PEAK

ELOGII PENTRU PEAK

„Antidotul perfect pentru un copil care consideră

cărţile plictisitoare... Subiectul atractiv, linia
captivantă a povestii lui Peak asigură savoarea
acestei expediţii."
- Publishers
Weekly

„O poveste captivantă spusă răspicat."

— The Horn Book

„Aventura la mare altitudine. Cu o intrigă bine

construită si peisaje exotice, acest roman minunat îi
atrage pe fanii dornici de aventuri."
— SLJ

„Va satisface dorinţele celor care se află în

căutarea senzaţiilor palpitante."
— Kirkus Reviews

„Splendidă, minunată, antrenantă. Periplul lui Peak

înseamnă mult mai mult decât escaladarea celui
mai înalt munte."
— Pam Munoz
Ryan

„Construirea iscusită a personajelor si firul curajos

al povestii alături de intrigă si provocarea dată de
miza pe care o oferă urcarea celui mai înalt munte
fac din această carte o lectură fascinantă."
—
VOYA
 Roland Smith

PEAK
Traducere din limba
engleză: Alexandra Piţirigă
^JACT şi Politon
2016
Published by special arrangement with Houghton Mifflin Harcourt
Publishing Company.
Peak
Copyright © 2007 by Roland Smith

Copyright © 2016 Editura ACT si Politon pentru prezenta ediţie românească

Editura ACT si Politon

Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, Bucureşti, România, C.P. 050202 tel:
0723.150.590, e-mail: office@actsipoliton.ro www.actsipoliton.ro/blog

Traducător: Alexandra Piţirigă Redactor: Carmen Botosaru Tehnoredactor:

Teodora Vlădescu Editor: Violeta Dumitru Coperta: Mădălina loniţă
Copyright Manager: Andrei Popa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SMITH, ROLAND

Peak / Roland Smith; trad.: Piţirigă Alexandra. - Bucureşti: Act şi
Politon, 2016
ISBN 978-606-913-138-1
Piţirigă, Alexandra, (trad.)
821.111-31=135.1

AVERTISMENT: Distribuirea, copierea sau piratarea în orice fel a acestei cărţi nu

este pedepsită numai prin lege, dar contravine şi tuturor normelor şi principiilor
etice şi sănătoase pe care un astfel de titlu le promovează. Ce fel de efect va avea
energia pe care vreţi să o transmiteţi mai departe, dacă aceasta vine prin furt,
ilegalitate şi lipsă de respect faţă de autor şi faţă de toţi cei care au contribuit la
crearea acestei cărţi, astfel ca ea să ajungă la dumneavoastră? Împărtăşiţi cu
ceilalţi informaţiile importante, valorile şi lecţiile pe care le-aţi aflat din acest
material, într-un mod corect şi responsabil.
Această carte i-o dedic lui Marie, cea care mi-a oferit
toate lucrurile care contează cu adevărat
PIRAMIDA FINALĂ şi
VÂRFUL-8848 M
Banda Galbenă
 tfabăra
tabăra CinctV^ 7680 Şase' 8300
Zona Morjii
m m
.
8000
m
Depresiunea Wordică
Tabăra Changtse
Patru 7000 7553 m
m
 Tabăra Trei (Tabăra de Bază
Avansată) 6450nv

sri &jrrm
i
Tabăra Intermediară ÎS.
la care am petrecut o noapte

Tabăra
Doi 5940
m

Ruta mea de urcare pe partea Wordică a

Everestului
 Cuprins

TEMA 9
CÂRLIGUL 12
CÂTEVA COPCI ŞI LA PÂR NAI E 16
PE MARGINEA PRĂPASTIEI 29
GEMENELE 39
ALPINIŞTI ENTUZIAŞTI 45
BANGKOK 53
HOTELUL DE PE PISC 61
ECHIPAMENTUL MORŢILOR 70
TIBET 83
PEAK EXPERIENCE 89
ALPINIŞTI MATERIALIŞTI 101
GÂFÂIT 107
ÎNTÂRZIAŢII 120
SACI GAMOW 126
ABC 1 36
SCRISORI DE-ACASĂ 154
SECRETE 159
URSUL ŞI IACUL 1 70
TABĂRA PATRU 188
OPRIRE 203
TRECUT DE FAMILIE 21 5
NELINIŞTE 229
CEDAREA 23 7
SCURTĂTURA 2 43
TABĂRA 3 1/2 252
TABERELE CINCI ŞI ŞASE 259
VÂRFUL LUMII 271
ÎN JOS PE MUNTE 283
DEZNODĂMÂNT 296
MULŢUMIRI 303
MOLES
KINE #1
TEMA

NUMELE MEU ESTE PEAK1. Da, ştiu: un nume ciudat.

Însă nu îţi alegi numele sau părinţii. (Sau multe alte
lucruri în viaţă, dacă tot veni vorba.) Putea să fie
mai rău. Părinţii mei ar fi putut să-mi pună numele
Gheţar sau Abis sau Crampon. Nu glumesc. După
spusele mamei mele, toate aceste nume erau pe
listă.
Vincent, mentorul meu în literatură (la voi la
şcoală, acesta ar fi profesorul de engleză), mi-a
cerut să scriu compunerea asta ca temă de final de
an şcolar (la şcoala noastră nu se dau note).

1 În lb. engl., vârf, culme. (n. tr.)

 Când Vincent o să vadă fraza pe care tocmai
aţi citit-o, o să spună: Peak, asta este o frază cu
subordonate incorect legate si cu paranteze
haotice. (Aşa vorbeşte el), însemnând că este puţin
confuză şi fragmentată. Şi o să-i răspund că viaţa
mea este (plină de paranteze) şi că haosul este
cauzat de faptul că încep să-mi scriu tema pe
bancheta din spate a unei camionete Toyota, în
Tibet (China), cu un creion mecanic ce nu are gumă
de şters şi e puţin probabil să găsesc o gumă de
şters pe-aici.
17

De asemenea, Vincent a spus că un scriitor bun

ar trebui să-l atragă pe cititor începând de pe la
mijlocul poveştii cu un cârlig, şi apoi revenind la
început şi completând cu ceea ce se întâmplase
înainte de cârlig.
Odată ce l-ai agăţat în undiţă pe cititorul tău,
poţi să scrii ce vrei în timp ce îl tragi încet spre
tine.
Presupun că Vincent crede că cititorii sunt
peşti. Dacă aşa stau lucrurile, atunci majoritatea
peştilor lui Vincent au scăpat. A scris vreo douăzeci
de romane, dintre care nu se mai reeditează
niciunul. Dacă ştia ce vorbeşte, atunci de ce trebuie
să caut pe raioanele întunecate şi prăfuite ale
anticariatelor, ca să-i găsesc cărţile?
(Acum am făcut-o lată. Însă ţine minte,
Vincent: Scriitorii trebuie să spună brutalul
adevăr cu vocea proprie si să nu le permită
indivizilor, societăţii sau consecinţelor să le
dicteze cuvintele! Şi credeai că nimeni nu te
ascultă în clasă. Şi să mai ştii că mie îmi plac cărţile
tale, altfel nu mi-aş pierde timpul încercând să le
găsesc. Şi nici nu aş încerca să aştern această
poveste pe hârtie, stând pe bancheta din spate a
unei camionete, în Tibet.)
Apropo...
În dimineaţa asta, am încetinit ca să ocolim un
bolovan de mărimea unui autobuz de şcoală, care
căzuse în mijlocul şoselei. În SUA am folosi
18

dinamită sau echipamente grele ca să-l mutăm. În

Tibet folosesc târnăcoape, baroase şi deţinuţi în
haine zdrenţuite şi peticite, ca să fărâmiţeze
complet bolovanul. Deţinuţii ne-au zâmbit pe când
încercam să nu trecem cu maşina peste picioarele
lor înlănţuite, pe şoseaua îngustă. Feţele lor vesele
erau acoperite de crestături şi tăieturi de la
fragmentele de piatră. Cei care nu fărâmiţau
bolovanul foloseau roabe de lemn primitive să care
pietrişul către gropi, unde deţinuţi tibetani foarte
bătrâni foloseau lopeţi uzate şi greble ca să astupe
găurile. Soldaţi chinezi în uniforme verzi şi cu puşti
pe umăr stăteau în jurul unor butoaie de o sută
nouăzeci de litri în care făcuseră focul şi fumau
ţigări. Prizonierii păreau mai fericiţi decât soldaţii.
M-am întrebat dacă bolovanul o să dispară
până când urma să mă întorc eu. M-am întrebat
dacă o să mă mai întorc vreodată.
CÂRLIGUL

URCASEM DOAR TREI SFERTURI DIN ZID, atunci când

lapoviţa a început să îngheţe pe teracota neagră.
Îmi amorţiseră degetele. Îmi curgea nasul. Nu
aveam o mână liberă ca să-mi şterg nasul şi nu-mi
ajungea frânghia ca să cobor în rapel cam o sută
cincizeci de metri, până jos, pe pământ. Plănuisem
totul cu mare atenţie, însă fără să iau în calcul
vremea, iar acum era momentul să mă îngrijorez.
O rafală de vânt a încercat să mă desprindă de
zid. Mi-am înfipt degetele în marginea lui şi am
îmbrăţişat teracota, până a trecut.
Ar fi trebuit să aştept până în iunie ca să urc,
dar nu, idiotul de mine trebuia să urce în martie. De
ce? Pentru că totul era gata şi am o problemă cu
aşteptatul. Studiasem zidul, fabricasem tot
echipamentul de protecţie şi alesesem data. Eram
pregătit. Şi dacă data ar fi trecut, poate că nu aş
mai fi încercat deloc. Nu durează foarte mult să te
convingi să nu faci o aşa grozăvie. De-aia sunt
20

peste şase miliarde de oameni care stau în

siguranţă în casele lor, şi doar unul...
- Idiotule! am strigat.
Opţiunea nr. 1: să termin de urcat. Un urcuş de
optzeci de metri sau aproximativ o sută de locuri
precare de care să mă agăţ cu degetele (asta în
cazul în care nu mi se rupeau degetele ca nişte
ţurţuri).
Opţiunea nr. 2: să cobor. Puţin peste o sută
cincizeci de metri, două sute cincizeci de locuri de
care să mă agăţ cu degetele.
Opţiunea nr. 3: să aştept să fiu salvat. De
ignorat opţiunea asta. Nimeni nu ştia că sunt pe
zid. Până dimineaţă (asta în cazul în care cineva s-
ar fi uitat în sus şi m-ar fi văzut), aş fi fost un gargui
de gheaţă. Şi dacă aş fi supravieţuit, mama m-ar fi
aruncat cu mâna ei de sus, de pe zid.
Sus, atunci.
M-am hotărât să mă mişc între rafalele de vânt
puternice, care deveneau tot mai frecvente pe
măsură ce urcam. Lapoviţa s-a transformat în
grindină şi mă lovea ca un roi de viespi îngheţate.
Însă ce era mai rău s-a întâmplat când mai aveam
cam nouă metri până la vârf, adică cincisprezece
amărâte de locuri de care să mă agăţ cu degetele.
Mă oprisem, ca să dau ocazia acidului lactic ce
îmi afecta umerii şi braţele să se calmeze.
Respiram pe gură (pe de-o parte de la oboseală, pe
de alta, de la groază) şi mi-am spus că o să fac
efortul final imediat ce îmi recăpă- tam răsuflarea.
21

Cât am aşteptat, în jurul meu s-a lăsat o ceaţă

groasă. Partea de sus a zidului a dispărut; oricum,
nu mai avea importanţă. Când eşti obosit şi speriat,
nouă metri par lungi cât două terenuri de fotbal şi
asta poate fi destul de descurajant. Când
escaladezi un zid, o faci pas cu pas. Dacă te
gândeşti la altceva, asta poate să-ţi slăbească ho-
tărârea, şi dorinţa te ajută să ajungi în vârf la fel de
mult ca muşchii şi abilităţile de căţărare.
În sfârşit, am început să respir pe nas, deşi îmi
curgea. Scoteam un fel de horcăit, pe bune, dar
măcar puteam să închid gura după ce respiram de
două ori.
Asta este, mi-am spus. Încă cinspe prize si
ajung în vârf.
M-am întins să ajung la următoarea fantă, când
am dat de un mic obstacol. Ei bine, un mare
obstacol, de fapt...
Urechea şi obrazul drept îmi îngheţaseră lipite
de
zid.
Ca să ajungi în vârf trebuie să ai hotărâre,
muşchi, abilităţi şi...
O FAŢĂ!
A mea era ancorată de acel perete, ca un piron,
şi o porţiune din ea a rămas acolo când mi-am
adunat suficient curaj ca să mi-o desprind. Acum
eram furios, ceea ce era exact ce-mi trebuia ca să
termin de urcat.
22

Înjurând la fiecare salt vertical, m-am oprit cam

la un metru de margine, tentat să marchez
monstrul ăsta cu sângele care mi se prelingea pe
gât. În schimb, am scos din rucsac şablonul care
reprezenta un munte (trişez, ştiu, însă trebuie să ai
două mâini libere ca să-l desenezi de mână), l-am
lipit de perete şi am colorat modelul cu un jet de
vopsea albastră.
Acela a fost momentul în care a apărut
elicopterul în spatele meu şi aproape că m-a suflat
jos de pe zid.
- Eşti arestat! a strigat o voce prin amplificator,
peste zgomotul asurzitor al elicelor.
M-am uitat în jos. Majoritatea ceţii fusese
împrăştiată de elicele elicopterului şi, pentru prima
dată într-o oră, puteam să văd strada aglomerată la
două sute patruzeci de metri sub zgârie-nori.
O frânghie neagră a fost lăsată în jos lângă
mine şi două figuri alarmate şi furioase s-au aplecat
peste marginea acoperişului.
- Apucă frânghia!
Nu aveam de gând să apuc frânghia, când mai
aveam doar un metru şi-mi atingeam ţinta. Am
început să urc.
- Apucă frânghia!
Când am ajuns cu creştetul la grilajul de
protecţie, m-au tras în sus şi mi-au prins mâinile la
spate cu cătuşe. Purtau echipamentul trupelor
SWAT şi şepci ale poliţiei din New York şi erau mulţi.
23

Unul dintre poliţişti s-a aplecat spre urechea

mea sângerândă.
- Ce-a fost în capul tău? a spus, apoi m-a
smucit ridi- cându-mă în picioare şi m-a predat unui
poliţist obişnuit, de stradă.
- Du-l pe idiotul ăsta la urgenţă!
CÂTEVA COPCI SI LA PÂRNAIEa

CÂND AM IESIT din lift şi-am ajuns în hol, am fost

şocat de mulţimea de reporteri şi de bliţurile
aparatelor. Cum ajunseseră aici aşa de repede?
- E doar un copil.
- Cum te cheamă?
- Sângerează.
- De ce-ai făcut-o?
- Ai ajuns în vârf?
Nu le-am răspuns la nicio întrebare. De fapt,
aproape că nu m-am uitat la ei. Ideea care stă la
baza unui lucru spectaculos nu este arta în sine; ci
misterul legat de felul în care a fost realizat.
Cineva care merge cu metroul trece pe lângă
aceleaşi şaptesprezece vagoane garate pe o linie
secundară, săptămână de săptămână, an de an,
pentru ca într-o dimineaţă toate şaptesprezece să
fie desenate de sus până jos cu un graffiti frumos,
fantastic. Sau un şofer într-un trafic aglomerat
trece pe sub acelaşi pasaj de mii de ori, aproape
neobservându-l, până într-o dimineaţă când
distanţa dintre stâlpi este pictată cu vopsea
portocalie şi verde Day Glo.
Cum au făcut-o?
Schele?
25

Într-o noapte?
Câţi au fost?
Unde au fost poliţiştii?
Care este scopul?
Misterul. Ăsta e scopul. Şi nu există destul,
după părerea mea.
Munţii mei albaştri erau mici, însă compensam
mărimea lor punându-i în locuri îndrăzneţe unde nu
puteau fi zăriţi decât de câte-un funcţionar plictisit
sau de vreun spălător de geamuri. Acesta era al
şaselea zgârie-nori al meu. Plănuisem să fac nouă
în total. De ce? Nu am nici cea mai vagă idee.
Acum toată lumea avea să afle cum o făcusem.
Misterul dispăruse, iar asta era partea cea mai rea
a faptului că fusesem prins.
Sau, cel puţin, aşa am crezut.
Mă aşteptam ca mama să apară la urgenţe ca
să-mi smulgă urechea stângă, dar nu a venit. (Şi s-
a dovedit că urechea dreaptă încă îmi era ataşată
de cap, la fel şi cea mai mare parte a obrazului.)
Doctorul indian de la urgenţe mi-a examinat
faţa, luminând-o pentru un minut sau două, apoi m-
a întrebat ce s-a întâmplat, uitându-se la cei doi
poliţişti care stăteau în uşă ca şi cum ei ar fi fost cei
care îmi făcuseră rău.
- Mi s-a lipit obrazul de un zid îngheţat.
- Ar fi trebuit să foloseşti apă călduţă să ţi-l
desprinzi.
26

- Dacă aş fi avut aşa ceva la îndemână, aş fi

făcut-o.
- O să te curăţ şi o să-ţi pun câteva copci
mititele.
Am scăpat de-acolo în mai puţin de o oră. Cei
doi poliţişti m-au dus cu maşina la secţia de poliţie
şi m-au băgat într-o cameră murdară cu o oglindă
bidirecţională. Nu arătam foarte bine. Nici nu mă
simţeam foarte bine. Îmi zvâcnea capul. Mă dureau
braţele şi picioarele. Şi aveam patru unghii de la
mână despicate pe mijloc, de sus până jos. Mă
simţeam de parcă cineva le-ar fi dat foc. Doctorul
de la urgenţe nici nu se sinchisise să se uite la ele.
După multă vreme, de parc-ar fi trecut două
zile, s-a deschis uşa şi a intrat un detectiv obosit
într-un costum şifonat, cărând cu el rucsacul meu
şi un dosar gros. A vărsat conţinutul rucsacului pe
masă şi a verificat totul bucată cu bucată. Când a
terminat, a îngrămădit totul înapoi, s-a uitat la
mine şi a dat din cap.
- Ai dat-o-n bară, Pete.
- Peak, am spus.
- Ca vârf de munte?
- Corect.
- Ce nume ciudat!
- Părinţi ciudaţi.
- Da, tocmai am vorbit cu mama ta. A spus că
am permisiunea ei să te omor în bătaie.
27

Ah, mama.
- Am mai primit un telefon, a adăugat.
Primarul. Sunt poliţist de treizeci şi cinci de ani şi
niciodată nu am primit un telefon personal de la
primar. E supărat. Se pare că era la o recepţie în
clădirea Woolworth. Au crezut că eşti un terorist,
dar acum este destul de clar că eşti doar un idiot.
S-a holbat la mine, aşteptând o reacţie. Nu am
avut niciuna. Fusesem un idiot. Ar fi trebuit să
verific cu mai multă atenţie programul de seară din
clădire, înainte să o escaladez. Reporterii nu
trebuiseră să se grăbească să vină să-mi facă mie
poze. Erau deja acolo, la recepţia dată de primar, la
fel şi poliţiştii.
- O să te ducă la JDC în scurt timp.
- CeeJDC?
Nu mai fusesem niciodată arestat.
- Centrul Juvenil de Detenţie (Juvenile
Detention Center, cu acronimul JDC). O să stai
acolo până o să fii pus sub acuzare.
Nici asta nu ştiam sigur ce înseamnă, iar
detectivul probabil că a observat, pentru că mi-a
explicat că există un tribunal separat pentru
acuzaţi minori. Procurorul urma să decidă care vor
fi acuzaţiile şi trebuia să mă prezint în faţa unui
judecător şi să pledez vinovat sau nevinovat.
- Apoi o să mă elibereze, am spus.
- Poate că da, poate că nu. Depinde cât este
cauţiunea şi dacă părinţii tăi sunt dispuşi s-o
28

plătească. Sau ar putea să-ţi refuze cauţiunea, ceea

ce înseamnă că o să stai la JDC până la proces sau
până la data verdictului. Asta poate să-nsemne luni
de zile. Tribunalele sunt aglomerate.
Mi se uscase gura.
- Nu am mai avut probleme cu legea până
acum, am zis.
- Vrei să spui că nu ai fost prins până acum, a
spus el deschizând dosarul şi întinzând trei
fotografii pe masă. Urmăream de ceva vreme
indiciile astea. Se pare că l-am prins pe făptaş în
flagrant delict.
Pozele erau de calitate proastă, evident făcute
cu un obiectiv puternic, însă munţii albaştri făcuţi
cu şablonul erau destul de clari.
Doi poliţişti în uniformă mă aşteptau la uşa
biroului de interogatoriu împreună cu mama, care
era aşa de furioasă, că de-abia putea să vorbească.
S-a uitat la bandajele de pe faţa mea şi a reuşit să
mă întrebe dacă eram bine.
- Da, sunt bine.
- Trebuie să-l ducem la JDC, doamnă, a spus
unul dintre poliţişti.
Mama a dat din cap, apoi s-a uitat la mine.
- O să vedem ce putem face, Peak. Însă de
data asta chiar c-ai făcut-o lată.
Poliţiştii m-au condus afară.
29

DUPĂ A TREIA ZI LA JDC, mă urcam pe pereţi, literal-

mente, până când consilierul meu (aşa le zice
paznicilor acolo) mi-a spus să mă opresc.
Băiatul Păianjen, Băiatul Zburător, Pustiul
Gecko1 erau ştirile de pe prima pagină în fiecare zi.
Fiecare articol săpa din ce în ce mai adânc în
trecutul familiei mele: mama, tata, tatăl vitreg şi
chiar şi surorile mele gemene erau ţintele. Existau
poze în infraroşu cu mine escaladând zgârie-norii,
poze de la şcoală, poze cu mama şi tata de când
erau alpinişti entuziaşti. Şi celelalte două desene cu
muntele albastru fuseseră descoperite.
De a doua zi, am încetat să mai citesc articolele
de ziar şi plecam din camera de zi când începeau
ştirile la televizor.
La JDC mi-au limitat apelurile telefonice. Nu am
reuşit s-o prind pe mama decât o dată să o întreb
ce se întâmpla, însă tocmai se întâlnea cu avocaţii
şi nu avea timp de vorbă.
În dimineaţa celei de-a patra zi, consilierul a
venit în camera mea (aşa le zic celulelor) şi mi-a
spus că aveam un vizitator. În sfârşit!
Am fost destul de dezamăgit să-l văd în camera
de vizite pe Vincent, nu pe mama. (Fără supărare,
Vincent.) A părut cam şocat când mi-a văzut faţa şi
urechile acoperite de cruste.
- Ţi-am adus câteva cărţi, să citeşti, a spus,
împingând nişte volume pe masă. Îmi imaginez că
te cam plictiseşti aici.
1 Specie de şopârle din ţările calde, cu degete adezive (n. red.)
30

- Da. Mersi.
- Ţi-am adus şi nişte carneţele Moleskine.
A scos din geantă două carneţele negre,
învelite în folie, şi le-a pus pe masă de parcă ar fi
fost texte sacre.
- Sunt făcute în Italia. Van Gogh, Picasso,
Ernest Hemingway, Bruce Chatwin au desenat sau
au scris pe carneţele Moleskine.
- Serios?
Poate că ar fi mai bine să vă spun un pic mai
multe despre şcoala mea. Este o şcoală specială.
De fapt, este aşa de specială, încât nu are un nume
oficial. Este cunoscută pur şi simplu ca Şcoala
Greene Street, sau GSS (Greene Street School),
pentru că aşa se numeşte strada pe care se află.
Sunt o sută de elevi, de la grădiniţă la liceu, de prin
tot Manhattanul. Majoritatea copiilor sunt genii -
însemnând că ei compun muzică, cântă, dansează,
joacă teatru, rezolvă probleme de matematică pe
care calculatoarele nu le pot rezolva - şi sunt şi
eu... care nu pot să fac niciu- nul din aceste lucruri.
Am intrat aici datorită tatălui meu vitreg, Rolf
Young. Este în comitetul lor de consultanţi şi se
ocupă pro bono, adică gratis, de toate treburile lor
juridice. Şcoala este la două străzi de apartamentul
nostru şi se duc acolo şi surorile mele gemene,
însă, spre deosebire de mine, ele merită.
Amândouă cântă excepţional la pian.
31

Le-a luat un an să-mi descopere un talent, pe

care cred că l-au inventat pentru ca Rolf să
continue să facă gratis lucruri pentru ei .
- Peak este scriitorul nostru! a declarat
directoarea într-o zi, ţinând în mână un eseu pe
care îl scrisesem neglijent în acea dimineaţă,
înainte de a pleca la şcoală, în timp ce înfulecam un
castron cu cereale.
Aş fi preferat să fiu alpinistul lor, însă GSS nu
recunoaşte sportul ca fiind o ocupaţie umană
demnă de laudă.
Să nu mă înţelegeţi greşit, îmi place GSS. Elevii
şi profesorii sunt o gaşcă ciudată şi foarte
distractivă. Ba chiar am reuşit să învăţ unele lucruri
acolo. Problema este că nu am niciun prieten la
şcoală. Asta nu este vina nimănui, serios. Pasiunea
mea este căţăratul. Ceilalţi elevi sunt interesaţi de
lucruri precum teoria numerelor, ce fel de coarde
să-şi pună la viori şi violoncele şi tehnici de pictură.
Oricum, aşa m-am pricopsit cu Vincent. În
calitate de profesor de engleză al şcolii, s-a ales cu
misiunea de a-l îndruma pe aşa-zisul scriitor.
A desfăcut unul dintre carneţelele Moleskine şi
mi-a arătat că avea la sfârşit un mic buzunar în
care să-ţi ţii notiţele, iar cu elasticul puteai marca
locul în care rămă- seseşi şi puteai să-ţi ţii
carneţelul închis.
- Ţi-am adus şi un pix, a spus. Însă nu m-au
lăsat să ţi-l dau. Le era frică să nu scrii cu el pe
pereţi.
32

Cred că mai degrabă se temeau că o să-l

folosesc ca să înjunghii pe cineva (sau, mai
probabil, că cineva o să mi-l ia şi o să mă înjunghie
cu el).
- O să văd ce pot face ca să-ţi aduc ceva cu
care să scrii, a spus Vincent. Întotdeauna a vorbit
rar, rostind fiecare cuvânt cu claritate; nu l-am
auzit niciodată să elideze vreun cuvânt.
- Unele dintre cele mai bune texte literare au
fost scrise în celulele unei închisori.
Nu plănuiam să stau atât de mult în JDC încât
să scriu o operă.
- Indiferent dacă te întorci la şcoală sau nu,
poţi totuşi să-ţi termini anul. Am vorbit cu
directoarea. Patru alţi autori împreună cu mine o să
te evaluăm pe baza a ceea ce scrii în acest
carneţel.
La GSS, să fii evaluat însemna să absolvi.
- Ţi-am adus două carneţele Moleskine, în caz
că scrii ceva mai lung. Trebuie să fie o poveste - nu
un jurnal - cu introducere, cuprins şi un
deznodământ care să facă din poveste un întreg.
Povestea poate fi bazată pe viaţa ta, pe viaţa
altcuiva, sau pe evenimente imaginare. Nu trebuie
să scrii decât un carneţel pentru a duce la bun
sfârşit solicitarea, folosind unele dintre tehnicile de
scriere pe care ţi le-am predat pe parcursul anului
trecut.
- Mă întorc la şcoală, am spus.
33

Nu arăta de parcă m-ar fi crezut.

- Chiar şi-aşa, a spus. Tema va rămâne aceeaşi.

MAI TÂRZIU ÎN ACEA DIMINEAŢĂ am avut un al

doilea vizitator. O femeie. Păr lung, castaniu, ochi
de un albas- tru-deschis, ten măsliniu, cu o geantă
cu haine. Era scundă, dar cu o constituţie solidă, cu
muşchii braţelor bine definiţi. În afară de o uşoară
rigiditate a spatelui (şi ar trebui să o cunoşti, ca să
o observi), singurul defect pe care îl avea erau
mâinile ei. Erau pline de cicatrici în urma anilor de
alpinism.
- Scuze că nu am putut ajunge mai devreme, a
spus mama. Cu gemenele, şi avocaţii, şi...
- E-n regulă, am întrerupt-o eu.
JDC era la cel puţin o oră jumătate distanţă de
condus de la apartamentul nostru din Manhattan. În
plus, mama lucra cu normă întreagă într-o librărie
pe care o deţinea împreună cu o prietenă. Chiar şi-
aşa, mi-ar fi plăcut să o văd înainte de asta.
S-a apropiat de locul în care stăteam jos şi s-a
uitat la crustele de pe faţa mea.
- Ce urât! a spus.
- Mersi.
A început să măsoare încăperea în lung şi-n lat.
- Ce fac gemenele?
- Nu s-au oprit din plâns de când ai fost prins.
Am tresărit. Una era să o supăr pe mama, dar
nu îmi plăcea să le supăr pe Patrice şi Paula. „Două
34

boabe într-o păstaie", după cum le spuneau mama

şi Rolf, sau „Bobiţe" după cum le spuneam eu, ceea
le făcea mereu să chicotească. Aveau şase ani şi
mă priveau pe mine, cea de-a treia „Bobiţă", de
parcă aş fi fost un zeu.
- De data asta chiar ai făcut-o lată, Peak. Şase
zgârie-nori! Ai încurcat-o rău de tot, o să te facă
praf şi pulbere. Rolf a apelat la toţi cei din oraş
care-i erau datori, însă nu cred că o să meargă. Ţi-a
amânat punerea sub acuzaţie, şi a încercat să
obţină o a doua amânare...
(O mai văzusem agitată pe mama înainte, însă
niciodată aşa. Se plimba prin mica celulă ca un
leopard în cuşcă.)
- ...sperând să se mai oprească publicitatea,
însă după noaptea trecută s-a dus totul de râpă.
Procurorul, cu care Rolf a fost la şcoală, şi
judecătorul au renunţat la ideea asta...
- Stai, am spus. Ce s-a întâmplat noaptea
trecută?
S-a oprit din mers şi m-a fixat cu privirea, cu
gura deschisă şi ochii mari.
-N-ai auzit?
Am dat din cap în semn că nu.
- A căzut un băiat de pe clădirea Flatiron. E
mort.
M-am uitat la ea.
- Ce legătură...
35

- ...are asta cu tine? a ţipat. S-a întâmplat din

cauza ta, Peak. Băiatul avea, pe pereţii din dormitor
toate articolele de ziar despre tine. Avea o cutie de
vopsea albastră în ghiozdan. Nu mai escaladase
nimic în viaţa lui, ceea ce explică de ce a ajuns
numai până la douăzeci şi trei de metri. Însă
căzătura a fost suficientă cât să-l omoare, şi
suficientă să te bage la închisoare pentru următorii
trei ani.
- Poftim?
Eram deja în picioare.
- Incredibil! a spus ea rânjind. Eşti pe marginea
pră- pastiei, Peak, şi nici măcar nu-ţi dai seama.
Pe marginea prăpastiei - o expresie din vieţile
noastre anterioare, din Vest. Nu o auzisem de ani
de zile.
- Cum adică, trei ani?
- Şi trei luni, a spus. Până când vei face
optsprezece
ani.
Acum am început şi eu să măsor încăperea în
lung şi-n lat. Nu făcusem altceva decât să
escaladez clădirea Woolworth. Nu mă lăudasem, nu
postasem nimic pe internet. Era secretul meu.
Modul meu de a... Ei bine, nu ştiam exact de ce o
făcusem. Îmi părea rău pentru celălalt băiat, dar nu
era vina mea.
- I-ai spus tatei? am întrebat, referindu-mă la
tatăl meu biologic, nu la Rolf.
Asta a provocat un alt rânjet.
36

- E în Nepal. I-am transmis un mesaj printr-un

şer- paş care abia dacă vorbea o boabă de engleză.
Nici nu ştiu de ce l-am sunat. Din disperare,
presupun.
A respirat adânc.
- Uite, trebuie să plec. Rolf şi cu mine ne
întâlnim cu avocaţii.
- Avocaţii?
Credeam că Rolf era avocatul meu.
- Doi dintre ei. Rolf nu poate să te reprezinte. E
tatăl tău vitreg, conflict de interese.
- Crezi că...
Şi-a schimbat comportamentul când a observat
cât de speriat eram. S-a înmuiat şi ochii albaştri i s-
au umplut de lacrimi.
- Sper că da, Peak, a spus încet. Însă nu sunt
optimistă. Oraşul vrea să te dea drept exemplu.
S-a întors şi s-a şters la ochi, apoi mi-a dat
geanta cu haine.
- Ai aici un costum. O să trebuiască să-l porţi
mâine. Şi am vorbit cu cei de jos. O să vină în după-
amiaza asta un frizer, ca să te tundă.
M-am trântit pe scaun.
- Capul sus! a spus cu o veselie forţată. Nu
cred că o să-ţi ciopârţească părul prea rău. Trebuie
să arăţi ca şi cum...
- Nu de păr îmi fac griji! Îmi fac griji pentru ăia
trei ani. Deja înnebunesc aici. Nu pot...
37

Am văzut totul dintr-odată: escaladarea,

arestarea, puştiul care căzuse de pe Flatiron... Am
izbucnit în lacrimi.
Mama m-a ţinut în braţe.
PE MARGINEA PRĂPASTIEI

PUTEAM SĂ FAC UN NOD BACHMAN, un nod cu buclă

dublă, fluture, în formă de 8, pescăresc dublu, şi o
altă jumătate de duzină de noduri, cu o singură
mână, pe întuneric, însă nu reuşeam să îmi înnod
cum trebuie cravata la gât. În cele câteva ocazii
când purtasem una, Rolf făcuse onorurile.
Gardianul care primise sarcina de a mă conduce la
sala de judecată mi-a sărit în ajutor. I-am dat de
capăt împreună, apoi m-a condus în sala de
judecată.
La o masă din stânga băncii stăteau procurorii
(un bărbat şi o femeie) răsfoind hârtii, aproape fără
să se uite la persoana căreia se pregăteau să-i
distrugă viaţa.
La masa din dreapta lor erau avocaţii mei (tot
un bărbat şi o femeie). Şi ei răsfoiau hârtii, dar s-au
oprit când gardianul m-a predat lor, mi-au zâmbit,
au dat mâna cu mine, s-au prezentat.
Nu le-am înţeles numele. Eram prea ocupat să
mă holbez la cele cinci persoane care stăteau în
spatele lor. Rolf arăta spilcuit şi profesionist, cu un
nod perfect la cravată. Lângă el erau Patrice şi
Paula. Aveau ochii uşor înlăcrimaţi, însă erau
fericite să mă vadă, îmbrăcate cu rochiile lor
preferate. (Asortate, bineînţeles.) Mi-au făcut cu
mâna şi au încercat să nu chicotească atunci când
39

le-am şoptit „Bobiţelor". (Nu mă înţelegeţi greşit,

nu aveam chef de glume în acel moment, dar am
simţit că gemenelor le-ar prinde bine puţină
încurajare. Trecuseră prin destule în ultimele
câteva zile.) Lângă gemene stătea mama, care
părea îngrijorată, dar vizibil mai relaxată decât
fusese la JDC cu o zi înainte. Asta poate din cauza
bărbatului care stătea lângă ea. (Deşi mă îndoiam.)
Numele lui era Joshua Wood - fără îndoială, cel
mai mare alpinist din lume. Era, de asemenea, tatăl
meu.
Nu-l mai văzusem de şapte ani şi arăta la fel de
confortabil în costum cum mă simţeam şi eu în
costumul meu. Îşi răsese barba, care-l reprezenta.
(Recent, după cum părea.) Pielea rasă era palidă în
comparaţie cu partea superioară a feţei sale
frumoase, bătută de vânt şi arsă de soare. Buzele îi
erau crăpate şi pielea de pe nas i se cojea, dându-i
aparenţa generală a cuiva care tocmai fusese scos
dintr-o avalanşă.
Ochii îi erau de acelaşi albastru deschis ca ai
mamei mele. A dat din cap spre mine şi mi-a
zâmbit, dar eu am fost prea uimit ca să-i răspund la
salut.
- Toată lumea în picioare, a anunţat vechilul,
trezindu-mă din stupoare.
Unul dintre avocaţii mei s-a întors spre mine,
oferindu-mi un zâmbet sclipitor. Mă aşteptam să-mi
zică: „Îmi place cravata ta." A spus însă: „Nu scoate
40

niciun cuvânt până nu-ţi zic eu. Să pară că ai

remuşcări."
Evident, era avocata mea principală. Cred că
numele ei era Traci.
Judecătorul - un tip dur cu o tunsoare militară
albă - s-a aşezat la masa lui şi ne-a făcut să stăm în
picioare pentru alte câteva secunde înainte să dea
din cap spre vechil.
- Luaţi loc, a spus vechilul cu un uşor tremur în
voce.
Mama avusese dreptate: judecătorul urma să
mă facă praf şi pulbere. Şi-a pus ochelarii şi s-a
uitat pe nişte notiţe, după care a început să
citească acuzaţiile cu voce tare. „Încălcarea
proprietăţii, vandalism, punere în pericol
nechibzuită..."
A tot continuat.
Ajungând în sfârşit la finalul listei, şi-a împins
ochelarii pe vârful nasului şi s-a uitat pe deasupra
lor direct la mine.
- Cum pledezi?
Traci m-a ridicat în picioare şi mi-a şoptit
răspunsul la ureche. Nu eram sigur că o auzisem
bine. Mi l-a şoptit din nou, cu acelaşi zâmbet pe
faţă.
Am tras adânc aer în piept.
- Nevinovat, am spus.
41

- La toate acuzaţiile? a întrebat judecătorul

neîncrezător.
- Aşa e, onorată instanţă, a răspuns Traci, cu
zâmbetul neschimbat.
- Cred că glumiţi. Statul are filmări cu el
escaladând Clădirea Woolworth. Erau douăzeci şi
trei de poliţişti pe acoperiş care l-au văzut cum a
fost tras peste balustradă. A semnat o declaraţie
care a confirmat aceste lucruri.
- Constrângere, a spus Traci. Era extenuat,
rănit şi pe jumătate îngheţat la momentul
respectiv.
- Oh, vă rog. Puştiului i s-a oferit fiecare
consideraţie posibilă din partea sistemului, inclusiv
amânarea punerii sub acuzare. Despre ce este
vorba aici?
- Vrem să mergem la proces, a răspuns Traci.
Arterele de pe gâtul judecătorului păreau gata
să explodeze. S-a uitat urât spre banca procurorilor.
- Ştiţi ceva de asta?
Procurorii au dat puternic din cap.
- Poate că ar trebui să ne retragem în biroul
dumneavoastră, a sugerat unul dintre ei.
- Da, a aprobat Traci, veselă.
- Voi patru înghesuiţi în biroul meu, a spus
judecătorul. Nici nu se pune problema. Nu este
nimeni aici în afară de...
42

Le-a observat pe Patrice şi Paula aşezate între

mama mea şi Rolf.
- Ah, a spus, apoi s-a uitat la gardianul care mă
adusese cu liftul.
- Crezi că poţi să le scoţi pe aceste domnişoare
din sală şi să le iei o îngheţată?
- Cum rămâne cu prizonierul? a întrebat
gardianul.
- Cred că o să rămână aici pentru asta. S-a uitat
la gemene: Vă place îngheţata?
- De ciocolată, a spus Paula.
- De vanilie, a zis Patrice.
- Cred că se poate aranja.
- Vrei să-ţi aducem şi ţie, Peak? a întrebat
Paula.
- Pun pariu că au şi de căpşuni, a spus Patrice
(favorita mea), dar a sunat de parcă ar fi spus
„căpuni", din cauză că îşi pierduse recent dintele
din faţă.
- Nu, am spus. Am mâncat un bol mare la micul
dejun.
- Nu-i adevărat! au spus la unison, chicotind, în
timp ce gardianul le scotea afară.
Judecătorul a aşteptat ca uşa să se închidă
complet înainte să continue cu procedurile. A dat
din cap spre grefier.
- Nu vorbim oficial acum.
Ea a oprit reportofonul şi s-a oprit din scris.
43

- Suntem doar noi acum, a continuat

judecătorul, uitându-se la Traci. Ştiţi la fel de bine
ca mine că nu vrem să se ajungă la proces. S-a
transformat într-un circ mediatic. Un băiat a murit
acum două zile. Sunt sigur că dumneavoastră şi
Peak şi părinţii lui nu vreţi să se întâmple asta din
nou.
- Bineînţeles că nu, a spus Traci. Însă tocmai de
aceea nu pot să-mi las clientul să fie închis pe
nedrept pentru că mass media au scăpat de sub
control. Toată această chestiune a fost
necorespunzător administrată de poliţie sau de
biroul primarului.
Judecătorul s-a uitat la ea un moment, apoi la
procurori.
- Are dreptate. Ce credeţi?
Cel mai în vârstă dintre cei doi procurori
(femeia) s-a ridicat.
- Înainte de punerea sub acuzare, am propus o
înţelegere pentru doi ani, cu şase luni mai puţin
pentru bună purtare. Optsprezece luni este un
aranjament bun, având în vedere acuzaţiile.
Nu si dacă tu eşti cel care le face, m-am
gândit. Dar era mai bine decât trei ani. Traci a luat
o foaie de pe masă.
- În ultimii cinci ani, cincisprezece adulţi au fost
arestaţi pentru escaladarea zgârie-norilor din New
York. Cea mai mare sentinţă a fost de şase luni, şi
câţiva dintre aceşti alpinişti nu au făcut închisoare
44

deloc. S-a uitat la procuror: Putem să câştigăm la

tribunal. Vom merge la proces.
Procurorul i-a aruncat o privire tăioasă.
Am simţit cum prăpastia dispare, însă nu
complet.
- Ce sentinţă vreţi? a întrebat judecătorul.
- Amendă şi eliberare condiţionată, a răspuns
Traci. Şi fără închisoare.
- Nici să nu vă gândiţi! a spus judecătorul,
ursuz.
- Şi dacă am putea aranja ca Peak să plece din
New York azi? a întrebat Traci. Nevăzut de nimeni,
uitat, nu mai apare în ziare. Fără interviuri.
Povestea moare pentru că el a dispărut. Pufff!
Judecătorul aproape că a zâmbit.
- O dispariţie, hmm? Explicaţi-mi!
- Tatăl biologic al lui Peak s-a oferit să preia
custodia.
M-am întors spre el aşa de rapid, că m-a durut
gâtul.
Tata se ridicase în picioare.
- Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi tatăl?
- Da, domnule. Joshua Wood.
- Alpinistul?
- Da, domnule.
Judecătorul le-a aruncat o privire lui Rolf şi
mamei, apoi s-a uitat din nou la Joshua.
45

- Domnule Wood, cât timp aţi petrecut cu fiul

dumneavoastră în ultima vreme?
- Nu mult, în ultimii ani.
Deloc în ultimii şapte ani, ca să fiu exact, am
gândit.
- Când Teri şi Rolf s-au căsătorit, a continuat,
am decis că ar fi cel mai bine pentru Peak dacă nu
interacţionez des cu el.
Asta era prima dată când auzeam aşa ceva. De
fapt, nici nu eram sigur că tatăl meu ştiuse că Rolf
şi mama se căsătoriseră până nu intrase în sala de
judecată. Poate că ea-i trimisese o vedere sau ceva
de genul ăsta. În mod clar nu fusese invitat la
nuntă.
- De ce vreţi să faceţi asta? a întrebat
judecătorul.
- Peak este băiatul meu. E timpul să fac un pas
înainte şi să-mi asum o parte din responsabilitate.
 M-am uitat la mama şi la Rolf. Priveau amândoi
drept înainte, fără nicio expresie pe faţă.
- Ce crezi? a întrebat judecătorul.
Traci mi-a dat un cot şi m-am întors înapoi.
- Eu?
Judecătorul a dat din cap.
- Hm... ar fi grozav... hm... onorată instanţă.
Judecătorul şi-a îndreptat din nou atenţia spre
tatăl meu.
- Aveţi mijloacele necesare să susţineţi şi să
creşteţi un băiat de paisprezece ani?
- Am pregătit o declaraţie financiară completă,
a spus Traci.
A luat un teanc de hârtii de pe birou şi l-a dus
la masa judecătorului.
Acesta a răsfoit paginile.
- După cum vedeţi, domnul Wood este un om
de afaceri de succes.
- Pe hârtie, a spus judecătorul, reticent. S-a
uitat din nou la tatăl meu: Unde locuiţi, domnule
Wood?
- Chiang Mai, a răspuns tatăl meu.
- În ce stat e asta?
- Thailanda.
A urmat un lung moment de tăcere şi am simţit
cum prăpastia reapare.
- Cum rămâne cu şcolarizarea lui Peak? a
întrebat în final judecătorul.
47

- Există o şcoală internaţională la mai puţin de

opt kilometri de casa mea, a răspuns tatăl meu. L-
am înscris deja. Va începe în august.
- Peak se duce momentan la Şcoala Greene
Street, a spus Traci. Nu mai are de făcut decât o
temă pentru a absolvi acest an. O poate face cu
uşurinţă în Thailanda.
- Şcoala Greene Street? Judecătorul a zâmbit
pentru prima dată: Am fost la GSS când eram mic.
Nu ştiam că la şcoala asta învăţaseră genii în
domeniul juridic.
Judecătorul l-a chemat pe procuror la masa lui,
unde au avut o discuţie lungă, în şoaptă. Când s-a
încheiat, s-au uitat la noi, pe rând.
- Bine, a spus. O să facem aşa: Peak,
beneficiezi de eliberare condiţionată până la
optsprezece ani. Dacă, în acest timp, nu respecţi
vreo lege a statului New York, încălcând astfel
termenii eliberării condiţionate, o să ispăşeşti restul
sentinţei într-un centru de detenţie juvenilă. Ai
înţeles?
- Da.
- În plus, tribunalul te amendează cu o sută
cincizeci de mii de dolari...
Probabil că s-a văzut cât eram de şocat, pentru
că judecătorul şi-a ridicat mâna ca să mă calmez.
- Banii vor fi reţinuţi legal de stat şi returnaţi
dacă respecţi termenii eliberării condiţionate. S-a
48

uitat la cei trei părinţi ai mei: Presupun că puteţi să

adunaţi banii.
- Nicio problemă, onorată instanţă, a spus tata.
Mama şi Rolf au fost de acord.
- Dacă o să-l eliberez pe Peak, trebuie s-o
facem aşa cum trebuie, a continuat judecătorul.
Trebuie să vă supuneţi unui ordin de tăcere
absolută. Nu aveţi voie să discutaţi niciun aspect al
acestui caz cu cei din mass-media sau cu oricine
altcineva. În special despre amenda care poate să
vă fie restituită. Vrem să descurajăm tinerii să preia
cascadoria prostească a lui Peak. Cu alte cuvinte,
vrem ca toate astea să nu se repete.
S-a uitat la Traci şi la mine.
- Pufff! a spus el.
GEMENELE

JUDECĂTORUL NE-A SPUS că era un roi de reporteri

care aştepta în faţa Centrului de detenţie juvenilă şi
că va trebui să plecăm pe uşa din spate.
Tata a fost primul care a plecat. A zis că avea
nişte treburi de rezolvat. Şi că se va întâlni cu mine
la aeroport. Mi-a trecut prin minte că ar trebui să-i
mulţumesc, dar era deja la jumătatea coridorului,
smulgându-şi cravata de la gât de parcă ar fi fost
un şarpe anaconda. M-am gândit că o să am
suficient timp să-i mulţumesc mai târziu, din
moment ce urma să ne petrecem următorii trei ani
împreună.
Mama mi-a dat paşaportul şi un rucsac mic plin
cu haine. Rolf plecase să le găsească pe gemene.
- Vii la aeroport? am întrebat-o, încă simţindu-
mă amorţit.
- Bineînţeles, mi-a spus. Însă s-ar putea să nu
avem timp să aşteptăm până decolează avionul.
Rolf are un proces.
Am răsfoit paşaportul.
- Deci, ştiai că o să plec?
- Nu chiar, a răspuns. Josh a venit târziu ieri şi
ne-am petrecut toată noaptea încercând să punem
la punct ide- ea asta.
- Eşti de acord cu asta?
50

- Nu ştiu, a spus. Ar fi fost frumos să plănuim

totul mai bine, însă Josh a trebuit să se întoarcă.
Probabil că e cât se poate de bine. Cred că ce l-a
convins pe judecător a fost faptul că urmează să
pleci astăzi.
- Pufff! am făcut eu.
A zâmbit.
- Şi poţi să te întorci la fel de rapid precum ai
dispărut. A scos o carte de credit şi o cartelă pentru
apeluri internaţionale şi mi le-a dat: Dacă lucrurile
merg prost sau dacă pur şi simplu vrei să vii acasă,
foloseşte-le.
Am pus cardurile în buzunarul unuia dintre
carneţelele Moleskine din rucsac.
- Odată ce ajungi acolo, o să-ţi trimitem ce
haine vrei.
- Pentru cât timp?
- Asta depinde de tine, bănuiesc. Dacă stai
până la sfârşitul verii, o să reevaluăm situaţia. Însă
dacă vrei să te întorci mai devreme, tot ce trebuie
să faci este să suni. Judecătorul nu a pus nicio
restricţie privind momentul în care poţi să te
întorci.
- Cum rămâne cu tata? am întrebat. Adică...
- Ştiu exact ce vrei să spui, a zis ea. Josh pare
să se fi maturizat de când nu l-am mai văzut. A
străbătut o distanţă mare ca să te ajute. Nu pot să-
ţi spun cât de şocată am fost când l-am văzut
intrând în biroul lui Traci. Eram complet disperaţi în
acel moment. Cel mai bun lucru pe care Traci
51

credea că poate să-l facă era să obţină o pedeapsă

redusă. Josh a ascultat care este situaţia, după care
a propus exact ce s-a întâmplat azi în sala de tribu-
nal. Când eşti la capătul puterilor, nu există nimeni
mai bun decât Joshua Wood. Din păcate, nu îţi
acordă atenţie decât când eşti pe marginea
prăpastiei, a spus ea râzând. Rolf şi Traci au spus
că trebuia să se facă avocat, nu alpinist.
- Ar fi bine să mă duc să vorbesc cu gemenele,
am spus.

IMEDIAT DUPĂ CE ROLF şi mama ne-au lăsat singuri,

Patrice şi Paula au izbucnit în lacrimi.
- Cine o să ne ducă la şcoală?
- Cine o să ne conducă acasă?
- Cine o să se joace cu noi în parc?
- Cum rămâne cu ziua noastră de naştere?
- De ce a trebuit să urci pe clădirea aia stupidă?
Era uşor să devii confuz în preajma celor două
Bobiţe. Aveau un mod misterios de a privi lucrurile.
Totodată, aveau tendinţa să-şi termine una alteia
propoziţiile ca şi cum ar fi avut acelaşi creier.
Cred că ar trebui să explic relaţia dintre noi
trei. S-au născut când am împlinit opt ani, de ziua
mea, ceea ce nu prea mi-a convenit la început. Nu
vrei să-ţi petreci a opta aniversare într-un
apartament cu dădaca, în timp ce mama şi tatăl
vitreg, emoţionat, sunt la spital unde mama le
naşte pe gemene. De acum, ziua ta specială o să
52

fie şi ziua specială a gemenelor. A durat doi ani

pentru ca, în cele din urmă, gemenele să-mi câştige
dragostea. Erau ca două boabe mici într-o păstaie,
geniale, amuzante şi pur şi simplu mă adorau (ceea
ce-mi era de mare ajutor). Au avut şi ele dădacă în
primii ani, însă începusem să-mi petrec aşa de mult
timp cu ele încât mama şi Rolf o conce- diaseră.
Paula şi Patrice au fost probabil cele mai frumoase
cadouri de aniversare pe care aş fi putut să le
primesc.
Şi, pentru prima dată de când fusesem prins,
regretam că escaladasem acest zgârie-nori stupid.
Ce o să mă fac fără cele două Bobiţe?
- Am citit că tăticul tău nu e tăticul nostru, a
spus Patrice, suspinând.
M-am crispat. O altă consecinţă groaznică, de
vină fiind cretinul care escaladase zgârie-norii.
Nu le spusesem niciodată că eram fratele lor
vitreg. Rolf şi mama considerau că adevărul le-ar fi
derutat. (Întotdeauna le subestimaseră pe
gemene.) Însă nu voisem să afle asta din ziar.
Reporterilor nu le luase mult timp să afle că
Băiatul-Păianjen era fiul lui Joshua Wood.
- Suntem surorile tale vitrege, a spus Patrice.
Paula a dat din cap şi şi-a dat ochii peste cap.
- Ţi-am explicat deja asta. O jumătate plus o
jumătate fac unu. Suntem un întreg. Împreună
suntem sora lui întreagă.
- Aşa e, a spus Patrice. Am uitat.
53

(V-am spus că aveau un mod misterios de a

privi lucrurile.)
- Ne-am întrebat mereu de ce numele tău de
familie e diferit de al nostru, a spus Paula. Am
crezut că e aşa pentru că noi suntem gemene şi tu
nu eşti. Un fel de regulă pentru nume."
Când mama şi Rolf se căsătoriseră, păstrasem
numele de fată al mamei, Marcello. Rolf s-a oferit să
mă adopte legal, însă am refuzat. Îmi plăcea
numele meu de familie şi nu voiam să-l schimb. Şi
nu îmi plăcea Rolf aşa mult. (Nu era nimic în
neregulă cu el, serios. Doar că nu era tatăl meu
adevărat. Mai multe despre asta, mai târziu.)
- Te duci în Thailanda, a spus Patrice. Unde se
fabrică astea, m-a tras ea de cravată.
- Nu chiar, am spus. Thailanda este o ţară în
Asia de Sud-Est, la Sud de China.
- Când te-ntorci? m-a întrebat Paula.
- Nu ştiu, am răspuns.
- O să fii aici de ziua noastră de naştere?
- Zilele noastre de naştere, a corectat-o Patrice.
- O să fii?
- Sper, am spus. Însă costă mult să zbori din
Thailanda la New York.
- Avem bani.
- Şaizeci şi patru de dolari şi treizeci şi cinci de
cenţi.
Paula a clătinat din cap:
54

- Şaizeci şi patru de dolari şi patruzeci şi şapte

de cenţi.
- E de-ajuns?
- Poate, am spus. Uitaţi, o să îmi fie dor de voi,
şi vreau să îmi scrieţi multe scrisori.
- Promitem, au spus la unison.
Mama şi Rolf au intrat din nou în cameră.
- Ar fi bine să plecăm, a spus Rolf.

