♣​ ​Amintirile​ ​copilăriei

Iunie​ ​1917

Numele meu nu este important, pot să vă spun

că m-am născut într-un sat înfloritor de pe Valea
Horincei, într-o vară, la câteva zile după s-au copt
cireșele. Eu sunt Gheorghe, un tânăr neliniștit, pus
mereu pe glume, care visează sa facă ceva măreț.
Orice. Șansele mi se împotrivesc. Am foarte multi frați și
surori, 8 la număr. Dacă eram la oraș poate era mai
bine.
Mi s-a spus când eram copil că atunci când
m-am născut, au venit ursitoarele din sat, doua la
număr, două babe fără dinți în gură, care mi-au ghicit în
stele după cum urmează: istețime, mare noroc în viata,
se vad călătorii multe, apă, foc și pericole la tot pasul.
Așa le ziceau tuturor, cred. Cumva toate astea aveau
sens, mai ales că eram în război. Tata era pe malul
Siretului​ ​la​ ​război​ ​atunci​ ​când​ ​m-am​ ​născut.
Suntem un pic mai înstăriți decât restul, asta
pentru că tata lucrează la Camera Agrară, ceva
secretar, aspirant la o funcție mai înaltă într-unul din
cabinetele ministerului agricol din guvernul Goga-Cuza.
Tata este un om foarte corect și muncitor, iar eu de
multe ori simt ca nu îi semăn deloc. Mai mult decât atât,
îmi spune mereu ca nu o sa fac nimic bun în viață
pentru că sunt împrăștiat și cu mintea în toate părțile. Ce
e drept este ca îmi e foarte greu să mă adun. Unora le
priește atunci când muncesc pământul, mie adesea nu,
mai ales dacă soarele dogorăște tare. Altora le priește
când citesc o carte sau învață la școală. Nici partea asta
nu prea mă atrage. Sunt fascinat de scurtăturile pe care
le poți face în viață, satisfacțiile fiind uneori enorme
pentru mine atunci când reușesc ceva fără prea mult
efort, folosind doar mintea și speculând la maxim orice
se​ ​poate​ ​specula,​ ​fără​ ​a​ ​înșela​ ​pe​ ​nimeni​ ​sau​ ​a​ ​trișa.
Am fost un elev foarte bun la școală, sau cel
puțin asa m-am simțit. Acest lucru nu era greu,
deoarece restul copiilor erau fie făcuți la băutură, fie mai
proști ca noaptea. Nu îmi place să rețin chestii
neimportante, îmi place partea practică a problemei.
Cea ce tine de teorie ma lasă neinteresat, cu câteva
excepții desigur. Nu mi-a plăcut istoria, în schimb mi-a
plăcut geografia. Știu toate capitalele lumii pe de rost și
doresc să ajung într-o parte din ele, dar știu că acest
lucru nu este posibil decât cuiva privilegiat, fie cu foarte
mult bănet, fie din vreo familie regală. Poate copiii sau
nepoții​ ​mei​ ​vor​ ​ajunge...
Deși sunt foarte tânăr, oamenii îmi solicită
ajutorul în diverse chestiuni, contractându-mă pentru
lucrări agrare, reparații la pluguri, căruțe, construcții. Știu
să fur meserie, ăsta e singurul păcat al meu. Ar mai fi
câteva, îmi place rachiul, câte un pahar seara pe
răcoare, și femeile. Cele din urmă îmi plac mai mult
decât rachiul. În altă ordine de idei aș repara într-una
căruțe, case, alte utilaje de prin curtea omului decât să
prășesc​ ​cu​ ​sapa​ ​la​ ​câmp.
 ♜​​ ​Căpitanul

Februarie​ ​1930

Zona din care provin este puternic locuită, aici

fiind principalii alegători ai județului Covurlui. Oamenii
sătui de munca, dar veseli de la rachiu iubeau pe oricine
le ieșea în drum, mai ales cu promisiuni ce țin de
politică. Tata spune mereu ca politica e o curva, și că
oricine promite fapte mărețe ori este prost, ori este
nebun. Uite-asa se face ca într-o iarnă vine în sat
faimosul Zelea-Codreanu, zis și Căpitanul. Căpitan la ce
?! Codreanu ăsta era un tip îmbrăcat frumos, elegant,
avocat de meserie. Palavrele erau specialitatea lui, era
bun de politician. A adunat toată lumea din sat, s-au
strâns toți la Ion Bogatu. La această întâlnire a participat
și Andone care era direct interesat de subiect, căutând
desigur să-și împingă mărfurile și către această
categorie de oameni. Când a venit, mi-a zis Andone să
mă ocup de cal, dându-i apă și priponindu-l să nu plece.
Eram un copil, dar am ținut minte ce a zis Andone,
precum că omul căruia îi fuge calul nu-i cinstit până la
capăt. Sincer, îmi era un pic simpatic așa ca om, de o
asemenea anvergură, dar pe de altă parte îl detestam
pentru ca nu mai eram eu vedeta în sat, omul bun la
toate. Eram oricum un copil de 14 ani. Ce trebuie sa
țineți minte despre Codreanu ăsta și despre legionarii lui
este că par a fi niște nebuni, care cântă cântece
patriotice, și care visează să facă pe dracu în patru. Nu
sunt conștient în momentul de față ce se întâmplă pe
plan politic în țară dar ce pot să vă spun este că lucrurile
nu sunt tocmai roz. Există foarte multă corupție în jurul
lui Carol al II-lea, Regele, după spusele altora mai în
vârstă, lucru pe care Codreanu și adunătura lui se
angajează să-l rezolve. Andone s-a retras ușor din
schema cu legionarii deoarece aceștia doreau de la
dânsul diverse sponsorizări, iar el nu era dispus să facă
acest lucru. Ion Bogatu însă le-ar fi dat și calul și
nevasta. Atât de fascinat era de dânșii. Legionarii vin la
pachet cu o groaza de alte ciudățenii asupra cărora nu
pot să mă pronunț încă. Unul dintre lucruri este
alungarea țiganilor și al evreilor din țară, conform
ziarelor vremii pe care Andone le citea. Țin să precizez
că atunci când un moș Svlina, satul de lângă, a fost
bolnav de plămâni, un doctor evreu l-a salvat de la
moarte. Drept răsplată, i-a zis omul nostru după câteva
săptămâni că se făcea bine oricum. Pe naiba, ar fi murit
cu zile. Cel mai bun apicultor din zona e tot un evreu.
Alți meșteri mărunți, inclusiv unu la care am făcut
ucenicie la Iași unde am fost trimis de Andone să învăț
meserie era la rândul dânsului evreu, și frate-su, și
văr-su, și toată familia. Oameni normali și cinstiți care își
vedeau de viețile și de treburile lor. Ce este de remarcat
la evrei este ca aveau bani. Da bani băi nene, nu
firimituri ca restul. Dar aveau pentru că munceau, și
pentru că erau chivernisiți. Nu beau mai deloc, unii mai
trăgeau din pipa, dar tutunul e întins pe toate gardurile,
din abundență. Tot despre evrei vreau să vă spun că
mai exista de-un fel, jidanii. Din auzite, ăștia sunt niște
păcălici, mici comercianți, care înșală omul oferindu-i
spre vânzare produse defecte. Pantaloni care se
descos, ace de cusut boante, și asa mai departe. Noroc
ca​ ​sunt​ ​puțini.​ ​În​ ​zona​ ​noastră​ ​nu​ ​sunt​ ​dinăștia.

Martie​ ​1936

Precizez ca am făcut ucenicie la mai multi

mecanici pe la Iași, pe la Bârlad, pe la Bacău și că am
făcut și ceva bani, suficienți cât să îmi permit aproape
orice. Momentan îmi doresc să cumpăr câteva haine
mai frumoase, pentru ca în vremurile astea haina îl face
pe om. Ar fi frumos să fiu bogat să am o mașină. Dar nu
o mașină cu care să mă fâțâi de colo-colo, ci una de
care să leg plugul să ajut oamenii ăștia prin sat la arat
sau alte lucrări. Nici nu știți ce munca grea și anevoiasă
este la câmp. Dar trebuie făcută, pentru că altfel murim
de foame. Nevoia te învață multe, tineți minte asta, cum
de altfel doresc tuturor să învețe și să experimenteze
orice​ ​din​ ​plăcere,​ ​nu​ ​din​ ​nevoi.

Am un frate mai mare din altă căsătorie a tatei

pe care îl cheamă Andone, și care este mai în vârstă ca
mine cu vreo 16 ani. Este născut în 1901. Este un foarte
bun gospodar. La 23 ani a plecat de-acasă la Berești
să-și facă un rost, nu pentru ca mama l-a dat afara,
pentru ca îl iubea ca pe copiii ei, și tot timpul îi punea
mai multa mâncare în farfurie. Am și trei frați mai mici,
Nicolae, Ion, Vasile precum și patru surori. Din prietenii
din copilărie mi-l amintesc pe Pandele, cu care eram
leaturi (născut în aceeași lună și an). În rest, mă jucam
cu toți, eram ca o familie foarte numeroasa. Tot satul.
Nu glumesc. Tata a murit când aveam 9 ani, de atac de
cord. Era în capul viei când s-a întâmplat din senin
tristul eveniment. Mama a muncit să ne crească singură,
8 copii. Andone, fiind mai mare, se descurca singur și ne
mai ajuta și pe noi. Asta l-a scăpat și de război, anume
faptul​ ​ca​ ​era​ ​noul​ ​cap​ ​al​ ​familiei.

♣​ ​Patria​ ​înainte​ ​de​ ​toate.​ ​Armata

Martie​ ​1938

Am început stagiul militar la o unitate militară de

pe lângă Galați. Armata tine trei ani. Se anunță vremuri
grele de tot. Am fost transferat la alta unitate prin câteva
intervenții deoarece nu prea îmi plăcea acolo, și a fost
suficient să mă vait de câteva ori fratelui mai mare,
Andone.​ ​Sunt​ ​acum​ ​la​ ​Tecuci.
Despre situația politică din afara țării nu se
vorbește nimic, mijloacele de informare fiind aproape
inexistente. Dat fiind faptul că sunt un bun meseriaș,
majoritatea timpului ma ocup de întreținerea
mitralierelor, a mașinilor și utilajelor folosite. Mai mult
decât atât, m-au trimis ăștia plocon și pe la alte unități,
să repar și pe acolo. Cadeții sunt foarte puturoși, nu le
place nimic, mulți abia vorbesc. Timpul scurt petrecut pe
la Bacău, Iași, Bîrlad, Galați mi-a dezlegat limba și mă
descurc puțin în limba germana și rusă, acesta fiind un
mare atu. Andone cunoștea deasemenea două limbi
străine, rusă și greacă, mama lui fiind grecoaică. Mereu
venea comandantul unității să mă întrebe ce mai fac,
ce-am mai reparat, dacă am nevoie de ceva. Era clar că
îmi pusese Andone o pilă. Având limba ascuțită nu
încetam să mai arunc câte o vorbă despre ce ar mai fi
nevoie. Comandantul avea 2 fete, nici nu băiat. Ma
vedea ca pe băiatul lui, ma mai servea cu o țigară, mai
mâncam pe lângă mesele fixe câte ceva, eram apreciat
și o duceam bine. Eu îi aduceam mereu vin roșu
de-acasă, dinacela bun, ouă, și bineînțeles rachiul de
prune pentru care mă cunoaște toată lumea. Serveam
de fapt pe toată lumea dacă aveam ceva în plus. Multi
îmi și plăteau bunurile pe care le aduceam, deși nu
doream​ ​asta.

Octombrie​ ​1940

Romania intra in razboi alaturi de puterile Axei,

Germania nazista, Italia, Japonia, Ungaria. Inca
efectuam stagiul militar si am fost mutat de la unitatea
militara de care apartineam pentru a pazi o gara
impreuna cu alti doi idioti. Mi-am dat seama ulterior ce
pozitie privilegiata am avut. Altii probabil deja mureau pe
front, in timp ce eu ma lafaiam pe langa gara, mai
strangeam cate un surub la vreo locomotiva, inspectam
vagoane, urmaream calatori, ma uitam dupa femei. Din
cand in cand mai pica cate ceva... era frumos. Femeilor
le plac barbatii in uniforma. Eram practic lipsit de griji in
timp ce tara noastra era in razboi. Dusmanul cel mai
apropiat​ ​era​ ​Rusia.
De plictiseala beam rachiu in fiecare zi cu
colegii, mai exact unu din colegi venea cu damigeana.
De multe ori paraseam postul, ne imbatam ca nebunii,
ne mai luam la bataie. Pana intr-una din zile cand atunci
cand ne-am intors gara avea toate geamurile sparte si
nu fusese nimeni la post sa raporteze incidentul. Lipsea
si din munitie. Eu eram in permisie. M-am intors si am
gasit prapad. O comisie disciplinara a tras concluzia ca
eu eram de vina, si nu ceilalti doi betivi. In saptamana
aia chiar nu bausem nimic, am avut asa un
presentiment, dar nu m-a ajutat prea tare. Familiile
celorlalti doi aveau relatii la Bucuresti si i-au scapat, desi
erau vinovati. Norocul a fost ca in cele 3 zile de
permisie, cand s-a intamplat evenimentul, doua le-am
petrecut acasa la Comanesti, si in cea de-a treia am
vizitat fosti colegi la o uzina unde venise si comandantul
unitatii unde efectuasem pana nu de mult o parte din
stagiul militar. Am scapat rapid, cu cateva telegrame
trimise​ ​unde​ ​trebuie​ ​de​ ​catre​ ​comandant.
Am fost mutat la o unitate de aviatie de pe langa
Tecuci. Atunci am zburat prima data cu avionul.
Ocupam postul de mitraliera de la un avion IAR39. Am
zburat la scurt timp si cu un avion Potez. Ma fascinau
motoarele, avioanele, mitralierele, armele de foc,
aparatura​ ​militara​ ​in​ ​general.
 ♣​ ​Meseria,​ ​brățară​ ​de​ ​aur

Planuiam sa fac o scoala militara dupa ce finalizam

stagiul militar, dar nu se stia exact ce urmeaza sa se
intample cu razboiul, si mai ales cum o sa se termine
acesta. Din a treia zi am fost trimis la atelierele de
mecanica de la unitate. In mai putin de o luna de zile
stiam tot ce misca, specializarea fiind mecanica de
aviatie. Montat si demontat aparatura de bord,
mitralierele, mentenanta, schimburi de ulei, bujii, tot
tacamul. Tot ce faceam era cu foarte mare simt de
raspundere si pricepere, furand meseria de la cei mai
buni. Stiam de dinainte cum functioneaza un motor
termic, eram disperat dupa cunostinte. De fiecare data
cand paraseam satul vedeam lucruri noi, de care nici nu
auzisem. A venit la un moment dat un inginer insotit de
trei acoliti de la o uzina de pe langa Bucuresti. Am facut
impreuna cu ei bucati un motor si l-am facut la loc. Am
luat notite de mi-a venit rau. Am ascutit fiecare creion de
sapte opt ori, consumand doua creioane. Le-am studiat
multe zile la rand impreuna cu alti doi baieti. Tot
procesul necesita foarte mare atentie, tolerantele fiind
foarte mici, totul trebuia facut intr-o anumita ordine.
Satisfactia era enorma atunci cand il auzeai mergand si
mai ales cand il vedeai invartind elicea de 3 metri. Asta
faceam toata ziua, reparam tot felul de chestii. Adesea
demontam si montam la loc. Astea imi erau
instructiunile. Eram instruiti pentru ce era mai rau,
reparatii pe frontul de est. In tot acest timp efectuam
zboruri pentru a ne obisnui cu avionul si pentru a simti
sau auzi comportamentul aparatelor de zbor. Orice
ticait, zgomot, suierat, vibratie sau simptom din timpul
zborului trebuia sa se finalizeze cu un diagnostic. Primul
zbor l-am facut cu un ofiter tanar, proaspat scolit. Ca
pilot era bun, dar nu era mai bun decat comandantul,
care era cel mai tare. Facea acrobatii de iti statea
mintea in loc. Cand am zburat cu comandantul la un
moment dat, la scurt timp dupa aterizare am vomat tot
ce mancasem, fasolea, pastrama de oaie, tot.
Comandantul mi-a zis "Ti-am facut botezul. Azi du-te si
de odihneste, sa nu strici ceva de oboseala. Ai vazut
despre ce e vorba, atentie sporita la ce faceti acolo. Nu
le zi nimic celorlalti, urmeaza sa le fac botezul si lor cat
de curand". L-am injurat putin, ca n-a mai intrat rachiul
de seara deloc. Dar a fost tare de tot ! Inca imi amintesc
cum aproape lesinase de ras in timp ce ma admira
varsandu-mi matele. M-a batut usor pe spate si mi-a
spus: “Felicitari ! Esti indestructibil !”, izbucnind intr-o
nouă​ ​repriza​ ​de​ ​hotote​ ​de​ ​ras.

♣​ ​Nici​ ​o​ ​brazdă​ ​nu​ ​se​ ​uită

Iunie​ ​1941

„Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi

întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Da-ţi
faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut şi în timp
de pace. Sunt sigur că le veţi face fără şovăire şi în timp
de război, pentru a merita încrederea pe care Regele,
Conducătorul şi Ţara au avut-o întotdeauna în voi.
Tineret zburător: sună buciumile şi codrii răsună, huruie
cerul in cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la
manşe.​ ​Cu​ ​Dumnezeu​ ​înainte​ ​!”
Eram la baza cand am auzit mesajul ministrului
Jienescu. In scurt timp mi-am amintit de Corneliu
Zelea-Codreanu, de visurile lui de reintregire a patriei.
Diferenta e ca el nu facea nimic in sensul asta, doar
instiga oamenii exploatand dorinta aceasta de
reintregire pentru a-si atrage simpatizanti in organizatie.
Niciodata in campania electorala pe care o intreprindea
pe Valea Horincei nu a mentionat evreii sau tiganii. Stia
ca sunt multi evrei din Polonia si Rusia in zona, si ar fi
plecat de acolo cu coada intre picioare, ca un caine
batut​ ​de​ ​soarta.

Iulie​ ​1941

A venit ziua cea mare, prima zi in lupta, dupa

doua saptamani de pregatiri. Eram la postul de
mitraliera al unui aparat de zbor Potez. Am plecat
inarmati bine, cu multe runde de cartuse la mitraliere,
parasuta, sticla mare cu apa si una mai mica cu rachiu.
Am decolat de la la un aerodrom din apropierea
Botosaniului, insotind impreuna cu alte 5 avioane un
bombardier. Nu mai fusesem niciodata asa sus, la 6000
de metri. Foloseam un inhalator cu o masca sa pot
respira. Zburam in stanga bombardierului. Zgomotul era
asurzitor, s-a auzit o mitraliera, a tras toata lumea o
rafala. Deja ma gandeam ca suntem abordati in lupta si
eu nu observasem. Am tras si eu o rafala, sa vad ca
merge mitraliera. Raportam tot ce vedeam la sol prin
aparatul radio, tancuri, trupe terestre, paduri, ce mi se
parea important de mentionat. La nici 10 de km de
Glodeni am fost abordati in aer de 3 avioane de
vanatoare Lavocikin care erau calare pe avionul IAR
care zbura cu 1000 de metri mai jos de noi. Erau atat de
prosti rusii incat nu ne-au vazut deasupra lor. Am prins
in bataia mitralierei pe unul din ele. Am inghitit in sec si
l-am luat in catarea pustii mitraliera Browning calibru
mare, am inghitit din nou in sec si am tras. Scoteau fum
mai ceva ca soba iarna, atunci cand bagi lemn de brad.
M-am gandit ulterior la ce prostie facuse pilotul, scapand
din raza vizuala bombardierul. Pilotul din avionul inamic
s-a catapultat pe la 3000 de metri altitudine, si eu am
rasuflat usurat ca nu l-am omorat. Pe statia radio nimic,
eram singuri, in spatele liniilor inamice. Ne-am intalnit in
scurt timp cu ceilalti, moment cand am constatat ca
statia radio nu mai functiona. Pe parcursul duelului
aviatic am incasat si noi cateva gloante. Era cam greu
sa nu ne nimereasca, pentru ca erau 3 de-ai lor si noi
singuri. Si ceilalti vanatori au avut momente dificile. Erau
destul de buni rusii astia. Am aterizat de unde
decolasem. Abia cand ne-am dat jos din avion am
observat ca aveam 14 gauri de la tirul advers. Am avut
mare​ ​noroc.​ ​Montantul​ ​cozii​ ​avionului​ ​abia​ ​se​ ​mai​ ​tinea.
 ♣​ ​Basarabia,​ ​pământ​ ​românesc

La cateva zile distanta eram tot in aer,

acompaniind doua bombardiere. Un total de 11 avioane,
roind in jurul bombardierului mai ceva ca albinele in jurul
stupului. Eram la mai putin de 100 de km de Chisinau.
Rusii scosesera la inaintare avioanele Sturmovik, dar
noi deja prinsesem curaj, doborand alte cateva. Raidul
aerian s-a terminat prost, unul din avioane fiind atins
grav de tirul advers, aproape prabusindu-se in apropiere
de granita. Noi am aterizat in apropiere de Albita, cu
avionul destul de avariat. Am mancat seara resturi de la
bucataria improvizata a Corpului 3 de Armata, care se
pregatea de asaltul asupra Chisinaului. Am cunoscut
acolo multi oameni, care mai de care. Unul in particular
mi-a atras atentia, era un capitan de artilerie, care mi-a
dat mai mult de jumate din bucata lui si mi-a zis tare si
raspicat: “mananca, mai baiete, ca nu te rog de doua
ori”. Era mult mai batran decat restul, sarit cred de 45 de
ani, expert in explozibili, si totodata tragator de elita. Stia
engleza, rusa, germana. Avea o barba aranjata, freza
facuta, si un ceas placat cu aur. Se uita din cand in cand
la o fotografie de mici dimensiuni cu trei copii, doi baieti
si o fata. Luptase si in primul razboi mondial pe la Oituz.
Era genul ala caruia nu-i trebuia o arma sa te omoare, ci
erau suficiente mainile goale. Nu sufla niciunul la el,
impunand si totodata primind respect din partea tuturor.
Provenea dintr-o familie de englezoi pripasiti pe-aici de
cateva generatii, si fusese convocat de Antonescu sa
participe la eliberarea Basarabiei. Inainte sa plec ne-a
urat sa nu ne mai intalnim si pe la Odessa, de unde el
se va intoarce acasa terminandu-si contractul, fiind clar
satul de razboaie. Ne-am relocat cu totii la un alt
aerodrom, asistand din aer lupta pentru cucerirea
Chisinaului, si ulterior a teritoriilor de pe langa Tiganca,
Epureni, Cania, ramanand dupa aceasta pe un
aerodrom improvizat la Tiganca. A fost o lupta
crancena, in aer nu s-a intamplat “mare” lucru, pilotul
aterizand avionul fara nici o zgarietura. Am doborat
cateva avioane inamice. Tevile mitralierelor inca mai
scoteau fum la aterizare, ca sa intelegeti mai bine ce a
fost. A urmat o perioada de reparatii, vopseluri, si cate si
mai​ ​cate.​ ​Am​ ​muncit​ ​de​ ​mi-au​ ​sarit​ ​capacele...
Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.
Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români,
dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”.
Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru
consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a
avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal,
transmiţând refugiaţilor transilvăneni: „Nici o brazdă
românească nu se uită”. Modova fusese scapata din
mainile rusilor. Pierderile au fost insa mari, nu ma refer
la aviatie, ci la infanterie, caci au inaintat mai bine de 2
km in teritoriul de peste Prut, fiind coplesiti din ambele
parti​ ​de​ ​focul​ ​inamic.​ ​Multi​ ​si-au​ ​gasit​ ​sfarsitul​ ​acolo.
 ✠​​ ​Campania​ ​din​ ​Crimea.​ ​Nemții

August​ ​1941

Nu terminasem bine treaba la capitolul reparatii

si mentenanta, inclusiv mitralierele, ca am facut o
prostie. Am mancat o bucata de carne de porc care nu
imi apartinea, motiv pentru care am fost mutat o scurta
perioada cu nemtii la alta unitate. Mai exact m-am servit
direct din oala, cum faceam de obicei, sub privirea
atenta a unui labagiu care impartea mancare, si care
era ocupat sa fumeze o tigara in loc sa ma serveasca.
Tot​ ​raul​ ​spre​ ​bine.
La nemtii era alta disciplina, se gospodareau mai
mult singuri, si mancarea era din belsug. Nici nu a trecut
bine jumatate din zi ca am primit haina noua, mult mai
buna, nu ma incingea, si sus la inaltime tinea si cald. Nu
transpiram aproape deloc in ea, doar daca era foarte
cald. Mancarea era mai variata ca la idiotul ala, si mult
mai buna. Nu-i lipsea nimic. Fiind inconjurat de nemti cu
care abia comunicam dorul de casa m-a cuprins atat de
tare incat imi doream inapoi printre ai nostri. Acest lucru
s-a rezolvat atunci cand au mai aparut romani in urma
unei fuzionari. Am legat rapid prietenii prin simplul fapt
ca nu aveam un bat infipt in cur ca ceilalti romani si ca
mai puneam mana la treaba sa-i ajut pe nemti, cu una,
cu alta. Un schimb de ulei la vreo masina, la avioane, la
tot. Erau foarte multumiti de mine. Mereu cand primeau
corespondenta si eventual diverse produse, mereu imi
ofereau cate ceva, dar de cele mai multe ori refuzam din
politete. Am primit chiar si o sapca din piele, ghete, un
geamantan, camasi. Aratam in sfarsit si eu a om. Am
facut multe victime prin randul duduilor cu noile articole
vestimentare, dar mai ales cu tunsoarea facuta de
Hans, unul din nemti. Puteam fi usor confundat cu unii
de-ai lor din pricina faptului ca aveam parul blond si
ochii deschisi la culoare. Incepusem deasemenea sa
ma descurc binisor pe limba celor de la Luftwaffe. Imi
placea.

