CINEGETICA

Obiectul cinegeticii şi locul ei.

Scurt istoric.

Cinegetica este ştiinţa care studiază biologia şi ocrotirea vânatului, precum şi tehnica gospodăririi şi valorificării
acestuia. Ca disciplină independentă predată actual în învăţământ, ea este cunoscută din primele programe ale
şcolii superioare silvice din ţara noastră, fiind parte integrantă a disciplinelor denumite “Vânătoare”,
“Gospodărirea vânatului”, “Cultura vânatului”, “Biologia vânatului” şi, mai recent, “Fauna cinegetică şi
salmonicolă”..
Însăşi noţiunea de vânătoare a fost şi este înţeleasă în sensuri diferite. De la apariţia sa şi până în zilele noastre, în
cele mai multe regiuni ale globului, omul a fost obligat să-şi procure bunuri materiale (carne, blănuri etc.) prin
uciderea animalelor sălbatice, practicând vânătoarea. Dacă în acest caz prin vânătoare se înţelege recoltarea
animalelor pentru acoperirea unor nevoi, mai târziu se ajunge la practicarea vânătorii pentru antrenament sau cu
scopul satisfacerii unei plăceri. În sfârşit, în ultimele decenii, noţiunea de vânătoare îşi lărgeşte conţinutul,
ajungând să fie obiectiv legată de cultura vânatului, de îngrijirea şi de studierea acestuia în vederea ocrotirii şi
conservării sale. Astfel se explică evoluţia denumirii disciplinei în încercarea de a exprima cât mai fidel conţinutul
şi obiectivele cursului.
Astăzi, simpla cunoaştere a animalelor sălbatice, fără preocupări multiple şi consecvente de protecţie a
acestora, judicios concepute, nu poate asigura supravieţuirea faunei sălbatice, mai ales în condiţiile recoltării ei
mai puţin controlate.
Prin gospodărirea judicioasă a terenurilor de vânătoare, omul poate ameliora o serie de elemente ale mediului
natural, influenţând astfel favorabil asupra înmulţirii şi, deci, asupra efectivului şi distribuţiei vânatului, fapt ce
poate oferi condiţii mai prielnice pentru o valorificare superioară, în concordanţă cu interesele social-economice.
Având în vedere aceste considerente, cinegetica îşi propune să prezinte ansamblul de cunoştinţe referitoare la
biologia, îngrijirea, creşterea, recoltarea şi valorificarea vânatului, cunoştinţe strâns legate de amenajarea şi
gospodărirea raţională a fondurilor de vânătoare.
Pentru practicarea vânătorii oamenii au inventat şi au produs mijloace din cele mai diferite, folosind în acest
scop tot spiritul creator de care dispuneau. Astfel au apărut, pe rând, unelte din piatră cioplită şi din os. Un rol
deosebit în evoluţia omului şi în dezvoltarea vânătorii îl joacă descoperirea focului şi domesticirea câinelui, care
devine un preţios ajutor. Epoca este cunoscută în prezent prin intermediul desenelor aflate în numeroase peşteri,
dintre care merită să fie citate cele de la Altamira, Vallatorta, La Font de Gaume, Les Combarelles ş.a., unde pot
fi urmărite scene de vânătoare, excepţional figurate pentru acele vremuri. În peşteri sunt schiţate scene complexe
de vânătoare, în care apar animalele urmărite, vânătorii, armele folosite şi dârele lăsate de sângele vânatului. Din
aceste desene putem desprinde metodele de vânătoare practicate. Astfel, se poate deduce cu uşurinţă că pânda a
fost primul mod de a vâna; dar, după scurt timp a apărut, de asemenea, vânătoarea colectivă. Oamenii primitivi
foloseau diverse arme ca: măciuci, suliţe şi ţepoaie cu vârful călit în foc, iar în neolitic, lăncile cu vârf din
cremene şi din os, topoarele din piatră, suliţa de aruncat, praştia şi arcul devin tot mai frecvent utilizate. Ca
mijloace de prindere în masă a vânatului, se întrebuinţau plase, laţuri, ţarcuri şi gropi, spre care turmele de
animale (reni, cai sălbatici etc.) erau hăituite după anumite metode.