ROLF A OPRIT la terminalul de plecări la aeroport şi

ne-am dat cu toţii jos. Mama a început să plângă şi,
când gemenele au văzut-o aşa, au început să
plângă la rândul lor.
Le-am oferit o îmbrăţişare de grup. În timp ce
le ţineam în braţe, m-am uitat spre Rolf. Stătea
deoparte, stângaci ca de obicei, şi mi-am dat
seama că o să-mi fie dor şi de el. M-am retras uşor
din îmbrăţişarea fetelor şi m-am dus la el.
- Îmi pare rău pentru toate necazurile, am spus
eu.
Rolf mi-a pus mâna pe umăr şi a zâmbit.
- O să fie destul de plictisitor fără tine pe-aici. Ai
grijă de tine şi nu ezita să foloseşti cardurile. S-a
uitat la mama şi la gemene şi, pentru prima dată,
am văzut lacrimi în ochii lui: O să ne fie dor de tine.
ALPINIST! ENTUZIAŞTI
a a

TATA NU ERA la ghişeul companiei aeriene când am

ajuns la aeroport. Zborul nostru urma să decoleze
abia peste trei ore, aşa că nu eram îngrijorat... încă.
M-am dus la baie şi am descoperit că mama îmi
umpluse rucsacul cu toate hainele care îi plăceau ei
(nu neapărat şi favoritele mele), dar erau mai bune
decât costumul, pe care l-am îndesat într-un coş de
gunoi. Îmi era prea mic oricum.
Două ore şi cincizeci şi cinci de minute până la
plecare. Să aştepţi la aeroport poate fi cel mai rău
lucru din lume... ei bine, în afară de aşteptarea din
închisoare.
Mi-am cumpărat un hot-dog, care arăta rău, şi
l-am înfulecat, plus o apă minerală răsuflată.
Două ore şi cincizeci şi trei de minute.
Am căutat prin rucsac şi am găsit cele două
carneţele Moleskine şi m-am gândit să mă apuc de
tema pentru şcoală. Tot ce trebuia să fac era să
umplu unul dintre ele, însă în acel moment nu
aveam nicio idee despre ce urma să scriu.
Am găsit un creion mecanic într-un magazin de
la aeroport, însă când m-am aşezat şi i-am scos
ambalajul, guma de şters a sărit şi nu am reuşit s-o
mai găsesc. Am scris pe prima pagină: Moleskine #
1, după care am pus la loc creionul şi carneţelul.
Descurajant.
Două ore şi treizeci şi şapte de minute.
56

Cât am stat acolo privind lumea cum venea şi

pleca, am realizat în sfârşit că eram liber, şi asta m-
a făcut să mă gândesc la cum ajunsesem în acest
punct - şi nu mă refer la escaladatul zgârie-norilor
sau la arestare ori proces. Mă refer chiar la
începuturi. Înainte de a mă naşte...

AM FOST CONCEPUT într-un cort de două persoane,

la umbra muntelui El Capitan din Parcul Naţional
Yosemite.
Cel puţin atunci crede mama că s-a întâmplat.
Părinţii mei aveau douăzeci şi patru de ani la
vremea aceea. Cu o zi înainte de evenimentul cu
cortul, ajunseseră în vârful lui El Cap pe ruta Iron
Hawk în timpul record de treizeci şi două de ore şi
patruzeci şi trei de minute. Şi acesta nu era
singurul record de alpinism pe care îl depăşiseră în
acel an: Hallucinogen Wall, Body Wax, Flingus Cling
şi alte zeci de recorduri fuseseră doborâte de
echipa de alpinişti formată din Teri Marcello şi
Joshua Wood.
Revistele de alpinism şi firmele producătoare
de echipamente începuseră să le acorde atenţie...
şi să-i plătească. Furgoneta ruginită şi veche în care
locuiseră timp de trei ani a fost abandonată pentru
un camion cu rulotă nou-nouţ. Gata cu locurile de
muncă temporare, ca să strângă bani de benzină şi
mâncare, gata cu împrumutatul de la alpiniştii de
weekend. Au cumpărat teren în Wyoming şi au
construit o cabană în faţa unui perete vertical de
57

douăzeci şi şapte de metri, perfect pentru escala-

dări de antrenament. Entuziaştii alpinişti erau pe o
traiectorie ascendentă.
Am văzut poze cu ei de-atunci. Tatăl arăta ca
un cul- turist, însă era flexibil ca un gimnast. Poza
mea favorită era una în care stătea pe marginea
unui deal atingându-şi genunchii cu nasul.
Mama era cu treizeci şi unu de centimetri mai
scundă decât tata. Era slabă, cu dread-uri 1 care îi
gâdilau umerii puternici, cu braţele pline de muşchi
şi picioare ca nişte frânghii înnodate şi un abdomen
cu muşchi ca nişte limi- tatoare de viteză. Era de
neoprit.
Însă nu era imună şi la sarcini.
La două luni după El Cap, i-a spus tatălui meu
că era însărcinată. Nu am nicio idee care a fost
reacţia lui, dar mă îndoiesc că a sărit în sus de
bucurie când a auzit vestea.
A fost o sarcină dificilă. Au existat complicaţii. I
s-a spus să stea în pat, altminteri avea să mă
piardă. A stat, dar a fost mereu pe drum, predând
seminare, fiind imaginea companiilor de
echipamente şi escaladând - bătând recorduri pe
Kilimanjaro, McKinley şi Annapurna, unde se şi afla
în noaptea în care m-am născut.
A sunat-o de la Tabăra de Bază de pe un
telefon cu satelit, după ce a ajuns în vârf.
- Cum vrei să-l cheme?

1 Termen care denumeşte codiţele afro (n. red.)

58

- Peak.
- Pete?
- Nu, Peak. P-E-A-K. Ca „vârf de munte".
Nu m-a văzut până am împlinit trei luni, şi
atunci a avut mama accidentul în curtea din spate.
Eram acolo, aşezat într-un scaun de maşină la baza
peretelui (şi, la vârsta aia, probabil uitându-mă la
câinii de prerie care ieşeau din ascunzătorile lor,
numai vag conştient de faptul că aveam părinţi).
Erau la nouă metri înălţime, escaladând liber.
Pentru nişte entuziaşti ca ei, asta era o nimica
toată. Mama a întins mâna şi s-a agăţat de o bucată
sfărâmicioasă de rocă. Încă o strângea în mână
când tata a ajuns jos la ea, probabil la cinci secunde
după ce căzuse.
Nouă metri. Un şold zdrobit. Spatele rupt.
Tata şi-a anulat toate seminarele, escaladările,
totul, stând alături de ea pe parcursul întregului
puzzle ortopedic. A durat aproape un an să se
vindece. Scaun cu rotile, cârje, şi, când în final a
putut să meargă în baston, tata a plecat din nou,
făcându-şi apariţia de câteva ori pe an pentru o zi
sau două.
Mamei i-a luat încă doi ani de terapie ca să
scape de baston, însă nu a mai făcut alpinism.
Tata m-a luat prima dată la alpinism când
aveam cinci ani. (Am încercat să păstrăm secretul,
însă undiţele cu momeală şi echipamentul de
pescuit nu au păcălit-o deloc pe mama.) Am mai
59

făcut doar alte patru escaladări cu el în următorii

doi ani, însă, între ele, am urcat de sute de ori pe
peretele din spatele cabanei, în timp ce mama
mânuia frânghia de susţinere şi-mi striga
instrucţiuni.
Apoi Rolf şi-a făcut apariţia la uşa noastră.
Avocatul din New York în armură strălucitoare. El şi
mama crescuseră împreună în Nebraska. Vecini.
Rolf o plăcuse de când aveau opt ani. După liceu,
mama a pornit pe drumul ei, făcând alpinism. Rolf
s-a dus la Harvard ca să studieze Dreptul.
El a ajuns la cabana noastră noaptea, în timpul
unui viscol. Noi stăteam la gura sobei şi citeam. (Nu
aveam televizor pe atunci.) S-a auzit o bătaie în uşă
(de fapt, mai mult nişte lovituri disperate cu
pumnii), distrăgându-ne brusc pe amândoi din
lectură. Cabana noastră era la douăzeci şi şase de
kilometri de cel mai apropiat oraş. Lumea nu dădea
pe-acolo la zece seara (exceptându-l pe tata, care
nu-şi anunţa niciodată sosirile şi nu ar fi bătut la
uşă).
Mama a deschis uşa din faţă şi în prag l-a găsit
pe Rolf, dar nu l-a recunoscut la început. Nu era
îmbrăcat ca pentru o iarnă în Wyoming. Avea o
jachetă subţire, pantaloni kaki şi tenişi. Încerca să
se controleze, însă dinţii îi clănţăneau în gură. Avea
un tremur în voce, care ar fi putut fi de la frig, însă
cred că era mai mult de frică. Trecuseră mai bine
de zece ani de când o văzuse ultima oară pe
mama.
60

- Bună, Teri, a spus.

- Rolf?
- Da... hm... maşina pe care am închiriat-o a
derapat de pe şosea la vreun kilometru şi jumătate
de-aici. Aş fi sunat, dar numărul tău nu e în cartea
de telefoane.
- Folosim telefonul mobil aici. E pur şi simplu
mai uş... Ei, nu contează...
L-a tras înăuntru şi i-a făcut o ciocolată
fierbinte, apoi i-a dat din hainele lui tata, care erau
prea mari pentru el.
M-am dus la culcare, aşa că nu ştiu ce s-a
întâmplat în acea primă noapte, însă Rolf a devenit
un oaspete obişnuit la cabană în următoarele
câteva luni, zburând pentru weekenduri prelungite
de câte ori putea. Rolf o făcea pe mama să râdă şi
de aceea îl plăceam, însă în afară de asta nu
aveam prea multe în comun. Cred că îi purtam pică
pentru că ne invadase viaţa simplă pe care ne-o
construi- serăm în sălbăticie.
Ne-a dus la New York, ceea ce a fost interesant,
însă zgomotos şi confuz în comparaţie cu preria. La
sfârşitul şederii noastre de două săptămâni, m-au
invitat să stau jos, în bucătăria lui Rolf, şi m-au
anunţat că urmau să se căsătorească.
- Bine, am spus, neştiind prea bine atunci ce
însemna
asta.
Am aflat mai târziu că însemna să vindem
cabana din Wyoming şi să ne mutăm în
61

apartamentul din New York. Însemna că tatăl meu

nu mai venea în vizită. Însemna Şcoala Greene
Street. Însemna că stânca cea mai apropiată la
care urma să ajung pentru următorii câţiva ani era
cea de patru metri şi jumătate de la YMCA, mai jos
pe stradă, pe care aş fi putut-o escalada cu ochii
închişi, dacă tipii care se ocupau de frânghii m-ar fi
lăsat. Nimic din toate astea nu a ajutat să îmi
îmbunătăţesc relaţia cu Rolf.
Gemenele m-au salvat. M-a ajutat şi faptul că
mama m-a lăsat să mă abonez la vreo şase reviste
despre alpinism. Pe spatele uneia dintre aceste
reviste am descoperit taberele de vară pentru
alpinism. Am stat mult timp îmbufnat până să mă
lase să mă duc la una dintre ele. Lucrul hotărâtor a
fost că mama îl cunoştea pe instructor. Un fost
entuziast care devenise antrenor oficial.
După asta, atâta timp cât mă descurcam bine
la şcoală, m-a lăsat să mă înscriu la mai multe
tabere.
Apoi timpul mort dintre taberele de alpinism a
devenit o problemă. Am început să ochesc zgârie-
nori, spunându-mi că doar plănuiesc ruta, nu o să-i
şi escaladez. Sigur.
Ca să urci pe un perete de stâncă, studiezi
exteriorul, încercând să găseşti cele mai bune
locuri în care să pui piciorul şi de care să te agăţi cu
mâna, intuind unde o să întâlneşti probleme ca să
ai echipamentul potrivit pentru a le depăşi.
62

Ca să escaladezi un zgârie-nori, trebuie să

cunoşti atât exteriorul, cât şi interiorul. (Aici o
dădusem eu în bară la ultima escaladare.) Nu vrei
să atârni în faţa unei ferestre când cineva stă la un
birou şi munceşte sau dă cu aspiratorul.
De asemenea, trebuie să plănuieşti cum să ieşi
din clădire. Eu o făceam destul de simplu. Foloseam
lifturile.
Acoperişurile au uşi. Târziu în ziua escaladării,
când clădirea era încă deschisă, mă duceam pe
acoperiş şi puneam bandă adezivă peste zăvor.
După ce ajungeam sus, mă strecuram pe scară şi-
mi petreceam noaptea acolo. Dimineaţa, când
clădirea se umplea de oamenii care lucrau acolo,
coboram pe scări câteva etaje, mă urcam într-un
lift, apăsam pe butonul pentru hol şi ieşeam de
parcă tocmai îmi făcusem o programare la dentist
sau la doctor, ajungând acasă înainte ca mama,
Rolf sau gemenele să ştie că fusesem plecat.
Se pare că planul meu nu funcţionase şi în
cazul clădirii Woolworth.
BANGKOK

O ORĂ ŞI PATRUZECI ŞI TREI DE MINUTE.

Şi tatăl meu încă nu dăduse niciun semn.
Făcusem o singură călătorie în afara ţării, cu
Rolf, mama şi gemenele (la Londra, în urmă cu
două veri) şi ştiam că, pentru zborurile
internaţionale, chek-in-ul se face din timp.
Unde era? Ce fel de treburi avea? Dacă nu
venea? (Şi toate celelalte întrebări plictisitoare care
îţi trec prin minte când aştepţi.)
M-am dus spre monitorul cu informaţii despre
zboruri, gândindu-mă că poate avionul avea
întârziere. Afişa: Fără întârziere.
Deasupra monitorului se afla un televizor
obişnuit. Am aruncat o privire spre el şi, tocmai
când voiam să mă întorc cu spatele, ştiristul a spus:
„Statul New York a făcut o înţelegere cu Peak
Marcello, băiatul care a escaladat Clădirea
Woolworth la începutul săptămânii trecute. Băiatul
a fost condamnat la trei ani de eliberare condiţio-
nată şi amendat cu spectaculoasa sumă de o sută
cincizeci de mii de dolari! Aceasta este cea mai
aspră pedeapsă din istoria New York-ului dată
pentru încălcarea proprietăţii..."
Camera de filmare a trecut la imaginea
primarului urcând pe bancheta din spate a unei
64

limuzine negre. S-a întors spre reporter şi a spus:

„Acest exemplu ar trebui să-i oprească pe alţii să
escaladeze zgârie-nori în New York. Această
activitate ilegală nu va mai fi tolerată indiferent de
împrejurări."
„Peak Marcello şi familia sa nu au fost găsiţi
pentru a oferi lămuriri", a spus reporterul, „şi se
crede că băiatul a părăsit statul New York spre o
destinaţie necunoscută."
Nu încă, m-am gândit, întorcându-mă,
recunoscător că nu dăduseră o poză cu mine.
- Peak!
În sfârşit! Tata trăgea un cărucior uriaş, cu un
morman de echipament în el. M-am îndreptat spre
el.
- Dă-mi o mână de ajutor!
L-am ajutat să împingă căruţul spre ghişeu.
- Ce sunt toate astea?
- Nu ajung la New York foarte des şi m-am
gândit să-mi fac nişte provizii. Dă-mi paşaportul
tău.
L-a pus pe ghişeu alături de paşaportul lui,
ponosit, care arăta de parcă ar fi fost spălat de
câteva ori.
- Sunteţi cam la limită cu timpul, domnule
Wood, a spus persoana de la ghişeu.
- Ştiu, a răspuns tata. Urgenţă de familie.
Persoana a arătat spre căruţ:
65

- Depăşeşte greutatea acceptată.

Tatăl meu a scos un card de credit din buzunar.
- Taxaţi pe ăsta.
Până când totul a fost verificat, mai rămăseseră
doar câteva minute ca să prindem zborul. Eram
ultimii pe coridor.
- Nu am găsit locuri alăturate, a spus în timp ce
ne urcam în avion. Dar măcar suntem amândoi la
clasa business.
Mi-a arătat locul, apoi s-a aşezat pe-al lui, care
era cu trei rânduri în spate şi asta a fost ultima dată
când am vorbit cu el pentru următoarele 13 ore.
Am avut o escală de trei ore în aeroportul
Narita lângă Tokyo, însă nu am apucat să discut cu
el nici acolo, deoarece a vorbit tot timpul la
telefonul mobil într-o limbă ce părea a fi chineză,
dar ar fi putut să fie şi taiwaneză sau nepaleză,
după cât mă pricepeam eu la asta. Încă pălăvrăgea
la telefon când ne-am îmbarcat în avionul spre
Bangkok, unde am fost din nou dezamăgit să văd
că stăteam pe rânduri diferite.
Au trecut alte şase ore.
În drum spre vamă, în Bangkok, l-am prins în
sfârşit între două apeluri telefonice.
- Îmi pare rău pentru toate astea, tată. Că a
trebuit să vii până în SUA, de bani, că nu poţi scăpa
de mine...
66

- Uau, a spus, ridicându-şi mâna bătătorită de

atâta căţărat. În primul rând, nu trebuie să-mi spui
„tată". Nu merit titlul ăsta. Deocamdată, hai să ne
prefacem că sunt fratele tău mai mare. Spune-mi
Josh, cum o fac toţi prietenii mei. În al doilea rând,
nu-ţi face griji referitor la bani. Rolf şi mama ta au
contribuit cu o mare parte din sumă. O să-mi
recuperez partea. Şi, în cele din urmă, nu vreau să
scap de tine. Nu aş putea fi mai fericit decât că te
am cu mine. Doar că nu am avut prea mult timp să
o arăt, pentru că încerc să organizez ceva.
- Ce anume? am întrebat.
- O surpriză, dar, între timp, nu-ţi face griji.
Am mers mai departe spre vamă, unde a
apărut o altă mică problemă. Nu aveam viză ca să
intru în Thailanda. Tata Josh mi-a luat paşaportul şi
a dispărut într-un birou, urmat de câţiva vameşi, şi
s-a întors zece minute mai târziu.
- S-a rezolvat, a spus, luând-o la goană prin
aeroport către terminal, trecând pe lângă platforma
de ridicat bagajele.
- Cum rămâne cu echipamentul?
- Îl luăm mâine. Nu-ţi face griji!
Afară, ne-am urcat într-un taxi.
- Nu ne ducem la Chiang Mai?
- Nu încă. O să ajungem şi acolo, la un moment
dat.
67

Era trecut bine de miezul nopţii, însă viaţa din

Bangkok era destul de tumultuoasă. Taximetristul a
virat ca nebunul printre biciclete, motociclete şi
maşini, timp de douăzeci de minute, oprind în
sfârşit în faţa unui hotel.
Josh l-a plătit pe şofer, apoi am intrat în hol,
unde administratorul ne-a salutat zâmbind.
- Domnule Wood, v-am pregătit camerele.
Ne-a dat fiecăruia câte o cheie.
- Bun, a spus Josh când am urcat în lift, mai am
nişte treburi de făcut mâine. Dimineaţă o să te
aştepte un şofer în hol. La nouă. O să te ducă la
clinică pentru o examinare.
- Examinare?
- Da... Hm... o formalitate legată de emigrare şi
vreau să te controleze la faţă şi la ureche. Mi-a luat
mâinile şi s-a uitat la degetele rănite: O să
trebuiască să facem ceva şi cu astea. Oricum, o să
trec pe la clinică şi o să te iau când termini, să
mergem mai departe. Dacă întârzii, aşteaptă-mă
acolo. Încearcă să dormi puţin. Nu vreau s-o dai în
bară la examinare din cauză că eşti obosit.

CÂND M-AM TREZIT, nici nu ştiam ce zi e. Nu puteam

să-mi amintesc dacă pierzi sau câştigi o zi în
Thailanda. Am luat micul dejun, m-am dus la o
plimbare şi m-am întors la hotel să-l aştept pe
şofer.
68

Clinica s-a dovedit a fi un spital uriaş şi a durat

ceva timp pentru ca eu şi şoferul să găsim cabinetul
doctorului Woo. Mă aştepta. De fapt, se pare că
eram singurul lui pacient din acea zi.
Mai fusesem examinat şi înainte, dar nici pe
departe în felul acesta. Doctorul Woo şi asistenta sa
nu vorbeau engleză, aşa că au mimat instrucţiunile
pentru teste.
Mi-au făcut o radiografie, o tomografie şi m-au
înţepat cu numeroase ace. M-au pus pe benzi de
alergat, pe biciclete staţionare cu atâţia conductori
ataşaţi de corp şi atâtea tuburi în gură încât nu aş fi
putut să-i întreb ce făceau nici dacă aş fi vorbit
thailandeză. De-a lungul zilei, mi-au luat probabil
un sfert din sângele pe care-l aveam. Mi-au veri-
ficat ochii, urechile, gura şi alte orificii la care nici
nu vreau să mă gândesc. Mi-au scos copcile din
urechi. Un alt doctor a venit şi mi-a examinat labele
picioarelor, genunchii, umerii, şoldurile, coatele,
încheieturile şi, în cele din urmă, degetele, pe care
mi-a dat cu unguent şi apoi mi le-a bandajat, după
care mi-a dat instrucţiuni despre cum să fac asta de
unul singur, instrucţiuni pe care le-am înţeles cu
chiu, cu vai. Până au terminat cu mine, se făcuse
după-amiază târziu şi eram atât de obosit încât îmi
venea să mă internez ca pacient.
Asistenta m-a condus în sala de aşteptare unde
am adormit imediat pe un scaun inconfortabil.
Acolo m-a găsit Josh şi m-a trezit la un moment dat,
după lăsarea întunericului. Se pare că sosise acolo
69

de ceva vreme, şi vorbise cu doctorul Woo, pentru

că avea în mână un dosar gros cu ceea ce am
presupus că erau diagnosticele pe care mi le
pusese acesta.
- Am şanse de supravieţuire? am întrebat
ameţit.
- Nu-ţi face griji, a spus Josh. Nu mă surprinde
că eşti într-o formă aşa de bună, cu genele mele şi
ale mamei tale. Hai să mergem; trebuie să prindem
avionul.
De-abia aşteptam să ajung la Chiang Mai, unde
aş putea, în cele din urmă, să mă odihnesc.
Echipamentul îl aştepta în faţa aeroportului,
păzit de un hamal mare cât un luptător de sumo. L-
a plătit pe hamal, a împins căruţul spre ghişeu şi a
spus:
- Avem rezervare la zborul spre Kathmandu.
Nu eram sigur că l-am auzit bine.
- Ai spus Kathmandu?
- Corect.
- Credeam că mergem la Chiang Mai.
- O să mergem, a spus, în timp ce punea
echipamentul pe banda rulantă. Însă trebuie să ne
oprim undeva înainte.
Probabil cumpărase echipamentul pentru
cineva din Kathmandu.
- De fapt, facem mai multe opriri, a adăugat
după ce a aruncat ultima cutie.
70

- Unde e a doua oprire? am întrebat.

- Everest, a spus.
M-am holbat la el. Pentru un alpinist, să spui că
te opreşti la Everest este ca şi cum ai zice că te
opreşti să-l vizitezi pe Dumnezeu.
Josh îmi zâmbea larg.
- Nu am vrut să-ţi spun până nu aveam totul
aranjat. Examenul medical era ultimul obstacol,
plus viza chineză.
- Kathmandu este în Nepal, i-am atras atenţia.
- Desigur, a spus Josh. Însă nu mergem prin
Sud în Nepal. Mergem pe partea nordică în Tibet.
Trebuie să ai şaisprezece ani ca să ai permis să
mergi prin partea nepa- leză. Chinezii nu sunt aşa
de pretenţioşi. Nu le pasă câţi ani ai, atâta timp cât
plăteşti taxa. Şi apoi... mai sunt şi cei douăzeci şi
cinci de clienţi care mă aşteaptă la...
- O să urc pe Everest? l-am întrebat, mai uimit
decât fusesem vreodată în viaţa mea.
- Nu ştiu dacă o să ajungi în vârf, a spus. Însă
dacă ajungem acolo sus înainte de a cincisprezecea
ta zi de naştere, o să fii cea mai tânără persoană
din lume care a stat vreodată la înălţimea de peste
8839 de metri.
A luat biletele şi a pornit spre poartă.
L-am urmat, stupefiat. Nici nu era nevoie să mă
întrebe dacă vreau să merg. Orice alpinist îşi
doreşte să ajungă în vârf sau măcar să încerce.
71

În avion, Josh mi-a făcut semn spre locul de la

geam şi s-a aşezat lângă mine. Avionul s-a
îndepărtat de coridor.
- Mama ştie de asta? am întrebat.
- Hm...nu, dar o să-i dau un telefon. Nu-ţi face
griji.
HOTELUL DE PE PISC

CÂND MESAJUL despre arestarea mea ajunsese la

Josh, el era în Tibet în drum spre Tabăra de Bază pe
partea nordică a Everestului. Cu el erau douăzeci şi
cinci de clienţi, cincisprezece şerpaşi şi aproximativ
cincizeci de hamali şi iacii lor.
Dintre clienţi, doisprezece încercau să ajungă în
vârf, iar ceilalţi treisprezece se înscriseseră pentru
una dintre taberele aflate mai jos, de pe ruta
nordică. Cu cât urcai mai mult, cu atât costa mai
mult.
- Am prins un camion care se întorcea la
Kathmandu, iar pe ceilalţi i-am trimis mai departe,
spre Tabăra de Bază, a explicat. De-asta m-am
grăbit foarte mult. Nu vreau să-mi pierd
aclimatizarea, plus că trebuie să mă întorc la clienţii
mei. Nu au fost foarte fericiţi că i-am abandonat în
drumul spre munte.
- Mulţumesc încă o dată că m-ai scos din asta,
am spus.
- N-ai de ce, mi-a răspuns, dându-şi scaunul pe
spate şi punându-şi masca pe ochi.
Într-un minut, adormise tun.
De ce o făcuse? Asta era întrebarea care mi se
învârtea prin creierul afectat de diferenţa de fus
orar. Era tatăl meu, însă mai degrabă tehnic
vorbind.
73

Îi scrisesem cel puţin o duzină de scrisori de-a

lungul anilor, însă nu primisem niciodată o
scrisoare (sau măcar o carte poştală) drept
răspuns. Mama spunea că Josh nu se prea omoară
cu scrisorile şi că exista o şansă destul de mare să
nu le fi primit pe ale mele. Nu erau prea multe oficii
poştale prin locurile în care poposea el.
Şi-atunci cum de apăruse, după toţi aceşti ani?
Vinovăţie? Puţin probabil. Sentimentul nu părea că i
se potriveşte. Mama îmi spusese odată că Josh
dormea întotdeauna ca un bebeluş pentru că nu
avea o conştiinţă care să-l ţină treaz. Demonstra
asta chiar acum, sforăind uşor în timp ce zburam
spre Kathmandu.

KATHMANDU. Pentru mine, numele invoca mister,

aventură, posibilităţi, însă realitatea era oarecum
diferită. Oraşul este zgomotos, murdar şi poluat.
Îmi ardeau ochii şi am început să mă sufoc de cum
am ieşit din aeroport.
- Durează ceva să te obişnuieşti, a spus Josh în
timp ce taxiul nostru s-a oprit la coada de maşini. O
să stai la Hotelul Summit.
- Eu?
- Doar câteva zile, a spus Josh. Trebuie să
ajung la Tabăra de Bază până nu se stârneşte o
revoltă. Nu am timp să stau cu tine până te
aclimatizezi, şi trebuie să te aclimatizezi treptat.
Ştii rutina.
 74
Ştiam rutina, într-adevăr. Citisem cel puţin o
duzină de cărţi despre cucerirea munţilor de opt mii
de metri înălţime, incluzând cele trei cărţi pe care
le scrisese tata. Există paisprezece creste din astea
în lume.
Poate dura cel puţin două luni să ajungi în
vârful Everestului, care are de fapt 8850 de metri.
Timpul îndelungat de căţărare nu se datorează
distanţei, care este mai mică de opt kilometri, ci
terenului abrupt.
Majoritatea timpului de căţărat este petrecut în
şase tabere de-a lungul traseului, în care îţi laşi
corpul să se obişnuiască cu aerul rarefiat. Dacă urci
prea rapid, s-ar putea să ai rău de munte, sau
edem pulmonar cauzat de altitudinea ridicată
(HAPE - high-altitude pulmonary edema). Edemul
pulmonar funcţionează în felul următor: plămânii ţi
se umplu de lichid, nu poţi respira, intri în comă şi
apoi mori.
Singura metodă de a trata edemul pulmonar
este să cobori la o altitudine mai mică, unde există
mai mult oxigen (sau „O-uri", după cum îi spun
alpiniştii). Nu contează în ce condiţie fizică eşti.
Dacă urci mai rapid decât ţi se poate adapta corpul,
o să faci edem pulmonar şi căţăratul tău se termină
- poate pentru totdeauna. Singura şansă pe care o
ai să ajungi în vârful Everestului (sau pe orice vârf
la 8000 de metri) este să „te caţări sus şi să dormi
la o altitudine joasă" până când corpul tău e
pregătit să ajungă în vârf. Cu alte cuvinte, trebuie
 75
să te asiguri că plămânii tăi ţin pasul cu picioarele -
este o idee foarte proastă să nu-ţi iei în seamă
plămânii.
Cealaltă problemă cu Everestul este că există
doar o mică fantă ca să poţi ajunge în vârf atunci
când vremea este suficient de bună. Două
săptămâni, poate mai puţin. (În unii ani, fanta este
de două zile.) Trebuie să fii poziţionat în locul
potrivit, la momentul potrivit, în condiţia fizică
potrivită, altminteri nu o să ajungi niciodată în vârf.
Pentru că Josh îşi petrecuse mai toată viaţa
antre- nându-se şi urcând la altitudini mari,
aproape că putea să fugă până la Tabăra de Bază
(5486 de metri). Ei, nu chiar, însă cu siguranţă
putea să ajungă acolo în jumătate din timpul care
mi-ar fi luat mie să vin de la nivelul mării din New
York. Fără mine, ar fi ajuns la Tabăra de Bază în pa-
tru sau cinci zile. Dacă ar fi aşteptat ca plămânii
mei să-i ajungă din urmă pe ai lui, i-ar fi luat zece
zile sau două săptămâni să ajungă la Tabăra de
Bază.
Ceea ce nu îmi explicase era cum urma să
ajung în Tibet pe cont propriu, şi nu a apucat să-mi
spună chiar atunci pentru că taxiul a ajuns în
curtea Hotelului Summit, unde am fost înconjuraţi
imediat de un roi de nepalezi care zâmbeau şi
râdeau.
- Personalul hotelului, mi-a spus.
Era limpede că ştiau că urma să vină, şi erau
entuziasmaţi că se afla acolo. Ne-am dat jos şi m-a
prezentat. Nevorbind nepaleza, nu ştiam dacă le-a
 76
spus că sunt fiul lui sau fratele mai mic. Chiar şi
aşa, judecând după expresiile lor, erau foarte
fericiţi să mă cunoască.
Au descărcat echipamentul şi i-am urmat în
hol, unde am dat peste o altă debandadă - de data
asta, din partea oaspeţilor. Femei, bărbaţi, drumeţi,
alpinişti, bătrâni şi tineri s-au adunat în jurul lui Josh
de parcă ar fi fost un star rock (joc de cuvinte
neintenţionat1). A dat autografe şi a răspuns la
întrebări până când administratorul a împrăştiat
mulţimea, politicos, dar ferm.
- Vă rog, vă rog... Domnul Wood trebuie să se
odihnească după o călătorie aşa de lungă.
Domnul Wood nu avea nicio intenţie să se
odihnească. Când am ajuns în cameră, a început să
sorteze echipamentul şi să pună unele lucruri în
rucsac.
- Acum pleci? l-am întrebat, încercând să nu par
prea plângăcios.
- Trebuie.
Ultimul lucru pe care l-a îndesat în rucsac a fost
o cutie de batoane energizante.
Nu am spus, „Cum rămâne cu mine?" pentru că
nu există un mod de a spune asta fără să par demn
de milă, aşa că doar m-am uitat la el.
- Zopa o să te ducă la Tabăra de Bază, a spus.
În afară de mine, este singurul în care am încredere
că poate face asta. Ştie totul despre tine.

1 Joc de cuvinte, rock înseamnă în limba engleză şi piatră sau stâncă (n.
red.)
 77

- Cine este Zopa? Şi cum de ştie despre mine?

S-a aşezat pe marginea patului.
- Zopa a fost sirdar. Ştii ce înseamnă asta?
- Şerpaş conducător, am spus.
Şerpaşii sunt oameni de munte care locuiesc
pe pantele muntelui Himalaya. Fără ei şi abilităţile
lor în alpinism, nimeni nu ar ajunge în vârful
Everestului.
- Corect, a spus Josh. Zorpa m-a dus în vârful
Anna- purna în ziua în care te-ai născut. Era acolo
când m-a sunat Teri şi mi-a dat vestea. De atunci,
m-a întrebat de tine de fiecare dată când l-am
văzut. M-a bătut la cap, de fapt... zicând că nu e
bine ca un tată să-şi neglijeze fiul.
Evident, Josh nu îl ascultase.
- Zopa a încetat să mai urce pe munţi cu ani de
zile în urmă, a continuat. Este călugăr budist acum.
Locuieşte la templul Indrayani. Lama (preot budist)
de acolo i-a dat permisiunea să-şi abandoneze
jurămintele pentru câteva săptămâni ca să te ducă
la Tabăra de Bază.
- Să-şi încalce jurămintele?
- Nu e aşa grav precum pare. Nu cunosc toate
detaliile, însă se crede că e de bun augur să te
conducă el la Tabăra de Bază, deci înseamnă că
asta trebuie să facem. Josh a zâmbit: Şi sunt sigur
că donaţia pe care am făcut-o templului a fost de
ajutor. Au o mică problemă financiară.
- Deci, pe Zopa nu-l deranjează să facă asta?
 78
- Absolut deloc. Este curios în privinţa ta. Şi, nu
a spus asta, dar cred că se plictiseşte să fie
călugăr.
- Ce fel de persoană este?
- Rezervată, a spus Josh, zâmbind. Dacă este de
acord să facă ceva, face, dar poate că motivul
pentru care o face este altul decât cel la care te
gândeşti tu. Şi nu o să-ţi spună niciodată de ce o
face.
- Hm...?
Josh începea să vorbească precum Paula şi
Patrice.
- E greu de explicat, a spus. Nu ştii niciodată
care este adevărata motivaţie a lui Zopa. L-am
rugat să te ducă la Tabăra de Bază. A spus că o
face, însă nu te duce acolo doar ca să-mi facă mie o
favoare sau pentru că am dat bani templului. Există
un alt motiv - cel mai probabil, mai multe motive -
pentru care a fost de acord cu asta. Iar tu şi cu
mine probabil că nu o să le ştim niciodată pe toate.
A fost o zi tristă cea în care s-a retras, pot să-ţi
spun asta. A urcat culmile Everestului de mai multe
ori decât orice alt om. Cel puţin aşa se zvoneşte.
Zopa spune că nu poate să- şi aducă aminte de
câte ori a ajuns în vârf, însă eu cred că ştie exact.
Vorbeşte engleza perfect şi, deşi nu vorbeşte foarte
mult, când o face trebuie să asculţi cu foarte mare
atenţie ce spune. Ceilalţi şerpaşi aşa fac. Mulţi
dintre ei trec pe la templu înainte să urce pe
munte, pentru ca acesta să le ghicească. Dacă le
 79
spune să nu se ducă, nu se duc, indiferent câţi bani
le oferim.
- Cum iau legătura cu el?
- O să vină aici într-o zi sau două. Între timp,
trebuie să sortezi echipamentul ăsta. Majoritatea
este al tău şi o să ai nevoie de tot, ca să ajungi în
munţi. Nu prea ştiam ce mărime porţi, însă dacă nu
ţi se potriveşte ceva, spune-i lui Zopa şi o să ţi le
schimbe la unul dintre magazinele din oraş. S-a
uitat la ceas: Ar fi cazul să plec.
A pornit spre uşă, dar s-a oprit:
- Tot ce mănânci la restaurant pune în costul
camerei. Ai cash?
Am dat din cap în semn că nu.
A scos un teanc gros de bani şi a desprins
câteva bancnote.
- Nu e aşa de mult pe cât pare. Şapte mii de
rupii înseamnă aproximativ 150 de dolari
americani.
Am luat bancnotele şi le-am pus pe masa de
toaletă.
- Ne vedem în câteva săptămâni, a spus Josh.
Poate mai puţin, dacă Zopa crede că eşti pregătit.
Oh... Înainte să plec din oraş, o s-o sun pe mama ta
şi o să-i spun că eşti bine.
Am interpretat că asta însemna c-o s-o sune şi
o să-i spună minciuni despre unde suntem şi ce
facem. Mai bine el decât eu.
- Călătorie plăcută! a spus, şi după a plecat.
 80
Am rămas acolo timp de câteva secunde,
holbându-mă la uşă. Mi se cam învârtea capul, dar
nu din cauza altitudinii. Cred că energia lui Josh mă
ameţea.
S-a auzit un ciocănit uşor la uşă, atât de discret
încât abia l-am auzit. Am deschis.
Era administratorul. A făcut o scurtă
plecăciune.
- O să vă fac fac patul.
Şi-a făcut loc printre toate grămezile de bagaje
de parcă nici n-ar fi fost acolo, a tras pătura şi a
umflat pernele. Când a terminat, s-a uitat la
fereastră. Perdelele erau trase peste geamuri.
- Nu se poate, a spus. Rataţi apusul soarelui.
A tras perdelele cu un gest apoteotic.
În spatele lor, munţii Himalaya erau scăldaţi
într-o lumină portocalie şi roz. Erau mult mai mari
decât mi-i imaginasem.
ECHIPAMENTUL MORŢILOR
M

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, după un mic dejun

copios în sala de mese, m-am întors în cameră şi
am început să sortez echipamentul.
Toate acele lucruri nu compensau pentru toate
zilele de naştere şi de Crăciun pe care Josh le
neglijase, dar erau pe aproape. Tot echipamentul
era de ultimă oră, majoritatea văzut de mine numai
în reclame din reviste de alpinism. Plită pentru
camping, bobine de frânghie, came, piolet tehnic
din titaniu, crampoane, mănuşi termice, aparat de
fotografiat digital, regulator şi mască de oxigen,
cort, sac de dormit pentru temperaturi sub zero
grade, izopren, ceas cu altimetru, carabiniere,
baterii, sistem de filare, piton, hamuri, cască de
protecţie, lanternă frontală... Tot ce-mi trebuia ca
să trec de zona morţii.
Majoritatea hainelor erau prea mici, în special
cizmele. Presupun că Josh nu ar fi putut s-o întrebe
pe mama ce măsură purtam, fără să-i dea o idee
despre ce se întâmpla. Şi nu ar fi putut să mă
întrebe pe mine, pentru că până nu treceam de
examenul medical, nu era sigur că o să pot merge,
ceea ce m-a făcut să stau să mă întreb ce-ar fi
făcut dacă nu treceam.
Dar n-a durat decât un moment.
 82

Echipamentul mă atrăgea şi nimic nu mai

contează când eşti îngropat până la genunchi în
echipament nou şi scump pentru alpinism.
Mi-a luat două ore să-mi dau seama cum
funcţionează ceasul cu altimetru. O oră să ridic
cortul. L-am pus cu intrarea spre fantă, ca să văd
munţii Himalaya. Am făcut câteva poze cu aparatul
digital, apoi mi s-a făcut foame şi am decis ca, în
loc să mă duc în sala de mese, să gătesc ceva la
noua mea plită. (Ştiu că asta sună prostesc, însă
îmi pierd un pic controlul când vine vorba de
echipament. Am deschis fanta ca să nu mă intoxic
cu monoxid de carbon.)
În timp ce Stroganoff-ul1 din carne de vită
deshidratată fierbea, s-a auzit un ciocănit la uşă.
Am crezut că erau din nou cei de la curăţenie.
Veniseră mai devreme să cureţe, însă le spusesem
că am tot ce îmi trebuie şi să revină mâine. Am ieşit
din cort, am păşit cu grijă peste plită (ca să nu mă
împiedic de ea şi să dau foc hotelului) şi am în-
tredeschis uşa, sperând că nu o să simtă mirosul de
gaz sau mâncare.
Nu era menajera. Era un băiat nepalez, cam de
vârsta mea, dar cu cinci centimetri mai scund.
Zâmbea la mine, iar eu scosesem doar nasul pe
crăpătura uşii. În jos nu purtam nimic în afară de
boxeri, pentru că probasem echipament toată ziua,
iar în cameră se făcuse cald din cauza plitei şi a
soarelui care intra pe fereastră.

1 Fel de mâncare rusesc pe bază de carne de vită şi smântână (n. red.)

 83

- Peak Wood? a întrebat.

- De fapt, Peak Marcello, dar da, eu sunt.
- Mă numesc Sun-jo. Zopa m-a trimis să te duc
la el.
- Ah, sigur... hm..., am aruncat o privire spre
dezordinea din spatele meu.
Nu voiam să-l las să stea pe hol cât mă
pregăteam, pentru că ar fi durat ceva timp.
Decât să fiu nepoliticos, era mai bine să-l las să
creadă că eram un idiot sadea. L-am poftit
înăuntru.
Sun-jo a părut un pic şocat de amenajarea
mea, însă nu a izbucnit în râs cum aş fi făcut eu cu
siguranţă dacă aş fi dat peste ceva la fel de stupid
ca tabăra mea ridicată în cameră.
- Tatăl meu... hm..., adică Josh mi-a luat un
echipament nou şi îl... hm... testam, ca să ştiu
dacă...
Ah, uită de asta, m-am gândit.
- Pregătesc ceva pentru prânz. Ţi-e foame?
Sun-jo a spus că da.
Cât timp m-am îmbrăcat, l-am privit cum se
uita la echipament şi am ştiut că era alpinist.
Nimeni altcineva nu ar fi pipăit cu atâta dragoste
echipamentul. Ridica diverse obiecte de parcă ar fi
fost mai valoroase decât aurul, ceea ce şi sunt,
când reprezintă singurul lucru care te împiedică să
cazi de pe o stâncă sau să aluneci într-o crevasă
întunecoasă, fără fund.
 84

Am făcut loc să stăm pe pat şi l-am servit cu un

castron de Stroganoff şi la desert cu un baton
energizant. Se pare că tatăl lui Sun-jo fusese
şerpaş. Din păcate, murise pe K2 cu un an în urmă
încercând să salveze un grup de alpinişti. Numai
unul dintre ei supravieţuise.
K2 a fost descoperit în 1856 de un explorator
pe nume T.G. Montgomery. K vine de la Karakoram.
2 înseamnă că a fost al doilea vârf pe care
Montgomery l-a notat în studiul său. La 8610 metri,
este un pic mai mic decât Everestul, însă
majoritatea alpiniştilor sunt de acord că este mult
mai greu să ajungi în vârful lui.
I-am spus lui Sun-jo cât de rău îmi părea să aud
de tatăl său, însă nu mi-a dat mare atenţie,
spunând că de abia îl cunoscuse. El şi cele două
surori mai mici ale lui îşi petrecuseră cea mai mare
parte din viaţă la o şcoală privată cu internat, în
Nordul Indiei.
- Surorile mele şi cu mine ne întorceam în
Kathmandu doar în vacanţe, a spus. Tatăl meu era
de obicei în munţi în acele perioade.
Faptul că pomenea de surorile lui mi-a provocat
o mică durere în stomac, amintindu-mi de Paula şi
Patrice, însă mi-a trecut când l-am privit pe Sun-jo
cum lega cu mare uşurinţă o frânghie Spectra
atârnată de un hex1 cu un nod pescăresc triplu.
- Unde ai învăţat să te caţări? l-am întrebat.

1 Tub electronic cu şase electrozi (n. red.)

 85

- Bunicul mi-a arătat, a răspuns.

Vorbea engleza mai bine decât mine. Avea un
fel de accent britanic/indian. Al meu era un fel de
accent Bronx/ Cody, Wyoming - care nu suna nici
pe jumătate aşa de cool şi de rafinat ca al lui.
- Deci, eşti în vacanţă?
- „Nu", mi-a răspuns Sun-jo. După ce a murit
tata, nu am mai avut bani să rămânem toţi trei la
şcoală. Taxa de şcolarizare este prea mare. Surorile
mele încă sunt la şcoală, iar eu sunt aici să-mi
găsesc de lucru, pentru ca ele să poată rămâne
acolo. Fără o educaţie solidă, nu există un viitor
pentru fete în Kathmandu. Mi-ar plăcea să mă
întorc şi eu la şcoală, însă este puţin probabil să
pot. Este mai important ca surorile mele să facă
şcoala decât să fac eu.
Sun-jo nu era mult mai mare decât mine şi m-
am întrebat ce fel de serviciu ar fi putut să-şi
găsească încât să poată plăti taxa de şcolarizare.
S-a uitat la ceasul meu cu altimetru, cu care se
jucase în timp ce mânca.
- Ar trebui să plecăm curând. Zopa ne aşteaptă
la templul Indrayani.
Am stins plita şi am pus vasele în chiuveta de la
baie.
- „Ştiai că există o sală de mese aici, la hotel?"
m-a întrebat Sun-jo. Nu am luat niciodată masa
acolo, însă am auzit că mâncarea e excelentă.
 86

- Da, am mâncat acolo de dimineaţă. E grozav.

Motivul pentru care am gătit... ei bine, ştii... noul
echpament...
Sun-jo mi-a zâmbit. Ştia exact despre ce
vorbeam.
MIJLOCUL NOSTRU DE TRANSPORT către templu a
fost cea mai dezolantă motocicletă pe care o
văzusem în viaţa mea. Era mai multă bandă
adezivă argintie pe ea decât crom.
I-au trebuit trei şuturi violente ca să pornească
şi, când în final a pornit, a degajat o coloană de fum
cenuşiu atât de gros încât am crezut că luase foc
împreună cu noul meu prieten. Însă fumul s-a
împrăştiat, lăsându-l pe Sun-jo să se vadă, care
tuşea, iar lacrimile îi curgeau pe faţă, şi
motocicleta, aproape întreagă - exceptând un şurub
dintr-o baltă de benzină de sub motor.
- E mult mai bine când mergem pe ea, a gâfâit
el. Aşa, fumul nu ne poate ajunge.
M-am gândit să mă duc în cameră şi să-mi iau
casca de protecţie, însă mi-era teamă că Sun-jo o
să moară asfixiat până m-aş fi întors, aşa că m-am
urcat în spatele lui şi, cu o smucitură, am pornit.
Sun-jo a strigat ceva de genul: „Numai ouă ize,
et şi ede". Dar cred că spusese că motocicleta avea
doar două viteze, încet şi repede. Avea dreptate în
legătură cu fumul care era în urma noastră;
problema era că acum circulam prin fumul tuturor
celorlalţi. În următoarele douăzeci de minute mi-am
ţinut ochii strâns închişi, dar tot mă usturau, şi mi-
 87

am îngropat faţa în spinarea lui, ratând astfel cea

mai mare parte Kathmandu-ului.
- Am ajuns, m-a anunţat Sun-jo.
Mi-am descleştat mâinile transpirate şi am
deschis ochii.
- Trebuie să-ţi scoţi pantofii înainte să intri în
templu.
Mi i-am scos şi i-am pus lângă alte cincizeci de
perechi de pantofi şi sandale.
- Dacă nu te deranjează că întreb, a întrebat
Sun-jo, ce ţi s-a întâmplat la faţă?"
- Mi-a îngheţat obrazul şi mi s-a lipit de un zid.
Sun jo a râs.
- Nu, pe bune...
- Accident de alpinism, am spus.
- Aşa m-am gândit şi eu.
L-am urmat în templul Indrayani, şi a fost ca şi
cum aş fi păşit într-o nouă lume. Una în care
oamenii şopteau, în loc să ţipe. Nu existau vaci
răzleţe (de-abia reuşisem să evităm trei, în drum
spre templu), claxoane, roţi scârţâind. Mirosul de
flori şi tămâie umplea aerul. Evlavioşii erau
îngenuncheaţi în faţa altarelor, învârtind roţi de
rugăciuni, aprinzând lămpi cu untdelemn. Mister,
posibilităţi - acesta era Kathmandu-ul la care mă
aşteptasem.
Sun-jo m-a condus la o bancă din lemn de tec,
la umbra unui copac banyan. Am stat jos pentru o
 88

vreme, privindu-i pe călugării îmbrăcaţi în robe

portocalii vorbind încet cu vizitatorii şi oferindu-le
binecuvântarea lor.
- Care dintre ei este Zopa? am şoptit.
- Niciunul.
- Nu ar trebui să-i spunem că suntem aici?
Sun-jo a dat din cap.
- O să vină când o să fie pregătit.
Trebuia din nou să aştept, însă nu mă deranja.
Mi-am petrecut timpul încercând să mă gândesc
cum să refuz politicos întoarcerea la hotel cu
motocicleta morţii.
- Uite că vine, a spus Sun-jo.
Mă aşteptam ca Zopa să fie un bătrânel fragil,
cu aer de sfânt. Iar călugărul care se îndrepta spre
noi era bătrân, însă nici pe departe fragil. Muşchii
braţelor şi gambelor (ce puteam să văd din ei de
sub marginea robei portocalii) erau bine definiţi şi
puternici. Te-ai aştepta ca un călugăr budist să aibă
o prezenţă spirituală, însă orice spiritualitate a lui
Zopa era copleşită de prezenţa fizică. Când a ajuns
lângă noi, şi-a împreunat palmele şi a făcut o
plecăciune. Am urmat exemplul lui Sun-jo şi m-am
ridicat în picioare, aplecându-mă, la rândul meu.
Zopa s-a uitat la mine, încruntându-se când a
văzut cojile de pe faţa şi urechea mea.
- Accident de alpinism, i-a explicat Sun-jo.
Zopa a arătat spre degetele mele bandajate.
 89

- Unghii despicate, am explicat, agitat. Sunt

aproape vindecate.
- Semeni cu tatăl tău, a spus Zopa.
De fapt, semănam mai mult cu mama, dar nu
aveam de gând să-l contrazic.
- Cum aţi ajuns aici?
- Cu motocicleta, a spus Sun-jo.
Zopa a dat din cap cu dezgust.
- Când te duci înapoi, ia un taxi.
A băgat mâna într-un fald al robei şi a scos un
teanc de rupii gros cât pumnul.
Nu credeam despre călugării budişti că au voie
să se uite la bani.
A desprins un centimetru de bancnote şi i le-a
dat lui Sun-jo.
- Cum rămâne cu motocicleta mea? a întrebat.
- Dacă ai noroc, a spus Zopa, o să ţi-o fure
cineva. Aşteaptă-mă la hotel.
Călugărul s-a întors şi a plecat. Eram uşurat că
mergeam cu taxiul, dar nu înţelegeam de ce
veniserăm până la templul Indrayani. Când l-am
întrebat pe Sun-jo, a ridicat din umeri şi a spus că
Zopa avea felul lui de a face lucrurile.
Metode misterioase, după cum s-a dovedit,
pentru că, atunci când am ajuns înapoi la hotel,
Zopa ne aştepta deja în hol. Nu l-am recunoscut la
început, pentru că robele portocalii fuseseră
înlocuite cu haine de stradă obişnuite şi cu o
 90

pereche de ochelari de soare scumpi. Ochelarii îl

făceau să arate ca un fel de vedetă, ceea ce
presupun că era pentru drumeţii şi alpiniştii adunaţi
în jurul lui. Ne luase zece minute cel mult să
prindem un taxi în faţa templului. Ne-am dus direct
spre hotel şi circulaţia nu a fost mai rea decât când
ne duseserăm la templu cu motocicleta. Chiar şi
aşa, Zopa era deja acolo, vorbind cu personalul
hotelului şi cu oaspeţii ca şi cum ar fi fost în acel loc
toată după-amiaza.
M-am uitat la Sun-jo aşteptându-mă să fie la fel
de şocat ca şi mine. Nu era.
- Zopa face lucruri din astea, a spus.
- Cum?
A ridicat din nou din umeri, ceea ce am aflat
mai târziu că era răspunsul tuturor la întrebări
despre Zopa.
- O să te obişnuieşti, a adăugat Sun-jo, apoi s-a
dus să-l salute pe călugărul aflat în concediu.
Acum, probabil că vă întrebaţi de ce nu l-am
întrebat eu însumi pe Zopa. Credeţi-mă că am fost
tentat, însă nu am crezut că o să-mi spună. Sau, şi
mai rău, mi-ar fi dat o explicaţie rezonabilă. E ca şi
când l-ai ruga pe un magician să-ţi spună cum face
un truc. Sau să întrebi un artist de graffiti cum a
pictat cele şaptesprezece vagoane într-o singură
noapte. Misterul este totul. Uneori este mai bine să
nu întrebi.
 91

În cameră, Zopa a sortat echipamentul,

punându-l în grămezi diferite, în timp ce Sun-jo şi
cu mine îl priveam. Din când în când se oprea şi îmi
dădea ceva să probez, zicând „Îţi vine" sau „Nu-ţi
vine". Când a terminat, erau trei grămezi.
A arătat spre una dintre ele.
- O să le luăm pe-astea şi o să le schimbăm cu
altele care-ţi vin.
Cizmele, costumul de zăpadă albastru şi alte
câteva obiecte de îmbrăcăminte erau într-o
grămadă separată, cu alte câteva lucruri. Am spus
că nici lucrurile din acea grămadă nu-mi veneau.
- Am o altă întrebuinţare pentru ele, a spus
Zopa.
Nu ştiam care putea fi aceasta, însă nu am
insistat. În schimb, am arătat spre grămada cu
lucruri de schimb, în care erau pitoni, came,
frânghii în valoare de sute de dolari.
- Echipamentul este nou-nouţ, am spus.
- Nu o să ai nevoie de el ca să urci pe
Sagarmatha.
Aşa îi spun nepalezii Everestului.

- Tata l-a cumpărat, am argumentat. S-ar putea

să aibă nevoie de el.
- Tatăl tău mi-a spus să mă asigur că ai tot ce-ţi
trebuie pentru a urca pe munte. Câţi bani ai?
I-am spus, însă nu am menţionat cartea de
credit pe care mi-o dăduse mama. Mă îndoiam că o
 92

să fie fericită cu factura uriaşă pentru echipamentul

necesar pe Everest.
- Nu este de-ajuns ca să cumperi lucrurile de
care ai nevoie, a spus Zopa. Sper că o să putem să
schimbăm toate astea.
A început să adune echipamentul din grămada
pentru schimb.
- Mai bine să nu-l contrazici, a şoptit Sun-jo, şi
am ajutat amândoi la căratul echipamentului jos,
unde ne aştepta un şofer cu o camionetă Toyota.

A DURAT ORE să schimbăm echipamentul. În timpul

acestui proces, am avut parte de un tur destul de
bun al Kathmandu-ului. Se pare că majoritatea
locurilor în care îi plăcea lui Zopa să-şi facă
cumpărăturile se aflau pe alei întunecate şi
înfricoşătoare. Era salutat cu căldură oriunde ne
duceam, până când începea să se tocmească, după
care el şi proprietarul ajungeau să ţipe unul la altul
până se ajungea la un acord.
Cel mai dificil de găsit au fost cizmele.
Încercam o pereche care îmi plăcea, îi spuneam lui
Zopa că îmi vin bine, apoi mă punea să merg şi
dădea din cap.
- Nu sunt bune, spunea.
- Ce vrei să spui? insistam. Se potrivesc foarte
bine.
 93

- Prea mici, spunea. Însă când o să-ţi cadă

degetele de la umflături, la cât de strânse sunt, o
să ţi se potrivească perfect.
Am căzut de acord în sfârşit asupra unei
perechi care mi se potrivea perfect, dar ele arătau
destul de ponosite la exterior. De fapt, toate
lucrurile pe care le-am cumpărat păreau uzate.
- Sper că echipamentul ăsta nu a fost luat de la
alpi- nişti morţi, am spus într-o doară.
Zopa a părut oripilat.
- Aduce ghinion să foloseşti echipamentul
morţilor. Nu, ăsta este de la persoanele care vin în
Kathmandu ca să urce şi decid că e mai bine să
rămână în bar şi să bea.
Probabil că şi eu am părut oripilat.
- Nu gândi ceva rău despre ei, a spus. Au
supravieţuit.
Zopa a cumpărat şi câteva lucruri pentru el şi
pentru Sun-jo, despre care am presupus că urma să
vină cu noi la Tabăra de Bază, după echipamentul
pe care îl lua. Spre deosebire de mine, a ascultat cu
atenţie opiniile lui Zopa şi a făcut plecăciuni de câte
ori călugărul îi dădea ceva.
Era târziu când ne-am întors la hotel. Ne-am
dus în cameră, am împachetat totul şi apoi am
încărcat bagajul în camionetă.
- Plecăm spre Tibet mâine la ora şase, a spus
Zopa.
El şi Sun-jo s-au urcat în camionetă şi au plecat.
TIBET

A DOUA ZI DE DIMINEAŢĂ, Sun-jo, Zopa, şoferul şi

doi şerpaşi stăteau pe hayonul rabatabil al
camionetei şi beau ceai. După părul ciufulit şi
hainele mototolite, trebuie să fi dormit în
camionetă.
Sun-jo mi-a confirmat asta.
- Dar numai două ore, a spus. Am fost să luăm
provizii până atunci.
Nu glumea. Erau atâtea lucruri îngrămădite
acolo, că nu ştiam unde o să stăm.
Ne-am înghesuit lângă echipament împreună
cu doi şerpaşi (fraţi, numiţi Yogi şi Yash) şi am lăsat
în urmă ceaţa albastră a Kathmandu-ului.