♚​​ ​MONAHU

Septembrie​ ​1941

Am participat la misiuni aeriene in Crimea

impreuna cu Armata a XI-a. Ne-am luat-o rau in
incercarea de a cuceri Sevastopolul, atat eu cat si pilotul
folosind parasutele din dotare. Doar ce primisem botezul
focului de la un avion inamic. A fost a cinca oara cand
am sarit cu parasuta. Pilotul a intors avionul invers si
ne-am capotat amandoi. Radiatoarele erau impuscate,
si noi eram prea departe de linia frontului. Mai sarisem
in urma cu ceva timp in cadrul unor instructii. Am tras de
ea cum am putut mai bine, dar din pricina vantului
vrednic am ramas agatat intr-un gard dintr-o curte in
apropiere de raul Kacha, in spatele liniilor inamice, vreo
7-8 km. Ca mitralior purtam mereu inca o mitraliera
langa mine, sa fie. Nu ajutam pe nimeni daca mor. De
multe ori se stramba teava de la mitraliera de pe avion,
si nu de putine ori am fost nevoit sa folosesc mitraliera
de la purtator sa trag direct in cabina pilotului. Ghinionul
nostru devenea ghinionul lui. Mai bine sa crape el decat
noi. Tevile se inroseau destul de tare de la prea multa
munitie trasa, si foloseam un cleste cu care o dadeam
jos, montand alta cat puteam de repede. Mi-a fost de
foarte mare folos atunci cand am aterizat cu parasuta,
deoarece am declansat o mica lupta de gherila, eu
contra a trei idioti de ucrainieni. Sa le fie tarana usoara.
Schimbul de focuri a durat minute bune. Doi din ei
aveau pusti normale, dar cel mai rau dintre ei avea
mitraliera. A mea era desigur mai buna, era nemteasca.
E foarte neplăcut sa te alerge trei matahale de
ucrainieni cu pustile pe stomacul gol. Am oferit
deasemenea informatii la comandament despre ce era
pe-acolo. Linia frontului era destul de intarita. Practic
aterizasem cu parasuta in nord-estul regiunii controlate
de rusi. Nu aveam la mine nici o harta, nimic. Doar o
busola, stiam ca trebuie sa merg in directia Est pentru a
ma intalni cu trupele romano-germane. Am reusit sa
strang parasuta, am indesat-o in geanta ei si am pornit
la drum. Ma intrebam ce facea desteptul ala de neamt
cu care zburam. Stiam ca e prin zona, dar nu stiam
unde. Am mers taras pe burta pana m-am plictisit,
vedeam raul, stiam ca trebuie sa-l trec. Erau deja doua
zile de cand nu mancasem nimic. Abia bausem apa. Am
gasit un loc pe unde am trecut raul, eram destul de in
nord, si am observat un avanpost sovietic intr-o
manastire. Planuiam sa ma refugiez acolo pe durata
noptii, dar am zarit trei bolsevici inarmati, si un cuib de
mitraliera. Rusii erau suficient de beti incat din cand in
cand mai trageau cu pustile in aer si radeau. Veselia era
la ordinea zilei, la fel si vodka. Am pandit ore momentul
cand unul din ei incepuse sa faca glume proaste unul cu
celalalt si sa traga cu mitraliera pe langa dansul. Atunci
l-am secerat pe unu din ei cu o rafala. Cel de-al treila
care doar ce ieșise dinauntru, il vede pe celalalt intins pe
pamant, si il acuza pe cel care a tras ca l-a omorat pe
celalalt, motiv pentru care s-au luat ca prostii la bataie.
Am mai tras un glont, si uite asa am ramas unu la unu.
Am strigat la el cand era afara ingrozit de tot ce se
intamplase sa se predea si sa il las in pace sa scape. A
insistat​ ​sa​ ​opuna​ ​rezistenta,​ ​gasindu-si​ ​astfel​ ​sfarsitul.
Am intrat in biserica sa caut cateva lumanari sa
le aprind la capatai. Tot atunci l-am vazut pe neamt
legat fedeles, si batut bine de tot, de abia l-am
recunoscut. Abia mai respira, l-au batut aia pana s-a
pisat pe el. De asta erau asa veseli, ca au prins un
prizonier. O sa se bucure pe lumea ailalta… Am baut
putin din vodka rusilor, am luat toate proviziile si statia
radio, le-am pus in motoreta cu atas pe care am
pregatit-o​ ​de​ ​plecare. Am mai avut un moment de
spaima cand au venit in inspectie un ofiter si cu doi
acoliti pentru ca idiotii anuntasera probabil ca au un
prizonier. Am pitit motocicleta in niste boscheti cat am
putut de repede, pentru ca i-am vazut din turla bisericii
pe care o inspectasem in prealabil. Veneau pe jos de la
vreun kilometru. Pe neamt l-am luat in carca si ne-am
urcat in turla bisericii cu tot cu armele rusilor, unde
mi-am planuit sa rezist eroic. La venirea astora, imi
batea inima foarte tare, o simteam in gat, imi tremurau
mainile pe tragaciul pustii mitraliera. Nu mai judecam
limpede, eram transpirat tot, ud leoarca, auzeam cum
cad picaturile pe dusumeaua plina de praf, si vedeam
cum sarea praful din jurul lor, care nu se umezea. Astia
care au venit inspectau toata scena. Au gasit trei morti
cu lumanari la capatai, care pareau ca ard de ceva
vreme, pentru ca nu am gasit lumanari proaspete, ci pe
jumatate. Le-am cantat vesnica pomenire, luand cate o
gura mare de vodka pentru fiecare. Am mancat si dintr-o
turta de pe masa si un copan de gaina, sa fie pomana
cum trebuie. Vantul care batea nazdravan a mai pus
ceva praf si tarana peste ei si scena parea veche de cel
putin jumatate de zi. Motocicleta era ascunsa, noroc ca
m-a dus capul sa opresc statia radio, pentru ca tot
incercau sa comunice, si s-ar fi auzit din boscheti.
Damigeana de vodka era in atasul motocicletei, nu era
la vedere nimic. Sunt convins ca recentii musafirii au
crezut ca scena a fost debarasata de altii de-ai lor, si
asa am scapat. Am plecat intr-o goana nebuna cu
motocicleta, cu neamtul pus in atas, tinand in brate
damigeana. I-am zis ca daca o sparge, dracii il iau. I-am
reprosat ca nu trebuia sa abandonam avionul, pentru ca
eu ma pricep, trebuia sa reduca turatia pana in punctul
in care motorul nu mai gafaia. Am lasat totusi o dara
luuunga de glicol prin aer care obtura toata vederea
pilotului, si chiar si pe a mea. Am legat o bucata de
parasuta de teava pustii si am luat-o spre linia frontului,
avand in dreapta pe neamt cu damigeana in brate, batut
bine​ ​de​ ​tot.
Aveam mai putin de 1 km pana la linia frontului.
Ne-am adresat reciproc vorbe rele ca doi copii prosti,
dupa care eram cei mai buni prieteni. Ne-am intors dupa
aproape trei zile petrecute in spatele liniilor inamice.
Dupa ce am scapat din haos, m-au recuperat unii de la
Crucea Rosie si m-au dus inapoi la aerodrom. A fost
frumos, am mancat ciorba si mamaliga cu branza si cu
smantana, si le-am spus alora ca nu ma simt prea bine
ca sa mai stau o zi. Am stat o zi la odihna, am mancat
bine, le-am dat la nemti niste vodka, si aia a fost. Dupa
acest episod nemtii ma iubeau. L-am scos din cacat pe
unu​ ​de-al​ ​lor.
Povestea a circulat un pic si pe la romani, si pe
la nemti, chiar si in tara. Atunci mi-am capatat porecla
de “Monahu”, de la faptul ca le-am aprins lumanari
rusilor, ca ne-am ascuns in biserica, si pentru ca le-am
cantat vesnica pomenire, fiind manat de frica. Cred ca a
contat si faptul ca am avut multi popi in neam, inclusiv
doi​ ​veri,​ ​cand​ ​am​ ​facut​ ​toate​ ​astea​ ​cu​ ​cantarea.
Dupa o saptamana de stat degeaba, ne-am
reorganizat, ajungand iar in avion, iarasi dueluri, de data
asta aterizand aproape de fiecare data fara nici o gaura.
Totusi am vazut de fiecare data moartea cu ochii.
Zburau proiectilele, gloantele, trasoarele din toate
partile, in toate directiile. Odata am vazut de la mai putin
de 5 metri un proiectil de-al unei baterii antiaeriene. De
altfel, misiunile erau simple, sa acompaniem si sa
degrevam dintr-o eventuala încleștare bombardierele.
Sevastopolul rezistata eroic, dar stiam ca nimeni nu se
putea opune nemtilor, a bunei lor organizari, si mai ales
a puterii de foc si resurselor practic nelimitate. Rusii au
mai impins cateva trupe de pe mare, ceea ce a facut
asediul​ ​dificil​ ​si​ ​indelungat.

✠​​ ​Orice​ ​naș​ ​îsi​ ​are​ ​nașul

Totul mergea prea bine, iar de la prea mult bine

vine de obicei ceva cel putin la fel de rau de tot. Nu cu
mult in urma primisem botezul focului inamic, dar ala nu
era un “botez” in adevaratul sens al cuvantului ci mai
degraba o stropeala. Adevaratul botez a fost cand am
fost loviti de un proiectil de-al unei baterii antiaeriane
spre coada avionului, iar alte cateva proiectile au
explodat la distanta mica fata de noi, umplandu-ne de
șrapnel. Mitraliera de pe un Sturmovik a ciupit bine din
aripa dreapta a avionului, si am aterizat fortat pe un
camp, lăsând o urmă lungă de glicol prin aer care se
scurgea încins dintr-una din țevile radiatorului, iar
motorul fumega mai ceva ca o un morman de frunze
trase de umezeală si puse in sobă. Nu a lipsit prea mult
să ia foc. Eu am avut cateva schije în mâna dreaptă,
picior și una în fund la buca dreaptă, iar pilotul la fel doar
ca pe stânga, mai puțin în fund. Blindajul de pe burta
avionului a fost salvator, dar restul avionului era cam
sita. Se vedea dintr-o gaura in alta, spre coada, daca te
uitai din directia care trebuie. Noroc cu blindajul și cu
ranforsarea montantului cozii că altfel s-ar fi făcut bucăți
când a tras tare de manșă să-l ridice pilotul din picajul
amețitor în care eram. Am simțit cum mi-au pocnit
urechile de la picajul de la 6000 de metri. Ne-am dat jos
amândoi în fugă să nu explodeze, ținându-ne unu de
celălalt să nu picăm jos de amețeală. Ăsta era și
protocolul, fiecare având tendința să se rotească în
direcții opuse. Ne-am împiedicat unul de altul după nici
50 de metri, izbucnind amândoi într-un râs isteric urmat
la scurt timp de o manifestare a durerii. Durerea e o
chestiune foarte perversă. Când ne-am dat jos nu am
avut nimic dar după aceea nu mai eram în stare să
mergem. Dacă nu vedeam că suntem răniți am fi mers
probabil mult și bine. Am fost preluați de un camion de la
Crucea Roșie și duși la “reparații”, urlând în cor de
durere​ ​cu​ ​sticla​ ​de​ ​rachiu​ ​între​ ​noi.
In ciuda ranilor si a usturimii enervante de la
schijele alea nenorocite, se pare ca cu niste morfina si
un pic de rachiu trecea orice. A trebuit sa stau trei zile la
pat, dupa ce doua femei de la Crucea Rosie m-au ingrijit
intr-un spital de campanie. Ce am vazut in spitalul ala
de campanie m-a ingrozit profund. Oameni cu maini sau
picioare amputate, plini de sange, urlete, tipete, agitatie
mare. Imi era foarte foame, am zis ca vreau portie dubla
de mancare, si mi s-a oferit dupa ce mi-am dat acordul
pentru o donare de sange, lucru care ma mai tinea putin
departe de lupte. Aveam grupa de donator universal.
Am stat in total aproape o saptamana pe bara timp in
care m-am refacut dupa acest episod urat, pe care nu-i
doresc nimanui sa-l traiasca. Nici nu stiu ce e mai rau,
durerea​ ​provocata​ ​de​ ​rani,​ ​sau​ ​umilinta​ ​de​ ​a​ ​fi​ ​invins.
 ✠​​ ​Sevastopol

In tot acest timp, cand nu eram in aer, am

studiat. Eram seful unei bune parti din tehnicieni de
aviatie. Am studiat teoria de navigatie, teoria de zbor,
cat timp zburam cu vreun pilot eram atent la ce face,
mai ales eram atent la ce se intampla cu avionul, mai
ales partea de desprindere de la sol. Aterizarea era
simpla,​ ​mai​ ​ales​ ​daca​ ​solul​ ​era​ ​drept.
Spre sfârșitul lunii armatele reușiseră sa
slabeasca fortaretele din jurul orasului Kiev, in cele din
urma acesta fiind ocupat de nazisti. Personal, nu am
participat, si nici astia cu care eram eu. Pe 23
octombrie, escadrila noastra impreuna cu alte doua au
pornit spre distrugerea intregii forte aeriene sovietice din
Crimeea. Mai exact 200 de avioane intr-o saptamana,
iar in tot acest timp bombardierele germane de tipul
Heinkel si Stuka au atacat fortele sovietice de la sol
pana​ ​nu​ ​a​ ​mai​ ​ramas​ ​nimic.
Ofensiva Sevastopolului a fost una dureroasa,
sovieticii detectand avangarda diviziilor noastre de
infanterie. Ai nostri au fost loviti cu tunurile de coasta de
calibru 305mm, multi gasindu-si sfarsitul sfârtecați de
schije. Lipsit de superioritate aeriana si de unitati
mobile, generalul Manstein a trimis un corp de armata
spre Est, mai exact spre linia de cale ferata
Sevastopol-Yalta, iar alta divizie de infanterie spre
Balaklava, incercuind astfel Sevastopolul. S-a incercat
un atac asupra orasului de catre divizia de infanterie,
dar a fost oprita de nenorocitii de rusi cu brigada lor de
infanterie navala, neamtul ordonand o saptamana de
repaus,​ ​in​ ​asteptarea​ ​intaririlor.

Noiembrie​ ​1941

Eram iar la romani, ca prea mi se facuse dor de

ei. Munceam de dimineata pana seara, mecanica,
invatam pentru examenul de obtinere al livretului de
pilot. Nici nu stiam in ce consta, ma indrumau altii, dar
nu aveam o idee clara despre cum anume se
desfasoara examenul sau mai ales cum anume as
putea sa ma inscriu. Imi iau inima in dinti si ma duc la
comandant si ii cer lamuriri, asta dupa ce in prealabil am
mai lansat teorii precum ca dupa razboi vreau sa fac o
scoala militara, fie vanatori de munte, fie aviatie. A
inceput prin a fi complet surprins, mirarea citindui-se pe
expresia fetei deja incruntate de la grele incercari la
care​ ​eram​ ​constant​ ​supusi.
A zis apoi pe un ton usor ridicat: “Ma Gheorghe,
tu nu vezi in ce cacat suntem aici ? Te-ai apucat de
reparat alea ? Ai schimbat uleiul la alea 3 avioane ? Ala
fara elice in ce stadiu mai esti cu reparatia ? De pilotat iti
arde tie ma ?”. “Da, as incerca”, i-am raspuns pe un
foarte calm, nefiind surprins de mica lui iesire din
pepeni. “Pai si la mitraliera cine sta ma Gheorghe ? tu
nu vezi ca ne fac astia franjuri p-aci. Au mai picat cateva
la mai in Est. Asa vrei sa ajungi ? Un morman de oase
sub un morman de fiare ? Au murit toti.. Vrei scoala
militara ? Considera ca esti la scoala militara. Ce facem
noi aici e de sute de ori mai greu decat ce ii invata pe
labarii​ ​aia​ ​la​ ​scoala​ ​de​ ​ofiteri”.
Zilele urmatoare eram pe Junkers Ju87 “Stuka”
la mitraliera cu cel mai dement dintre pilotii nemti din
zona. Am facut ravagii, dar omul ala nu era normal. Tot
timpul tragea pe nas o pulbere alba, si avea o privire
foarte ciudata. L-am vazut si fara prafuri, si avea o
privire foarte pierduta. Imi era frica ca actiunile lui si
deciziile pe care le lua in aer ne-ar fi adus iarasi in
situatii periculoase, sau chiar moartea. A trebuit sa fac
dau un raport despre cum mi se pare Stuka fata de alte
aparate de zbor, din perspectiva mitraliorului. Era un lux,
nu trebuia sa stai pe burta, aveai scaunul tau. Mitraliera
se misca stanga dreapta la un unghi mai mare, iar
blindajul​ ​iti​ ​salva​ ​efectiv​ ​curul.

✠​​ ​Epava

A mai trecut zile bune pana cand am zburat

prima oara cu avionul, eu fiind cel care tine mansa. Din
lipsa de avioane de scoala, eu fiind mic de statura mi
s-a propus sa stau in bratele altcuiva, si in felul asta
aveam supervizor, si nici nu aveam ce sa patesc, sau sa
stric avionul. Zis si facut. N-am avut nici o problema sa
ma ridic de la sol, mai ales ca porneam cu motorul turat
la maxim. Aveam de fiecare data un zambet prostesc pe
fata cand ma dadeam jos. Faceam trebuirle astea cand
nu erau anuntate alte avioane pentru sosire. Dupa ce tot
roteam 3 piloti si 3 avioane IAR25, IAR80 diferite,
aveam linistea sufleteasca ca stiam tot ce e de facut. La
romani nu am reusit sa zbor singur in aparatul de zbor,
in schimb nebunii aia de nemti n-au avut nici o problema
sa ma lase. Au pus cateva conditii, printre care sa zbor
cu cel mai obosit dintre avioane, sa nu distrug unul in
stare buna. A durat zile pana l-am pus la punct, nu avea
mare lucru, doar avea foarte multe ore de zbor, si foarte
multe gauri. Era un Messerschmitt BF109 vai de capul
lui, dar era cel mai bun avion din lume. Mi-au zis ca
daca pic cu el, sa am grija sa ma fac praf de-abinelea
pentru ca un avion ca asta nou costa 60 de milioane de
lei aur. Decolam tot timpul de pe cea mai lunga pista
pentru a evita efectele nedorite ale cuplului stanga
fantastastic al ansamblului motor-elice care putea rasuci
avionul la desprinderea de pe sol. Am fost avertizat de
toate aceste amanunte care faceau diferenta dintre zbor
si un esec total. De fiecare data cand simteam cum se
desprinde avionul de la sol simteam un nod mare in gat,
si dadeam o turatie mai mare, miscand usor de mansa
pentru a prinde un pic de altitudine. Prima data cand
m-am desprins de sol am auzit in statia radio pe
nemteste ca au glumit cu comentariul de mai devreme,
si sa incerc totusi sa nu ma fac praf. Dadeam ture in
jurul aerodromului si din cand in cand mai auzeam in
statia radio “Gheorghe, umdrehen, umdrehen !” sau
“Gheorghe, komm herab ! Schnell !”, spunandu-mi sa
ma intorc ca ma indepartez, sau sa aterizez repede ca
vin altii, sa nu ne incurcam in aer. Dupa alta saptamana,
eram in aceeasi situatie, dar mult mai stapan pe mine.
Decolam tot de pe un teren de la marginea
aerodromului, in diagonala fata de piste, avand ca mijloc
hangarul​ ​unde​ ​se​ ​faceau​ ​reparatii.
Dupa alte cateva zile, mi-au dat voie si chiar ma
incurajau sa decolez si sa aterizez pe pistele
aerodromului, pentru a scurta perioada de decolare. In
felul acesta am descoperit limitele mele, si limitele
aparatului de zbor din perspectiva decolarii. Efectul
cuplului motorului inca ma dovedea. Era imposibil de
decolat cu motorul turat la maxim. Il tineam cam pe la 8
parti din 10 din turatia maxima. In tot acest timp,
vedeam cum se modifica parametrii decolarii cu vant din
fata, cu vant din spate, cu vant lateral. Fiind curios si in
acelasi timp panicat mi-am dezvoltat toate reflexele cu
junghiul ala de avion. Eram multumit de mine, si de
nemti. Eu am invatat sa zbor, fiind la un pas de la lua
livretul, iar nemtii au castigat un pilot, fiind o mare criza
de​ ​personal​ ​navigant.
Pe fondul unor tensiuni romano-germane,
germanii fiind la conducere, iar unitatile romane fiind in
subordinea celor germane, comandantul nemtilor, care
la randul sau era cu prafurile dupa el, a contactat
ministerul de la Bucuresti vaitandu-se de ai nostri.
Romanul, nesimtit din fire, era cu durerea in adancul
fundului. M-a chemat si mi-a spus atunci sa ma duc la
romani si sa iau si avionul ca mijloc de transport. Eu
eram tot un zambet, nici nu zburasera aia pe
Messerschmitt, eu da, de zeci de ori, in jurul
aerodromului, cei drept, ca un copilandru pe bicicleta
care inconjoara satul de pe o ulita pe alta. Mi-au facut
nemtii instructajul, de pe pista diagonala a aerodromului,
cap compas 138 si ajung la putorile de romani in vreo
20 minute. Cand mai aveam 5 minute de zburat, am luat
legatura cu romanii prin statia radio, anuntandu-i ca vin.
Am aterizat avionul, erau toti drepti, barbieriti, curatenie
facuta, se asteptau sa vina neamtul. De fapt eram doar
eu, cu un zambet larg pe fata. Se uitau toti ca boii la
poarta noua, in timp ce eu stergeam cu cotul geamul din
stanga, dupa ce-l abuream in gluma. La nici jumatate de
ora, timp in care tot comentam cu colegii, se aud nemtii
prin statia radio: “A ajuns Gheorghe ?” “Da. A ajuns.” “A
ajuns de mult ?” “Da.” “Bun. Spune-i ca i-am baut toti
damigeana de vin rosu, sa-l sarbatorim ca zboara”. Era
un motiv pentru care nu bausem inca vinul ala, se cam
otetise, dar dementii astia de nemti il fierbeau si il beau.
Mai puneau un bob de vanilie si alte mirodenii de care
nu mai vazusem pana la ei”. Vanilia nu crestea pe Valea
Horincei,​ ​nici​ ​scortisoara,​ ​nici​ ​multe​ ​altele.
Ma tot intebau unii dintre romani, “Gheorghe,
vulpe vicleana, cum de ti-au dat nemtii avionul pe mana
unui nebun ca tine ? Ia zi-ne si noua...”. Umflandu-ma in
pene le-am raspuns: “Pai, m-am dus si le-am cerut cu
frumosul si mi-au dat, si mi-au facut si instructie zile la
rand”. “Bai ce noroc ai avut”, imi zise altul… Lasasem
plocon niste tuica, carnati, si o bucata mare de slana,
inclusiv damigeana. Le-am zis ca daca pic cu avionul,
sa faca Mohanului o pomana cum se cuvine si sa cante
ceva​ ​pe​ ​nemteste.​ ​Nu​ ​eram​ ​normal,​ ​dar​ ​ei​ ​nici​ ​atat.
M-au chemat inapoi dupa o zi. Am decolat sub
privirile invidioase ale tuturor, pastrand cursul de
navigatie in linie aproape dreapta pana la celalalt
aerodrom. Am ajuns inapoi, am stat de vorba cu
capitanul, care mi-a spus ca se bucura ca ma descurc,
si ca dupa parerea lui un mecanic trebuie sa stie sa si
zboare avionul, mai ales pe front, unde orice ticait si
trepidatie​ ​care​ ​se​ ​simte​ ​trebuie​ ​sa​ ​fie​ ​un​ ​diagnostic.
Am invatat multa meserie de la nemti, devenind
mult mai serios, mult mai organizat, si admirandu-i in tot
ce faceau. Romanii erau haotici si nu reuseau sa se
organizeze la fel de bine, ajungeau sa se certe intre ei,
si mai mult de atat, te lua durerea de cap daca stateai
prea mult pe-acolo. La nemti nu puteai sa contesti
deciziile superiorilor decat cu argumente. Nici nu se
suparau, ba chiar se bucurau, mai ales daca aduceai un
plus valoare expunand un punct de vedere care nu
fusese acoperit. La romani, era fix pe dos. Urlau si
tunau, “băăă, eu sunt comanant, mai dă-te-n pula mea”.
Am auzit si din astea, cu mine nu-si permiteau ca ii
turnam la nemti, dar odata unu a inceput sa se
smiorcaie ca l-a luat la zor comandantul. Lipsa de
respect era aproape maxima, subiectivismul era la el
acasa la romani. La nemti domnea respectul fata de
oricine,​ ​toata​ ​lumea​ ​era​ ​importanta​ ​si​ ​avea​ ​un​ ​mic​ ​rol.

✠​​ ​Nikolaev

Dupa cum va spuneam, fortele germane au

ajuns in Crimea in toamna anului 1941, ocupand foarte
rapid peninsula, cu exceptia orasului Sevastopol. In
ciuda incercarilor de cucerire repetate in octombrie si
noiembrie, nu au reusit sa cucereasca tot teritoriul
pentru ca in noiembrie au fost precipitatii masive, rare
fiind zilele cand se putea decola cu aviatia de
bombardament, si chiar si cu avioanele mici. Am profitat
la maxim de aceasta perioada de “liniste” invatand
pentru probele ce aveau sa vina pentru obtinerea
livretului.
Am aflat toate lucrurile astea pentru ca faceam
parte mai nou dintr-o divizie de spionaj si informatii de
pe frontul de Est, caracterul nestatornic, precum si
experienta si cunostintele acumulate facandu-ma unul
din candidatii ideali. Erau unii mai buni, dar nu stiau si
rusa​ ​si​ ​germana.
Intr-o nota interna am observat ca vice-amiralul
rus Oktyabrsky este responsabil de comandamentul
portului si a decis sa pastreze trei brigazi in port pentru
aparare, iar restul, alaturi de populatie fiind trimise la
construirea liniilor defensive, 7 la numar, cu un efectiv
de 6000 de oameni. In total rusnacii dispuneau de
25.000 oameni, iar desteptul de vice-amiral se baza pe
cele 12 batalioane costale, si pe o brigada aviatica cu
vreo​ ​65​ ​de​ ​avioane.
Continuand cu stirile de pe front, aflata sub
comanda marelui general Erich von Manstein, armata a
XI-a nu a reusit sa cucereasca orasul in timpul primelor
operatiuni, iar sovieticii au lansat o debarcare pe apa la
Kerch pentru a mai usura asediul asupra orasului si
pentru a-i forta pe germani sa isi imparta fortele astfel
incat sa apere teritoriul cucerit. Capul de “pod” maritim a
salvat​ ​Sevastopolul​ ​in​ ​tot​ ​acest​ ​timp.
Am participat la adunarea acestor informatii prin
zboruri la caderea serii. Decolam de la Nikolaev cu un
avion IAR39, si zgăiam ochii cat de bine puteam la ce e
sub noi. Pilotul zbura lin, cu motorul nu foarte turat, la o
altitudine de 2000 de metri, iar eu supravegheam
spatele avionului, actionand constant declansatorul de
la aparatul de fotografiat, la care schimbam doua placi
pe minut. In caz de ceva, mitraliera era pregatita, tevile
lustruite. Intr-una din zile am primit informatii despre
armata lui Petrov, 10 tancuri T26, si 150 de piese de
artilerie. Sovieticii mai aveau un crucisator greu si
cateva usoare, dar si 7 distrugatoare pentru a proteja
portul. Am avut informatii de la centrul de inteligenta ca
crucisatorul Vorosilova urma sa preia 100 de civili, si
Armeniace peste 2000 de civili. Restul pana la 5000
erau​ ​soldati.
Din partea nemtilor s-a incercat tot posibilul sa
se distruga crucisatorul Vorosilova, nava de transport
Armeniace care evacua soldatii. Am suflat usurat cand
am aflat ca nu voi participa alaturi de trupele romane si
germane la doborarea navei de transport care evacua
mai mult civili decat soldati, avandu-i astfel pe
constiinta. Din 5000 de oameni, doar cativa au
supravietuit in apele inghetate. Peste 3000 de civili au
murit. Nu as putea sa spun acelasi lucru despre
crucisatorul Ukraina pe care l-au scufundat ai nostri, si
care scuipa foc continuu in trupele noastre. Am aflat
ulterior ca rusii s-au grabit sa evacueze deoarece
nemtii, la ideea unui colonel SS Gestapo doreau sa dea
cu gaze toxice, ceea ce au si facut de cateva ori. O
buna parte din cei aflati la bordul navei de transport
Armeniace erau evrei, de aici probabil si dorinta de a
scufunda​ ​nava.

