers of Sphingomyelin or dihydrosphingomyelin at
concentrations found in ocular lens membranes, Biophysical Journal, 2003, 84,
3102-3110
Friess W., Collagen – biomaterial for drug delivery (review), European Journal of
Pharmaceutics and Biopharmaceutics, 1998, 45, 113-136
Honke K., Zhang Y., Cheng X., Kotani N., Taniguchi N., Biological roles of
sulfoglycolipids and pathophysiology of their deficiency, Glycoconj. J., 2004,
21(1-2), 59-62
Jensen R.G., The composition of bovine milk lipids : January 1995 to December
2000 (invited review), J. Dairy Sci., 2002, 85, 295-350
Lemonnier L.A., Dillehay D.L., Vespremi M., Abrams J., Brody E., Schmelz E.M.,
Sphingomyelin in the suppresion of colon tumors : prevention versus
intervention, Archives of Biochemistry and Biophysics, 2003, 419, 129-138
Mimeault M., New advances on structural and biological functions of ceramide in
apoptotic/necrotic cell death and cancer (minireview), FEBS Letters, 2002, 530,
9-16
Osterbye T., Jorgensen K.H., Fredman P., Tranum-Jensen J., Kaas A., Brange J.,
Whittingham J.L., Buschard K., Sulfatide promotes the folding of proinsulin,
preserves insulin crystals, and mediates its monomerization, Glycobiology,
11(6), 473-479
http://www.cyberlipid.org
http://www.lipidlibrary.co.uk
http://www.pdb/bnl.gov/pdb-bin/pdbmain
http://www.ncbi.nih.gov
http://www.sciencedirect.com

Biochimie Structurala-Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biochimie Structurala-Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ADELA PINTEA

Prof. Dr. Carmen Socaciu

© Autorul şi Editura… pentru prezenta versiune

1.1. Structura ierarhică a materiei vii

Tabel 1. 1. Structura ierarhizată a materiei vii (preluat şi modificat după

Structura Exemple Dimensiune

Tabelul 2. Compoziţia chimică a organismului uman (preluat după Voet, 1990)

Procente de masă Unele dintre elementele chi-

CU ROL PLASTIC ŞI ENERGETIC

2.1. Noţiuni de chimie generală

11 protoni (+) 11 protoni (+) 17 protoni (+) 17 protoni (+)

Astfel de legături chimice se întâlnesc în structura sărurilor, oxizilor şi bazelor.

Legăturile covalente pot fi caracterizate prin lungimea legăturii, unghiul de

Atomul de carbon posedă o structură electronică specială, aflându-se în grupa a

Atunci când legătura covalentă se realizează între atomi cu caracter electrochimic

Dacă legătura se realizează între atomi cu caracter electrochimic diferit, legătura

coordinativă se întâlneşte în ioni poliatomici (NH4+, NOˉ3, H3O+), acizi (fosforic,

Proton Amoniac Ion amoniu

Legături de hidrogen se pot realiza şi intramolecular, între grupări funcţionale

Waals sunt importante pentru menţinerea structurii spaţiale a proteinelor, acizilor

H3C CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2

Parte hidrofobă Parte

Interacţiuni hidrofobe apar şi între catenele acizilor graşi constituenţi ai lipidelor

În structura terţiară a proteinelor se realizează interacţiuni hidrofobe între cate-

2.1.2. Apa. Structură, proprietăţi, rol biochimic.

Asocierea moleculelor de apă prin legături de hidrogen are implicaţii deosebite

2.1.3. Ionizarea apei. Noţiunea de pH.

sau: H2O 

Constanta de echilibru a acestei reacţii se poate scrie:

de unde rezultă: [H2O] x Ke = [H+] x [HO-]

concentraţiei molare a apei nedisociate [H2O] rămâne practic neschimbată, deci

Dar concentraţia molară a apei este 55,6 M (1000 g / 18 = 55,6 moli/1000 ml

Kw = 55,6 x 1,8x10-16 = 1x10-14

Intrucât Kw = [H+] x [HO-] iar [H+] = [HO-], rezultă că:

[H+] = [HO-] = √ 1x10-14 = 1x10-7

Pornind de la această deducere, se introduce noţiunea de pH. pH-ul reprezintă

pH-ul apei pure, la 25ºC, se defineşte ca pH neutru. În funcţie de raportul în care

Cunoscând concentraţia protonilor dintr-o soluţie, se poate calcula pH-ul, şi

dacă y = lg x, atunci x = 10y

deci dacă pH = 3, rezultă [H+] = 10-pH = 10-3

Cunoaşterea pH-ului în mediile biologice, cât şi menţinerea lui constantă sunt

1MHCl Cola Albuş 1MNaOH

HCl + H2O → H3O+ + Cl- sau HCl → H+ + Cl-

CH3COOH + H2O H3O+ + CH3COO-

Pentru acizii slabi, disociaţi incomplet, se poate scrie constanta de echilibru:

unde Ka este constanta de disociere sau de aciditate.

În cazul general al unui acid slab:

Pentru simplificarea valorilor, se trece la scara logaritmică, introducându-se

Întroducând logaritmul cu semn schimbat în ambii membri, se obţine:

şi ţinând cont de relaţiile ce definesc pH şi pka, rezultă:

HPO 24- PO 34-  H 

Fig 2.1. Curba de titrare a fosfatului monobazic

Sărurile provenite de la acizi slabi şi baze slabe hidrolizează la dizolvarea în apă,

Gradul de hidroliză a unei sări depinde de natura chimică a sării, de concentraţia

2.1.7. Sisteme tampon

CH3 COOH / CH3 COO- + H+ 2 CH3 COOH

Acid slab Bază conjugată Acid tare Acid slab

CH3 COOH / CH3 COO- + OH- 2 CH3 COO- + H2O

Capacitatea unui sistem tampon de a se opune variaţiilor pH-ului se numeşte

Acidul carbonic se formează însă prin dizolvarea în apă a dioxidului de carbon

CO2(d) + H2O H2CO3

Concentraţia CO2(d) depinde la rândul său de presiunea parţială a dioxidului de

Majoritatea fluidelor biologice, intra- şi extracelulare, au pH-ul cuprins între 6,9