NU NE-AM GRĂBIT, am oprit la temple şi mănăstiri

budiste pe drum, de unde Zopa a luat cutii de
mâncare şi echipament. Aveam deja destulă
mâncare, iar o parte din ea nu avea să ţină foarte
mult pe munte. Am întrebat despre acest lucru, dar
am primit drept răspuns acelaşi ridicat din umeri
standard.
În afara oraşului, Nepalul era tot ce îmi
imaginasem că va fi. Văi frumoase, sate rustice,
câmpuri arate de pluguri trase de boi, toate pe
fundalul munţilor Himalaya, masivi şi strălucitori.
 95

Urcasem pe muntele McKinley şi muntele Rainier,

însă erau mici pe lângă aceste piscuri acoperite de
zăpadă.
Am înnoptat lângă un sătuc. Sun-jo şi cu mine
am dat să ajutăm la instalarea taberei, însă Zopa
ne-a făcut semn să plecăm.
- Voi doi duceţi-vă să escaladaţi peretele ăla,
ne-a arătat el către un perete aflat cam la o
jumătate de kilometru depărtare. Să nu cădeţi! Şi
să vă întoarceţi înainte de lăsarea întunericului.
Nu a trebuit să ne spună de două ori. Am
alergat uşor până la perete. Nu era o escaladă
dificilă, însă cam la jumătatea drumului a trebuit să
mă opresc ca să mă odihnesc şi să-mi recapăt
ritmul normal al respiraţiei. Sun-jo, care alesese o
rută mai dificilă, s-a căţărat pe stâncă la fel ca o
şopârlă, zâmbind când a trecut pe lângă mine, ceea
ce mi-a dezvăluit câte ceva despre el. Avea o
capacitate a plămânilor mult mai bună decât mine -
şi era competitiv.
Alpiniştii o să vă spună că ceea ce iubesc cel
mai mult la alpinism este că sunt doar ei şi cu
stânca, bla, bla, bla... Asta este poate adevărat
dacă pe munte sunt singuri, însă mai puneţi încă un
alpinist lângă ei, că a şi început cursa.
Am fost şocat când a trecut pe lângă mine fără
efort. Eram puştiul care urma să urce pe Everest,
iar Sun-jo ni se alătura până la Tabăra de Bază.
Apoi mi-am reamintit că acum zece zile eram
agăţat de un zgârie-nori la câteva sute de metri
 96

deasupra nivelului mării - nu tocmai cel mai bun

antrenament pentru a escalada cel mai înalt munte
din lume. Dacă mă îndreptam spre vârf, trebuia să
fac ceva mai mult decât să mă uit la fundul lui Sun-
jo cum dispare peste marginea de sus, în timp ce
eu atârnam sub el, gâfâind.
- Cred că ai ales ruta mai dificilă, a spus când
m-am aşezat în sfârşit lângă el pe margine.
Ştiam amândoi că nu era adevărat, însă am
apreciat că a spus-o.
Am stat pe margine ceva vreme, admirând
priveliştea. Era prea târziu să coborâm normal
înainte să se lase întunericul, aşa că am decis să
coborâm în rapel până jos. Sun-jo s-a oferit să mă
lase pe mine să merg primul, însă am dat din cap.
Primul care ajunsese sus e şi primul care coboară.
Când am ajuns înapoi în tabără, cina era gata.
Zopa nu a spus nimic despre escaladă, însă era
acolo un aparat optic pe un tripod îndreptat spre
perete. Probabil că privise întreaga operaţiune.
În următoarea dimineaţă, Zopa ne-a spus
despre camionetă că era supraîncărcată şi că Sun-
jo şi cu mine o să trebuiască să mergem pe jos cu
rucsacurile grele.
- De ce a făcut Zopa asta? s-a plâns Sun-jo în
timp ce priveam camioneta cum mergea pe drum.
Camioneta e în regulă. Nu am luat mai mult de
cincizeci de kilograme de provizii.
 97

Am ridicat din umeri, dar cred că ştiam

răspunsul. Zopa a crezut că mersul cu rucsacul
greu îmi va face bine şi nu a vrut să fiu singur.
Scuze, Sun-jo.
Mersul a fost dificil, însă era mai bine decât să
fiu zguduit în spatele unei camionete, plus că ne-a
oferit, mie şi lui Sun-jo, posibilitatea să ne
cunoaştem mai bine.
Tatăl lui Sun-jo nu voia ca acesta să devină
şerpaş. „Motivul pentru care urc, îi spusese, este ca
tu să nu trebuiască să o faci."
- Mama ta ştie că eşti în drum spre Tabăra de
Bază?
- Nu. Şi ar fi foarte supărată dacă ar şti.
Mai târziu în ziua aceea, i-am spus adevărul
despre escalada zgârie-norilor, lucru pe care l-am
regretat imediat. Când Sun-jo şi-a dat seama că
spuneam adevărul, s-a oprit în mijlocul drumului şi
a râs cel puţin cinci minute. Mie nu mi se părea
ceva atât de ridicol, dar presupun că pentru cineva
care trăieşte la poalele celui mai înalt munte din
lume, escaladarea unui zgârie-nori este destul de
penibilă.
- Mama ta ştie că eşti în drum spre
Sagarmatha? m-a întrebat.
- Nu cred. Şi ne-ar omorî pe mine şi pe tata
dacă ar şti.
Am prins în sfârşit camioneta din urmă, seara.
Zopa ne-a sugerat să mai facem o escaladă înainte
 98

să mâncăm, însă Sun-jo şi cu mine ne-am revoltat

şi i-am spus s-o lase baltă.
A doua zi ne-a pus din nou să mergem pe jos.
NE-A DAT O PAUZĂ în a patra zi, pentru că voia să
trecem cu toţii împreună prin Tibet.
Am ajuns la Podul Prieteniei pe la amiază.
Presupun că dacă traversezi prin Sud din Tibet în
Nepal, numele se potriveşte. Însă dacă mergi înspre
Nord din Nepal în Tibet, nu este nimic prietenos la
el.
Soldaţii chinezi erau morocănoşi, suspicioşi şi
nepo- liticoşi. Ne-au examinat actele timp de
aproape o oră şi ne-au bombardat cu întrebări pe
care nu le-am înţeles. Zopa a răspuns calm, însă noi
ceilalţi eram agitaţi - în special Sun-jo, care
începuse să transpire, deşi erau doar şaisprezece
grade.
- Ce-ai păţit? am şoptit.
- Nimic, mi-a şoptit şi el. Chinezi.
Soldaţii aproape că au demontat camioneta
căutând marfă de contrabandă. Nu au găsit nimic,
însă au reuşit să ne fure din lucruri. Mâncare, în
mare parte. Însă nimeni nu a spus nimic despre
asta.
Cu o zi înainte, în timp ce mergeam, Sun-jo îmi
ţinuse o scurtă lecţie de istorie despre Tibet şi
China. Nu era drăguţă. Republica Populară Chineză
invadase Tibetul cu cincizeci de ani în urmă. De-
atunci, peste şaizeci de mii de mănăstiri şi temple
 99

budiste fuseseră distruse şi sute de mii de tibetani

omorâţi sau închişi.
Ceea ce mă aduce la bolovanul din mijlocul
drumului pe care deţinuţii îl sfărâmau
transformându-l în pietriş. Am trecut pe lângă el la
o oră după ce traversaserăm Podul Prieteniei, ceea
ce rezuma perfect ce li se întâmpla tibetanilor.
Sau, după cum a spus Zopa în acea noapte:
- Fraţii noştri din Tibet au fost făcuţi sclavi în
propria
ţară.
Ne-am oprit la fiecare mănăstire care nu fusese
arsă sau desfiinţată de chinezi - unele din ele erau
departe de traseul nostru. Călugării au fost
recunoscători pentru mâncare, provizii şi pentru
veştile aduse de Zopa şi de şerpaşi. Era clar că ăsta
era unul dintre multele motive pentru care Zopa mă
ducea la Tabăra de Bază.
Sun-jo şi cu mine mergeam pe jos în fiecare zi
şi făceam câte o escaladă în fiecare seară. Când am
ajuns la Tabăra de Bază, zece zile mai târziu, mă
simţeam puternic. La fel şi Sun-jo.
PEAK EXPERIENCE

AM AJUNS LA TABĂRA DE BAZĂ la timp ca să-l vedem

pe Josh luându-se la pumni cu cineva. La 5499 de
metri înălţime însă nu a fost cine ştie ce luptă.
Un bărbat mai în vârstă cu o faţă roşie a vrut
să-i dea un pumn, de care Josh s-a ferit cu uşurinţă
şi apoi a ripostat împingându-l în piept. Bărbatul a
aterizat în fund pe zăpadă. După asta s-a terminat,
au mai urmat doar ţipete.
- Vreau o rambursare completă! a strigat
bărbatul. Dacă ai impresia că o să stau degeaba în
Tabăra de Bază în timp ce tu şi ceilalţi urcaţi spre
glorie, te înşeli amarnic!
(Era, evident, unul dintre clienţii lui Josh, şi nu
unul foarte fericit.)
Este dificil să te ridici când ai rămas fără suflu,
eşti înfofolit şi ai crampoane la cizme. Josh i-a întins
mâna ca să-l ajute, însă bărbatul i-a lovit-o.
- George, nu ai forma fizică necesară ca să urci
mai mult pe munte, a spus Josh. Ai auzit ce a spus
doamna doctor Krieger. Ai probleme cu inima, ar fi
trebuit să-mi spui înainte să te înscrii.
- Inima mea e în regulă! Vrăjitoarea aia de
doctoriţă nu ştie ce vorbeşte.
O femeie frumoasă i s-a alăturat lui Josh.
 101

- Ai palpitaţii, George, a spus cu un uşor accent

nemţesc. Presupun că sunt arterele blocate.
Trebuie să te duci la control imediat după ce cobori
de pe munte.
- Ei bine, o să cobor chiar azi de pe muntele
ăsta idiot, a şuierat George, ridicându-se în
picioare. Şi prima programare nu o să fie la doctorul
meu. O să fie la avocat! O să te dau în judecată,
Josh!
- Dacă vrei să mă dai în judecată pentru că ţi-
am salvat viaţa, a spus Josh, chiar te rog.
S-a întors şi a dat să se îndepărteze, apoi ne-a
observat şi s-a oprit.
- Se pare că ai un permis de urcat în plus, a
spus Zopa.
- Două, de fapt. O femeie a plecat acum două
zile, căci tuşea groaznic. Se pare că eu sunt de
vină, pentru că şi ea m-a ameninţat că mă dă în
judecată.
Josh s-a uitat la mine. Barba pe care şi-o răsese
pentru procesul meu îi creştea frumos la loc.
- Deci, cum a fost? m-a întrebat.
- A fost bine.
S-a uitat înapoi spre Zopa.
- Poate să ajungă în vârf?
Zopa a ridicat din umeri.
Josh s-a uitat înspre camionetă, unde stăteau
Sun-jo, Yogi şi Yash.
 102

- Ai loc să-l duci pe George înapoi, jos?

Zopa a dat din cap.
- Cei trei rămân. Dacă ai de lucru.
- O să vedem, a spus Josh fără prea mare
entuziasm. Am avea nevoie de ajutor la Tabăra de
Bază, însă cu doi alpinişti în minus nu avem nevoie
de mai mulţi şerpaşi alpinişti.
S-a uitat înapoi înspre camionetă, apoi la Zopa
din
nou.
- O să fie înghesuială. O să trebuiască să o duci
jos şi pe soţia lui George, cu tot echipamentul lor. E
în cort şi suferă ca un câine. O să trebuiască să-i
duci pe amândoi la spital imediat după ce ajungi în
Kathmandu.
- O să fie loc destul, a spus Zopa. Şi eu rămân.
Măcar pentru câteva zile. O să vorbesc cu şoferul. O
să-i ducă în siguranţă la Kathmandu.
Zopa a pornit spre camionetă, dar nu a ajuns
foarte departe. Un Jeep care a apărut dintr-o dată,
făcând mult zgomot, a frânat brusc şi i-a blocat
calea.
Josh a înjurat, apoi a spus încet:
- Căpitanul Shek. Stai calm. Lasă-mă pe mine
să vorbesc.
Un ofiţer chinez înalt, într-o uniformă curată,
verde, s-a dat jos din Jeep şi a venit spre noi,
încruntat.
- Actele!
 103

- Bună ziua, a spus Josh zâmbind.

- Nimeni nu pleacă până nu văd actele!
- Bineînţeles, a spus Josh.
Însă căpitanul ajunsese prea târziu. Sun-jo, Yogi
şi Yash deja dispăruseră. (Pufff!)
- Arată-i viza şi paşaportul, mi-a spus Josh.
Le-am căutat în rucsac şi i le-am dat.
Căpitanul Shek le-a verificat cu atenţie,
uitându-se când la mine, când la poză.
- Urci?
- Este fiul meu, a răspuns Josh. Este pe permisul
meu de alpinism.
- Numele de familie nu e acelaşi.
- Poartă numele mamei sale. Suntem divorţaţi.
(Cred că ar fi fost prea complicat să-i explice că
nu fuseseră căsătoriţi niciodată.)
Căpitanul mi-a dat paşaportul înapoi. Apoi a
verificat actele lui Zopa, apoi pe ale şoferului. După
ce a terminat, ne-a scrutat pe rând cu privirea lui
întunecată şi a spus:
- Vă urmărim pe toţi.
S-a urcat în Jeep şi a plecat.
- Nu glumeşte, a spus Josh. Căpitanul Shek şi
oamenii lui sunt întotdeauna cu ochii pe noi. A
arătat către o mică ridicătură cu o clădire
dărăpănată pe ea: Au un aparat optic acolo şi se
zvoneşte că are şi echipament de noapte.
Monitorizează transmisiunile staţiei de emisie-
 104

recepţie, căutând încălcări ale regulamentului. Shek

a dat deja afară două grupuri de alpinişti anul ăsta.
Încearcă să te fereşti de el.
- Şi nu vine întotdeauna în uniformă, a avertizat
doamna doctor Krieger. Uneori se îmbracă la fel ca
un alpinist şi se plimbă prin tabără luând lumea prin
surprindere. O să fiu în cortul de prim-ajutor.
Doamna Krieger s-a îndepărtat.
- Ce părere ai până acum despre Tabăra de
Bază? a întrebat Josh.
Din cauza disputei şi a căpitanului Shek, nu
prea dădusem atenţie taberei, însă vedeam acum
că era uriaşă. Corturi roşii, albastre, verzi şi galbene
erau împrăştiate pe o suprafaţă ce părea să aibă
vreun kilometru şi jumătate.
- Câte persoane sunt aici?
- Trei sute cincizeci sau cam aşa ceva, a
răspuns Josh. Şi poate încă cincizeci care se
aclimatizează mai sus, pe munte.
Probabil că majoritatea erau în corturi, la
căldură, pentru că nu era prea multă lume care se
plimba. M-am uitat la temperatura de pe ceas: -10
grade. După anemo- metrul de la ceas (ceasul pe
care mi-l dăduse Josh făcea de toate), vântul bătea
cu 16 kilometri pe oră, ceea ce aducea temperatura
la -21 de grade.
Josh s-a uitat la mine.
- Respiri bine? Vreo problemă pe drumul până
aici?
 105

Ambele întrebări erau bune, având în vedere că

era doar a doua oară când eram aşa de sus pe un
munte. Vara precedentă aproape că ajunsesem în
vârful muntelui McKinley din Alaska. Eram la 5486
metri (la 704 metri distanţă de vârf), când ghidul ne
întorsese din drum, din cauza vremii.
- Mă doare capul de două zile, am spus. Însă a
început să-mi treacă.
Josh a arătat spre George, care se întorsese la
cort şi îşi împacheta furios echipamentul.
- Şi mie îmi trece durerea de cap, a spus. Cel
puţin, una dintre ele.
S-a uitat înspre camionetă. Sun-jo şi fraţii
reapăruseră şi îl ajutau pe Zopa să o descarce.
- Cine e puştiul?
- Îl cheamă Sun-jo.
- Este cu Zopa?
- Da.
- Interesant, a spus. Ţi-a zis Zopa că o să stea la
Tabăra de Bază câteva zile?
Am clătinat din cap:
- După cum spuneai şi tu, Zopa nu vorbeşte
prea mult.
- Da... Ei bine, pune ceva la cale.
- Cum ar fi?
Josh a zâmbit:
 106

- O să ne spună când e pregătit. Hai să ne

îndreptăm către sediul Peak Experience. O să te
prezint echipajului de la Tabăra de Bază.
- Peak Experience?
- Nu l-am numit după tine, neapărat, a
recunoscut Josh. Însă ar fi trebuit, probabil.
- Despre ce vorbeşti?
- Peak Experience este firma mea de călătorii şi
aventuri. Am înfiinţat-o anul trecut. Acum aproape
că-mi doresc să nu o fi făcut.
L-am urmat spre un cort uriaş, portocaliu, pe
ale cărui părţi laterale scria PEAK EXPERIENCE. A-ul
din PEAK arăta ca un munte. A deschis intrarea în
cort şi mi-a făcut semn să intru.
Înăuntru erau câţiva oameni şi mai mult
echipament electronic decât văzusem vreodată
într-un cort, la 5486 de metri (sau orice cort, dacă
tot a venit vorba): lapto- puri, telefoane cu satelit,
staţii de emisie-recepţie, faxuri, monitoare TV şi
alte dispozitive. Lumea era aşa ocupată să
vorbească la telefon, să asculte prin staţie, să bată
la tastaturi, încât nu a părut să ne observe nimeni.
Niciunul dintre ei nu arăta ca un alpinist.
- Ce-i cu toate astea? am întrebat.
- Aşa se întâmplă când îmbătrâneşti şi începi
să-ţi faci griji pentru viitor. A arătat spre un tip
grăsuţ care vorbea la un telefon cu satelit: Tipul de
acolo este partenerul meu de afaceri, Thaddeus
Bowen. Restul persoanelor sunt personalul care
 107

acordă ajutor. Mai sunt câţiva la biroul din Chiang

Mai, şi alţii pe K2 şi Annapurna.
- Conduci trei expediţii în acelaşi timp?
A zâmbit:
- Înţelege asta: majoritatea clienţilor noştri sunt
amatori - unii nu au urcat niciodată mai sus de
3657 de metri. Stupid, nu? Însă nu sunt singur.
Există cel puţin zece operaţiuni comerciale ca asta
la Tabăra de Bază. Unele dintre ele conduc patru
expediţii separate. Lucrurile s-au schimbat de când
mama ta şi cu mine trăiam pe bancheta din spate a
acelei furgonete ruginite la El Cap.
Când îmi spusese că avea clienţi, îmi
imaginasem că erau alpinişti cu experienţă, nimic
de genul ăsta.
- Oameni buni! a spus Josh. Acesta este fiul
meu, Peak.
Am simţit un fior de mândrie. Unii dintre ei au
dat din cap, alţii au zâmbit, deşi niciunul nu s-a
oprit din ce făcea. Thaddeus a venit spre noi,
acoperind microfonul telefonului cu satelit.
- Cum a primit George veştile?
- A încercat să-mi dea un pumn, a spus Josh.
Spune că o să mă dea în judecată.
Thaddeus şi-a dat ochii peste cap.
- Super! O să-l sun pe avocat ca să-i spun să se
pregătească.
Apoi a plecat, reluându-şi conversaţia la telefon.
 108
O femeie s-a apropiat şi i-a dat lui Josh o foaie
de hârtie.
- Echipa de filmare ar trebui să ajungă aici mai
târziu după-amiază. Şi, în sfârşit, am dat de urma
lui Holly Angelo.
Numele îmi suna cunoscut, însă nu puteam să-
mi amintesc unde îl mai auzisem.
- Unde e? a întrebat Josh.
- E cu echipa de filmare, a răspuns femeia. Se
pare că a luat acelaşi zbor. Echipa de filmare
ameninţă că o s-o omoare. Şi-a adus propriul
bucătar şi maseur şi atâta echipament, că au
trebuit să închirieze un al doilea camion.
- I-am spus că nu are voie să aducă pe nimeni,
a spus Josh. Şi să nu-şi ia multe bagaje.
- Nu a ascultat, a spus femeia. A aflat şi că ai
un loc liber pe permisul de urcat. Vrea să urce în
vârf.
Josh a înjurat.
- Cum a aflat de asta?
- Veştile circulă repede la altitudini ridicate.
- E aici ca să vorbească despre Peak, nu despre
sine.
- Ce vrei să spui? am întrebat.
- O să-ţi spun mai târziu, a spus Josh, distras.
Poţi să o contactezi prin telefonul cu satelit?
- Dacă nu este în mijlocul unui masaj, a răspuns
femeia, apoi a început să formeze numărul.
Josh s-a întors spre mine:
 109

- Trebuie să mă ocup de asta. E un loc liber

pentru cortul tău lângă al meu. Cel albastru, din
spate. De ce nu te duci să-l montezi?
Sun-jo m-a ajutat să car echipamentul şi să ridic
cortul. După ce am terminat, am făcut un mic tur.
Acum poate vă gândiţi că Tabăra de Bază de pe
Everest este unul dintre cele mai curate locuri de
pe Pământ. Adevărul este că trebuie să ai grijă pe
unde mergi. Şi iată şi un pont: evitaţi să luaţi
zăpadă galbenă ca să o topiţi pentru apă. La minus
douăzeci şi trei de grade, nimeni nu se duce
departe de cort să-şi facă nevoile. Tabăra de Bază
de la Everest este o toaletă/groapă de gunoi în-
gheţată cu gunoaie, caserole de mâncare aruncate
şi echipament stricat care stau acolo de decenii.
Citisem că unii alpinişti şi şerpaşi încercau să o
cureţe, însă după cum arăta, nu reuşiseră cine ştie
ce. Conserve de sardine, pungi de chipsuri, hârtie
igienică şi alte gunoaie erau duse de vânt pe lângă
corturi, ca nişte ciulini.
Erau aici alpinişti din toată lumea. Japonia,
Bolivia, Mexic, Italia, Canada, Luxemburg... Erau
echipe de femei, echipe militare; era până şi o
echipă alcătuită numai din persoane de peste
cincizeci de ani. (Aveau o pancartă în faţa taberei
pe care scria: ECHIPA GERIATRICĂ. ATENŢIE LA
ALPINIŞTII MOROCĂNOŞI ŞI ÎN VÂRSTĂ!)
Puteai să distingi operaţiunile comerciale de
alpinism după mărimea corturilor şi locurilor de
tabără, care erau de obicei cele mai bune de pe
 110

pantă. Am numărat unsprezece şi atunci am

început să-mi dau seama că Josh era la fel de
rezervat ca Zopa.
Era multă competiţie pe munte în acele corturi
mari. Să conduci o duzină de clienţi până în vârf
putea să-ţi aducă până la un milion de dolari şi dacă
organizai simultan alte expediţii pe alţi munţi de
8000 de metri, câteva milioane de dolari.
Dacă un alpinist pasionat de Everest avea de
gând să pună pe masă o sută de mii de dolari (sau
câteva mii ca să ajungă la una dintre taberele de
mai jos), cui să dea banii? Companiei cu cele mai
mari rate de succes? Companiei cu cel mai bun
istoric al siguranţei? Sau, poate, companiei care o
ducea pe cea mai tânără persoană din lume pe
muntele cel mai înalt, iar numele acelei persoane se
întâmpla să fie acelaşi cu cel al companiei pe care o
conducea? Şi aţi auzit cum a escaladat această
persoană zgârie-norii din New York?
Nu-ţi face griji pentru bani, o să-mi recuperez
partea.
Echipa de filmare ar trebui să ajungă aici mai
târziu după-amiază.
E aici ca să vorbească despre Peak, nu
despre ea însăşi.
Mi-am amintit brusc unde auzisem numele lui
Holly Angelo. Apăruse într-un articol despre
escalada zgârie- norilor. Era reportera care făcuse
primul reportaj despre cine era tatăl meu adevărat.
 111

Găsise singură această informaţie? Sau îi dăduse

Josh un telefon şi îi spusese totul?
Cea mai tânără persoană de până acum care
ajunsese în vârful Everestului era o fată nepaleză
de cincisprezece ani pe nume Ming Kipa Sherpa.
Dacă aş fi avut cu un an mai mult, poate că aş
fi fost încă... M-am oprit din mers.
- Ce s-a întâmplat? a întrebat Sun-jo.
- Nimic, am spus.
M-ar mai fi scos Josh pe cauţiune dacă aş fi avut
cincisprezece ani? Nu credeam. Mă folosea?
Probabil. Mă deranja? Nu eram sigur în acel
moment. Îmi dădea mai multă atenţie decât o
făcuse toată viaţa.
- O să mă duc înapoi, am spus.
- Ar trebui să mă duc şi eu, a spus Sun-jo. Zopa
vrea să vorbesc cu bucătarul, să ajut la popotă.
- Un loc de muncă? am întrebat.
- Pentru cazare. Sun-jo a zâmbit: Sau cort şi
mâncare, ar trebui să spun. Poate o să ducă la
altceva.
Cortul şi mâncarea nu aveau să plătească taxa
de şcolarizare.
- Aş putea vorbi cu tatăl meu, m-am oferit.
Dacă l-aş întreba, cred că te-ar angaja mai mult
decât pentru cort şi mâncare.
Sun-jo a dat din cap.
 112

- Mai bine îl lăsăm pe Zopa să decidă. El m-a

adus pe munte. Este la latitudinea lui.
ALPINIST! MATERIALISTI
a a

ÎN LOC SĂ MĂ CONFRUNT CU JOSH, m-am târât în

cort, m-am băgat în sacul de dormit şi am adormit.
Ştiu la ce vă gândiţi: LAŞULE! Poate aveţi
dreptate. Dar ce era să spun? „Nu o să mă las
folosit, tată!" Sau: „Trimite-mă înapoi la New York
ca să fac închisoare! Ce zici de asta, tată?"
Oricum, aveam nevoie de somn înainte să
vorbesc cu el. Mersul la aproape şase sute de metri
este extenuant. Şi se pare că nu a trebuit să-l
găsesc, pentru că m-a găsit el.
- Eşti treaz? a întrebat.
- Da, am spus, deşi nu fusesem până nu îşi
băgase capul în cortul meu.
S-a târât înăuntru şi a tras fermoarul de la
intrare.
- Ai apucat să te uiţi prin tabără?
- Puţin. E multă competiţie pentru compania ta
aici.
- Ai observat, huh? Anul viitor nu vor mai fi
atâtea operaţiuni comerciale. Există un număr
limitat de oameni care au banii, timpul şi dorinţa să
urce pe acest munte. Ăsta va fi ultimul an pentru
multe dintre operaţiuni.
- Inclusiv pentru Peak Experience? am întrebat.
A rânjit.
 114

- Mama ta mi-a zis că eşti deştept, a spus. Cred

că semeni cu ea în privinţa asta.
Complimentele nu au funcţionat niciodată în
cazul meu.
- Deci, cât de grave sunt problemele pe care le
ai?
- După cum a spus judecătorul, arată bine pe
hârtie. Adevărul este însă că sunt înglodat în
datorii.
Umorul, pe de altă parte, a funcţionat mereu.
Am râs.
- Dacă avem un sezon bun anul ăsta, a
continuat, s-ar putea să ne recuperăm din pierderi
anul viitor. Totul depinde de câte persoane o să
ducem în vârf în următoarele săptămâni şi câtă
publicitate reuşim să ne facem.
- Şi de asta sunt eu aici, am spus.
Mi-a aruncat o privire ruşinată.
- Nu în totalitate, a spus. Dar da, ăsta este unul
dintre motive.
Ăsta este motivul principal, m-am gândit. Eh,
mai bine să termin cu asta.
- Dacă aş fi avut cincisprezece ani, ai fi venit la
New York?
A ezitat, după care a spus:
- Probabil că nu. Conduceam un grup de
alpinişti amatori pe Everest.
 115

Mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi venit la New

York ca să mă salveze pentru că eu aveam
necazuri, nu pentru că el le avea.
- Cei mai tineri americani care au ajuns în
vârful Eve- restului au douăzeci de ani, a explicat.
Aşa că dacă ai cincisprezece ani ar fi mers, poate,
dar adevărul este că să duci un puşti de
paisprezece ani acolo are mult mai mult farmec, în
special după escalada din New York. Sunt multe
celebrităţi care urcă anul ăsta: nişte rockeri, un
actor, un jucător de fotbal. Sunt şapte echipe de
filmare pentru documentare şi seriale doar pe
partea asta a muntelui şi la fel de multe, dacă nu
chiar mai multe, pe partea de Sud. Aşa că, atunci
când am încercat să atragem interesul mass-mediei
pentru escalada noastră, nu am avut succes. Fără
publicitate funcţionăm în gol. Isprava ta cu zgâ- rie-
norii a fost transmisă pe tot globul. Ştiam de ea
înainte să mă sune mama ta şi să mă întrebe dacă
pot să ajut. Cineva de la biroul nostru din Chiang
Mai a văzut ştirea la televizor, a făcut legătura şi a
sunat aici sugerând să încercăm să te ducem în
vârf. La început le-am spus că sub nicio formă, apoi
a sunat mama ta. M-am gândit că pot să rezolv şi
problema ta şi pe a mea în acelaşi timp.
- Ai vorbit cu mama despre ce facem noi acum?
- Da, înainte să plec din Kathmandu.
- Ce i-ai spus?
- I-am spus că o să te iau să urci pe munte, dar
nu i-am spus unde.
 116
- Nu o să-i placă atunci când o să afle.
- Nu fi aşa de sigur! N-o mai fi făcând ea
alpinism, însă înţelege despre ce e vorba. De-aia te-
a lăsat să te duci în acele tabere de alpinism. Ştie
că mi-aş risca propria viaţă ca să ajung în vârf, însă
niciodată pe a altcuiva, în special pe a fiului meu.
- Ceea ce o s-o supere este că nu i-ai spus
înainte, am zis.
- Ai dreptate, probabil, dar motivul pentru care
nu i-am spus este că nu putem să lăsăm să se afle
asta până nu ne întoarcem jos.
- Cum rămâne cu echipa de filmare?
- Nu o să spună nimic. Îi plătim. Lucrează pentru
noi.
- Şi Holly Angelo?
A oftat adânc, scoţând un norişor de aer (era
frig în cort.)
- Şantaj, a spus. Sau, mă rog, echivalentul. Şi-a
dat cumva seama de tot. Cred că doctorul Woo este
sursa ei.
- Şi apropo, dacă ai fi picat examenul fizic, nu
te-aş fi adus aici. Punct. Te-aş fi trimis la Chiang
Mai. Şi te-am înscris într-adevăr la Şcoala
Internaţională de-acolo. Oricum, Holly m-a sunat
aici săptămâna trecută şi a spus că o să scrie un
articol despre încercarea ta de a urca pe Everest
dacă nu îi ofer exclusivitate.
- Şi acum vrea ea însăşi să urce pe munte, am
spus.
 117

-Da, şi se pare că o să trebuiască să-i dau o

şansă. Altfel, o să înceapă să trimită rapoarte
imediat după ce ajunge aici.
- De ce trebuie să nu spunem nimic?
- Din cauza chinezilor, a spus. Nu există limită
de vârstă pe partea asta a muntelui, însă dacă află
că încercăm să ducem pe cineva de paisprezece ani
în vârf s-ar putea să ne anuleze permisul de urcat.
Încearcă să ducă un adolescent în vârf de mult
timp. Nu o să fie prea fericiţi dacă un american o să
ajungă acolo înaintea unuia dintre ai lor.
A rânjit:
- Politică, publicitate, reclame, sponsorizări,
aprobări: alpinismul a decăzut mult. Nu pot să-ţi
spun cât de dor îmi e de vremea în care eram
alpinişti entuziaşti, apăream la baza unui zid cu o
pungă de gustări, o sticlă de apă şi o frânghie
veche. Suntem alpinişti materialişti acum şi nu va
mai fi niciodată ca înainte.
-Josh!
Un strigăt ascuţit a străpuns aerul rece de
munte.
- Asta este Holly, a spus Josh.
- Îi recunoşti vocea?
- Nu am mai auzit-o de cincisprezece ani, dar aş
recunoaşte-o oriunde. Parcă zgârii cu unghiile pe o
tablă.
-Josh!
 118
Ne-am crispat amândoi.
- Holly făcea trasee şi scria articole când mama
ta şi cu mine făceam alpinism. A scris câteva
articole bune despre noi, de fapt. A şi urcat...
oarecum.
A dat din cap:
- Era înfricoşător de privit.
-Josh!
- Aşa că o să te duc în vârf, a spus Josh. Însă
numai dacă pot să o fac fără să te omor. Dacă
reuşeşti, o să fii faimos... şi o să-l ajuţi pe tatăl tău
să trăiască liniştit pentru restul vieţii. Planul este să
vând afacerea în câţiva ani şi să mă retrag,
bazându-mă pe banii obţinuţi. Suntem în regulă?
Nu eram sigur de partea cu a fi faimos şi nu
eram mulţumit de motivul pentru care mă adusese
pe Everest, însă voiam să ajung în vârf.
- Suntem în regulă, am spus. Însă nu mai vreau
să fii rezervat. Vreau să ştiu ce se întâmplă.
- De acord.
Şi-a scos mănuşa şi am dat mâna cu el.
-Josh!
A deschis fermoarul şi s-a uitat afară:
- Ar fi cazul să ne ducem să o salutăm, până nu
declanşează o avalanşă.
GÂFÂIT

HOLLY ANGELO ARĂTA ca o sperietoare roşcată

îmbrăcată în pene roz.
Avea peste un metru optzeci, braţe şi picioare
de păianjen, lungi. Cum l-a văzut pe Josh, l-a
îmbrăţişat ţipând aşa de tare, încât pe o distanţă de
o jumătate de kilometru toate capetele au ieşit din
corturi precum cele ale broaş- telor ţestoase din
carapace.
Lângă ea stăteau câţiva şerpaşi curioşi, trei
camera- mani, un bucătar personal şi maseurul.
Bucătarul şi maseurul tremurau de parcă până
dimineaţa şi-ar fi dat duhul dacă nu le găsea cineva
nişte haine mai călduroase.
Josh s-a sustras din tentaculele ei şi a ţinut-o la
depărtare de un braţ ca să nu poată să-l
îmbrăţişeze din nou.
- Nu te-ai schimbat deloc, i-a spus, cu rânjetul
lui caracteristic. (Voind probabil să spună: „Holly,
eşti tot un junghi în crevasă.")
Ochii castanii, ca de şoim, s-au îndreptat către
următoarea victimă, care am fost eu.
- Peeeeak!
Din fericire, strigându-mi lung numele, asta i-a
stârnit un acces de tuse, aşa că nu a ajuns până la
mine. Poate credeţi că bucătarul sau maseurul ei u
sărit s-o ajute, însă ei au rămas pe loc, tremurând,
 120

uitându-se la şefa lor, care se aplecase, cu palmele

pe genunchi.
- Urâtă tuse, a spus Josh, când ea a reuşit să se
îndrepte.
- Nu e mare... gâfâit... brânză. Ştii... gâfâit...
altitudinea şi... gâfâit... aerul uscat... gâfâit...
- O s-o rugăm pe doamna doctor Krieger să te
consulte.
Încă zâmbea, însă zâmbetul lui părea un pic
mai sincer. Nu voia s-o ia pe Holly Angelo pe munte
mai sus decât trebuia. În condiţia ei fizică actuală,
Holly nu părea că o să ajungă foarte departe.
L-am urmat, ca să cunosc echipa de filmare: JR,
Will şi Jack. Cu toţii păreau în formă bună. Le-a
mulţumit că au venit.
- Suntem bucuroşi să fim aici, a spus JR, apoi a
şoptit: Fă-ne o favoare, Josh. Pune-ne cât mai
departe posibil de Holly.
- Nicio problemă.
Josh s-a uitat spre reportera care gâfâia încă.
Holly deja le spunea şerpaşilor să-i ridice cortul
roz, care nu era decât cu puţin mai mic decât cortul
sediului.
Josh s-a încruntat când a văzut că ridică
monstruozitatea chiar lângă cortul lui şi al meu,
însă nu i-a spus nimic. S-a uitat înapoi la JR şi a
arătat spre un loc la vreo douăzeci de metri.
- Asta e tot ce pot să fac.
- E bine, a zis JR.
 121

El şi ceilalţi s-au îndreptat spre locul în care-şi

lăsaseră echipamentul.
Josh şi-a masat tâmplele:
- Probabil că nu este nevoie să-ţi spun asta,
însă trebuie să ai mare grijă ce-i spui lui Holly. E
reporteră, şi tot ce-i spui poate fi făcut public. Ţine
minte că este mai interesată de ea şi de cariera ei
decât de tine.
- Cum rămâne cu echipa de filmare?
- Nicio grijă. Avem filmările. Când o să le
edităm, o să te facem să arăţi bine chiar dacă o dai
în bară.
A zâmbit:
- Glumesc. Hai să mergem la popotă şi o să te
prezint celorlalţi alpinişti. Ia aminte că ei ştiu că eşti
fiul meu, însă nu le-am spus că încercăm să te
ducem în vârf.
- De ce?
- Pentru că au plătit peste o sută de mii de
dolari ca să ajungă pe pisc. Într-un fel, ne folosim
de banii lor ca să te ducem acolo. S-ar putea să se
supere.
- Păi, şi ce-ar trebui să le spun?
- Că eşti aici cu mine şi nu te aştepţi să treci
mai departe de Tabăra Patru sau Cinci.
S-a uitat înapoi, în direcţia lui Holly:
- Ar trebui să o informez şi pe ea, ca să-şi ţină
gura aia mare. Ne vedem la popotă.
 122

A oftat, şi-a afişat din nou zâmbetul şarmant şi

s-a îndreptat spre Holly, care le dădea ordine
şerpaşilor. Aceştia le ignorau pe cele mai multe
dintre ele.

CORTUL CU POPOTA era aproape la fel de mare

precum cortul sediului, însă mult mai aglomerat. De
asemenea, era plin de fum de la lămpile cu
cherosen, sobe şi ţigări. Niciunul dintre clienţi nu
fuma, însă aproape fiecare şer- paş avea o ţigară în
colţul gurii, stând deoparte, cu o farfurie de
mâncare în faţă.
Sun-jo se ocupa de tăiţei. M-am dus să-l salut.
- Cum merge?
- Ce a fost cu zgomotul ăla îngrozitor de-afară?
- O reporteră.
- Rănită?
- Nu încă.
M-am uitat în jur şi am observat că Zopa nu era
acolo:
- Unde e Zopa?
Sun-jo a ridicat din umeri.
Un alpinist a venit şi a întins farfuria. Sun-jo i-a
pus tăiţei în ea, zâmbind larg. Bărbatul i-a mirosit, a
pufnit şi a plecat.
- Ce părere ai de ceilalţi alpinişti? a întrebat
Sun-jo.
 123

- Nu mi-a plăcut tipul ăla, am spus, apoi m-am

uitat prin cort şi am numărat.
Şapte femei, şaisprezece bărbaţi (inclusiv cel
care pufnise nepoliticos). Zece dintre ei se
înscriseseră ca să ajungă în vârf. Am încercat să
ghicesc care, însă era greu să-mi dau seama.
Condiţia fizică ajută, însă ca să treci de zona moartă
e nevoie şi de oxigenarea sângelui şi de noroc:
lucruri asupra cărora chiar şi un alpinist în cea mai
bună formă fizică nu avea control. Majoritatea
alpinişti- lor păreau să aibă între treizeci şi puţin
peste patruzeci de ani şi, dintre aceştia, numai cinci
sau şase păreau în formă destul de bună ca să
ajungă în vârf. Înţelegeam de ce Josh era îngrijorat
de sezonul de alpinism.
I-am spus lui Sun-jo că eram surprins să-i văd
pe şerpaşi fumând.
- Majoritatea cred că vor muri pe munte, a spus.
Aşa că de ce să nu se simtă bine în timp ce
aşteaptă?
- Dar fumatul nu le afectează căţăratul?
- Numai dacă râmân fără tutun, a răspuns Sun-
jo. Însă Zopa a adus câteva cartuşe de ţigări ca să
le vândă.
Călugării nu aveau voie să folosească niciun fel
de stimulent. Presupun că regula asta nu îi
împiedica să le vândă.
- Nu fi aşa surprins! a spus Sun-jo. Zopa o să le
dea călugărilor tibetani suma câştigată. Sunt foarte
 124

săraci. După cum ai văzut pe drum, chinezii nu se

poartă prea bine cu ei.
- Motivul numărul doi pentru care e un călugăr
rezervat, am spus.
- Poftim?
- Nu contează, am spus. Ar fi bine să stau de
vorbă şi cu ceilalţi alpinişti.
- Vrei tăiţei? Sunt foarte buni.
- Sigur.
Chiar erau buni.
Nu prea mă pricepeam la socializat, lucru care
îl înnebunea pe Rolf, el fiind la asta poate unul
dintre cei mai buni de pe planetă. L-am văzut
ducându-se la un străin şi întrebându-l cât este
ceasul (deşi avea un ceas perfect funcţional la
mână) doar ca să înceapă o conversaţie. Dar cred
că nici măcar Rolf nu ar fi putut să spargă gheaţa
cu lumea de-aici.
Erau la Tabăra de Bază de câteva săptămâni şi
oamenii se împărţiseră în grupuri inseparabile. Nu
era prima dată când mă loveam de situaţia asta.
GSS termina cursurile târziu, vara. Până ajungeam
în tabăra de alpinism, ceilalţi copii îşi aleseseră deja
partenerii. Aşa că eu mă alegeam cu puşti care
practic nu aveau niciun fel de experienţă la urcat,
sau, dacă eram norocos, cu instructorul.
Vincent mi-a spus că scriitorii stau prost la
capitolul socializare. Sunt prea ocupaţi să tragă cu
 125

urechea sau, după cum spune el: Să strângă

informaţii pentru operele lor literare.
Aşa că, pentru că nimeni nu-mi dădea atenţie,
m-am plimbat, strângând informaţii.

- AR FI TREBUIT să fim deja sus, la ABC.

(ABC vine de la Advance Base Camp - Tabăra
de Bază Avansată -, care este următoarea tabără
permanentă sus, pe partea de Nord a muntelui.)
- Am fi putut ajunge, dacă Josh nu ne-ar fi
abandonat pentru aşa-zisul său fiu.
(Aşa-zisul fiu stătea la un metru şi jumătate de
cei doi bărbaţi care vorbeau.)
- Nici nu ştiam că are un fiu.
- Nici eu - si am citit toate articolele despre el
înainte să-i dau economiile de-o viaţă.
- Am auzit că motivul pentru care suntem
blocaţi aici este pentru că aşteaptă o echipă de
filmare si un reporter din New York.
- Au venit astăzi. Dacă nu există o filmare, nu
există glorie, presupun. Josh este un vânător de
publicitate.

- DOAMNA DOCTOR LEAH KRIEGER este cea mai rece

persoană pe care am cunoscut-o vreodată.
- Direct din Germania nazistă, dacă mă întrebi
pe mine. Cred că e aici să facă experimente pe
noi, nu să ne trateze.
 126

- Săracul George! Chiar crezi că avea

probleme cu inima?
- Nu ştiu, dar am auzit că soţia lui George a
implorat-o pe Krieger să dea un raport prost. Nu a
vrut niciodată ca el să urce pe munte, or ea e cea
care are bani. Înainte să se căsătorească, George
n-avea nicio para chioară.
- M-AM DUS SPRE tabăra lui William Blade în
dimineaţa asta. Nu ştiu dacă l-am văzut sau nu,
însă cred că m-am apropiat prea mult, pentru că
una dintre gărzile de corp s-a grăbit să-mi
blocheze drumul când am încercat să trec pe
lângă cortul său.
- Crezi că o s-ajungă în vârf?
- A ajuns deja, în ceea ce mă priveşte pe
mine.
- Ştii ce vreau să zic: piscul.
-Dacă nu poate să o facă cu propriile picioare,
gărzile lui de corp sunt suficient de masive ca să-l
care până acolo în spate.
(William Blade era un actor faimos. Îi văzusem
majoritatea filmelor şi îl consideram grozav.)
- Am auzit că sunt persoane, sus, la ABC, cu
edem pulmonar. O să coboare mâine.
- Ei bine, sunt mai norocoşi decât tipul care a
murit ieri pe partea de Sud. A ieşit din cort în
mijlocul nopţii să urineze. Tâmpitul purta papuci.
A alunecat aproape două sute de metri într-o
 127

crevasă aşa de adâncă, încât şerpaşii spun că

probabil încă se mai rostogoleşte.
- Ar fi trebuit să aibă crampoane.
- Sau măcar pioletul, ca să poată frâna.

(FRÂNATUL NU ARE LEGĂTURĂ aici cu maşinile. Este

unul dintre primele lucruri care se predau la
cursurile de alpinism. Dacă începi să aluneci pe o
pantă îngheţată şi nu ai nimic de care să te agăţi,
ar fi bine să ştii cum să te opreşti, înfigându-ţi
crampoanele sau pioletul în gheaţă şi ţinându-te
apoi cât de tare poţi. Toate pantele abrupte se
termină rău, cu copaci, pereţi solizi sau prăpăstii
adânci. „Nu te ajută cu nimic să ţipi îngrozit", mi-a
spus unul dintre instructori. „Dacă vrei să trăieşti,
ar fi bine să înveţi să eviţi căderea." Frânatul nu era
cel mai mare talent al meu la urcat. Iar să aflu de
un tip că murise pentru că se dusese afară să-şi
facă nevoile mi-a făcut pielea de găină.)

- JOSH ESTE AŞA DRĂGUŢ! Ce crezi că ar face dacă

m-aş furişa la el în cort într-o noapte?
- Nu cred că asta e inclusă în taxa pentru
permis.
- Dacă aştepţi până eşti la peste şase mii de
metri, nu o să se întâmple nimic. Nimic altceva
decât că plămânii tăi n-o să mai funcţioneze la...
 128

CEA MAI INTERESANTĂ PARTE a strângerii de

informaţii a fost întreruptă de intrarea lui Holly
Angelo.
- Salut tuturor!... gâfâit... Mă numesc Holly
Angelo. Sunt jurnalistă la New York şi o să vă
însoţesc... gâfâit... până în vârful lumii!
Holly nu socializa, se impunea. Gâfâielile ei au
fost întâmpinate cu alte gâfâieli, dar nu din cauza
aerului rarefiat, deşi, când a intrat ea, din cort a
fost absorbit mult oxigen.
Toate conversaţiile s-au oprit.
O farfurie a fost scăpată pe jos.
Un şerpaş aproape că a înghiţit ţigara pe care o
fuma, apoi a fugit rapid spre intrarea din spate
împreună cu alţi cinci sau şase şerpaşi. Voiam să
merg după ei, însă m-am mişcat prea încet. Nişte
gheare date cu ojă roşie m-au prins de geacă.
- Tu... gâfâit... unde crezi... gâfâit... că te duci?
Holly m-a întors ca să mă uit la ea cu o forţă
surprinzătoare.
- Mmm..., m-am bâlbâit.
- Trebuie să vorbesc cu tine.
- Of... bine.
- Acum...gâfâit... ţi-am văzut cortul...gâfâit...
demn de milă şi cred că ai sta mult... gâfâit... mai
confortabil... gâfâit, gâfâit... în cortul meu.
Am crezut că o să leşin.
- Am mult... gâfâit... loc... gâfâit...un pat în
plus...
 129

Nimeni nu se cărase cu patul după el, la Tabăra

de Bază, iar ea avea unul în plus.
- ...şi mâncarea mea e mult mai bună decât...
gâfâit... lăturile astea. Pierre face ceva acum...
gâfâit... şi Ralph are masa de masaj pregătită, dacă
ai nevoie.
- Hm...
- Tatăl tău a spus că depinde... gâfâit... de tine.
Mersi, tată.
Acces de tuse.
M-am gândit să mă furişez afară cât tuşea.
Până şi-ar fi revenit ea, Peak s-ar fi făcut nevăzut.
Pufff! Apoi m-am gândit la ce îmi spusese Josh: Ai
mare grijă ce spui... şi m-am gândit că asta se
aplică şi la ce făceam. Nu e politicos să dispari când
cineva tuşeşte de-şi scuipă plămânii.
- Avem aşa de multe de discutat, a spus când a
încetat să tuşească, ceea ce o ajutase, se pare, să
nu mai gâfâie. Mama ta şi cu mine avem un trecut
comun. Am fost prietene ani de zile.
Dacă ar fi fost aşa, i-aş fi recunoscut numele de
prima dată când i-l văzusem ca semnătură la
articolul pe care îl scrisese.
- Nu m-ar ierta niciodată dacă nu aş avea grijă
de tine aici, sus.
- Apreciez oferta, am spus, încercând să imit
zâmbetul şarmant al lui Josh (care arăta probabil
mai mult ca o privire încruntată), dar cred că o să
stau în cortul meu.
 130

Cuvintele mele au fost întâmpinate cu o

încruntătură reală. Nu mi-a păsat. Nu aveam de
gând să devin colegul ei de cort.
- Dar o să iei masa cu mine de-acum încolo, a
spus, de parcă nici nu se punea problema să fie
altfel.
Ţineam farfuria cu tăiţei, care se răciseră şi
lipiseră unii de alţii şi nu arătau tocmai bine în acel
moment.
- Nu chiar toate mesele, m-am eschivat. Dar da,
o să mănânc cu tine din când în când.
S-a încruntat şi mai mult şi cred că voia să
spună ceva răutăcios, însă am fost salvat de Josh
care a intrat în cort.
- Bine, oameni buni, a anunţat. Mâine pornim
spre ABC.
S-a auzit un strigăt.
- O să dureze trei zile şi două nopţi să ajungem
acolo, dacă totul merge bine. O să petrecem două
nopţi la ABC şi apoi coborâm înapoi. Cunoaşteţi
rutina.
- Urcăm la înălţime, dormim jos, a spus echipa
la unison.
- Leah o să vă consulte în seara asta, să afle
nivelul de bază al sângelui, etcetera, apoi din nou la
ABC să vadă cum vă descurcaţi.
Vestea asta a fost întâmpinată cu mult mai
puţin entuziasm.
- Vă aşteaptă în cortul de prim-ajutor.
 131

A lipit o foaie pe stâlpul cortului:

- Aici e programarea. Să nu întârziaţi!
- Heil Hitler! a murmurat un alpinist.
Josh i-a aruncat o privire, iar acesta a roşit
puternic. Nimeni nu urca spre vârf dacă liderul
expediţiei nu spunea că poate să meargă. Era bine
să rămâi în termeni buni cu căpitanul.
- Cum rămâne cu ceremonia puja? a întrebat
cineva.
Puja este un ritual de binecuvântare budistă
prin care majoritatea echipelor de alpinişti treceau
înainte să urce pe munte.
- O să ne ducem la ABC încă de două ori în
următoarele săptămâni, a spus Josh. O să facem
puja înainte de una dintre ele. Mâine vreau să
plecăm devreme.
Câţiva dintre şerpaşi nu au părut prea fericiţi să
sară peste puja.
- Împachetaţi mâncare pentru drum exact atâta
câtă ne trebuie, a continuat Josh. O să fie un urcuş
dificil şi nu vreţi să căraţi mai multă greutate decât
e necesar.
Discursul s-a încheiat şi alpiniştii s-au adunat în
faţa foii cu programarea. Josh a venit spre Holly şi
spre mine.
- Voi doi nu mergeţi, a spus. Îi ţin aici şi pe JR,
Jack şi Will. Nu v-aţi aclimatizat suficient ca să
mergeţi mai sus.
 132

- Atunci de ce nu mai aştepţi câteva zile? a

întrebat Holly. Putem să... gâfâit... mergem cu toţii
împreună.
Era o întrebare bună. În mare, pentru că nu
puteam să-mi imaginez să rămân blocat doar cu
Holly în tabără pentru următoarele zile.
Josh a vorbit mai încet:
- Nu mi-ar plăcea nimic mai mult decât să
aştept, însă majoritatea persoanelor de-aici stau pe
loc de săptămâni întregi. Dacă nu-i duc mai sus, o
să se revolte. O treime nu s-au înscris decât pentru
ABC. Când ne întoarcem, vor pleca, ceea ce va face
lucrurile mult mai simple pe aici. O să vă duc la ABC
imediat după ce cobor. Nu-i pot opri pe ei din cauza
întârziaţilor.
ÎNTÂRZIAT!!
M

ABSENTA LUI JOSH NU A FOST AŞA DE REA cum am

crezut, deşi Zopa ne-a muncit - pe Sun-jo şi pe mine
- ca pe nişte câini.
În dimineaţa în care urma să urce pe munte,
Josh ne-a pus să construim un morman de pietre de
un metru optzeci şi doi, în jurul unui stâlp pe care
se afla un steag central, pentru ceremonia de
binecuvântare puja. Am pus apoi beţe mai mici în
pământ, în jurul celui mare, şi, între ele, am agăţat
pe frânghie zeci de steaguri mai mici. Steagurile
sunt de cinci culori - roşii, verzi, galbene, albastre şi
albe - reprezentând cele cinci elemente ale
pământului: foc, lemn, pământ, apă şi fier. Se
spune că, în timp ce steagurile flutură în vânt,
eliberează rugăciunile scrise pe ele şi îi îmblânzesc
pe zei.
Când am terminat, Josh ne-a pus pe mine şi
Sun-jo să adunăm echipamentul din corturile
echipei noastre şi să-l rezemăm de mormanul de
pietre, ca să fie binecuvântat.
În acea seară, Zopa a ţinut ceremonia pentru o
echipă nemţească şi una italiană, care urmau să
urce în dimineaţa următoare, şi pentru un grup in
absentia, lucru despre care a spus că nu era ideal,
însă uneori funcţionează. A recitat câteva rugăciuni
budiste, apoi i-a cerut muntelui permisiunea să-l
 134

urcăm - în germană, engleză şi italiană, ceea ce a

fost impresionant.
Ceremonia a durat cam trei ore şi, chiar când
să se termine, pe stâlpul mare cu steag a aterizat o
pasăre neagră, ceea ce Zopa a spus că era de bun
augur.
- Ce fel de pasăre era? am întrebat în timp ce
ne întorceam în tabără. Arăta ca o cioară sau un
corb.
Sun-jo a ridicat din umeri.