Omul comunei primitive vâna în colectiv, cu unelte - proprietate comună, împărţindu-şi apoi prada după
nevoi.
Spre sfârşitul neoliticului (acum 8 000 - 10 000 de ani) majoritatea animalelor aflate în gospodăria omului
erau deja domesticite şi asigurau, într-o măsură din ce în ce mai mare, alimentaţia şi hrana triburilor.
Treptat, paralel cu preocuparea de creştere a vitelor, un rol din ce în ce mai însemnat l-a jucat agricultura, care
a determinat o relativă stabilizare a oamenilor pe anumite teritorii. O dată cu amplificarea activităţii de creşterea
vitelor şi de practicare a agriculturii pe teritorii tot mai întinse, importanţa vânătorii scade. Ea rămâne să ocupe un
rol secundar, urmărindu-se prin exercitarea ei apărarea animalelor domestice de atacul răpitoarelor şi obţinerea
unui oarecare surplus de hrană şi îmbrăcăminte.
La începutul epocii sclavagismului, vânătoarea a intrat, în cea mai mare măsură, în atribuţiile unor vânători
profesionişti. Pentru cei mai mulţi membri privilegiaţi ai societăţii, vânătoarea a devenit un mijloc de antrenare şi
de distracţie. O dată cu trecerea timpului, sfera lor se restrânge. Astfel, sclavii nu participau la vânătoare decât ca
gonaci. Este cunoscut faptul că egiptenii, chinezii şi hinduşii au practicat vânătoarea ca mijloc de verificare a
forţei şi curajului, asirocaldeenii şi perşii vânau cu precădere lei, folosind în acest scop calul şi câinele. Egiptenii,
favorizaţi de mulţimea vânatului cu pene, pasager sau sedentar între braţele Nilului, se ocupau mai ales de
prinderea gâştelor şi a raţelor sălbatice, folosind laţuri, plase de aruncat şi sbotul (lemn construit special pentru
azvârlit). Faraonii şi militarii de rang înalt vânau lei, gazele şi antilope folosind arcul şi suliţa din carele lor de
luptă trase de cai. În China a înflorit şoimăritul, deprins de la mongoli încă din anii 600 î.Hr., aşa cum rezultă din
lucrări scrise referitoare la acest mod de a vâna. În India se practica mai ales prinderea vânatului cu capcane, în
gropi şi laţuri.
Popoarele civilizate din nordul Mediteranei, cum ar fi grecii şi romanii, practicau o vânătoare a întăririi
fizicului şi a dezvoltării curajului în lupte. Vânatul era reprezentat aici prin cerb lopătar, mistreţ şi lup, alături de
care existau iepuri şi păsări. Mitologia greco-romană înscrie, printre legende şi întâmplări fantastice, multe date
privitoare la practicarea vânătorii consacrată unei anumite zeităţi, cum ar fi zeiţa Arthemis (Diana). Tot de atunci
au rămas valoroase opere de artă, ca de exemplu ceramica (în cultura cretană) şi sculptura antică (încă de la
basorelieful asirian al leoaicei rănite şi până la legendarul Acteon, cel sfâşiat de câinii proprii) răspândite în
practica vânătorilor. Din perioada anilor 400 î.Hr. - 300 d.Hr. ne-au rămas şi unele lucrări scrise pe teme de
vânătoare în proză sau versuri. Astfel, în lucrările lui Xenofon, Arrianos sau Oppianos - în Grecia şi Gratius
Faliscus sau Marcus Olimpius Nemesianus - la Roma, este vorba de folosirea de laţuri şi plase, despre vânătoarea
de iepuri şi de mistreţi şi, cu lux de amănunte, despre creşterea diverselor rase de câini mânători sau hărţuitori şi
