ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA,

SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTINA,
CLASA MAGNOLIOPSIDA,
SUBCLASA CARYOPHYLLIDAE

• Fam. Portulacaceae
Plante erbacee, cu tulpini și frunze suculente, groase. Flori pe tipul 5 (corola și
androceul), caliciul din 2 – 4 (8) sepale. Fructele sunt capsule.
• Portulaca oleracea L. (grașiță)
Plantă erbacee, cu tulpini și ramuri suculente, cărnoase. Tulpinile sunt prostrate și sunt
capabile după tăiere (prășit) să înrădăcineze. Frunze opuse, obovate. Flori axilare, mici,
galbene. Specie termofilă, frecventă în prășitoare, culturi de legume etc., ruderală. În
trecut era consumată ca salată (sursă de vitamina C) – în multe alte țări, este consumată
încă frecvent, pentru aportul de acizi grași de tip omega-3. Cu frunze înguste și flori mari
(2-3 (4) cm diametru), divers și viu colorate, este Portulaca grandiflora Hook., cu numele
vernacular flori de piatră (trimitere la faptul că suportă foarte bine terenul pietros, uscat).
În comerț se găsesc și varietăți cu flori involte (bătute). Plantă ornamentală rustică, de
mare efect prin multitudinea și coloritul viu al florilor, prin durata mare a înfloririi.

• Fam. Caryophyllaceae
Plante erbacee, anuale și perene, cu tulpini având noduri dilatate. Frunzele sunt
simple, întregi, opuse. Flori actinomorfe, pe tipul 4 sau 5, cu periant diferențiat (sepale și
petale), la majoritatea speciilor de la noi, hermafrodite. Caliciu gamosepal (la gușa
porumbelului) sau dialisepal, corola dialipetală. Inflorescențele sunt dichazii (cime
bipare), cu ramurile mai mult sau mai puțin egale (uneori dichaziile sunt contractate).
Ovar superior, din 2-5 carpele unite și unilocular. Fructe de tip capsulă denticidă (se
deschid prin dinți la partea superioară), bace sau achene (mai rar).
• Stellaria media (L.) Vill. (rocoină, rocoțea, răcovină)
Plantă anuală de talie mică, cu tulpina ramificată, părțile bazale ale ramurilor prostrate
(întinse pe sol). Caracteristică este prezența unui șir longitudinal de peri pe fiecare
internod. Frunze simple, ovat-acuminate (cu vârf ascuțit), cele bazale pețiolate. Dichazii
laxe de flori albe sau alb-verzui, cu petalele profund divizate (bipartite), astfel încât la o
primă vedere corola pare alcătuită din 10 petale; petalele sunt mai scurte decât sepalele.
Capsulă ovoidă, multispermă, cu semințe mici (sub 1 mm). Frecventă în culturi de cereale
păioase și ruderală. Pornește în vegetație la sfârșitul iernii și poate avea și o generație de
toamnă.
• Gypsophila muralis L. (voalul miresei, săpunel)
Anuală, de talie mică (10-20 cm), cu tulpina bogat ramificată (aspect de tufă globuloasă).
Frunze opuse, liniare, mici. Flori roze, mici, numeroase, în dichazii laxe, cu petale