✠​​ ​Pilot​ ​la​ ​Luftwaffe

Decembrie​ ​1941

Apartenenta la unitatea proaspat infiintata,

prietenia cu nemtii, precum si experienta acumulata in
tot acest timp m-au ajutat enorm cand am luat livretul de
zbor, eliberat de comandamentul Luftwaffe. Am mai nou
titulatura de Sergent Mecanic Aviator, puscas de elita.
Au urmat saptamani in care am dus corespondenta de
colo-colo, si odata am zburat un avion Taifun al Crucii
Rosii, dupa ce am schimbat trei bujii de urgenta pe
campul de lupta si am plecat ulterior cu el. Mi-am dat
seama ca la capitolul navigatie eram mai rau ca o gaina,
aceasta fiind ceva care se dobandeste in timp, dupa
multe ore zburate. A trebuit sa se lase seara ca sa
constientizez acest lucru. Noaptea era cumplit de
zburat, nu se vedea nimic, si mai mult de atat, pentru a
folosi harta si instrumentatia de bord trebuia sa stii de
unde ai plecat, cu ce viteza ai mers si in ce directie,
altfel​ ​te​ ​trezeai​ ​naiba​ ​stie​ ​pe​ ​unde.
 L-am cunoscut personal pe Manstein atunci
cand a venit la unitatea noastra pentru a ne cere
informatii, si eram si eu p-acolo punand ordine prin
fotografii si alte documente. Era singurul comandant ce
trebuia sa gandeasca o ofensiva de pe intreg frontul de
est. O nota interna spunea ca pana pe 17 decembrie
sovieticii au adus 12.000 de soldati infanteristi, si genistii
lor au minat zone intinse. Pentru a putea angaja cat mai
multi soldati in ofensiva conceputa, Manstein a lansat un
corp de armata cu doar o divizie de infanterie si doua
brigazi romanesti. Era o mare prostie, deoarece ai nostri
trebuiau sa apere intregul front de la Yalta la Kerch.
Multi si-au gasit sfarsitul acolo. Atacul a debutat pe 17
decembrie. Divizia de infanterie a atacat infanteria
navala de pe raul Belbek impingand trupele rusesti spre
coasta, in timp ce romanii atacau in centru. Dupa
aproape o saptamana de lupta, rusii s-au retras iar spre
Sevastopol, formand un nou front la nord de orasul
Belbek. In sud, ai nostrii la care se adaugau cam tot
atatia nemti, carnea de tun a dementului nu au reusit sa
sparga frontul, ofensiva fiind oprita in momentul in care
rusii au reusit o debarcare amfibie la Kerch, iar. De vina
pentru tragediile petrecute sunt numai si numai romanii
dupa parerea mea, deoarece ambitiile prostesti ale
generalilor romani care le cantau in struna
comandamentelor germane au facut sa para totul mult
mai simplu decat este. De multe ori vedeam 20 de
tancuri si spuneam ca am vazut 30. Asa mureau mai
putini, mergand noi mai pregatiti. Era foarte multa
idiotenie in armatele romanilor, ofiterii si subofiterii fiind
cat​ ​de​ ​poate​ ​de​ ​prosti,​ ​spre​ ​minunarea​ ​nemtilor.
Craciunul l-am petrecut cu nemtii si cu romani,
cantand cu vocea mea duioasa “O tannenbaum, ​O
Tannenbaum, Wie treu sind deine Blatter!”, si cu
damigeana de vin in brate. Nimic nu era verde pe-aici.
Morti, raniti. Cu cateva zile inainte am inspectat o buna
parte din linia frontului dupa ce se mai putea recupera.
Mare ne-a fost surpriza sa vedem o scroafa cu tot cu
puii dupa ea picata intr-unul din transee. Masa de
Craciun fusese asigurata. Am parpalit scroafa si cu
porcii mici in spiritul Craciunului, asa cum era la noi in
sat, comitand desigur inca o crima. Mestecam initial cu
pofta, ulterior cu sila carnea tare a scroafei. N-au mai
avut rabdare s-o lasam la fragezit, de foame, nu de
pofta. Lipsurile incepusera sa se simta. A doua zi de
Craciun in zborul de observatie s-a raportat o mare
debarcare la Kerch care a durat 2 zile, ulterior la
Feodosiya. Situatia a fost dezastruasa, curul lui
Manstein, care facea presupuneri cu consecinte
catastrofale, a fost salvat de prezenta intamplatoare a
altui corp de armata care a impiedicat inconjurarea de
catre sovietici, noul front fiind la Feodosiya, unde s-au
relocat trupele din zona. Germanii au pierdut peste 9000
de soldati iar sovieticii 7000, dar au avut 20000
prizonieri​ ​de​ ​razboi.
La trecerea dintre ani am zburat cu randul in
observatii aeriene deoarece vremea a fost buna, si am fi
putut avea musafiri bolsevici care sa ne strice
petrecerea. Din fericire nu se vedea nimic la orizonturi
care sa ameninte pozitiile romanesti, ori sa para ca
pornesc​ ​vreo​ ​ofensiva.

✠​​ ​Kommunist

Ianuarie​ ​1942

Pentru a încetini întărirea captelor de pod

maritim, germanii au folosit o flotila de bombardiere
pentru​ ​a​ ​scufunda​ ​vasele​ ​ce-i​ ​aprovizionau​ ​pe​ ​sovietici.
Intr-o dimineata a sunat alarma, in 2 minute
eram in picioare, si in alte 2 eram in avion, cu centurile
puse, decoland in mare tromba. Era un frig de pocneau
pietrele, respiratia fiind foarte neconfortabila, chiar si
prin inhalatorul de oxigen pe care il foloseam la altitudini
mari. Am primit prin radio coordonatele aproximative,
eram la 4000 de metri altitudine, o nava de transport se
apropia de port. De data asta eram singur in avion,
acompaniind impreuna cu alte 10 avioane doua
bombardiere in picaj de tip “Stuka”. Nu mai era vreme
de facut poze, era vreme pentru distrugere in masa.
Vremea rea, vantul ce ne misca in toate partile dinspre
mare, precum si primele raze de lumina ce se scaldau
jucause in zgarieturile vizierei mele ma innebuneau. Am
rupt formatia de zbor pe rand si am inceput sa tragem
dupa ce ne-am aliniat cu nava de transport si am
inceput sa tragem cu tot ce aveam la noi, facand loc la
urma bombardierelor sa-si lase incarcatura exploziva.
Nemernicii de rusi au rezistat asaltului deoarece nava
se apropiase prea mult de coasta iar noi nu mai puteam
interveni din pricina bateriilor antiaeriene pe care le
aveau atintite catre noi. M-a luat durerea de cap cand
am vazut cum puneau reflectoarele pe noi sa ne poata
vedea mai bine. Nava a trecut cu bine, iar artileria
tragea continuu spre noi, impiedicandu-ne sa ne
apropiem, in speranta ca reuseam sa ii faceam praf si
pulbere pe uscat. Am vazut atunci si unul din proiectilele
unui tun de coasta, de la o distanta apreciabila. Ma
gandeam continuu la ai nostri… Peste 100.000 de
oameni​ ​au​ ​debarcat​ ​la​ ​Kerch.

Februarie​ ​1942

Lasand la o parte petrecerile si jocurile de carti

pentru ca aveam foarte multa treaba, am fost convocati
prin statia radio de la centrul de observatie ca e jale
mare pe coasta si ca flota sovietica a Marii Negre a
mentinut foc continuu asupra pozitiilor germane, si ca e
musai sa se reduca presiunea pe linia frontului.
Luftwaffe a trimis 100 de bombardiere tactice si astfel
aproape au sters pe harta porturile de la Anapa, Tuapse
si Novorossisk. Nava de transport Kommunist care
transporta piese de artilerie grea, munitie, si cel mai
probabil si cateva tancuri, a fost scufundata. Am
contribuit si eu cu doua proiectile de pe al meu
Messerschmitt, plus aproape toata munitia. Am tras in ei
cu tot ce am avut. Nu am nici cea mai vaga idee ce s-a
intamplat cu echipajul, dar lovitura de gratie a dat-o un
neamt cu o Stuka. Trebuia sa fii bun de tot sa zbori in
picaj, si sa-ti si revii dupa aia.. Doamne, ce zgomot
faceau​ ​avioanele​ ​astea.​ ​Erau​ ​sadici​ ​de-a​ ​dreptul​ ​nemtii.

♞​​ ​Casă,​ ​dulce​ ​casă

Martie​ ​1942

Am fost lasat la vatra pentru recuperare si

odihna, intrucat imi servisem patria suficient, sau cel
putin asa au considerat autoritatile de razboi. Prin
intermediul nemtilor mi-am gasit de lucru la o uzina care
executa diverse subansamble pentru aviatie, uzina fiind
sub patrimoniu nemtesc. In saptamana urmatoare eram
intr-un avion Junkers de transport care m-a lasat la
Galati, de unde am luat trenul catre Galati si apoi cu
autobuzul si caruta pana la Cavadinesti. In total, am
petrecut o saptamana cu fratii si surorile mele, carora
le-am adus tot felul de bunatati de pe la nemti, ciocolate,
bomboane, tot felul de minuni. Mama mea Sandica
dormea atunci cand am venit seara, cainii latrand sa ma
inhate, caini pe care i-am mosit si pe care i-am hranit de
mici. Mare mi-a fost surpriza sa aflu ca pe Ion si pe
Nicolae i-au luat la razboi in urma cu o luna, mamica
mea Sanda fiind in lacrimi. Spre rusinea mea m-am dus
beat manga, pentru ca sarbatorisem cam mult. Inca
eram in uniforma, cu pistolul la brau in teaca lui de piele,
cand m-am dus la fratele meu Andone care locuia in alta
localitate, la Beresti, fiind un mare negustor care avea o
pravalie cu de toate. Aici Andone avea o mica
petrecere, cu musafiri de seama, iar cand m-a vazut
baut si cu pistolul la brau, stiind ce urat fac la bautura
s-a speriat, si m-a cam rugat sa plec, si bineinteles sa
nu ma supar. Ne-am intalnit a treia zi. M-am speriat
foarte tare ca mama nu mai stia de Ion nimic, iar de la
Nicolae primise o scrisoare ca este la divizia de geniu si
constructii usoare, la poduri, pe frontul de Est. Am
regretat enorm ca am avut doua ocazii sa ne intalnim
dar eu nu stiam ca el e acolo. De Ion nu stiam nimic,
decat ca l-au incadrat la comunicatii, cea mai
periculoasa activitate pe front. Sapat transee, tras
cabluri, si tot asa. Acolo era Ion. Lucrurile acestea mi-au
taiat rapid buna dispozitie, iar efectele alcoolului
dispareau incet, nu ma mai simteam beat, devenisem
foarte ingrijorat. Surorile mele s-au bucurat sa ma vada,
abia daca ma mai cunosteau. Am plecat la 20 de ani, in
1938 de-acasa si m-am intors in 1942, dupa 5 ani. Am
descoperit deasemenea, ca din scrisorile pe care le
trimiteam acasa nu au ajuns nici macar jumate. Pe fata
mamei se vedeau ridurile de ingrijorare. Am renuntat
atunci sa mai beau alcool pentru ca singurul care s-a
bucurat sa ma vada chiar si in starea in care eram a fost
Andone. Simteam ca am suparat-o si mai tare pe
maica-mea din pricina felului cum m-am prezentat la
sosirea​ ​acasa,​ ​adica​ ​baut.

➹​​ ​Oltenii
 Mi-am luat ramas bun de la toate rudele si am
luat-o spre drumul Craiovei, unde urma sa lucrez. Am
ajuns dupa doua zile la Craiova, mi-am gasit o gazda cu
ajutorul celor de la fabrica, si am inceput sa intru in
ritmul de lucru de la uzina. Aici am lucrat initial pe strung
pentru ca era nevoie de confectionarea de urgenta a
unor piese. Exista o secretomanie ridicata, intrucat nu
aveam voie sa intrebam la ce anume servesc
respectivele piese. Pentru mine nu a fost o problema
asta, pentru ca imi puteam satisface curiozitatea
studiind un pic mai bine ce anume se mai confectiona
acolo. Plus de asta, lucrul la unitatea de informatii si
contrainformatii de pe frontul de est mi-a indus o
disciplina care ma impiedica sa pun intrebari cu voce
tare.

Aprilie​ ​1942

Primesc o telegrama de la maica-mea,

spunandu-mi ca a primit vesti de la Ion, ca e bine, si ca
abia asteapta sa se intoarca acasa, dar nu stie exact
cand se va intampla asta. Se vaita desigur de conditiile
de pe front, de lipsa mancarii, a uneltelor, dar pe de alta
parte​ ​el​ ​a​ ​fost​ ​tot​ ​timpul​ ​un​ ​copil​ ​plangacios.
La uzina nu se intampla mare lucru, doar ce
scapasem de strung, lucram la asamblat, ajunsesem sef
de tura. Se lucra incontinuu. Am ajuns sa fiu mort de
oboseala, dar nu de la ce lucram la uzina, ci de la faptul
ca ma ajunsesera din urma noptile nedormite precum si
toate gandurile negre pe care le aveam de la ce am
vazut la razboi, unde acuma sunt doi dintre fratii mei.
Fratele meu cel mai mic, Vasile, are doar 16 ani si nu
l-au luat. Ala chiar nu s-ar fi descurcat pe-acolo, este cu
totul​ ​alta​ ​fire.​ ​Mai​ ​bine​ ​se​ ​nastea​ ​femeie.
Am fost mutat iarasi de la o sectie la alta a
uzinei, acum confectionam piese de aviatie, mai exact la
ce eram eu cel mai specialist, si anume componentele
de fixare a mitralierelor pe avion. Am adus imbunatatiri
batiului de prindere al mitralierei pe avion, adaugand
cate doi rulmenti pe fiecare axa, in total 4, si
deasemenea proband centrul de greutate al mitralierei
de asa maniera incat sa o misti ca pe un fulg. Multe ore
am vorbit cu doi ingineri explicandu-le cum ar fi bine sa
fie, din calitatea mea de fost utilziator. M-am inteles de
minune cu oltenii, zvonurile ca sunt oameni rai nu sunt
adevarate. Depinde de la om la om, iar astia cu care am
avut de-aface sunt oameni buni si educati, si ne-am
inteles de minune. Ansamblele astea care se executau
la fabrica echipau IAR-urile si Potez-urile. M-am inteles
bine cu toata lumea, si mi-am dat seama din nou cat de
important este sa ai scoala. Eu nu aveam decat 7 clase
si scoala de meserii, mecanica, urmata de ani de
specializare​ ​atat​ ​in​ ​armata​ ​cat​ ​si​ ​pe​ ​front.
Am castigat foarte multi bani frumosi, mi-am cumpărat
toale noi, pantofi, si am luat cate ceva si pentru cei
de-acasa. Din solda pe care o stransesem, nu am
cheltuit nici un ban, ca nu aveam unde, plus ca mergea
la Sanda, mama mea, care stransese toti banii. Tot ce
doream sa consum era la discretie, mai putin in ultima
perioada cu mancarea. Ciocolata nemteasca nu tinea
de​ ​foame.

♚​​ ​Dacă​ ​e​ ​ordin,​ ​cu​ ​plăcere​ ​!

Iunie​ ​1942

De ce iti e frica, de aia nu scapi. Romania ducea

lipsa grava de trupe, la fel si Germania. Pierderile
suferite de ambele parti erau foarte mari, iar la rusi nici
nu​ ​se​ ​simtea. Nu am apucat sa fac prea multi purici si
paduchi la fabrica la Craiova pentru ca am primit o
instiintare​ ​ca​ ​este​ ​nevoie​ ​de​ ​mine​ ​pe​ ​front.
“Daca e ordin, cu placere !” - asta i-am raspuns
ofiterului care mi-a adus convocatorul. I-am spus ca o
sa ma prezint in termen de doua saptamani la Galati si
vedem de acolo ce facem, si atunci el mi-a spus ca e
nevoie mai repede de atat. Mi-am facut bagajele in
seara aceea, si deja eram in tren spre Galati a treia zi,
dupa ce am incasat o parte din bani, restul urmand sa
fie​ ​trimisi​ ​familiei.
Am ajuns acolo, dau de romani, dau de nemti.
Aceeasi poveste, aceeasi pozitie, Urma sa ajung la
Rostov. Nu am mai fost niciodata asa departe in Est.
Am ajuns la Rostov, orasul de pe malul raului Don. Mai
exista un Rostov-Oblast mult mai in Est. Aveau aici
langa Don ditai aerodromul, mult mai mare decat ce
vazusem pana atunci, decolau si bombardiere, si
vanatori, si transport, de toate. M-am intalnit cu fosti
camarazi urmand sa vedem ce facem mai departe.
Prima zi nu am facut nimic, dar a doua zi am fost
anuntat ca pot sa aleg intre doua activitati, fie sa zbor ca
nebunul cu un pilot stand la mitraliera, sau singur pe un
avion de vanatoare, fie la o unitate romaneasca, fie la
una nemteasca, fie la una mixta. Simtind ca nemtălăul
batran avea de fapt alte planuri cu mine, i-am spus sub
forma de gluma ca simt ca mai e ceva, fiindca din doua
activitati au ajuns sa fie patru sau mai multe daca le
combin intre ele. Atunci mi-a zis sa ma gandesc bine si
ca​ ​vorbim​ ​maine.
Cand nu mai era nimeni prezent, m-a abordat si
mi-a spus ca cea de-a doua activitate ar fi sa formeze o
echipa romano-germana care sa se deplaseze in
Germania si sa zboare Messerschmitt-uri BF109-G2.
Eram foarte entuziasmat de ideea de a ajunge in acea
parte de lume, dar pe de alta parte eram speriat de
profesionalismul americanilor sau britanicilor care roiau
pe-acolo cu avioanele. Deasemenea, eram informat
asupra faptului ca artileria antiaeriana si celelalte
elemente care ne puteau dobori erau mult mai
performante, si in mainile unor oameni mult mai
pregatiti. Mi-a spus ulterior ca am inteles gresit ce
aveam de facut, si ca e nevoie mare pe frontul de est de
oameni si ca rolul meu si al celorlalti este sa aducem
avioane din Germania pe frontul de Est. Bineinteles sa
nu suflu o vorba la nimeni. In mod normal aceste
avioane ar fi trebuit sa ajunga la noi in tara pe piese, cu
trenul, la uzina IAR de la Brasov, sau pe la Craiova, dar
din pricina faptului ca transportul feroviar nu era inca
sigur, facand vulnerabile aparatele care costau o avere
fiecare, s-a ales sa fie asamblate si zburate de la
fabricile​ ​nemtesti,​ ​de​ ​frica​ ​informatorilor​ ​de​ ​pe​ ​traseu.
Deja se pare ca aparusera tot felul de turnatori
care erau suspectati ca turnau cumva pe la rusi. Si erau
aviatori. Erau infiltrati printre noi. Ma gandisem de multe
ori la asta deoarece nu cred in nici un fel de coincidente.
Aveam si un suspect in minte, unul care imi displacea.
Am acceptat fara sa stau pe ganduri, si a doua zi eram
intr-un avion de transport de la LARES (Liniile Aeriene
Romane​ ​Exploatate​ ​cu​ ​Statul),​ ​inapoi​ ​catre​ ​Galati.
De la Galati, am luat un tren pana la Craiova, de
unde plecasem de nici o saptamana. Mult timp m-am
gandit de ce naiba a trebuit sa plec de la Craiova, sa
ajung la Galati, sa zbor pana la Rostov, si acum sa fac
acelasi lucru invers. De ce nu au trimis o nota
informativa cu caracter confidential, prin cineva de
incredere, care sa-mi zica ce e de facut, planul,
coordonatele,​ ​biletele​ ​de​ ​tren,​ ​si​ ​asa​ ​mai​ ​departe...

✠​​ ​Germania​ ​Nazistă

Iulie​ ​1942

Am ajuns in Germania, dupa un zbor lung care a

inceput de pe un maidan caruia ii spuneau oltenii
aerodrom pana la Leipzig. A fost o pauza pentru
realimentare pe langa Graz in Austria. Mi-am luat la
mine cele mai frumoase haine, pregatind deja textul
pentru a obtine o uniforma noua. Aveam si sapca de
piele la mine. Am ajuns intr-un final noaptea, ne-au
cazat astia la un hotel. Eram mai multi, ne-am intalnit si
cu altii acolo. S-a dat a doua zi o receptie pentru sosirea
noastra. Mi se parea fenomenal, orchestra care canta.
Tot felul de lume buna a orasului. Am aflat a doua zi ca
de fapt erau nimeni altii decat angajatii de la fabrica si
sotiile lor. Am vizitat fabrica, nici prin cap nu mi-am
imaginat ca exista atat de multe hale, cu atat de multi
muncitori specializati. Unul din ingineri ne-a facut turul
fabricii. Din pacate nu am inteles chiar tot ce spunea,
folosea un vocabular foarte evoluat. Eu eram cu limba
germana la nivelul unui copil. Imi era de multe ori rusine
ca ma va intreba ceva, si ca voi raspunde prost, ceea ce
s-a si intamplat. M-am scuzat ca nu vorbesc foarte bine,
ca nu stiu foarte multe cuvinte. Mi-a raspuns razand ca
am un accent ciudat. Nu mi se parea. M-am strofocat
rapid sa-mi gasesc cuvintele si l-am intrebat o chestiune
legata de avion, folosind o fraza ampla. Mai exact l-am
intrebat daca noul motor de la Daimler-Benz tolereaza la
fel de bine benzina proasta cu apa, si cum se comporta
pe frigurile din timpul iarnii fata de generatia anterioara.
Mi-a​ ​raspuns​ ​ca​ ​din​ ​pacate​ ​asta​ ​e​ ​mai​ ​pretentios.