întrebuinţarea lor în vânătoare. Datorită aşezării favorabile a Italiei şi Greciei în calea migraţiilor, o mare
dezvoltare a luat-o în acel timp prinderea păsărilor de pasaj (grauri, sturzi, prepeliţe, sitari etc.). Păsărarii
specializaţi le prindeau cu clei, laţuri, plase, prin ademenire, crescându-le în scopul comercializării. Este cunoscut
faptul că romanii şi grecii consumau limbi de privighetoare şi de mierlă, alături de felurit alt vânat aripat, în rândul
căruia o mare căutare avea, încă de atunci, fazanul. Despre creşterea în captivitate a fazanului scrie Rutilius
Taurus Emillius în “De re rustica” (anul 300 d.Hr.) care dă şi indicaţii cu privire la folosirea găinilor domestice
clocitoare şi hrănirea puilor cu larve şi furnici. Armele folosite la război, cum ar fi arcul, spada scurtă, suliţa de
aruncat şi praştia rămân în continuare uneltele vânătorului.
În secolele IV şi V d.Hr., teritoriile de vânătoare nemaifiind rezervate exclusiv proprietarilor de sclavi,
vânatul devine accesibil şi păturilor inferioare ale oamenilor liberi. Codul lui Justinian (sec. V d.Hr.) precizează că
vânatul rămâne proprietatea aceluia care-l dobândeşte. În această perioadă apar şi primele indicaţii de etică
vânătorească în recomandările lui Xenofon, care se referă la ocrotirea puilor de vânat care, după autorul citat, erau
închinaţi zeiţei Arthemis.
În feudalism, dreptul de vânătoare este strâns legat de teritoriul proprietate personală, care includea întreaga
floră şi faună. În această perioadă, speciile de vânat şi metodele de vânătoare nu înregistrează modificări esenţiale.
În preajma şi în timpul cruciadelor (sec. X-XI), mijloacele folosite în luptă s-au perfecţionat; ca urmare, şi în
vânătoare apar arme cum ar fi arbaleta, al cărei resort de oţel înlesnea azvârlirea unor săgeţi mai grele (bolţuri), cu
mai multă forţă şi precizie. Anumite tipuri de arbalete mai uşoare au constituit unelte de bază folosite la vânătoare
până în sec. XVIII.
Tot în vremea cruciadelor, europenii deprind de la arabi vânătoarea cu păsări răpitoare – şoimăritul. Aproape
fiecare popor trece printr-o epocă în care şoimăritul, printre alte îndeletniciri ale vremii, era distracţia la modă,
care a lăsat amprente în limbă, toponimie, în obiceiuri, în artă şi literatură.
 Şoimii, proveniţi mai cu seamă din nordul Eurasiei, erau atât de mult apreciaţi încât puteau fi folosiţi ca preţ
pentru răscumpărarea oraşelor sau a conducătorilor de oşti căzuţi în prizonierat. Pe marile proprietăţi feudale se
creşteau sute de păsări răpitoare, necesitând numeroşi îngrijitori şi şoimari, pentru dresajul şi scoaterea lor la
vânătoare. Pe lângă şoimi (de specii diferite) se întrebuinţau la vânătoare ulii (porumbari şi păsărari) şi, în Asia,
acvilele. Se vâna călare, cu câini şi hăitaşi care stârneau vânatul, iar în urmărirea acestuia erau lansaţi şoimii de pe
pumnul înmănuşat al vânătorului. Se vânau în felul acesta iepuri, vulpi şi chiar lupi (în Asia), dar mai ales o serie
de păsări de baltă cum ar fi lebede, cocori, egrete, raţe etc.
Prima lucrare cinegetică din Evul Mediu, “De arte venandi cum avibus”, scrisă de Frederic II, împăratul
Germaniei (sec. XIII), tratează numeroase aspecte despre şoimărit.