S-A DOVEDIT CĂ, deşi Holly Angelo era vecină de

cort cu mine, mi-a fost destul de uşor s-o evit.
Niciodată nu-şi părăsea cortul înainte de ora
zece. Eu ieşeam din al meu înainte de ora şapte, în
fiecare dimineaţă. Pentru că erau aşa de multe
persoane în tabără, era uşor să te pierzi printre
corturi, în afară de cazul în care erai Holly, care
purta cele mai strident colorate costume pentru
zăpadă, de pe pantă. Puteam să o văd de la un
kilometru şi să mă ascund.
A reuşit să mă răpească pentru cină într-a patra
seară de după plecarea lui Josh. Am făcut greşeala
să mă întorc la cort înainte de cină ca să-mi las
pioletul (Zopa ne dădea lui Sun-jo şi mie lecţii de
frânat), şi Holly mă aştepta ca un câine de pază.
Mâncarea era mai bună decât ce se oferea la
popotă, dar atmosfera era mohorâtă. Ralph stătea
pe masa de masaj permanent bosumflat, ca şi cum
 135

aştepta nişte clienţi despre care ştia că nu vor veni

niciodată.
Pierre, bucătarul, se uita la fiecare îmbucătură
pe care o luam şi bombănea despre condiţiile
barbare de gătit de la cinci mii cinci sute de metri.
Iar Holly... Ei bine, mi-a revenit durerea de cap,
însă nu de la altitudine. Din interiorul unui cort, i se
auzea vocea, atât de ţipătoare cât să acrească
untul de iac. Nu mai gâfâia, lucru de care îmi era
dor pentru că astfel urechile mele aveau
posibilitatea să se odihnească.
Credeam că o să-mi ia un interviu, dar se pare
că eram acolo ca s-o ascult pe ea intervievându-se
pe sine. În timpul acestui monolog neîntrerupt de
două ore, mi-a povestit totul despre viaţa ei, ce a
făcut an de an.... plictisitor! Nu am început să ascult
cu atenţie decât când a ajuns la vârsta de
optsprezece ani, dar nici atunci nu era foarte
interesant.
Fusese căsătorită de trei ori, iar pe soţul actual,
care- locuia la Roma, îl vedea foarte rar. Provenea
dintr-o familie bogată şi nu trebuia să lucreze ca să-
şi câştige existenţa. A devenit „jurnalistă" (după
cum s-a şi exprimat) împotriva dorinţei tatălui ei
pentru că ea considerase că era „responsabilitatea
morală să spună adevărul". (Nu am menţionat că în
articolul pe care îl scrisese despre noi erau câteva
lucruri absolut neadevărate.) De asemenea, cred că
şi-a exagerat succesele în domeniul alpinismului,
 136

pentru că atunci când am întrebat-o pe ce munţi

urcase, mi-a spus:
- Ştii tu... pe toţi munţii mari...
Şi a schimbat rapid subiectul, întrebându-mă
dacă eu visez.
- Da.
- Ei bine, hai să-ţi povestesc ce-am visat azi-
noapte, a spus.
Urăsc să ascult ce visează alţii, însă am fost
scutit de asta, pentru că a sosit William Blade
împreună cu trei gărzi de corp - indivizi care erau
cât un yeti.
În filmele sale, William Blade fusese împuşcat,
înjunghiat, lăsat să moară de foame, bătut şi
torturat, însă nu-l văzusem niciodată să arate mai
rău decât atunci când a intrat şchiopătând în cortul
lui Holly.
- I-a cedat spatele, a explicat una dintre gărzile
de corp. Ne întrebam dacă maseurul
dumneavoastră ar putea să-l ajute cu ceva.
- Desigur! a spus Holly, dând totul la o parte
(inclusiv pe mine), ca să facă loc.
Ralph a zâmbit pentru prima dată de când
ajunsese pe munte şi a început fericit să aranjeze
alifii şi loţiuni şi să-şi flexeze muşchii (care nu erau
foarte impresionanţi).
Am stat suficient de mult ca să-i văd cum l-au
dezbrăcat pe Blade şi l-au pus pe masă, unde
acesta a început să ţipe şi să înjure pe toată lumea
 137

din cort de parcă noi eram responsabili de spatele

lui rănit.
A doua zi nu am fost de faţă ca să văd ce se
mai întâmplă (Zopa ne-a pus pe Sun-jo şi pe mine
să escaladăm o pantă îngheţată dificilă), dar am
aflat totul după-amiază, când ne-am întors.
După ce Ralph i-a masat spatele eroului de film,
Blade s-a oferit să-l plătească dublu faţă de Holly
dacă se muta în tabăra lui. Se pare că Ralph şi-a
strâns rapid echipamentul. Când Pierre a văzut
asta, l-a implorat pe Blake să-l ia şi pe el, ceea ce
acesta a şi făcut, lăsând-o pe Holly singură în
uriaşul ei cort roz, strigând furioasă.
Se făceau pariuri că o să plece de pe munte.
Singurul care a pariat să o să rămână a fost Zopa. A
pus la bătaie banii câştigaţi din vânzarea ţigărilor.
Holly a ieşit din cort la câteva ore bune după
incident. Se pare că nu avea de gând să se întoarcă
în penthouse-ul ei din Upper East Side.
Eram la popotă şi aşteptam veşti despre Josh şi
echipa de la ABC . Trebuiau să plece în dimineaţa
aceea spre Tabăra de Bază, însă fuseseră opriţi de
o furtună de zăpadă. Auzisem că unele persoane
aveau edem pulmonar, însă furtuna oprise
comunicarea prin staţie, aşa că nu ştiam cine era
bolnav sau cât de grav era. Dacă echipa nu putea
să coboare în ziua următoare, situaţia ar fi devenit
gravă. Îşi luaseră mâncare doar pentru două zile.
Câţiva dintre şerpaşi discutau despre
posibilitatea de a le duce mâncare.
 138

- Nu astă-seară, a spus Zopa. Furtuna vine în

jos pe munte.
Şerpaşii şi un grup mic de alpinişti se certau cu
Zopa privind prognoza vremii, când Holly a intrat în
cortul cu popota.
- O să merg şi eu până în vârf, a anunţat calmă,
după care s-a dus şi şi-a luat o farfurie cu mâncare.
 139

Singura persoană care zâmbea era Zopa. Şi de

ce nu? Tocmai câştigase o oală de bani -
literalmente. Bucătarul popotei ţinuse banii pariaţi
într-un fierbător de orez de treizeci şi opt de litri, din
care se revărsau rupii.
Sun-jo îmi spusese că dacă Zopa câştiga pariul,
ar fi dat banii călugărilor tibetani.
Dar aceştia aveau să mai aştepte până să-şi
primească banii. Nu ştiam asta atunci, însă Zopa, ca
şi Holly, nu avea planuri să se întoarcă acasă prea
curând.
- A venit zăpada, a spus unul dintre şerpaşi.
- Imposibil! am exclamat.
Nu mă aflam în cort de mai mult de douăzeci de
minute. Când plecasem de la sediu şi venisem aici,
nu era niciun nor pe cer.
Bucătarul a deschis intrarea cortului şi ne-am
uitat afară complet şocaţi. Zăpada era atât de
densă încât nu ştiam dacă o să-mi mai găsesc
cortul.
SACI GAMOW

ÎN ACEA NOAPTE am ajuns doar până la cortul în care era

sediul, însă nu mai departe. Furtuna a adus cam un metru şi
douăzeci de centimetri de zăpadă peste tabără. Era mai rău
sus, la ABC .
Josh a reuşit să ne contacteze o dată, în timpul nopţii.
S-a auzit cu hârâituri şi întreruperi, dar credem că a spus că
era vânt continuu de o sută şaptesprezece kilometri la oră
şi rafale de peste o sută şaizeci. Membrii echipei erau
ghemuiţi în corturi, însă Josh nu avea cum să-i verifice, din
cauza vremii.
Cum s-a luminat de ziuă, a raportat din nou:
- Baza, suntem toţi aici, însă avem două cazuri de edem
pulmonar. Francis şi Bill. Unul grav, celălalt uşor. Cum e
vremea acolo jos?
- Senină, a răspuns operatorul staţiei de emisie-re-
cepţie Sparky. Tocmai am verificat hărţile meteo şi nu o să
avem nimic nou până la noapte.
- Când?
- Timpul aproximativ al furtunii este la ora 19.00, plus
sau minus câteva ore.
 141

Josh a rânjit, apoi a tuşit. Când şi-a revenit, a zis:

- Am reţinut fanta de vreme senină. O să începem să
coborâm imediat ce rehidratăm toată lumea. Îi dăm lui Bill
extra O-uri şi răspunde bine. Cred că o să reuşească să
ajungă jos de unul singur. Leah şi cu mine o să mergem în
spatele lui cu Francis şi câţiva şerpaşi. O să-i dăm lui Bill o
mână de ajutor dacă o să aibă nevoie. Încercăm să-l punem
pe Francis într-un Sac Gamow.
Francis era tipul care pufnise când îşi luase tăiţei. Sacul
Gamow (pronunţat Gam-off) a fost inventat de Igor Gamow
în anii '80 şi a salvat de la moarte mulţi alpinişti cu edem
pulmonar. E ca un sac de cadavru etanş. La altitudini
ridicate, presiunea atmosferică este foarte joasă. Pui
victima într-un Sac Gamow, îl umpli cu aer până când
presiunea ajunge cam la fel ca la nivelul mării şi bingo, cu
puţin noroc... alpinistul poate respira din nou.
- Atunci o să începem să ne uităm după primii alpinişti
în aproximativ opt ore, a spus Sparky. Aveţi grijă când
coborâţi. Riscul de avalanşe e mare.
- Ţine-ne la curent cu vremea.
- Recepţionat.

MI-AM DEZGROPAT CORTUL din zăpadă, apoi Zopa ne-a

cerut lui Sun-jo şi mie să dezgropăm cortul lui Holly, ceea
ce ne-a luat câteva ore. Ea nu ne-a ajutat, însă ne-a dat
ceai fierbinte şi prăjiturele.
Târziu în acea după-amiază, au început să sosească
primii membri ai echipei, arătând ca nişte zombi din
Noaptea morţilor vii. Au avut nevoie fiecare de trei căni de
 142

ceai dulce, fierbinte, în cortul cu popota, până să reuşească

să alcătuiască o propoziţie coerentă.
- A fost un coşmar... A început să ningă la trei sute de
metri sub ABC . Zăpada era atât de deasă încât a trebuit să
fixăm o frânghie şi să ne legăm între noi ca să nu pierdem
pe nimeni.
- Nu puteai să vezi nimic în faţa ochilor. Apoi a început
să ningă si mai si.
- Minus treizeci de grade la ABC , fără vânt. Aproape că
am îngheţat, încercând să ridicăm corturile.
Bărbatul care vorbea şi-a scos cu grijă mănuşa din
mâna dreaptă. Trei degete erau livide şi pline de băşici.
- Krieger a spus că o să-mi salvez degetele, însă cel mic
de la piciorul stâng o să-mi cadă cam într-o săptămână.
Oricum niciodată nu mi-a plăcut degetul ăla, a spus el
râzând, însă nu era un râs fericit. Vi l-aş arăta, dar o să vi se
facă rău.
- Viscolul nu a fost partea cea mai rea, a spus un alt
alpinist. Nici pe departe.
Era un cowboy din Abilene, Texas.
- Ne-a lovit o avalanşă la ora două dimineaţa. A fost cel
mai mare vacarm pe care l-aţi auzit vreodată. A distrus
şapte corturi. Nu am pierdut pe nimeni, slavă cerului, însă a
trebuit să ne înghesuim câte doi sau trei, ca nişte sardine,
în corturile rămase.
- Apoi am rămas fără mâncare, a spus bărbatul cu
degetele degerate. Josh ne spusese să ne luăm provizii doar
cât să ne ajungă dus-întors. Dimineaţa, acolo, nu mai
 143

aveam nici măcar o stafidă. Am avut noroc că s-a înseninat.

Câteva zile în plus, şi am fi murit de foame.
- Ai dreptate, camarade, a aprobat texanul. Când m-am
târât afară din cort în dimineaţa asta, mă uitam la unul
dintre iaci, gândindu-mă să-l ucid. Cred că ar fi trebuit să
ţinem ceremonia puja înainte să urcăm.
- Unde e ta... unde e Josh? am întrebat.
- El şi Krieger îl cară pe Francis, îl aduc jos, a răspuns
texanul. Nu au plecat până târziu, din câte am auzit. Se
pare că Francis e claustrofob. Ar fi trebuit să ne dăm sea-
ma. Întotdeauna doarme cu jumătate de cap afară din cort.
Aproape a înnebunit când l-au pus în sacul ăla. Singurul
lucru care l-a salvat a fost că, după puţin timp, a leşinat.
Poate vă gândiţi că discuţia de mai sus este un pic
cerebrală. Şi aveţi dreptate. Erau minus douăzeci şi trei de
grade afară, un pic mai cald în cort, dar nu cu mult. Când
eşti extenuat, ţi-e greu să-ţi tragi sufletul, îngheţi, mori de
foame şi aştepţi să-ţi cadă degetul mic de la picior, ai alte
lucruri pe cap decât binele camarazilor alpinişti.
Zopa ne-a făcut semn lui Sun-jo şi mie să ne apropiem
şi ne-a spus să ne aducem echipamentul. Urma să urcăm
pe munte, să-i ajutăm pe Josh şi Leah.

JR, WILL SI JACK ni s-au alăturat. În ultimele zile, ei ne

filmaseră lecţiile de alpinism cu Zopa, iar acum nu ştiam
sigur dacă veneau să ne ajute sau să filmeze Sacul Gamow
în acţiune.
Nu credeam că trei sute de metri o să conteze aşa
mult, însă la acea altitudine, chiar şi treizeci contau. Faptul
că trebuia să ne croim drum prin zăpada proaspătă nu a
 144

ajutat. Cam la fiecare douăzeci de paşi mă opream, res-

pirând greu aerul îngheţat. În punctul ăsta, speranţa mea
de a ajunge în vârf, 2414 de metri mai sus de locul în care
mă sufocam în prezent, părea la fel de probabilă ca zborul
unui Sac Gamow pe Jupiter. Singura mea consolare era că
Sun-jo şi echipa de filmare aveau la fel de multe probleme
ca mine.
Singura persoană care nu era afectată era Zopa. Ne
aştepta până ajungeam la vreo cincizeci de metri în spatele
lui şi apoi continua să urce pe gheţarul Rongbuk ca o capră-
de-munte.
Până după-amiază târziu, încă nu era nici urmă de Josh
şi ceilalţi. Dacă nu-i găseam curând, urma să căutăm pe
întuneric, însă, şi mai rău, începeau să se adune norii.
Zopa ne-a aşteptat să-l ajungem din urmă chiar când
soarele a început să dispară în spatele muntelui.
- Poate că-şi petrec noaptea la Tabăra Doi sau tabăra
intermediară, a sugerat JR gâfâind.
Există două tabere în drum spre ABC : o tabără inter-
mediară şi Tabăra Doi, care este la trei sferturi din drumul
spre ABC . Acea tabără intermediară nu se vedea deloc,
ceea ce însemna că nu eram aşa de sus pe munte cum
simţeam.
- Şi dacă nu sunt la tabăra intermediară sau la Tabăra
Doi? a întrebat Zopa. (Însemnând că dacă Josh şi doamna
doctor Krieger trecuseră pe lângă tabere, sau nu ajunseseră
încă la ele, ar fi putut să moară îngheţaţi.)
- Bine spus, a acceptat JR. Ce facem?
 145

Zopa s-a uitat în jos pe gheţar, apoi şi-a mijit ochii la

cerul care se întuneca.
- Vine furtuna, a spus. Puteţi să ajungeţi la Tabăra de
Bază într-o oră şi jumătate, poate două. Dacă plecaţi acum,
puteţi s-o luaţi înaintea furtunii.
JR i-a aruncat o privire sceptică. Urcam de peste patru
ore.
- În jos, a explicat Zopa. Calea este deja făcută. Nu
mergeţi pe alături.
- Şi tu? am întrebat.
Şi-a scos lanterna frontală din rucsac şi şi-a pus-o peste
gluga gecii, apoi şi-a pus rucsacul la loc.
- Îl cunosc pe tatăl tău. N-o să-l lase pe omu-ăla să
moară. O să încerce să-l coboare de pe munte.
Cred că toţi voiam să coborâm la Tabăra de Bază (eu,
unul ştiu că voiam), însă niciunul dintre noi nu voia să
coboare fără Zopa, mai ales că venea vreme rea.
Ne-am pus lanternele frontale şi ne-am luat după
lumina lui Zopa.
Două ore mai târziu, în întuneric, cu zăpada care în-
cepuse să cadă, am zărit două lanterne licărind la câteva
sute de metri în faţa noastră.
Josh şi Leah arătau complet terminaţi. Nu cred că ar fi
ajuns mai departe singuri. Şi nu ştiu cine a fost mai fericit,
noi sau eu? Erau fericiţi că eram acolo ca să-i ajutăm să-l
coboare pe Francis, iar noi eram fericiţi că-i găsiserăm,
pentru că puteam să coborâm.
- Aţi adus O-uri? a întrebat Josh, un pic neclar.
 146

Zopa a scos un tub şi o mască de oxigen din rucsac.

Josh a deschis regulatorul şi i le-a dat lui Leah, care a res-
pirat adânc de câteva ori. Apoi i-a venit rândul lui Josh.
Când a terminat, ni le-a oferit nouă, însă am clătinat cu toţii
din cap, curajoşi. Nu fuseserăm aşa de sus ca el şi Leah, şi
singurul motiv pentru care aveau nevoie de oxigen era
extenuarea lor. Alpiniştii nu începeau de obicei să respire O-
uri până la Tabăra Cinci.
Zopa a arătat spre sac.
- Cum e?
- În viaţă... cel puţin ultima dată când ne-am uitat, era.
Însă are edem pulmonar în formă gravă.
JR şi-a îndreptat lanterna spre fereastra transparentă
din partea de sus a sacului, însă era prea aburită ca să
vedem ceva înăuntru.
- Eşti bine, Francis? a strigat Josh.
Mi s-a părut că am auzit un răspuns înăbuşit, dar era
greu de spus, cu vântul care şuiera.
- Ne scrie un mesaj, a spus Leah.
Ne-am holbat şi am văzut că pe fereastra acoperită de
condens e scris invers un da fragil.
Josh a reuşit să râdă, apoi a privit spre Leah.
- Ar trebui să-l scoatem?
A dat din cap:
- Tu eşti doctorul. S-a lăsat pe vine şi s-a apropiat de
sac: Au venit ajutoare, Francis! În curând ajungem la Ta-
băra de Bază!
„În curând" s-a dovedit să fie patru ore mai târziu.
Gheţarul era abrupt şi alunecos. La un moment dat, a tre-
 147

buit să batem şuruburi de gheaţă şi să coborâm sacul cu

frânghii câţiva metri, ca să nu alunece ca pe tobogan.
Am ajuns împleticindu-ne în Tabăra de Bază, mult după
miezul nopţii. Tabăra era de obicei luminată ca un pom de
Crăciun, cu luminile albastre, roşii şi verzi ale corturilor, dar
aşa târziu, majoritatea alpiniştilor erau adormiţi. Am târât
sacul până în cortul de prim-ajutor şi l-am pus pe un pat.
Leah şi-a scos cu dinţii mănuşile termale exterioare şi
interioare şi a desfăcut încet fermoarul.
- Cum te simţi? a întrebat.
Francis arăta ca un cadavru. A deschis ochii şi a reuşit
să zâmbească uşor. A şoptit:
- Nu mai sunt claustrofob.
Leah a zâmbit şi i-a pus stetoscopul pe piept:
- Dar încă ai edem pulmonar.
- Nu mă duc în vârf?
- Nu anul ăsta, a spus Josh, părând la fel de dezamăgit
ca Francis.
Avea încă un loc liber pe permis.
I-AM LĂSAT PE FRANCIS SI LEAH şi ne-am dus în cortul cu
popota. O parte din echipă, personal şi şerpaşi beau ceai şi
jucau cărţi. Josh a dat raportul despre starea lui Francis.
După ce a terminat, a întrebat cum se simţea Bill.
- Nu prea bine, a răspuns texanul. Nu mai vrea să urce.
Josh a înjurat. Încă un alpinist care nu mai urca - şi
nimeni nu urcase încă mai sus de ABC.
După aceea, popota s-a golit destul de repede, rămâ-
nând doar eu, Sun-jo, Zopa şi Sparky. Era bine să beau ceai
 148

fierbinte şi să respir aer adevărat. Mă simţeam de parcă

stăteam într-un cort cu oxigen, nu într-un cort cu popotă.
- Peak şi doamna Angelo trebuie să ajungă la ABC, a
spus Zopa.
- Ştiu, a răspuns Josh. Urma să-i duc pe ei şi echipa de
filmare când mă întorceam, însă acum o să trebuiască să
aştept câteva zile. Sunt terminat.
- Îi duc eu mâine, s-a oferit Zopa.
Nici nu puteam să-mi imaginez să urc pe gheţar în
câteva ore, însă nu puteam protesta în faţa lui Josh sau
Zopa. Mi-am dorit ca JR, Will şi Jack să nu se fi dus în cor-
turile lor după ce filmaseră eliberarea lui Francis din Sacul
Gamow. Dacă ar fi fost acolo să audă ce spunea Zopa, sunt
sigur că ar fi protestat în numele meu.
- Nu-ţi pot cere să faci asta, a spus Josh.
- Nu mi-ai cerut, a spus Zopa. M-am oferit. Trebuie să
urce. Vremea se va îmbunătăţi în câteva ore.
- Nu şi conform hărţilor de pe satelit la care tocmai m-
am uitat, a spus Sparky.
Zopa a ridicat din umeri.
- Hărţile sunt greşite.
- Cum rămâne cu Holly? a întrebat Josh.
Am rugat un doctor de la o altă tabără să o consulte azi,
mai devreme, a răspuns Zopa. Poate merge.
Josh a rânjit:
- Deci aveai deja totul aranjat, când ai venit să mă iei.
Zopa a ignorat comentariul.
 149

- O să luăm nişte hamali şi iaci, a spus. Ne realimentăm

cu ce s-a pierdut în furtună. Sunt nişte şerpaşi pe care mi-ar
plăcea să-i vizitez la ABC, înainte să plec de pe munte.
- Ai vorbit cu Pa-sang?
Pa-sang era serdarul lui Josh, pe care îl văzusem prin
tabără, dar nu îl întâlnisem oficial niciodată. Se grăbea
mereu, ţipând la hamali, certându-se cu şerpaşii, sau era în
sediu, vorbind cu echipa de la Tabăra de Bază.
- I-a pus pe hamali să împacheteze ce este necesar, în
după-amiaza asta, a răspuns Zopa.
Josh s-a uitat la mine:
- Eşti pregătit pentru 6400 de metri?
Am spus că sunt, însă aveam dubii serioase. Speram că
Zopa se înşela în legătură cu vremea.
ABC

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, am scos capul din cort.

Cerul complet senin, minus două grade, niciun pic de
vânt - de departe cea mai bună vreme pe care o avusese-
răm de când ajunseserăm la Tabăra de Bază - şi nici că aş fi
putut fi mai dezamăgit.
Mă durea în gât şi mă simţeam de parcă muşchii şi
încheieturile îmi fuseseră înlocuiţi cu sticlă spartă.
Sun-jo era afară şi mă aştepta, îmbrăcat în fostele mele
haine, inclusiv aşa-numitele cizme proaste. Plus un detaliu:
logo-ul Peak Experience fusese cusut atât pe geacă, cât şi
pe fes. Credeam că Zopa schimbase toate astea. De ce
purta Sun-jo hainele mele?
- Nu arăţi bine, a spus.
- Nu mă simt bine, am răspuns, răguşit. Ce-i cu
hainele?
- Nu ţi se potriveau, a răspuns. Zopa mi le-a dat mie.
Eram prea derutat ca să mai insist. M-am întins în cort
după sticla de apă şi am descoperit că era îngheţată bocnă.
Noaptea trecută fusesem aşa de obosit, că uitasem s-o iau
cu mine în sacul de dormit, ca să nu îngheţe. Petrecusem
ore întregi împachetând şi reîmpachetând echipamentul
pentru ABC.
Sun-jo şi-a scos sticla de apă din rucsac. Am luat o
înghiţitură mare şi i-am dat-o înapoi, întrebându-mă de ce
avea un rucsac.
 151

- Vii la ABC cu noi?

- Da, a răspuns. Şi mi-ar plăcea să plec înaintea păs-
torilor. Nu-mi place să calc în balegă de iac.
- Nici mie, am spus, deşi nu văzusem niciodată balegă
de iac.
Hamalii ţineau iacii legaţi la marginea taberei. Nu
fusesem acolo încă, dar simţeai clar mirosul de la bovinele
lăţoase când vântul bătea din direcţia aia.
M-am întrebat de ce Zopa nu menţionase în noaptea
precedentă că Sung-jo o să vină la ABC, însă eram prea
obosit, flămând şi îngrijorat de urcuş ca să-l întreb pe Sun-
jo chiar atunci.
- Ar fi bine să încercăm s-o trezim pe Holly.
- A plecat deja, cu Zopa, m-a lămurit Sung-jo.
M-am uitat speriat, dar era doar ora nouă.
- Când au plecat?
- Acum două ore.
- De ce nu m-a trezit şi pe mine Zopa? am întrebat
(deşi eram bucuros de somnul în plus).
- Doamna Holly urcă lent. O să-i ajungem din urmă.
Mi-am luat echipamentul şi l-am verificat o ultimă oară,
apoi ne-am dus la popotă să luăm ceva de mâncare.
Singura persoană de-acolo era bucătarul. Am fost deza-
măgit că Josh nu venise să-mi spună la revedere, dar, dacă
ţineam cont prin ce trecuse în ultimele zile, nu puteam să-l
învinuiesc că dormea mai mult.
 152

La jumătatea micului dejun, JR, Will şi Jack s-au târât

înăuntru, adormiţi şi iritabili, însă după o jumătate de oră de
cafea şi carbohidraţi au început să se înveselească.
- Hai să terminăm cu asta, a spus Will, dându-şi cu
cremă pe faţă ca să nu-l ardă soarele.

LA ÎNCEPUT A PĂRUT că Holly este o alpinistă mai rapidă

decât crezuse Sun-jo, însă câteva ore mai târziu, când am
ajuns-o în sfârşit din urmă, lângă un râu glaciar topit, viteza
ei avea o explicaţie: Zopa căra atât rucsacul lui, cât şi pe-al
ei, în timp ce urcau pe gheţarul abrupt.
Chiar şi fără rucsac, avea dificultăţi să-şi tragă sufletul.
Când ne-a văzut, a încercat să zâmbească, dar nu prea a
reuşit. Zopa arăta şi el puţin tras la faţă, ceea ce nu era
surprinzător având în vedere că ducea tot atâta greutate
cât un iac.
Apropo de iaci, turma câştigase teren în urma noastră
toată ziua, iar acum se afla la mai puţin de nouăzeci de
metri în spatele nostru. Fiecare căra peste patruzeci şi cinci
de kilograme de provizii pentru noi şi de hrană pentru ei
înşişi - căci nu se găsea nimic de mâncare pentru ei la
altitudinea asta.
Cu o expresie gravă, Zopa s-a uitat la şirul lung de
animale. Presupun că voia să meargă prin balega lor la fel
de mult ca şi noi.
- Vacile-alea o să ne strice filmarea, a comentat JR.
- Nu sunt vaci, sunt iaci, am precizat. Şi cum o s-o
strice?
- Te filmăm pe tine, nu nişte ciobani şi iacii lor.
 153

Am crezut că la cinci mii de metri altitudine toate

punctele mele sensibile erau lăsate în urmă, însă JR reuşise
să apese chiar pe unul din ele, pe unul important chiar.
Uram documentarele de televiziune în care era filmat un om
de ştiinţă, alpinist sau explorator intrepid, în mijlocul unui
mediu ostil, de unul singur. A, da? Atunci cine mânuieşte
camera când el se luptă cu natura de unul singur?
La Tabăra de Bază îi auzisem pe alpinişti plângându-se
de hamalii şi păstorii murdari şi de iacii lor „împuţiţi". Când
ceva lipsea din tabără, hamalii şi păstorii erau primii
suspecţi.
Sigur, nu voiam să calc în balegă de iac, însă te simţeai
umil când îi auzeai pe aceşti păstori şi hamali - în cizmele
lor ieftine, cu hainele ponosite şi cu rucsacurile grele -
venind în urma noastră cu forţă, fluierând, vorbind monoton
şi cântând în timp ce ne cărau nouă echipamentul pe
munte. Niciunul dintre noi nu fluiera sau cânta, şi căram
doar o zecime din ce duceau ei în spate.
- Fără păstorii, iacii şi hamalii aceştia, nu am fi aici, i-am
spus lui JR. Să-i scoţi din film e ca şi cum ai scoate Everestul
din film. Pentru ca un alpinist să ajungă în vârf, ei sunt mai
importanţi decât alpinistul însuşi.
Nu mai aveam aer în plămâni pentru mai mult, însă
cred că mi-am făcut clar punctul de vedere, pentru că Zopa
a râs, îndelung şi puternic (ceea ce e greu de făcut la
altitudinea asta). Şi când iacii şi păstorii şi hamalii ne-au
ajuns din urmă, JR a filmat întreaga procesiune traversând
râul, inclusiv petele de sânge din zăpadă lăsate de iacii care
îşi tăiaseră copitele în pietre ascuţite.
 154

Le-am urmărit bucuroşi urmele de balegă până sus, la

tabăra intermediară. Tabăra nu era exact ce mă aşteptam
să fie.
Era aşezată chiar la marginea unei stânci instabile,
deasupra unui râu glaciar învolburat. În spatele nostru se
afla o pantă care arăta de parcă era gata-gata să se prăvă-
lească peste noi. I-am arătat aceste două potenţiale
dezastre lui Zopa şi, ca un semn prevestitor, un bolovan s-a
desprins şi s-a rostogolit pe pantă, oprindu-se cam la
cincizeci de metri de locul în care ne aflam.
- Aici e nivelat, a spus Zopa, de parcă un somn con-
fortabil era tot ce conta înainte să murim zdrobiţi.
M-am uitat la ceilalţi. Niciunul nu părea deranjat, dar
asta era probabil din cauză că erau aşa de obosiţi încât de-
abia se mai puteau mişca. Ştiam exact cum se simţeau.
Cele mai simple sarcini păreau că durează o veşnicie şi nici
nu eram încă la ABC. Existau trei tabere mai înalte după
aceea.
După ce ne-am montat cortul (Sun-jo şi cu mine de-
ciseserăm să împărţim un cort, ca să nu cărăm două) l-am
ridicat pe-al lui Holly. Nu spusese nimic de când o prinse-
serăm din urmă. Stătea prăbuşită pe o piatră netedă, ca o
marionetă cu sforile tăiate, privindu-ne cu nişte ochi lipsiţi
de viaţă.
Sun-jo s-a dus să-i ajute pe Zopa şi pe ceilalţi şerpaşi să
pregătească cina, iar eu m-am dus s-o întreb pe Holly cum
se simte.
A tras adânc aer în piept de câteva ori şi la final a reuşit
să îngaime un „bine".
 155

La nivelul mării, cineva care ar fi arătat ca ea s-ar fi

aflat într-o ambulanţă, în drum spre urgenţe, însă la 5788
de metri limita unei urgenţe era mult mai înaltă. Chiar şi
aşa, şansele lui Holly de a ajunge mai sus pe munte, în
condiţia fizică în care era, nu păreau prea bune.
O doză de O-uri ar fi pus-o imediat pe picioare, însă ar fi
anulat şi scopul aclimatizării. Corpul ei urca de fapt cât ea
era prăbuşită pe piatra aia rece, şi ăsta era scopul urcuşului
înalt şi dormitului jos...
- Celulele roşii se mutliplică cu milioanele, ca să ne
protejeze organismul de aerul rarefiat. Aceste celule roşii
noi rămân în organism în timpul perioadelor de odihnă de la
altitudini mai scăzute, făcând lucrurile mai uşoare când urci
din nou. Deci, cu toate că...
- Taci din gură, Peak, a reuşit Holly să spună schiţând
un zâmbet.
- Poftim?
- Ştiu... gâfâit... cum... gâfâit... funcţionează... gâfâit...
celulele roşii.
M-am holbat la ea înmărmurit până când am realizat că
undeva, în profunzimea gândurilor mele, începusem să
vorbesc cu voce tare fără să-mi dau seama, ceea ce ar
trebui să vă dea o idee despre starea în care eram.
- Scuze.
Holly a dat din cap:
- Ajută-mă să ajung la cort.
Când am ridicat-o, s-a clătinat, însă câteva respiraţii
superficiale au făcut-o să se stabilizeze. Ne-a luat cinci-
sprezece minute să parcurgem cei patru-cinci metri până la
 156

cort şi, când am ajuns acolo, gâfâiam amândoi. Mă simţeam

de parcă cineva îmi tăiase mie sforile. Ce mi se întâmpla?
Am instalat-o pe Holly în cortul ei, apoi m-am îndreptat
încet spre Sun-jo şi Zopa, întrebându-mă dacă o să ajung
acolo fără să mă prăbuşesc. Zopa mi-a dat o cană. Am luat-
o de la el, dar nu ştiam ce ar trebui să fac cu ea.
- Bea, m-a îndemnat.
A, da, m-am gândit, cu încetinitorul. O cană. Bei din
ea.
Prima înghiţitură mi-a atins esofagul şi apoi a ajuns în
stomac ca un elixir magic.
- Ce e asta?
Zopa s-a holbat la mine:
- Ceai, a spus. Cu zahăr.
- Ce fel de ceai?
- Ceai verde, simplu.
A băgat mâna în buzunarul hainei mele Gortex, mi-a
scos sticla de apă şi a agitat-o. Era aproape plină.
- Deshidratare, a spus. Nu bei destulă apă. Asta o să te
omoare mai repede decât aerul rarefiat. A dat din cap către
Sun-jo, care ţinea la rândul lui în mâini o cană de ceai: Şi
Sun-jo e vinovat de asta.
Nu-mi fusese sete toată ziua, dar ştiam că Zopa avea
dreptate. Dacă aşteptai să bei până-ţi era sete, la altitudi-
nea asta, putea fi prea târziu.
- Holly! am strigat alarmat, gândindu-mă că şi ea su-
ferea de deshidratare.
Zopa a dat din cap.
 157

- Domnişoara Holly a băut suficiente lichide, mi-a

explicat. M-am asigurat eu.
- Nu se simte bine, i-am zis.
- Am văzut şi mai rău, a spus Zopa. Iar unele dintre
acele persoane au ajuns în vârf. Nu poţi niciodată să ştii cui
o să-i dea voie muntele şi cui nu.

AM AVUT O NOAPTE MIZERABILĂ

Am exagerat puţin cu hidratarea şi a trebuit să mă
trezesc de trei ori ca să urinez. Apoi, părea că de fiecare
dată când începeam să adorm, un bolovan de pe pantă se
desprindea, făcându-mă să mă trezesc îngrozit, aşteptând
să ne zdrobească. Cea mai mare problemă era gâtul. Până
dimineaţă, mă simţeam de parcă aveam un ou de gâscă
fiert blocat acolo.
Cu tot fâţâitul meu şi urinatul, îmi imaginez că nici Sun-
jo nu a dormit foarte mult, însă nu s-a plâns.
Într-o lumină mai pozitivă, dimineaţa a fost la fel de
blândă ca dimineaţa precedentă, iar Holly se simţea mult
mai bine. A reuşit să meargă la popotă ca să ia micul dejun
cu noi. (În noaptea precedentă, Zopa îi servise cina în cort.)
Păstorii şi iacii au plecat cu o oră înaintea noastră. Se
duceau direct la ABC fără să se oprească la Tabăra Doi,
ceea ce ar trebui să dea o idee legată de forma fizică în
care erau, în comparaţie cu noi.
JR a venit la mine în timp ce împachetam cortul şi mi-a
spus că vrea să facă un interviu cu mine înainte să pornim.
Sun-jo şi Zopa îi împachetau echipamentul lui Holly.
 158

Avusesem deja câteva astfel de interviuri la Tabăra de

Bază şi mi-era groază să fac mai multe. Aflasem că o
cameră în faţa mea şi un microfon deasupra capului meu
mă transformau într-un idiot care se bâlbâia.
- Comportă-te natural, spunea JR. Fii tu însuţi!
Sigur.
Apoi îmi punea întrebări care să mă îndemne să vor-
besc, cum ar fi: „Cum este să te afli pe cel mai înalt munte
din lume cu tatăl tău?" Sau: „Cum se compară urcatul pe
Everest cu urcatul pe zgârie-nori?"
Încercam să răspund la aceste întrebări cu sinceritate şi
ajungeam să dau cele mai penibile răspunsuri imaginabile.
M-am oprit din împachetat şi m-am alăturat echipei de
filmare, încercând să nu arăt prea mohorât. Poziţionaseră
camera în faţa pantei instabile, aşa că stătusem treaz toată
noaptea ascultând cum se prăvăleau bolovanii. Will m-a
îndemnat să-mi îndoi genunchii, mi-a scos gluga ca să mi se
vadă faţa şi mi-a şters toată crema împotriva îngheţului pe
care mi-o aplicasem cu grijă.
- Frate, n-ar fi grozav dacă unul dintre bolovanii ăia
mari s-ar desprinde când facem asta? a spus Jack. (Era
sunetistul şi spera întotdeauna să se întâmple ceva oribil în
timp ce avea loc filmarea.)
- Bine, a spus JR. O să facem totul foarte simplu astăzi.
Vreau doar să repeţi ce ai zis ieri despre iaci şi hamali. A
fost foarte incisiv. Şi ai avut perfectă dreptate. Nu ştiu dacă
o s-o folosească în versiunea finală, dar ar trebui, cu
siguranţă.
 159

Eram încântat. De fapt, în timpul nopţii nedormite, mă

gândisem la ce spusesem şi îmi dorisem să fi mers camera.
JR a dat semnalul.
- La trei... doi... unu... motor...
Am deschis gura şi nu a ieşit niciun sunet.
- Filmăm, a spus JR nerăbdător. (Bateriile camerei nu
rezistau foarte mult pe vreme rece.)
Am încercat din nou, dar nu a ieşit niciun sunet.
- Când eşti gata, Peak.
- Se desprinde un bolovan, a spus Jack, entuziasmat.
- Haide, Peak!
Am arătat spre gură şi am dat din cap. Vocea îmi
dispăruse.
JR a înjurat.
- Bolovanul ăla e gata să se rostogolească, a spus Jack.
Cred că o să treacă pe lângă noi, însă sigur o să fie în
cadru.
- Zopa! a strigat JR. Poţi să vii aici pentru puţină
improvizaţie?
Zopa a dezaprobat din cap şi a arătat spre Sun-jo.
- Lasă-l pe Sun-jo s-o facă.
- Ieşi din cadru, Peak! mi-a strigat JR.
M-am mişcat şi Sun-jo mi-a luat repede locul.
- Încă filmăm, a spus JR. Vorbeşte despre sentimentele
tale faţă de munte, Sun-jo. Poate ceva despre tatăl tău. La
trei... doi... unu...
 160

- Tatăl meu a venit pe Sagarmatha când era de vârsta

mea, a spus Sun-jo cu accentul lui cool. A început ca hamal
şi a avansat până a ajuns şerpaş şi serdar-asistent. Mi-a
spus că a escaladat munţi pentru ca eu să nu fiu nevoit s-o
fac, însă cred că era vorba de ceva mai mult de-atât...
Bolovanul care spera Jack că o să cadă s-a desprins, cu
o tonă de pietriş. Sun-jo nu s-a clintit, şi nici măcar nu s-a
uitat în spatele lui, la mini-avalanşe. A continuat să
vorbească şi JR a continuat să filmeze.
- Tata a fost un străin pentru mine, însă aici, în munţi,
încep să-l cunosc prin intermediul conversaţiilor şerpaşi- lor,
alpiniştilor şi păstorilor. Am venit aici să văd muntele, însă
ceea ce descopăr este... pe tatăl meu.
- Frumos! a spus JR.
Era frumos. Şi, urăsc să recunosc, însă eram puţin
invidios pe exprimarea fluentă a lui Sun-jo. Spre deosebire
de mine, se simţea cât se poate de confortabil în faţa
camerei de filmat. JR nu mă lăudase niciodată după o fil-
mare. Bineînţeles, eram praf la asta, totuşi...
Jack şi Will îl băteau pe Sun-jo pe spate, spunându-i cât
de natural a fost. M-am dus înapoi la cortul nostru şi am
terminat de împachetat. Nu cred că şi-au dat seama că am
plecat.

DIMINEAŢA TÂRZIU, vremea s-a schimbat, cu nori cenuşii

care au venit din Vest şi un vânt rece bătând în josul
muntelui. A trebuit să ne oprim şi să punem mai multe
straturi de haine pe noi. Mi-am acoperit faţa cu o cagulă de
mătase şi cu un fular de lână. Cu gâtul nu-mi era mai bine,
însă am mers mai departe, pas cu pas, oprindu-mă la
 161

fiecare jumătate de oră, scoţându-mi fularul ca să beau şi

înecându-mă cu fiecare înghiţitură.
Zopa mergea în spatele nostru, continuând să care
bagajul lui Holly şi încurajând-o încet să urce pe pantă de
parcă era şerpaşul ei personal. Nu ştiam dacă îl angajase
sau promisese să le dea bani călugărilor tibetani ori dacă
exista altă explicaţie. Însă fără el, ar fi mers în jos, nu în
sus.
Ne-a luat opt ore (aproape un kilometru pe oră) să
ajungem la Tabăra Doi. Erau aşa de mulţi alpinişti încât de-
abia am avut loc să ne ridicăm corturile. Unii alpinişti
coborâseră de la Tabăra Patru de deasupra ABC-ului, unii
mergeau spre ABC, iar alţii foloseau locul ca Tabără de
Bază, ceea ce era greu de imaginat, pentru că eu de-abia
puteam respira. Echipa de filmare îşi aşezase corturile în
partea opusă nouă.
Tabăra era la intersecţia a doi gheţari: Rongbuk-ul de
Est şi Beifeng. De-aici nu puteai să vezi vârful Everestului,
însă era o privelişte spectaculoasă a altor trei vârfuri din
Himalaya: Changtze, Changzheng şi Lixin.
Nu era suficient spaţiu ca să montăm cortul aproape de
popotă, aşa că la cină trebuia să se descurce fiecare cum
putea.
Am aprins plita în timp ce Sun-jo s-a dus la o baltă
glaciară să ia apă. Până s-a întors, începuse să ningă. Am
pus apă pe plită şi am aşteptat să fiarbă, ceea ce dura din
ce în ce mai mult, cu cât urcam mai sus.
Nu-mi era foame şi cred că nici lui Sun-jo nu-i era, însă
ştiam amândoi că trebuie să mâncăm.
 162

Sun-jo m-a întrebat cum mă simt. Am încercat să răs-

pund, însă tot ce mi-a ieşit din gură a fost un şuierat răgu-
şit. Nu mă deranja că nu puteam să vorbesc. Ce mă
îngrijora era faptul că răguşeala putea fi simptomul a ceva
mai grav. În Tabăra de Bază circula un virus urât care-i
agitase pe toţi. Dacă luai o boală gravă, terminai cu
escalada. Drept urmare, echipele se uniseră într-un interes
comun de apărare rămânând în propriile corturi şi uitându-
se cu suspiciune la toţi alpiniştii care se apropiau, de parcă
aceştia ar fi fost ciumaţi. Aşa cum se obişnuia, unul dintre
hamali a fost acuzat că a adus virusul în tabără, de parcă
alpiniştii n-ar fi putut să aducă un virus pe Everest.
Cât am aşteptat ca apa să fiarbă, l-am privit pe Zopa
cum înălţa cortul lui Holly şi cum s-a târât aceasta înăuntru,
când a fost gata. Apoi, el şi-a ridicat propriul cort şi a
început să pregătească cina.
- Vorbeam cu unul dintre alpinişti, a spus Sun-jo. Mi-a
zis că mâine e marele test. A fost la ABC şi a petrecut o
noapte la Tabăra Patru. A spus că, dacă ajungem aşa
departe, o să reuşim să ajungem în vârf...
Ar fi trebuit să fiu mai atent la ce spunea Sun-jo, însă
aveam o criză minoră care nu avea nimic de-a face cu gâ-
tul, care mă durea. Ceea ce-mi provoca această cădere
nervoasă era faptul că fusese o zi relativ uşoară, însă eu
eram complet distrus.
Nu poţi să ştii niciodată cui o să-i dea voie muntele si
cui nu. Repetasem cuvintele lui Zopa în gând toată ziua - şi
aş fi pus pariu că Peak Marcellino făcea parte din mulţimea
celor cărora nu li se dădea voie, alături de George, cu
problemele lui cu inima, şi de Francis, cu Sacul Gamow.
 163

Doctorul Woo se înşelase cu privire la condiţia mea

fizică sau mă sabotasem de unul singur când mă deshi-
dratasem. Dar în cazul ăsta, de ce nu suferea şi Sun-jo? M-
am uitat la el. Amesteca în oală, vorbind de parcă am fi
campat pe o plajă.

A DOUA ZI DE DIMINEAŢĂ, ZOPA ne-a scos din cort înainte de

zori. Se aşezase un strat de circa treizeci de centimetri de
zăpadă proaspătă, dar ninsoarea se oprise.
- Urcuş greu azi, a spus. Şi trebuie să ajungem sus
repede, altminteri nu o s-avem loc să ne ridicăm corturile.
Ce-ţi face gâtul?
Am dat din cap. Încă nu aveam voce, dar nu mă sim-
ţeam mai rău decât noaptea trecută, ceea ce am considerat
că era o victorie.

IEŞIND DIN TABĂRĂ, am început să urcăm pe Trough, o de-

presiune întinsă între două vârfuri ascuţite de gheaţă care
arată ca nişte canini uriaşi. Drumul principal era bătătorit şi
marcat clar de iaci. Zopa ne avertizase să ţinem drumul.
- Dacă vă abateţi de la drum, chiar şi să urinaţi, aţi
putea să vă pierdeţi pe veci în labirintul de gheaţă.
(Promit că asta este ultima dată când vorbesc despre
nevoile corpului la altitudini ridicate. Să răspunzi chemării
naturii pe munte este un mare chin, pentru că la acea
altitudine nu poţi face nimic rapid şi trebuie să-ţi scoţi mai
multe rânduri de haine. Poate să-ţi întârzie urcuşul cu o
jumătate de oră sau mai mult, ceea ce îţi poate distruge
şansele să ajungi mai sus, pentru că vremea rea se
 164

schimbă foarte rapid. De aceea, trebuie să încerci să ai grijă

de toate astea înainte să pleci din tabără.)
Pe la amiază am dat peste hamali, iaci şi păstori care
se îndreptau înapoi spre Tabăra de Bază. Încă fluierau şi
cântau şi am fost tentat să mă alătur lor. Cred că singurul
lucru care m-a oprit a fost că Holly fusese în faţa mea toată
ziua şi nu aveam de gând s-o las să ajungă mai sus decât
mine pe munte.
Două ore mai târziu, am văzut pentru prima oară ABC-
ul. Sun-jo a arătat spre corturile mici şi colorate din
depărtare, dar tabăra nu era aşa de aproape cum părea.
Era la o distanţă de trei ore de tortură. Singura parte bună
era că Sun-jo şi cu mine am reuşit să-i depăşim pe Holly şi
Zopa cu vreo nouăzeci de metri, înainte să ajungem în
tabără.
ABC: 6449 de metri. Mai sus decât Kilimanjaro şi
McKinley. Şi am simţit diferenţa. Această tabără primitivă
făcea ca fiecare loc în care stătusem înainte să pară un
paradis. Era situată pe o grămadă de dărâmături între un
gheţar (care arăta de parcă ar fi fost format din apă de
canal îngheţată) şi un perete de stâncă instabil. Pământul
era presărat cu pietre care puteau să-ţi rupă gleznele şi
crevase mortale.
JR a filmat sosirea noastră triumfătoare. Abia am avut
puterea să mă uit spre cameră când am trecut pe lângă ea.
Nu erau decât vreo şase corturi ridicate, aşa că era
suficient loc în care să căutăm o zonă pentru echipa noas-
tră. Spre deosebire de Tabăra de Bază, lumea nu se plimba
făcând conversaţie. Oamenii erau fie prea obosiţi ca să se
 165

mişte, fie prea speriaţi să nu-şi luxeze vreo încheietură

tocmai acum, aşa aproape de vârf.
Până au ajuns Holly şi Zopa, aveam corturile ridicate şi
un foc aprins, din surcelele lăsate de hamali.
- Ce-ţi face gâtul? m-a întrebat Holly.
Sun-jo şi cu mine aproape că am căzut de pe pietrele
pe care stăteam. Asta era prima propoziţie coerentă pe
care o rostea de când plecaserăm de la Tabăra de Bază, iar
vocea îi era aproape normală. O depăşiserăm, dar părea
într-o formă mai bună decât eram noi.
- Încă... mă... doare, am spus cu dificultate.
- Cred că e un doctor pe-aici, a spus. Mă duc să-l caut.
Până i-am ridicat cortul, se întorsese cu doctorul după
ea. Arăta de parcă ar fi avut şi el nevoie de un doctor, însă
mi-a examinat gâtul, apoi a sunat-o pe Leah Krieger la
Tabăra de Bază. Au decis să-mi dea antibiotice.
Josh a venit la staţie şi m-a întrebat cum merge. Nu i-
am putut răspunde, aşa că i-am predat staţia lui Holly, care
a dat un raport minunat. Josh a spus că se îndreaptă spre
ABC, apoi spre Tabăra Patru, pentru o noapte, şi fără
îndoială că o să ne vadă când urma să coborâm.
(Ar trebui să menţionez ceva despre staţiile de emisie-
recepţie de aici. Frecvenţele erau deschise şi lumea nu
avea nimic mai bun de făcut decât să stea în corturi şi să
monitorizeze conversaţiile. Asta îi includea pe căpitanul
Shek şi pe soldaţi. Drept urmare, toată lumea avea grijă ce
vorbea, în special liderii de expediţii precum Josh.)
Următoarea zi ne-am petrecut-o practic în corturi, stând
întinşi, încercând să respirăm, sperând că celulele roşii
 166

făceau ce trebuiau să facă. Când ne mişcam, o făceam cu

încetinitorul, de parcă eram pe lună. Primeai o farfurie cu
mâncare şi te uitai la ea, gândindu-te că au trecut câteva
minute şi spunându-ţi că ar trebui să încerci să mănânci
până nu se răceşte...
Furculiţă către gură.
Rece ca gheaţa.
Huh?
Uită-te la ceas.
O jumătate de oră?
Cum?
Până în dimineaţa în care am plecat, antibioticele au
început să-şi facă efectul şi gâtul meu era mai bine. Am re-
uşit chiar să spun, răguşit, câteva propoziţii inteligibile.
Sun-jo, pe de altă parte, nu se simţea bine. Petrecuse o
mare parte din noapte vomitând lângă uşa cortului. De câte
ori vomita, Zopa venea şi îi dădea ceva de băut, îngrijorat
de deshidratare. Îmi părea rău pentru el, însă, ca să fiu
sincer, faptul că se îmbolnăvise m-a înveselit puţin. (Oribil,
ştiu.) M-am simţit mai bine ştiind că nu eram singurul care
se descurca greu.
Drumul pe care urcaserăm trei zile ne-a luat nouă ore la
întoarcere. Am dat peste Josh între prima şi a doua tabără.
M-a întrebat ce-mi face gâtul, apoi şi-a continuat drumul
spre ABC, strigând în jos spre noi că o să ne vadă peste
câteva zile.
Holly nu numai că şi-a cărat propriul rucsac înapoi, dar
a ajuns cu o jumătate de oră înaintea noastră la Tabăra de
 167

Bază. Nu poţi să ştii niciodată cui o să-i dea voie muntele

si cui nu.
SCRISORI DE-ACASĂ

ÎN PRIMA NOAPTE ÎNAPOI, în Tabăra de Bază, am dormit

cincisprezece ore.
Când m-am trezit în sfârşit, m-am simţit la fel de bine
cum mă simţisem toată viaţa. Aş fi putut să mă duc cu
uşurinţă la o alergare de cinci kilometri jumătate, în schimb
m-am dus la popotă şi am mâncat vreo patru kilograme de
mâncare.
Doamna doctor Krieger a venit şi m-a privit cum
înfulecam ultima farfurie, apoi m-a dus la cortul de prim-
ajutor ca să se uite la gâtul meu. A spus că era mai bine,
însă trebuia să iau antibiotice şi săptămâna următoare, ca
să fiu sigur că scap de infecţie.
Următoarea oprire a fost la sediu, unde m-au felicitat cu
toţii că am ajuns la ABC şi mi-au dat un teanc de scrisori de-
acasă. Erau o carte poştală de la Rolf, două scrisori de la
mama şi cinci scrisori stufoase de la Paula şi Patrice.
Plicurile erau mototolite şi pătate de praf şi grăsime. M-am
uitat la timbrele poştale. Corespondenţa fusese trimisă la
biroul lui Josh din Chiang Mai, apoi la Kathmandu şi, de-
acolo, fără îndoială, aruncată într-un camion care se
îndrepta spre munte.
Poştă la mare înălţime.
Primirea scrisorilor mi-a distrus complet buna-dis-
poziţie. Nu-mi petrecusem nici măcar un minut gândindu-
mă la familia mea, de când ajunsesem la Tabăra de Bază, şi
mă simţeam un pic vinovat. Asta însemna că o parte dintre
 169

scrisorile pe care le trimisesem când eram mic tatălui meu

ajunseseră la destinaţie.
Se dusese într-un cort dintr-o tabără aflată la mare
altitudine, exact la fel ca mine acum, şi ieşise cu un teanc
de scrisori, în care se afla şi una de la fiul său.
Eram aşa de furios, încât aş fi vrut să fug la ABC şi să-l
pocnesc în ochelarii de protecţie. În schimb, am decis să
termin Carneţelul #1 (pe care îl citiţi) şi să i-l trimit mamei.
Cam acelaşi lucru cu o scrisoare lungă. Nu aveam de gând
să-mi ignor familia, cum mă ignorase Josh pe mine. Şi astfel
îmi făceam şi tema pe care mi-o dăduse Vincent pentru
GSS.
În dimineaţa următoare, m-am dus la popotă să-mi iau
ceva de mâncare înainte să mă întorc să scriu în carneţel.
Sun-jo nu era acolo.
- Băiatul foarte bolnav, mi-a spus bucătarul.
Am luat un termos cu ceai fierbinte şi m-am dus în
cortul lui Sun-jo. Era înfofolit în sacul de dormit, ca o omidă,
numai cu capul afară, acoperit cu un fes.
- N-ar trebui să fii aici, a spus răguşit, însă se vedea că
era bucuros să mă vadă.
Ochii îi erau adânciţi şi roşii. Şi, poate era din cauza
luminii slabe care pătrundea prin cortul albastru de nylon,
însă părea că pierduse vreo cinci kilograme de când îl
văzusem ultima dată.
I-am turnat o cană de ceai.
- N-ar trebui să fii aici, a repetat.
-Lasă asta, am spus. Tu şi cu mine am făcut schimb de
microbi săptămâni întregi. Sunt imun.
 170

I-am dus cana la buze, sperând că aveam dreptate.