♠​​ ​Elsa
 A treia zi prin Leipzig, seara am fost la un mare
bal, unde am avut onoarea si in acelasi timp placerea sa
dansez un vals cu o tanara imbracata foarte frumos.
Purta o rochie verde, cu nenumarate pietricele, si avea
o coafura cum n-am mai vazut. Lumea ma confunda
continuu ba cu un neamt, ba cu un rus, din pricina
faptului ca aveam ochii de o culoare verde-albastra si
parul deschis la culoare, semanam cu mama. Am
petrecut clipe de neuitat cu domnisoara care n-a
comentat ca era sa o calc pe pantofi de zeci de ori intr-o
ora. Avea parul deschis la culoare, ochi albastri, si o
alunita pe gatul dezvelit, rochia era cu umerii goi,
mirosea discret a un parfum floral, pe scurt duduia era
traznet. Am prins in cele din urma miscarile dansului, nu
era foarte greu. E mai complicat sa joci o hora de la noi
de pe Valea Horincei, decat dansurile astea nemtesti.
Bausem cam multa sampanie. Era dulce si mi se cam
urcase la cap. Duduia bause si ea cateva pahare. Balul
s-a terminat aproape de miezul noptii. Duduia m-a
intrebat pe nemteste daca sunt rus. I-am zis, “si daca as
fi ce-o sa se intample ?” Mi-a raspuns la ureche ca i-ar fi
placut sa viziteze Moscova la un moment dat inainte sa
inceapa razboiul. I-am spus ca s-ar putea sa vizitez anul
acesta Moscova de la bordul unui bombardier. A crezut
ca glumesc. M-a rugat sa-i spun ceva in rusa. I-am spus
ca imi place foarte mult de dumneaei si ca astept cu
interes sa o mai vad. N-a inteles nimic, dar ii placea cum
suna. A tinut sa precizeze ca am un accent ciudat, si
m-a intrebat de unde sunt. I-am zis ca sunt din Romania
si abia ii venea sa creada. Pun pariu ca nu stia unde
este tara noastra pe harta. Seara s-a terminat, i-am
sarutat politicos mana aflata intr-o manusa alba de
matase pana la coate, dupa care am intrebat-o daca
asa e moda pe-aici, cu manusi dinacestea. Am ras
amandoi ca prostii minute bune, dupa care m-a intrebat
unde locuiesc. I-am zis ca stau la un hotel saracacios de
la marginea orasului, stiind ca stau in luxul de la un
hotel nu chiar de pe bulevardul central, ci trei strazi mai
in spate. S-a minunat, spunand ca este o zona rau
famata, plina de infractori. Nu am stiut cum sa-i
raspund, pentru ca nu cunosteam traducerea cuvantului
“simandicos”​ ​in​ ​nemteste.
N-a trecut bine ziua, ca in drumul spre uzina,
trecand prin fata receptionerului sunt avertizat ca am un
bilet. Il citesc, era de la Elsa. “Ghiorghi, wir sehen uns
heute Abend bei dem maskierten Spree”, spunandu-mi
sa ne vedem diseara la un bal mascat. Am stat in dubii,
ce naiba mai e si asta ? Unde mai pui ca nu am fost in
stare sa traduc direct, am folosit un mini dictionar pe
care l-am primit de la astia inainte sa plec, iar restul
le-am concluzionat din context. Vai de mine, bal mascat.
Mai scria acolo sa mai aduc niste prieteni. Ce prieteni
ma ? Eu nu-i iau pe ciobanii astia de romani nicaieri. Imi
strica acolo socotelile. M-am echipat, in uniforma,
abandonand costumatia de gala in geamantan. Mi-am
pus ochelarii de zbor, sapca de piele pe cap, si m-am
deghizat​ ​in​ ​pilot,​ ​ca​ ​doar​ ​aia​ ​eram.
Am ajuns la locul cu pricina dupa ce am orbecait
minute bune, intreband in stanga si in dreapta. Lumea
se cam ferea sa vorbeasca cu mine deoarece aveam
uniforma, si pana sa apuc sa ii intreb, dispareau pe
stradute laturalnice. Nu a fost nici o problema in cele din
urma, am dat de un mos care mi-a zis cum anume se
ajunge. Am gasit-o acolo pe Elsa, avea o bentita pe cap
care ii tinea parul intr-o pozitie ciudata si tinea in mana o
nuia de care era lipita o pereche de rame de ochelari
albi. Manusile pana la cot erau nelipsite. Era deghizata
in zana. I-am sarutat mainile, si am intrebat-o care este
protocolul bauturilor alcoolice in acest salon. Mi-a
raspuns sec ca la discretie. In gandul meu mi-am zis:
speram sa fie scumpa bautura, ca altfel o sa ma
impiedic pe strada de beat ce-o sa fiu cand voi pleca de
aici…
Am petrecut ca nebunii, tot felul de dansuri, care
mai de care mai ciudate, cantate de un soi de lautari cu
acordeoane si alte instrumente de-ale lor, de care nu
mai vazusem. Muzica era clar mai buna ca a orchestrei
de cu o seara inainte. Elsa era constant lipita de mine si
eu de dansa, nu ne-am scapat din ochi nici o clipa.
Traiam intr-un vis pe care il doream sa nu se mai
termine. Eram indragostit lulea, si probabil si ea de
mine. Aveam oaresce regrete din cand in cand, bai, da
nu puteam sa gasesc si eu una din sat ? “Vaca si
nevasta trebuie sa ti le iei din sat”, asa e o vorba pe la
noi. M-a intrebat de mai multe ori de unde mi-a venit
ideea pentru costumatie, si cat l-am tocmit pe cel ce o
poarta sa mi-o imprumute. Fatuca asta chiar nu
pricepea ca eu sunt pilot si mecanic la Luftwaffe si ca in
ziua urmatoare eu trebuie sa zbor un aparat
Messerschmitt pana la Graz in Austria, dupa care il
realimentez, si zbor pana la noi in tara, dupa care il
realimentez sa ajung pana la Galati unde o sa dorm
bustean de oboseala, dupa care a doua zi Nikolaev,
realimentez​ ​si​ ​dupa​ ​inca​ ​un​ ​popas​ ​zbor​ ​spre​ ​Rostov​ ​?
Seara s-a terminat, a trecut o vesnicie, ma
gandeam cu groaza ce o sa fac maine cand o sa plec.
Faceam planuri sa fac pe bolnavul sa mai raman pe aici,
dar oricum, si bolnav copt m-ar fi trimis astia inapoi in
tara. Nu existau alternative, mai ales ca mi-au venit in
minte chipurile fratilor mei care erau pe frontul de est. A
fost trist, dar n-am avut ce face. Am ales sa nu o mai
taragan prin Germania si sa plec a doua zi, dupa cum
era planul. Elsa implinea in seara aceea 23 de ani. I-am
urat sa fie la fel de frumoasa si incantatoare si la 50.
Mi-a raspuns, de ce la 50 si nu si la 100 ? I-am spus ca
n-am pomenit om care sa traiasca atata. Ingandurata
mi-a spus ca sunt destui. Ulterior mi-am dat seama ca la
noi sunt conditii precare, nu exista medicina asta
occidentala si ca murim pe capete de la orice porcarie
de boala, iar altii mai mor si de la explozii si gloante. Am
intrebat-o de curiozitate cu ce se ocupa parintii ei. Mi-a
spus ca mai are o sora, si ca mama ei este sora unei
contese, ea fiind la randul ei contesa. Mi-am pus mainile
in cap, m-am simtit mic cat un paduche. Noi acasa ne
faceam nevoile in curte, si abia aveam niste dusumele
roase de soareci pe jos, si niste covoare de canepa
atarnate pe pereti sa tina mai cald iarna. I-am spus Elsei
cine sunt, cu ce ma ocup, de unde provin, precum si
toate grozaviile pe care le-am vazut acolo pe front. A
inceput sa planga, si am intrebat-o de ce plange, pentru
ca sunt si oameni mult mai saraci ca mine. A zis ca nu
de asta plange, si pentru faptul ca o sa plec intr-un loc
de unde as putea sa nu ma mai intorc niciodata… Am
linistit-o spunandu-i ca am mai fost pe-acolo, stiu despre
ce e vorba. La randul meu i-am intors vorba, spunandu-i
ca preferam sa fie bucatareasa contesei, nu fiica-sa. Am
mai dres situatia, incepuse sa mai zambeasca. Din ochii
aia mari se scurgeau siroaie. Mi-a spus ca mama ei,
contesa, precum si sora mai mica au plecat in Elvetia sa
locuiasca pe perioada razboiului. Ea urmeaza sa plece
in mai putin de o saptamana cu tatal ei, fiind lasata in
grija unei matuse care isi traia viata cat mai putea. Tatal
ei era desigur ocupat cu una din numeroasele dame de
companie pe care le întreținea. Balul mascat era
organizat de matusa ei, vaduva. I-am spus ca o sa plec
in zorii zilei de pe aerodromul fabricii cu avionul, si ca o
sa​ ​incerc​ ​sa​ ​ii​ ​scriu.
Ziua urmatoare a venit pe campul unde
asteptam sa fie aliniate aparatele de zbor, facand
ultimele pregatiri pentru decolare. Inca nu ne urcasem in
avioane, urma sa ne urcam in vreo ora. Am vazut-o
facand cu mana de pe bicicleta, si eu am facut la randul
meu. A venit incoace. Imi era rusine ca vor face colegii
glume pe seama mea. Ne-am imbratisat si sarutat
pasional in vazul tuturor celor care inca nu decolasera.
Am​ ​decolat​ ​ultimul​ ​facand​ ​cu​ ​mana​ ​din​ ​avion.

♜​​ ​Dunărea​ ​albastră

 Cap compas 156 grade, spre directia Graz,
Austria. Dau tare motorul, pe la 2600 de ture pe minut,
ajung din urma doua avioane, si stau in spatele lor,
pana ne-am asezat intr-o formatie de zbor. Dupa nici
zece minute se aude prin statia radio din doua parti:
“Gheorghe, vulpe vicleana, cine era duduia ?” I-am
raspuns si eu sec “era sora-ta”. Se auzeau de la altii
rasete si chiuieli, semn ca erau distrati de interventia
mea​ ​pe​ ​transmitatorul​ ​radio.
Am zburat relativ jos, pe la 3000 de metri
datorita conditiilor meteo invocate de noi. De fapt voiam
sa vedem cat mai mult din Germania. Cu regret va spun
ca nu se vedea mare lucru de sus, din ceea ce doream
eu sa vad. Alt mare regret a fost faptul ca nu aveam
suficienta benzina sa zburam deasupra Vienei, capitala
Austriei, sa vedem podurile de pe Dunare. Am vazut
totusi Dunarea in apropiere de orasul Linz, care parea a
fi comparabil cu Leipzig, le-am zis colegilor sa coboram
mai jos ca e Dunarea. Am descoperit atunci ca
gresiseram un pic cursul, fiind un prilej pentru
ajustamente. Nu era abatere mare. Am rectificat fiecare
cu rigla de calcul cursul pana am ajuns la un acord cu
totii si ne-am vazut de drum. Chestia asta imi amintea
de problemele teoretice pentru piloti. Cu toate astea, am
zburat de-a lungul cursului ei cat de mult am putut.
Arata​ ​mult​ ​mai​ ​bine​ ​ca​ ​la​ ​noi.
Ne apropiam de Graz. Nu a durat mult pana am
fost contactati radio de turnul de la aeroport. Vantul
incepea sa bata tare, si deja trebuia sa schimbam cursul
pentru a ateriza din alta directie. Benzina era bineinteles
pe terminate. Am trecut in capul formatiei ocolind prin
stanga, ceilalti aliniindu-se cu mine. M-am enervat putin
datorita faptului ca nu intelegeam de ce trebuie sa
facem atatea manevre, acest aspect fiind lamurit ulterior
cand am vazut alte opt avioane Junkers de transport
prin zona. Coboram deja trenul de aterizare in secunda
cand am primit confirmarea. La scurt timp au aterizat si
restul, si doua dintre avioanele de transport printre noi.
Am stabilit sa facem o pauza de trei ore, avand o masa
pusa la dispozitie, cu de toate. Deasemenea, am insotit
tehnicienii pentru verificarile avioanelor. Tot atunci ni
s-au montat blindajele la rezervor si prin alte parti
sensibile. Aparatele radio au fost inlocuite cu unele
TeleFunken generatie mai noua. Am primit fiecare cate
o gentuta cu o sticla de apa, sapun, si alte cateva
articole de igiena orala. Erau acolo si faimoasele prafuri.
Ni s-a luat tensiunea arteriala la fiecare, beneficiind de
un mic examen medical. Aveam toti tensiunile bune, 12
cu 6, mai putin unul dintre colegi care avea 14 cu 7. La
prafuri, ni s-a zis ca daca vrem sa le incercam sa nu
luam prea mult, ci pe varful degetului putin si atunci
cand tragem pe nas a stam pe partea dreapta un minut.
Daca nu vrem, nu e nici o problema, sa le predam la
destinatie comandantului. Deasemenea am fost intrebati
daca am mai consumat, doi dintre noi am raspuns
afirmativ. Eu luasem cand eram la Nikolaev de
curiozitate. Nu am mai avut somn trei nopti la rand,
dupa​ ​care​ ​am​ ​picat​ ​lat,​ ​dupa​ ​care​ ​nu​ ​am​ ​mai​ ​luat.
 Am ajuns in cele din urma la Galati,
neintamplandu-se nimic senzational pe drum care sa
merite mentionat. De la Galati o parte din noi a
realimentat si a plecat mai departe pe traseul Nikolaev,
Melitopol, Rostov. Ne-am intors inapoi cu un Junkers si
le-am​ ​luat​ ​si​ ​pe​ ​restul,​ ​in​ ​tura​ ​doi.
Tot cu un Junkers am ajuns dupa cateva zile
inapoi la alta fabrica din Germania, la Regensburg din
ordinul maresalului Ion Antonescu, pe care l-am
cunoscut personal. Cu toate defectele lui, cu atitudinea
antisemita cu care nu eram deacord, mi-a placut maxim
de el. Am vazut in el ce trebuia sa aiba fiecare roman, si
anume educatie si coloana vertebrala. Legat de partea
antisemita nu pot sa ma pronunt. Aia n-au venit peste
noi cu pustile. Aici in Regensburg am vazut cateva
poduri peste Dunare, de o frumusete iesita din comun.
M-am plimbat pe fiecare seara la luminile felinarelor.
I-am trimis si o scrisoare Elsei, in Elvetia, la noua ei
adresa de corespondenta. O ratasem cu o zi, dar am
aflat oricum in ultimul moment destinatia unde o sa
mergem la fabrica, sa luam transa urmatoare de
avioane, totul fiind de-o secretomanie iesita din comun,
perfect explicabila in contextul politic in care ne aflam, in
vreme de razboi. Am petrecut o zi prin oras, l-am luat pe
tot la pas. Nici nu am cuvinte sa va spun cat de mult
mi-as fi dorit sa nu mai plec niciodata de aici. Totul era
atat de frumos, lumea atat de frumos imbracata, parea
un mic paradis. Mentionez deasemenea ca am plecat cu
scarba de la Rustov. E un mare desert acolo, n-ai ce sa
vezi. Ca sa nu mai vorbim ca atunci cand zbori, in loc sa
fie o placere, stai cu ochii beliti baleand in toate directiile
sa nu vina naibii vreun Sturmovik, Lavocikin sau vreo
alta zburatoare de-a rusilor. Am ajuns cu avioanele toti
la Galati dupa cateva zile, si de data asta am reusit o
schema de zile mari. Sa ma intorc iar in Germania, si sa
aducem alta transa, cu niste nemti de la alta fabrica, de
la Ausburg. M-am bucurat enorm ca vizitam inca un
oras. I-am mai trimis o scrisoare Elsei, trimitand de data
asta si adresa unde poate sa-mi scrie, care era super
simpla si imposibil de ratat. Nikolaev, Ukraina. Toate
oficiile postale aveau ghiseu special pentru scrisorile
spre si dinspre fronturi, iar odata ajunsa scrisoarea, la
triaj stiau unde sa le dea mai departe. La Ausburg ne-au
muncit aia ca pe hotii de cai, am transportat 60 de
avioane de la fabrica la un aerodrom in apropiere de
Munchen, care era un oras superb. Practic avioanele
intrau in dotatea unei unitati militare de langa oras. Aici
mi-a placut cel mai mult. M-as fi mutat acolo a doua zi.
La ultimul avion am cerut voie prin radio sa fac un raid
deasupra orasului, pentru ca nu aveam timp sa-l strabat
la pas, si doream sa identific din aer, de la o altitudine
joasa ce mi-ar fi placut sa vad mai deaproape, mergand
la pas. M-au intrebat ce aparat de zbor e si daca are
zvastica pe el. Le-am zis ca da. Mi-au zis sa zbor jos si
incet. Zburam deasupra unei piete intr-o formatie de 3
cand imi faceau cu mana copii, si batranii, toti facand
salutul nazist. Am fost o zi la pescuit pe un rau din
apropiere si am prins cinci pesti mari eu, un neamt de la
fabrica 20 de pesti si mai mari, iar cel de-al treila pescar
doi pesti, unul din ei fiind cel mai mare dintre toti cei
prinsi de noi laolalta. A fost distractiv, iar carnatii pe care
ii mancam continuu erau foarte buni. La noi pe Valea
Horincei se fac carnati din resturi, nu din carne ca la
astia.​ ​Se​ ​vedea​ ​abundenta,​ ​si​ ​ca​ ​o​ ​duc​ ​foarte​ ​bine.

♚​​ ​Adolf

Aici la fabrica ramasesem singurul roman in

asteptarea celorlalti sa luam avioanele si sa le ducem
pana la Rostov, si apoi un pic mai departe, la Tuzov
daca va fi cazul. Daca am inteles bine, Tuzovul era inca
disputat de nemti cu tancurile. Tot aici la fabrica m-am
intalnit cu unu din ofiterii diviziei de informatii de la
Nikolaev, pe care m-am bucurat nespus sa il revad. A
mai venit la fabrica Willy Messerschmitt care era
inginerul care a proiectat aceste avioane. Era un tip pus
pe glume, poznas din fire, un geniu daca ma intrebati pe
mine. Nu spun asta din admiratia fata de nemti, sau
pentru faptul ca am pilotat cel mai mult un avion
proiectat de el, ci pentru simplul fapt ca acest om era
foarte simplu si degajat, si vedeam cumva in el tiparul
oamenilor de pe Valea Horincei, din locurile natale. A
venit sa-mi stranga mana afland cate avioane am
transportat dintr-o parte in alta, ne avariind niciunul.
Adevarul e ca ma taiau transpiratiile la fiecare decolare
stiind cat de scump este un avion si cat de greu se
asambleaza unul, daramite sa se fabrice toate
subansamblele. Personalul care ar fi trebuit sa le mute
lucra la foc continuu in fabrica la liniile de productie sau
asamblare. Peste 10% din Messerschmitt-uri se
prapadeau la primul zbor, din cauza faptului ca nu se
respecta protocolul de decolare, si anume sa nu turezi
tare motorul ca te rasuceste la desprinderea de pe sol
din cauza cuplului mare al motorului. Mai existau
desigur si defecte de fabricatie care faceau imposibila
decolarea. Comenzile nealiniate bine, vibratii la motor
care nu s-au vazut pe bancul de probe, si asa mai
departe.

August​ ​1942

In aceeasi si a venit la fabrica Fuhrer-ul, Adolf

Hitler. Eram toti aliniati. M-am bucurat nespus de mult
ca doar ce fusesem la frizer in oras, si aveam frizura
nemteasca la purtator. Nici nu puteai sa distingi intre
mine si nemti, singura diferenta fiind ca eu eram mai
scund de statura, si astia erau cam cu un cap mai inalti.
Se vede clar ca au dus-o mai bine. Era oricum clar doar
daca scoateai capul prin oras si te uitai de jur imprejur.
A facut un gest pe care n-o sa-l uit niciodata, a dat
mana cu toti, dupa ce fusese salutat respectuos cu
salutul nazist de toti, in cor.. Avea o mustacioara
nostima. Mana lui era foarte rece, am avut grija sa nu-l
strang prea tare, pentru ca in ciuda staturii aveam ditai
lopetile de maini, de pe vremea cand strangeam
suruburile la vagoane si locomotive. Imi dadusem
seama ca il vazusem pe Furher mai deaproape decat il
vazusem pe Antonescu, iar cu cel din urma, nu am dat
niciodata noroc. Omul avea totusi o privire pierduta, si
eu eram langa cel mai puternic om din lume in
momentul acela. Culmea e ca nu m-am simtit un
paduche,​ ​cum​ ​ma​ ​simteam​ ​initial​ ​la​ ​nemti​ ​la​ ​Nikolaev.

✠​​ ​Crucea​ ​de​ ​fier

Am fost decorat o zi mai tarziu cu distinctia

Crucea de Fier Germana, fiind onorat sa port o
asemenea decoratie. Satisfactia cea mai mare a fost ca
stiam ca mi-a fost acordata pe merit, nu pentru ca am
mutat avioane de colo-dincolo, ci pentru activitatile ce
le-am avut pe front. Putini de-ai nostri au fost decorati,
in ciuda remarcabilelor rezultate obtinute. Am facut
drumul Munchen - Nikolaev, iar a doua oara Munchen -
Rostov. Ultimele segmente si anume Galati - Nikolaev -
Melitopol - Rostov au fost cele mai stresante si mai
obositoare. Cand te ajunge oboseala cazi fizic, nu mai
poti.
Am fost repartizat bineinteles la informatii,
recunoastere, din nou. Mi-as fi dorit sa fiu printre
romani, sincer. Erau romani si aici. Incepusem totusi sa
am dispute cu romanii, in primul rand din pricina
decoratiei pe care o purtam, pentru ca era obligatoriu,
iar pe de alta parte din pricina faptului ca s-a incercat
avansarea mea la locotenent, fara a avea scoala de
ofiteri. As fi facut si eu scoala de ofiteri, dar eu am
aterizat pe front inca din timpul stagiului militar, nu era
vina mea ca m-am nascut in 1917. Trecusem prin mai
multe grade. Fiind o fire pacifista din fire am pastrat
gradul de sublocotenent. Eram acum S.Lct. Mec. Av,
facand parte din grupul de personal navigant, sef peste
tehnicieni de mecanica, din pacate printre cei mai slabi
dintre aviatorii de vanatoare, dar nici nu imi doream sa
fiu bun. Eram un pilot bun, dar imi lipseau partea asta
de acrobatica care nu ma atragea deloc, stiind cat de
usor poate sa cedeze vreo parte a avionului. Am fost
printre cei mai buni ca mitralior de aviatie. Eu nu am
dorit nimic din toate astea, nemtii au insistat. Stati
linistiti, pentru boii de romani eram tot sergent, puscas
mitralior, mecanic. Aviator nu prea, cel putin nu petru
toti, pentru ca m-au facut pilot aia de la Luftwaffe,
acesta fiind un motiv foarte mare de indivie, toti cautand
sa le sufle si-n cur nemtilor. Tot timpul m-au considerat
nemtii unul de-al lor. Nici nu stiti cate pachete am trimis
acasa cu haine de pe la nemti si alte lucruri pe care le
primeam de la ei, avand la cunostinta ca am 8 frati
acasa. E drept ca o mica parte ajugeau si prin pravalia
lui Andone. Recunosc ca ma identificam mult mai bine
cu disciplina lor, cu stilul lor de lucru si le eram profund
recunoscator pentru tot ce au facut pentru mine din
punct de vedere profesional si pentru faptul ca acolo nu
existau nepoti, veri, unchi sau matuse ci o ierarhie bine
pusa la punct, care functiona ceas, la fel de bine ca
motoarele Daimler-Benz. Erau foarte multi oameni
calumea si pe partea romanilor, dar ajungeau fie sa li se
urce in cap vreun comandant, fie sa fie mutati de
colo-dincolo datorita personalitatii lor intransigente sau
din faptul ca devenisera “incomozi”. Acestia isi vor gasi
incet​ ​incet​ ​locul​ ​printre​ ​nemti.
 Au durat cateva ore pana m-am pus la curent cu
activitatile nemtilor de pe frontul de Est si cu grelele
batalii​ ​care​ ​se​ ​dadeau​ ​la​ ​Vest​ ​de​ ​Stalingrad.

♚​​ ​Tuzov

Septembrie​ ​1942

Am zburat prima oara cu un bimotor

Messerschmitt BF110. Nu mai exista efectul de cuplu
pentru ca avea doua motoare ale caror elici se invarteau
in sens invers, in schimb trebuia sa ai grija la decolare
sa nu-l dai peste cap. I-am facut si eu o proba dupa ce
i-am schimbat uleiul, la indemnul catorva nemti. Era o
placere​ ​sa​ ​zbori​ ​cu​ ​unu​ ​d-asta.
Aveam informatii din nou precum ca exista
printre personalul navigant romanesc informatori de-ai
rusilor. Am fost convocat de catre un secretar de-al
ministerului de la noi si de comandantul unitatii germane
pentru o misiune de observatie, ceva simplu, la sol. Sa
urmaresc un tren. Romanii erau deja la Tuzov pe
aerodrom, fiind asteptati de o echipa de constructii
usoare si tehnicieni. Tuzov era un catun pierdut in nisip
la o margine de cale ferata. Aici avea sa fie unul din
aerodroame.​ ​In​ ​mijlocul​ ​desertului.
Am decolat impreuna cu un neamt de la Rostov
in cautarea trenului. Acest tren transporta o coloana
auto, si odata cu ea benzina, hrana, munitia, corturile si
o sumedenie de alte maruntisuri esentiale activitatilor
noastre. Trenul trebuie sa ajunga la Morozovskaia, cam
la 200 km in Vest, unde va fi baza avioanelor de
bombardament, recunoasterea aeriala si aviatia sanitara
cu insemnele Crucii Rosii. La Tuzov erau trei grupuri de
vanatoare cu IAR-uri 80 si o escadrila de observatie cu
IAR-uri 39. II cunosteam pe multi dintre baieti de pe la
Nikolaev. Eram intr-un IAR39, eu la mansa si neamtul
Fritz, la mitraliera, si observatie, si in decurs de doua
ore am gasit trenul. Eram la o inaltime de 4000 de metri.
Am cazut amandoi de acord ca trenul stationase
misterios minute bune, si ca a pornit la scurt timp dupa
ce ne observasera ca ne apropiem. Am coborat la 2500
de metri cautand o explicatie pentru oprirea trenului, dar
nu am gasit niciuna. Mai jos de 2500 de metri nu
puteam zbura deoarece furtunile ridicau tarana pana pe
la 2000 si ceva de metri, de abia se mai vedea ceva.
Furtunile apareau si dispareau cu o frecventa de zeci de
ori pe zi. Totusi am avut noroc ca am observat trenul,
care la randul lui ridica un mic nor de praf in spate.
Nimeni nu stia ca noi eram in avion, cine ne-a trimis. Am
avut grija sa para ca veneam din alta directie la
aterizare. Ne-am intors la Rostov cu vestile, pasandu-i
un biletel comandantului, care a fost ars cu chibritul de
indata ce si-a aprins o tigara, citindu-l in timp ce ardea.
I-am​ ​citit​ ​dezamagirea​ ​in​ ​ochi.
Comandantul mi-a pasat corespondenta mea.
Erau doua scrisori de la familie, si trei scrisori de la Elsa.
N-am mai avut rabdare si le-am deschis, spre deliciul
comandantului care voia sa afle ce scrie nemtoaica. A
avut grija sa-mi aminteasca ca el a fost casatorit de trei
ori, razand. Eu m-am dus dupa un copac sa rezolv
nevoile, luand corespondenta cu mine. Elsa era bine,
toata familia ei ajunsese in Elvetia, intr-o zona
muntoasa, spunand ca e mai frumos decat in Germania
si ca ii este foarte dor de mine. Le-a povestit familiei de
mine iar mama ei era dornica sa ma cunoasca. Cred ca
taica-su, fara sa ma cunoasca, deja nu prea ma avea la
suflet, mai ales ca a avut grija Elsa sa le spuna ca sunt
de la tara. Totusi faptul ca eram la aviatie putea indica
faptul ca sunt in crema armatei. Fritz a mai ramas cu
comandantul afumandu-si plamanii pe langa acesta. La
intoarcerea mea in birou, comandantul topise jumate de
pachet de tigari de nervi. Era un fum de puteai sa juri ca
a​ ​luat​ ​foc​ ​ceva.

♚​​ ​Stuka

Intr-una din dimineti am tinut locul unui pilot

german care zacea la pat de boala la plamani. Am pilot
unul din avioanele de bombardament. N-am nici o
treaba cu ele in afara de reparatii, dar daca nu
bombardezi in picaj, e mai simplu sa le zbori decat
multe alte avioane. Trei sferturi din efectivul de avioane
Stuka din zona au decolat incarcate de proiectile catre
Stalingrad, pentru a-l bombarda din temelii, ceea ce au
si facut. A doua zi, in centrul orasului inca mai erau forte
care rezistau nebuneste, dar a fost intors cu fundul in
sus de 26 avioane Stuka printre care si eu. Vanatorii
nostrii au zburat si ei, protejand formatiunile de
bombardament romane si germane de cateva avioane
Yak, vreo 12 la numar din ce am numarat. E un
sentiment usor neplacut sa te lasi pe mana altuia sa te
apere. Daca eram eu la mitraliera si la mansa unul din
cei 6 piloti cu care am zburat, nu aveam nici o greata.
Bombardamentele au tinut in total trei zile si trei nopti.
Eu am zburat in primele doua. Incendiile au cuprins in
totalitate centrul orasului din a doua zi. S-a dat in ultima
zi si cu gaze toxice. Doar spaţiul dintr-o parte şi alta a
râului Volga părea neatins.În aceste condiţii aveau loc
deplasări masive de trupe sovietice în direcţia frontului.
În noaptea zilei următoare avioanele sovietice au căutat
aerodromul vânătorilor noştri dar nu au reuşit să-l
localizeze astfel că au lansat bombele în cu totul altă
direcţie deşi s-au folosit de paraşute luminoase. Atat de
prosti​ ​erau.

♰​​ ​Fritz

In ultima zi nu am mai fost pentru ca a trebuit sa

fac un zbor de observatie, cu un alt neamt pe nume
Armin. La intoarcere am vazut avionul de Crucea Rosie
blocand pista mea preferata de aterizare. Unul din
mitraliorii de pe o Stuka fusese rupt in doua de tirul
advers, fiind scos pe bucati din avion si intins pe o targa,
pe langa care plangeau alti cativa. Nu mai vazusem
neamt sa planga. Se observa pe ei ca au ajuns la
capatul rabdarilor, emotiile coplesind chiar si cei mai
duri barbati de pe frontul de est. Cu greu mi-am stapanit
emotiile cand am vazut ca era Fritz. M-am uitat lung la
el cu un sincer regret, zburand cu respectivul de multe
ori. Era deasemenea abonat la masa noastra de carti de
joc. I-am aprins o lumanare si am zis cateva cuvinte
printre care si “Dumnezeu sa-l Ierte”. Romanii in cor si ei
“Dumnezeu sa-l Ierte”. Am facut o mamaliga in loc de
coliva in care am infipt lumanarea cantand “Vesnica
pomenire”, spre nedumerirea nemtilor care se uitau ca
la un spectacol, accentuand drama.. N-am vrut sa-l las
asa. Cati nu au murit fara o lumanare la cap ? Daca am
facut-o pentru rusi, de ce n-as face-o si pentru astia din
tabara noastra ? Nu sunt un bun credincios, dar de
multe ori m-am gandit ca doar Dumnezeu ne-a luminat
mintile si ne-a tinut in viata in tot acest timp. Popa Duhu
din Cavadinesti mai trimitea cate o scrisoare prin care
ne binecuvânta, având grija sa bage in plic si un fir de
busuioc. Niste tigari n-ar fi trimis. Eu le pastram ca
miroseau frumos pe langa alte mirosuri ce se perindau
pe-acolo. Mi-am amintit cu nostalgie Duminica la noi in
sat cand mirosea de la un capat la altul a tamaie, si
muierile carduri mergand la biserica mai ceva ca o
divizie​ ​de​ ​infanterie​ ​spre​ ​popota.