Încă din timpul lui Henric al IV-lea, regele Franţei (la sfârşitul sec. XVI), şoimăritul începe să fie concurat şi
înlocuit de vânătoarea prin hăituială cu copoi, numită vânătoare “par force”, desfăşurată cu mare fast, mai ales în
Franţa. Ea constă din depistarea vânatului copitat (cerb, căprioară, mistreţ) cu ajutorul câinilor scotocitori şi apoi
urmărirea acestuia de către haite de copoi până la epuizare, când, prins de câini, animalul era ucis cu spada sau
lancea de către vânătorii călări. Această metodă de vânătoare, fără să fi avut un fast deosebit, a fost practicată şi în
restul ţărilor europene. Până în secolul al XIX-lea, la urmărirea iepurilor, căprioarelor şi chiar a lupilor au fost
întrebuinţaţi ogarii, proveniţi fie din stepele Rusiei, Spre sfârşitul epocii feudale şi începuturile capitalismului,
arma de luptă este îndeajuns perfecţionată pentru a putea sluji şi la vânătoare. Folosirea pulberii explozive în
Europa datează din secolul XIV, dar numai în secolul XVI apare arma de foc portabilă: cu pat, trăgaci şi aprindere
prin rotilă, denumită archebuză. Mai târziu intră în uz puşca cu cremene, folosită şi la vânătoare. Din aceeaşi
perioadă se cunosc primele alice iar din 1580 se păstrează prima însemnare în legătură cu tirul la zbor. La
începutul secolului al XIX-lea (1807) apare capsa cu fulminat de mercur, care revoluţionează tehnica armurieră a
vremii, permiţând construirea armei de tip Lefaucheur (1833), cu cartuş cu bolţ şi, foarte curând după aceea
(1835), a armei cu foc central. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt aduse multiple şi variate îmbunătăţiri
armelor de foc, cum ar fi forajul choke, cocoaşele ascunse şi sisteme automate de încărcare, ca şi utilizarea
cartuşelor cu pulbere fără fum.
. În sec. XIX şi la începutul sec. XX se practică tot mai intens vânătoarea cu prepelicarul şi se folosesc câinii
de vizuină, se trage de asemenea la zbor. Prin aceasta, se înscriu noi specii în tabloul vânatului recoltat, cum ar fi
sitarul, prepeliţa, cocoşul de munte, bursucul etc. Perfecţionarea armei cu glonţ permite vânătorului izolat să
înfrunte ursul sau să vâneze cerbul şi capra neagră. Metodele de vânătoare: pândă, dibuit, goană etc., cu sau fără
câini, dobândesc treptat conţinutul celor de astăzi. Cunoaşterea tot mai completă şi precisă a biologiei vânatului
permite atragerea acestuia cu chemătoarea, atrapele etc., lărgind zona metodelor utilizate în practicarea vânătorii.
Reducerea şi fragmentarea masivelor păduroase şi, în general modificarea spaţiului ocupat de vânat sub
impulsul civilizaţiei, determină necesitatea unor măsuri şi mai energice în scopul pazei şi a ocrotirii vânatului. Ca
urmare, în anul 1930 ia fiinţă Consiliul Internaţional de Vânătoare (C.I.C.), for de coordonare pentru problemele
vânătoreşti, ale cărui atribuţii se lărgesc treptat, reuşind să cuprindă azi o sferă largă de preocupări deosebit de
importante.
În ţara noastră, vânătoarea evoluează în concordanţă cu particularităţile geografice şi social istorice, fără să
difere prea mult de felul în care se practică mai ales, în ţările europene.