- O să fiu mai bine în câteva zile.
Uitându-mă la el, îmi era greu să cred asta, însă am
spus că eram sigur că avea dreptate.
M-am oprit la cortul de prim-ajutor. Nu eram sigur dacă
îndatoririle doamnei doctor Krieger includeau să trateze
ajutoarele de bucătar, însă dacă nu, voiam s-o conving s-o
facă.
Scria ceva pe laptop, însă s-a oprit când am intrat.
- Cum te simţi astăzi?
- Bine, dar sunt îngrijorat pentru Sun-jo.
Mi-a cerut să deschid gura şi s-a uitat în gâtul meu.
- Inflamaţia aproape că a dispărut, a spus, stingând
lanterna. Însă trebuie să continui să iei antibioticele, în
special dacă insişti să intri în corturile celor bolnavi, să-i
vizitezi.
- Deci l-aţi consultat? am întrebat-o.
- Noaptea trecută şi azi-dimineaţă.
- Şi?
- Şi e grav bolnav, dar va supravieţui.
Mi-am petrecut următoarele două zile scriind şi am
reuşit să termin primul carneţel în ziua în care Josh urma să
se întoarcă de la ABC şi Tabăra Patru. Când am ajuns la
sfârşitul carneţelului, le-am scris scrisori Paulei şi lui Patrice
mulţumindu-le pentru pictura pe care mi-o trimiseseră şi
spunându-le că o agăţasem în cort, ca să fie primul lucru pe
care îl vedeam dimineaţa şi ultimul pe care îl vedeam
seara. Le-am mai spus că mi-era aşa de dor de ele încât mă
 171

gândeam să fur un iac şi să vin călare pe el până la New

York.
La final, i-am scris lui Rolf. Îmi trimisese o vedere cu
King Kong agăţat de Empire State Building. Înăuntru erau
trei bancnote de câte 100 de dolari şi un bilet scris de
mână:
Rezistă, Peak.
Mi-e dor de tine.
Vreau să vii acasă.
Cu dragoste, Rolf

Nu „nouă". Mie. Eu vreau să vii acasă. Cu aceste două

propoziţii făcuse pentru mine mai multe decât orice făcuse
Josh vreodată... sau ce ar fi putut să facă.
M-am dus la sediu şi am scris adresa pe plicuri. Sparky
mi-a spus că poşta va fi trimisă a doua zi de dimineaţă.
Când Josh a ajuns după-amiază târziu, nu i-am spus de
carneţel sau de scrisori. Nu merita să ştie.
MOLES
KINE #2
SECRETE

ÎNTÂLNIREA A FOST SECRETĂ şi s-a ţinut la sediu

după ce toţi ceilalţi alpinişti s-au dus să se culce.
Au venit numai cei invitaţi: Josh, echipa de
filmare, Sparky, doamna doctor Krieger, Thaddeus
Bowen şi Zopa, care l-a adus cu el pe Sun-jo. (Sun-
jo arăta mai bine, dar nu cu mult.) Josh s-a uitat
urât la el şi, pentru un moment, am crezut că o să-i
ceară să plece, însă a trecut peste asta.
- Unde e Holly?
Nimeni nu părea să ştie.
- Nu aşteptăm, a spus Josh. S-a întors spre
doamna doctor Krieger: Cum stă Peak cu
sănătatea?
- Cred că am scăpat de infecţie datorită
antibioticelor. Atâta timp cât nu migrează spre
plămâni, o să fie bine. Au fost trei cazuri noi de
pneumonie raportate în tabără astăzi. Suspectez că
este o infecţie secundară de la virus. William Blade
este un caz. Toată lumea din echipa lui este
 174

bolnavă. Au plecat în după-amiaza asta şi am pus

sub carantină tot ce au lăsat în locul unde au avut
tabăra.
 175

Vestea despre William Blade şi foştii însoţitori o

s-o bucure nespus de mult pe Holly.
Josh s-a întors spre Zopa:
- Poate ajunge Peak în vârf?
Încă eram foarte enervat pe Josh din cauza
scrisorilor, şi asta nu ajuta. Urăsc atunci când
oamenii vorbesc despre mine de parcă nu sunt
prezent.
Zopa a ridicat din umeri.
- O să trebuiască să vedem cum se descurcă la
Tabăra Patru. A fost bine la ABC.
Nu fusesem „bine" la ABC, însă am apreciat că
a spus
asta.
- Mulţumesc că l-ai dus la ABC, a spus Josh.
Presupun că te întorci la Kathmandu.
Zopa a ridicat din nou din umeri:
- Cum rămâne cu Holly?
- E puternică, a spus Zopa.
Josh a părut puţin surprins. Şi eu eram. Fusese
bine când ajunsese în sfârşit la ABC, şi la coborâre,
însă nu i-aş fi caracterizat urcuşul ca fiind puternic.
Ce plănuia Zopa?
- Nu o să strice să o ducem pe Holly în vârf, a
spus Thaddeus. O să vorbească şi o să scrie despre
asta tot restul vieţii. Un foarte bun PR pentru Peak
Experience.
 176

- Cred că ai dreptate, a fost de acord, reticent,

Josh. Şi-a scos un carnet din buzunar şi a răsfoit
paginile.
- Bine. Avem zece oameni de dus în vârf, cu
Peak şi Holly. Dintre aceştia, şase sau şapte au
şanse bune dacă nimeresc fanta bună de vreme. S-
a uitat la Sparky: Ai vreo dată pentru mine?
- Mă gândesc la perioada dintre 25 mai şi 4
iunie. Sparky l-a privit pe Zopa: Însă astrologia s-ar
putea să ne ofere o prognoză mai bună decât
meteorologia.
- Vreo idee, Zopa? a întrebat Josh.
Zopa a dat din cap:
- Eu nu fac altceva decât să mă uit pe cer.
Asta i-a făcut pe toţi să râdă, însă nu cred că
Zopa intenţiona să fie amuzant.
- Dacă predicţia ta despre vreme este
adevărată, i-a spus Josh lui Sparky, nu avem prea
mult timp. S-a îndreptat spre calendarul de pe
perete: Ziua de naştere a lui Peak este peste şase
săptămâni. Asta înseamnă că avem cam cinci
săptămâni să-l pregătim pentru încercarea de a
ajunge în vârf. Şi mi-ar plăcea să-l duc acolo mai
devreme de-atât.
- Sunt de acord, a spus Thaddeus. Dacă se
întâmplă ceva şi Peak nu poate ajunge în vârf, am
avea şansa unei a doua încercări.
- Thaddeus, nu vom avea o a doua şansă, a
spus Josh. Peak fie reuşeşte din prima, fie nu.
 177

Josh avea dreptate. Aproape că nu se auzise

niciodată de o a doua încercare pe Everest. Dacă
eşuezi, trebuie să te întorci la Tabăra de Bază. Nu
există suficient oxigen în celelalte tabere ca să-ţi
refaci forţele şi să te recuperezi. Durează trei zile
să te întorci la Tabăra de Bază, inclusiv o noapte la
Tabăra Şase şi una la ABC. Cinci zile la Tabăra de
Bază (mai mult, dacă eşti chiar distrus), apoi înapoi
sus, ceea ce poate dura opt sau nouă zile - în total,
aproape trei săptămâni. Ar fi venit mijlocul lui iunie
până aş fi putut să fac o altă încercare, mult după a
cincisprezecea zi de naştere. Unii alpinişti au fost
opriţi la nouăzeci de metri de vârf (de vreme,
extenuare sau timp) şi nu au mai făcut nicio altă
încercare tot restul vieţii.
- Uite la ce mă gândesc, a continuat Josh. E un
cuplu care s-a înscris să meargă la Tabăra Patru,
însă cei doi sunt suficient de puternici ca să meargă
mult mai sus. De fapt, au şanse mai mari decât
majoritatea celorlalţi din echipă să ajungă în vârf.
Dacă îi punem pe cele două permise libere, ne-ar
creşte procentajul de vârf cu cel puţin douăzeci la
sută.
- Ai vorbit cu ei? a întrebat Thaddeus.
- Da, dar nu au promis nimic. Am vrut să
discutăm opţiunile întâi.
- Cred că ar trebui să-l trimiţi pe Sun-jo în vârf,
a spus Holly, luându-ne pe toţi prin surprindere.
Deloc caracteristic pentru ea, se strecurase în
cort în linişte.
 178

- Pe cine? a întrebat Josh, enervat.

- Nepotul lui Zopa, a răspuns Holly.
Asta, clar, le-a captat atenţia tuturor. Ne-am
holbat la Sun-jo şi Zopa cu gurile căscate. Cred că a
mea era mai căscată decât a celorlalţi. Josh arăta
de parcă ar fi fost pălmuit. De ce nu îmi spusese
Sun-jo că Zopa era bunicul lui?
Sun-jo stătea cu bărbia în mâini, aparent
nepăsător la şocul nostru.
- Cum îl cheamă pe tatăl tău? l-a întrebat Josh.
- Numele lui era Ki-tar, a răspuns Sun-jo.
- Îl cunoşteam, a spus Josh, încet. Nu ştiam că
are un fiu. S-a uitat la Zopa şi a rânjit cum ştia el s-
o facă: Ce pui la cale?
Zopa a răspuns ridicând din umeri. Niciunul
dintre noi nu l-a crezut. Aici era vorba despre ceva
mai mult decât ne dezvăluiau Josh, Sun-jo şi Zopa.
Josh s-a uitat din nou la Sun-jo.
- Câţi ani ai?
- Am paisprezece ani, a răspuns.
Cred că tocmai aflasem motivul principal
pentru care Zopa fusese de acord să plece de la
templul Indrayani şi să mă ducă la Tabăra de Bază.
Josh nu mai zâmbea, şi nici ceilalţi n-o mai
făceau, în special eu. Îl consideram prieten pe Sun-
jo. Ştia probabil de tentativa de a ajunge în vârf
încă de când eram la Kathmandu. Sigur ştia că
Zopa îi era bunic. Trebuia să-mi dau seama că se
petrece ceva încă de când Zopa îi dăduse
 179

echipamentul meu de alpinism. În mod cert, Holly

ştia secretul, ceea ce explica de ce Zopa nu mai
avea mult şi o ducea în cârcă până la ABC.
- Când este ziua ta? l-a întrebat Josh.
Sun-jo s-a uitat la Zopa, care a dat din cap spre
el.
- Treizeci şi unu mai.
Cu şase zile înainte de ziua mea.
Josh era vizibil uşurat, însă numai pentru o
secundă.
- De unde ştim că e adevărat? a întrebat
Thaddeus.
Sun-jo a băgat mâna în buzunarul gecii (care
fusese a mea) şi a scos o bucată de hârtie
mototolită, aflată într-o pungă etanş, de plastic. A
scos hârtia şi i-a dat-o lui Thaddeus.
- E în nepaleză, a spus Thaddeus.
Josh a luat-o şi s-a uitat pe ea.
- Nu, e-n tibetană, l-a corectat el, iar apoi s-a
uitat din nou la Sun-jo. Te-ai născut în Tibet?
- Da, a răspuns Sun-jo. Aveam cinci ani când
tata a reuşit să ne treacă pe mine şi pe mama
peste graniţă în Nepal. Sunt un tibetan liber.
- Nu există aşa ceva, a comentat Josh. Cum te-
ai întors în Tibet? Cu siguranţă, nu ai folosit asta, a
zis dându-i hârtia înapoi.
- Cu documente false, a explicat Zopa.
 180

Josh a înjurat.
- Ei bine, nepotul tău nu o să mai fie un tibetan
liber pentru mult timp dacă Shek află de actele
false, a spus Josh. O să-l aresteze. Probabil că o să
fii şi tu luat cu el.
Asta explica de ce Sun-jo dispărea ori de câte
ori erau soldaţi prin preajmă.
- Tentativa de a ajunge în vârf merită riscul, a
comentat Zopa.
Josh s-a uitat la Sun-jo un moment, apoi din
nou la Zopa.
- Îţi sunt dator, Zopa, însă nu am decis dacă
Sun-jo o să meargă spre vârf. Şi, oricum, nu avem
suficienţi şerpaşi alpinişti ca să ducem trei echipe
sus. Şi de asta vorbim acum. Trei echipe separate.
- Yogi şi Yash, a spus Zopa.
Josh a râs şi a dat din cap:
- Ai plănuit toate astea înainte să pleci din
Kathmandu, nu-i aşa?
Zopa nu a răspuns, dar era clar că asta făcuse.
- Poate că tu şi cu mine ar trebui să mergem
într-un loc retras, să discutăm despre asta, a
sugerat Josh.
- Depinde de tine, a spus Zopa. Dar nu mă
deranjează nici dacă vorbim aici.
- Cum vrei. Josh s-a uitat la toată lumea, pe
rând, dar a insistat asupra lui Holly: E o discuţie
complet neoficială. Nimic din ce vorbim aici nu
trebuie să se afle în afara acestui cort - niciodată.
 181

Dacă află chinezii, ar putea să ne anuleze expediţia

- însă, şi mai grav, s-ar putea să-l ia pe Sun-jo şi să-
l bage la închisoare.
M-am gândit la grupul de prizonieri înlănţuiţi pe
lângă care trecuserăm după ce traversaserăm
Podul Prieteniei şi m-am cutremurat. Eram supărat
pe Sun-jo, însă nu doream aşa ceva nimănui. Să fii
arestat în SUA era o nimica toată pe lângă un arest
în Tibet. M-am uitat la el. Părea îngijorat, de parcă
de-abia acum îşi dădea seama de ceea ce i s-ar fi
putut întâmpla dacă Shek descoperea că avea acte
false.
Toată lumea a aprobat din cap, deşi cred că
echipa de filmare ar fi dorit să aibă camerele
pornite. (Nu că Josh i-ar fi lăsat să apară ceva din
filmare în documentarul final.)
- Mama lui Sun-jo s-a născut într-un sătuc pe
partea asta a muntelui, a explicat Zopa. Fiul meu a
cunoscut-o în timpul unei expediţii. I-a luat ani de
zile să-i scoată pe ea şi Sun-jo din Tibet şi să-i ducă
în Nepal. Sun-jo este şi tibetan, şi nepalez.
- Chinezii nu o să vadă lucrurile aşa, dacă Sun-
jo este prins aici, a precizat Josh.
- Dacă-l ducem în vârf, nu o să mai obţinem
niciodată permisul să urcăm pe partea nordică! a
strigat Thaddeus. Ar putea să ne coste jumătate din
afacere. Ruta tibetană este mai dificilă decât cea
nepaleză. Are mai mult prestigiu. Aducându-l pe
Sun-jo aici, ne-ai pus în pericol tot sezonul. Şi
 182

pentru ce? Dacă Peak şi Sun-jo ajung în vârf, Sun-jo

tot nu va fi cel mai tânăr care a reuşit.
- Va fi însă cel mai tânăr tibetan liber care a
ajuns în vârf, a clarificat Zopa. Este o chestiune de
mândrie naţională.
- Aici facem afaceri, a spus Thaddeus, nu
politică.
- Care e diferenţa? a întrebat Zopa.
- De-ajuns! a spus Josh. S-a uitat la JR: Cum
merg filmările?
- Bine, a răspuns JR. Avem câteva secvenţe de
alpinism destul de bune, câteva interviuri bune...
M-am crispat un pic auzind asta. Nu avea cum
să vorbească despre interviurile cu mine.
- Ceva filmări cu Sun-jo?
- Multe. El şi Peak au urcat împreună. La ce te
gândeşti?
- Da, a adăugat Thaddeus, puţin agresiv, la ce
te gândeşti?
- Nu ştiu sigur încă, a zis Josh.
S-a uitat la mine:
- Ce părere ai dacă ai împărţi gloria?
- Cred că glumeşti, a spus Thaddeus.
Josh l-a ignorat:
- Ce crezi, Peak?
Nu făceam asta pentru glorie. Sau o făceam?
M-am uitat la Sun-jo şi Zopa. Amândoi aveau
expresii indescifrabile. Eram furios pe amândoi - pe
 183

Sun-jo mai mult decât pe Zopa, pentru că Zopa nu

spunea niciodată nimic nimănui.
Aş fi vrut să-i spun lui Josh să-l trimită pe Sun-jo
înapoi în Nepal, în schimb, fără prea mare
entuziasm, am spus:
- Nu am nimic împotrivă.
- Pot să vorbesc cu tine, Josh? a întrebat
Thaddeus. Singur...
- Bineînţeles.
După ce au plecat, toată lumea a tăcut câteva
momente. JR a rupt, în cele din urmă, tăcerea.
- Poker? a întrebat, scoţând din geacă un
pachet de cărţi de joc.
- Ei, de ce nu? a zis Sparky. Lui Josh şi lui
Thaddeus s-ar putea să le ia ceva timp...
- Mă joc şi eu, a spus Holly.
M-am dus la Sun-jo şi Zopa.
- Mulţumesc că m-ai susţinut, a spus Sun-jo.
- Ar fi trebuit să-mi spui.
- Ţi-am spus, a zis Sun-jo, uitându-se cu
vinovăţie la Zopa. Cel puţin, indirect.
- Despre ce vorbeşti?
- În prima noapte la ABC, a răspuns. Am vorbit
despre faptul că dacă noi ajungem la Tabăra Patru,
noi o s-avem o şansă mare de a ajunge în vârf.
Avea dreptate când spusese indirect. De-abia
îmi aminteam de acea conversaţie.
- Destul de penibil, am spus.
 184

Zopa i-a sărit în apărare.

- În Kathmandu, Sun-jo încă nu ştia nimic, a
spus. A crezut că-l aduc aici ca să devină şerpaş.
De-abia pe drum spre ABC i-am spus de vârf.
Deci Josh şi cu mine nu eram singurii cu care
Zopa era ascuns. Am aruncat o privire spre jocul de
poker care era în plină desfăşurare, în centrul mesei
fiind o grămadă de bani. Erau norocoşi că nu juca şi
Zopa.
- Mă duc la popotă pentru nişte ceai, a spus
Zopa.
Am aşteptat până a ieşit din cort, după care l-
am întrebat pe Sun-jo de ce nu îmi spusese că Zopa
este bunicul lui.
- Zopa a crezut că e mai bine să rămână între
noi, mi-a explicat.
Dacă Zopa m-ar fi rugat să ţin un secret,
probabil că şi eu aş fi făcut-o, însă tot mă deranja
că Sun-jo nu-mi spusese.
Zopa s-a întors cu un termos de ceai şi câteva
căni. Am luat şi eu o cană şi m-am uitat la cei care
jucau poker. De fapt, nu mă interesa jocul, însă nu
voiam să-mi petrec timpul cu Zopa şi Sun-jo. Holly
a câştigat rundă după rundă, spre enervarea
tuturor.
După vreo douăzeci de minute, Josh şi
Thaddeus s-au întors la sediu. La început, am
crezut că Thaddeus obţinuse ce voia, pentru că era
numai un zâmbet. Şi Sun-jo i-a observat expresia şi
a părut dezamăgit.
 185

- Bine, a spus Thaddeus, zâmbind la Sun-jo şi

Zopa. Poţi încerca să ajungi în vârf.
- Poimâine vă întoarceţi cu toţii la ABC, a
adăugat Josh.
Cei din echipa de filmare au oftat.
URSUL SI IACUL
a

TREI ECHIPE: A, B SI (SHH!) C.

Noi eram în echipa C: Sun-jo, eu, echipa de
filmare şi Holly - conduşi de Zopa, Yogi şi Yash.
(Cred că fraţii nu veniseră cu noi ca să-şi găsească
de lucru pe munte. Deja aveau de muncă. Zopa îi
angajase ca să-l ducă pe Sun-jo în vârf.) Şi cred că
C venea de la „clandestin", nu echipa numărul trei,
pentru că ne duceam primii spre vârf, nu ultimii, şi
cumva trebuia să păstrăm toate astea în secret.
Cu o noapte în urmă, Josh şi Thaddeus nu ne
spuseseră explicit să-i minţim pe ceilalţi alpinişti,
însă nici departe nu au fost.
- O să trebuiască să rămână-ntre noi, spusese
Thaddeus, vorbind mai încet în ciuda faptului că
afară erau minus douăzeci şi trei de grade şi vântul
bătea în jos pe munte cu vreo patruzeci de kilometri
la oră.
Nu era de parcă cineva stătea la intrarea în
cort, trăgând cu urechea.
- Thaddeus are dreptate, fusese Josh de acord.
Unii dintre ceilalţi alpinişti sunt de-a dreptul ţicniţi.
O să se lupte care să plece primul. E ridicol, dar e la
fel în fiecare an. Nu pot să priceapă, cu creierele lor
neoxigenate, că, dacă pleci primul, nu înseamnă
neapărat şi că ajungi primul în vârf. Depinde de
vreme.
 187

Josh inventa un pic aici. Dacă stăteai în Tabăra

de Bază sau sus, la ABC, aşteptându-ţi rândul,
însemna să ai şanse mai mari să iei un virus sau să-
ţi luxezi o gleznă, ca să nu mai vorbim de plictiseala
absolută sau de căderile psihologice cauzate de
înghesuiala din cort, unde stăteai întins şi te
întrebai dacă o să reuşeşti să ajungi în vârf.
Aveam prima şansă datorită zilei mele de
naştere. Punct. Putea să fie nevoie de fiecare dintre
cele treizeci şi ceva de zile ca să ajung în vârf
înainte de a împlini cincisprezece ani.
- Dacă întreabă cineva, a spus Thaddeus, asta
facem! S-a uitat la echipa de filmare:
- Voi faceţi un documentar despre şerpaşi.
S-a uitat apoi la Holly:
- Tu scrii un articol despre şerpaşi.
S-a uitat la mine:
- Tu vii ca să ajuţi la filmare. Din câte ştiţi voi,
tentativa de a ajunge în vârf nu face parte din
documentar.
- Sun-jo o să trebuiască să se mute în tabăra
hamalilor în noaptea asta, a spus Josh. Este singura
cale să păstrăm secretul în ceea ce-l priveşte. Poţi
să aranjezi asta, Zopa?
Zopa a confirmat dând din cap.
Josh s-a uitat la Sun-jo:
- Căpitanul Shek şi soldaţii se duc rareori în
tabăra hamalilor, însă, ca să fii în siguranţă, trebuie
să te îmbraci şi să te comporţi ca un hamal. Fără
 188

echipament vestic modern de alpinism. Hamalii

cară provizii sus pe munte poimâine. O să mergeţi
toţi cu ei. Când ajungeţi la Tabăra Intermediară, în
afara razei vizuale a chinezilor, poţi să te schimbi în
echipamentul de urcat. Când te întorci, o să
trebuiască să-ţi schimbi hainele şi să stai cu
hamalii. Dacă te prinde Shek, te-ai ars!
- Ars? a întrebat Sun-jo.
- O să sfărâmi bolovanii până se fac pietriş, am
explicat.
- Oh!
O expresie de groază a apărut pe faţa, de
obicei calmă şi veselă, a lui Sun-jo.
- Deci, a continuat Josh, Zopa o să conducă
echipa C. Eu o să conduc echipa A. Iar Pa-sang va
conduce echipa B.
Am fost dezamăgit că nu o să merg spre vârf
cu tatăl meu, însă nu am fost surprins. („Schimbare
de planuri" a fost tema relaţiei noastre toată viaţa.)
Eram, de asemenea, îngrijorat pentru Zopa şi Sun-
jo.
„Paranoia este alimentată de aerul rarefiat..."
Ăsta este un citat dintr-o carte despre alpinism
scrisă de Josh, iar starea asta începea să mă
frământe.
Cu Sun-jo în ecuaţie, mi se părea că el şi Zopa
aveau numai de câştigat dacă eu nu ajungeam în
vârf. Nu spun că ar fi încercat să mă oprească, însă
până şi cea mai mică greşeală, accidentală sau
 189

intenţionată, putea să-mi oprească urcuşul. Şi

nimeni nu ar fi ştiut. Pe munte se întâmplă lucruri
neplăcute. Asta face parte din orice escaladă. Şi
când ceva merge prost, de obicei se dă vina pe
echipamentul nepotrivit, vremea nefavorabilă,
ghinion - şi rareori pe alpinişti.
- Aveţi întrebări? a întrebat Josh.
Aveam câteva zeci de întrebări, cum ar fi: Dacă
Zopa a putut să facă rost de acte false suficient de
bune ca să-l treacă pe Sun-jo peste Podul Prieteniei,
de ce să avem încredere în acel certificat de
naştere ponosit? Putea să fie cu şase luni mai mic
decât mine, din câte ştiam noi. Zopa ştia exact
când era ziua mea de naştere. Fusese acolo când
mama îl contactase pe tata prin staţie, pe
Annapurna.
Îşi asigura Josh spatele trimiţându-l pe Sun-jo
sus cu mine? Dacă eu nu reuşeam, compania lui
Josh tot ar fi primit acreditarea pentru că îl dusese
pe cel mai tânăr alpinist pe vârful muntelui Everest.
Sun-jo era pe permisul lui de urcat. Conta pentru
Josh care dintre noi ajungea în vârf?
Însă nu am pus întrebări, nici măcar nu am
făcut vreun comentariu. Eram aşa de confuz şi de
furios încât nu aveam încredere să mai deschid
gura.
- Nu avem cum să ţinem secret faţă de ceilalţi
alpinişti, a spus JR. Nu există decât o singură cale
finală spre vârf, şi pe-acolo o s-o luăm cu toţii, în şir
indian, ca nişte furnici.
 190

Josh i-a zâmbit:

- Nu-ţi face griji. Odată ce echipele A şi B vor
ajunge în Tabăra Patru, singurul lucru la care o să
se gândească va fi de unde să ia următoarea gură
de aer.
- Şi când se întorc la Tabăra de Bază? a întrebat
JR.
- Dacă ajung în vârf nu o să le pese cine a ajuns
şi cine nu, a răspuns Josh. Partea importantă este
să le oferim tuturor o şansă. Echipa voastră va avea
patru sau cinci zile avans faţă de echipele A şi B.
Când ajungeţi mai sus de Tabăra Patru, aveţi grijă
ce spuneţi prin staţie. O singură indiscreţie, şi toată
lumea de pe partea asta a muntelui va şti ce
punem la cale. Când treceţi pe lângă noi la
întoarcere, nu spuneţi nimic despre vârf. O să
discutăm totul mai târziu.
- Ceilalţi alpinişti au terminat cu al doilea drum
la ABC, a insistat JR. Sunt cu cel puţin o săptămână
înaintea noastră în ceea ce priveşte aclimatizarea.
Avea dreptate. De obicei, al treilea drum spre
ABC însemna că încercai să ajungi în vârf. Eram cu
o săptămână în urma celorlalţi alpinişti ai lui Josh.
- Dacă vremea se îmbunătăţeşte, o să încercăm
să-i ducem în vârf mai devreme, a spus Josh. Dacă
nu, o să trebuiască să aştepte în Tabăra de Bază
alături de ceilalţi. Nu putem să mergem spre vârf
cu toţii, în acelaşi timp. Nu este suficient spaţiu.
Ceea ce însemna că ceilalţi alpinişti ar fi putut
rămâne la Tabăra de Bază încă şase săptămâni,
 191

înainte de a avea ocazia să încerce să ajungă în

vârf. Şi ştiam că asta nu o să le convină.
AM AVUT O NOAPTE GROAZNICĂ, întins în sacul de
dormit, gândindu-mă la toate modurile în care Zopa
şi Sun-jo ar fi putut să-mi saboteze încercarea de a
ajunge în vârf, dacă ar fi dorit s-o facă. Era o listă
deprimant de lungă.
Târziu în dimineaţa următoare, când am scos în
sfârşit capul din cort, ningea uşor. M-am îmbrăcat şi
m-am dus la popotă, unde i-am găsit pe Zopa şi
echipa de filmare vorbind încet despre schimbările
din documentar.
(Sau vorbeau despre mine, până m-au văzut
venind spre ei? Josh chiar avea dreptate despre
faza cu paranoia şi aerul rarefiat.)
- Iar eşti bolnav? m-a întrebat Zopa.
Ce mult îţi doreşti asta, am gândit, dar i-am
spus că nu mă mai simţisem aşa de bine niciodată
în viaţa mea. Nu a părut că mă crede. Am luat un
castron de fulgi de ovăz, apoi m-am aşezat la masă
lângă ei. Aveam tot cortul la dispoziţie, căci nu mai
era nimeni în afară de bucătarul care făcea
curăţenie, după aglomeraţia de la micul dejun.
- Imediat după ce termini de mâncat, a spus JR,
o să-ţi arăt cum să foloseşti camera de filmare.
- De ce?
- Pentru că este foarte probabil ca Jack, Will şi
cu mine să nu reuşim să ajungem în vârf. Cineva
trebuie să filmeze.
 192

Erau cu toţii alpinişti buni. Nici nu-mi dăduse

prin minte că era posibil să nu ajungă în vârf.
- O să-ncercăm, a spus Jack, dar nu se ştie
niciodată.
- E a treia oară când merg pe Everest, a spus
JR. Cel mai aproape de vârf am fost când am ajuns
la Tabăra Şase. Vremea ne-a întors din drum şi asta
a fost. O să-ţi dau una dintre mini-camerele
noastre. S-a uitat la ceas: O să ne-ntâlnim cu tine şi
cu Zopa în faţa sediului în cinşpe minute, apoi o să
mergem în tabăra hamalilor să filmăm.
S-au ridicat şi au părăsit cortul.
M-am uitat la Zopa:
- L-ai văzut pe Josh?
- Şi-a luat o parte din echipă sus pe munte, să
exerseze tehnici de urcat.
Probabil că am părut puţin enervat, pentru că
Zopa m-a studiat un moment şi apoi a spus:
- Ce sentimente ai faţă de tatăl tău, acum, că ai
petrecut ceva timp cu el?
- Nu prea mi-am petrecut mult timp cu el, am
răspuns, evitând întrebarea.
Zopa a sorbit din ceai, apoi a zis:
- Nu poate să se abţină, să ştii.
- Ce vrei să spui?
- Alpinismul... Josh este foarte bun în domeniul
ăsta şi foarte pasionat. Nu foarte mulţi oameni îşi
descoperă vocaţia în viaţă.
 193

- Dar ce faci când ajungi prea bătrân ca să urci

pe munte?
Zopa a râs:
- Majoritatea alpiniştilor nu îmbătrânesc.
- Tu ai îmbătrânit...
- Şi-am încetat să mai urc.
- De ce?
- Copiii mei crescuseră. Nu mai aveam nevoie
de bani.
- Nu cred că ai urcat doar pentru bani.
- Bineînţeles, însă dacă nu aş fi fost plătit, nu aş
fi urcat deloc. Tu faci alpinism ca un hobby, şerpaşii
fac alpinism ca să-şi întreţină familiile.
- Deci eşti aici ca să-l ajuţi pe Sun-jo să devină
şerpaş, am spus.
- Nu. Sunt aici ca Sun-jo să nu trebuiască să
devină şerpaş.
- Ce vrei să spui?
- Ştiu că eşti supărat pe mine pentru că nu ţi-
am spus de planul meu pentru Sun-jo. Şi eşti
supărat pe Sun-jo pentru că nu ţi-a spus că sunt
bunicul lui.
- Ce legătură are asta cu faptul că nu vrei ca
Sun-jo să devină şerpaş?
- Ca să-l aduc până aici, a trebuit să tăinuiesc o
serie de lucruri. Lucruri pe care l-am rugat pe Sun-
jo să le ţină şi el în secret. Chiar nu a ştiut ce
 194

aveam de gând, până nu i-am spus la ABC. Nu am

putut să-i spun, până nu am văzut cum s-a
descurcat pe munte. Dacă ajunge în vârf, no-
torietatea obţinută o să-i permită să se întoarcă la
şcoală. Sper că nu o să trebuiască să mai urce din
nou.
- E autentic acel certificat de naştere?
- Da. Sun-jo e mai mare decât tine cu o
săptămână.
- Şi dacă ajung şi eu în vârf?
Zopa a ridicat din umeri.
Nu ăsta era răspunsul la care speram.
- Ştiu la ce te gândeşti, am spus. Nu poţi să ştii
niciodată cui îi va da voie muntele şi cui nu.
Zopa a zâmbit şi s-a ridicat de la masă.
- Ne vedem la sediu.
- O să ajung în vârf, i-am zis în timp ce ieşea din
cortul cu popota.
În mod ciudat, conversaţia m-a ajutat să mă
echilibrez. Mi-a amintit că alpinismul, chiar dacă
sunt şi alţi oameni în echipa ta, este un sport de o
persoană. Picioarele, braţele, muşchii, rezistenţa,
voinţa sunt ale tale şi numai ale tale. Un partener
te poate încuraja, poate chiar şi să te împiedice să
cazi, însă nu te poate duce în vârf. Asta depinde
numai de tine.
 195

Mi-am terminat micul dejun simţindu-mă puţin

mai bine şi m-am dus la sediu să mă întâlnesc cu
echipa de filmare. Zopa era acolo, dar Holly nu.
- E deja în tabăra hamalilor, a explicat JR.
Doamna doctor Krieger avea nişte medicamente
pentru Sun-jo, însă nu a vrut să le ducă ea însăşi în
tabără. Căpitanul Shek ar fi devenit suspicios.
Doctorii nu tratează hamalii. Holly s-a dus în locul
ei.
Cred că nu eram singurul individ pe care
muntele îl transformase. Holly trecuse printr-o
schimbare remarcabilă de când ne duseserăm la
ABC. Şi era clar din atitudinea lui JR că nu eram
singurul care observase asta. Vocea îi era încă
puţin ascuţită, iar ea încă purta haine ţipătoare,
însă avusese grijă de mine la ABC şi acum avea
grijă de Sun-jo. Nu cred că ar fi făcut asta în prima
zi în care ajunsese în Tabăra de Bază.
JR mi-a înmânat o cameră de filmat mică, cam
de mărimea unui sandviş.
- Ştiu că nu pare cine ştie ce, mi-a explicat.
Însă te poţi baza pe ea la altitudini ridicate şi
filmează la o calitate destul de bună - nu la fel de
bună precum cea pe care am folosit-o până acum,
însă ar fi un mare inconvenient să cari pe munte
echipament mare.
Mi-a arătat cum să fac zoom in şi zoom out,
cum să încadrez, cum să folosesc microfonul
integrat şi cum să schimb cardul de memorie, care
avea cam o oră de video.
 196

- Trebuie să fii destul de aproape ca să prinzi o

voce, mi-a explicat Jack. În special dacă bate
vântul. Cel care vorbeşte o să trebuiască probabil
să ţipe.
- Consideră că e camera ta până se termină
urcuşul, a adăugat JR. Avem alta pe care să o luăm
în vârf dacă ajungem aşa departe. Trebuie să
exersezi cu ea. Cea mai difi- cliă parte este să apeşi
pe butoanele mici când ai mănuşile-n mâini. Aşa că
exersează cu mănuşi. Dacă-ţi scoţi mănuşile mai
sus de Tabăra Cinci, o să-ţi cadă degetele şi o să
apeşi pe butoane cu nasul pentru tot restul vieţii.
Ce gând plăcut!
- Ce-ar trebui să filmez? am întrebat.
- Povestea, a spus Will.
- Care poveste?
- Asta este întrebarea cea mare, a răspuns JR.
Şi face parte din distracţie.
- Şi mister, a adăugat Jack.
- Josh ne-a angajat să te filmăm pe tine, a
continuat JR. Acum, a apărut în peisaj şi Sun-jo,
ceea ce schimbă povestea. Dacă tu şi Sun-jo nu
ajungeţi în vârf, povestea se va schimba din nou. S-
ar putea să fie o poveste despre cum nu aţi reuşit
să ajungeţi în vârf - ce anume v-a oprit. S-ar putea
să fie despre prietenia dintre voi doi...
(Care era destul de fragilă momentan, însă nu
i-am spus asta lui JR.)
 197

- ...sau despre Sun-jo şi Zopa, sau despre tine şi

tatăl tău. Ideea este că nu o să ştim despre ce este
povestea până nu ştim cum se termină totul. Ce
putem face acum este să filmăm detalii. Când
terminăm, o să asamblăm documentarul ca pe un
puzzle.
Exact cum mă învăţase Vincent la GSS să
alcătuiesc o poveste. Nu mă lăsa să scriu niciun
cuvânt până nu făceam cercetări. Păstrează
povestea pentru tine până când eşti gata s-o faci
cunoscută.
Mă punea să notez rezultatul cercetărilor pe
care le făceam pe mici pătrăţele de hârtie. Pe
fiecare pătrăţel scriam o scenă, descrierea unui
personaj sau un detaliu oarecare de pe parcursul
cercetărilor.
Când faci cercetări, scrie tot ce te
interesează. Orice îţi stimulează imaginaţia. Orice
pare important. O poveste este construită ca un
zid de piatră. Nu toate pietrele se potrivesc.
Unele vor trebui aruncate. Unele tăiate şi
redimen- sionate. Când termini zidul, s-ar putea
să nu arate ca zidul pe care ţi l-ai imaginat, însă
va ţine animalele înăuntru şi prădătorii afară.
(M-am întrebat dacă Vincent ar fi acceptat un
documentar în locul unui carneţel scris, dar mă
îndoiam.)
- Ar fi minunat, a continuat JR, dacă ai putea să-
ţi scrii filmările. Nu este uşor de făcut, în special la
altitudini ridicate, dar ne-ar ajuta când edităm.
 198

- Dacă nu poţi să le scrii, a sugerat Jack, poţi să

înregistrezi ce faci la microfon.

DE LA DISTANŢĂ, tabăra hamalilor părea ordonată şi

prosperă, însă când ne-am apropiat, s-a dovedit
clar că nu era deloc aşa. Părea că totul era făcut
din lucruri de aruncat - ca şi cum hamalii stătuseră
după sezonul de urcat şi adunaseră resturile din
tabăra noastră şi le puseseră într-a lor. Erau câteva
cocioabe făcute mai mult din conserve aplatizate
bătute în cuie decât din lemn. Corturile erau cusute
din bucăţi provenite de la alte corturi. Hamurile
iacilor erau făcute din frânghii de urcat zdrenţuite.
Tabăra avea şi un miros diferit: bălegar, foc de
lemne şi uleiul vechi de palmier în care hamalii îşi
găteau mâncarea. Însă am uitat curând de miros şi
de dezordine în mica învălmăşeală de oameni care
au venit alergând când l-au văzut pe Zopa. Sun-jo şi
Holly au ieşit dintr-un cort ponosit şi ni s-au
alăturat. Sun-jo încă arăta destul de slăbit, ceea ce
nu mă întrista să constat. M-am întrebat cum o să
se descurce a doua zi, când ne duceam înapoi la
ABC.
M-a luat alături de el.
- Apreciez că m-ai apărat azi-noapte, a spus. Îmi
pare rău că nu ţi-am spus despre Zopa.
- Uită de asta, am zis, deşi eu nu uitasem nici
pe departe. Cum a fost să stai aici noaptea trecută?
- Nu e aşa de confortabil ca în tabăra de
alpinism, însă hamalii au fost amabili.
 199

Hamalii se aliniaseră într-un şir lung şi Zopa

mergea de-a lungul lui, salutându-i pe fiecare şi
oferindu-le tuturor binecuvântări. Când a terminat,
ne-am aşezat într-un cerc mare pe pături şi saci de
dormit şi am vorbit, iar Zopa a tradus.
O bună metodă de a înţelege cum îşi câştigă
hamalii existenţa este să vă gândiţi la ei ca la nişte
camionagii din Himalaya. Singura diferenţă este că,
în loc de roţi, camioanele lor au picioare, iar în loc
de motorină, sunt alimentate cu iarbă.
Cel mai apropiat restaurant de cabana noastră,
din Wyoming, era un popas pentru camioane.
Mama şi cu mine mergeam acolo tot timpul şi ne
plăcea la nebunie. Şoferii de camion erau
prietenoşi, amuzanţi şi ştiau o mulţime de poveşti.
Lucrurile nu era diferite în ceea ce-i priveşte pe
hamali. M-am implicat aşa de mult în poveştile lor
că am uitat complet să folosesc camera de filmat.
Hamalii erau de peste tot din Tibet şi Nepal şi-şi
petreceau nouă luni pe an departe de casă. Când
nu cărau echipament pe Everest şi alţi munţi, îi
ghidau pe cei care făceau drumeţii montane sau
mutau provizii la altitudini mai joase. Majoritatea
hamalilor mai tineri voiau să devină şerpaşi alpinişti
pentru că ar fi fost plătiţi mai bine. Cei mai în
vârstă păreau mulţumiţi să-şi conducă iacii, în ciuda
greutăţilor. Ne-au spus poveşti despre căderi şi ră-
tăciri, însă cea mai macabră a fost relatată la
sfârşitul zilei de un hamal bătrân numit Gulu, care
era din acelaşi sat în care se născuse Sun-jo.
 200

(Gulu o cunoscuse bine pe mama lui Sun-jo şi

susţinea că l-a dus pe Sun-jo la prima plimbare cu
iacul când era mic. Hamalii şi şerpaşii erau
răspândiţi pe sute de kilometri de pustietate, însă
întotdeauna existau legături între ei.)
Pe drumul înapoi spre tabără, JR a spus că
povestea lui Gulu fusese fascinantă, însă nu o
putea include în documentarul final. Nu era loc. De
aceea, o depăn eu aici. (Vincent m-a învăţat că
ceea ce face ca o poveste să fie unică este nu
neapărat informaţia din poveste, ci ceea ce autorul
alege să includă sau nu.)

CÂND GULU era tânăr, a cumpărat un iac frumos, un

mascul, dintr-un sat îndepărtat. Îi luase trei ani să
economisească banii pentru iacul-mascul, şi plănuia
ca astfel să-şi mărească mica turmă pe care o
avea.
- Era o distanţă mare până în satul în care era
vândut iacul, a spus Gulu, dând din cap. Soldaţii
chinezi erau peste tot şi drumul era periculos. Am
călătorit noaptea şi m-am ascuns pe dealuri în
timpul zilei, ca să nu fiu jefuit sau ucis.
I-a luat aşa de mult să ajungă în sat încât i-a
fost teamă ca nu cumva iacul-mascul să nu mai fie
acolo până ajungea el - să fi fost vândut unui alt
cumpărător sau omorât de soldaţi, pentru mâncare.
- Însă era acolo, a spus, şi mult mai
impresionant decât îmi aminteam. Părul îi era la fel
 201

de întunecat ca o noapte fără lună, spatele drept ca

o scândură şi lat cât sunt eu de înalt.
A râs:
- Proprietarul a regretat preţul cu care
fuseserăm de acord şi a încercat să obţină mai
mulţi bani de la mine.
S-au tocmit timp de trei zile. În final, Gulu i-a
dat proprietarului toţi banii pe care-i avea şi a
promis să-i aducă primii doi pui fătaţi în anul
următor.
- Toate astea au durat prea mult, a explicat
Gulu. Vremea se stricase. Pentru a înrăutăţi
situaţia, acum aveam cu mine un iac care doar
fusese dus la păscut un an şi ceva, fără să facă
altfel de mişcare. Picioarele îi erau firave, pentru că
fusese îngrădit. Trebuia să mă opresc des ca să se
odihnească şi să mănânce. Altă dificultate era că nu
mai aveam bani şi trebuia, la rândul meu, să caut
mâncare.
A decis că singura metodă prin care putea
ajunge acasă înainte ca el şi iacul să moară de
foame era să o ia pe o scurtătură prin munţi. Auzise
de ea, dar nu fusese niciodată pe-acolo.
- La început, ruta a fost bună. Era suficient de
îndepărtată de drumuri ca să putem călători în
timpul zilei fără frică de soldaţi. Apoi, cărarea a
început să urce.
Vremea s-a înrăutăţit pe măsură ce urcam. Zăpada
era adâncă. Ar fi trebuit să mă întorc...
 202

A rânjit şi a ridicat din umeri:

- Însă eram tânăr şi naiv şi am continuat să urc,
mânând iacul în faţa mea.
Au ajuns sus, la capătul scurtăturii, şi au
început să coboare pe cealaltă parte, Gulu fiind
acum încrezător că el şi iacul-mascul vor ajunge în
siguranţă acasă. Însă când să caute un loc de
dormit, o avalanşă a venit pe munte şi l-a îngropat
de viu.
- Îmi era aşa de frig, a spus Gulu cu un tremur.
Mai frig decât îmi fusese şi decât avea să-mi fie
vreodată. Ţin minte că m-am gândit cât de nedrept
era că avalanşa nu mă omorâse când mă lovise.
Am aşteptat moartea în acel loc întunecat şi rece,
întrebându-mă cât va dura. După un timp, m-am
simţit tras de braţ, ca un peşte care trage de
momeală. La început nu am ştiut ce era, apoi mi-
am amintit de iac. Când ajunsesem în vârf, îi
legasem o sfoară în jurul gâtului ca să-l ţin aproape.
Nu era o sfoară lungă, doi metri, poate mai puţin.
Acum era aproape de mine şi era în viaţă, dar oare
se afla deasupra mea sau sub mine? Zăpada mă
înconjura din toate părţile că nu ştiam dacă sunt cu
faţa în sus sau în jos. Aş fi putut să fiu în picioare
sau cu capul în jos şi nu mi-aş fi dat seama."
Am râs cu toţii, dar nu e amuzant să fii îngropat
de viu.
- Nu ştiu de ce, a continuat Gulu, însă părea
important să ajung la iac. Să îl ating pentru ultima
dată. Să îmi cer iertare pentru că-l luasem de pe
păşunea lui, unde ar fi fost în siguranţă. Am început
 203

să mă trag de-a lungul frânghiei. Era un proces lent

şi dureros. Cu cât ajungeam mai departe pe
frânghie, cu atât mai tare trăgea iacul - uneori
lovindu-mi faţa de gheaţă înainte să apuc s-o dau la
o parte. Poate că iacul este liber, m-am gândit, şi e
la suprafaţă, legat de omul de dedesubt. Am reuşit
în sfârşit să ies, gâfâind. Iacul era la suprafaţă, însă
nu stătea în picioare. Cât timp l-am cercetat, m-a
lovit de câteva ori, însă eram aşa de amorţit că
abia am simţit. Iacul meu minunat avea două
picioare rupte. Am simţit cum fragmente de os îi
ieşeau prin piele. Nu era decât un singur lucru de
făcut. Mi-am scos cuţitul din teacă şi i-am tăiat
gâtul.
I-a luat mult să i se scurgă tot sângele. Gulu l-a
privit, în timp ce lacrimile îi îngheţau pe obraji. Trei
ani de muncă grea şi de sacrificii zăceau la
picioarele lui sângerând de moarte.
- Însă nu era timp de tristeţe, ne-a spus.
Trebuia să mă întorc în satul meu. Dacă nu o
făceam, familia mea ar fi plătit datoria pentru cei
doi pui. Dar mai întâi trebuia să supravieţuiesc în
acea noapte.
A despicat iacul, i-a scos măruntaiele pe
zăpadă şi s-a băgat în cavitatea lui, ca să se
încălzească.
- A doua zi dimineaţă devreme, somnul mi-a
fost întrerupt de un zgâlţâit violent. Credeam că
iacul alunecă pe munte. Mi-am scos capul din
cavitate şi nu ştiu cine a fost mai surprins: eu sau
 204

ursul care trăgea de cavitatea mea preţioasă, în

jos, pe pantă. S-a ridicat pe picioarele din spate şi a
scos un urlet care mi-a oprit inima şi m-a făcut să
mă cutremur din creştet până-n călcâie. Eram sigur
că o să mă mănânce. Însă am fost salvat de armata
chineză.
 205

Patru soldaţi urmăreau ursul şi îl prinseseră din

urmă chiar când acesta scosese urletul. Au tras în el
şi au ratat, însă gloanţele fuseseră de-ajuns ca să-l
sperie. S-a mişcat greoi, a luat-o în sus şi a dispărut
printre copaci.
- Tot ce trebuia să fac acum era să mă cert cu
soldaţii, a continuat Gulu. Însă nu credeam că asta
o să fie o problemă. Nu aveam bani. Dacă voiau
iacul pentru mâncare, puteau să-l ia fără probleme.
Când au ajuns lângă cavitate, m-am târât afară din
adăpostul meu însângerat. Când m-au văzut,
soldaţii au ţipat ca nişte copii speriaţi şi şi-au
aruncat puştile. Înainte să apuc să scot vreo vorbă,
o şi luaseră la goană.
După ce Gulu s-a întors acasă, a auzit un zvon
despre patru soldaţi care dăduseră peste un yeti
care mânca un iac. Câteva săptămâni mai târziu,
circula o poveste despre o vacă gestantă care
fătase un om adult.
- Cum ai plătit pentru viţel? a întrebat JR.
Gulu a zâmbit.
- Am vândut puştile soldaţilor. Am luat destui
bani cât să plătesc pentru viţel şi să cumpăr un alt
iac-mascul. Nu era nici pe departe la fel de
impresionant precum cel de dinainte, însă era bun
de împerechere şi mi-am sporit turma de zece ori.
TABĂRA PATRU

ZOPA NE-A SCOS PE HOLLY SI PE MINE din corturi la

răsăritul soarelui. O altă zi frumoasă: senină,
răcoroasă, minus cinci grade şi se încălzea - ceea
ce însemna că trebuia să ne luăm echipamentul
pentru vreme rece în spate, în loc să-l purtăm pe
noi. Ca lucrurile să fie şi mai neplăcute, Zopa ne-a
dat fiecăruia o parte din echipamentul lui Sun-jo ca
să-l cărăm până la prima tabără.
Partea primită de Holly era mult mai mică decât
a mea. A terminat repede de reîmpachetat şi s-a
dus la popotă. Mie mi-a luat patruzeci şi cinci de
minute să reorganizez ceea ce împachetasem în
noaptea precedentă. Am fost încetinit de
sentimentele de duşmănie pe care le aveam faţă de
Sun-jo şi Zopa. Nu numai că Zopa îmi luase
echipamentul şi i-l dăduse lui Sun-jo, dar acum
trebuia să-l şi car pe munte în locul lui. Părea să
facă orice îi stătea în putinţă ca să se asigure că
sunt prea slab ca să ajung în vârf.
Când am terminat în sfârşit de pregătit
rucsacul, acesta era cu aproape şapte kilograme
mai greu decât prima dată când urcasem la ABC.
Nu era bine. Şi o jumătate de kilogram poate conta
la această altitudine.
 207

Încercam să decid ce să las în urmă, când căpitanul

Shek a venit spre mine.
- Încerci să ajungi în vârf? m-a întrebat.
Era îmbrăcat în civil, ca un alpinist, acesta fiind
probabil motivul pentru care nu-l observasem
venind tiptil spre mine.
- Nu astăzi, i-am spus.
- Câţi ani ai?
Probabil că mă urmărise şi aşteptase să mă
prindă singur.
- Câţi ani ai? a repetat agresiv.
Întrebare-capcană. Îmi văzuse paşaportul. Ştia
exact câţi ani am. Voia să mint. I-am spus adevărul.
- Unde este celălalt băiat?
Offf...
- Cine? am întrebat, dar mint foarte prost.
- Băiatul cu care ai urcat pe munte săptămâna
trecută. Băiatul cu care mergi prin tabără. Tu şi el,
prieteni buni.
Engleza căpitanului Shek era greoaie, însă
sarcasmul lui era foarte clar. Ne privise mergând
împreună prin tabără. Ne văzuse îndreptându-ne
spre ABC.
- Ah, el, am spus, prosteşte. Nu l-am văzut de
câteva zile.
- Unde s-a dus?
Am ridicat din umeri.
 208

- Minţi!
(Nu aveam cum să mint doar ridicând din
umeri.)
- Te dau jos de pe munte dacă minţi.
- Chiar vă rog, am spus, trăgând fermoarul la
rucsac.
Probabil că nu era cel mai inteligent lucru de
spus, însă mă săturasem de căpitanul Shek şi de
orice altceva de pe Everest.
Arăta de parcă era gata-gata să explodeze. Nu
cred că era obişnuit ca un puşti de paisprezece ani
să-l provoace. Şi-a ridicat braţul şi, pentru o
secundă, am crezut că o să mă lovească, însă apoi
a zâmbit, de parcă îşi dăduse seama că faza cu
„Asta este Republica Populară Chineză, nu ai niciun
drept" nu o să funcţioneze cu mine.
- Care este numele celuilalt băiat? a întrebat pe
un ton mult mai rezonabil.
- Nu mi-a spus.
Mi-am ridicat rucsacul.
- Sunt cu ochii pe tine!
Am plecat simţindu-i privirea aţintită în ceafa
mea, mândru că nici prin cap nu-mi trecuse să-l
torn pe Sun-jo.
Imediat ce am dat de Zopa, i-am povestit
conversaţia. A fost mult mai calm decât eram eu,
spunând despre căpitanul Shek că era cea mai mică
problemă a noastră.
 209

- În câteva zile o să fii în Tabăra Patru, mi-a

spus. Doar pentru asta trebuie să-ţi faci griji.
S-a dovedit că avea dreptate.
NE-AM ALĂTURAT UNUI MIC GRUP de hamali cu iacii
lor, care urcau pe munte. Sun-jo nu era cu ei. Când
l-am întrebat pe Zopa de el, mi-a zis:
- O să ni se alăture.
Drumul spre Tabăra Intermediară a fost mult
mai uşor decât prima dată. Nu am putut să cânt
împreună cu hamalii, însă în timp ce mergeam, am
putut să vorbesc, ceea ce era o mare îmbunătăţire.
Am reuşit şi să folosesc camera mică de filmat şi
am descoperit că mă simţeam mult mai confortabil
în spatele ei decât în faţa ei.
Peisajul se schimbase dramatic de săptămâna
trecută. Vremea caldă dăduse naştere câtorva noi
râuleţe de scurgeri glaciare. Era dificil să găsim
locuri de traversare fără să ne facem leoarcă.
Cealaltă problemă erau pietrele. Dezgheţul le făcea
să se desprindă din stratul de gheaţă. Gheţarul era
ca o pistă de bowling şi noi eram popicele. Unul
dintre hamali şi iacul său au fost loviţi de o stâncă
mare şi a trebuit să se întoarcă la Tabăra de Bază.
- Ai prins lovitura pe casetă? m-a întrebat Jack.
- Of, nu.
A înjurat.
Şi-a petrecut majoritatea drumului cu Holly,
care nu se descurca aşa bine (cred că din cauză că
îşi căra propriul rucsac). M-am oferit să i-l car
 210

pentru o vreme, însă a insistat să şi-l care singură

(ceea ce m-a făcut să mă simt uşurat).
A spus că se gândea să se ducă acasă după ce
coboram de la Tabăra Patru şi voia să ştie dacă o
să-i acord un interviu în exclusivitate, după ce
coboram din vârf.
- Renunţi?
- Să ajung în vârful Everestului nu era pe lista
mea de sarcini de făcut anul ăsta. Dacă ar fi fost,
poate aş mai fi făcut nişte escalade de
antrenament şi m-aş fi dus la sala de sport ceva
mai mult, înainte de asta. Sau poate m-aş fi urcat
pe unul sau doi zgârie-nori.
A zâmbit şi a arătat spre vârf. Norii dispăruseră
suficient încât să îl putem vedea.
- Nu ştiu dacă ai observat, însă aceasta este
una dintre cele mai intimidante privelişti de pe
pământ, a spus.
- Nu mi se pare că ai fi uşor de intimidat.
- Da, ei bine...
A respirat adânc:
- Am învăţat câteva lucruri despre mine aici,
sus. Unu, îmbătrânesc. Şi doi...
A respirat din nou adânc:
- Muntele ăsta este mult mai mare decât mine.
Mă face să mă simt nesemnificativă. Adevărul este
că am avut timp să mă gândesc. Nu pot să-ţi pun
cât timp a trecut de când am fost singură. Şi asta
m-a ajutat să devin mai modestă. Plecarea lui
 211