✡​​ ​Orchestra​ ​Rosie

Octombrie​ ​1942

Eram de cateva zile la Tuzov. De aici se

executau misiuni de atac la sol, recunoastere de linii
inamice, insotirea bombardierelor care decolau de la
Morozovkaia si cam atat. Mesteream la avioane, eram
atent in toate directiile, prieten cu toata lumea, ca de
obicei.
Cred ca am gasit ce cautam de luni de zile. De
mai multe ori unul dintre ofiteri m-a rugat sa-l
acompaniez cu avionul in apropiere de Stalingrad.
Mergeam, nu ziceam nimic, lasam avionul intre niste
copaci, mergeam 10 km pe jos iar omusorul asta intra in
niste grote, iar eu ramaneam afara de paza cu o
mitraliera. Eram extaziat. Ca idee, era unul din cei 28 de
oameni din fruntea trenului cu munitie, pe care era sa-l
ratam in desert. Sunt de fel o persoana rationala, in
ciuda senzationalului care tocmai ce s-a produs. Luni de
zile m-am chinuit sa-i castig increderea, practic
nefacand nimic. Incercam tot timpul sa fac pe prostul, si
sa arat o recunostinta eterna oricui imi dadea cate ceva,
inclusiv atentie. Asa fusesem instruit de neamtul cel
batran, care era trecut prin viata. Fusese totusi casatorit
de 3 ori, era uns cu toate alifiile. Au doua zile cand l-am
acompaniat, fara sa pun nici o intrebare, dar totodata nu
aveam posibilitatea de a raporta mai sus. Simteam
presiunea, se intamplau multe, si nu intelegeam ce. Nu
stiam ce e in grotele alea si mai ales ce cauta ala acolo
si de ce nu voia sa stie nimeni. M-a ales fix pe mine,
care eram in structura de informatii. Intr-o singura
situatie nu as fi ciripit mai departe, daca ce cauta el
acolo avea legatura cu tara noastra, mai ales ca circula
un zvon ca se dorea ruptura cu nemtii si trecerea in
neutralitate sau de partea aliatilor de indata ce se
stabiliza pozitia sau mai bine zis apartenenta Moldovei
si a altor teritorii de partea romanilor, cum ar fi si cazul
Transilvaniei.
Nu am fost deloc surprins ca in doar cateva zile
fuseseram descoperiti de rusi si frecvent atacati de
aviatia de vanatoare a rusilor. De cateva ori m-am
gandit ca drumul de-l faceam cu suspectul cu avionul
ne-a desconspirat pozitia, dar tot timpul decolam si
aterizam din directii diferite. Efectiv nu aveam cum sa-ti
dai seama cand eu faceam de 3 ori distanta, in loc sa
merg in linie dreapta. Culmea, nu a fost nici o pierdere.
Ce chestie, mai ca nu iti vine sa crezi. Toti ne-am mutat
mai aproape de focarul de infectie numit Stalingrad, in
Vest, abandonand Tuzov-ul. Mai exat ai nostri s-au dus
pe Karpokva la 45 km, Obliskaia si Pitomnic care erau la
58​ ​km,​ ​respectiv​ ​63​ ​km​ ​Vest​ ​de​ ​Stalingrad.

♰​​ ​Karpovka

Dintr-o regretabila eroare de logistica piesele de

artilerie contra aviatiei erau in numar cam putin,
apararea pe Karpovka fiind asigurata de doua baterii, un
Wikers si Reinmetall. Tot acolo s-au relocat si un grup
de german de bombardament cu avioane “Stuka” si o
escadrila de observatie. Nemtii strambau continuu din
nas din pricina faptului ca aerodromul era cu izmenele in
vine, cu doar doua baterii antiaeriene, dar pe cine sa dai
vina ? E oare cineva de vina ? Toate aceste coincidente
faceau parte dintr-o conspiratie mai mare, eu fiind deja
prezent la Karpovka, ocupand majoritatea timpului in
primele zile la hangarul de reparatii, incercand sa repar
tot ce imi iesea in cale, scriind un deviz de piese catre
nemti. Aveam o conventie cu nemtii, daca voiam maner
pentru geamul lateral al avionului si tigari pe care le
treceam tot pe deviz, trimitea cu prima ocazie unul de-al
lor, pentru a rezolva chestiuni de natura informationala.
Bineinteles ca eram aici cu alt scop, care avea sa
serveasca unui tel mai mare. Am bagat pe deviz si
manerul si tigarile. Nici macar nu prea fumam, dar
fumau​ ​astia​ ​pe-aici​ ​si​ ​le​ ​mai​ ​imparteam.
Iarna deja incepea sa-si anunte prezenta,
temperaturile pe vremea noptii scazand sub 0 grade.
Nici ziua nu era prea cald. Nici nu stiai cu ce sa te mai
imbraci. Ne-am apucat sa sapam in pamant bordeiele
unde vom ierna, la ideea comandantului, care era un tip
dintr-o bucata, de multe ori insuportabil. Mereu imi
spunea tata sa ma feresc de oamenii care le stiu pe
toate, din fericire nu era si cazul astuia. Era un aviator
de top, si se vedea ca l-au ajuns si pe el grijile si
oboseala. L-am cunoscut ani inainte, acum arata chiar
rau. Am imprumutat cazmalele de la unii la altii, inainte
ca media temperaturilor din decursul unei zile sa fie sub
cea​ ​de​ ​inghet,​ ​facand​ ​imposibile​ ​sapaturile.
Am avut mare noroc, cand am aterizat imediat
dupa o Stuka in care era Armin. Ne-am prefacut ca nu
ne-am mai vazut de mult luandu-ne in brate, si i-am zis
la ureche “Fritz”. A stiut exact la ce ma refer, decoland a
doua zi cu un bilet cu locatia exacta a grotelor de pe
langa Stalingrad. Multe teorii mi-au trecut prin cap, ca
acolo erau ascunse bunurile de valoare are refugiatilor,
orasul fiind bombardat, aur, argint, diamante. Si ca
practic omusorul nostru prada averea lasata in urma.
M-am mai gandit la o teorie precum ca acolo era un
bordel improvizat. M-am mai gandit ca asta ar putea
face parte dintr-o structura de informatii subordonata
direct Regelui sau altcuiva. Prea multe teorii, prea
putine raspunsuri. Nu pot decat sa presupun ca o sa
aflu in cateva zile ce anume era acolo. Momentele astea
care doar ce-au trecut necesitau o tigara. I-am furat
pachetul de tigari unuia, mutand tigarile dintr-un pachet
in altul. Ulterior a venit sa-mi ceara intamplator tigari, si
facandu-i un mare favor i-am oferit tot pachetul pastrand
doar 3 tigari, care mi-ar fi ajuns toata saptamana. De
prost gust, stiu, dar am vrut sa vad cat de vigilent este,
mai​ ​ales​ ​ca​ ​era​ ​urmatorul​ ​pe​ ​lista​ ​noastra​ ​de​ ​suspecti.
Am avut constant un presentiment de teama,
frica d-aia care te face sa tremuri pana la ultimul muschi
legata de locul asta blestemat. Cumva nu mai doream
sa stau acolo pe aerodrom. Nu am mai avut rabdare, si
din proprie initiativa am plecat spre grote, sa vad ce e
acolo. Eram acum mult mai aproape, as fi mers pe jos
ore bune daca nu luam o masina sub pretextul adunarii
de material lemnos din mobilier sa facem focul. A fost
mai greu sa-mi gasesc drumul cu masina. Din aer era
alta treaba. Am vazut cateva resturi de urme de
incaltaminte care dispareau usor din cauza faptului ca
pe jos deja nu mai era zapada, ci bilute de gheata. Imi
simteam pulsul cum accelereaza. Incerc sa ma invart pe
acolo, nu stiam ce sa fac. Simteam cum imi pocnesc
urechile. Eram foarte ofticat ca eram singur. Imi fac
curaj si intru tiptil. Deodata aud “sssssstttttt”. Am simtit
inima cum a ratat cateva batai. Nu stiu ce m-a oprit sa
intorc teava pustii si sa trag. Poate faptul ca nu am auzit
un “stoy” sau vreun “ne dvigaytes”. Era un “ssstttt”
poznas. M-am intors usor si era neamtul batran si
nebunul de Armin care se amuzau ca doi care nu aveau
toate țiglele pe casă. Mi-au spus ca mai erau nemti
pe-afara 5 la numar, inarmati. Nu i-am vazut,
bineinteles, dar ei m-au vazut pe mine. doi din ei erau
din garda personală a lui Malnstein. De acolo erau
resturile de urme, haotice in toate directiile. Mi-au dat o
gura de ceai cald dintr-un termos, iar Armin avea la el
intaritorul, adica o sticla de schnaps. I l-am baut
aproape pe tot justificand ca m-a speriat. Am cercetat
discret pestera, si am gasit urme de foc, acolo s-a locuit.
Judecand dupa cate lemne erau stocate pentru foc si
cate au fost arse, s-a stat acolo cel putin 3 saptamani.
Deasemenea, sticlele de vodka sunt sticle de vodka. Eu
nu prea beau vodka decat daca e de captura. La nemti
nu prea le place ca-i prea seaca, schnaps-ul lor fiind mai
aromat. La rusi in schimb intra bine de tot, e bautura lor
nationala, cred. Pe rationamentul asta acolo au stat rusi.
Neamtul batran, destept din fire a decopertat din zapada
de la nici 100 de metri de pe langa pestera si se vedeau
clar urmele de senile care veneau dinspre oras, si care
se bifurcau in cel putin doua directii. Atunci mi-am dat
seama ca e groasa rau de tot. Am lasat scena intacta,
luand din lemnele din spate sa nu se observe. Le-am
incarcat si m-am intors. Aveam un gol in stomac
continuu. Aia vor veni peste noi si ne vor strivi ca pe
niste​ ​viermi.

​ ​Uranus

In ultima luna rusii ne-au tocat incet si sigur, 30

ofiteri, 24 subofiteri, 12 maistri si 50 de tehnicieni si
personal auxiliar. Razbunarea vine din aer. Nu conteaza
ca cerul era acoperit de o ceata groasa de o miscai cu
degetul, caci un grup mixt de bombardiere si avioane de
vanatoare au mai rascolit un pic ruinele Stalingradului.
Nu am inteles niciodata de ce, mai ales ca s-a dat si cu
gaz toxic. Tot timpul a domnit suspiciunea ca sub
daramaturi erau tancuri care noaptea isi faceau de cap
prin​ ​zona,​ ​revenind​ ​de​ ​fiecare​ ​data​ ​la​ ​cuib.
Vestile de la “biroul de presa” nu erau
imbucuratoare deloc. Frontul a fost spart la Cotul
Donului si cu o zi inainte cel de la Stalingrad. De ce iti e
frica de aia nu scapi. Intr-unul din zborurile de
observatie s-a observat un tanc rusesc la mai putin de
10 km de aerodrom, sau cel putin suspiciuunea ca era
ceva acolo. E o vorba despre rusi, invatata tot de la
neamtul ala batran, care spune ca daca vezi unu, sunt
cel putin trei. Rusii sunt experti in camuflaje, mai ales la
ei acasa. Oamenii aia nu stiu ce e frigul, stiu si eu ce
inseamna sa bei multa vodka si sa ai o caciula de nurca
pe​ ​cap.​ ​Te​ ​crezi​ ​practic​ ​invincibil.
S-au facut cateva zboruri pentru a sparge
incercuirea, la vreo 300 km distanta, ai nostri
acompaniind avioanele Stuka ale nemtilor. Eu nu am
zburat, am tot invartat pe aici chestii, avand o agenda
proprie.
Nemtii au mai plecat intr-o misiune in care au
luat aproape toate Stukile de pe aerodromul de la
Karpovka, lasand in urma pana in 50 de tehnicieni de-ai
lor, si nu s-au mai intors. Nu au suflat nici macar un
cuvant. De obicei comunicam cu ei prin intermediul
statiei radio, pentru ca erau la un km distanta, in partea
opusa a aerodromului. Ne-au lasat noua toata benzina,
uleiuri si ce mai aveau, si au luat cat au putut de mult
din oameni. Eu eram inca aici, priponit. I-am injurat pana
i-a luat dracii, i-am blestemat de moarte. Aia pe care ii
admiram ne lasau sa murim aici, in voi sortii. Voiam sa
zbor de aici cu prima ocazie, dar oriunde m-as fi dus nu
era bine. Ramasesem si fara avion pentru ca eram aici
in postura de mecanic, fiind facut ciur de niste Yak-uri.
Urma fie sa primesc un aparat nou de zbor, fie sa ma
mut pe Stuka. Sa-i ia dracu’ pe rusii astia nenorociti.
Simteam cum imi explodeaza capul de nervi. Am mai
fumat o tigara, timp in care mi-a venit ideea salvatoare.
Erau 10 avioane in hangarul unde efectuam reparatiile.
Era suficient sa repar unu. Erau toate defecte. Am intrat
prin aproape toate corturile cautand tehnicieni sa ma
ajute. Genul de defectiuni ale astora necesita mai multe
maini ajutatoare. Au zis toti ca sunt nebun, sa stau
linistit, mai putin doi baieti, Petrica si Aurel care au venit
cu mine mai mult de rusine. Simteam ca nu mai e timp.
Se apropia rasaritul, deja facusem din 3 unu bun.
Inventasem practic un model pe care inca nu il
omologasera, respectiv comercializau cei de la fabrica.
Glumesc, desigur, fiind vorba de o combinatie intre mai
multe modele, G si E. Era dezechilibrat, dar stiam ca va
zbura cu un pic de atentie. L-am rugat pe Aurel sa
numere cati sunt aicea. Cati oameni. A numarat 400 cu
tot cu niste nemti. Deja simteam cum se invarte totul
imprejurul meu. Afara era o liniste de mormant.
Niciodata nu a fost asa liniste.. Toti avem cate o fobie.
Fratelui meu Vasile ii e frica de paianjeni si a fost nevoit
sa munceasca la cules vita de vie si la porumb, fiind
singurul baiat care o putea ajuta pe mama. Lui Ion ii e
frica de serpi si pe front sapa transee si trage cabluri
prin stepa asta ruseasca de cacat, plina de tot felul de
uratanii care mai de care mai veninoase. Lui Nicolae ii e
frica de broaste si e la poduri, de multe ori intrand cu
totul in apa, majoritatae timpului petrecandu-l pe langa
apa. Mie mi-e frica in pula mea de tancuri, si sunt aici la
Karpovka in mijlocul pustietatii. Nu mi-a fost frica dupa
ce m-a lovit antiaeriana, nu m-a fost frica cand ne-au
ciuruit rusii, nu mi-a fost frica nici cand am sarit cu
parasuta, dar de tancuri, ma jur ca ma cac pe mine de
frica. L-am trimis pe Aurel sa-mi aduca prafurile. E
timpul. Am tras ca nesatulul. Am stat pe dreapta cum
mi-a zis doctorul sa nu-mi bata inima repede deodata.
Mi-am pocnit toate degetele. Am mutat toti trei o elice de
colo dincolo, de la un avion la altul. Niciunul din ei nu
stia sa zboare, si nici nu era locul potrivit sa invete. Nu
stiam ce sa fac, cum sa-i iau. Am scos butelia de
oxigen, Telefunken-ul, am dat jos tot de pe el si le-am
propus baietilor sa-i leg cu curele de piele de avion,
deasupra aripilor, si intre ei sa nu se duca spre margini.
Petre a inceput sa rada. Am facut cunoscuta metoda
mea de salvare pe unde am apucat. Eram deja sub
influenta pulberii albe cand am urlat la Petrica de s-a
speriat, spunandu-i ca e singura solutie, ca moare p-aci.
Si-au dat seama si ei ca aveam dreptate. Am facut tot
posibilul in ziua care a urmat sa mai reparam inca doua,
tot asa, modele prototip alcatuite din diverse bucati.
Cred ca nici alora de la fabrica nu le-a dat prin cap sa
faca un asemenea model, pentru ca nu l-ar fi cumparat
nici dracu. N-am mai avut stare, fumam incontinuu
tigarile lui Petrica. A venit noaptea. Imi venea sa ma urc
pe pereti. Nu imi era somn, nu voiam sa adorm, nu
trebuie sa fii vreun mare intelept sau scolit sa-ti dai
seama ca un tanc cauzeaza mai multe distrugeri dintr-o
pozitie de la marginea aerodromului decat o formatie de
Stuka. Personalul care supraveghea iminentul asediu se
roteau la o ora, o ora jumate. Lumea nu dormise de
doua zile de griji si spaima. Spaima de a fi omorati, ca
asta​ ​se​ ​intampla​ ​cu​ ​cei​ ​capturati​ ​in​ ​cele​ ​din​ ​urma.
Toate calculele ieseau prost, fie depaseam
greutatea maxima dorita pentru o decolare scurta, fie nu
era echilibrat avionul cum trebuie, unde mai pui ca nici
nu aveam pozitie de decolare. Comandantul a luat-o
razna. S-a dus la el in coliba si a zis ca asteapta sa
treaca tancul peste el. Am urlat la el, Grigore, futu-i gura
ma-sii de treaba, ca nu e doar unu, sunt cel putin 20.
Am auzit si raspunsul: “Gheorghe, betivule, du-te
dracului si lasa-ma sa nu te mai vad”. Ajunsesem la
vorba lu taica-miu care zice sa te feresti de oamenii care
cred ca le stiu pe toate. E bine sa lasi pe altii sa te
laude. Totusi era un om ca lumea, educat si civilizat.
Doar a luat-o pe ulei cand aveai mai mare nevoie de el.
I-a luat locul Alecu, alt aviator mai tanar, tot om ca
lumea​ ​care​ ​a​ ​inceput​ ​sa​ ​miste​ ​lucrurile​ ​pe-acolo.

​​ ​ ​Gerul​ ​alb

Am gasit solutia salvatoare. Am demontat toate

blindajele. Unu din astea trei nu avea demaror, trebuia
pornit la mana. Le-am scos pe toate trei avioanele afara,
aliniate. Am bagat in ele benzina. Erau mutilate maxim.
Ma durea fix undeva. Unu din alea trei trebuia sa zboare
cu​ ​mine​ ​in​ ​el​ ​si​ ​cu​ ​baietii.
Afara erau -23 de grade Celsius. M-am dus la
mine in coliba si mi-am luat doar corespondenta si o
harta. Sapca am bagat-o pe sub caciula de blana.
Dardaiam de frig. Batea un vant nenorocit de peste 50
km/h, plafonul de zbor era probabil destul de jos pentru
ca mai sus era si mai si. Era practic ca o furtuna de
zapada. Am vazut cu ochii mei “gerul alb”, cand aerul
devine alb, fara sa fie ceata sau alte fenomene, fiind
imposibil​ ​de​ ​respirat.
Se auzeau zgomotul de senile a cel putin zece
tancuri peste suieratul dement al crivatului din
departare. Nu se mai putea face nimic. Nu reuseam sa
inteleg cum naiba au uschit-o nemtii fara sa zica nimic.
M-am convins singur ca trebuia sa fi fost ceva de au
disparut asa ca magarii in ceata. Ce-i drept, noi eram in
sud-estul aerodromului, ocupand laturile de sud si est,
iar ei pe laturile de nord si vest. Au inceput sa se auda
tiruri de arme de artilerie din ce in ce mai aproape, fiind
clar ca se strangea cercul. Doua armate si noi eram
deja stransi pe mai putin de 500 de km​2​, mai exact
intr-un cerc cu un diametru de vreo 25 de km, dupa
aprecierea​ ​mea.
Au fost aduse bateriile antiaeriene si au fost
montate la orizontala. Fac calcule, si nu iese nimic bine.
Tancurile au ajuns la calea ferata. Se aude un zgomot
infernal când senilele trec peste traverse. Atunci am
putut sa numar cate erau. Judecand dupa logica ca cele
mai asurzitoare sunete se auzeau cand treceau cate
doua deodată, mai putin si diferit cand erau cred cate
trei deodata, sau mult mai ascuțit cand era doar unul,
am numarat intre 33 si 42. Alecu a zis ca sunt vreo 15.
L-am poftit sa asculte atent, timp in care eu ii descriam
ce se aude, uitandu-ma atent la el cum i se zbatea o
vena si cum isi musca buza de sub mustață, plin de
draci. Sunt foarte aproape. Butoaiele goale de ulei au
fost puse sub cozile avioanelor pentru a putea trage cu
artileria de pe avion in tancuri. Se mai aud si alte focuri
de arme, nu au doar tancuri, au si baterii sol-aer. Am
vrut sa zic o rugaciune. Mi-am dat seama ca nu stiu
niciuna. Am scos scrisoarea de la popa Duh. Nu era nici
o​ ​rugaciune​ ​acolo.​ ​Am​ ​rupt-o​ ​cu​ ​dintii,​ ​de​ ​nervi.
Stresul si ingrijorarea au ajuns la cote greu de
imaginat. Intrebarile existentiale legate de prezenta
noastra aici, departe in Est, in calitate de invadatori
care-si vor gasi sfarsitul drept pedeapsa, nu încetau sa
apară. Vântul isi schimba direcția, bate dintr-o parte,
cumva din partea care imi convenea mie. Ma gândesc
sa decolez pe o traiectorie ciudata, benefiicind astfel de
vantul dinspre botul avionului, care ar fi compensat
faptul ca e dezechilibrat, permitandu-mi sa decolez cu
doi insi dupa mine. Deja faceam socoteli. Aurel si
Petrica se uita lung la mine, se vede ca le este frica. Nu
de​ ​tancuri,​ ​ci​ ​de​ ​mine.
Apare un destept de ofiter, vrea sa-mi ia avionul,
ca il zboara el pe asta. I-am zis ca eu zbor cu unu din
alea trei avioane, de preferinta primul. Mi-am pus
mainile in cap cand am realizat de ce voia dobitocul
sa-mi ia avionul. I-am recomandat sa-si vada lungul
nasului cand sta de vorba cu un sublocotenent uns de
Luftwaffe. Mi-a reprosat plecarea nemtilor. El credea
saracul ca avionul e echipat de noapte. Am inghitit in
sec. L-am iertat, trebuie sa fii prost se te superi pe
cineva in situatii d-astea. Risti sa mori suparat. De fapt
niciunul nu era echipat de noapte, am fi luat-o oricum pe
bajbaita. Mi-am dat seama imediat cat de panicat eram
si ca nu mai judecam limpede. Echiparea de noapte
consta in niste nenorocite de becuri in capetele aripilor,
la bot si la coada avionului, sa te vada altii, și
deasemenea niște beculețe care iluminau instrumentele
de bord. Era exact ce nu doream, dar din pricina
dementelii care s-a instalat aveam tentinda sa ma las
influentat de toti idiotii. Stiam ca cel mai apropiat
aerodrom situat in afara cercului e la Mozorovskaia. Mai
era unul si la Tacinskaia, cel din urma fiind mai departe,
din considerentul ca drumul stiut este cel mai scurt
drum. Toti voiau să meargă la Tacinskaia, dar vulturul
zboară singur, așa că la Mozorovskaia voi merge. Mai
fusesem la Mozorovskaia, unde era comandamentul si
aviatia sanitara. Pe Tachinskaia l-am survolat din aer si
am vazut un mic accident aviatic. Mi-am zis ca aduce
ghinion daca vreau sa merg acolo. Am mai aprins o
tigara. Aurel a adus incalzitoarele pentru motoare, atat
el cat si Petrica pompand aerul cald continuu. Stiam ca
de pornit va porni pentru ca i-am facut o proba. La
capitolul motor, avea tot nou pe el, da-l in pizda ma-sii.
Buteliile de oxigen si inhalatoarele au fost duse la baietii
cu bateriile anti-aeriene, montate la orizontală, singurele
cu​ ​sanse​ ​reale​ ​de​ ​a​ ​penetra​ ​blindajul​ ​tancurilor​ ​rusesti.