Cele mai vechi urme privind practicarea vânătorii pe teritoriul României au fost descoperite în nord-estul
Olteniei, la Bugileşti. Ele demonstrează că oamenii - vânători foloseau unelte din os şi pietre în forma lor naturală,
cu care vânau specii aparţinând unei bogate asociaţii faunistice Villafranchiene (Nania I.). O dată cu tehnica de
cioplire bifacială a uneltelor de piatră a început să fie utilizată şi tehnica de prelucrare a pietrei prin aşchiere, în
acest sens descoperindu-se urme la Mitoc.
Săpăturile arheologice au relevat faptul că în paleoliticul mijlociu, pe teritoriul ţării noastre, grupuri de
vânători, folosind lancea grea ca armă de bază, au vânat mamut pe malurile Prutului, ursul de peşteră în nordul
Olteniei (Baia de Fier), calul sălbatic în ţinuturile hunedorene (Ohaba-Ponor). În paleoliticul superior se folosea
deja suliţa uşoară, cu care se lovea vânatul până la 50 de paşi.
Încălzirea climei determină retragerea de pe teritoriul nostru a unor specii de vânat (renul, mamutul etc.),
obişnuite cu un climat mai rece. Locul acestora este luat de o serie de alte specii de vânat, cum ar fi: cerbul uriaş,
cerbul comun, zimbrul, bourul ş.a.
În epoca bronzului şi apoi în cea a fierului, raportul dintre animalele domestice şi cele sălbatice utilizate în
hrana oamenilor se modifica în permanenţă în favoarea celor domestice.
Folosirea şoimului la vânătoare de către poporul trac este semnalată în scrierile lui Aristotel şi Plinius.
Dintre animalele vânate de daci, amintim: mistreţul, cerbul, lupul, ursul, vulpea ş.a. Influenţa şi rolul vânătorii
rezultă din basoreliefuri, de pe reversul monedelor, în care pot fi văzute obiceiuri sau resturi de oseminte ale
ospeţelor cinegetice. Edificatoare sunt datele scrise, culese de Nania I., din operele lui Pindov, Aristotel, Strabon,
Arian, Marţial etc. ele conţin atât informaţii legate de speciile recoltate, cât şi de uneltele şi de metodele utilizate.
Există dovezi care atestă existenţa unor lupte organizate între sclavi şi fiare sălbatice desfăşurate adeseori la
Sarmizegetusa, capitala Daciei, mai ales după cucerirea acesteia de către romani. Vânătoarea ia astfel amploare, în
mare măsură şi datorită practicării ei de către militarii romani în scopul antrenamentului. De asemenea, Traian
apare pe scenele Columnei de la Roma ca vânător de mistreţ şi urs. Tot acolo sunt sculptaţi bouri, zimbri, cerbi şi
alte animale care se găseau din abundenţă în Dacia. . În câmpia de la nordul Dunării se vânau obişnuit: cerbul,
căpriorul, mistreţul, iepurele, dropia, potârnichea, castorul, ca şi pisica sălbatică, vidra, bursucul, lupul şi vulpea.
O dată cu înfiinţarea şi dezvoltarea voievodatelor române, o serie de date atestă practicarea vânătorilor
colective sub forma unor adevărate expediţii. Aşa bunăoară, descălecatul lui Dragoş în Moldova se pare că a fost
legat de o incursiune vânătorească în urmărirea bourului al cărui cap s-a păstrat ca emblemă pe stindardul noului
stat.
Mai târziu, în principatele române, dreptul de a vâna aparţine domnului, boierilor şi ţăranilor răzeşi. Exista la
curţile domneşti un corp privilegiat al vânătorilor. Ţinuturile rezervate domnitorilor pentru vânătoare şi pescuit
purtau denumirea de branişti. Pasiunea pentru vânătoare era larg răspândită, aşa cum rezultă şi din lucrările lui
Dimitrie Cantemir, în care se arată că vânătorile domneşti au trebuit să fie limitate la 4 epoci pe an (înaintea
posturilor), deoarece, altfel, “domnii neglijau treburile importante ale ţării”. Vânătoarea cea mai des practicată era
goana şi în acest scop erau angajate sate întregi de ţărani şi zeci de slujitori. Şoimăritul a cunoscut şi la noi o
răspândire largă în secolele XV-XVII, în Transilvania şi XVI-XVIII, în Muntenia şi Moldova.