Pierre şi a lui Ralph a fost probabil cel mai bun lucru

care mi s-a întâmplat.
Să te afli într-o tabără cu peste trei sute de
oameni nu înseamnă chiar să fii singur. Dar ştiam
ce vrea să spună. Nu trebuie să fii singur ca să te
simţi singur.
- Ce zici de interviu? m-a întrebat din nou.
Şi eu avusesem timp să mă gândesc.
- Vom vedea, am spus.
Îmi dădeam seama că Holly voia să protesteze,
însă nu avea suficient aer în plămâni ca s-o facă.
Ea şi cu mine am intrat în tabără după toţi
ceilalţi şi am fost amândoi surprinşi să-l vedem pe
Sun-jo stând pe o piatră, cu o cană de ceai cald în
mână, arătând puţin şifonat în hainele de hamal.
- Când ai ajuns aici?
- Acum o jumătate de oră.
- Ai plecat înaintea noastră?
- Nu, a spus, am plecat în acelaşi timp cu voi.
Am crezut că mă ia peste picior. Fuseseră cam
o duzină de hamali şi poate de două ori mai puţini
iaci. Nu aş fi avut cum să nu-l văd.
- Am călărit pe iacul lui Gulu.
- Da, sigur, am spus. Când erai mic.
Mersesem puţin cu Gulu în timpul urcuşului.
Singurul lucru pe care îl văzusem pe spatele iacului
său era o grămadă de fân.
- Nu, a insistat Sun-jo. Eram ascuns sub fân.
 212

- Glumeşti?
A dat din cap:
- A fost cald şi inconfortabil.
I-am spus de căpitanul Shek.
O expresie îngrijorată i-a apărut pe faţă.
- Asta înseamnă că o să trebuiască iar să urc pe
munte pe iac. Nu aştept asta cu nerăbdare.
Mulţumesc că mi-ai cărat lucrurile până aici.
Mi-aş fi dorit să nu fie mereu aşa politicos. Mi-ar
fi fost mai uşor să fiu supărat pe el.
- Nicio problemă, am spus şi mi-am dat seama
că nu fusese o problemă greutatea în plus.
Asta era încurajator.
M-am uitat în jur prin tabără. Înfăţişarea ei nu
se îmbunătăţise în ultima săptămână. Panta care
azvârlea bolovani părea şi mai instabilă decât data
trecută când fuseserăm aici. Zopa se uita şi el la
pantă, dând din cap.
- Nu putem să campăm aici diseară, a spus. O
să mergem mai sus.
Nu ţineam minte niciun loc de campat mai sus,
şi aveam dreptate. Ne-a oprit cam la 1609 kilometri
mai sus de zidul care se prăbuşea şi ne-a pus să
săpăm în gheaţă platforme de dormit. A durat ore -
o muncă extenuantă la altitudinea asta -, însă eram
fericit s-o fac. Orice era mai bine decât să dormim
sub zid.
În dimineaţa următoare, frigul revenise, ceea ce
era bine, pentru că astfel scădea posibilitatea de a
 213

se produce avalanşe. Pe drum spre Tabăra Doi, am

auzit prin staţie că erau trei echipe de alpinism care
se duceau spre Tabăra Cinci. Urmau să încerce să
ajungă în vârf în ziua următoare.
Gulu era îngrijorat pentru că luaseră doar o
încărcătură de tuburi de oxigen la Tabăra Cinci.
Zopa l-a contactat pe Josh prin staţie.
- Am auzit, a spus Josh. Idioţi. Niciunul dintre ei
nu este aclimatizat complet. Se află doar pentru a
doua oară mai sus de Tabăra Patru. În ceea ce
priveşte tuburile de oxigen, unii o să încerce să
ajungă în vârf fără O-uri suplimentare. Aşa că ar
trebui să fie destul pentru cei care au nevoie.
- Dacă ţine vremea bună, a spus Zopa.
- Am vorbit cu ei despre asta, însă grija lor este
că nu va exista o altă fantă de vreme bună. Nu
putem face nimic. După ce ajung la Tabăra Cinci,
sunt pe cont propriu.
Ceea ce voia să spună prin asta este că
deasupra Taberei Cinci erau puţine şanse de
salvare. Aerul era prea rarefiat pentru un elicopter,
iar la altitudinea asta, toată lumea este prea
epuizată ca să ajute pe altcineva în afară de
propria-i persoană. Dacă mori mai sus de Tabăra
Cinci, cadavrul o să-ţi rămână acolo pentru
totdeauna.
- Oh, a spus Josh, încă ceva. Căpitanul Shek a
întrebat de un băiat şerpaş. Spune că el crede că a
venit în camion cu tine.
 214

- Sun-jo, a spus Zopa. A plecat acum câteva

zile, s-a întors la şcoală. A venit doar de dragul
călătoriei.
- O să-i transmit asta căpitanului.
Partea asta a conversaţiei era evident plănuită
în beneficiul căpitanului Shek. Singura problemă
acum era că dacă Shek îl vedea din nou pe Sun-jo,
Zopa ar fi avut şi el necazuri.
- Totul este în regulă? a întrebat Josh.
- Da. Suntem bine cu toţii.
- O să vă mai verific mai târziu.
Zopa a încheiat conversaţia, iar JR şi-a
îndreptat camera spre el.
- Crezi că alpiniştii ăştia o să reuşească să
ajungă în vârf?
- Posibil, a spus Zopa. Însă este prea la
începutul sezonului. Dacă o să reuşească, o să
încerce şi alţii, iar unii dintre ei o să moară. Nu
există scurtături pentru a atinge vârful Sagarmatha.
Până am ajuns la ABC în după-amiaza
următoare, eram cu toţii extenuaţi, în special Sun-
jo, care încă simţea efectele bolii recente. Într-o
inversare de roluri faţă de data trecută la ABC, am
pregătit eu cina pentru amândoi, în timp ce el
stătea întins în sacul de dormit. Mi-ar plăcea să
spun că îmi părea rău pentru el, dar adevărul este
că nu era aşa. Încă eram indignat din cauză că mi
se alăturase la urcuş.
 215

După ce am mâncat, m-am dus afară şi i-am

găsit pe hamali şi pe şerpaşi sortând echipamentul
pe care urmau să îl care spre Tabăra Cinci.
Zopa a explicat că iacii nu puteau merge cu
mult dincolo de ABC. Şerpaşii urmau să care
echipamentul în spate spre taberele Patru, Cinci şi
Şase, şi să înfiinţeze tabere cu câteva zile înainte
ca noi să pornim spre vârf. Între timp, câţiva urmau
să rămână la ABC ca să ne păzească lucrurile.
- Ar putea fi furate? am zis.
- S-a mai întâmplat, a spus Zopa. Nu toate
expediţiile sunt aşa de bine echipate sau finanţate
ca ale tatălui tău. Unii alpinişti vin pe munte cu
nimic mai mult decât ce pot să care şi uneori
împrumută echipamentul pe care îl găsesc pe drum.
În dimineaţa următoare, ne-a pus să uşurăm
rucsacurile, să cărăm numai ce aveam nevoie
pentru o noapte la Tabăra Patru, ceea ce era un
lucru bun, pentru că, trei ore deasupra ABC, am
ajuns la poalele depresiunii, care este practic o
trecătoare între două piscuri.
Pentru iaci, era clar de ce depresiunea era o
fundătură. Peretele care ducea spre trecătoare era
enorm. Şi, de la baza lui, arăta terifiant de instabil.
Jumătate din el era neted, rotunjit de vânturi
puternice care îi dăduseră un aspect de îngheţată
moale. Cealaltă jumătate era făcută din creste
neprietenoase (sau turnuri de gheaţă) care arătau
asemenea dinţilor uriaşi, zimţaţi. Dacă aş fi avut
suficient aer în plămâni, priveliştea mi-ar fi tăiat
 216

respiraţia. M-am uitat la ceasul cu altimetru: 7000

de metri.
Cu un ultim efort, Holly şi-a pus mâinile pe
genunchi şi s-a uitat la teribilul perete.
- Nici... gâfâit.... vorbă, a spus.
Am fost de acord.
Yogi şi Yash s-au apropiat, încruntându-se şi
dând din cap. Zopa şi Sun-jo au ajuns ultimii. Zopa
îi căra rucsacul lui Sun-jo. Acesta din urmă arăta
foarte rău. Când a văzut peretele, pe faţă i s-a
aşternut groaza. Aproape că mi-a părut rău de el.
- Imaginaţi-vă cum era acum două zile, când se
dezgheţa, a spus Zopa.
Avea dreptate. Trei echipe ajunseseră la Col în
condiţii mai rele decât cele de faţă.
Prima etapă a fost cea mai grea. Trebuia să
escaladăm o porţiune abruptă de gheaţă moale.
Şerpaşii tăiase- ră trepte în gheaţă şi fixaseră
frânghii, însă gheaţa era alunecoasă şi frânghiile
încă erau acoperite cu o pojghiţă, noi fiind primii
care urcam în ziua aceea.
Am pornit, într-un ritm chinuitor. Pune jumarul
în sus pe frânghie. (Jumarul este un blocator de
mână, mecanic deci, cu un mâner care se duce în
sus pe frânghie şi se prinde ca să ai de ce să te ţii
când te tragi în sus.) Păşeşte, respiră, jumar,
păşeşte... Trei ore mai târziu era mai mult aşa:
jumar, gândeşte, uită-te în sus, gândeşte-te din
nou, păşeşte, odihnă, odihnă, odihnă,
 217

îmbrăţişează peretele, roagă-te... în timp ce o

bucată de gheaţă de mărimea unui Hummer a
căzut pe lângă noi, spărgându-se jos, urmată de
râsul liderilor noştri, Yogi şi Yash. Foarte amuzant.
Spărgeau gheaţa slăbită pe ruta noastră ca să nu
ne desprindem de perete pe neaşteptate sau să ni
se spargă în cap - cu tot cu cască.
Eu eram următorul din şir, urmat de echipa de
filmare, Holly, Sun-jo şi Zopa. Urcuşul era oricum,
numai tăcut nu: fraţii strigau „Gheaţă!" şi Zopa
striga „Mai repede!"
Patru ore după ce începuserăm să urcăm, am
ajuns la cea mai abruptă porţiune. Cincisprezece
metri. Ar fi putut la fel de bine să fie cincisprezece
kilometri. Braţele şi picioarele îmi erau amorţite şi
practic inutile, însă cea mai rea parte era aerul. Nu
exista. Sau, cel puţin, aşa mi se părea. Fiecare
inspiraţie părea să îmi dea doar un strop de oxigen,
atât de preţios. Poate suficient cât să ţină o pasăre
în viaţă, însă nu suficient pentru un alpinist de
paisprezece ani, epuizat. Doctorul Woo greşise. Era
ceva în neregulă cu mine.
Yogi şi Yash erau deja în vârf. Unul dintre ei
mânuia frânghiile şi speram că celălalt fierbea
zăpadă, în Tabăra Patru. Cu toţii urma să avem
nevoie de o cană de ceai cald când ajungeam
acolo. Dacă ajungeam acolo.
Holly, Sun-jo şi Zopa rămăseseră în urmă, însă
încă puteam să-l aud pe Zopa cum le striga să se
mişte mai repede.
 218

Eram pe punctul de a renunţa şi de a coborî ca

să mă duc acasă, când JR a venit în spatele meu.
Arăta oribil. Barba şi ochelarii de protecţie îi erau
acoperiţi de gheaţă. Era un miracol că putea să
vadă pe unde mergea.
- Mersi că ai aşteptat, a şoptit. Trebuie să te
filmez cum ajungi. Lasă-mi câteva minute avans, ca
să pregătesc cadrul.
Nu aveam suficient aer în plămâni ca să-i spun
că nu îl aşteptasem. M-am uitat la ceas, şi până mi-
am dat seama ce oră era, JR era deja la câţiva metri
deasupra mea. Fără să mă gândesc la ce fac, l-am
urmat.
O oră mai târziu, când am ajuns în sfârşit în
vârf, Yogi m-a tras de rucsac peste margine, ceea
ce sunt sigur că nu era imaginea pe care o voia JR.
Ajutorul lui Yogi mi-a adus aminte că, în urmă cu
şapte săptămâni, un poliţist făcuse la fel pe
acoperişul clădirii Woolworth. Progresasem mult şi
simţeam asta. Am stat zece minute în genunchi,
încercând să-mi trag sufletul, când mi-am dat
seama (din nou) că la altitudinea asta nu aveam aer
ca să-mi revin. Cu greu m-am ridicat în picioare şi
m-am îndreptat împleticindu-mă spre locul în care
Yash încerca să fiarbă apă.
Tabăra Patru era micuţă şi, ce era mai rău,
exista o crevasă sub creastă, despre care citisem
că se lărgeşte în fiecare an. Unele persoane
credeau că, într-o bună zi (sper că nu azi), aceasta
 219

o să se prăbuşească în întregime şi alpiniştii vor

trebui să caute o nouă rută pe partea nordică.
M-am uitat spre vârful învăluit în ceaţă cenuşie,
însă puteam să văd destul cât să disting ruta de-a
lungul crestei şi piramidei nordice. Părea foarte
departe de locul în care Yash şi cu mine stăteam
acum ghemuiţi.
Nu puteam să-mi imaginez trei echipe de
alpinişti încercând să ajungă în vârf şi simţindu-se
cum mă simţeam eu. Coastele mă dureau de la
atâtea O-uri pe care le luasem pentru plămâni, ca
să supravieţuiesc. Ştiam că Zopa căra cel puţin
două tuburi, pentru cazuri de urgenţă, şi bănuiam
că Yogi şi Yash aveau şi ei câteva ascunse. Şerpaşii
nu urcă fără greutăţi. Pentru ei, efortul este nece-
sar. M-am gândit să-l implor pe Yash să-mi ofere o
gură de aer din tub, însă m-am abţinut, ştiind că
asta ar anula scopul urcuşului. În schimb, m-am
apucat să-mi asamblez cortul, ceea ce a părut mult
mai complicat decât fusese la ABC în ziua
precedentă.
Jack şi Will au fost următorii care au trecut
peste margine. Will a rămas zece minute sprijinit în
genunchi şi în palme, vomitând. (JR nu a filmat
asta.)
Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, încă mă
luptam să-mi ridic cortul, când Yogi a tras-o pe
Holly peste margine, urmată de Sun-jo şi Zopa.
Zopa dădea din cap dezgustat, murmurând:
 220

- Prea încet, prea încet, prea încet... S-a aplecat

spre cei doi, care se mişcaseră prea lent: Dacă
urcaţi în continuare în ritmul ăsta, puteţi să uitaţi
de vârf.
Holly şi Sun-jo erau pe altă planetă şi nu păreau
să aibă nici cea mai vagă idee despre ce le vorbea
Zopa. Mi s-a părut că era cam dur, având în vedere
condiţia fizică precară a lui Holly şi boala recentă a
lui Sun-jo. S-a îndreptat spre mine, unde mă
chinuiam să montez cortul, şi m-am gândit că o să
urmez eu, însă doar m-a bătut pe spate.
- Te-ai descurcat bine, a spus. Ai o şansă.
Încurajarea lui a avut efectul unui tub întreg de
O-uri intrându-mi în sânge. Poate că nu avea de
gând să încerce să mă oprească să ajung în vârf.
Dintr-odată, cortul avea sens. L-am montat în
mai puţin de cinci minute. Am despachetat totul,
am întins pe jos izoprenele şi sacii de dormit, apoi
m-am apucat să înalţ cortul lui Holly, în timp ce ea
şi Sun-jo se uitau la mine, cu ochii obosiţi, lipsiţi de
viaţă.
Explozia de energie m-a costat. Imediat după
ce am terminat, m-am străduit din răsputeri ca să
mă pot ridica în picioare. Zopa a adus trei căni de
ceai şi ne-a pus să le bem.
- Aprindeţi-vă plitele, ne-a cerut el. Ştiu că nu
vă e foame, dar trebuie să mâncaţi şi să beţi
lichide. S-a uitat spre cer: O să ningă în noaptea
asta.
OPRIRE

ZOPA, CĂLUGĂRUL VREMII, avea dreptate. În

dimineaţa următoare, şaizeci de centimetri de
zăpadă proaspătă.
Sun-jo şi cu mine probabil că nu am prins nici
trei ore de somn în total. Dar probabil că se simţea
mai bine, pentru că s-a oferit, somnoros, să
pornească el plita. Procesul durează uneori zece
sau cincisprezece minute, pentru că nu este
suficient oxigen care să alimenteze flacăra de la
brichetă destul timp cât să aprinzi plita.
M-am târât afară cu tigaia în mână, ca să
strâng zăpadă să o topesc, şi am văzut că Zopa,
fraţii şerpaşi şi echipa de filmare erau deja treji. Şi
era evident după aburii care se ridicau din vasul lor
cu apă că erau treji de ceva vreme. Zopa vorbea
prin staţie. Asta nu putea să însemne decât un
singur lucru, aşa devreme dimineaţa. Cineva avea
necazuri. M-am uitat spre vârf printre fulgii care
cădeau. Dacă era aşa de rău aici, era mult mai rău
acolo sus.
- Yogi şi Yash o să rămână aici, la Tabăra Patru,
spunea Zopa. Dacă vremea se îmbunătăţeşte, o să
încerce să ducă oxigen în Tabăra Cinci.
- Nu ştiu dacă reuşim să-i ducem jos, în Tabăra
Cinci, a spus o voce tremurată, cu accent nemţesc.
 222

- Trebuie! a spus Zopa cu hotărâre. Nu există

şanse de salvare în Tabăra Cinci sau Şase. Pe
vremea asta, o să trebuiască să coborâţi la Tabăra
Patru. Trebuie să plecaţi din Tabăra Şase cât mai
repede! Ai înţeles?
A urmat o linişte lungă, apoi s-a auzit încet,
descurajat:
- Ja, verstehe ich.
Înţelesese.
Zopa i-a dat binecuvântarea, în nepaleză, şi a
încheiat transmisiunea.
- Ăştia sunt nemţii pentru care ai făcut
ceremonia puja? am întrebat.
Zopa a confirmat dând din cap.
- Şi italienii sunt acolo, sus.
- Ce se întâmplă?
- Două cazuri de edem pulmonar în Tabăra
Şase, a răspuns JR. Posibil încă un caz, mai puţin
grav, în Tabăra Cinci. Doi alpinişti s-au îndreptat
spre vârf puţin după miezul nopţii şi nu se mai ştie
nimic de ei de-atunci.
Pe vremea asta, probabil că sunt morţi; sau în
hipo- termie şi aproape morţi.
- Poate mergem la Tabăra Cinci cu Yogi şi Yash
să-i ajutăm, am spus.
Zopa a clătinat din cap:
- Tu, Sun-jo şi domnişoara Angelo trebuie să
coborâţi la ABC. Urcă alţi şerpaşi să-i ajute, însă
 223

până alpiniştii nu ajung la Tabăra Cinci, nimeni nu

poate face nimic. Imediat după ce mâncaţi,
împachetaţi-vă lucrurile. Trebuie să plecăm înainte
ca vremea să se înrăutăţească.
Din cauza zăpezii şi a gheţii, coborârea pe Col a
fost mai dificilă decât urcarea - plus că nu ne ajuta
deloc gândul la alpiniştii care mureau mai sus, pe
munte.
Am trecut pe lângă şerpaşii care porniseră în
ajutor. Aveau tuburi de oxigen şi Saci Gamow.
Planul era să se ducă la Tabăra Patru în după-
amiaza aceea. Dacă vremea nu îi oprea, s-ar fi
urcat pe munte în dimineaţa următoare ca să-i
ajute pe Yogi şi Yash să-i coboare pe cei care ajun-
seseră la Tabăra Cinci şi să-i ducă la Tabăra Patru.
Dacă vremea se îndrepta, un elicopter de salvare ar
fi putut ajunge sus, însă chiar şi în cea mai
frumoasă zi, decolarea era dificilă. Dacă elicopterul
nu ajungea, şerpaşii trebuiau să-i ducă pe alpinişti
la ABC cum puteau mai bine.
Am ajuns la ABC destul de repede, în ciuda
zăpezii. Cred că ceea ce ne-a impulsionat a fost
dorinţa puternică de a ne târî în corturile noastre,
să dormim două zile. Tabăra era aproape goală.
Sun-jo era încă destul de slăbit, însă era aproape
sigur că avea să fie mai bine când urma să pornim
din nou să urcăm. Începeam să mă port mai puţin
ursuz cu el. Asta probabil datorită faptului că Zopa
mă lăudase în noaptea precedentă. Eram aproape
sigur că nu aveau de gând să-mi saboteze urcuşul.
 224

În următoarea dimineaţă, toţi membrii echipei

de filmare vomitau. Păreau să aibă aceeaşi boală
pe care o avusese Sun-jo. Zopa le-a scurtat
perioada de aclimatizare şi a aranjat să plece toţi la
Tabăra de Bază, cu o altă echipă de alpinişti.
Niciunul nu s-a plâns.
- Mă duc şi eu, a spus Holly.
Zopa a dat din cap.
- Tu eşti bine. Ca să închei aclimatizarea,
trebuie să stai aici cel puţin două zile.
Ea i-a zâmbit:
- Pentru mine, s-a terminat. Nu-mi mai doresc
să merg mai sus de Tabăra Patru.
- Ai putea ajunge în vârf, a insistat Zopa.
Ea a dat din cap şi a zâmbit:
- Sunt prea lentă. Nu pot anul ăsta. Apreciez tot
ce ai făcut pentru mine.
A dat din cap, apoi s-a întors spre mine:
- Cum rămâne cu interviul, după ce ajungi în
vârf?
- S-ar putea să nu ajung în vârf, am şovăit.
- Cred că o să reuşeşti.
S-a uitat la Sun-jo:
- Şi tu? Îmi acorzi un interviu în exclusivitate,
după ce cobori?
- Da.
Consideram că era prea optimist, însă nu am
spus nimic.
 225

- Ne-am înţeles, iar bunicul tău e martor, a spus

Holly. Înseamnă că nu poţi să vorbeşti cu niciun alt
jurnalist până nu vorbeşti cu mine.
- Te sun la New York?
- Da.
A scris mai multe numere de telefon:
- Să nu le pierzi!
Înainte de a pleca, m-a îmbrăţişat. De data
asta, nu m-a deranjat. De fapt, avea să-mi fie dor
de ea, ceea ce m-a surprins.
- Dacă te întorci vreodată la New York, Peak, ar
fi bine să mă suni.
- Aşa o să fac.
În timp ce coborau, JR s-a oprit şi a strigat la
mine să nu uit să filmez.
Chiar înainte de lăsarea întunericului, cinci
alpinişti (doi nemţi, trei italieni) şi şerpaşii lor au
ajuns împleti- cindu-se în ABC, arătând de parcă ar
fi fost îngropaţi de vii. Majoritatea aveau degerături
pe corp - degetele de la mâini şi de la picioare,
urechile, nasul. Unul din ei orbise din cauza zăpezii
şi fusese adus în tabără cu o frânghie legată de
mijloc.
Nu exista doctor în tabără, aşa că Zopa şi Gulu
(care rămăsese în urmă cu iacul său ca să-l poată
aduce înapoi în tabără, pe furiş, pe Sun-jo) au
încercat să le trateze rănile. Când au terminat, a
fost clar că trei dintre alpinişti nu aveau cum să
ajungă la Tabăra de Bază pe cont propriu. Ceilalţi
doi alpinişti nemţi care aveau edem pulmonar nu
 226

mai ajunseseră în tabără deloc. Muriseră la Tabăra

Şase la două ore după ce Zopa vorbise cu alpinistul
neamţ îngrijorat, în ziua precedentă. Patru morţi,
presupunând că cei doi alpinişti care se
îndreptaseră spre vârf nu reuşiseră să ajungă (ceea
ce era o presupunere destul de pertinentă în acel
moment).
E dificil să gândeşti logic la altitudinea asta,
însă, în ciuda lipsei de oxigen din creier, îmi era
cumva ruşine pentru felul în care gândisem despre
Sun-jo. Să urci pe Everest nu e o competiţie. E o
problemă de viaţă şi de moarte.
Alpiniştii supravieţuitori de la Tabăra Şase s-au
îndreptat spre Tabăra Cinci. Yogi şi Yash îi ajutau
să-l care pe alpinistul cu forma uşoară de edem
pulmonar spre Tabăra Patru. Cei care puteau
trebuiau să se îndrepte spre ABC a doua zi.
Zopa l-a contactat pe Josh prin staţie şi i-a spus
ce se întâmplă.
- Avem un elicopter aici... pilotul e chinez şi
acceptă să-şi asume riscul, a spus Josh. Însă
vremea trebuie să se îndrepte mult acolo sus,
înainte să încerce. Crezi că o să se însenineze
înainte de lăsarea întunericului?
Zopa nu a trebuit să se mai uite în jur.
Vizibilitatea scăzuse la şase metri.
- Negativ, a răspuns.
- Atunci va trebui să aşteptăm până mâine. Ai
idee când o să ajungă alpiniştii de la Tabăra Patru
la ABC?
 227

- Nu, dar o să urcăm în întâmpinarea lor. După-

amiază devreme, sper.
- Elicopterul este mic, a spus Josh. Încap doar
patru persoane în afară de pilot şi căpitanul Shek. O
să trebuiască să alegi cine să urce în el şi cine să
coboare pe propriile-i picioare.
- Căpitanul Shek vine sus?
- Aşa am auzit. Încă îl caută pe puştiul ăla.
- De ce? Băiatul a plecat. Cu siguranţă nu e aici
sus.
- I-am spus asta lui Shek, dar se pare că nu mă
crede. A căutat prin tabăra hamalilor ieri. Şi astăzi
i-a pus pe soldaţi să verifice pe toată lumea care
coboară la Tabăra de Bază.
- Presupun că poate să facă ce vrea, a spus
Zopa, dar vedeam clar că era îngrijorat.
La fel era şi Sun-jo. Nu ştiam cum urmau să-l
ducă înapoi în tabăra hamalilor. Iacul lui Gulu
mâncase tot fânul, aşa că Sun-jo nu mai avea cum
să se ascundă. Faptul că Shek îi verifica pe alpinişti
nu era o veste bună, nici faptul că percheziţionase
tabăra hamalilor.
- Avem mulţi alpinişti răniţi aici, sus, a
continuat Zopa. Ne-ar fi de folos un loc în plus în
elicopter.
- Ştiu, a spus Josh. O să vorbesc din nou cu
căpitanul Shek. Poate că o să priceapă că locul pe
care-l ocupă el înseamnă ca un alpinist să moară,
iar asta ar fi numai vina lui.
 228

Era adevărat, iar conversaţia era în totalitate

pentru căpitanul Shek, care, fără nicio îndoială,
asculta.
- Sper, a spus Zopa, după care a schimbat
subiectul. Au ajuns jos domnişoara Angelo şi echipa
de filmare?
- Tocmai au ajuns. Holly îşi împachetează
echipamentul. Este un camion care pleacă mâine.
Să-ţi spun adevărul, a ajuns mult mai sus pe munte
decât mă aşteptam. Doctoriţa se uită la echipa de
filmare acum. Abia au sosit în tabără. Aproape
toată lumea de aici are virusul.
Leah a înnebunit tratându-i pe toţi. Elicopterul a
adus mai multe antibiotice. Încă cinci alpinişti şi-au
luat catrafusele azi-dimineaţă şi au plecat de pe
munte, suferind ca nişte câini. Cred că şi eu mă
molipsesc. Dacă o ţin tot aşa, nimeni nu o să
ajungă în vârf de pe partea asta.
Speram ca virusul pe care-l avusesem eu să fie
acelaşi cu cel pe care îl avea acum toată lumea şi
că nu o să-l iau din nou. Trebuia să am foarte mare
grijă când ajungeam din nou jos. Nu aveam de
gând să las un virus să-mi distrugă şansele de a
ajunge în vârf.

A DOUA ZI DE DIMINEAŢĂ, DEVREME, Zopa a trimis

pe toată lumea jos, la Tabăra de Bază, mai puţin pe
alpinistul care orbise de la zăpadă şi pe bărbatul cu
picioarele degerate. Sun-jo şi Gulu s-au dus cu ei.
Sun-jo nu putea să rămână la ABC dacă Shek venea
 229

sus. Nu am întrebat cum aveau de gând să-l ducă

în tabăra hamalilor, mi-am închipuit că urmau să-l
ţină într-una din taberele dintre ABC şi Tabăra de
Bază până când căpitanul Shek ar fi renunţat.
Zopa m-a întrebat dacă voiam să merg şi eu,
dar i-am spus că o să rămân ca să-i ajut pe alpiniştii
care veneau din Tabăra Patru.
Vremea se îndreptase în timpul nopţii. Încă era
frig, însă norii se subţiaseră şi vântul se mai
potolise puţin. Starea alpinistului cu edem
pulmonar se înrăutăţise, aşa că l-au pus într-un sac.
Asta însemna că nu îl puteau coborî pe peretele de
gheaţă periculos. Trebuia salvat cu elicopterul, la
Tabăra Patru.
Treaba noastră era să-i ajutăm pe Yogi şi Yash
să-i ducă la ABC pe alpiniştii şi şerpaşii rămaşi, cât
mai repede posibil. Dacă unii dintre ei aveau nevoie
să fie duşi cu elicopterul la Tabăra de Bază,
trebuiau să fie gata de plecare când acesta ateriza
la ABC. Nu urma să fie decât un zbor.

AM CĂLĂTORIT CU PUŢINE BAGAJE şi am ajuns la

baza depresiunii chiar când Yogi cobora. A spus că
Yash rămăsese cu alpiniştii răniţi în Tabăra Patru.
- Câţi sunt? a întrebat Zopa.
- Trei. Doi cu degerături grave şi unul cu edem
pulmonar. A privit în sus: Şi unii dintre cei care
coboară acum ar trebui duşi la Tabăra de Bază.
Erau şase alpinişti în total, epuizaţi, dar fericiţi
să coboare de pe perete. Zopa le-a oferit doze de
 230

oxigen, pe care majoritatea le-au acceptat

recunoscători. N-avea ni- ciun sens să se mai
aclimatizeze acum. După ce ajungeau în Tabăra de
Bază, plecau acasă.
La jumătate de oră de ABC, elicopterul a zburat
deasupra noastră pe drum spre Tabăra Patru. Zopa
i-a grăbit pe toţi, gândindu-se că pilotul nu va sta
mult după ce ateriza la ABC.
S-a dovedit că staţionarea aparatului a fost mai
lungă decât ne aşteptam.
Elicopterul a aterizat la zece minute după ce
am ajuns noi. Zopa i-a ales pe doi dintre cei mai
slăbiţi alpi- nişti pentru zborul de întoarcere şi unul
de rezervă, pentru cazul în care căpitanul Shek
ascultase de vocea raţiunii şi rămăsese la Tabăra
de Bază.
Nu o făcuse.
A păşit prin viscolul creat de elice, purtând
uniformă şi pistol. Pilotul l-a urmat, părând la fel de
nefericit ca noi toţi. Elicopterele nu erau proiectate
să zboare la acea altitudine. Dacă vremea se
înrăutăţea, nu ar mai fi putut decola.
Căpitanul Shek nu părea deloc că se grăbeşte.
S-a dus relaxat în cortul cu popotă şi s-a uitat atent
înăuntru, apoi a mirosit oala de stufat care fierbea
pe plita cu gaz, de parcă ar fi un gurmand.
- O să verific actele tuturor, a spus.
Credeam că glumeşte. Una era să verifice pe
toată lumea care cobora de pe munte, şi alta să
 231

facă asta la 6450 de metri când alpiniştii răniţi

aşteptau să fie evacuaţi - era strigător la cer! Mai
mulţi alpinişti au protestat vehement, în ciuda
aerului rarefiat şi a condiţiei fizice în care se aflau.
- De ce am avea la noi nenorocitele alea de
acte?
- E o urgenţă! Trebuie să-i ducem pe răniţi la
Tabăra de Bază!
- Ai înnebunit?
Căpitanul Shek a părut aproape şocat de reacţii
şi şi-a schimbat atitudinea:
- Percheziţionăm tabăra înainte să plecăm, a
spus, cauzând o altă izbucnire gălăgioasă, pe care
însă a ignorat-o.
El şi pilotul au verificat toate corturile (deşi era
clar că pilotul era nefericit să îndeplinească această
datorie).
Când au terminat, căpitanul Shek a spus:
- Căutăm băiat.
Toată lumea s-a uitat la mine.
- Nu pe el. Băiat nepalez. Aceeaşi vârstă.
- S-a întors acasă acum o săptămână, a spus
Zopa.
Căpitanul Shek a dat din cap.
- Nu cred. A arătat spre elicopter: Vii cu mine.
- Avem alpinişti răniţi, a spus Zopa, calm. O să
vin la tine mâine, când ajung la Tabăra de Bază.
- Nu, a spus Shek. Vii cu mine acum. Te arestez.
 232

Unul dintre alpiniştii nemţi a făcut un pas spre

căpitan. Era liderul echipei care vorbise cu noi în
Tabăra Şase. Numele lui era Dietrich. Faţa îi era de
un roşu aprins, şi nu de la frig. A început să strige
în germană, limbă pe care nu o înţelegeam.
Nici căpitanul Shek nu cred că o înţelegea, însă
şi-a pus mâna pe pistol.
Zopa a păşit în faţa lui Dietrich şi i-a spus ceva
în germană, după care s-a întors spre pilot şi l-a
întrebat ceva în chineză.
Pilotul s-a gândit un moment şi apoi a răspuns.
- Crede că poate lua patru alpinişti, a spus
Zopa.
Mai erau doi alpinişti care ar fi avut nevoie să
plece cu elicopterul, însă Dietrich s-a relaxat şi a
dat din cap, scurt.
- Cum rămâne cu tine? l-am întrebat pe Zopa.
Zopa a ridicat din umeri:
- E doar o neînţelegere.
El şi cu mine ştiam că e mai mult decât atât.
Întrebarea era: cât de mult ştia căpitanul Shek?
- O să-l contactez pe Josh prin staţie, ca să-i
spun ce se întâmplă.
- Ai grijă când cobori, a spus Zopa. O să
trebuiască să pleci devreme şi să mergi încet.
Roagă-l pe Josh să trimită nişte şerpaşi să-ţi iasă în
întâmpinare în caz că sunt reţinut mai mult decât
mă aştept.
 233

Zece minute mai târziu, au decolat. L-am

contactat pe Josh şi i-am spus de arestarea lui
Zopa.
- Shek e maniac! a strigat. Şerpaşii şi hamalii
de-aici o să-nnebunească atunci când o să afle.
M-am întrebat dacă oamenii căpitanului Shek o
să-i transmită asta. Am bănuit că da. Am bănuit, de
asemenea, că exact ăsta era motivul pentru care
Josh a spus-o.
TRECUT DE FAMILIE

ÎN URMĂTOAREA ZI, m-am aşteptat să-l văd pe Sun-

jo într-una dintre taberele intermediare, însă nu se
ascundea în niciuna dintre ele. Asta însemna că
găsiseră o modalitate de a-l duce în tabăra
hamalilor sau că Shek pusese mâna pe el. Oricare i-
ar fi fost soarta, nu am avut mult timp la dispoziţie
ca să-mi fac griji, pentru că drumul spre Tabăra de
Bază a fost un coşmar.
Vremea se încălzise din nou, transformând
unele dintre râurile glaciare în torente învolburate.
Dacă am fi avut bărci şi vâsle în loc de crampoane
şi pioleţi, am fi ajuns în Tabăra de Bază în câteva
minute.
Până am ajuns în prima tabără intermediară,
cam jumătate din echipa noastră era gata să
renunţe şi să-şi petreacă încă o noapte sus pe
munte.
- Ar trebui să continuăm, i-a îndemnat Dietrich.
Trebuie să tratăm degerăturile. Putem ajunge la
Tabăra de Bază în trei ore.
Din păcate, nimeni nu părea să-i împărtăşească
opinia (inclusiv ceilalţi nemţi din echipa sa, care
cred că îl învinuiau pentru că nu reuşiseră să
ajungă în vârf).
Stăteau pe pietre holbându-se la el plictisiţi de
parcă Die- trich îşi pierduse minţile. Însă avea
 235

dreptate. Mergeam în jos. Chiar şi aşa răniţi, nu ne-

ar fi luat mult să ajungem în Tabăra de Bază. Ştiam
că sunt obosiţi şi că îi dureau toate (aşa eram şi
eu), însă încă o noapte într-o tabără murdară, când
ne aflam aşa de aproape de cea de Bază, era o
prostie. Şerpaşii păreau să fie de acord sută la sută
cu Dietrich. Niciunul dintre ei nu se aşezase să se
odihnească.
- Cred că Dietrich are dreptate, am spus.
Unul dintre nemţi a râs:
- Ah, acum avem un copil care ne spune ce să
facem.
Unii dintre ceilalţi au râs împreună cu el.
Hopa! Ar fi trebuit să tac. Nu eram într-o poziţie
în care să le spun ce să facă, chiar dacă aveam
dreptate.
- Ce-aţi păţit cu toţii? a strigat cineva în spatele
nostru.
M-am întors şi am fost şocat să-l văd pe Josh. Şi
nu era singur.
- Vine vreme rea diseară, a adăugat Zopa. Nu
puteţi rămâne aici.
Josh rânjea, însă vedeam clar că nu se simţea
bine. Avea ochii roşii şi era palid şi tras la faţă. L-a
bătut pe Dietrich pe spate:
- Scuze pentru necazurile de pe munte.
Dietrich părea gata să plângă. Nu ştiam dacă
din cauza durerii cauzate de moartea alpiniştilor
 236

sau a faptului că se simţea uşurat că Josh şi Zopa

veniseră să-i dea o mână de ajutor.
Josh s-a apropiat de alpiniştii care stăteau jos.
- Dacă plecăm acum, poate reuşim să ajungem
înainte de lăsarea întunericului. Avem o echipă de
doctori care aşteaptă să vă trateze. Mâncare caldă.
Ridicaţi-vă! Hai să mergem!
Nimeni nu râdea de Joshua Wood. Mi-am adus
aminte ce-mi spusese mama despre faptul că nu
există nimeni mai bun decât Josh când eşti la
capătul puterilor. Era evident bolnav, însă încuraja
nişte alpinişti care nici măcar nu erau membri ai
expediţiei lui.
Încet, unul câte unul, au început să se ridice.
Zopa a mers în frunte, cu Dietrich. Josh şi cu mine i-
am urmat.
- Cum a fost Tabăra Patru? a întrebat obosit.
Probleme?
- A fost dificil, însă nu aşa rău cum am crezut că
o să fie. Mă dor coastele de la cât am încercat să
trag sufiecient aer în piept.
- Nu-ţi face griji. Toată lumea trece prin asta.
Zopa spune că eşti pregătit pentru vârf.
Una era ca Zopa să mă încurajeze după un
urcuş greu. Alta era să-i spună lui Josh că eram
pregătit pentru vârf. Nu ştiam ce să spun. În acel
moment, vârful părea un subiect prea mare de
abordat, şi poate chiar aducea ghinion să vorbim
despre el. Cred că Josh ştia cum mă simt, poate mai
 237

bine decât mine, pentru că nu a mai zis nimic

despre asta. Paranoia de acum câteva zile părea că
se evaporase complet.
- Ce s-a întâmplat cu Zopa şi căpitanul Shek?
am întrebat.
- A fost o mică revoluţie. Imediat ce şerpaşii şi
hamalii au aflat de arestarea lui Zopa, s-au adunat
cu toţii în jurul sediului lui Shek ca să stea de
veghe. Erau acolo când a aterizat elicopterul. Shek
a încercat să-i împrăştie, însă ei nu s-au mişcat.
Shek l-a târât pe Zopa în clădire, crezând că o să-i
păcălească, însă nu a funcţionat. Încă ar fi acolo toţi
şerpaşii şi hamalii, dacă Shek nu l-ar fi eliberat pe
Zopa. Nu a avut de ales, a trebuit să-i dea drumul.
- Şi Sun-jo?
- Asta e partea cea mai bună. Shek şi-a adunat
toţi soldaţii la sediu, aşa că ne-a fost uşor să-l
strecurăm pe Sun-jo în tabăra hamalilor. Dacă nu l-
ar fi arestat pe Zopa, nu ştiu cum l-am fi dat jos de
pe munte pe Sun-jo. Ar fi trebuit să stea în una
dintre taberele intermediare până ar fi pornit spre
vârf.
- De ce e căpitanul Shek aşa îngrijorat cu privire
la el?
- Cred că ştie, mai mult decât spune, despre ce
încercăm să facem.
- Cum a aflat?
Josh a ridicat din umeri:
 238

- E greu să păstrezi un secret aici, sus, chiar şi

dacă nimeni nu vorbeşte. Apropo de asta..., a făcut
el o pauză. A sunat mama ta.
Zâmbetul lui Josh dispăruse. Dispoziţia lui
relaxată se schimbase complet:
- De ce i-ai scris?
- Pentru că mi-a scris, am spus, puţin mai
agresiv decât intenţionasem. (Cred că şi starea mea
se schimbase.)
Josh a părut confuz.
Ştiam că într-o zi o să am conversaţia asta cu
el, însă nu credeam că o să fie la 6096 de metri,
când el era bolnav, iar eu aşa de obosit că de-abia
reuşeam să mai ridic piciorul să păşesc. Dar cred că
nu există un moment sau un loc ideal pentru aşa
ceva.
- Credeam că avem o înţelegere, a spus.
Credeam că o să mă laşi pe mine să mă ocup de
mama ta.
- Nu a existat nicio înţelegere, am spus, şi nu
credeam că putea el „să se ocupe" de mama.
Ne-am uitat urât unul la altul.
- Ai fi putut totuşi, a continuat, să-mi spui că i-ai
scris, ca să nu fiu luat prin surprindere.
- Şi tu, la rândul tău, ai fi putut să-mi scrii!
- Despre ce naiba vorbeşti?
- Ţi-am scris...
- Când erai mic?
 239

- Da.
- Şi?
- Ai primit scrisorile? am strigat.
S-a oprit şi şi-a tras ochelarii de protecţie în
jurul gâtului.
- Da, am primit scrisorile de la tine. Ce legătură
are asta cu faptul că i-ai spus mamei tale despre
Everest?
- Are! am spus.
Nu a înţeles şi nu a părut că-i pasă.
- Ei bine, este foarte furioasă, a adăugat. Am
făcut tot ce-am putut ca s-o opresc să ia avionul
încoace, să vină să te ia de pe munte. Cel puţin,
sper că am oprit-o. Vrea să te sune imediat după ce
ajungi la Tabăra de Bază.
- Bine, am răspuns.
- A insistat să te duc personal în vârf, ceea ce
strică totul. Fie o să trebuiască să merg cu tine şi cu
Sun-jo, fie o să trebuiască să te alături echipei
mele. Ceea ce înseamnă că va exista o mare
întârziere în încercarea ta de a ajunge în vârf,
pentru că se pare că o să fim ultima echipă care o
să meargă. Nu sunt în condiţia fizică necesară ca să
urc, şi se pare că nici echipa mea.
- Ce noroc că îl ai pe Sun-jo de rezervă! am
spus. Oricum o să-l duci pe cel mai tânăr alpinist în
vârf.
- Despre asta este vorba? a întrebat. Eşti furios
că nu mai e vorba doar despre tine?
 240

- Nu a fost niciodată vorba despre mine, am

spus. Întotdeauna a fost vorba despre tine.
Am plecat de lângă el, pe lângă alpiniştii răniţi,
pe lângă Dietrich, pe lângă Zopa, ajungând înapoi
la Tabăra de Bază cu o jumătate de oră înaintea lor.
Am dat buzna în sediu, am luat telefonul cu satelit
şi am format numărul, ducându-mă spre cortul
meu. Mama a răspuns după primul apel.
- Peak!
Mi-au cam dat lacrimile când i-am auzit vocea
şi a durat o secundă sau două până am putut să-i
răspund.
- Bună, mamă.
Linişte. S-a prelungit aşa de mult, încât am
crezut că pierdusem legătura.
- Ar fi trebuit să-mi spui, a zis într-un târziu.
Am fost tentat să-i spun că îi mărturisisem în
carneţel, însă ştiam că n-o să ţină.
- Iartă-mă! am zis.
- Nu pari foarte sincer, dar te cred. Cum te-ai
descurcat la Tabăra Patru? a întrebat, încet.
Am fost şocat de cât de calmă era.
- A fost greu, am răspuns. Dar sunt bine.
- Coastele tale sunt în regulă?
- Mă dor un pic, dar da, sunt bine. Nu eşti
supărată?
- Furioasă!
 241

Asta era mai bine, însă nu părea furioasă.

- Josh mi-a spus că ai fost bolnav.
- M-am vindecat, însă mulţi dintre ceilalţi au
acum aceeaşi boală. (Inclusiv Josh, dar nu i-am spus
asta.)
- Ştiu, mi-a zis. De când am primit jurnalul tău,
am stat pe site-uri despre Everest. Se pare că mulţi
alpinişti se întorc de pe munte. Am citit şi despre
morţii de la Tabăra Şase.
- Am coborât azi pe munte cu liderul echipei
nemţeşti, i-am spus. Îl cheamă Dietrich.
- Şi cum e?
- Nu ştiu... devastat, presupun.
- Şi tu cum eşti?
- Ce vrei să spui?
- Ei bine, patru oameni au murit la mai puţin de
un kilometru jumate de tine, a spus, şi am
recunoscut-o pe mama. Ceva gânduri legate de
asta? Sentimente? Reacţii?
Nu ştiam ce să spun. „Mă simt prost" - nu prea
mergea. Mama de-abia începuse.
- Patru oameni au murit pe munte. Fiinţe
umane, Peak, cu mame, taţi, surori, copii, soţii, soţi,
iubite, iubiţi care au rămas acasă şi sunt îngrijoraţi
pentru ei. Până acum au primit un telefon sau un e-
mail cu veştile proaste. „Ne pare rău, dar
soţul/soţia/fiica dumneavoastră nu se mai întoarce
 242

acasă. Nu, nu putem să aducem un cadavru de la

Tabăra Patru. E prea periculos... "
Am ajuns la cort şi am intrat.
- Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, a spus.
- Da.
- Crezi că eşti un alpinist mai bun decât cei
patru care au murit?
- Nu.
- Crezi că eşti mai norocos decât au fost ei?
- Presupun, am spus. Sunt în viaţă.
- Nu aici voiam să ajung.
- Vrei să spui că acelaşi lucru mi se poate
întâmpla şi
mie.
- Nu eşti pe peretele din spatele cabanei
noastre sau într-o tabără de alpinism. Eşti pe
Everest. Lumea moare acolo, Peak. S-ar putea să
mori.
- Tipii care au murit nu erau aclimatizaţi, am
protestat. Ar fi trebuit să mai aştepte. Au văzut că
se mai îmbunătăţeşte vremea şi au avut febra
vârfului. Au făcut o greşeală.
- Crezi că asta înseamnă ceva pentru cei care îi
aşteptau acasă?
M-am uitat în sus la desenele pe care mi le
trimiseseră cele două Bobiţe.
- Ei bine? a insistat mama.
 243

Unul din desene era o figură agăţată de un

zgârie-nori şi un elicopter zburând deasupra. Chiar
în dreptul figurii era un munte mic, albastru.
- O să-ncerc să ajung în vârf, am spus. Am
trecut prin prea multe ca să renunţ acum.
A urmat o tăcere şi mai lungă decât prima dată.
- Mi-aş dori să n-o faci, Peak, dar nu sunt
surprinsă de decizia ta. Ştiu ce i-aş fi spus mamei
mele dacă eu m-aş fi aflat pe Everest pregătindu-
mă pentru urcuşul vieţii mele.
Vorbea foarte rar despre părinţii ei. Încă locuiau
în Nebraska şi îi întâlnisem doar de două ori. Nu
fusese distractiv cu nicio ocazie. Nu erau de acord
cu mama, Josh,
Rolf sau chiar cele două Bobiţe. Mama plecase de-
acasă imediat după liceu şi nu mai locuise acolo
niciodată.
- O să am grijă, am spus.
- Nimeni nu escaladează muntele gândindu-se
că s-ar putea să nu se mai întoarcă.
- Ce fac cele două Bobiţe?
- Schimbi subiectul.
- Da.
Mama a oftat:
- Stai puţin.
Treizeci de secunde mai târziu, am auzit în
receptor ţipetele şi chicotelile celor două fete de
şase ani.
 244

- Unde eşti?
- Când vii acasă?
- Mi-e dor de tine!
- Ba nu, mie mi-e dor de tine!
- Ai primit scrisorile de la noi?
- Mami a fost supărată pe tine.
- Vii acasă de ziua noastră de naştere?
Asta a continuat o vreme, iar eu am stat pur şi
simplu şi am ascultat, zâmbind larg, prosteşte. Până
nu le-am auzit la telefon, nu-mi dădusem seama cât
de dor îmi era de ele.
Mama le-a luat în sfârşit receptorul.
- Bine, bine, a spus. Trebuie să-l lăsaţi pe Peak
să vă răspundă la întrebări. O să-l pun pe difuzor.
Voi două o să staţi acolo, liniştite. Dacă scoateţi
vreun sunet, conversaţia o să se termine.
Am auzit un clic.
- Şi mie mi-e dor de voi, am spus. Sunt pe un
munte mare numit Everest. Într-o ţară numită Tibet.
Am desenul de la voi agăţat în cort. Mă uit la el
chiar acum. Nu sunt sigur că o să vin de ziua
voastră. Trebuie să ajung în vârful muntelui mai
întâi...
- Pot să întreb ceva, mami? a zis Patrice.
- Da, dar numai o întrebare. Apoi şi Paula poate
să pună o întrebare. După care trebuie să vă
întoarceţi amândouă la bucătărie şi să vă terminaţi
micul dejun, altfel o să întârziaţi la şcoală.
 245

- Dar...
- Nu, a întrerupt-o mama. O întrebare fiecare,
apoi vă întoarceţi la micul dejun. Ne-am înţeles?
Gemenele au fost de acord, fără tragere de
inimă.
- Ai primit şi a doua scrisoare de la noi? a
întrebat Patrice. Cea grea?
- Încă nu, am spus. Dar sunt sigur că e pe drum.
Poşta ajunge foarte târziu aici, unde sunt eu.
- E rândul meu, a spus Paula. Mami i-a dat
jurnalul tău - carneţelul negru - domnului Vincent.
- Sper că o să-i placă, am spus.
- E amuzant, a zis Paula.
- Bine, gata, le-a anunţat mama.
- Dar nu am pus nicio întrebare, s-a plâns Paula.
- Am avut o înţelegere. Duceţi-vă amândouă la
bucătărie.
S-au auzit câteva bombăneli şi proteste, însă
cele două Bobiţe s-au supus.
- Cât e ceasul acolo?
- E puţin trecut de opt dimineaţa.
Nici nu mă gândisem la oră. Mama probabil că
aşteptase telefonul meu toată noaptea.
- Ce face Rolf?
- E plecat din oraş într-o călătorie de afaceri. O
să se întoarcă diseară. Şi o să fie supărat că a ratat
telefonul de la tine.
Mama a oftat:
 246

- Peak, am încercat cât de bine am putut să te

conving să nu urci în vârf. Însă acum că decizia a
fost luată, trebuie să te concentrezi la asta. Nu poţi
să te gândeşti la mine, Paula, Patrice, Rolf sau
oricine altcineva. Ca să rămâi în viaţă, o să
trebuiască să te gândeşti doar la tine. Ştii de ce am
renunţat la alpinism?
- Da, am spus. Ai căzut de pe peretele din
spatele...
- Nu, m-a întrerupt. Am renunţat pentru tine.
- Poftim?
- Cu ceva muncă, aş fi putut să am din nou
condiţia fizică necesară pentru a urca pe munte. De
fapt, motivul pentru care am făcut escalada în ziua
aia a fost că Josh voia să mă întorc cu el pe circuit.
Chiar înainte să cad, m-am întrebat ce s-ar
întâmpla dacă un şarpe cu clopoţei s-ar fi târât
până la copilul meu aşezat în scaunul de maşină
acolo, jos. Dacă m-aş fi gândit la urcuş, mi-aş fi dat
seama că piatra de care mă agăţasem era slăbită
înainte să o supun forţei. Ca să urci la nivelul lui
Josh, trebuie să fii complet egoist, Peak. După ce
te-ai născut, nu am mai putut face asta. Nu mă
îndoiesc de abilitatea ta fizică de a ajunge în vârful
Everestului sau a oricărui munte. Însă s-ar putea să
nu ai abilitatea să nu-ţi pese. Pentru următoarele
săptămâni o să trebuiască să te întăreşti în interior.
Inima şi stomacul trebuie să-ţi fie reci ca piatra. Nu
am ajuns de multe ori la altitudini înalte când
făceam alpinism, însă am făcut-o de suficiente ori
 247

cât să ştiu că aerul rarefiat te afectează mental.

Trebuie să uiţi de orice altceva şi să te concentrezi
la urcat. Ai suficientă experienţă ca să ştii când s-a
terminat. Şi când se termină, să nu faci niciun pas
mai sus. Dacă o faci, s-ar putea să se termine
pentru totdeauna. Întoarce-te! Nu este nicio ruşine.
Trebuie să trăieşti, ca să mai urci şi altă dată. Iar
când cobori, sper ca inima ta bună şi generoasă o
să se dezgheţe. Este cel mai important muşchi pe
care îl ai. Te iubesc, Peak.
Şi, cu asta, a încheiat convorbirea. Nu ştiu cât
de mult am stat acolo gândindu-mă la ce-mi
spusese, însă pot să vă spun că au curs multe
lacrimi. Lumina albastră din cort s-a transformat în
întuneric, iar eu încă stăteam acolo, când intrarea
s-a deschis.
Era Josh.
- Telefonul e la tine?
M-am ridicat:
- Da... scuze. Ar fi trebuit să-l aduc înapoi.
I l-am dat.
- Deci, ai vorbit cu mama ta?
- Da.
- Hai să lămurim un lucru, a spus. Faptul că
Sun-jo merge în vârf nu este un plan de rezervă. Îi
dau o şansă, pentru că le sunt dator lui şi lui Zopa.
- Ce vrei să spui?
- Acum doi ani, Ki-tar mi-a salvat viaţa.
 248

- Tatăl lui Sun-jo?