♰​​ ​Eroii​ ​nu​ ​mor

S-a organizat o structura de aparare a

aerodromului din ofiteri ale caror avioane erau trase pe
bara, si nu puteau decola. Doi dintre ei le-au avut
reparate de noi in decursul zilei. Au fost efectiv impartiti
pumni si picioare, certandu-se care sa ia avionul. Le-am
zis ca incap mai multi pentru ca nu mai are niciunul
blindajul pus. Sunt de parere ca si cu blindaj si fara
blindaj e fix aceeasi sfaraiala, in fata tancurilor. Se pune
problema sa putem decola, sa putem zbura. Daca scapi
de aici, scapi si fara blindaj. E optional, dar cu
rigurozitate cred ca e mai bine sa nu-l ai, sa poti decola
intr-o​ ​distanta​ ​mai​ ​scurta.
 Toata lumea e pregatita, incepe infernul.
Aproape toate avioanele sunt urcate cu curul pe
butoaie, inclusiv ale noastre. Alti doi tehnicieni baga
proiectilele si goantele. Eu le-am zis sa-mi ataseze si
doua proiectile de 50 kg. Pe unu din ele nu mergea, pe
altul da. Am zis atunci ca pe ala il luam. E fix ala care
trebuie pornit manual, dar cumva ma simteam norocos.
Stiam ca e in starea cea mai buna de zbor dintre toate,
din perspectiva echilibrului. Am mai tras iar prafuri. Ma
credeam​ ​tare​ ​ca​ ​un​ ​munte.
E ora 10:15 seara, proiectilele tancurilor lovesc
buza aerodromului, totusi dincolo de liziera care tinea de
“umbra” nemtilor. Tragem si noi simultan cu de toate.
Asa forta de foc nu am mai vazut niciodata era efectiv
impresionanta, simteai cum ti se desfunda nasul. Rusii
au​ ​dat​ ​inapoi.
Pe la ora 10:35 acelasi lucru, de data asta mai
aproape. Vad un copac din coltul aerodromului cum pica
sub proiectilul tancului. Eram atat de euforic incat imi
doream sa fiu si mai mult. Am mai tras odata. Aia cu stat
pe partea dreapta era o vrajeala. Simteam cum mai
aveam putin si ma duceam sa ma pis pe tancurile lor.
Iarasi toata lumea dadea cu tot ce avea, in mai putin de
10 secunde toti pornind armele. Cativa eram pe prafuri
la Karpovka. Eu consumam ocazional. Meseriasul (asa
ii spuneam noi fiindca numai in ultima luna daduse jos
vreo 30 de avioane) de la bateria antiaeriana Riementall
tragea cu toate patru tunurile odata fiind intr-o camasa
subtire, descheiat la piept ca un adevarat cuceritor pe
bulevardele principale din Bucuresti. Era un om frumos,
zdravăn, și am jucat de multe ori cărți cu dansul și cu
alții. De data asta s-a tras in mai multe runde, sa se
vadă cum trebuie toată puterea de foc, sa para ca
suntem cel puțin doua divizii de blindate. Mi s-au
înmuiat picioarele cand am avut impresia ca l-am văzut
pe Fritz pe langa avion, facandu-mi semn sa fugim,
avand un calm iesit din comun pentru situația in care ne
aflam.
Pe la ora 11:05 nu cred ca le mai pasa rusilor de
marea noastra putere de foc pentru ca deja se
stransesera vreo 40 de tancuri. S-a tras din nou cu toate
din dotare fiind o frectie la picior de lemn. Noi ne-am
urcat in avion asteptand momentul potrivit. Aurel in locul
Telefunken-ului, si Petrica pe scaun si eu de la el din
brate pilotez avionul. Tirul advers s-a intetit auzind pe
fundal doua mitraliere care mergeau la foc continuu.
Tancurile dadeau obuz dupa obuz creand cratere in
solul destul de tare al aerodromului. Sfarsitul se vedea
cu ochii. Trebuia sa fii prost sau chior sau ambele sa
nu-l vezi. Inca trageam si noi cu tot ce avem. Nu voiam
sa fiu primul care decoleaza, as vrea sa vad totusi tot ce
au baietii aia. Incepusem sa-mi fie frica de bateria
antiaeriana. Care sunt sansele sa te loveasca bateria
antiaeriana ? Mari, ca e la mai putin de 1km de capatul
pistei. Care sunt sansele sa te loveasca un obuz de la
vreun tanc ? Mari, ca sunt peste 40 de tancuri. Aveam si
noi sanse mari la ceva, sa murim. Daca analizezi
cealalta jumatate a paharului, mai exact cea plina,
aveam sanse mari si la supravietuire. Vantul batea tare
din fata. Ma puteam ridica chiar si cu greutate mai mare.
Desi tot socotisem, eu aveam maxim 60 kg, si astilalti
doi la fel. Eram cred bine. Un singur lucru nu imi
convenea, si anume lipsa blindajului. Nu luasem in
calcul prezenta mitralierelor si a bateriilor antiaeriene.
Cred ca m-am grabit sa-l dau jos ca sa-i iau pe astia doi.
Mai bine luam un singur pasager, nu doi. Decizii, decizii.
In timp ce ma gandeam ce naiba sa facem vad ca
decoleaza​ ​unii.
Era mai mult decat clar ca rusii nu stiau ce
suntem noi, ca suntem cu avioanele. De la distanta
parea ca suntem o divizie de tancuri si cu niste
infanterie. Cand au auzit motoarele avioanelor, dupa ce
le-au pornit toti mai putin noi, au inceput sa vina inspre
noi cu o forta ametitoare pentru ca era clar ce au in fata.
Stiau ca ne vor strivi ca pe niste viermi, si ca suntem
unii care nu au nici un fel de sansa. Pur si simplu nu mai
aveam​ ​ce​ ​sa​ ​le​ ​facem.
Ceata groasa acopera craterul in care s-a infipt
primul avion care a avut o tentativa de decolare care a
esuat lamentabil, la lista de victime adaugandu-se inca
doi morti. Al doilea are acelasi sfarsit luand foc fiind lovit
de un proiectil de-al tancurilor. Mi-am dat seama ce bine
era ca aveam doua proiectile de 50kg, sa dau in
mitraliera aia cu prima ocazie. Daca murim, macar sa
mai poata scapa cativa. Toata lumea era nebuna, voia
sa decoleze cu vantul dintr-o parte, ca acolo nu sunt
tancuri, si incarcati pana la refuz. Recunosc ca nu era o
idee rea de loc pana la urma. In situatii de stres, ai
tendinta sa te iei dupa oricine, si sa uiti planul pe care
l-ai pregatit de multe ori meticulos de dinainte, care inca
se​ ​muleaza​ ​pe​ ​situatia​ ​de​ ​criza​ ​curenta.
Deja nu se mai vedea nimic, era un fum
înecăcios amestecat cu ceata aia nenorocita. O groaza
au fost sfârtecați de proiectile. Am încercat sa trag pe
cineva la adăpost si am realizat ca nu mai avea un
picior și ca era ars tot, arzându-ma și pe mine pe mana.
Eram atat de euforic incat nu mai simteam nimic. Nici
frigul, nici arsura, nici suflul exploziilor. M-am dus la
elice, m-am atarnat de ea, Petrica stiind ce are de facut
sa pornim motorul. Dupa doua rateuri, stiam ca va porni
din a treia incercare a si fost cu noroc, motorul luand
repede in turatii. Daca tot suntem aviatori, atunci sa
murim cu motorul pornit ! Ma asteptam initial sa necesite
mai multe incercari, sincer vreo opt sau noua. M-am
urcat repede in poala lui Petrica, si incepem. Am aliniat
avionul favorabil cu vantul. Tancurile erau la liziera
aerodromului. Era acum ori niciodata. N-am mai stat
prea tare pe ganduri, am decolat cu 2600 de ture in
nebunia mea, urlând tare “vă omooor”. Vantul care deja
sufla cu 80km/h ne-a ridicat instant in aer, dar inaintam
greu pe orizontala si repede pe verticala. Decolasem
intr-o distanta de 3 ori mai scurta decat normal. Nu era
tocmai un avantaj cu o baterie antiaeriana la mai putin
de 500 de metri si 40 de tancuri ale caror proiectile
puteau sa calatoreasca in sus chiar și pana la 1200 de
metri. Mitraliera ne avea in catarea ei tragand foc
continuu, iar in fata noastra, la mai putin de 20 de metri
a explodat un proiectul de la un tanc. Eram atat de
euforic incat imi imaginam ca sunt in Leipzig la bal, cu
frumoasa Elsa. M-am miscat in stanga dorind sa fac o
nesabuita pirueta in timpul dansului, la fel si aici cu
efectul cuplului care ma rotea, accelerand pana la 2700
de rotatii, fiind proaspat in aer. Inca eram destul de jos,
nu aveam nici 50 metri altitudine. Am dat motorul la
maxim, urcase pe la 2800 de ture dar nu mergea rotund
din pricina benzinei proaste si a aerului foarte rece,
ne-am mai ridicat nitel, inaintam fix spre coltul nord-vest
al aerodromului unde erau si o mitraliera si o baterie anti
aeriana, ocolindu-l prin dreapta cand am putut de mult.
Nu mi-a mai pasat, am dansat in continuare, stanga,
dreapta, stanga, dreapta, un leganat continuu, fara nici
un sens, urmata de o manevra brusca pentru a ocoli
coltul aerodromului si nesabuita de intoarcere in spirala,
ca si cand m-am ridicat pe varful pantofului, ridicand
botul avionului cat s-a putut de mult. Trageau doua
elemente de artilerie in mine si nu ma nimereau. Atunci
când alergi după mai mulți iepuri nu prinzi niciunul, așa
și cu rușii. Pentru o clipă am văzut o Stuka fantomă cu
care aproape ne-am ciocnit, in spate la mitralieră fiind
Fritz, trecând tare pe lângă noi. Nu intelegeam de ce nu
trage, moment in care lăsasem mai bine de 25 de metri
in urma,stânga spate, proiectilul tancului pe care ni-l
trimisese tanchistul cu atata ura. Ocolind avionul
fantomă ne-am ferit de proiectil. Petrică nu a văzut
nimic, era altă închipuire, și ocololind avionul fantomă
am scăpat teferi. Ocazional ne-au mai ciupit gloanțe,
mai​ ​ales​ ​în​ ​partea​ ​din​ ​față.
Gata, eram deasupra lizierei. Manat de amintirile
balului, le-am lasat si eu doua amintiri frumoase, mai
exact cele doua bombe de 50 de kg fix in proximitatea
bateriei de artilerie si a cuibului de mitraliera, cand se
asteptau mai putin. Probabil s-au blocat ambele cu
schije din bomba mea ca n-au mai tras dupa aceea,
asta daca nu cumva căpățânile rusnacilor care operau
erau acuma bucatele mici. M-am uitat in urma, au mai
decolat destui. Nimeni nu mai ingramadit in avion cu
inca doi. Noi eram in total trei. Zbura mult mai bine
avionul cu 100 de kg mai putin pe el, existand acum un
dezechilibru mai mare care putea fi totusi compensat din
mansa.​ ​Vantul​ ​iute​ ​a​ ​fost​ ​salvator.
Nici un glonț nu ne atinse in zonele critice. M-am
trezit din pricina frigului din euforia aia. Aveam o durere
cumplita de cap si m-am trezit intrebandu-l pe Petrica
unde mergem. Asta nedumerit zice ca habar n-are ca nu
isi da seama daca viseaza sau nu. Simteam rece la
fund. Petrica s-a pisat pe el, udandu-ma si pe mine. Am
ales sa merg la Morozovskaia pentru ca acolo mai
fusesem. La Tacinskaia era ditai aeroportul Luftwaffe.
Din punctul meu de vede nu aveam ce cauta fara statia
radio, riscurile de accident aviatic fiind maxime. Am mai
vazut trupe terestre ruse in timp ce mergeam sa scapam
din infern. Corpul de armata care fusese prins in
incercuire era in partea cealalta a stramsorii, dupa
aprecierea mea. Nu mai aveam munitie, pentru ca altfel
dadeam ocol să le fac niste găuri, sau măcar să reduc
infanteria și artileria ușoară. I-am admirat mult pe cei
care au ales sa nu se duca pe alt aerodrom cu muniția
la ei. Nu am mai avut efectiv cu ce sa dam in
nenorocitele alea de tancuri, si nici sa le las vreo
bomba. Blindajul era imposibil de penetrat cu ce aveam
noi.​ ​Mare​ ​regret.

✙​​ ​Drumul​ ​celor​ ​puțini

Am navigat greu de tot pana in apropiere de

Morozovskaia, unde ne-a lasat motorul definitiv. Mi-am
dat seama ca mergea in 11 bujii din 12, motiv pentru
care pierdea din turatie. “Prototipul” obosit de avion isi
facuse datoria. Am aterizat la vreo 2-3 km distanta.
Statia radio era la Karpovka. A ramas acolo impreuna
cu vreo 200 de oameni. Atatia cred ca mai erau vii. Din
cei 400 am scapat cu avioanele maxim 30 de oameni,
daca le-a fost mila si au mai luat pasageri. Restul morti
sau prizonieri. M-am dat jos din avion plin de nervi,
alunecand pe aripa, si aterizand in fund scrandindu-mi
nitel glezna. Aurel batea tare cu pumnul sa iasa afara.
Mi-am dat seama ca si eu facusem pe mine, eram ud in
fata. Petrica s-a dat si el jos din avion, si patise acelasi
lucru, a alunecat aterizand mai corect ca mine, fara
sa-si scranteasca nimic. L-am scos si pe Aurel si am
luat-o pe jos, nu inainte sa inspectam defectiunea
avionului. Un glont a retezat un cablu care mergea la
bujia numarul 3, ciupind totodata izolatia de la alte doua
cabluri. Era o chestiune de timp pana cand scanteia a
fost furata de cel mai apropiat obiect metalic, in cele din
urma provocandu-se si un scurt circuit care a nenorocit
magnetoul, motorul oprindu-se brusc. Baietii m-au carat
pana la unitate, sarutandu-mi fiecare mana de pe partea
lui. M-am bucurat mult. Eram foarte obosit, ma ajunsese
din urma oboseala. Am fumat si dintr-o tigara cu gust de
pisat pe care am stins-o pe la jumatate din cauza
gustului oribil. M-a dureau mainile. N-am simtit niciodata
o durere atat de mare in maini, de zici ca am carat
pepeni toata ziua. Nu era altceva decat marea
responsabilitate​ ​de​ ​a​ ​îi​ ​duce​ ​pe​ ​băieți​ ​întregi​ ​acasă.

✠​​ ​Crucea​ ​rosie,​ ​Morozovskaia

Am dormit la Crucea Rosie, unde am fost si eu

internat doua zile. Racisem destul de nasol de la frig,
mai ales ca am stat si ud. Petrica a albit pe tot capul,
spre mirarea noastra, atunci cand si-a dat jos caciula. Il
recunosteam dupa parul castaniu, acu semana cu un
mos. Avea doua culori in cap, ulterior dandu-ne seama
ca incepuse sa albeasca cu doua zile inainte de
evadarea din infern. Am scapat din acel purgatatoriu
nemernic, unde ne-am intalnit si cu morții. Mi-am amintit
de alti baieti din sat care erau in trupele de infanteristi
din incercuire, si la ce o sa se intample cu ei, inclusiv
prietenul meu din copilarie, care statea în capul uliței
vecine,​ ​Pandele.
Ajunsesem la bază la Mozorovskaia pe la ora
2:50 noaptea si ne-am intalnit cu nemtii. Doar ce
fusesera înștiințați cu privire la ce s-a intamplat acolo,
stirile venind pe calea undelor radio de la Tacinskaia de
la alții care au ajuns probabil deja acolo. Am aflat si de
ce nu stiam nimic de ei. Cel mai probabil nu s-a
receptionat nimic din cauza vremii nefavorabile care
micsora distanta pe care o strabateau undele radio, cu
atat mai mult cu cat plafonul de zbor era destul de jos,
iar nemtii au zburat cu Stukile la altitudinii mai mici de
200 m. La fel de bine poate ii transmisesera
comandantului,​ ​care​ ​clacase​ ​de-a​ ​binelea.
Am mai simtit prezenta zeului mortii alte dăți, dar
niciodată atat de aproape. Am simtit cum voia sa ne
inghita. Am simtit suflarea lui, care nenorocea tot in
calea ei. Am simtit cum m-a adulmecat, facandu-mi
pielea de gaina, zbarlindu-mi fiecare fir de par din cap,
mâini și picioare. L-am auzit cum râde, cum fluieră, cum
râgâie după fiecare viața de om pe care a luat-o fără
mila, am simțit cum ne-a scuipat după ce ne-a molfăit
nițel. Cred că rugăciunile popilor Duh, Bucium si Nicolai,
toți din neamul meu, m-au împiedicat la porțile iadului,
căci asta era acolo: miros de sulf, miros de praf de
pușcă, miros de piele arsă și mult foc. Într-unul din
delirurile de pe patul din spitalul de campanie inca
vedeam dracii cum joacă, scuipând gloanțe și foc,
nenorocindu-i pe ai nostri. Am avut febra mare, si mana
pârpălita bine mă ustura. Simteam cum efectul morfinei
tăia din puterea pulberii albe, totodată calmând și
spiritul,​ ​nu​ ​doar​ ​trupul.

♚​​ ​Popa​ ​Duh

 Îi multumesc lui Dumnezeu ca am scapat de
acolo. Stiu că există, altă explicație nu e. L-am simțit in
timp ce zburam, ca atunci când popa Duh ne rupea din
turta bisericească, făcută de o babă care îi pupa tot
timpul mâna aia unsuroasă, si ne spunea să luam din
trupul lui Cristos, dându-ne si cate o linguriță de vin, fără
sa știe ca noi acasă beam câte o sticlă. Sentimentul e
copleșitor atunci când simți căldura, chiar dacă sufla
crivatul către tine. Am asistat la un miracol, cel al
renasterii. Mereu ma intrebam de ce copiii nou-născuți
plang si urla din toti răchiunii. Mereu am crezut ca ii
doare ceva. La fel eram si eu acum, ca un nou nascut si
cu dureri. Am avut si cateva degeraturi, alea fiind
ultimele mele probleme pentru care trebuia sa imi fac
griji. Mi-am revenit dupa doua zile, timp in care toti
credeau ca o sa mor. M-am trezit cu o lumanare la
capatai, pe care o pusese Aurel, care ma pazise toata
noaptea asistand la somnul meu zbuciumat. M-am trezit
a treia zi de la mirosul de rachiu pe care mi l-a dat pe la
nas Armin. Sora medicala mi-a zis ca am scapat, ca nu
mai am febră. Eram ud leoarcă. Petrică, alb tot in cap, a
venit si el, fumand cu pofta dintr-o țigară, dandu-mi si
mie cateva fumuri. Armin facuse rost de izmene noi,
pufoaică și încălțăminte bună. Le lăsase lângă pat, eu
fiind atent sa nu mi le fure vreun compatriot. Nemții nu
puneau mâna pe nimic. Dacă aveau nevoie de ceva,
cereau si doar dacă era vreo urgență. Aurel vine cu un
ibric de ceai spre amuzamentul lui Armin care a zis ca e
mai bun șnapsul. A venit și nemțălăul bătrân sa vada
daca mai traiesc, minunandu-se de friptura pe care o
aveam in loc de mana dreaptă. ​A plecat după ce m-a
gâdilat la tălpi în timp ce Armin ma ținea de picioare. Ma
simțeam​ ​bine,​ ​eram​ ​printre​ ​prieteni.
Amandoi din cei suspecti de fazele cu trenul si
pesterile si-au gasit sfarsitul la Karporva. Despre morti
numai de bine. Nu de morti trebuie sa ne fie noua frica,
ci de astia vii, ca aia morti n-au ce sa-ti mai faca, cel
mult poate vin din cand in cand sa-ti mai bantuie
somnul.

♚​​ ​der​ ​Oberst

Am avut coșmaruri nopti la rand… ii auzeam cum

urlau “nu ne lasati aici”... “nu pleca băăă fără noi”,
“băăă”. Intruuna din nopti l-am visat si pe Fritz,
câștigând si in vis la jocul de carti, spre amuzamentul
neamtului batran care se resemnase deja după ce îi
dăduse odată și pipa din lemn de cireș, pe care a
recuperat-o printr-o dispoziție dată sub forma de
comandă, răscumpărând-o practic cu un cartuș de țigări.
Nu era altceva decât plăcerea lui de a-i servi pe
amărășteni cu câte ceva. In timp ce eu deliram pe patul
de spital de la febra, cativa nemti si cativa romani au
mers cu trei Junkers-uri de transport si au mai luat ce-au
mai gasit pe la Karpovka. Au fost care au luat-o pe jos,
inclusiv unul din ucenicii de la mecanică, pe care stiam
ca trebuia sa-l ia cineva. Au fost peste 100 de morti,
restul​ ​disparuti.
Neamțul bătrân ii scrisese tatalui Elsei, cu care
avea un amic comun, toti trei mergand la vanatoare. I-a
zis ce baiat bun sunt, laudandu-ma ca pe un nepot,
subliniind totodată contribuțiile mele la rezultatele de pe
front. Tatal Elsei ii scrisese înapoi invitandu-ne pe
amandoi la el acasă cand se termină războiul, sau cu
prima ocazie. A venit sa îmi arate ce a vorbit, in calitate
de mare ajutor de petitor. Totodata m-a anuntat ca
devenise bunic a treia oara, fiica-sa din a doua casatorie
nascand o fata. Ceilalti copii aveau cate o fata fiecare.
Bunicul avea trei nepoate, motiv pentru care l-am
intrebat direct cu cine merge la vanatoare, urandu-i sa
aiba si un nepot baiat. Mi-a raspuns repede, “cu tine o
sa merg ma la vanatoare dacă ne iese pasența. il
îmblânzesc eu pe viitorul socru, stiu eu cum trebuie
procedat cu de-alde d-astia”. “Schwieger”, nici nu stiam
ce inseamna, pana nu m-a lamurit neamtul bătrân. Tot
neamțul ne-a invitat cu ceva vreme in urmă la el la o
casa la țară, pe malul unui râu, la vânătoare, sa venim
sa stam la el si sa mergem să vânăm dihaniile de prin
păduri, că el n-are băieți, are doar fete, și stau puștile in
cui fără să tragă nimeni cu ele. Reinoia invitatia ori de
câte ori eram toți la un loc. Mereu zicea că noi suntem
băieții lui. Mie mi-a mai propus să mă bage la fabrica de
avioane sau sa mă facă pilot de transport civil, si sa
lucrez in Germania, si apoi dacă vreau să mă întorc în
țară, sunt deja alt om, cu alte posibilități. Era un om
mare neamțul, se gândea mereu la binele tuturor. Avea
o experiență de viață impresionantă, era foarte înstărit, ii
plăceau foarte mult femeile, și avea ac pentru cojocul
fiecăruia. Se coresponda cu toate nevestele, și mai avea
pe o cucoană căreia ii scria și de la care mai primea
scrisori, pe care cred că ardea de nerăbdare să o vadă.
Avea stofă de mare conducător. Era un om deosebit.
Mi-am dat seama de multe ori, ba mai mult decât atât a
lăsat să se înțeleagă, că el nu are nimic cu evreii. M-a
întrebat de scăparea din încercuire de multe ori, eu
încercând să-i descriu infernul cu trăirile aferente. L-am
întrebat dacă crede în Dumnezeu. Răspunsul lui m-a
amuzat teribil. Mi-a zis ca din orgoliu el crede. Cum
adică din orgoliu, îl întreb eu. Îmi răspunde că sigur
există pentru că el nu vrea să fie rudă cu maimuțele,
etalându-și frizura nazistă, aprinzând o țigară și
uitându-se discret la ceasul Universal Geneve, în timp
ce ridica țigara către gură, murmurând gânditor “Zeigt
der Affe die Uhr an?”... I-am spus că nu am văzut
maimuțe niciodată. A promis că va face rost de un atlas
zoologic cândva, dar până atunci mi-a zis să-l studiez
pe Armin, rostind cu voce foarte tare și răspicat să fie
auzit de acesta. Amândoi râdeau de își scăpau limbile
pe gât. Orice insultă de la un om așa de mare se
transforma​ ​imediat​ ​în​ ​compliment.
Mi-am revenit repede din boală. Primul lucru pe
care l-am făcut a fost să mă spăl bine, în special la cur,
și să îmbrac izmenele noi. Nu mă mai durea nimic.
Leacurile băbești împreună cu medicamentele și-au
făcut efectul foarte bine. Arsura începea să se vindece,
și deja mă mânca coaja. M-am trezit cu o sete teribilă,
nu de apă, nu de rachiu, șnaps sau whisky, ci o sete de
sânge. Răzbunarea, se zice că e arma proștilor. Toți
băieții ăia care au murit acolo, meseriașul cu
anti-aeriana care a tras până în ultima clipă în tancuri, și
care și-a găsit sfârșitul strivit de tancurile care au trecut
peste el ca peste niște crengi uscate, alți colegi aviatori,
tehnicieni, mecanici, pentru ăia o să zbor iar. O să le zic
să-mi bage cele mai distrugătoare obuze, runde de
cartușe la mitraliere cât se poate de multe, și neapărat
zburat într-o formație “arici de foc”, cea mai
distrugătoare formulă aeriană. Tot timpul i-am menajat,
mă gândeam să distrug aparatul de zbor, nu pilotul. S-a
terminat. Trag până îi omor. Nici o milă nici față de
păduchii ăia jegoși de infanteriști, să mă piș pe ei.
Monahul nu mai iartă nimic. Prefer porecla mea veche,
“Piuliță”, pe care mi-au pus-o colegi care nu mai sunt în
viață, pe vremea când eram mecanic la Țiganca. În
amintirea lor, o să fiu “Piuliță”, doar că de data asta o
să​ ​împrăștii​ ​gloanțe,​ ​nu​ ​șuruburi.
M-am dus la șefu’, neamțul bătrân. L-am găsit
foarte supărat. M-am gândit că s-a terminat băutura.
Lucrurile stăteau de fapt altfel, se terminase hârtia de
șters la fund, omul încercând să pară profund deranjat
de acest aspect. I-am zis că vreau să fiu o vreme la
transport să alimentez trupele prinse în încercuire cu
provizii sau să asigur siguranța avioanelor de transport,
pentru că sunt foarte mulți români în încercuire. “Da mă,
vorbesc azi”, îmi spusese. Intră pe ușă Armin cu resturi
din niște suluri de hârtie, oferindu-se să le pună pe
undeva. Șefu’ a zis să le pună pe birou. Armin a zis că
nu e tocmai igienic. Șefu’ a zis că tot ce se întâmplă aici
e un mare căcat. A mai zis că dacă tot i-a adus Armin
hârtie de șters, a salvat uniforma de a fi folosită pentru
șters, dar și-a dat jos haina de pe el, a întins-o pe jos și
s-a pișat pe ea de față cu noi, urlând de draci. Seara
ne-a spus și oful. A zis că se cacă pe ea de politică, pe
deciziile căcaților care stau cu curul la căldură și dau
dispoziții, și că Hitler e un căcat de om și că l-ar executa
cu plăcere pentru că e un bou nemernic. Și-a exprimat
iarăși dezgustul pentru ce se întâmpla cu evreii în
lagărele morții, despre care nu știam mare lucru, și
despre invazia noastră departe în Est. I-am zis să se
calmeze turnându-i niște whisky în pahar. A zis că
whiskyul e făcut la americani și că se pișă și pe ăia, că
sunt alți demenți nemernici. A luat niște benzină din
canistră, a turnat pe uniforma de pe jos, și i-a dat foc.
Ieșea fum, am ieșit afară și am văzut cum venea un greu
încoace, însoțit de alți doi agarici. Am băgat repede
mâna în sobă am luat niște funingine și l-am uns bine pe
mâini fără ca el să știe ce se întâmplă. Armin, fâșneț din
fire, stingea focul călcând jacheta, ștergându-l pe bătrân
de funingine uitându-se lung la mine, neînțelegând de
ce am făcut asta. În secunda următoare intră un general
și întrebă ce se întâmplă. Am deschis primul gura
invocând un accident la aprinderea sobei, și că era să ia
foc șefu’. Noroc mare că l-am dezbrăcat la timp că ardea
ca șobolanii. Neamțul a intrat rapid în rol, invocând
calitatea benzinei și a neatenției. Am ieșit afară și eu și
Armin, iar bătrânul a continuat rolul dând vina pe noi, că
i-am distras atenția cu prostii de-ale tinereții. Mai zicea
izbucnind în râsete că aveam și eu și colegul expresii
tâmpe pe fețe când l-am văzut că arde. Vizitatorilor le
mirosea a pișat, și când au întrebat de ce miroase, șefu’
a zis că în disperare s-a trântit pe jos și că ne-am pișat
să stingem focul la comanda lui. Îi cam căutau nod în
papură și au examinat restul de jacheta care avea
nasturi smulși, semn clar că a fost dată jos cu forța și că
lucrurile se petrecuseră așa cum povestea. Au plecat
musafirii, își aprinde nemțălăul bătrân țigareta, și ne
spune că dacă nu îl auzea nimeni le trăgea câte un
glonț în cap fiecăruia. Greul greilor era din Stazi, poliția
politică, un căcat de om. N-am dormit toată noaptea,
bătrânul oferindu-ne învățături despre politică, oameni,
tipuri de oameni, și cum toate astea afectează nații
întregi. A vorbit și despre Romania. A zis că nu e drept
că Hitler și Stalin s-au înțeles de dinainte cum să
împartă țara, și că de obicei asta e ceea ce se întâmplă
cu țări slabe, slăbiciunea venind din educația oamenilor
și felul cum se raportează țara la vecinii din jur. A mai zis
că austriecii sunt niște țărănoi vai de capul lor, rușii sunt
niște bețivani fără creier, de unguri că sunt cei mai reci
criminali, la fel ca austriecii. De italieni a zis că sunt
homosexualii, explicând și termenul. Și lași pe deasupra.
I-a definit ca pe niște muieri proaste. De nația noastră a
zis că Regele e un golan care trebuie dat jos și pus altul,
pomenind totodată de golăniile pe care le făceau ai
noștri cu subordonații lor: meniu diferențiat pentru ofițeri,
subofițeri și soldați. A mai spus că și el tot un fel de
golan e, dar niciodată nu a luat și nu va lua de la gura
oamenilor mâncarea, cum face Regele. A mai zis că
Germania o să piardă acest război fără sens, că îi e
rușine de conducătorii ei, și de prostia generalizată care
a pus stăpânire pe țară, invocând începutul războiului.
L-am mai întrebat ce părere are de Manstein,
Antonescu, Hitler. A zis că Manstein e un jupuit, e doar
gura de el, că și un copil ar fi făcut strategii mai bune, de
Hitler că un idiot, și de Antonescu că o să facă rahatul
praf din cauza celor menționate anterior, punând accent
pe​ ​profesionalismul​ ​armatelor​ ​române.