Documentele şi însemnările păstrate amintesc de şoimari vestiţi şi de numeroase vânători cu şoimul. În acest
timp se percepeau dări în păsări răpitoare, iar stăpânitorilor turci li se trimiteau un număr de şoimi ca plocon şi
mai târziu sub formă de bir.
Perioada de înflorire a şoimăritului la noi a fost în epoca fanariotă, când la curtea domnească erau angajaţi
şoimari profesionişti conduşi de “Vătaful de şoimari”, în Muntenia şi de “Marele şoimar”, în Moldova. Pe vremea
fanarioţilor, vânătoarea se făcea cu mare fast, specific oriental, folosindu-se în acest scop personal special ca şi
şoimi şi câini dresaţi.
Armele folosite la vânătoare erau spada şi paloşul, suliţa, ghioaga şi arcul. Mai târziu este cunoscută şi arma
de foc cu cremene, denumită “sâneaţă”. În Transilvania, ţăranii slobozi, folosind arme de foc, capătă repede
deprinderea de a vâna răpitoarele şi alte animale de munte, singurele permise lor. Demne de reţinut sunt picturile
lui V. Melko (sec. XIX) care înfăţişează pe Moş Creţu, vânător de cocoşi de munte şi pe Nichita Blasu, vânător de
urşi.
Din izvoare scrise, precum şi din toponimie, se poate deduce componenţa faunistică bogată şi variată a ţării
noastre. Până în sec. XVI-XVII, în zona subcarpatică sunt semnalaţi brebul (Castor fiber) şi – în Călimani –
bourul. La începutul secolului XVIII, Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa “Descriptio Moldaviae” citează prezenţa
zimbrului, calului sălbatic, cerbului, elanului, mistreţului etc. Faţă de speciile actuale, fauna montană număra în
plus ierunca alpină ( Lagopus mutus) şi marmota, iar în Câmpia Transilvaniei se găseau dropia şi spurcaciul.
 Numeroase dări interne şi haraciuri erau suportate sub formă de blănuri de iepuri, râşi, jderi, vulpi, lupi ş.a.
Numai în vremea fanarioţilor se trimiteau anual peste hotare mai mult de 200 000 piei de iepuri.
Cu şoimii dresaţi se vânau păsări de baltă şi galinacee mărunte, care apoi erau comercializate.
O dată cu apariţia burgheziei naţionale, vânătoarea pierde din amploarea specifică perioadei anterioare şi
începe să fie practicată mai mult individual sau în colective restrânse. În Muntenia apare vânătoarea la picior cu
câinele prepelicar, după exemplul apusean, iar în Moldova se foloseşte, în acelaşi scop, copoiul. Spre sfârşitul sec.
XIX apar primele lucrări de specialitate, sub semnătura lui C.C.I. Cornescu (1874), C. Carussy şi Constantin
Gheorghiu (1901). Probleme cu caracter cinegetic au fost tratate sporadic în “Revista pădurilor”, încă de la
apariţia ei. În anul 1903 se editează prima revistă cinegetică românească, “Diana”, urmată în 1919, de “Revista
vânătorilor”, iar în Transilvania apare, din 1933, revista “Carpaţii”. Sunt de asemenea cunoscute, la Târgu Mureş
şi la Sibiu, periodice pe teme vânătoreşti.