1
denticulate, mai lungi decât sepalele. Fruct capsulă cu 4 dinți și semințe foarte mici (sub
0,3 mm). Buruiană în culturi, dar dată fiind talia, nu constituie o problemă. Frecventă și
în pârloage. Din același gen, este spontană la noi și se cultivă ipcărigea (uneori denumită
și ea tot voalul miresei) – Gypsophila paniculata L., de talie mai mare (până la 1 m), cu
numeroase flori albe, simple sau involte (formele cultivate), medicinală și folosită
frecvent la agrementarea buchetelor.
• Saponaria officinalis L. (săpunariță, săpunăriță)
Specie perenă, cu rizom și tulpini erecte, de 50-90 cm înălțime. Frunze opuse, lanceolate
sau ovate, cu trei nervuri evidente. Flori albe sau roze, în dichazii la axilele frunzelor
superioare, destul de mari (1-2 cm în diametru). Fruct de tip capsulă. Crește spontan în
tufărișuri, pe malul apelor și se cultivă ornamental și medicinal (rizomul conține
saponine și se utiliza ca diuretic, expectorant etc.). În trecut, rizomul era folosit și ca
înlocuitor de săpun (spumează în apă și dedurizează apa - detersiv).
• Dianthus carthusianorum L. (garofiță)
Plantă perenă, cu tulpini erecte și frunze opuse, rigide, înguste. Flori grupate în
inflorescențe terminale de 3-6 flori de culoare roșu-carmin. Frecventă în pajiști (fânețe)
mai mult sau mai puțin aride din etajul colinar și montan.
• Dianthus caryophyllus L. (garoafă)
Specie perenă, cu tulpina erectă (în cultură are tendința de cădere și de aceea se
tutorează), glaucă, ca și frunzele. Frunze opuse, sesile, cu bazele formând o teacă
cilindrică deasupra nodului de inserție. Flori mari (sunt apreciate formele cu o singură
floare pe o tijă), divers colorate, cu caliciu gamosepal, tubulos, având la bază câteva
bractee. Petalele au unguicula subțire, inclusă în tubul caliciului, și sunt gofrate și dințate.
La noi, exclusiv cultivată în sere. Garoafa este una dintre cele mai apreciate plante pentru
flori tăiate; aprecierea de care se bucură din antichitate este reflectată de denumirea de
gen (deo, dio = zeu, anthos = floare, adică floarea zeilor). În grădini, partere (straturi) se
cultivă garoafa / garofița turcească – Dianthus barbatus L., ce formează tufe mici și
inflorescențe compacte (capituliforme), de flori divers colorate, aspectul “bărbos” al
inflorescenței fiind dat de prezența unor bractee înguste, de lungimea sau mai lungi decât
florile.
• Agrostemma githago L. (neghină)
Specie anuală, cu tulpini ce depășesc cu puțin nivelul lanurilor de grâu sau de orz.
Întreaga plantă este cenușie, păroasă. Frunze înguste, aproape liniare, opuse. Flori la
vârful ramurilor, cu petale roșii-violacee, mai scurte decât sepalele (sepalele alternează
cu petalele). Fruct capsulă cu 5 dinți. Era o buruiană frecventă în culturile de cereale
păioase în era pre-erbicide, cu semințe toxice, comparabile ca dimensiuni cu cariopsele
de grâu (cca 3- 3,5 mm), deci greu de separat. În ultimii ani, în România, a început să
devină mai frecventă, găsindu-se și în pârloage. Datorită rarității, în unele țări și regiuni
din Europa de Vest, este pusă sub regim de protecție.

2
 • Fam. Amaranthaceae
Plante erbacee, cu flori verzi, în inflorescențe dense, între flori cu numeroase
bractee. Flori unisexuate (rar hermafrodite), cu 3-6 tepale neconcrescute. Gineceu
superior, sincarp, alcătuit din 2-3 carpele. Fructul este pixidă (capsulă cu căpăcel /
opercul) sau achenă. Pe lângă prezența bracteelor în inflorescență, se mai deosebesc de
Chenopodiaceae și prin prezența, la unele specii, a staminelor metamorfozate în tepale
(staminodii).
Notă: în clasificările noi, această familie este considerată subfamilie a familiei
Chenopodiaceae.
• Amaranthus retroflexus L. (știr, știr porcesc)
Plantă anuală, cu tulpini robuste, adesea roșietice la bază. Frunze lanceolate, alterne.
Inflorescențe dense, terminale și în axilele frunzelor superioare. Înveliș floral verde, între
flori cu bractee ascuțite, pungente (înțepătoare). Fructul este o pixidă ovoidală. Semințe
mici, numeroase (este buruiana cea mai prolifică de la noi, o singură plantă putând
produce în condiții optime peste un million de semințe). Buruiană în prășitoare, ruderală.
Preferă solurile trofice, aerate. Frunzele și tulpinile tinere sunt consumate de porci. De
talie mai mică, cu tulpina albicioasă, cu părțile inferioare ale ramurilor întinse pe sol și
inflorescențe axilare este Amaranthus albus L. (știrul alb), de asemenea buruiană de
prășitoare.
• Amaranthus caudatus L. (moțul curcanului)
Se deosebește de știr prin talia mai mare (2 m), colorația antocianică a tulpinii și frunzelor
(nu întotdeauna) și prin inflorescențele mari, aplecate. Este cultivată ornamental, prin
numărul foarte mare de semințe menținându-se fără a fi nevoie să fie semănată.