♚​​ ​Nu​ ​vă​ ​uităm

Era noapte când am decolat către Pitomnic,

lângă Stalingrad, pe viscol, cu un avion de marfa, să
aprovizionam cei prinși în strâmtoare. Am făcut mult
până acolo. De multe ori aterizam să iau răniți. Odată
mi-au zis prin radio să nu mai aterizez că cei ce trebuiau
evacuați au murit și mai bine să dau o tură să văd pe
unde mai sunt trupe. Se strângea lațul. Am vrut să vin
cu unii să mai împuținăm rușii, dar nu pot zbura fără
aprobare, plan de luptă și cel puțin încă două avioane.
Adevărul e că nici nu știi ce e mai bine, din punctul meu
de​ ​vedere​ ​câteva​ ​Stuka​ ​și​ ​bombardament​ ​la​ ​punct​ ​fix.
M-am mutat la Tacinskaya pe aeroport. Am fost
solicitat la asamblarea unor avioane Messerschmidt
care veneau pe bucăți în garnituri de tren, capul de pod
aerian fiind susținut în continuare de pe Tacinskaya
unde veneau mărfurile și armele de care au nevoie cu
disperare ai noștri. E un aeroport foarte mare,
nerespectând tiparul aerodroamelor Luftwaffe pe care
nemții țineau morțiș să le traseze identic. Aterizările,
decolările, survolările necesitau comunicație radio la
turnul de control. Veneau avioane de la Crucea Roșie
continuu. Mă gândeam de fiecare dată cum aș reacționa
dacă vreun frate de-al meu sau prieten din sat ar veni
într-unul din avioanele astea. De multe ori când nu mai
erau răniți, aduceau și cadavre. Mă gândeam la Fritz.
S-au aventurat probabil prea tare în luptă și au fost loviți
de rafale din mai multe direcții. De ce ? Așa a fost să fie.
De​ ​frații​ ​mei​ ​nu​ ​mai​ ​știam​ ​nimic,​ ​și​ ​nici​ ​de​ ​cei​ ​de-acasă.
Am fost întrebat dacă doresc ca în ziua
următoare sau peste două zile să fiu citat pe ordinea de
zi și propus pentru a fi decorat cu “Virtutea aeronautică”,
pentru zborurile în miezul nopții zi de zi, singur, fără
acompaniament de vânătoare. Am refuzat. Mi-e scârbă
de comandamentul românesc care ne-a lăsat să
putrezim la Karpovka aruncând vina pe nemți.
Acceptarea ar fi adus o mutare a mea în altă parte, fiind
una dintre condițiile de căcat ale șopârlelor de români.
Prefer să fiu la cheremul nemților decât la scârboșii ăștia
de compatrioți care mi-au spus la fiecare zbor că e
sinucidere curată, având o durere adâncă în cur față de
băieții noștri prinși în strânsoare. Le-am răspuns tranșant
că în încercuire e moarte curată, și că consider că am
murit deja la Karpovka odată, făcând referire subtil la
ordinul de evacuare care trebuia să se dea cu zile
înainte de invazie și care nu a venit niciodată, în ciuda
faptului că s-a sugerat asta de multe ori, dar nu a vrut
comandamentul românesc să ne facem de râs față de
nemți. Dacă nu mi-am găsit sfârșitul acolo, e puțin
probabil să mai pățesc ceva. Veneam mai mereu
încărcat cu răniți, după ce descărcam mâncarea și
muniție pentru arme. Mâncarea nu ajungea, trebuia de
cinci ori mai multă, la nivel de subzistență, să ajungă la
toată lumea. Cei pe care îi aprovizionam aveau nevoie
de 2 tone de mâncare pe zi, și eu căram 300-400 de kg.
Aș fi putut încărca până la 700 kg dar nu era atâta
mâncare disponibilă tot timpul iar descărcatul era un
coșmar. Gheața care se forma pe aripi ajungea să fie
din ce în ce mai greu de curățat. Odată am urlat la un
bou de căpitan să se miște în pizda mă-sii mai repede.
Ca de obicei aveau gașca lor care împărțea proviziile, și
surprinzător cei răniți pe care îi încărcam aveau mai
multă vlagă în ei decât cei sănătoși, poate și din dorința
de a se urca mai repede în avion, exceptând pe cei
nedeplasabili sau cu vreun membru lipsă. Tot timpul
urmăream trupele sovietice, atâta cât permitea
vizibilitatea. Dacă mergeam o formație de 20
bombardiere am fi spart încercuirea. Am comunicat asta
comandamentului, dar bineînțeles că i-a durut fix în cur.
Ai noștri mureau pe capete acolo. Unii de frig, alții de
foame, alții răpuși de inamic fie din cauza oboselii fie din
lipsa​ ​muniției.
Într-una din zilele când nu am zburat m-am dus
să pregătesc hangarul să fie totul în regulă pentru
montat avioanele ce aveau să sosească cu trenul.
Durează 2-3 zile să montăm un avion, o echipă de 20
de tehnicieni. O să fie probabil gata două avioane pe zi,
la foc continuu, în schimburi. “De ce ai refuzat mă ?”,
m-au întrebat unii referindu-se la decorație. Un ofițer cu
rang înalt în escadrila Udet (elita aviației germane),
grupare cu care am colaborat de multe ori ca mecanic
pe la Nikolaev, aflat întâmplător pe acolo, a zis că la ei
la divizie și bucătarul știe să zboare cu avionul și că de
ce se minunează atâta că un fost tehnician de-al lor a
fost propus pentru ceva. Au înlemnit toți, timp în care eu
mă umflam în pene. I-am mulțumit pentru vorbele
frumoase. Câțiva tehnicieni de la divizia Udet veniseră
la hangare să ajute la asamblarea avioanelor ce urmau
să​ ​vină.
Pe 15 Decembrie am făcut un zbor încărcat
până la refuz cu marfă pentru ai noștri și pentru nemți.
Urma să le parașutăm din aer pentru că avionul era prea
greu pentru a ateriza pe câmp. Am avut ca echipaj pe
Armin și încă un neamț, iar surpriza a fost că a venit și
neamțul bătrân, comandantul, care n-avea ce face și
care a zis că ne învață el cum se face treaba asta ca la
carte, nu după ureche cum am făcut eu până acum,
aterizând avionul și riscând să fiu doborât sau capturat.
Ne-am apropiat de Pitomnic, iar Armin s-a ancorat cu
chingi să nu pice, urmând să împingă lădițele de care
s-a atașat în prealabil o parașută. Neamțul a început să
dea comenzi ca niciodată, având harta în fața lui. “Cap
compas 123, redu viteza. Mergi prea încet, dă-i mai
repede. Cap compas 110. Nu e bine, vezi că bate
vântul. Are deviație busola. Când împinge ăsta lăzile să
fii un pic pe o parte să îi fie mai ușor… [...] Haide mă ce
dracu’ e așa de greu, vrei să zbor eu ?!” M-a frecat de
m-au luat dracii. Numai așa a ținut-o. A contactat prin
radio pe un ofițer de la sol. Armin a dat drumul la primul
colet. Vântul bătea destul de tare. S-a recepționat, s-a
primit coletul. Am survolat zona 20 de minute, timp în
care toate coletele, mai puțin unul au ajuns unde
trebuie. Am început să le lăsăm de la 200m și tot urcam.
Zona era foarte liberă. I-am zis să aterizăm să mai luam
câte ceva, vreun rănit. A luat în calcul cererea mea dar
mi-a arătat că stăm prost cu benzina și să ne întoarcem
ar fi cel mai prudent, pentru alimentare, plus că avionul
era prea mare și greu pentru solul ăla. Nu-i venea să
creadă cât de lejer era în jur și nu înțelegea unde sunt
majoritatea trupelor sovietice. Deja trăgea linii pe hartă
cu creionul pe unde să se facă evacuări și întocmea o
schiță să o dea mai departe să se facă un plan imediat
să se evacueze cât se poate de mult. Mi-a zis să iau
mâna de pe comenzi că pilotează el. L-am întrebat dacă
se pricepe, fiind foarte serios și în același timp foarte
bou. A izbucnit într-un râs isteric, zicând că mi-am mai
revenit după trauma de la Karpovka, omul crezând că
am făcut cea mai tare glumă. A răspuns râzând și
glumind că pe d-astea mari a făcut el școala și că nu e
degeaba comandant. Apoi a început să tragă de bietul
avion de am zis că nu mai ajungem înapoi la
Tacinskaya, că să-mi arate ce tare e el. Era foarte bun.
Știa să se arunce în vânt cu el, iar în apropiere de
Tacinskaya eram destul de sus în aer și nebunul i-a tăiat
gazul. L-a aterizat de am zis că o să murim. Eram mov
la față. A durat aterizarea 3-4 minute, timp în care a
făcut manevre fără motor, și a avut grijă să anunțe și prin
radio de dinainte să oprească motorul că avem
defecțiuni tehnice și că va efectua o aterizare de
urgență. Toată lumea era afară și se uita cum o să fie
pus pe pământ avionul. Mi-a zis înainte să coborâm să
am grijă să pară defect dacă întreabă careva. L-am
întrebat care e adevăratul motiv pentru care a făcut
asta. Mi-a răspuns foarte senin că lui nu-i place să
aștepte (după alții, să aterizăm) și că îl cam taie pișarea.
Unele lucruri nu au nevoie de justificări, se pare. Am
avut grijă să pară că a fost o defecțiune. Părerile legate
de cine a aterizat avionul au fost împărțite. Neamțul a
fost întrebat de multe ori, dar nu a dat un răspuns
precis. Tot timpul răspundea, “tu cine crezi ?”. A vrut să
arate că e tare și a reușit. Făcea chestia asta din când în
când. După aterizare s-a dus să-și rezolve nevoile cu
hărți cu tot, ținând țigara în colțul drept al gurii, și în
mâna stângă hărțile. De obicei fuma cu mâna stângă.
Doar când era încântat de ceva ținea țigareta cu
dreapta.