- Sus, pe K2.
- Tu eşti alpinistul care a supravieţuit.
- Eram înzăpeziţi de trei zile. Fără mâncare,
fără O-uri, fără şanse de supravieţuire. Mi-am privit
echipa, cum au murit unul câte unul, până am
rămas singur. Ar fi trebuit să fiu următorul, însă Ki-
tar a urcat pe munte prin cel mai năprasnic viscol
pe care l-am văzut vreodată. A venit singur.
Niciunul dintre ceilalţi şerpaşi nu a vrut să vină cu
el. M-a cărat jos. Când am ajuns la Bază, am intrat
împleticindu-ne în cortul de prim-ajutor. Am ocupat
un pat; Ki-tar l-a ocupat pe celălalt. În timp ce Leah
îmi trata degerăturile şi îmi făcea perfuzii, omul
care îmi salvase viaţa a murit la nici şapte metri de
mine. I-a cedat inima. Nici nu am apucat să-i
mulţumesc. M-am gândit că ar trebui să ştii.
A închis intrarea de la cort şi i-am auzit paşii pe
zăpadă, în timp ce se îndepărta.
NELINIŞTE a

S-A DOVEDIT că nu a fost o problemă să fiu egoist şi

să mă concentrez.
După ce Josh mi-a trântit vestea-bombă despre
K2, a trântit o a doua veste-bombă, de data asta
clienţilor lui. Le-a spus de planul de a mă duce în
vârf. Nu am fost invitat la şedinţă, dar cu siguranţă
am avut parte de consecinţele exploziei în
dimineaţa următoare.
Am dormit până târziu şi m-am trezit flămând şi
cu dureri în tot corpul. Ninsese şi se aşternuseră
câţiva centimetri de nea în timpul nopţii, aşa că a
trebuit să înlătur zăpada ca să pot ieşi din cort.
Când am ajuns în sfârşit afară şi m-am uitat în jur,
am fost surprins de cât de goală era tabăra. (Cred
că fusesem aşa de supărat în ziua precedentă că nu
observasem.) Majoritatea operaţiunilor comerciale
mari încă se desfăşurau acolo, însă părea că cel
puţin o treime din expediţiile mai mici plecaseră.
M-am uitat spre clădirea căpitanului Shek şi am
fost tentat să-i fac cu mâna, dar nu am făcut-o. Nu
aveam timp de gesturi copilăreşti. Trebuia să mă
concentrez la ce aveam de făcut şi să fiu
disciplinat, dacă voiam să ajung în vârf. Oricum,
eram flămând, iar fumul alb şi apetisant care ieşea
din coşul cortului cu popota parcă-mi striga numele.
Înăuntru găseai mâncare, căldură şi conversaţii,
 250

însă acestea din urmă mă îngrijorau un pic. Nu

voiam să mă apropii prea mult de cineva şi să mă
molipsesc de virusul care ameninţa urcuşul tuturor.
Conversaţiile nu ar fi trebuit să mă îngrijoreze,
pentru că imediat ce am intrat, toate discuţiile s-au
oprit. Singurul sunet era şuierul gazului şi
clănţănitul capacului pe oala cu tăiţei. Erau zece
persoane în cort şi toate se uitau la mine. Nimeni
nu zâmbea. M-aş fi întors şi-aş fi plecat, dacă nu-mi
era aşa de foame.
- Vorbind de lup..., a spus tărăgănat cowboy-ul
din Abilene.
Arăta de parcă ar fi pierdut vreo zece kilograme
de când îl văzusem ultima dată. De fapt, toţi
alpiniştii arătau de parcă pierduseră în greutate.
Niciunul nu mânca.
- Ce se întâmplă? am întrebat cât de relaxat am
putut, cu zece perechi de ochi aţintiţi asupra mea,
cu ură.
M-am dus la raft şi mi-am luat o farfurie.
- Avem o întâlnire, a spus cineva.
- O întâlnire privată, a spus altcineva.
Asta era evident. Nu era nicio persoană de la
sediu acolo. Nici bucătarul. Nici echipa de filmat.
Nici vreun şerpaş.
- Doar îmi iau ceva de mâncare, am spus.
Durează un minut şi apoi plec.
 251

- Ei bine, a spus cowboy-ul, dacă tot eşti aici,

poate vrei să ne explici când ai aflat că tăticul tău
vrea să te ducă în vârful muntelui.
Ce oferi, aia primeşti. Acum ştiam cum se
simţise probabil Sun-jo în săptămâna precedentă.
Am pus o porţie de tăiţei pe farfurie, dar îmi pierise
pofta de mâncare.
- Nu am ştiut, până nu am ajuns aici, m-am
eschivat, apoi am luat o gură de tăiţei, sperând că
nu o să mai fiu nevoit să răspund la alte întrebări în
drum spre ieşire.
- Bineînţeles că-ţi dai seama că tăiţeii pe care îi
mănânci, farfuria pe care sunt şi poate şi geaca pe
care o porţi au fost plătite de oamenii care stau în
acest cort.
Asta era o exagerare, însă avea dreptate, aşa
că am pus farfuria pe masă şi am ieşit, sperând că
unul dintre ei mă va striga şi va spune că au glumit.
Niciunul nu a făcut-o.
Sediul era mai puţin ostil, dar nu mult mai
vesel. Josh, Thaddeus, Leah şi ceilalţi păreau să
aibă şi ei o întâlnire.
- Tocmai am fost la popotă, am spus.
- Cum era atmosfera? m-a întrebat Thaddeus.
- Urâtă.
- O să le treacă, a spus Josh. A fost un sezon
dificil, cu vreme rea şi toată lumea s-a îmbolnăvit.
Am mai văzut asta până acum. Imediat ce o să
ducem câteva persoane în vârf, totul va fi bine.
 252

Nimeni din cameră nu părea să-i împărtăşească

optimismul, în special Thaddeus, care a spus că el
credea că alpiniştii o să dea în judecată Peak
Experience şi probabil că o să câştige.
- Le-ai spus despre Sun-jo? am întrebat.
- Nu, a zis Josh. Asta i-ar fi scos din minţi.
Rămâne micul nostru secret, deşi Shek pare să-şi fi
dat seama. O să schimbăm planul din nou. Zopa,
Sun-jo, Yogi şi Yash sunt echipa C. Se află încă pe
permisul nostru de urcat, dar sunt pe cont propriu.
Peak, eşti în echipa A cu mine. O să împărţim
echipa de filmare între echipe. Imediat ce JR se face
bine, o să începem să filmăm echipele A şi B. Pro-
babil că nu o să folosim nimic din filmări, însă faptul
că sunt intervievaţi pentru documentar s-ar putea
să-i facă să aibă o dispoziţie mai bună. S-a uitat
spre Leah: Când estimezi că o să se termine cu
virusul ăsta?
- Într-o săptămână, poate mai mult.
Arăta de parcă ar fi fost şi ea bolnavă.
- Problema mai mare o reprezintă efectele
ulterioare. Pentru că nu putem să facem exerciţii şi
să mâncăm, ne pierdem antrenamentul. Chiar şi în
condiţii ideale, o să ne fie greu să ajungem în vârf.
- Nu putem face nimic legat de asta, a spus
Josh. Ori o să reuşim, ori nu. Ca-n fiecare an.
Cortul s-a deschis şi a intrat texanul.
- Mă bucur că sunteţi toţi aici, a spus. Am
discutat şi ne-am gândit că vreţi să ştiţi că niciunul
 253

dintre noi nu o să urce cu băiatul. Nu ne-am cheltuit

banii, timpul şi efortul ca să ducem un puşti în vârf.
S-a uitat la mine: Nu avem nimic cu tine, băiete.
Cred că ai aterizat chiar în mijlocul dezastrului, ca şi
noi.
- Mersi că mi-ai spus, a zis Josh. Însă eu decid
cine se duce în vârf şi în ce echipă e.
Texanul i-a zâmbit dur:
- Ei bine, Josh, tu eşti şeful. Dar dacă decizi că
trebuie să urcăm cu băiatul, atunci nu urcăm deloc.
O să ne ducem acasă şi o să aveţi cu toţii de-a face
cu avocaţii noştri.
- Ei bine, atunci aţi putea la fel de bine să vă
faceţi bagajele şi să plecaţi azi, a spus Josh, furios.
În doi sau trei ani, s-ar putea să câştigaţi cazul şi să
vă recuperaţi poate şi o parte din bani, însă niciunul
dintre voi nu va fi ajuns în vârful lumii.
Dacă texanul ar fi avut un pistol la brâu, cred
că l-ar fi scos atunci. În schimb, s-a uitat urât la Josh
un moment, apoi a plecat din cort cu paşi
zgomotoşi.
- Merge la cacealma, a spus Josh, încrezător.
Thaddeus nu arăta nici pe departe la fel de
încrezător, şi nici ceilalţi nu erau.
Urmând sugestia mamei de a fi egoist, nu m-
am oferit să renunţ la locul meu. Aş fi făcut-o, dacă
eram sigur că Josh nu acceptă sacrificiul meu
altruist pentru echipă, dar nu eram sigur că aşa ar
fi făcut. Cearta pe care o avuseserăm în ziua
 254

precedentă era departe de a fi rezolvată. Şi nimeni

nu pomenise nimic despre asta, însă întârzierea
echipei mele însemna că erau şanse mari să nu
ajung în vârf înainte să împlinesc cincisprezece ani.
Şi
Thaddeus şi Josh trebuie să-şi fi dat seama de asta.
Ideea era că dacă Sun-jo ajungea în vârf, nu aveau
nevoie de mine.

ÎN URMĂTOARELE CÂTEVA ZILE am stat cât mai

retras cu putinţă, ceea ce nu era dificil, pentru că
oricum nimeni nu voia să aibă de-a face cu mine.
Clienţii lui Josh nu au plecat, însă nici nu au dat
înapoi. Cred că stăteau să vadă dacă Josh avea de
gând să cedeze. Nu au mai existat plângeri la
popotă legate de faptul că le consumam mâncarea,
însă tăcerea şi privirile revoltate au continuat.
În loc să fiu absorbit de nebunia muntelui, m-
am dus să urc. Lucrul pe care-l învăţasem în Tabăra
Patru era că trebuie să-mi perfecţionez tacticile de
escaladat gheaţa. Cred că unul dintre motivele
pentru care avusesem aşa mari probleme când
urcasem pe Col erau mişcările neîndemânatice cu
crampoanele. Înainte nu prea mai urcasem pe
gheaţă. Eficienţa economiseşte energie, iar energia
este la fel de rară precum aerul, pe măsură ce eşti
mai sus.
Am găsit un perete de gheaţă cam la un
kilometru de tabără şi am petrecut ore întregi, în
fiecare zi, încercând diferite rute spre vârf. Am
 255

alunecat, am căzut şi m-am zgâriat, însă am

devenit mai bun cu fiecare încercare.
Noaptea stăteam în cort şi scriam în al doilea
carneţel şi încercam să vizualizez încercarea mea
finală de a ajunge în vârf. Am făcut până şi un
steag de rugăciune. Am luat unul dintre steagurile
galbene şi am desenat pe el un munte, cu un
marker albastru. L-am agăţat în cort, uitându-mă la
el cu orele. În vârful muntelui există un stâlp
îngropat în gheaţă, cu un fir de metal agăţat de el
cu zeci de steaguri de rugăciune bătute de vânt. M-
am imaginat chinuindu-mă să ajung la acel stâlp şi
marcând Everestul.
Căpitanul Shek încă îl căuta pe Sun-jo. În
fiecare dimineaţă când mă duceam la peretele de
gheaţă, punea un soldat să mă urmărească. Cred
că bănuia că antrenamentul meu de căţărare era
de fapt o acoperire ca să mă întâlnesc cu băiatul
misterios. Nu mă deranja să fiu urmărit. Dacă aş fi
avut un accident, măcar era cineva pe-aproape
care să vadă şi să mă ajute, sau să se ducă la Bază
şi să cheme ajutoare.
Zopa, Yogi şi Yash stăteau la Tabăra de Bază,
dar încercau să treacă neobservaţi. Îi vedeam din
când în când, însă nu vorbiserăm de când ne
întorseserăm. Suspectam că Shek îi urmărea şi pe
ei, aşa că păstrau distanţa.
În a treia zi am aflat că nouă alpinişti
ajunseseră în vârf pe partea de Nord - practic, toţi
alpiniştii care urcaseră în acea zi. Acum, aţi crede
 256

că aceste veşti au fost primite cu mare bucurie, şi

aşa a fost, în aparenţă, însă dincolo de asta, erau
multă gelozie şi indignare.
„Dacă nu ne-am fi îmbolnăvit..."
„Dacă Josh nu ne-ar fi abandonat în călătoria
pe munte..."
„Dacă nu şi-ar fi adus fiul pe Everest..."
„Am fi putut fi noi. Ne-am fi întors acasă în
câteva zile..."
„S-ar putea să mai existe o altă fantă..."
Şi alte plângeri au fost şoptite, suficient de tare
ca eu să le aud la popotă în acea seară, în timpul
cinei. Cârcote- lile au fost întrerupte de apariţia lui
Josh şi a lui Thaddeus împreună cu echipa de
filmare. Nu-i văzusem pe niciunul la popotă de când
mă întorsesem din Tabăra Patru. Asemenea
celorlalţi alpinişti, JR, Jack şi Will pierduseră în
greutate şi încă arătau slăbiţi, însă mai bine decât
arătaseră în timp ce coboram.
- Dacă vă însănătoşiţi, a început Josh, şi dacă
vremea e bună, sper să pornesc cu echipele spre
vârf în şapte-zece zile.
- Mâine-dimineaţă o să începem să filmăm
interviuri cu voi pentru documentar, a adăugat JR.
Echipele nu au fost impresionate de niciunul
dintre anunţuri.
- Încă vrei să-l duci pe fiul tău în vârf? a
întrebat texanul.
 257

- Da, a spus Josh. Încă vrei să renunţi, dacă o

fac?
- Dacă merge el, noi plecăm. Asta e înţelegerea.
Nu părea că merge la cacealma. Nici ceilalţi nu
păreau. Nu erau alpinişti profesionişti. Erau cu toţii
oameni de afaceri de succes şi foarte obişnuiţi să
obţină ceea ce voiau.
- Nu aveţi decât, Josh a spus cu un zâmbet trist.
Aveam impresia că Josh era cel care mergea la
cacealma, nu ei. Urma să cedeze primul. Şi dacă nu
o făcea el, ar fi făcut-o Thaddeus.
CEDAREA

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, înduram un alt mic

dejun inconfortabil la o masă separată de membrii
echipei mele, când Josh şi Thaddeus au intrat în
cort.
Am crezut că vor să facă un anunţ despre
programul filmărilor sau ceva de genul ăsta, însă
Josh a spus:
- Am luat o decizie.
A scos o foaie de hârtie şi a desfăcut-o încet.
- Echipa B, condusă de Pa-sang, va avea
următorii membri.
Şi a citit numele.
- Echipa A, pe care o s-o conduc eu, va fi...
Apoi a citit o altă listă de nume, omiţând unul
foarte important.
Numele meu.
Înainte să-mi recapăt glasul, texanul a vorbit,
uimit parcă la fel de tare ca mine:
- Vrei să spui că Peak nu o să aibă şansa să
ajungă în vârf?
- M-ai auzit citindu-i numele? a întrebat Josh,
scurt.
- Nu, a răspuns texanul, încet.
E un truc, m-am gândit, disperat. Altfel Josh mi-
ar fi spus de această decizie înainte de a face,
 259

brutal, anunţul. Încerca să le câştige simpatia.

Încerca să îi facă să spună: „Stai un pic, Josh. Nu
am vrut să spunem că..." Era genial! Dacă decideau
că ar trebui să vin, nu puteau să se plângă de asta
mai târziu.
Am aşteptat cuvintele magice, însă acestea nu
au venit.
În schimb, Josh s-a uitat la mine:
- Îmi pare rău, Peak, am fost nedrept în privinţa
asta. Au dreptate. Este escalada lor. Ei plătesc nota
de plată.
Credeam că exagerează şi speram că ştie ce
face. M-am uitat la texan. Acum era momentul să
zică: „Ah, doar am glumit cu tine. Bineînţeles că
poţi să vii în vârf cu noi..."
În schimb, a spus:
- Ei bine, atunci aşa rămâne stabilit.
- Stai puţin! am zis. Nu e corect. Am muncit la
fel de mult ca toată lumea ca să ajung la Tabăra
Patru.
- Las-o baltă, Peak, a spus Josh, încet.
- Nu o s-o las baltă!
Aproape că am dărâmat scaunul când m-am
ridicat în picioare.
- Nu ai de ales, a zis Josh, ridicând vocea. Totul
a fost deja stabilit: Zopa îţi împachetează acum
echipamentul. Tu, el şi şerpaşul lui vă îndreptaţi
spre Kathmandu. Camionul vă aşteaptă.
 260

M-am holbat la el neîncrezător. Nu era un truc.

Cedase!
- Îmi pare rău că nu a mers, a continuat. Poate
încercăm din nou la anul. Eşti tânăr. O să ai
suficiente ocazii să ajungi în vârf.
- Nu-mi vine să cred!
- Te ajut să împachetezi.
- Las-o baltă! şi am trecut pe lângă el şi am
fugit afară.
Până am ajuns la cort, echipamentul meu era
deja în camion, gata de plecare. Deci totul fusese
plănuit. Zopa, Yogi şi Yash stăteau în pat,
aşteptându-mă.
Mi-am şters lacrimile îngheţate.
- Trebuia să-mi spui!
Zopa a dat din cap.
- Mai bine să afli aşa.
- Singurul lucru pe care l-am aflat este că tu şi
tatăl meu sunteţi nişte mincinoşi!
- Trebuie să plecăm, a spus Zopa, calm. Avem
mult de mers înainte de lăsarea întunericului.
M-am uitat urât la el, aşteptându-mă la mai
mult, însă era clar că discuţia (dacă vrei să-i spui
aşa) se terminase. Şoferul a pornit motorul.
Cum ieşeam din tabără, Josh a ieşit din cortul
cu popota şi mi-a făcut cu mâna. I-am răspuns cu
un gest urât. Mi-a replicat la insultă cu zâmbetul
specific. Dacă Zopa nu m-ar fi apucat de guler, aş fi
 261

sărit din spatele camionului şi l-aş fi omorât cu

propriile mâini.
Nu-mi venea să cred cât de repede se
terminase totul. Adică, ştiam că s-ar putea să nu
ajung în vârful Everestu- lui, dar am crezut că o să
fie din cauza vremii, a unei răni sau lipsei mele de
rezistenţă... nu din cauza unei decizii stupide de
afaceri.
Josh nu se deranjase să menţioneze ce trebuia
să fac odată ce ajungeam în Kathmandu. Să îl
aştept, bănuiesc. Sau poate că eram trimis înapoi în
Chiang Mai. Nu conta. Imediat ce ajungeam la
destinaţie, aveam de gând să o sun pe mama şi să
o întreb dacă lucrurile se calmaseră suficient de
mult ca să mă întorc la New York. Singurul lucru pe
care îl ştiam cu siguranţă era că nu voi mai avea
niciodată nimic de-a face cu Joshua Wood.
Am mers pe şosea câţiva kilometri până am
ajuns la un blocaj organizat de soldaţi chinezi. Ne-
au verificat actele, apoi au percheziţionat camionul.
Atunci mi-am dat seama că Sun-jo nu era cu noi.
Eram aşa furios când fusesem dat afară din tabără
că nici nu mă gândisem la el. A trebuit să aştept
până am pornit din nou la drum ca să-l întreb pe
Zopa:
- Unde e Sun-jo?
- Ne aşteaptă în faţă, a spus Zopa.
Se pare că nici Sun-jo nu avea nicio şansă să
ajungă în vârf. Presupun că era prea riscant din
 262

cauza căpitanului Shek. Mi-e ruşine să admit că

asta m-a făcut să mă simt un pic mai bine.
După câţiva kilometri, camionul a încetinit. M-
am uitat peste capotă aşteptându-mă să-l văd pe
Sun-jo, însă erau doar un iac şi un hamal care se
îndreptau spre
Tabăra de Bază. Când am ajuns lângă ei, şoferul s-a
oprit. Hamalul era Gulu. Mi-a zâmbit, apoi el şi Zopa
au vorbit ceva, însă nu puteam să înţeleg ce ziceau.
Când au terminat, Gulu a făcut cu mâna, apoi a
continuat să meargă spre Tabăra de Bază.
Am mai condus încă un kilometru sau cam aşa
ceva, apoi ne-am oprit din nou. În ritmul ăsta avea
să ne ia un an ca să ajungem la Kathmandu. Yogi şi
Yash au sărit din camion şi au început să descarce
echipamentul.
- Ce se întâmplă?
- Echipa C, a spus Zopa.
- Despre ce vorbeşti?
În loc să răspundă, Zopa a scos o hârtie
mototolită din buzunar şi mi-a dat-o.

Scuze pentru toată această dramă, însă

trebuia să facem să arate bine pentru
ca Shek să creadă că tu si Sun-jo aţi
plecat si să nu-l mai caute. Trebuia, de
asemenea, să-i calmez pe clienţii mei
tari de cap. Era singura cale ca să te
duc în vârf înainte de ziua ta de naştere.
 263

Ideea lui Zopa. (Ţi-am spus că e un om

ascuns.) O să te ducă la ABC pe o rută
diferită. Are ordine stricte să te ţină în
viaţă. Dacă nu o face, mama ta o să mă
omoare. Sper că o să ajungi în vârf, dar
dacă nu, nu-ţi face griji.
Josh
Am citit biletul de două ori, apoi m-am uitat la
Zopa. Zâmbea.
- O s-o luăm pe scurtătură spre ABC, a spus.
Însă o să trebuiască să ne mişcăm rapid, înainte ca
Shek să descopere minciuna.
Nu-mi dădeam seama dacă eram furios pe el şi
pe Josh sau fericit. Fusese un truc crud. Am înţeles
de ce o făcuseră, însă ar fi trebuit să aibă încredere
în mine să-mi joc rolul. Aş fi putut să reuşesc, şi
tocmai voiam să-i spun asta lui Zopa, când Sun-jo a
apărut în vârful unui mic deal şi ne-a făcut cu
mâna.
În afară de hainele de hamal mototolite şi de
iarba din păr, de la iacul lui Gulu, Sun-jo părea
pregătit să urce.
SCURTĂTURA

GULU CĂRASE mult mai mult decât pe Sun-jo, din

tabăra hamalilor. De partea cealaltă a dealului se
afla un mic morman de echipament de alpinism.
Frânghii, tuburi de oxigen, măşti, corturi,
mâncare... M-am întrebat cum urma să le cărăm la
taberele cu altitudini mai mari.
În spinare, se părea, pentru că Zopa s-a apucat
să împartă echipamentul în cinci grămezi. În timp
ce sorta lucrurile, l-am întrebat pe Sun-jo ce se
întâmplă. A spus că Gulu l-a trezit în toiul nopţii şi i-
a spus că trebuie să plece imediat din tabăra
hamalilor.
- La început am crezut că Shek a descoperit că
sunt acolo, a spus. Însă când am fost în siguranţă în
afara taberei, Gulu mi-a spus că Zopa ne conduce
pe tine şi pe mine spre vârf, într-o expediţie
separată de a tatălui tău, însă tot pe permisul lui.
Nu i-am spus cum aflasem eu de asta, pentru
că încă eram furios şi puţin jenat.
Greutăţile lui Yogi şi Yash erau mai mari decât
ale noastre, însă Sun-jo şi cu mine tot aveam
destule de cărat.
Majoritatea alimentelor erau împărţite între noi doi.
Zopa a râs când am pufnit sub greutatea
suplimentară.
 265

- Greutatea o să scadă pe măsură ce mâncaţi, a

spus.

EXISTĂ UN MOTIV PENTRU CARE Tabăra de Bază şi

toate taberele de la altitudinile mai mari sunt
situate unde sunt. Ruta tradiţională poate că nu
este cea mai scurtă, însă este cea mai sigură şi
uşoară. (Nu că ar exista ceva sigur sau uşor pe
Everest.) „Scurtătura" lui Zopa era ea mai scurtă,
dar era şi de zece ori mai dificilă decât ruta
obişnuită. Primul nostru obstacol a fost un câmp
întins de gheaţă colţuroasă care ieşea din pământ
precum dinţii unui rechin mare. Sun-jo şi cu mine
ne-am folosit beţele de mers ca să nu alunecăm, şi
să ne înfigem în ele. Fraţii şerpaşi nu s-au deranjat
să folosească beţele, ci au înaintat patinând parcă,
până au devenit două puncte negre în depărtare.
Cred că Zopa ar fi putut, cu uşurinţă, să ţină pasul
cu ei, dar a lăsat-o mai moale, rămânând la mai pu-
ţin de o sută de metri în faţa noastră, ca să se
poată uita în urmă din când în când şi să se asigure
că nu ne împiedicăm şi nu sângerăm de moarte pe
colţii îngheţaţi.
Până i-am ajuns din urmă după-amiaza târziu,
Yogi şi Yash aveau deja tabăra instalată, mâncarea
pe plită şi se amuzau aruncându-şi pioleţii într-un
perete de gheaţă care părea că atinge cerul.
Picioarele îmi tremurau incontrolabil de
oboseală. Îmi simţeam gâtul şi umerii de parcă mă
bătuse cineva cu un baros. Singura consolare era
 266

că Sun-jo arăta şi mai rău decât mine. Nici nu a

avut puterea să-şi dea rucsacul jos.
Ne-au trebuit două căni de ceai fierbinte înainte să
putem vorbi.
La a treia cană de ceai am putut să mă
concentrez îndeajuns ca să mă uit cu atenţie la
perete. Părea că se întinde pe kilometri întregi, în
ambele direcţii. M-am gândit că o să mergem de-a
lungul lui până ajungem la o trecătoare şi apoi o să
pornim spre vârf.
Când i-am zis asta lui Zopa, a râs şi a arătat
chiar deasupra noastră:
- Asta este trecătoarea, a spus.
- Glumeşti.
A dat din cap.
Nu exista nici măcar un loc de agăţat cu mâna
sau de pus piciorul, din câte vedeam. Felul în care
arăta făcea ca peretele de gheaţă pe care ne
antrenaserăm să pară un perete de piatră de
interior.
După cină, Zopa a pornit staţia şi am ascultat
discuţiile de pe munte. Încă trei oameni ajunseseră
în vârf în acea dimineaţă. Opt se întorseseră la
câteva sute de metri de vârf. O alpinistă îşi rupsese
piciorul sus, la ABC. Virusul părea că trecuse şi
toată lumea care rezistase la Tabăra de Bază se
vindeca rapid.
Eram gata să-mi închei ziua şi să mă târăsc
spre cort, când Josh a intrat pe frecvenţă, vorbind
 267

cu unul dintre ceilalţi lideri de expediţie de la

Tabăra Patru. Asta era foarte neobişnuit. Josh
credea cu fermitate că staţia ar trebui folosită
numai ca să transmiţi informaţii importante. Ura
când lumea o folosea ca pe un telefon mobil.
Au vorbit despre vreme, despre femeia cu
piciorul rupt şi despre programarea urcuşului
pentru vârf.
- Am auzit că ai avut o ceartă cu fiul tău, a spus
liderul.
Nu existau secrete pe munte.
- Da, a plecat, a spus Josh. Însă o să rezolvăm
când cobor. E un copil bun. Cred că oricum Shek
voia să încerce să-i retragă permisul de urcat. Nu
că l-aş fi lăsat.
- Shek încă îl vânează pe celălalt băiat?
- Da. Încă vrea război. În după-amiaza asta a
arestat un hamal pe nume Gulu. I-a dat drumul
după un interogatoriu destul de dur, dar Gulu nu
ştia nimic. Puştiul a plecat de-aici cu săptămâni în
urmă. Nu prea ştiu ce vrea să dovedească. Am
auzit că a ordonat să vină mai mulţi soldaţi. Unii
sunt alpinişti. O să-i trimită pe munte să verifice ta-
berele de la altitudini mari. E o nebunie. Am trimis
un e-mail către guvernul chinez şi mi-am pus
avocaţii să verifice alte acţiuni oficiale. Chinezii fac
mulţi bani de pe urma permiselor noastre. Ar fi
păcat dacă un soldat prea zelos ar distruge sursa
asta de venit, dar... ce să-i faci? Oricum, noroc la
 268

Tabăra Cinci. O să te contactez din nou mâine.

Terminat.
Zopa a închis staţia. Întreaga conversaţie
fusese aranjată pentru noi - cel puţin din partea lui
Josh. Nu puteam să participăm, dar puteam afla
multe ascultând. Niciunuia dintre noi nu ne plăcea
ideea alpiniştilor chinezi.
- Nu o să reuşească să ajungă la ABC, am spus.
Nu au avut timp să se aclimatizeze.
- Poate, a spus Zopa.
- Cum trecem de ei la întoarcere? a întrebat
Sun-jo.
Zopa a ridicat din umeri. Dar de data asta cred
că a fost sincer. Nu ştia.

PÂNĂ CÂND ZOPA ne-a scos pe Sun-jo şi pe mine

afară din sacii de dormit, Yogi şi Yash erau deja la
vreo cincizeci de metri sus, pe zid, fixând cârlige de
gheaţă ca să avem de ce să ne agăţăm. Soarele de-
abia răsărise. Începuseră mai mult ca sigur înainte
să se crape de ziuă. Am mâncat repede, am
împachetat, apoi ne-am pus crampoanele şi
hamurile. Zopa a spus că rămâne jos, ca să lege
pachetele şi că o să urce ultimul.
Un vânt rece bătea spre zid, ceea ce era bine
pentru că ne împingea spre el. Dacă ar fi bătut
dintr-o parte, ne-ar fi spulberat de pe zid.
Piolet în fiecare mână... Înfige cramponul.
Înfige pioletul. Aşchii de gheaţă în faţă. Trage.
Înfige celălalt crampon. Înfige pioletul... Cam la
 269

şaizeci de metri, m-am agăţat de o ancoră de

gheaţă şi am făcut o mică pauză. Yogi şi Yash
ajunseseră deja sus, lăsaseră frânghii în jos şi
ridicaseră tot echipamentul.
Zopa de-abia începuse să urce. Sun-jo se
chinuia să urce, cam la douăzeci de metri sub mine.
Părea că se zbate, ceea ce nu era prea
surprinzător, considerând că fusese bolnav şi, în
ultimele zile, blocat în cortul unui hamal. Am
aşteptat să se uite în sus şi i-am făcut cu mâna. A
dat din cap, solemn, spre mine.
Am pornit din nou; urcasem vreo trei trepte,
când am auzit ţipătul. Mi-a luat o secundă să mă
ancorez, ca să mă uit în jos. Nu era o privelişte
plăcută. Sun-jo alunecase vreo zece metri şi atârna
de marginea unei proeminenţe, cu pioletul.
Văzusem acea proeminenţă în timp ce urcam şi
ştiam că era prea departe de perete ca să poată să-
şi înfigă crampoanele în gheaţă.
- Vin! a strigat Zopa spre el, în sus, însă i-ar fi
luat cel puţin trei sferturi de oră ca să ajungă acolo.
Sun-jo nu ar fi rezistat mai mult de câteva
minute. Eram mult mai aproape, dar singurul lucru
mai dificil şi mai lent decât să urci pe un perete de
gheaţă era să cobori pe un perete de gheaţă. M-am
uitat în sus, sperând să-l văd pe Yogi sau pe Yash,
însă nu era nici urmă de ei. O luaseră probabil
înainte, ca să instaleze tabăra următoare.
Nici nu am avut timp să mă gândesc la ce
voiam să fac mai departe, ceea ce a fost mai bine.
 270

Am început să merg lateral pe perete, spre frânghia

de echipament, la treizeci de metri distanţă. Zopa a
continuat să-l încurajeze pe Sun-jo. Se căţăra pe
perete cât de repede putea, dar trebuia să ştie că,
indiferent cât de rapid era, nu ar fi fost suficient cât
să-şi salveze nepotul.
Când am ajuns în sfârşit la frânghie, am tras de
ea. Părea destul de solidă, însă nu ştiam dacă o să-
mi susţină greutatea. Era posibil ca fraţii să nu o fi
ancorat bine, pentru că ridicau doar echipament cu
ea.
- Alunec! a strigat Sun-jo, disperat.
- Ajung într-un minut! am ţipat.
- Rezistă, Sun-jo! a strigat Zopa, dându-şi
seama ce voiam să fac. Nu te da bătut!
Voiam să testez frânghia mai mult, dar nu era
timp. M-am agăţat de ea şi mi-am lăsat toată
greutatea. S-a întins puţin, însă a ţinut. Mi-am
înghiţit nodul din gât şi am mers încet spre Sun-jo.
Când am ajuns chiar deasupra lui, am agăţat rapid
frânghia de un cârlig de gheaţă despre care ştiam
că era sigur, şi am făcut rapel până la el, legând
frânghia de ham chiar când pioletul i s-a desprins
din gheaţă.
- L-am prins! i-am strigat lui Zopa, apoi m-am
uitat la Sun-jo: Eşti bine?
A confirmat dând din cap.
Plângea.
Plângeam şi eu. Se pare că îl iertasem.
 271

N E-A LUAT încă o oră să ajungem sus. Zopa a ajuns

la vreo zece minute după noi, fiind îngrijorat, dar şi
uşurat.
- Nimic rupt? a întrebat.
Sun-jo a dat din cap.
- Ce s-a întâmplat?
- Mi s-a rupt pioletul.
Zopa a dat din cap, apoi s-a uitat la mine:
- Mulţumesc!
- Poţi să le mulţumeşti lui Yogi şi lui Yash că au
securizat frânghia aia, am spus.
Primul lucru pe care îl făcusem când ajunsesem
sus fusese să o verific. Frânghia era legată de o
carabinieră ataşată de un şurub de gheaţă de şapte
centimetri care nu pleca nicăieri. Sun-jo şi cu mine
am fi putut face ca Tarzan pe frânghia aia, toată
ziua.
- Dar nu ai ştiut asta, a spus Zopa.
- Da... bine, am spus, uşor jenat, Yogi şi Yash
ştiu ce fac.
- Nu mereu, a continuat Zopa. Unul dintre
pioleţii pe care Sun-jo îl folosea astăzi era acelaşi
pe care îl aruncau spre perete ieri după-amiază.
Of! Am bănuit că vor auzi de asta când îi
prindeam din urmă, şi am avut dreptate. Când am
ajuns în tabără, Zopa i-a luat deoparte pe Yogi şi pe
Yash şi le-a vorbit timp de zece minute. Nu a ridicat
 272

vocea deloc, însă când s-au întors, cei doi arătau de

parcă îi biciuise.

- DOUĂ CAMIOANE cu soldaţi chinezi au ajuns azi

aici...
Josh vorbea cu un lider de expediţie care
tocmai ajunsese la ABC.
- ...împreună cu şase alpinişti militari. Locul
arată ca o tabără militară.
- Mă bucur că sunt aici sus, a spus liderul.
- Ei bine, nu ai scăpat. Din ce-am auzit, o să
urce mâine pe munte ca să verifice actele tuturor.
Dacă nu aveţi paşaportul, viza şi permisul, o să vă
dea jos de pe munte.
- Le avem. Care e problema lui?
- Când camionul cu care au plecat ieri Zopa şi
fiul meu a ajuns la al doilea punct de control, Zopa
şi fiul meu nu erau în el. Şoferul a pretins că s-au
urcat într-un al doilea camion şi au luat-o pe alt
drum.
- Sper că fiul tău este în regulă.
- Nicio grijă. Zopa nu ar permite să i se întâmple
ceva. Sunt sigur că acum sunt deja în drum spre
Nepal. Am vrut doar să te informez cu privire la ce
se întâmplă aici, jos.
- Mersi, a spus celălalt lider. Cum rămâne cu
alpiniştii chinezi? Sunt buni?
- Sunt entuziaşti şi bine echipaţi. I-au luat de la
un urcuş de înaltă altitudine, însă nu ştiu precis
 273

unde erau. Nu m-ar mira dacă ar încerca să ajungă

în vârf odată ce ajung sus. Ştiu că eu aş face-o.
- Te aud. O să fie aglomerat în vârf.
Zopa şi fraţii au întins o hartă şi au început să
discute în nepaleză.
- Ce se întâmplă?
- Zopa spune că nu putem sta în niciuna dintre
tabere până nu ajungem în Tabăra Cinci, a explicat
Sun-jo. Aleg alternative.
M-am uitat pe hartă. Eram cam în paralel cu
Tabăra Doi, doar că la vreo zece-doisprezece
kilometri spre Nord. Ne-ar fi luat cel puţin încă o zi
să ajungem în paralel cu ABC.
Am fi putut ajunge în vârf în mai puţin de o
săptămână.
TABĂRA 3 1/2

ZOPA NE-A MUNCIT MULT în următoarele două zile.

Am părăsit tabăra înainte de răsăritul soarelui,
folosindu-ne la urcat de lanternele frontale. Yogi şi
Yash erau mereu deja plecaţi când începeam noi, şi
nu-i vedeam până nu ne opream, la sfârşitul zilei.
Nu aveam nici cea mai vagă idee unde ne
aflăm, însă, conform altimetrului meu, eram la
altitudini din ce în ce mai înalte. (Nu că aveam
nevoie de ceas: fiecare respiraţie era dureroasă
acum.) La sfârşitul zilei, Sun-jo şi cu mine de-abia
reuşeam să mâncăm puţin, să bem şi apoi să ne
târâm în sacii de dormit.
În a treia dimineaţă, am fost surprins să
deschid ochii şi să văd lumina soarelui prin
materialul cortului. M-am uitat la Sun-jo şi am văzut
că şi el se holba la lumină.
De-abia vorbisem în ultimele zile. Nu aveam
timp, nici aer în plămâni.
- Cum te simţi? l-am întrebat.
- Nu foarte bine, a spus Sun-jo.
- Te-ai descurcat bine în ultimele zile.
A dat din cap.:
- A fost foarte dificil.
Asta era o afirmaţie modestă. Făcusem mai
multe escalade tehnice în ultimele patruzeci şi opt
 275

de ore. Fuseseră unele dintre cele mai dificile

urcuşuri pe care le făcu- serăm vreodată.
- Ai vreo idee unde suntem?
Sun-jo s-a ridicat gemând:
- Mă simt de parcă am fi în vârf.
Am râs şi apoi râsul s-a transformat într-un
acces de tuse scurt, dureros. Când mi-am revenit,
am spus:
- Poate că Zopa o să ne dea o zi liberă.
- Puţin probabil.
În cortul nostru mic, ne-am contorsionat în fel şi
chip ca să ne îmbrăcăm, apoi ne-am târât afară.
Ninsoare uşoară şi ceaţă îngheţată. Nu văzusem
cerul de trei zile. Yogi şi Yash se ghemuiau lângă
plită.
Yogi a spus ceva care l-a făcut pe Sun-jo să
pălească.
- Ce s-a-ntâmplat? am întrebat.
- Zopa e bolnav.
Am înţeles de ce era supărat. Zopa nu se
îmbolnăvea. Zopa era omul de fier. Păruse bine în
noaptea precedentă când ajunsesem în tabără. Ne-
am grăbit să mergem în cortul lui. Arăta oribil - ochi
roşii, nasul îi curgea, era palid -, însă când ne-a
văzut, a reuşit să se ridice în sacul de dormit.
- O să mergem la Tabăra Patru în după-amiaza
asta, a spus.
 276

Nu se ducea nicăieri în condiţia fizică în care

era.
- Virusul? am întrebat.
- Cred că da, a răspuns zâmbind vag. Sau poate
că e doar vârsta.
- Indiferent ce este, a spus Sun-jo, ar trebui să
ne întoarcem. Trebuie să primeşti ajutor.
- Nu putem să coborâm, a spus Zopa. Chinezii
ne aşteaptă. Singura noastră scăpare este sus.
- Până la urmă, tot trebuie să coborâm, am
spus.
- Dar nu pe partea asta.
- Despre ce vorbeşti?
- Nepalul este la puţin peste un kilometru şi
jumătate de-aici.
Am crezut că delirează. Ne-ar fi luat zile întregi
să ajungem la Podul Prieteniei din Nepal.
A scos harta şi a arătat spre partea de sus a
vârfului:
- Ăsta e Nepalul, a spus. A arătat spre partea
nordică: Ăsta e Tibetul.
A arătat cu degetele spre partea nordică a
Everestu- lui, apoi în jos, spre partea sudică.
- Vrei să spui că nu o să coborâm pe partea
nordică în Tibet? am întrebat.
- Când ajungeţi în vârf, o luaţi spre Sud, în
Nepal.
 277

- Dar nu suntem pregătiţi pentru partea de Sud,

am protestat. Nu avem nici corturi, nici
echipament, nici...
- Şerpaşii vă vor ajuta, a spus Zopa. Prieteni de-
ai mei. Deja le-am trimis vorbă. O să aştepte pe
partea cealaltă. Yogi şi Yash vă vor duce în vârf.
- Cum rămâne cu tine? a întrebat Sun-jo.
- După cum vezi, nu am condiţia fizică necesară
ca să urc. Nu merg mai departe de Tabăra Patru.
- Atunci aşteptăm până eşti mai bine, a insistat
Sun-jo.
- Exact, am confirmat. Nu-mi pasă dacă ajung
în vârf până la ziua mea. Nu e important - pentru
mine, cel puţin. O să facem o tabără undeva sau o
să stăm aici până te faci bine.
Zopa a dat din cap:
- Nu avem suficiente provizii.
- Yogi şi Yash pot să ia mai multe provizii de la
ceilalţi şerpaşi.
- Ăsta nu este singurul obstacol, a zis Zopa.
Vremea. În trei zile va fi vreme bună şi puteţi
ajunge în vârf. O să trebuiască să fiţi pe poziţie.
M-am uitat afară. Ningea mai tare şi ceaţa se
îngroşase.
- Cum poţi să ştii asta?
Zopa a ridicat din umeri.
Era imposibil.
 278

- Bine, am spus, deci vremea se îmbunătăţeşte

şi ajungem în vârf, şi coborâm pe partea de Sud.
Cum o să treci tu de soldaţii chinezi de pe partea
nordică?
- Sunt cetăţean nepalez în Tibet, cu acte în
regulă. Căpitanul Shek nu are de ce să mă
aresteze. Ai văzut ce s-a întâmplat ultima dată când
a încercat. Nu cred că voi fi prins, dar dacă sunt, cel
mai rău lucru pe care îl poate face este să mă
deporteze, ceea ce şi vreau, oricum. O să vă văd pe
amândoi în partea cealaltă.
- Nu cred că pot să ajung în vârf, a spus Sun-jo.
Am avut multe dificultăţi ieri.
- Mi-e teamă că te-am pus într-o situaţie oribilă,
Sun-jo, a zis Zopa. Va trebui ca acum să ajungi în
vârf.
M-am gândit să mă ofer să stau cu Zopa în
Tabăra Patru şi să-l ajut să coboare pe munte când
s-ar fi simţit mai bine. Însă dacă făceam aşa,
însemna clar că nu respectam instrucţiunile mamei,
să fiu egoist. Şi voiam să ajung în vârf. Dezbaterea
a fost rezolvată de Zopa.
Mi-a zâmbit ca un călugăr.
- Nu am nevoie de ajutorul tău, Peak. Dar Sun-jo
o să
aibă.
M-am holbat la el, uşurat că nu trebuia să iau
eu decizia şi uimit că părea să-mi fi citit gândurile.
- Cum...
Zopa a ridicat mâna.
 279

- Sun-jo nu va ajunge în vârf fără ajutorul tău, a

spus. Trebuie să mă odihnesc. La fel şi voi doi. Ne
aşteaptă un urcuş greu.
SUN-JO I-A ASCULTAT SFATUL LUI ZOPA. Am încercat
să dorm, dar nu am putut. M-am alăturat lui Yogi şi
lui Yash în faţa focului. Yogi a scos un tub de oxigen
şi o mască din rucsac. Mi-a arătat cum să ataşez
masca de regulator, apoi a ridicat două degete,
arătându-mi cum să setez butonul, la doi litri pe
minut. Apoi, folosindu-l pe Yash ca model, mi-a
arătat cum să-mi pun masca.
Când a terminat, a dezasamblat totul şi m-a
pus să reasamblez. Nu era aşa de uşor cum părea.
A trebuit să- mi scot mănuşile de deasupra, iar
degetele îmi erau amorţite în ciuda faptului că
purtam mănuşi. Asta mi-a amintit că încă aveam
camera lui JR în rucsac. Uitasem complet de ea.
Trebuia să încep să filmez călătoria noastră. (Ceea
ce ar trebui să vă dea o idee despre cât funcţio-
nează sau nu funcţionează creierul la altitudini
ridicate.)
Am reuşit să ataşez masca de tub, apoi mi-am
pus-o şi am încercat să ajustez elasticele pentru a o
potrivi etanş peste gură şi nas. Masca era rece,
inconfortabilă şi îmi dădea un pic impresia de
claustrofobie. Yash a avut o soluţie perfectă
împotriva disconfortului. A dat drumul la oxigen.
Niciodată în viaţa mea nu mai simţisem ceva
aşa minunat. O-urile mi-au pătruns în corp ca un fel
de elixir magic. Pentru prima dată de săptămâni
 280

bune, m-am simţit cald, sprinten şi puternic.

Sentimentul a fost scurt, pentru că Yogi a închis
butonul aproape imediat. Mi-am scos masca, cu
reticenţă. Fraţii şerpaşi îmi zâmbeau. Yogi a spus
ceva în nepaleză, apoi a ridicat cinci degete.
- Am înţeles, am spus. Nu până în Tabăra Cinci.
Teoretic, puteai folosi O-uri tot drumul pe
munte. Problema era că ar fi trebuit să foloseşti o
jumătate de duzină de şerpaşi să care suficiente
tuburi de oxigen ca să-ţi ajungă tot drumul pe
munte. Tuburile nu ţineau foarte mult.
Yogi şi Yash au plecat pe la amiază. Câteva ore
mai târziu, Zopa a părăsit cortul arătând ca un
cadavru ieşit dintr-un mormânt. Cănile de ceai
fierbinte au părut să-l reînvie... puţin. I-am
împachetat echipamentul, apoi l-am trezit pe Sun-
jo, care arăta mult mai bine după ce trăsese un pui
de somn.
Am pornit spre Tabăra Patru. De data asta, Sun-
jo şi cu mine a trebuit să-l aşteptăm pe Zopa. Pe la
jumătatea drumului, şi-a pus o mască de oxigen şi
a dat-o la maxim. Apoi a fost clar că pasul i-a
devenit mai energic. Eram invidios.
TABERELE CINCI SI SASE aa

PENTRU CĂ AM PLECAT TÂRZIU, m-am gândit că

Tabăra Patru era aproape, dar nu am ajuns la
temutul perete care ducea spre ea decât târziu
după lăsarea întunericului.
- Escaladăm peretele noaptea? am întrebat,
şocat.
Zopa şi-a scos masca:
- Este singura modalitate de a intra în Tabăra
Patru neobservaţi. Toată lumea doarme.
O să fie clar în corturile lor - vântul şuiera şi nu
se oprise din nins toată ziua. Însă din ultima noastră
experienţă ştiam că nu dormeau. Dacă erau ca
mine când fusesem acolo, sus, stăteau întinşi în
sacii de dormit, întrebându-se dacă o să fie acolo
suficient aer ca să supravieţuiască nopţii.
Ultima dată când fusesem aici îmi luase peste
cinci ore să ajung sus şi era cât pe ce să renunţ pe
drum. Vremea era mai rea acum - şi era şi
întuneric.
Yogi şi Yash aruncaseră o frânghie pentru noi,
să ne ajute.
- O s-aveţi nevoie de lanternele frontale.
- Bine, am spus.
Du jumarul în sus pe frânghie, păşeşte,
respiră, jumar, pas, jumar, gândeşte, uită-te în
sus, gândeşte din nou, pas, odihnă, odihnă,
odihnă, îmbrăţişează zidul, roagă-te... Aceeaşi
 282

rutină. Însă, într-un fel, urcuşul era mai uşor, sau

cel puţin, mai puţin înfricoşător, având lanterna
frontală. Lumina mă ajuta să mă concentrez la
gheaţa şi piatra din faţa mea. Nu ştiam unde sunt
partea de sus sau cea de jos, până când nu a
apărut o lumină peste margine, cam la trei metri
deasupra mea. Era Yogi, deşi era greu de spus
sigur, înfofolit cum era. Am reuşit să ajung sus fără
să trebuiască să mă prindă el. În timp ce mă
odihneam stând în genunchi, încercând să-mi trag
sufletul şi să nu vomit, m-am uitat la ceas. Urcasem
pe perete în mai puţin de cinci ore, de data asta.
Un sfert de oră mai târziu, Sun-jo a ajuns la
margine, arătând de parcă era gata să leşine. I-am
strigat în ureche că i-a luat cu jumătate de oră mai
puţin decât data trecută să urce zidul. Asta a părut
să-l înveselească. A reuşit să se ridice în picioare.
Zopa a fost ultimul. Era într-o condiţie fizică
foarte proastă. A fost nevoie de toţi trei ca să-l
tragem peste margine şi, după ce am reuşit s-o
facem, nu s-a mişcat. I-am verificat tubul de oxigen.
Era gol. Yogi a plecat repede şi s-a întors cu unul
nou şi cu Yash. Au dat drumul la O-uri şi l-au cărat
pe Zopa la cortul lor. După o oră, şi-a revenit cât să
deschidă ochii şi să bea ceva. Câteva minute mai
târziu, i-a întrebat pe fraţi dacă aflaseră ceva de
Josh.
Alpiniştii chinezi ajunseseră la ABC în acea
după- amiază şi plănuiau să stea acolo o zi sau
două înainte să urce la Tabăra Patru. Verificaseră
 283

actele tuturor şi percheziţionaseră toate corturile.

Alpiniştii de la ABC au zis că soldaţii erau într-o
formă foarte bună şi le luase foarte puţin timp să
ajungă acolo. Nu exista niciun dubiu că vor încerca
să ajungă în vârf.
Astea păreau cele mai proaste veşti posibile,
însă Zopa nu a părut deloc deranjat de ele.
- O să fiţi cu o zi înaintea lor. Astă-seară şi
mâine vă veţi odihni. Iar în următoarea dimineaţă,
înainte de răsăritul soarelui, o să urcaţi spre Tabăra
Cinci.
- Şi tu? a întrebat Sun-jo.
- Chiar crezi că o să fie îngrijoraţi pentru un
călugăr bătrân şi bolnav când ajung aici? Dacă într-
adevăr sunt alpinişti aşa buni, soldaţii o să vrea cu
toţii să încerce să ajungă în vârf. Care dintre ei o să
rămână în urmă, ca să conducă jos un bătrân? A râs
şuierat: Până se întorc, eu deja o să fiu plecat.
- De ce nu putem pur şi simplu să mergem în
Tabăra Cinci când se luminează de ziuă? am
întrebat. Vom avea un avans şi mai mare faţă de
soldaţi.
-O să vină furtuna în câteva ore, a răspuns
Zopa. Mâine- dimineaţă e fanta voastră.

FURTUNA NE-A LOVIT LA MIJLOCUL DIMINEŢII. Dacă

am fi plecat când voiam eu, am fi fost la jumătatea
drumului spre Tabăra Cinci. Şi am fi murit,
împreună cu cei trei alpinişti care plecaseră în
 284

dimineaţa aceea. Niciunul nu a ajuns la Tabăra

Cinci şi nimeni nu i-a putut ajuta. Vremea era prea
aspră.
Am încercat să scriu în carneţel şi am
descoperit că nu mă puteam concentra suficient de
mult ca să scriu mai mult de două-trei cuvinte la
rând. După un timp, am renunţat şi am reuşit să
dorm puţin, la fel şi Sun-jo, pentru că nu prea era
nimic altceva de făcut decât să rămânem în cort.
Zopa nu voia să ne plimbăm prin tabără (nu că
aveam energia să o facem); furtuna era aşa de rea,
că toată lumea stătea chircită şi aştepta să se
oprească.
Cam pe la opt în acea seară, s-a oprit, brusc. La
un moment dat, vântul şi zăpada erau gata să ne
spulbere cortul, pentru ca în următorul moment
totul să fie calm. Mi-am scos capul din cort, la fel şi
ceilalţi din tabără, şi am văzut un cer perfect senin
cu stele luminoase.
Yash a plecat spre Tabăra Cinci cu trei ore
înaintea noastră, ca să pregătească tabăra. Yogi a
băgat capul în cortul nostru cu o oră înainte să
plecăm şi ne-a spus să ne împachetăm
echipamentul. Nu aveam multe de luat cu noi.
Majoritatea lucrurilor de care aveam nevoie ne aş-
teptau în Tabăra Cinci. Yogi şi Yash duseseră totul
acolo data trecută, când fuseserăm la Tabăra Patru.
Înainte de a pleca, ne-am dus la Zopa. Stătea
jos şi bea o cană de ceai. Nu mai avea O-uri, dar
 285

culoarea în obraji îi revenise puţin, deşi arăta încă

destul de slăbit.
- Viteza este totul acum. Dacă staţi în zona
morţii prea mult timp, o să muriţi. Dacă nu ajungeţi
în vârf până la ora 1:35 pm, în ziua în care plecaţi
din Tabăra Cinci, i-am rugat pe Yogi şi Yash să se
întoarcă. Este mai bine să fiţi prinşi de chinezi
decât să muriţi pe munte.
Asta părea să contrazică planul lui de a-l duce
pe Sun-jo peste munte, în siguranţă, dar avea
dreptate. De la Tabăra Şase trebuie să ajungi în
vârf şi să te întorci cam în optsprezece ore. Oxigen
sau nu, exista o limită de timp în care puteai să
supravieţuieşti mai sus de Tabăra Şase. Dacă
ajungeam în vârf, trebuia să ajungem în tabăra cea
mai de sus, de pe cealaltă parte, în optsprezece
ore.
- Yogi şi Yash au ajuns vreodată în vârf? am
întrebat.
Avusesem întrebarea asta în minte de când
Zopa anunţase că nu o să ne ducă el acolo.
- Bineînţeles, a spus Zopa. De trei ori.
- Bun, am spus. Josh ştie că nu vii cu noi?
Zopa a dat din cap, apoi ne-a binecuvântat şi a
spus:
- O să vă văd pe amândoi în Kathmandu. Acum,
plecaţi!
Era senin şi frig când am părăsit tabăra
întunecată şi am început să urcăm pe creasta
 286

nordică spre vârf. Era greu să-mi înfrânez

entuziasmul. O noapte în Tabăra Cinci, o noapte în
Tabăra Şase, apoi vârful lumii!

A FOST MAI MULT UN MARS FORŢAT spre Tabăra

Cinci decât un urcuş. Ne-am agăţat de o serie de
frânghii fixe. Yogi a stabilit ritmul. Am încercat un
regim de doisprezece paşi, un minut în care
gâfâiam şi încercam să-mi revin, apoi alţi
doisprezece paşi. După o oră, eram la opt paşi şi nu
ştiu câte minute de recuperare. Era dificil de crezut
că unii alpinişti reuşiseră să ajungă în vârf fără O-
uri suplimentare. Josh era unul dintre ei, deşi
bănuiam că pe acest drum avea să folosească O-
uri, din niciun alt motiv decât ca să fie atent să nu îl
piardă pe vreunul dintre clienţi.
Soarele a răsărit şi ne-a oferit cea mai
frumoasă privelişte a vârfului piramidal al
Everestului. Era enorm. Din vârf ieşea un disc de
cristale de gheaţă pe fundalul cerului. Priveliştea
mi-a trezit creierul amorţit şi astfel mi-am amintit
de camera de filmat, pe care o pusesem în buzunar
înainte să plecăm din Tabăra Patru. I-am strigat lui
Sun-jo să aştepte, ceea ce a fost mai mult decât
fericit să facă. Când am ajuns la el, mi-am scos
mănuşile de pe deasupra, am apăsat pe butonul de
înregistrare şi am încercat să-l imit pe JR cât de
bine am putut.
 287

- Cum te simţi acum? am întrebat. Eşti la mai

puţin de un kilometru de cel mai înalt punct de pe
pământ.
Îl aveam încadrat perfect pe fundalul vârfului.
- Îngrozit, a spus Sun-jo. Şi plin de speranţă. Şi
îngrijorat pentru bunicul meu. Nu ştiam că o să fie
aşa de greu.
Asta era cam tot ce puteau să facă degetele
mele fără mănuşile de deasupra.
- Pot să te filmez eu pe tine acum, dacă vrei, s-a
oferit Sun-jo.
- Nu, e-n regulă. Trebuie să ne mişcăm.
Cam la o jumătate de oră după aceea, am
văzut primul cadavru. Sun-jo l-a văzut primul. M-am
dus spre el, în timp ce se holba la cadavru. Yogi
trecuse pe lângă el de parcă nici nu-l observase,
însă pun pariu că o făcuse. Era o femeie. Cam la
cincisprezece metri era un alt cadavru, însă nu
puteam să-mi dau seama dacă era femeie sau
bărbat, pentru că era cu faţa în jos.
Nu mai văzusem o persoană moartă, cu atât
mai puţin o persoană moartă îngheţată. Arăta mai
mult ca o figură de ceară decât ca o fiinţă umană
şi, într-un fel, asta mă răscolea cel mai tare. Era
acolo de ceva vreme, după cât de zdrenţuite îi erau
hainele. Arăta de parcă murise stând jos şi apoi
căzuse într-o parte. Era la o distanţă de numai
câteva ore de cortul ei din Tabăra Patru. Nu am
idee cât am stat acolo, holbându-ne, şi am fi stat şi
 288

mai mult dacă Yogi nu ne-ar fi strigat să ne grăbim.