• Fam. Chenopodiaceae
Familie de plante în general erbacee, ce cuprinde și multe specii halofile (de
sărături), suculente. Frunze nestipelate, opuse sau alterne. Flori unisexuate (plante
monoice sau dioice) sau hermafrodite, cu înveliș floral verde (perigon sepaloid) sau
absent. Fructe simple (achenă, pixidă) sau compuse (glomerul). În clasificările recente,
fam. Chenopodiaceae este subfamilie în Amaranthaceae.
• Beta vulgaris L. (sfeclă)
Specie bienală (la noi), originară din zonele litorale ale Europei Occidentale. Rădăcină
tuberizată, fusiformă sau rotunjită. În primul an după semănat formează doar organe
vegetative (excepțional fructifică). La partea superioară a rădăcinii, pe colet și nodurile
bazale apropiate se găsesc frunze mari, pețiolate, cu pețioli cărnoși. Limbul este gofrat
(încrețit). Operația de îndepărtare a frunzelor (în vederea însilozării sau industrializării
pentru zahăr) se numește decoletare. Hipertrofierea rapidă a rădăcinii se explică și prin
structura anatomică specială (6-12 cambii cu activitate simultană – vezi cursul de Botanică
generală !). Rădăcina poate fi roșie, galbenă, albă. Lăstarii floriferi apar în al doilea an și
poartă flori hermafrodite, cu periant verde din 5 piese. Florile sunt foarte apropiate, astfel

3
că la maturitate, piesele de înveliș floral concresc, se lignifică și formează un fruct compus
de tip glomerul. Astăzi, majoritatea cultivarelor se caracterizează prin unigermie (o
singură sămânță germinabilă per glomerul). Se cultivă furajer (furaj suculent), pentru
zahăr, alimentar (sfecla roșie, frunzele pentru salată).
• Chenopodium album L. (lobodă sălbatică)
Plantă anuală, cu tulpini muchiate, ramificate de la bază. Pe soluri trofice, crește până la
cca 2 m înălțime. Frunze pețiolate (cele superioare scurt pețiolate sau subsesile), cu formă
de ansamblu a limbului triunghiulară și lobate. Fața dorsală a frunzelor cu aspect făinos-
albicios, dat de prezența perilor glandulari, pulverulenți. Inflorescențe la vârful
ramurilor, din flori verzi. Fruct glomerul. Buruiană specifică culturilor de prășitoare,
întâlnită și ca ruderală.
• Chenopodium hybridum L.
Plantă anuală, cu tulpină erectă, muchiată (baza tulpinii tetramuchiată), ramificată. Miros
specific, neplăcut. Frunzele bazale sunt opuse, cele superioare alterne, triunghiulare, cu
4-8 lobi mari ascuțiți. Inflorescențe terminale, ramificate, de flori galbene. Buruiană de
prășitoare și ruderală.
• Atriplex patula L.
Plantă anuală, asemănătoare ca port cu Chenopodium album, mai ales în stadiul tânăr, când
are frunzele pulverulente (cu peri glandulari); ulterior, frunzele au aceeași culoare pe
ambele fețe. Însă, spre deosebire de loboda sălbatică, această specie are flori unisexuate
(speciile din genul Chenopodium au flori hermafrodite, cele din genul Atriplex au flori
unisexuate). Flori cu perigon sepaloid, în inflorescențe terminale. Buruiană de prășitoare
și ruderală. Din acest gen se cultivă pentru frunzele comestibile loboda de grădină
(Atriplex hortensis L.), cu tulpina neramificată, înaltă (2 m), adesea întreaga plantă are o
colorație roșie-antocianică.
• Spinacia oleracea L. (spanac)
Plantă erbacee, anuală, originară din vestul Asiei, introdusă în cultură în Europa, cel mai
probabil, de mauri, în Spania. Frunze hastate, cu forma de ansamblu a limbului ovată;
limb gros, cărnos. Plantă dioică. Cultivată ca legumă pentru frunze.

• Fam. Polygonaceae
Specii erbacee în marea lor majoritate. Frunze simple, alterne, având caracteristică
prezența ochreei (anexă foliară de consistență mai mult sau mai puțin membranoasă,
situată la fiecare nod, înconjurând internodul superior sau și baza pețiolului).
Conformația ochreei (lungime, consistență, aspectul părții superioare a acesteia)
constituie caractere de identificare / determinare a polygonaceelor. Flori axilare și
terminale, hermafrodite, cu perigon din 3-6 tepale verzi (perigon sepaloid) sau colorate
(alb sau altă culoare, exclusiv verde – perigon sepaloid). Ovar superior, cu un singur ovul.
Fructul este nuculă (achenă), cu caliciu sau bractee persistente.
• Polygonum aviculare L. (troscot)