​ ​Micul​ ​ ​sATURN

Decembrie​ ​1942

Nici nu s-a întors bine de la toaletă, plin de

zâmbete, ușurat complet de griji, că neamțul bătrân urlă
să-l audă toți ​“Toată lumea care e cu mine să-și facă
bagajele ! Mai avem câteva ore ! Mișcați-vă ACUM !!!”​. A
mers vorba de colo-colo și ne-am strâns toți lucrurile,
repartiția pe avioane fiind făcută de șefu’. Eram în total
aproximativ 70 de oameni în subordinea lui, la divizia
fantastică. Ne-am băgat lucrurile în avioane, și am
ocupat pozițiile de luptă, orientându-ne către Nord-Est,
către​ ​Stalingrad,​ ​de​ ​unde​ ​ne​ ​așteptam​ ​să​ ​vină​ ​rușii.
A așteptat să-și termine țigara după care a urlat
iarăși pe nemteste “Ba, voi ati baut apa după ăștialalți ?”
Mi-am dat seama ce a vrut sa zica. Tot drumul incoace
dinspre Pitomnic nu am vazut nici un tanc, nimic. Asta
inseamna ca nu dinspre Stalingrad vor veni, ci despre
Nord sau Sud, sau din ambele parti. Nimeni nu l-a bagat
in seama, au zis ca e nebun inca de cand a insotit
avionul cu marfuri pentru ostasii din incercuire. Eu
aveam toata increderea in el, am vazut ce decizii ia, si
faptul ca nu a dat gres niciodata inseamna mare lucru,
aflandu-ne toti intr-o zona fierbinte, care fierbe continuu,
scotand ce-i mai rau din oameni. Totul se desfaura
normal, aeroportul functionand la capacitate maxima,
avioane venind si decoland cate 10 pe ora din aproape
toate directiile, mai putin Stalingrad. La Morozovskaia,
care era cam la aceeasi distanta fata de Stalingrad ca
noi, inca functiona spitalul de campanie, si mai erau
p-acolo un grup de vanatoare cu avioanele facute sita,
si​ ​o​ ​divizie​ ​de​ ​observatie.
Neamtul batran ne-a aratat iarasi ce stofa de
conducator are, dand comenzi in toate partile. Unul din
piloti a primit misiunea sa survoleze Morozovskaya si
sa-i anunte sa se pregateasca de o ipotetica evacuare,
ca un exercitiu, fara a oferi date concrete. L-am vazut de
multe ori cum insista la comandamentul mare sa se
evacueze aerodromul pentru ca urmeaza o invazie cat
de curand pentru ca bate vantul printre trupele care
asigura incercuirea armatelor romane, germane si
italiene la Stalingrad, care sigur vin incoace. Nimeni nu
l-a crezut. Eu il credeam, ne-a aratat de multe ori ca ii
merge mintea si ca nu e prost, dar nu aveam cum sa-l
ajut​ ​decat​ ​sa​ ​fac​ ​ce​ ​imi​ ​spune.
“Nu va mai suport, prostilor”, asta urla la ceilalti
de pe aeroport. “Sunteti degeaba de ani de zile aici, nu
ati inteles nimic cum lucreaza astia. De ce naiba m-ati
pus comandant la divizia asta sa va dau informatii daca
acum le urlu in gura mare si nu ma bagati in seama ?
De ce ?!” Deja stransese public numeros, pe unii ii
bufnea rasul. Imi venea sa ma duc eu sa le trag cu patul
de la pusca mitraliera in cap, numai sa-l asculte, si sa
nu mai rada de el. A fost invitat in scurt timp inauntru de
catre un general. Se auzeau urlete si trambite, tranteli si
busituri. Am descifrat urmatoarele: “Nu am innebunit !
Voi credeti ca de nebun m-am dus cu astia sa arunc din
avion cutii de parca as fi Mos Craciun cu sania
zburătoare ? M-am dus sa vad cu ochii mei care e
situatia acolo, sa stiu ce facem. Vreau sa vorbesc
ACUM la comandamentul superior al Luftwaffe sa le zic
ce se intampla aici”. “Ce faci ma, ne parasti la Fuhrer ?”
i-a zis celalalt. “Esti responsabil de ce o sa se intample
aici in maxim 24 de ore sau nu ? Esti responsabil ?
Vorbeste ma generale ! O sa platesti scump pentru asta,
ai sa vezi. Eu nu dau gres niciodata de cand ma stiu.
Crezi ca daca voiam sa ajung general nu ajungeam ?
Te crezi superior mie ma ? Ma tu stii cine sunt eu ? Unul
cu mai mult creier ca tine, tine bine minte, ca o sa mai
auzi de mine mult timp de-acu incolo, inclusiv la
tribunalul militar”. Cam asta urla neamtalaul batran la un
general din politia politica. Cred ca a cam sarit calul
sincer, dar cand i se punea pata pe ceva, mergea pana
in panzele albe. E urat ca a folosit cuvinte care sa-l
puna pe celalalt in inferioritate, dar asa era felul lui de a
fi​ ​cateodata.
Mi-am dat seama de o chestie, si anume ca
neamtul batran tot timpul era cu unul sau doi pasi in fata
rusilor, la nivel de strategie. El oferea diverse informatii
tututor comandamentelor, si la Luftwaffe, si la
Wermacht, si tot asa, dar de multe ori nu tineau cont aia
de ele. D-asta era suparat pe Manstein, si pe altii.
Adevarul e ca sefu’ le cam avea cu petrecerile, cu
bautura si cu jocurile de carti incat cine nu-l cunostea
indeaproape ar fi crezut ca e un scamator incompetent.
Omul era cat se poate de serios si isi facea meseria cat
putea de bine, iar legat de bautura sau prafuri, si cand
era​ ​anesteziat​ ​el​ ​era​ ​de​ ​fapt​ ​cat​ ​se​ ​poate​ ​de​ ​treaz.
Noaptea a venit trenul cu piesele avioanelor
Messerschimidth ce urmau sa fie asamblate in
hangarele de pe langa aeroport. S-a descarcat o prima
sarja, tehnicienii urmand deja sa inceapa sa lucreze.
Neamtul batran facea ca toti dracii si impungea pe unde
putea cu parerea lui, ca mai bine sa le trimita inapoi ca
oricum aici o sa fie un mare crater de la proiectilele
tancurilor care vor da navala, pe modelul Karpovka.
Iarasi, nimeni nu-l baga in seama. A venit si mi-a zis ca
din ce esti mai prost, din aia mori mai repede, vorba
general valabila cu care sunt intrutotul deacord. Ne-am
inarmat bine, fiecare umbland cu mitraliera dupa el. In
rest, continuam activitatile. Eu eram la hangar, triam
piesele, urmarind instructiunile si punand suruburi pe
caprarii in cutii diferite, sa mearga treaba repede si
pentru schimbul urmator. Mai montasem avioane, dar
astea erau un pic diferite, fiind intr-o continua
imbunatatire. Radeau toti ca umblu cu pusca dupa mine,
si mai glumeau daca ma duc la vanatoare de elefanti cu
pusca aia mitraliera, ca alta explicatie nu aveau. Le
ziceam si eu ca daca eram in Africa, poate mancam
niste carnita de hipopotam. Auzisem de animalul asta
mare, dar nu stiau toti ce e. In general daca voiai sa
inchizi gura cuiva trebuia sa le zici sau sa pomenesti
ceva​ ​ce​ ​nu​ ​stiau​ ​ce​ ​e.
La zborurile de observatie nu se vedea nimic,
totul parea linistit. Ingrijorarea se vedea pe fata sefului
pentru ca din ce intarzia mai mult presupusa invazie, din
aia va avea proportii mai mari. E un miracol ca a rezistat
atata timp aeroportul asta de la tacinskayia. Era un frig
de crapau pietrele, putin trecut de orele 10 ale diminetii.
Am schimbat cateva vorbe cu unii intr-o scurta pauza de
la sortat piese, montand deja cateva subansamble mici,
in asteptarea descarcarii pieselor voluminoase. Tot
programul de la hangar se decalase din pricina vremii,
afara fiind o ceata foarte groasa care imi trezea amintiri
neplacute. M-am dus sa ma pis dupa un copac cand am
auzit un zgomot ca si cand s-a tras cu o pusca de
dinaintea primului razboi mondial. Ce naiba e asta ?
m-am intrebat… am crezut tot timpul ca era de la atelier
zgomotul, si ca se prosteau aia p-acolo. Intru inauntru,
intreb​ ​ce​ ​s-a​ ​auzit,​ ​nimeni​ ​nu​ ​a​ ​auzit​ ​nimic.​ ​Fie…
Ma duc sa cersesc o tigara de pe la vreunu,
prilej cu care fac o pauza. S-au mai auzit doua, am zis
ca a dat rateu un junghi de motoreta cu care se tot
fataiau astia p-aci dintr-un capat in altul, dar totusi se
auzea ciudat, si din alta parte decat prima data. Ceata
devenise si mai groasa, avioane decolau, totul era
normal. Intru la loc la munca, la montat, cautam ca
disperatul cateva piese rare, de care imi erau teama ca
erau in ultima garnitura de tren, sau si mai grav, lipseau.
Planul pe care ni l-a facut mecanicul sef scolit in
Germania la cea mai prestigioasa institutie de
invatamant pentru ingineri era sa nu aglomeram foarte
tare hangarul, sa avem spatiu sa ne miscam, si sa
scoatem cat mai repede avioane de-acolo, nu sa fim cu
multe gata deodata. Eu si inca un pilot le-am fi testat la
urma, mai intai la sol, si apoi un mic zbor sa fim siguri ca
functioneaza bine, pana la Morozovskaia si inapoi, sau
nici​ ​macar​ ​asa​ ​departe.
Ies iarasi afara, ca veneau avioane, am vrut sa
vad cine e, daca e vreun cunoscut. Se intorsese Armin
cu inca un pilot dintr-o misiune de observatie, in care
ziceau ca nu se vedea nimic de ceata si ca
Morozovskaia e acoperit tot cu ceata, si spitalul si tot, si
ca nu au raspuns la apelul radio, desi au dat multe ture,
si nici nu au putut ateriza din cauza cetii groase pentru
ca nu stiau ce e la sol. Era totusi ciudat ca nu functiona
radioul. Dupa un colt, ne-a speriat nemtalaul batran care
a zis tare ca “Se apropie !”, scaparand chibritul sa-si
aprinda tigara, de ne-am si speriat. “Au venit rusii
noaptea in bezna si ceata si au sabotat antena, d-asta
nu ati putut comunica cu ei”, a zis. Se joaca cu noi. Pun
pariu ca ne-au inconjurat deja, aici la Tacinskaia si
Morozovskaia e deja pierduta. Sunt 200 de oameni cu
tot cu ranitii din spitalul ala de campanie. “Diseara
evacuam tot de-acolo, pe barba mea, ii trimitem pe
romani. E o misiune sinucigasa, si pilotii nemti nu o sa
accepte din pricina comandantilor lor, iar voi sunteti
niste amatori, fara suparare, Mai aveti de mancat terci
de ovaz.”, a continuat bătrânul. O sa le zica
comandantilor romani sa trimita aviatia de vanatoare sa
acompanieze avioanele de transport care vor evacua tot
de-acolo, planul fiind sa le mute cat mai departe, de
exemplu la Rostov, pentru ca in viziunea șefului,
Tacinskaia o sa cada intr-o zi, maxim doua. In 15 minute
trei avioane de transport au pornit spre Morozovskaia sa
evacueze raniti si tot ce mai e de luat, pastrand
structura Luftwaffe intacta pentru a nu supara superiorii.
O formatie de vanatoare romaneasca a pornit dinspre
Rostov pentru a intercepta avioanele de transport si a le
insoti spre Morozovskaia. Eu m-am urcat intr-unul din
avioanele de transport, avand experienta acestui
aerodrom​ ​si​ ​cunoscandu-l​ ​ca​ ​pe​ ​propriile-mi​ ​buzunare.
Am incercat sa comunicam cu solul, de data asta
au raspuns, au zis ca au gasit un cablu taiat la antena.
Era atat de groasa ceata incat ne ratacisem, nu stiam
daca mai sunt deasupra aerodromului sau nu. I-am
contactat iarasi prin radio, si mi-au zis ca aud motoarele
din vest, atunci am stiut ce am avut de facut. Am
coborat usor in cercuri la timp pentru ca deja fuseseram
intampinati de aviatia sovietica, care le-a dat mari bătăi
de cap vanatorilor nostri. S-a tras ca la balamuc, mi-a
fost foarte greu sa aproximez cati sunt, dar m-am simtit
in siguranta, pentru ca am crezut ca erau cel putin 10
avioane de vanatoare romanesti. Am incarcat din raniti,
cat de mult s-a putut si am pornit spre Rostov incarcat
pana la refuz. Celelalte doua avioane au avut piloti
nemti, unul din ei fiind chiar nemtalaul batran care si-a
asumat responsabilitatea pentru aceasta operatie.
Ne-am intors seara de la Rostov, dupa ce neamtul i-a
felicitat personal pe vanatorii romani, care erau doar 4 la
numar, dar din cauza ca au tras ca la balamuc, noi am
crezut ca sunt cel putin 10. Pe unul din ei il stiam de la
Nikolaev,​ ​era​ ​om​ ​bun.
Ne-am intors la Tacinskaia dimineata, unde deja
neamtul era asteptat de o comisie disciplinara. Sfarsitul i
se apropia. Din cand in cand se auzeau aceleasi
zgomote ciudate, ca si cand o motocicleta da rateuri. Ce
e asta ?! intreaba batranul. Zic ca s-a mai auzit, dar nu
am identificat zgomotul. Atunci el zice sa ne deplasam
pe vine pana la un adapost, si sa sunam alarma, ca asta
e zgomot de pusca. La urmatorul zgomot aproape i-a
zburat chipiul unuia care era p-acolo, cand iadul a
inceput sa se dezlantuie. Norocul cel mare a fost ca
niste piese de artilerie au fost deja asezate pe latura de
nord a aeroportului, si ca au ramas acolo. Noi asezasem
si pe latura sudica, dar au fost mutate pentru ca
incomodau. Se trageau circa 1 glont pe secunda, din
directii diferite, pusti diferite. Toata lumea era la
pamant, cei care constientizau ce se intampla desigur.
Am vazut cu ochii mei cum un pilot neamt a fost
impuscat in timp ce fugea spre avion. Ceata se ridica,
limbile ceasului apropiindu-ne de ora pranzului. Haosul
a prins noi cote. Noi am ramas prinsi. Momentan se
tragea ca la balamuc din toate partile, dar doar cu pusti.
Inca nu a sosit artileria, zice neamtul. Nici o problema, o
sa soseasca. A sunat alarma de pe aerodrom. La
Morozovskaia e probabil plin asediu, zice neamtul iar.
S-a dus la aruncatorul de grenade, fiind totodata ferit de
blindajul acestuia, avand un cuib acolo. Se auzeau
senilatele care doar ce se pusesera in miscare. Pana
acum 40 de morti, toti piloti, care au iesit in goana la
auzirea alarmei sa se urce in avioane, ei crezand ca
primesc instructiuni pe parcurs. Avioane decolau si
aterizau in continuare, numarul mortilor crescand incet
si sigur. Erau din ce in ce mai aproape, voiam sa ne
ducem spre garnitura de tren si sa incercam sa ne
aparam de acolo, mai ales ca erau piese de artilerie
grea, neamtul asumandu-si responsabilitatea pentru
conducerea locomotivei. Scaparea cu avionul era
imposibila​ ​deocamdata.
Ora 12:00. S-a auzit o explozie, era un butoi cu
benzina. Un avion a decolat cu succes. Partea nasoala
era ca nu a dat un ocol sa mai imputineze infanteristii
astia sovietici. Alte zece avioane au decolat, sub focuri
de arma, noi suntem tot acolo. Neamțul a pus mâna pe
stația radio și începuse să-si facă numărul de teatru: “ce
faci generale ? fugi ? treci si luptă că doar ești general.
ce exemplu dai tu la ăștia mai tineri ?”. “Boul naibii”, a
continuat, după ce oprise transmisiunea. Ne-am
regrupat cu ușurință, carnea de tun a infanteriștilor
sovietici fiind piloții de avioane. A făcut planul neamțul:
eu la mitraliera grea, Armin la aruncătorul de grenade că
e mai înalt, și el la puști și mitraliere. Am tras până ne-au
picat mâinile, și am ținut în frâu invazia de pe flancul de
nord al aeroportului. La un moment dat Armin a facut
schimb cu seful, timp în care eu m-am dus să aduc
căruciorul cu muniție pentru mitralieră, că era pe
terminate, plus alte puști-mitraliera de la alții de pe jos,
ferindu-ma de gloanțe cât am putit de bine. Am lipsit
circa două minute și l-am găsit pe neamț la mitraliera
mea, cum tragea dupa un avion Stuka cu care fugise
generalul cu care avea un conflict. L-am văzut ce face,
dar nu i+am zis nimic si m-am făcut că nu l-am văzut.
Când m-a intrebat unde e tunul de antiaeriană mi-am
dat seama că vrea să îl lichideze cu orice pret. Se uita
lung și zicea pe nemțește “ne mai întâlnim noi, stai fără
grijă”.
Am rămas toți fără muniție, și șefu’ ca orice mare
conducător pe care îl admiram toți ce lucram cu el, a zis
o​ ​vorbă​ ​mare:​ ​“hai​ ​să​ ​plecăm​ ​naibii​ ​de​ ​aici”.
Ora 12:30. Ajungem cu greu la punctul de comandă,
situat la vreun km în altă clădire, de la care începuseră
să cadă geamurile. Focul se întețise. Șefu’ a încercat să
îl contacteze pe Manstein prin rețeaua telefonică de
cabluri de fusese trasă chiar de divizia unde era
frate-miu Ion. Am reușit să dăm de cineva, le-am zis să
îl caute pe Manstein sau pe oricine să trimită două divizii
de blindate aici că se va termina foarte prost toată
treaba. La scurt timp telefonul era mort, rușii tăiaseră
cablurile. Armin a venit cu muniție și alte arme. Deja se
mișcau lucrurile, aeroportul începuse să se apere. Din
păcate în structurile de apărare nu erau cei mai buni.
Ăia și-au luat primii câte un glonț în cap. Eram acum la
adăpost, dar urma să fim capturați sau omorâți dacă mai
stăteam mult acolo. Puștile alea pe care le-a adus Armin
erau de la 1890, iar șefu’ era familiar cu ele, exclamând
că folosește d-alea la vânătoare. A ieșit afară, s-a pus pe
burtă, și am văzut cum la fiecare două gloanțe pica câte
un​ ​infanterist.​ ​Șefu’​ ​se​ ​pricepea.
Ora 13:00 era ceasul. Nu am stat locului o clipă, am
ripostat cu tot ce am avut. Nu reușeam să ajungem la
piesele grele de artilerie, care ar fi putut influența jocul
în favoarea noastră. Șefu’ face semn să-i mai dau
muniție. Rușii erau din ce in ce mai mulți. Știam ce
urmează de la el. Mereu a spus că ăștia se joacă cu noi
și că ar fi putut să dea navală, dar așteaptă să vină
căcatul de Badanov cu tancurile. Deja luase toată
chestia foarte în serios. M-a întrebat dacă știu să
bombardez în picaj. I-am răspuns că m-aș descurca.
I-am zis că nu risc să dau prea aproape de aeroport,
mai ales că bate și vântul, lipsa de experiență, și așa mai
departe. Mi-a zis că ținta e căcatul de Badanov, mare
general sovietic, zicând că acuma e pe lângă
Morozovskaia după parerea lui, și că vine încoace. Te
descurci sau nu ? I-am zis că da, și mi-am făcut drum
către zona unde erau Stukile. A durat ceva până am
găsit unul care era pregătit de bombardament. M-am
urcat în el într-un mare fel, fiind pe punctul să fiu ciuruit
de gloanțe. Am pornit motorul și am decolat în trombă.
Cap compas 24, spre Morozovskaia, ținând legătura
prin radio la sol. I-am zis lui șefu’ că vin tancuri,
intrebandu-l dacă dau în ele sau caut poziția lui
Badanov să-l bombardez, cu speranța că avem noroc.
Eram deja spre Morozovskaia. I-am zis că sunt doar 5
tancuri acolo la vreo 10 km, și ceva infanterie. Mi-a zis
să revin, că Badanov e în cazul ăsta prin Sud, pentru că
a plecat de acolo, și că din informațiile lui umblă în gașcă
de​ ​câte​ ​minim​ ​10​ ​tancuri​ ​pentru​ ​că​ ​e​ ​un​ ​fricos.
Ora 14:00, Tacinskaia era în plin asediu când am trecut
pe deasupra. Armin si încă un mitralior erau la o piesă
de artilerie grea, reușind să distrugă câteva tancuri. Am
fost rugat să mă uit după divizia de Panzere care nu mai
ajungea. Am survolat zona, nici urmă de Badanov. Am
văzut un grup de tancuri care au luat-o în sud și care au
dispărut fără urmă. Am trecut la atac în picaj lăsând
două obuze fix la marginea aerodromului. Am avut grijă
desigur să pornesc sirenele de pe avion. Imediat prin
stație am primit comenzi noi, pe nemțește: “Bă, oprește
aia că nu ne mai înțelegem aici.”. Am apărat latura
nordică unde era presiunea cea mai mare și șefu’, la
capătul puterilor, după spusele lui. Toți fugeau ca porcii
de cuțit. M-am pregătit de bombardat în picaj și latura
sudică pentru că se adunaseră cam mulți acolo, timp în
care alții s-au instalat la posturile de apărare. Sefu’ mi-a
zis prin radio să dau drumu la sirenă că îi zăpăcește pe
ruși. Și de la sol îmi facea capul calendar. Am
bombardat cu tot ce am avut prin toate părțile, am ușurat
eforturile alor noștri cât am putut de mult, dar nu știu
dacă​ ​s-a​ ​observat.​ ​Erau​ ​foarte​ ​mulți.
Ora 15:00, s-a terminat benzina, am aterizat la limită,
sub foc inamic, pe pista mică a aeroportului. Am primit
ordine noi, să pregătesc Junkers-ul de transport și să
planific scăparea. A zis șefu’ să mă mișc mai repede că
urmează valul cel mai intens. Aterizasem la fix, pentru
că din neant au apărut două baterii antiaeriene care ne
vor face evadarea un coșmar. Peste 150 de morți și
răniți până acum. Douăzeci de avioane de transport
care ardeau. Aveau o afinitate pentru astea. Doreau să
reducă capacitatea de transport a Luftwaffe, pentru ca
trupele din încercuire să nu mai poată fi aprovizionate
sau evacuate. Am dorit să scap cu un Messerschmitt
dar nu mai era niciunul. Alea au zburat primele, iar care
nu​ ​a​ ​zburat​ ​ardea.
Ora 15:30 ne-a găsit iarăși fără muniție, și din păcate
fără avion. Am rămas ca proștii aici. Panzerurile nu mai
veneau, peste 200 de morți și răniți din aproximările
mele care erau doar ce vedeam. Antiaeriene aruncau
proiectilele în sus fără nici un sens, aterizând cu
întârziere înapoi la sol făcând praf ce nimereau, peste
100 de avioane arse. Singura șansă e să scăpăm cu o
Stuka, că nu avea așa interes pentru inamic. Dacă
reușeam să ne urcăm într-un avion de transport am fi
devenit o țintă zburătoare și lentă. Am găsit altă Stuka
care nu luase foc, sper să aibă benzină că altfel murim
pe aici. M-am urcat cu greu în ea, și a fost ciuruită grav
pe o parte, iar o roată era dezumflată Era clar că nu
puteam decola cu ea. Am găsit în schimb un butoi cu
benzină. Planul curent e să torn benzină în Stuka pe
care o zburasem, dar sunt slabe șansele să reușesc. Un
neamț trosnește printr-un noroc chior una din bateriile
aeriene.
Ora 16:00. Peste 250 de morți și răniți. Trenul cu piese
de avioane a fost lovit de proiectile de tancuri și alte
piese de artilerie până când a luat foc de la un capăt la
altul. Erau peste 30 de avioane Me BF109 G6 acolo,
ultimul răcnet. Am reușit să torn câteva găleți de benzină
în Stuka. Avem nevoie de cinșpe’ găleți să putem decola
și zbura până la Mariupol. Nici urmă de tancurile Panzer,
suntem​ ​ai​ ​nimănui.
Ora 16:30, se aude prin radio “Taținski kaput.
Morozovski kaput”. Rușii au pus mâna pe un radiou
de-al nemților, și a apărut și aviația. I-am înjurat și eu pe
rusește​ ​de​ ​tot​ ​neamul​ ​lor​ ​de​ ​nemernici.
Ora 17:00, am reușit să torn 12 găleți de benzină în
avion, cu chiucuvai, riscându-mi viața. A mai apărut un
avion cu care voia să plece șefu’. În drum spre el a venit
cu noi, ne-am urcat în Stuka eu si cu Armin, urmând să
decolăm. Ne-am tot sucit pe acolo așteptând momentul
oportun. O baterie Katiușa a făcut bucăți avionul cu care
voia să plece șeful și un corp de clădire unde era
aparatură​ ​de​ ​comunicații.
Ora 17:30, Armin îsi făcea de cap la mitralieră, în timp
ce neamțul bătrân se târa pe jos până la noi, fiind ușor
rănit. A reușit să urce și am pornit încetișor fără să
atragem atenția, după care i-am dat tare. Benzina era
puțină, m-am rugat la Dumnezeu să ajungă până în
apropiere de Mariupol. Katiusele au întors cu curul în
sus tot aeroportul și ce mai era p-acolo, după aprecierea
noastră. Am avut mare noroc că nu ne-a urmărit aviația,
că altfel am fi murit acolo. Neamțul nu mai avea
răbdare. Îi picaseră țigările din buzunar când s-a târât
pe jos și m-a mâncat în fund să zic că am eu un pachet
nedesfăcut. Regret că nu am putut să văd cum i-au
scăpărat ochii la aflarea veștii că am tutun. N-a mai avut
răbdare 30 minute să aterizăm că mi-a făcut capul
calendar să-i dau țigările că el vrea să fumeze atunci, nu
peste 30 minute, și deasemenea mi-a făcut capul
calendar​ ​la​ ​capitolul​ ​navigație.​ ​Nu​ ​mai​ ​avea​ ​răbdare.
Am făcut o aterizare de urgență la Rostov pentru
că s-a terminat benzina. Radioul era împușcat, la sol era
ceață. Ne făceau ăia semne disperați să aterizăm din
altă poziție dar nu mai aveam cu ce recepționa, așa că
am aterizat pe butoaie goale de ulei. Seara am
petrecut-o acolo, bătrânul făcând raportul, care suna
cam așa: “500 de morți, 200 de avioane distruse
complet, capacitatea de transport pentru armata a 6-a,
prinsă în încercuire a fost redusă la jumătate. Pierderi
din rândurile inamicului: 10 tancuri, 1500 de oameni, un
tun antiaerian. A fost capturată tehnică de comunicații”.
A avut grijă să îl bălăcărească pe generalul care a
ignorat sugestiile lui, care de altfel au fost corecte.
Restul de 60 și ceva de oameni din divizia bătrânului au
salvat 5 avioane de transport zburând de-acolo la
comanda acestuia, la timp. Era bine că lucrurile noastre
erau întru-unul din avioane și la fel și băuturile spirtoase.
Am băut ca nebunii toți, comandantului făcându-i
plăcere să invite și pe alții la mica lui petrecere, inclusiv
câțiva piloți de vânătoare români. M-a durut căpățâna
toată săptămâna pentru că am zburat cu dureri de cap a
doua zi, și am aflat și ce sărbătorea bătrânul: titulatura
de general pe care urma să o primească. O merita pe
deplin. Acolo se văd liderii, în situații de criză. Am fost
citați toți pe ordinea de zi a comandamentului Luftwaffe,
astfel că domnul proaspăt General a fost decorat cu
medalia de Cavaler al Crucii de Fier cu spade, Armin cu
o medalie de mitralior și operator radio, eu cu o medalie
pentru merite deosebite ca pilot și observator aerian deși
eram mult mai bun ca mitralior decât Armin, vânătorii
românii care ne-au scos din căcat cu transportul pe
ceață au fost decorați cu Crucea de Fier, la fel și piloții
avioanelor de transport salvate de pe Tacinskaia. Din
cauza haosului total de pe aeroport și din relatările vechi
de când am aprovizionat armatele de la Stalingrad din
avion, care au ajuns concomitent mai sus la
comandament, s-a înțeles din pricina citirii printre
rânduri că domnul proaspăt general s-a parașutat cu tot
cu noi pe aerodrom continuând lupta de la sol, așa că
am fost decorați toți trei cu o medalie cel puțin ridicolă
pentru domnul general și pentru Armin, și anume
Fallschirmschützenabzeichen, medalia cu care erau
decorate trupele de parașutiști de elită. Armin nu sărise
niciodată cu parașuta. Au urmat glume toată săptămâna,
“ce faci parașutistule ?”. Stau și mă gândesc că bătrânul,
care nu era așa bătrân de fapt, a coordonat 7 oameni cu
care a ținut în frâu invazia de pe flancul nordic. Din
numărul inamicilor căzuți pe care-l raportase mai bine
de jumătate erau doborâți de noi, sub comanda lui. Cum
ar fi fost lucrurile dacă ar fi avut o armată întreagă ?
Oare de pe partea românească ar fi pierit mai puțini ?
Cu​ ​siguranță​ ​da.
Domnul general s-a dat în spectacol și a ținut un
seminar, fiind beat mangă, despre cum trebuiesc date
bombele din mers, ca să pice unde trebuie. A făcut din
aproape în aproape până a introdus și vântul în ecuație.
Unii își luau notițe. Pe scurt, a împărțit din științele
exacte celor care nu au avut norocul să le studieze. A
ținut să precizeze că unul din profesorii pe care i-a avut
la școală era evreu, pierzând un pic din simpatizanți,
ceea ce și dorea. Petrecerea a continuat, generalul
explicând că e pregătirea pentru Crăciun și anul nou,
întrebând cum naiba facem să aducem niște femei aici,
invocând frumusețea ca pe ceva trecător. Ceasul
elvețian de la mâna lui nu avea nici o zgârietură. Până și
mecanismul a rezistat eroic la trepidații și zdruncinături.
Era un cadou de la prima nevastă, primit într-o zi de
Crăciun, cu foarte mulți ani în urmă. Mă gândeam că la
noi nu exista acest obicei să oferi cadouri de Crăciun,
ceea ce indică dintr-un anumit punct de vedere nivelul
educației​ ​și​ ​al​ ​bunăstării​ ​oamenilor.
Andone în tot acest timp aproviziona nemții cu
produse de-ale câmpului. Mere, pere, brânză, dulcețuri,
țuică și rachiu, ouă. Odată am primit o lădiță cu cele mai
roșii și mai frumoase mere. Am servit pe toată lumea, în
special pe bătrân. A zis să îl lăsăm să savureze mărul,
să se sature. La fel și brânza și roșiile. Îl plăteau pe
Andone corect, chiar și în plus. Țăranii adunau toate
mărfurile și veneau la punctul de întâlnire în apropiere
de Cahul, acolo fiind Andone care se înțelegea mai mult
prin semne cu nemții, bâjbâind câteva cuvinte. Merele
ajungeau și pe la Manstein. Ce era remarcabil este că
nemții aduceau înapoi lădițele goale să le lase
oamenilor pentru a fi încărcate ulterior când mai veneau.
Toți erau mulțumiți. Nemții băgau banul, după care luau
lăzile și le suiau în avion. Acum era iarnă, nu mai erau
mere și roșii, dar brânza și laptele au mers bine în
continuare, la fel cerealele și făina. De data asta
generalul a zis că vom mânca de Crăciun porc, făcând
demersuri să se trimită o telegramă la Galați să se facă
comanda la Andone pentru patru porci, vin roșu, și dacă
se poate gata tăiați pentru că e ger afară și nu se strică
carnea. Au mai avut și alte doleanțe, cârnați, mult
rachiu, un sac de gutui dacă se poate, acestea fiind
singurele​ ​care​ ​puteau​ ​fi​ ​păstrate.
Ne-am mutat la Mariupol, unde am și petrecut
Crăciunul. Avionul de marfă sosise cu o zi înainte.
Carnea era pusă pe căprării, mușchi, pulpe, și așa mai
departe. Se pare că Andone nu a reușit să găsească
patru porci, ci doar trei. În schimb era cam toată marfa
acolo, nemții fiind mulțumiți că au fost aprovizionați. Am
făcut acolo carnea la jar, fiecare urmând să primească
porția și un cârnat. Eu am mestecat mămăliga în timp ce
bătrânul și alți cinci făceau carnea la jar. Le dădea
comenzi de nu mai știau de ei: întoarce-o p-aia,
scoate-o p-aia, e focul prea tare, e prea încet. Generalul
Manstein era și el în zonă, și a venit după miros. Șefu’ l-a
luat în primire întrebându-l direct “herr General, du willst
Kaffee”. Ăsta a zis cu juma de gură că ar dori ceva de
mâncare. A fost luat la mișto de șefu întrebându-l dacă
s-a saturat de conserve, dându-i și dumnealui o bucată
cu zgârci și cel mai leșinat cârnat. I-a adus și o gutuie,
rămânând câteva după ce a împărțit la toți. Mâncau
nemții de rupeau norma, inclusiv brânză cu mămăligă.
Eram cam 70 de oameni sătui. A ridicat cana cu rachiu
sus și ne-a urat să fim sănătoși și să se termine naibii
odată războiul ăsta. A invitat pe toți din unitate acasă la
el după război, unde va da o masă festivă, promițând că
vom avea și tacâmuri la mese, și bineînțeles scaune. A
lansat desigur invitația după ce a plecat Manstein care
era un pic pomanagiu, dorind încă un cârnat și o gutuie.
Deși era iarăși mangă, prioritatea șefului era să fie toți cu
mațele pline. M-a luat deoparte și m-a pus să scriu lista
următoare de aprovizionare, acestea fiind extra față de
hrana pe care o primea toată lumea, pe care șefu’ voia
să o reducă ca rație fiind adusă din Germania și fiind
deasemenea scumpă. 10 de saci de fasole, 1000 de
cârnați, 150 de litri de tărie diverse sortimente din
diverse fructe, 150 litri vin roșu, o găleată de miere, nu
știu câți saci de mălai, un ceaun mare cu pirostrii, butoi
de brânză. Practic o tonă metrică de mâncare. Am scris
tot și am dat-o ziua următoare pentru a fi trimisă în țară,
să aibă timp frate-miu să adune mărfurile. Pe parcursul
scrierii listei, șefu a făcut o pauză în care mă întreba
dacă Manstein a mulțumit pentru cârnat și bucata de
carne. Adevărul e că n-a mulțumit deloc, lucru pe care
șefu nu și-l amintea, comentând la adresa lui ca fiind un
needucat. Andone ne mai aprovizionase în trecut, dar
șefu’ dorea să țină secretă această colaborare de frică
să nu dorească și alții și să nu-i mai ajungă dumnealui.
Realitatea era că toți ăștia mari aveau sursa lor de
bunătăți. A promis că data viitoare mergem noi cu
avionul să luam marfa, interogându-mă despre
maidanele din apropiere să știe ce avion să luăm și cât
încape. Islazul unde pășteau vacile vara era un loc
numai bun. Afacerile lui Andone mergeau foarte bine,
nemții plătind regește pentru orice. Andone plătea la
rândul lui foarte foarte bine țăranii care predau mărfurile
la el la prăvălie, atrăgând și mai mulți furnizori. Oamenii
din zonele vecine începuseră să crească câte trei-patru
porci suplimentar față de ce creșteau deja, știind că
există cerere, iar țuica și vinul trecea prin filtrul de
calitate al lui Moș Târâlă care avea cazan, și care era
rudă cu noi. Moșul ăsta era un bășinos, care târa bășinile
peste tot, de aici și porecla. La două lucruri se pricepea
de minune, la dat bășini și la făcut țuică. Toți aruncau cu
pălăria după nemți, mai ales că erau darnici. Pe lângă
bani pe mărfuri, tot timpul dădeau câte ceva în plus, să
meargă relația de comerț bine, și nu neapărat bani cât
diverse atenții: căciuli, mănuși de piele. Ba chiar au
plimbat odată copii și adulți cu avionul, să vadă cum e,
până să încarce mărfurile. Fricosul de Andone nu a vrut
să se suie, fiind ocupat să numere banii și să prezinte
alte produse din care să aleagă nemții, dând din mâini
ca un om aflat la înec, căci cu limba nu le avea deloc în
afară de Guten Tag. Chiar dacă era noapte sau
dimineață, tot Guten Tag zicea. Mă bufnește râsul când
mă​ ​gândesc​ ​cât​ ​de​ ​caraghios​ ​li​ ​se​ ​părea​ ​nemților.
 Mă gândesc ce norocos sunt. Faptul că nu am
murit încă, faptul că am reușit din când în când să-mi
văd rudele din sat, faptul ca omul care ia deciziile pentru
noi e bun și înțelept, faptul că am avut ce mânca și cum
să mă apăr de inamic mă duce cu gândul că am avut
noroc. În vremurile și pe meleagurile astea, sunt cele
mai importante lucruri. ​Năframe n-au fluturat pentru toți,
nu la toți li s-a zis rămas bun. Săruturi de adio n-au
zăbovit pe frunțile tuturor celor care și-au găsit sfârșitul.
Mereu îmi revin în minte gândurile cu voce tare ale
comandantului uitându-se în zare și murmurând pe
nemțește​ ​‘’ce​ ​naiba​ ​căutăm​ ​noi​ ​aici​ ​?’’.

​ ​PitomniK

S-au mai facut ture de evacuare raniti si

aprovizionare cu hrana catre Pitomnic, Iablosnik, Kalaci.
Majoritatea logisticii de transport a fost asigurata de
romani, iar nemtii au contribuit cum au putut, furnizand
in principal materiale si benzina. Dupa betiile crunte de
craciun si trecerea dintre ani, sefului i-a mai venit mintea
la cap si ne-a pus sa ajutam cum putem armatele prinse
in stramsoare, avand la dispozitie doua avioane de
transport, benzina, haine, munitie. Ne-a spus sa avem
grija de avioane ca de ochii din cap. Bombardamentele
aviației ruse nu îi lăsau pe ai noștri liniștiți nici o clipă.
Raidurile aveau o frecvență redusă dar erau de-o
intensitate ieșită din comun. S-au făcut planuri de
evacuare​ ​dinspre​ ​direcția​ ​Salsk.
Într-una din zile am ajuns acolo cu încă un pilot
neamț și alți doi cărăuși, cu două avioane. Le-am pus la
adăpost, mai ales că am avut acompaniament de la
escadrila Udet, care au măturat tot din aer, băieții ăia
fiind artiști la capitolul acrobații și vânătoare de ruși. Mi
s-a umplut inima de bucurie când am văzut cum un
avion de bombardament sovietic a încasat o rafală
direct în motor, de la unul din așii de aviație ai nemților,
Gerd pe numele său, un om deosebit, pe care nu îl uiți
cu una cu două. Zbura mereu singur, și dorea să fie cât
mai degajat pe lângă dânsul, nu-i plăcea aglomerația.
Așa erau toți de la Udet. Manevrele pe care le făcea
erau la limita posibilităților avionului Messerschmidt
BF109-G6 pe care îl zbura. Sefu’ zicea despre dânsul
că nu e sănătos la cap și că sigur nu moare la el în pat,
și că așa dement era de mic, cunoscând pe o mătușă de
la el din familie. Era deasemenea un consumator
frecvent de prafuri, și îmi amintesc că era să se facă praf
pe la Nikolaev cu un Savoia Marchetti de-al italienilor
care i-au zis că era să ajungă Savoia Spaghetti,
zburându-l în glumă, cu demența caracteristică. Era
nebun​ ​de​ ​legat.
Am cunoscut la Pitomnic un popă care a făcut
gropi în cimitire săpând chiar și cu mâinile goale. Mersul
prin viscol, mâncarea precară, spaima de
bombardamentele rușilor l-au făcut să fie cel mai
credincios om. Noi eram aici să evacuăm cât putem de
mult și să îi ducem în altă parte. Punga de la Stalingrad
s-a micșorat destul de mult, mulți ajungând în pământ,
îngropați de popă. Săracul abia se mai ținea pe picioare
și ne-a rugat să așteptăm să mai îngroape trei ostași, că
nu are cine și el e singurul popă. Am fost de acord,
asistând pe durata slujbei și acoperindu-l cu vocea cât
am putut, unde știam ce trebuie cântat. Era istovit de
boală, tușea, ne-a povestit cum și-a improvizat patrafirul,
cărțile de rugăciune, fiind profund afectat că altarul
preoțesc rămăsese la Kalci cu totul acolo. L-am urcat în
avion, pe el și pe încă vreo 17 și am decolat la scurt timp
după ce am cerut asistență în aer, să nu ne doboare
rușii. Am avut momente la limită, aviația de vânătoare a
rușilor interceptând cursul nostru de zbor.
Bombardierele, ce păreau a fi Iliyushin DB3 după
sunetul motoarelor, lăsau bombe continuu, și nici un
avion de vânătoare nu se încumeta să se apropie de
ele. Ce mi s-a părut interesant este că bombardierele
astea nu erau tocmai potrivite pentru ce făceau ele
acum, singura explicație pentru folosirea lor fiind că
veneau de departe. Am raportat asta prin radio. Baza lor
pare a fi la vreo 200 km minim. A urmat o încleștare prin
aer de ti-era frică să te uiți, popa începând să se roage
intens. Neamțul ar fi întrebat pe un alt român ce zice
popa, și I s-a răspuns “precum în cer, așa și pe pământ”.
Neamțul aproape că a luat foc, urlând din relatările
celorlalți “bă, nu vedeți ce e pe cer ? Dacă e așa și pe
pământ murim sigur la aterizare”. Popă ar fi schimbat
rugăciunea imediat, rugându-l pe bunul Dumnezeu să
ne​ ​ocrotească​ ​și​ ​să​ ​ajungem​ ​cu​ ​bine.
 Am ajuns aproape bine la Salsk, descărcând tot
și pregătind încă o tură, dar nu înainte de a duce muniție
celor ce vor rămâne. Am cărat în total 78 de persoane
cu tot cu popă, asta completând și în raportul către
comandant, care centraliza toate numerele. Mi s-a spus
de la Crucea Roșie că se ruga încontinuu pentru cei
care au rămas, și că starea lui se sănătate e foarte
precară​ ​suferind​ ​de​ ​reumatism,​ ​artroză.