După încă cinci cadavre, nu m-am mai uitat.
La amiază, am ajuns la o pantă mai abruptă a
crestei nordice. Era mult mai frig. Frânghiile fixe
erau îngheţate, iar şerpaşii săpaseră trepte în
gheaţă ca să facă urcarea mai uşoară.
Yogi ne-a aşteptat să-l ajungem din urmă. A
arătat spre corturile de jos din Tabăra Patru, apoi
spre corturile din Tabăra Cinci şi a spus ceva în
nepaleză.
- Suntem la jumătate, a tradus Sun-jo. Mai
avem şase ore.
Pentru ca cele şase ore să fie şi mai rele, vântul
s-a înteţit. A trebuit să urcăm aplecându-ne, ca să
nu fim dărâmaţi de pe creastă. Entuziasmul iniţial
îmi dispăruse de mult. Cred că singurul lucru care
mă împingea mai departe erau O-urile care mă
aşteptau sus. Nu ştiu ce îl motiva pe Sun-jo.
Probabil alpiniştii chinezi din urma sa şi libertatea
care-l aştepta.
Am ajuns la Tabăra Cinci puţin înainte de şapte:
7679 de metri. Părea imposibil să mergem mai
departe. Era capătul lumii. Şi nu era de fapt o
tabără. Erau câteva platforme libere care se
întindeau pe creasta nordică pe cel puţin o
jumătate de kilometru, fără să existe vreun adăpost
împotriva vântului care şuiera. Pe platformele mari
încăpeau cinci sau şase corturi, pe cele mici, unul
sau două. Pe câteva platforme erau deja corturi,
dar era greu de spus câte persoane se aflau acolo.
 289

Bănuiam că majoritatea corturilor îi aşteptau pe

alpiniştii care veneau de la Tabăra Patru, sau care
se întorceau de la Tabăra Şase după încercarea de
a ajunge în vârf.
Pentru grămăjoara noastră de lucruri erau
suficiente două corturi, pe care le-am ridicat pe
gunoaiele lăsate în urmă de ocupanţii anteriori.
Yash avea apă fierbinte pentru ceai, dar eu eram
interesat de masca de oxigen de pe faţa lui care îi
pompa O-uri în plămâni. Yash se mişca de două ori
mai rapid decât noi.
Am luat un tub din grămadă, am scos masca
din rucsac, am conectat-o şi mi-am pus-o pe faţă.
Sentimentul pe care l-am avut la prima gură de
oxigen este indescriptibil. Euforie - este cea mai
apropiată descriere, însă era mult mai mult de-atât.
Yash l-a ajutat pe Sun-jo să-şi pregătească
tubul, şi când a reuşit, ne-am uitat unul la altul şi
am început să râdem.
Vom trăi. Poate vom şi ajunge în vârf.

- MÂINE, CHINEZII SE ÎNDREAPTĂ spre Tabăra Patru, i-

a spus lui Josh unul dintre alpiniştii de la ABC.
- Glumeşti! a replicat Josh. Cum rămâne cu
aclimatizarea?
- Tipii ăştia sunt aclimatizaţi. Unul dintre
alpiniştii noştri vorbeşte un pic chineză. I-au spus
că erau sus pe K2 când li s-a ordonat să vină aici.
Nu au zis asta, însă nu cred că o să coboare până
 290

nu o să încerce să ajungă în vârf. Sunt ca nişte

maşini de căţărat. Când vă duceţi sus?
- Poimâine, dacă e vremea bună, a răspuns
Josh. Voiam să aştept puţin, dar azi mi-am pus
oamenii să urce şi toţi s-au descurcat bine. Virusul
pare să fi trecut.
- Noi ne ducem spre Tabăra Patru dimineaţă. O
să vă vedem la întoarcere.
- Noroc!
- Terminat!
Asta era probabil ultima transmisiune pe care
urma să o avem. M-am întrebat dacă Josh va fi
îngrijorat dacă nu va trece pe lângă mine în drum
spre vârf.
L-am întrebat pe Sun-jo cum se simte.
- Oxigenul ajută, dar tot sunt îngrijorat. Am avut
multe dificultăţi azi.
- Nu eşti singurul. E greu aici, sus.
- Trebuie să reuşesc, a spus. Pentru surorile şi
mama
mea.
Astea erau motive extraordinare să-ţi rişti
viaţa, m-am gândit. Dar eu de ce o făceam? Pentru
afacerea lui Josh? Pentru orgoliul meu?
Acum, că beneficia de oxigen creierul meu, a
început să-mi fie dor de cele două Bobiţe, de mama
şi chiar şi de Rolf. Asta m-a făcut să mă gândesc la
cadavrele pe care le văzusem pe drum. Pe cine
 291

lăsaseră în urmă? Erau nişte întrebări foarte

inconfortabile, înainte de a adormi.

OXIGENUL ERA MINUNAT, dar măştile erau o mare

problemă când era vorba să dormi. Era dificil să
găsesc o poziţie în care elasticele să nu îmi apese
faţa. De asemenea, sistemul de evacuare mirosea
urât. Mâzgă îngheţată se aduna în valva părţii care
venea în gură. Când îmi miş- cam capul, saliva îmi
curgea pe gât. Din cauza asta, Sun-jo şi cu mine ne-
am trezit devreme.
Ne-am verificat echipamentul iar şi iar. Să uiţi
ceva - bateria de rezervă pentru lanterna frontală
sau o mănuşă - putea să însemne condamnarea la
moarte.
Yogi a mers în frunte de data asta, lăsându-l pe
Yash să ne ducă la Tabăra Şase. Primul nostru
obstacol a fost un câmp de zăpadă abrupt, pe care
a trebuit să-l străbatem cu patru puncte de sprijin,
cu pioleţii şi crampoanele. În mod stupid,
presupusesem că acum, dacă aveam O-uri, urcatul
o să fie ca la nivelul mării. Nimic nu era mai
departe de adevăr.
Până am ajuns la capătul câmpului de zăpadă,
plămânii mei ţipau după aer. Am crezut că este
ceva în neregulă cu masca sau că tubul rămăsese
fără oxigen, însă totul funcţiona perfect. Cei doi litri
de oxigen nu simulau nivelul mării; pur şi simplu,
îmi permiteau să rămân în viaţă la peste 7620 de
metri înălţime. Şi exista o mare diferenţă între a sta
 292

într-un cort fără să faci nimic şi a urca un câmp de

zăpadă abrupt, în patru labe. Am scos camera şi l-
am filmat pe Sun-jo urcând spre mine. După
expresia de pe faţa lui, mi-am dat seama că avea
aceeaşi revelaţie despre oxigen ca şi mine.
- Nu cred că o să reuşesc. A gâfâit: Vorbesc
serios, Peak; e prea mult pentru mine!
- Am făcut un efort prea mare ca să urcăm
câmpul, am spus cu o încredere pe care nu o
simţeam de fapt. Va trebui să ne reglăm ritmul.
A dat din cap, dar în ochi i se citea frica. Ştiam
exact cum se simţea. Trecuserăm pe lângă alte trei
sau patru cadavre pe drum.
Câteva ore mai târziu, m-am oprit să mă
odihnesc şi m-am uitat la ceasul cu altimetru.
Tocmai trecuserăm de 7924 de metri şi eram oficial
în zona morţii. În fiecare minut de-acum încolo
muream câte puţin.
Am ajuns în Tabăra Şase împleticindu-ne ca trei
zombi. Yogi avea corturile ridicate, dar nici el nu
arăta mult mai bine decât noi. I-a spus lui Sun-jo să
pornească plita ca să fiarbă zăpadă şi să bem cât
de multă apă putem. Simpla idee de a bea sau
mânca ceva mi-a produs un gol în stomac.
Am pornit camera şi l-am filmat pe Sun-jo cum
aprindea plita, sau cum încerca s-o aprindă. Cred că
i-au trebuit cincizeci de încercări să pornească
bricheta în aerul rarefiat. Când s-a aprins în sfârşit,
degetul mare îi sângera de parcă îl tăiase cu un
cuţit.
 293

Am înghiţit câtă mâncare şi apă am putut, apoi

ne-am înfăşurat în sacii de dormit ca să aşteptăm.
Nici nu se punea problema să dormim.
Interiorul cortului era acoperit cu o pojghiţă
subţire de gheaţă, formată din cauza respiraţiei
noastre. De fiecare dată când unul dintre noi se
mişca, cristalele îngheţate ne cădeau pe faţă.
Se spune că, atunci când mori, toată viaţa îţi
trece prin faţa ochilor. Şi a mea mi s-a derulat încet,
ca un film de groază. Cred că era vina cadavrelor.
M-am gândit la mama căzând de pe acel perete, la
băiatul pe care nu-l întâlnisem niciodată căzând de
pe Clădirea Flatiron, la Sun-jo atârnând de un fir pe
peretele ăla de gheaţă şi la tatăl lui Sun-jo cum îi
salva viaţa tatălui meu, murind apoi de atac de
cord...
Singurul lucru care mi-a oprit amintirile
deprimante a fost cortul deschizându-se şi apariţia
feţei mascate a lui Yogi.
- Mergem, a spus.
Ei bine, nu chiar. A fost mai mult: „Ne pregătim
să mergem." Ne-au spus să bem mai multă apă,
apoi ne-au spus să mergem la toaletă, ceea ce e
mai uşor de zis decât de făcut la minus treizeci şi
patru de grade. Două ore mai târziu, eram gata.
Am plecat spre vârful muntelui Everest.
M-am uitat la ceas. Era 1:35 a.m. Aveam
douăsprezece ore ca să ajungem acolo.
VÂRFUL LUMII

ÎN AFARA TABEREI ŞASE, ne-am croit drumul prin

două câmpuri cu zăpadă. Yash conducea, iar Yogi
mergea aproape de noi. Departe, pe al doilea
câmp, am început să dăm de piatră goală. Mi-am
ţinut privirea aţintită pe lanterna lui Yash. Era
probabil la vreo o sută treizeci de metri în faţa
noastră. Respiram greu, nasul ne îngheţa, însă am
început să cred că nu era chiar aşa de rău cum mă
gândeam. Cu siguranţă, nu era mai rău decât ce
înfruntaserăm până atunci.
Apoi, spre şocul meu total, lanterna lui Yash a
început să se ridice de la pământ. Am clipit de
câteva ori, crezând că era o iluzie optică. Nu era. Se
căţăra pe un perete abrupt.
- Bandă Galbenă! a strigat Yogi, mai tare decât
vântul care şuiera. Aveţi grijă!
Am luat-o în sus. Bucăţi mari de piatră de nisip
galbenă se desprindeau de fiecare dată când ne
agăţam cu mâinile, iar crampoanele lipite de cizme
erau mai mult decât inutile. Sunt făcute pentru
gheaţă, nu stâncă, dar nu aveam timp să le dăm
jos. La Tabăra de Bază ar fi durat trei minute să
scăpăm de crampoane. Aici, în aerul rarefiat, ar fi
putut dura o jumătate de oră sau mai mult. Nu
aveam o jumătate de oră de pierdut. Şi ar fi trebuit
să le punem la loc următoarea dată când dădeam
 295

de gheaţă sau zăpadă, ceea ce ne lua mai mult

decât să le scoatem.
Existau frânghii, dar majoritatea erau putrezite,
fluturând inutile în vânt. Cam la o oră după ce
începuserăm urcuşul, m-am apucat de o frânghie
ca să mă ajut, să trec peste o porţiune dificilă, şi a
ieşit din ancoră. De-abia am reuşit să mă stabilizez
înainte de a cădea pe spate. Nu m-am mai atins de
nicio frânghie.
Existau trei trepte care duceau spre vârf, iar
asta probabil că era prima. Dar dacă aşa era, atunci
de ce o numise Yash „Banda Galbenă"? O fi porecla
dată de şerpaşi, m-am gândit.
Cinci ore mai târziu, am aflat că mă înşelasem.
Am ajuns sus chiar când soarele răsărea, şi
acolo era... creasta. Arăta precum coada uriaşă a
unui dragon cu serpentine şi solzi şi trepte de piatră
complexe. Am numărat aşa-zisele trepte. Una...
două... fir-ar... trei. Banda Galbenă era Banda
Galbenă. Prima treaptă abia acum urma.
Yash şi Sun-jo m-au ajuns din urmă câteva
minute mai târziu. I-am filmat odihnindu-se cu
mâinile pe genunchi, apoi am îndreptat camera
spre vârf. Yash a arătat spre ceas şi a pornit spre
baza primei trepte.
Yogi stătea pe o piatră, aşteptându-ne. Ne-a
verificat tuburile cu oxigen, ne-a pus să bem ceva,
apoi a arătat în sus.
Prima treaptă avea cam douăzeci de metri. Era
şapte dimineaţa, şi minus treizeci şi opt de grade.
 296

Zopa avusese din nou dreptate în legătură cu

vremea. Nu era niciun nor pe cer, dar asta se putea
schimba în câteva minute.
Primii trei metri duceau spre o crăpătură în
partea stângă a stâncii. Apoi venea o traversă
peste o margine instabilă, foarte grea mai ales că
aveam picioarele slăbite. (Ale mele au tremurat
aproape incontrolabil toată traversa.) Partea finală
era un urcuş fantastic între doi bolovani.
Am ajuns în vârful primei trepte la 8:30 am.
A doua treaptă era de două ori mai abruptă şi
de două ori mai înaltă decât prima. Înainte să
pornim pe ea, Yogi ne-a schimbat tuburile de
oxigen. Şi eu şi Sun-jo aproape am leşinat cât am
stat să reconecteze O-urile preţioase.
Existau scări de aluminiu ataşate (oarecum) de
peretele primei secţiuni. Se mişcau şi se deformau
sub greutatea noastră şi făceau un zgomot teribil
când se frecau de stâncă. Urcuşul pe treptele
alunecoase nu a fost uşurat deloc de faptul că
purtam crampoane. Era ca şi cum am fi încercat să
ne căţărăm pe o scară, cu patine în picioare. Am
fost încântat să scap de scări, însă partea finală
spre vârf a fost mult mai rea. Era o traversă de
tensiune unde nu puteai să-ţi foloseşti decât
braţele, apoi trebuia să te tragi în sus ajutându-te
de nişte frânghii vechi legate de un laţ. Nu aş fi
crezut că este posibil, dar l-am privit pe Yogi
făcând-o fără nicio problemă. Sun-jo era chiar în
 297

spatele meu. Arăta la fel de îngrozit de mişcare ca

şi mine.
Am urmat ruta lui Yogi, mişcare cu mişcare,
însă când am apucat frânghia, mi-a alunecat
cramponul şi m-am trezit că atârnam de frânghie ca
un peşte mort, fără ni- ciun pic de avânt ca să
ajung în susul treptei. În plus, mă sucisem cu
spatele la perete.
M-am uitat la Sun-jo şi la Yash. S-au uitat înapoi
la mine, neajutoraţi. Nu puteau să facă nimic. M-am
uitat în sus. Yogi se apleca peste margine încercând
să ajungă la laţ ca să mă tragă în sus. Nu era deloc
aproape. Nu aduseserăm frânghie cu noi. Greutatea
în plus ne-ar fi încetinit şi asta ne-ar fi putut omorî.
O ştiam, cu cât atârnam mai mult acolo, cu atât
îmi oboseau mai mult braţele. Dacă aşteptam prea
mult o soluţie, nu aş fi avut forţa să o execut.
Trebuia să mă mişc. Acum!
M-am întors înapoi spre zid, lovindu-mi faţa de
el, apoi am împins ţepii crampoanelor în stânca
dură. Unul dintre ele s-a înfipt, şi, lăsându-mi
greutatea pe acel picior, am reuşit să nu mai simt
presiunea în braţe. Ţinându-mă cât de bine puteam
cu mâna stângă, am dat drumul mâinii dreapte. Mi-
am scos mănuşa exterioară cu dinţii şi am lăsat-o
să cadă, apoi am scuturat braţul. (Mai aveam o
pereche de mănuşi în rucsac.) Am repetat proce-
dura cu braţul stâng. Aveam nevoie de toată forţa
posibilă în braţe pentru următoarea mişcare. Şi
 298

speram că Yogi era foarte atent sus, pentru că

aveam nevoie de ajutorul lui.
Am mers în sus pe zid cu crampoanele până am
ajuns în poziţia de <, apoi m-am ridicat practic în
picioare, sperând că o să ţină crampoanele. Au
ţinut. În ultima secundă, am dat drumul frânghiei
cu mâna stângă, sperând că o să mă pot întinde
suficient de mult cât Yogi să mă apuce. Mi-a prins
mâna, însă tot ar fi avut nevoie de ajutor ca să mă
tragă în sus. Îşi scosese şi el mănuşile exterioare şi
mă ţinea destul de bine. Am dat drumul mâinii
drepte şi am căutat ceva de care să mă apuc. Am
găsit o crăpătură, suficient de mare cât să-mi înfig
vârfurile degetelor. M-am tras în sus cu toate
puterile. Dacă nu funcţiona, Yogi ar fi trebuit să mă
lase să cad. Când am ajuns cât am putut de sus,
mi-am ridicat genunchiul la piept şi am încercat să-
mi pun piciorul în ham. De-abia am reuşit să-l apuc,
dar a fost de ajuns. Tot ce trebuia să fac acum era
să mă ridic şi eram la câţiva centimetri de
marginea de sus.
Yogi m-a târât peste margine, apoi el şi cu
mine am rămas acolo pe spate, gâfâind. S-a întins
şi mi-a dat tubul la patru şi am făcut acelaşi lucru
pentru el. Chiar şi cu oxigen în plus, ne-a luat cinci
minute să ne tragem sufletul.
Mă întreb ce-i trecea prin minte lui Sun-jo după
ce văzuse asta. Se pare că a învăţat din greşeala
mea deoarece, câteva minute mai târziu, a trecut
 299

de margine ca o maimuţă. Yash era chiar în spatele

lui.
Ne-au lăsat să ne odihnim cincisprezece
minute. Aveam nevoie de odihnă. Yogi nu mi-a dat
mai puţin oxigen, până nu am fost gata de plecare.
Şi de oxigen aveam nevoie.
Pentru mine, a treia treaptă a fost cea mai
uşoară dintre cele trei, chiar dacă a fost mai sus în
urcuş.
Comparativ cu momentul prin care tocmai
trecusem, a fost floare la ureche.
Când am ajuns în vârf, am văzut un alt
cadavru. Era întins pe spate cu un braţ aruncat
alături şi altul în buzunarul gecii. Părea destul de
proaspăt. Ar fi putut fi unul dintre nemţii care
muriseră când eram la ABC. Nu era nici urmă de
celălalt alpinist cu care fusese. M-am întrebat dacă
murise la urcare sau la coborâre. M-am întrebat
câte persoane îl aşteptau să vină acasă. Nimeni nu
se urcă pe munte gândindu-se că nu o să mai
coboare. M-am uitat în altă parte, încercând să
ignor avertismentul mamei.
În spatele cadavrului se afla câmpul de gheaţă
al piramidei vârfului şi apoi creasta vârfului.
Yogi a arătat spre ceas şi apoi a ridicat două
degete. Mai aveam două ore.
Am ataşat frânghii şi am pornit pe câmpul de
gheaţă. Nu ştiu despre Sun-jo, dar aici am intrat eu
în febra vârfului. În momentul respectiv ar fi trebuit
să fiu complet epuizat, însă eram extrem de plin de
 300

energie. Avertismentul mamei a dispărut. Pufff!

Nimic nu mă va opri să ajung în vârf.
Firnul a devenit mai abrupt, curbându-se în
jurul a ceea ce credeam că trebuie să fie vârful, în
schimb am dat peste rămăşiţe proaspete de la o
avalanşă. Unele dintre bucăţi erau la fel de mari ca
un autobuz. Am înjurat. Să ajungem aşa de departe
numai ca să fim opriţi de o avalanşă? Ne-ar fi luat
ore, dacă nu zile, să ne căţărăm peste ele.
Yogi a arătat spre grămadă şi a dat din cap.
Clar, m-am gândit, uitându-mă cu amărăciune
la grămada de zăpadă. M-a tras de mânecă. Am
crezut că îmi spune că acum trebuie să ne
întoarcem. Că se terminase. Am vrut să strig că
trebuie să încercăm, de dragul lui Sun-jo, deşi ştiam
că nu era nicio speranţă.
Dar Yogi nu încerca să mă întoarcă din drum.
Arăta spre o altă stâncă, care mărginea contrafortul
final. Câmpul de gheaţă plin de urmele avalanşei nu
era ruta către vârful muntelui.
Încă o dată, a trebuit să traversăm o margine
îngustă în faţă, agăţându-ne de o frânghie care
arăta de parcă ar fi fost acolo de trei sute de ani.
Cam după cincizeci de metri, pe margine, am dat
peste un afloriment1 care a necesitat multă fineţe,
şi timp, la urcare. Am ieşit pe partea de sus a
pantei de pe câmpul de gheaţă al piramidei

1 Loc de la suprafaţa Pământului în care apar rocile sau mineralele din cauza
eroziunii, deschidere geologică (n. red.)
 301

vârfului, după ce trecuserăm de rămăşiţele

avalanşei.
Vântul bătea tare acum. Yash ne-a condus la
adăpostul unui afloriment, unde ne-am odihnit
câteva minute înainte de efortul final. Yogi a arătat
din nou înspre ceas şi s-a ridicat. Am rămas ultimul
şi i-am filmat pe el, Sun-jo şi Yash îndreptându-se
spre ceea ce credeam că este vârful muntelui. Nu
era. Când am ajuns în partea de sus a câmpului, am
văzut adevăratul vârf. Steagurile colorate de pe
stâlp fluturau în vânt, la două sute de metri
distanţă.
Ne-am oprit din nou să ne odihnim, dar nu am
stat mult.
- O iau înainte! am strigat mai tare decât vântul
asurzitor. O să vă filmez cum urcaţi!
Adevărul nu era chiar ăsta. Motivul adevărat
era că de-abia aşteptam să ajung în vârf.
182 de metri...
Două terenuri de fotbal. La aproape 8839 de
metri păreau mai mult 32 de kilometri.
Trei paşi... odihnă... trei paşi... odihnă... doi
paşi... odihnă...
Am descoperit că era mai bine să evit să mă uit
la vârf. De fiecare dată când aruncam o privire,
părea mai departe, de parcă mergeam înapoi. Sun-
jo, Yash şi Yogi erau cam la treizeci de metri în
spatele meu, mişcându-se ca nişte melci. I-am
filmat câteva minute, apoi am pornit din nou.
 302

Treizeci de metri...
Douăzeci şi şapte de metri...
M-am uitat la ceas. 1:09 pm. Mai erau douăzeci
şi şase de minute până când trebuia să ne
întoarcem. M-am oprit să mă odihnesc. Eram la
8840 de metri, mai sus decât pe orice alt munte de
pe pământ: mai aveam zece metri.
Era frig şi bătea vântul, însă foarte rar vremea
era mai bună la altitudinea asta. Puteam să văd la
sute de metri în toate direcţiile. „Frumoasă" nu
descrie priveliştea, nici „maiestuoasă". Cel mai
apropiat cuvânt la care puteam să mă gândesc era
„divină". Însă şi ăsta era o descriere modestă faţă
de cum arăta de fapt.
Sun-jo recuperase din timp. Era la mai puţin de
şase metri de mine. Yogi şi Yash mergeau de o
parte şi de alta a lui. Voiam să mă întorc şi să
termin de urcat, în schimb, am scos camera şi mi-
am filmat echipa urcând. Puteam să văd acum că
Sun-jo se chinuia şi că Yogi şi Yash îl ajutau, de
fapt. Era 1:19 până m-au ajuns din urmă. Sun-jo a
căzut în genunchi şi respira cu dificultate. I-am
verificat tubul de oxigen şi valva şi am văzut că
deja o dăduseră la patru litri pe minut.
I-am lăsat puţin timp să se odihnească, apoi m-
am ghemuit lângă el.
- Poţi să o faci, Sun-jo. Mai sunt doar vreo zece
metri.
Uite!
Am arătat spre stâlpul de pe creastă.
 303

S-a uitat în sus spre steagurile colorate care

fluturau în vânt şi a dat din cap scurt, dar nu s-a
mişcat.
- După ce atingi stâlpul, nu mai e decât de
coborât.
Sun-jo a dat din cap.
- Nu cred că pot s-o fac.
- Trebuie s-o faci! Pentru surorile tale. Pentru
tine.
A continuat să dea din cap. M-am uitat în sus la
Yogi şi Yash. Erau într-o condiţie fizică la fel de
proastă ca şi Sun-jo. Să-l ducă pe Sun-jo aşa
departe aproape că îi terminase. M-am uitat la
ceas. Mai aveam douăsprezece minute până la
momentul în care trebuia să ne întoarcem: chiar
dacă plecam în acea secundă, nu eram sigur că
vom ajunge în vârf până la 1:35.
- Du-te tu, a spus Sun-jo, slăbit. O să încep să
cobor.
- Nu poţi să cobori pe partea nordică. Chinezii
te aşteaptă.
- O să-i ocolesc.
Ştiam amândoi că asta nu era adevărat. M-am
uitat în jos pe munte. Alte două echipe de alpinişti
trecuseră de a treia treaptă şi mergeau pe coada
dragonului. Probabil că plecaseră târziu sau
avuseseră necazuri pe drum. Dacă vremea se
menţinea aşa, poate ar fi fost în regulă.
 304

Nu poţi să ştii niciodată pe cine o să accepte

muntele şi pe cine nu... Sun-jo nu o să ajungă în
vârf fără ajutorul tău...
- Hai să mergem!
L-am tras pe Sun-jo în picioare.
Am pornit din nou şi, cu fiecare pas, Sun-jo
părea să prindă putere.
7 metri...
6...
5 metri...
3 metri...
M-am oprit şi m-am uitat în sus la stâlpul de pe
creastă, apoi mi-am tras ochelarii de protecţie în jos
şi m-am uitat la Sun-jo:
- Ştii ce zi este azi?
A dat din cap.
- Treizeci mai, am zis.
- Şi?
- Cred că atâta merg eu.
- Despre ce vorbeşti? Vârful e la doar câţiva
paşi de noi. Ce legătură are data cu...
- Mâine este ziua ta. Ai un motiv să fii aici, Sun-
jo. Un motiv important. Viitorul tău şi viitorul
surorilor tale. Eu nu am niciun motiv să fiu aici. Mă
întorc pe partea nordică.
Sun-jo s-a holbat la mine de parcă
înnebunisem, şi poate chiar eram nebun în acel
moment, însă decizia pe care o luasem pe parcursul
 305

ultimilor câţiva metri părea bună. Nu voiam să fiu

cea mai tânără persoană care ajungea în vârful
Everestului. Tatăl lui Sun-jo murise salvându-l pe
tatăl meu. Dacă Sun-jo ajungea în vârf, şi el, şi
surorile lui ar fi fost salvaţi. Cu banii obţinuţi din
promovarea echipamentelor ar fi putut cu toţii să
se întoarcă la şcoală.
- E prea mult, a spus Sun-jo.
- Nu e nimic.
- Vino cu noi pe partea sudică, în Nepal.
Am dat din cap:
- În cazul în care cobor pe partea sudică, toată
lumea va şti că am ajuns în vârf. Singura cale de
coborâre pentru mine este cea pe care am urcat.
Însă vreau să-ţi cer o favoare.
Mi-am dat jos rucsacul şi am căutat carneţelul.
Steagul de rugăciune galben cu muntele albastru
era ascuns într-un buzunar, la sfârşitul jurnalului. L-
am scos şi i l-am dat.
- Când ajungi în vârf, leagă-l de stâlp.
- Bineînţeles, dar...
- Trebuie să pleci.
Sun-jo şi-a împreunat mâinile în stilul budist şi a
făcut o plecăciune:
- Mulţumesc, Peak. Nu o să uit asta.
- Suntem în criză de timp. O să te filmez cum
ajungi în vârf, ca să existe o înregistrare a
urcuşului.
 306

Sun-jo le-a explicat repede lui Yogi şi lui Yash

ce făceam. La început au părut şocaţi, apoi au
zâmbit larg amândoi şi m-au bătut pe spate.
- Yogi vine cu tine, a spus Sun-jo.
- O să fiu bine.
- Insistă, a spus Sun-jo, şi insist şi eu.
- Bine.
Am dat cu toţii mâna şi ne-am îmbrăţişat, apoi
i-am filmat pe Sun-jo şi Yash făcând ultimii zece
paşi. Când au ajuns în vârful celui mai înalt munte
din lume, şi-au scos măştile şi au făcut cu mâna
spre cameră.
Sun-jo a legat de stâlp steagul meu galben,
apoi el şi cu Yash au trecut în Nepal.
ÎN JOS PE MUNTE

NU-MI AMINTESC PREA MULTE din călătoria înapoi

spre Tabăra Şase. Am intrat în tabără împleticindu-
ne, la mult timp după lăsarea întunericului. Îmi
amintesc vag că Yogi a ataşat un nou tub de oxigen
la masca mea, însă după aceea urmează un gol. Nu
am avut nicio problemă să dorm, ştiu asta. Şi nu
aveam niciun regret că nu am ajuns în vârf.
M-am trezit cu salivă îngheţată pe toată faţa şi
cea mai rea durere de cap posibilă. Tubul de oxigen
era gol. Am luat altul şi l-am dat la şase, pentru
câteva minute. Asta aproape că m-a scăpat de
durerea de cap.
Yogi şi cu mine eram dornici să coborâm şi să-l
verificăm pe Zopa. Am trecut de Tabăra Cinci şi ne-
am dus direct la Tabăra Patru. Imediat ce am intrat
în tabără, ne-am confruntat cu unul dintre soldaţii
chinezi. Era îmbrăcat ca un alpinist, cu excepţia
pistolului din talie. Într-o engleză destul de bună,
ne-a întrebat cine suntem şi ce facem.
- Mă numesc Peak Marcello şi el este şerpaşul
Yogi, am spus. Am dus provizii la Tabăra Cinci şi ne
îndreptăm înapoi spre Tabăra de Bază.
L-a sunat pe căpitanul Shek prin staţie şi au
avut o conversaţie lungă în chineză.
- Căpitanul vrea să-ţi vorbească, a spus soldatul
şi mi-a dat staţia.
 308

- Peak Marcello aici, am spus.

- Fiul lui Joshua Wood?
- Da.
- Ce faci pe munte?
- După cum i-am spus ofiţerului, am ajutat să
duc provizii la Tabăra Cinci. Josh duce o echipă de
alpinişti acolo mâine.
- Dar tu părăseşti munte!
- Despre ce vorbeşti? am întrebat, distrându-mă
copios. Sunt la Tabăra Patru.
- Te-ai certat rău cu tatăl tău.
- A, da, atunci... Mi-a spus că nu o să mă lase să
încerc să ajung în vârf. M-a înfuriat, însă măcar m-a
lăsat să ajung până în Tabăra Cinci.
- Şi celălalt băiat?
- Care băiat?
- Sun-jo!
- Ah, el, am spus. E în Nepal.
Ceea ce era adevărul absolut.
- Nu cred. Îl pun pe soldat să vă aducă pe tine
şi pe şerpaş înapoi la Tabăra de Bază.
- Mă rog, am spus, şi i-am dat staţia înapoi
soldatului.
Au avut o altă conversaţie lungă în chineză,
însă ştiam despre ce anume. Ceilalţi soldaţi se
adunaseră lângă staţie şi ascultau cu atenţie. Cel
cu staţia a închis-o în cele din urmă şi a dat din cap
cu resemnare.
 309

- Nu trebuie să ne escortaţi jos, am spus.

- Avem ordine, a zis.
- Bine, însă mergem la Tabăra de Bază. Unde
altundeva ne-am duce?
Cam în acel moment, Josh a intrat pe fir,
întrebând de mine. Soldatul mi-a dat din nou staţia.
- Totul e în regulă, Peak?
- Cred că da. Ce s-a întâmplat cu căpitanul?
- Nu ştiu. Oricum, ne îndreptăm spre ABC
mâine, aşa că bănuiesc că o să te vedem pe drumul
tău spre Tabăra de Bază. Mersi că l-ai ajutat pe Yogi
să ducă proviziile la Cinci.
Puteam să îi văd pe el şi pe ceilalţi adunaţi la
sediu, monitorizând apelul de la căpitanul Shek.
- Nicio problemă, l-am asigurat. Există vreo
şansă să te răzgândeşti şi să mă laşi să ajung în
vârf?
- Am vorbit deja despre asta, Peak. Răspunsul
este nu. Poate anul viitor, sau peste doi ani, când o
să fii un pic mai mare. Nu eşti pregătit.
- Terminat.
I-am dat staţia înapoi, încercând să par
dezamăgit.
Soldatul m-a privit un moment:
- Pe cuvântul tău de onoare că te duci la Tabăra
de Bază?
Am ridicat mâna dreaptă.
- Pe cuvântul meu! Tot ce vreau acum este să
mă târăsc spre cort şi să dorm.
 310

A dat din cap.

Yogi şi cu mine ne-am îndreptat spre cortul lui
Zopa, neştiind ce o să găsim. Am găsit un bilet.

Peak,
Am plecat din Tabăra Patru ieri.
Totul este bine. Ne vedem pe drum.
Zopa

Am fost fericit să aflu că era bine, însă biletul

m-a speriat. Îmi era adresat mie! Planul fusese ca
eu să ajung în vârf cu Sun-jo şi să merg în Nepal.
Cum era posibil ca Zopa să fi ştiut ce plănuiam? Eu
nu am ştiut ce plănuiesc, până nu am ajuns la zece
paşi de vârf!

YOGI SI CU MINE NE-AM TREZIT devreme şi am plecat

din Tabăra Patru înainte ca ceilalţi să se trezească.
Am vrut ca astfel să le ofer soldaţilor o scuză ca să-i
poată spune căpitanului că plecaserăm înainte ca ei
să se trezească.
Când am ajuns la ABC, am fost întâmpinaţi de
alţi soldaţi. Erau în uniformă şi părea că le e frig.
Am primit încă o dată staţia, ca să vorbesc cu
căpitanul Shek care, la celălalt capăt, era foarte
furios.
- Aţi plecat la Tabăra Patru!
- Da.
- Fără soldaţi!
 311

- Am plecat înainte de răsărit. Nu am vrut să-i

trezim. Oricum, ştim drumul spre Tabăra de Bază.
Nu avem nevoie să fim escortaţi.
- Soldaţii ABC vă escortează!
- Bine.
Cei doi soldaţi aleşi pentru această misiune au
fost încântaţi să plece din ABC.
Ne-am întâlnit cu Josh şi clienţii săi chiar când
ajungeau în Tabăra Doi. Probabil că plecaseră
devreme din Tabăra de Bază, pentru că aveau un
timp foarte bun. Josh m-a luat deoparte ca să nu ne
audă soldaţii chinezi:
- Ai ajuns în vârf? m-a întrebat încet.
- Nu.
- Ce s-a întâmplat?
- Am rămas fără energie.
- Nicio grijă, a spus. Cum rămâne cu Zopa, Sun-
jo şi Yash?
- Zopa s-a îmbolnăvit şi nu a trecut de Tabăra
Patru. Nu ştiu unde e acum. Speram că l-ai văzut
tu.
Josh a dat din cap:
- Sunt sigur că e bine. S-a strecurat probabil în
tabăra hamalilor noaptea şi stă ascuns.
- Sper.
- Şi Sun-jo şi Yash? a întrebat.
- Din câte ştiu, sunt în Nepal.
 312

- Poftim?
I-am spus de planul lui Zopa.
A zâmbit larg:
- Nenoro... Căpitanul Shek o să moară de furie
când o să afle. A ajuns în vârf!
A dat din cap, apoi a devenit mai serios:
- Cât de departe ai ajuns?
- Deasupra Taberei Şase.
- Ei bine, ai ajuns mai departe decât multe
persoane. O să te iau şi la anul, şi peste doi ani. O
să mergem pe partea Nepalului. După ce Shek o să
afle de Sun-jo, nu o să mai obţin niciodată permisul
să urc pe partea asta. Când a ajuns Sun-jo în vârf?
- La 1:32 pm. Pe 30 mai. Cu o zi înainte să
împlinească 15 ani.
Mi-a pus mâna pe umăr:
- Mi-aş fi dorit să fi fost tu.
- Nu-ţi face griji! am spus.
- Plecăm! a strigat unul dintre soldaţi.
- Un minut! a spus Josh, apoi s-a întors spre
mine. Shek o să te reţină când ajungi la Tabăra de
Bază şi o să-ţi pună câteva întrebări. Thaddeus o să
fie acolo cu tine. În realitate, Thaddeus este avocat
şi vorbeşte fluent chineza şi cunoaşte legile
chineze. O să fie totul în regulă.
Chiar avea să fie totul în regulă, dar nu din
motivul pe care îl credea el.
 313

Şi nu intenţionam să mă alătur lui într-o altă

urcare pe Everest. Mă săturasem de vârfuri de 8000
de metri, cu cadavre presărate pe ele.
- Mă duc acasă, am spus.
- Ce vrei să spui?
- Înapoi, la New York.
- Vorbim despre asta când mă întorc.
- Nu o să fiu acolo când te întorci, am spus.
- Care-i graba?
- Nu ai cum să înţelegi.
- Pune-mă la încercare!
- Bine. Vreau să fiu acasă pentru ziua de
naştere a gemenelor.
După expresia de pe faţă, avusesem dreptate.
Nu înţelegea.
- Nu am ratat niciuna până acum, am spus.
Josh s-a holbat la mine timp de un minut.
- Ei bine, cred că Thaddeus poate să-ţi facă rost
de transport spre Kathmandu.
- Plecăm acum! a strigat soldatul chinez.
- Aproape că am terminat, a zis Josh, enervat.
- Ar fi bine să plec...
- Da... bine... Îmi pare rău că nu a mers.
Josh mi-a întins mâna.
- De fapt, a mers perfect, am spus, dându-i
mâna. Ne vedem...
 314

Am dat să-i urmez pe soldaţi şi pe Yogi, apoi m-

am întors şi am strigat:
- Scrie-mi, când ai timp!
Josh s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit:
- S-ar putea s-o fac!

AM AJUNS ÎN TABĂRA DE BAZĂ pe la ora cinci.

Căpitanul Shek, câţiva soldaţi şi Thaddeus Bowen
mă aşteptau. Nu erau interesaţi de Yogi şi l-au lăsat
să intre în tabără.
Când am ajuns în biroul lui Shek, primul lucru
pe care l-a făcut a fost să-mi verse tot conţinutul
rucsacului pe o masă mare. Apoi (la fel ca
detectivul meu din New York de acum un secol), a
examinat obiect cu obiect.
Nu a găsit nimic interesant, în afară de aparatul
digital pe care mi-l luase Josh, camera video a lui JR
şi carneţelul meu Moleskine. L-a răsfoit, a găsit mai
mult pagini albe şi l-a pus la loc. A împins aparatele
într-o parte a mesei.
- Stai jos, a spus.
Era un singur scaun, cu spătarul drept.
M-am aşezat.
Mi-a pus aceleaşi întrebări pe care mi le pusese
la Tabăra Patru, însă de data asta avea un
reportofon pornit şi un soldat care lua notiţe. Am
răspuns la întrebări exact la fel. Când a terminat,
mi-a spus că pot să-mi împachetez lucrurile la loc.
Am început să le îndes înapoi în rucsac, dar când
am ajuns la aparate, căpitanul m-a oprit:
 315

- Pe alea, nu! a spus.

- Nu ai dreptul să confişti nimic, a spus
Thaddeus.
- Aparatele vor fi returnate după ce ne uităm la
ele!
- Ei bine, ar fi cazul să nu existe niciun defect la
ele când ne vor fi returnate, a spus Thaddeus.
Halal avocat, m-am gândit. Bine că nu m-a
apărat când am fost în faţa judecătorului din New
York. As fi fost la închisoare acum.
Când am ieşit din clădire, mi-a şoptit:
- Era ceva incriminator pe acele aparate?
- E cam târziu să întrebi acum, am spus. Dar
răspunsul este nu. Am scos cardul de memorie şi l-
am înlocuit cu unul gol.
- Şi unde este cardul de memorie?
- În siguranţă.
(Era de fapt îndesat în şoseta mea.)
Eram obosit. M-am îndreptat spre cortul meu şi
numai când am ajuns acolo mi-am amintit că nu
mai aveam un cort. M-am târât în cel al lui Josh şi
am fost puţin surprins de cât de ordonat era totul.
Toate hainele erau împăturite frumos,
echipamentul era aşezat în cutii. Avea un mic birou
pliant cu pixuri, hârtie şi un laptop. Lângă calculator
erau două teancuri de scrisori. Primul îi era adresat.
Al doilea îmi era adresat mie. (Teancul lui era mult
mai mic decât al meu.) Aş fi putut să mă înfurii din
 316

nou la toată faza cu scrisorile, însă nu mai aveam

energia sau interesul necesar. După cum am mai
spus: „Nu poţi să-ţi alegi numele sau părinţii."
Joshua Wood este cine este. Nu puteam să-l schimb
pe el sau faptul că era tatăl meu. Tot ce puteam să
fac era să încerc să nu devin ca el.
Am deschis plicul mare, adresat lui PEAK „BOB-
BOB" MARCELLO. Înăuntru se aflau un desen şi un
plic mai mic. Pe faţa plicului scria BANI PENTRU
BILETE DE AVION (scris de copil de 6 ani). Înăuntru
erau şaizeci şi şapte de dolari şi optzeci şi şase de
cenţi. Nu îndeajuns să ajung la New York, însă încă
aveam cei trei sute de dolari de la Rolf şi cartea de
credit. Am scos desenul. Era o invitaţie la pe-
trecerea de ziua lor de naştere. Trebuia să mă
grăbesc dacă voiam să ajung la timp.
Am pornit spre sediu ca să-l găsesc pe
Thaddeus, însă pe drum am auzit un camion
pornind. Am fugit să văd dacă pot să mă urc şi eu şi
l-am găsit pe Yogi în spate.
Şoferii mi-au cerut o sută de dolari, dar nu mi-a
păsat. Aş fi plătit dublu. Eram în drum spre casă,
iar camionul ăsta era mult mai bun decât cel pe
care îl luasem spre munte. Patul acoperit era gol,
cu suficient loc ca să mă întind şi să dorm.
Cei doi şoferi conduceau cu rândul şi se
grăbeau. Nu s-au oprit decât pentru benzină. Ceea
ce era perfect pentru mine.
 317

CÂND AM AJUNS la Podul Prieteniei unde sfărâmau

prizonierii bolovanul, camionul a încetinit şi s-a
oprit.
Yogi şi cu mine am coborât ca să vedem ce se
întâmplă.
Bolovanul şi prizonierii dispăruseră. În locul lor
se afla un călugăr budist ras în cap, îmbrăcat cu o
robă portocalie. Vorbea cu şoferul şi era cu spatele
la noi.
A venit spre noi şi ne-a zâmbit. Era Zopa! Arăta
complet recuperat - la fel de sănătos cum fusese în
prima zi când îl întâlnisem la Templul Indrayani.
- Cum ai ajuns aici?
A ridicat degetul mare:
- Am făcut autostopul.
Cumva mă îndoiam de asta. De ce l-ar fi lăsat
cineva pe porţiunea asta pustie de drum? Singurul
lucru din apropiere era graniţa de la Podul
Prieteniei. Doar dacă nu ceruse să fie lăsat aici. Ne
vedem pe drum, spusese în bilet. Presupusesem că
greşise propoziţia şi voise să spună în viitor. Se
pare că mă înşelasem. Ne-am urcat toţi trei în
spatele camionului.
Am crezut că o să avem mari probleme la pod,
însă când am ajuns acolo, soldaţii s-au uitat la
camion, apoi la acte şi ne-au făcut semn să trecem,
fără nicio obiecţie.
Am mai făcut o singură oprire înainte să
mergem la aeroportul din Kathmandu. M-am plâns
 318

că trebuia să ajung la aeroport, dar Zopa avea

dreptate:
- Nu o să te lase să urci în avion la cum arăţi şi
miroşi.
Călugării de la mănăstire mi-au spălat hainele,
iar eu am făcut o baie lungă.

ZOPA A MERS CU MINE LA AEROPORT.

Înainte de a ajunge la terminal, am scos biletul
pe care Zopa ni-l lăsase la Tabăra Patru.
- Cum ai ştiut că o să mă vezi pe drumul ăla?
Zopa a ridicat din umeri. Răspunsul lui nu m-a
surprins.
Am desfăcut fermoarul unui buzunar lateral al
rucsacului şi am scos cardul de memorie.
- S-ar putea să ai nevoie de ăsta ca să
dovedeşti că Sun-jo a ajuns în vârf.
Zopa a luat cardul şi l-a pus în faldurile robei
portocalii.
- Te vom mai vedea pe Sagarmatha?
Am vrut să ridic din umeri, însă nu am putut,
pentru că ştiam răspunsul.
- Nu, am spus. Dar s-ar putea să mă întorc în
Kath- mandu să-ţi fac o vizită.
- Eşti bine-venit oricând.
Zopa a făcut o plecăciune şi m-a binecuvântat.
Când a privit din nou în sus, a spus:
 319

- Mulţumesc pentru ce ai făcut pentru nepotul

meu. M-am aplecat la rândul meu:
- Mulţumesc pentru ce a făcut fiul tău pentru tatăl
meu.
DEZNODĂMÂNT

A DURAT DOUĂZECI SI PATRU DE ORE ca să ajung la

New York, însă pentru că am trecut de linia
antimeridia- nă mergând spre Vest, am ajuns acolo la
numai câteva ore după ce plecasem din Kathmandu.
Am luat un taxi, în care m-am tot foit emoţionat,
în timp ce şoferul se lupta cu aglomeraţia din oraş,
iar eu speram că nu o să ajung prea târziu. Când a
oprit în faţa clădirii noastre, i-am dat un pumn de
bani fără ca măcar să-i mai număr. Am luat liftul spre
apartament.
Am auzit petrecerea înainte de a intra. Rolf ştia
cum să dea o petrecere. (Mama şi cu mine eram slabi
la capitolul ăsta.) Nu aveau să fie mai puţin de
şaptezeci şi cinci de oameni în apartament: părinţi cu
copiii lor, profesori de la GSS, vecini, colegi de la
librăria mamei, avocaţi de la biroul lui Rolf... Cu un an
în urmă, pentru divertisment, Rolf angajase un grup
de câini dresaţi. Iar cu doi ani înainte, adusese o
dresoare de reptile (Herpetologista Helen - favorita
gemenelor) cu saci de şerpi, broaşte ţestoase şi
şopârle.
Se pare că anul ăsta eu eram divertismentul -
sau cel puţin aşa a părut când am intrat pe uşa din
faţă.
- Ţi-am spus că o să fie aici!
 321

- Şi eu am spus!
Cele două Bobiţe au lăsat cadourile din mână şi
şi-au aruncat braţele în jurul meu. A urmat mama,
apoi Rolf. Mi-am spus că nu o să plâng, însă ideea a
zburat pe fereastră de cum i-am văzut. În timp ce ne
îmbrăţişam, toată lumea cânta „La mulţi ani!"
Când totul s-a mai calmat, mama m-a tras după
ea în bucătărie şi m-a întrebat cum mă simţeam. I-am
spus că sunt obosit şi că mă mai doare câte ceva pe
ici, pe colo.
- Ai slăbit!
- Bănuiesc...
S-a uitat la mine pentru un moment şi apoi m-a
îmbrăţişat din nou:
- Sunt bucuroasă că te-ai întors.
- Şi eu.
- Deci nu ai ajuns în vârf.
-De unde ştii?
- A sunat Josh azi-dimineaţă. Mi-a zis să-ţi spun
„La mulţi ani!".
Asta era o premieră.
- Unde era?
- Nu mi-a spus... undeva sus, pe munte. Legătura
nu era foarte bună. Mi-a amintit de zilele de demult.
- Pun pariu că aşa e, am spus. Ştiu că ar fi trebuit
să sun, dar am vrut să fie o surpriză.
 322

- Chiar a fost o surpriză, a spus mama. Nu am

crezut că o să ajungi la timp pentru ziua de naştere -
deşi Bobi- ţele au insistat că nu-i adevărat.
- E totul în regulă aici... Adică, e în regulă că m-
am întors?
- Isprava ta cu zgârie-norii e deja ştire veche, iar
Rolf şi cu mine încercăm să o lăsăm să rămână aşa.
- Cum adică încercaţi?
- Holly Angelo.
- Offf...
- A stat mult pe-aici.
- Îmi pare rău.
- Nu, e-n regulă. Îmi cam place, iar gemenele
sunt moarte după ea. Rolf? Ei bine, o tolerează. Am
convins-o să nu scrie despre călătoria ta pe Everest.
Ar aduce în actualitate toată faza cu zgârie-norii şi nu
vrem să se întâmple asta, în special acum, că te-ai
întors. E mai bine să...
Rolf a deschis uşa de la bucătărie, cu o privire
îngrijorată care sugera că îi pare rău.
- Peeeeeak!
Holly l-a împins la o parte asaltând bucătăria,
într-un costum de un roz aprins, o eşarfă verde şi o
geantă roşie de mărimea unui geamantan. Am lăsat-
o să-şi arunce braţele subţiri în jurul meu şi chiar am
îmbrăţişat-o la rândul meu. Era bine să o văd.
Când mi-a dat în sfârşit drumul, s-a uitat pe furiş
prin bucătărie de parcă ar fi căutat spioni.
 323

- Am auzit că nu ai ajuns în vârf, a şoptit. Îmi pare

rău.
- Cum ai aflat?
- Am vorbit cu Josh de câteva ori în ultimele zile.
Se pare că era destul de vorbăreţ.
Holly şi-a pus geanta roşie pe dulap, s-a uitat din
nou în jur şi a scos un ziar.
- Ăsta o să apară curând.

CEA MAI TÂNĂRĂ PERSOANĂ AJUNGE ÎN VÂRFUL

EVERESTULUI, DE HOLLY ANGELO. Era un articol pe o
pagină dublă, cu câteva fotografii luate din filmarea
pe care o făcusem. Cea mai mare era cu Sun-jo, Yogi
şi Yash stând jos lângă stâlpul din vârf.
- Cred că poţi să scrii o carte pe tema asta, a
spus Holly. Am vorbit cu Sun-jo azi. Mi-a spus să-ţi zic
bună şi să-ţi urez la mulţi ani. Mi-a mai zis şi că se
bucură de cadoul pe care i l-ai făcut, la fel şi surorile
lui.
Am zâmbit.
- Ce i-ai luat? m-a întrebat Holly.
- Nimic important, am răspuns. Ar fi cazul să mă
duc să socializez cu invitaţii.
Rolf mi-a aruncat o privire sceptică.
Am salutat câteva persoane, am făcut un tur al
cadourilor gemenelor, apoi l-am observat pe Vincent
stând într-un colţ de unul singur, strângând
informaţii. Am fost surprins să-l văd. Întotdeauna îl
invitam la petreceri, dar venea rar.
 324

- Mulţumesc că ai venit, am spus.

- Mă pregăteam să plec, când tocmai ai intrat pe
uşă, a spus Vincent. Ai avut nişte săptămâni
interesante.
- Ai citit carneţelul, am spus.
- Da, şi textul e foarte bine scris. Din păcate,
există doar un început şi un cuprins incomplet al
poveştii. Chiar dacă ai reuşit să umpli carneţelul, mă
tem că tema nu e gata. Povestea nu are un punct
culminant, o încheiere şi un deznodământ. Deci, nu
pot...
- Există şi un al doilea carneţel, am spus. Nu ştiu
sigur dacă povestea are un punct culminant, însă are
o încheiere... oarecum. Şi acum trăiesc chiar în
mijlocul deznodământului, literalmente.
Am arătat spre invitaţi. Vincent a zâmbit:
- Bineînţeles. Înţeleg ce vrei să spui.
- Ce-ar fi dacă o termin mâine-dimineaţă?
- E-n regulă. Voi fi la GSS până la amiază. Şcoala
s-a terminat şi termenul-limită pentru această temă a
trecut, însă, având în vedere circumstanţele, cred că
putem face o excepţie.
S-a ridicat:
- Şi, spun din nou, este o poveste foarte bine
construită. Mă ţine cu sufletul la gură. Sunt
nerăbdător să aflu ce s-a întâmplat.
STAU ÎN DORMITOR şi sunt la finalul carneţelului.
 325

Gemenele sunt treze. Le aud chicotind şi

certându-se în timp ce îşi iau, târziu, gustarea de
dimineaţă. Le-am promis să le iau la GSS cu mine
când mă duc să duc carneţelul.
Acum vin, cu picioruşele lipăind pe trepte. Uşa se
deschide.
- Ce faci?
- Ai spus că ne duci la şcoală.
- Lucrez la temă.
- Ce e asta?
Patrice arată spre un articol de ziar despre Sun-
jo, pe care l-am afişat pe tabla mea.
- Acolo eşti tu? întreabă Paula, arătând spre Sun-
jo.
- Nu.
- Pentru ce sunt steagurile alea?
- Steaguri de rugăciune.
- Ce e un steag de rugăciune?
- Este o rugăciune scrisă pe un steag. Când bate
vântul, rugăciunea se duce în sus spre Dumnezeu.
Dacă pui steagul foarte sus, pe un munte, rugăciunea
ajunge mai repede la Dumnezeu.
- Cel galben pare să aibă un munte albastru pe
el, la fel ca cele pe care obişnuiai să le desenezi.
- Posibil. Acum, staţi jos pe pat şi tăceţi un pic, ca
să termin asta.
- Ne-a fost dor de tine, Peak.
 326

- Te iubim, Peak.
- Şi eu vă iubesc. Aproape că am terminat.
Mă uit la gemene, zâmbind, şi scriu ultima
propoziţie...
Singurul lucru pe care o să-l găseşti în vârful
muntelui Everest este o privelişte divină. Lucrurile
care contează cu adevărat sunt jos, departe.
MULŢUMIRI
M

Aş vrea să-i mulţumesc lui Kate Harrison pentru

editarea textului şi încurajările minunate şi pentru
că mi-a dat O-uri ca să termin urcuşul. Vreau, de
asemenea, să-i mulţumesc lui Anne Davies, care a
plecat să urce pe propriul munte.
 Carte tipărită la: Lumina Tipo
Bun de tipar: noiembrie 2016
Apărut: noiembrie 2016

A ACT şi Politon

Editura ACT şi Politon

Str. Înclinată, nr. 129, Sector 5, Bucureşti, România, C.P.

050202.
tel: 0723.150.590, e-mail: office@actsipoliton.ro
www.actsipoliton.ro | www.actsipoliton.ro/blog