4
Specie anuală, de talie mică, cu tulpini parțial sau în întregime întinse pe sol. Frunze
eliptic-lanceolate până la aproape liniare. Flori mici, cu tepale albe sau roz. Specie foarte
frecventă în curți, margini de drumuri și alte habitate ruderale. Buruiană în culturi, însă
nu formează pâlcuri și nici nu produce pagube însemnate de recoltă.
• Polygonum persicaria L. (iarbă roșie)
Plantă anuală, cu tulpini erecte, de cca 50-60 cm înălțime, roșietice. Frunze lanceolat-
romboidale, cu o pată negricioasă-roșietică pe fața superioară a limbului (adesea în formă
de semilună îngroșată). Ochreea cu cili la partea ei superioară. Inflorescențe spiciforme
pedunculate, terminale și axilare din flori cu tepale albe sau roze. Fructul este o achenă /
nuculă netedă, trimuchiată de câțiva milimetri. Buruiană de prășitoare, preferă solurile
revene și umede. Se poate confunda cu Polygonum lapathifolium L. (denumită vernacular
tot iarbă roșie), însă la aceasta din urmă limbul frunzelor are lățimea maximă în treimea
inferioară (la P. persicaria, lățimea maximă – la jumătate), iar ochreea este neciliată sau
foarte scurt ciliată.
• Fagopyrum esculentum Moench. (hrișcă)
Este singura cereală ce nu face parte din fam. Poaceae (Gramineae). Anuală, cu frunze
sagitat-cordiforme. Flori grupate axillar, albe sau roze, cu 5 tepale și 8 stamine. La
maturitate, fructul (achenă trimuchiată) depășește cu mult perigonul persistent. Plantă
alimentară, cultivată pe soluri acide, în regiunea de deal și munte. Este promovată tot
mai mult în alimentația alternativă, sănătoasă.
• Rumex acetosa L.
Plată perenă, cu rizom, tulpină erectă (0,3-1 m), ramificată în partea superioară, cu ramuri
oblic-erecte. Frunze inferioare pețiolate, în rozetă, cu limb hastat (baza limbului cu doi
lobi), de culoare verde-deschis; frunzele superioare sesile, lanceolate, semi-amplexicaule.
Marginile limbului ondulate (ca la ștevie). Ochreea dințată sau laciniată (divizată la
partea superioară în segmente înguste). Plantă dioică, cu flori terminale, cu tepale verzi,
uneori roșietice. Pe nuculă persistă 3 aripi (valve) membranoase, cu marginea întreagă.
Specie de pajiști, mai ales pe soluri revene, păscută de animale în stadiul vegetativ
(înainte de emiterea tulpinii florifere). Rareori buruiană în culturi. Comestibilă, cu gust
acrișor, răcoritor. Tot dioică, dar de talie mai mică (30-40 cm) este și Rumex acetosella L.
(măcrișul mărunt), cu frunze hastate, cu 2 lobi divergenți la baza limbului. Uneori
întreaga plantă este roșietică. Preferă solurile acide și este de asemenea consumată de
erbivore (oi) și om. Pe locurile târlite (foste stâni, țarcuri), locuri în care s-a depozitat
gunoi de grajd, în etajul montan, crește Rumex alpinus L. (ștevia stânelor).
• Rumex crispus L. (ștevie, dragavei)
Perenă, cu rizom și talie mare (tulpina ajunge la 1,5 m). Frunzele bazale în rozetă, cu
marginea ondulată (de aici, epitetul crispus). La apariția frunzelor din ochree, acestea au
fiecare jumătate a limbului înrulată spre fața inferioară. Pețiolul frunzelor inferioare este
lung, canaliculat (ca un jgheab). Plantă cu flori hermafrodite, cu tepale verzi. Cultivată în
grădini pentru frunzele comestibile (în ciorbe, gătite ca spanacul), ruderală și în pajiști.

5
Notă: Genul Rumex mai cuprinde alte cca 20 de specii, unele dioice, a căror diferențiere /
determinare necesită examinarea fructelor și a ochreei.
• Reynoutria japonica Houtt. (= Polygonum cuspidatum Siebold & Zucc)
Plantă erbacee cu rizom, cu tulpini viguroase, de 2-3 m și frunze mari, ovat-cordate.
Specie originară din Extremul Orient, invazivă, formează pâlcuri mari pe malurile apelor
din regiunea colinară și montană.

Portulaca oleracea

Stellaria media Gypsophilla muralis

6
Dianthus carthusianorum Agrostemma githago

Amaranthus retroflexus Amaranthus caudatus

7
 Beta vulgaris

Chenopodium album Chenopodium hybridum

8
 Atriplex patula Spinacia oleracea

Polygonum convolvulus Polygonum persicaria

9
Fallopia convolvulus (= Fagopyrum convolvulus) Fagopyrum esculentum

Rumex crispus Rumex acetosa

10
11