În 1891 apare “Legea asupra politicii vânatului”, iar în 1921 este elaborată “Legea românească de vânătoare”,
care fixează norme generale de practicare a vânătorii pe întreaga ţară. După organizarea Uniunii Generale a
Vânătorilor, posesorii permiselor de vânătoare au fost grupaţi în “societăţi”. Au fost necesare reglementări severe
privind ocrotirea caprei negre, a râsului, a jderului şi a dropiei. S-a ajuns la interzicerea folosirii copoiului şi a
poşurilor la vânat mare. De asemenea, s-au luat măsuri pentru combaterea braconajului. Multe din aceste măsuri
au fost adoptate la iniţiativa vânătorilor constituiţi în societăţile de vânătoare şi conştienţi de consecinţele
practicării vânătorii neraţionale.
După anul 1945 se produc o serie de schimbări în politica vânătorească. În anul 1947 apare “Legea 231 pentru
organizarea economiei vânatului”, înlocuită apoi cu Decretul 76 din 1953. În 1948 este constituită Asociaţia
Generală a Vânătorilor, devenită ulterior, în 1953, Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi
(A.G.V.P.S.).
În perioada 1953-1977 efectivul de cerbi a crescut de patru ori, cel al căpriorilor de aproape zece ori, cel al
caprelor negre de şase ori, cel al urşilor de patru ori, cel al mistreţilor de trei ori şi cel al fazanilor de douăzeci de
ori. Totuşi, la unele specii de vânat, ritmul de creştere al efectivelor a fost destul de lent, iar la iepuri efectivele au
scăzut.
În 1976 apare “Legea 26 privind economia vânatului şi vânătoarea”, care ameliorează prevederile
reglementările anterioare şi introduce mai multe restricţii privind recoltarea vânatului, ceea ce duce la o creştere,
în continuare, a efectivelor la majoritatea speciilor.
După 1990, prevederile legii nu mai sunt luate în considerare, ceea ce conduce la un regres pronunţat al
speciilor de interes cinegetic. Abia în 1996 apare Legea nr. 103 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului
modificata in 2006 prin legea 407 . Prevederile ei sunt încă lacunare în privinţa managementului cinegetic dar si a
corelării activităţilor cinegetice în special cu cele din agricultură şi din zootehnie.
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, ca autoritate publică centrală care coordonează şi
controlează activitatea în domeniul cinegetic, şi-a înfiinţat structuri proprii în teritoriu şi şi-a preluat prerogativele
prevăzute de lege.
Cercetarea ştiinţifică s-a dezvoltat abordând probleme de interes european, în colaborare cu cercetători străini.
Multe aspecte sunt legate de convenţiile internaţionale la care România a devenit parte după 1990, dintre care
amintim, în primul rând, “Convenţia de la Berna” si „Conventia de la Washington” , ale căror prevederi se
regăsesc în noua legislaţie cinegetică şi în activitatea curentă. O data cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana
au fost adoptate in legislatia nationala prevederile directivelor „Habitate” si „Pasari” pentru armonizarea
Noile condiţii au indus atât necesitatea unei pregătiri mai profunde atât la nivelul inginerului silvic,
cât şi înfiinţarea unui Colegiu Cinegetic, ale cărui programe de învăţământ permit absolvenţilor să
devină cu adevărat “maiştri de vânătoare”. Transformarea invatamantului superior a dus la disparitia
colegiului cinegetic si infiintarea unei specializari in cadrul „Facultatii de Silvicultura” care formează
ingineri silvici specializati in cinegetica.
 2. Noţiuni de morfologie, anatomie, descriere şi clasificare

Speciile ce constituie obiectul vânătorii şi al pescuitului fac parte din încrengătura vertebratelor, care ocupă
un loc distinct în zoologie datorită importanţei sale ştiinţifice şi practice. Corpul vertebratelor este format din trei
regiuni: cap, trunchi şi coadă. Membrele sunt perechi la mamifere şi păsări şi neperechi, în parte, la peşti.
Tegumentul este format din epidermă la suprafaţă şi dermă în profunzime. Scheletul axial cuprinde craniul,
coloana vertebrală, coastele şi sternul. Pe schelet se grefează un complex sistem muscular, cu rol în deplasare şi în
activitatea organelor interne. Muşchii se fixează pe oase prin tendoane.
Sistemul nervos este constituit din: sistemul nervos central, care cuprinde encefalul şi măduva spinării (tubul
neural) cu nervii cranieni şi rahidieni şi sistemul nervos simpatic.
În strânsă legătură cu sistemul nervos se găsesc organele de simţ care sunt bine dezvoltate. Ele sunt constituite din
celule senzoriale primare, cu excitabilitate specifică pentru anumiţi excitanţi. Astfel, distingem organe sensibile la
excitaţiile luminoase: (văzul), organe sensibile la excitaţiile chimice (mirosul, gustul) şi organe sensibile la
excitaţiile mecanice (pipăitul, auzul, echilibrul).
Sistemul digestiv este alcătuit din cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac şi intestin care se deschide la
exterior prin anus sau în cloacă. Stomacul are pereţii musculari, realizând în parte digestia mecanică. Glandele din
mucoasa stomacală secretă acid clorhidric şi sucuri gastrice care contribuie la digestia chimică. La unele
vertebrate cu regim alimentar vegetal stomacul poate fi compartimentat. Intestinul este foarte lung la ierbivore şi
scurt la carnivore. Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
În metabolism, un rol însemnat îl joacă glandele cu secreţie internă, glandele endocrine prin intermediul
hormonilor produşi de ele. Astfel, distingem suprarenalele, tiroida, paratiroida, timusul, hipofiza, epifiza (glanda
pineală), glandele interstiţiale ale organelor genitale. Ele au un rol important în dirijarea metabolismului general,
în dezvoltarea organismului, determinând comportamentul şi caracterul animalului.
Sistemul respirator s-a dezvoltat din pereţii faringelui, fie sub formă de bronhii la peşti, fie sub formă de plămâni
la vertebratele cu respiraţie aeriană.
Sistemul circulator este format din inimă, artere, vene şi capilare. Sângele este format din plasmă, leucocite,
eritrocite şi trombocite. La vertebratele inferioare inima este formată din două camere, un auricul şi un ventricul,
iar la cele superioare din două auricule şi două ventricule.
Sistemul excretor este format din rinichi şi uretere. Prin dilatarea ureterelor sau a peretelui cloacei ia naştere
vezica urinară. În evoluţia sa ontogenetică, rinichiul a evoluat, constituind trei tipuri diferite de aparate excretoare.
Sistemul reproducător este alcătuit din trei părţi: glandele genitale (gonadele), conductele genitale şi organele
de acuplare. Gonadele sunt testiculele şi ovarele ce se întâlnesc obişnuit la indivizi diferiţi şi numai excepţional la
aceiaşi indivizi, deoarece hermafroditismul este rar întâlnit la vertebrate. Acestea prezintă caractere
secundare de natură morfologică şi fiziologică. Fecundaţia, cu excepţia peştilor este internă. Marea
majoritate a vertebratelor sunt ovipare (depun ouă din care ies pui). Mamiferele metatariene şi euteriene sunt
vivipare, altfel spus, nasc pui vii. Majoritatea vertebratelor au pui asemănători cu părinţii. La peşti, din ouă iese o
larvă care suferă o serie de transformări (metamorfoză) până ce iau forma adultului.
Transmiterea însuşirilor ereditare de la părinţi la descendenţi se realizează prin celulele sexuale. Acestea
conţin, fiecare, doar jumătate din numărul cromozomilor, iar prin contopirea lor se ajunge la numărul caracteristic
speciei, provenind însă de la cele două animale ale căror celule au luat parte la formarea embrionului. Acesta este
constituit din celule care au capacitatea de a se diferenţia foarte mult între ele şi dau naştere diferitelor părţi ale
corpului. Astfel, învelişul exterior al embrionului (exoderma) va da naştere întregului ţesut de învelire al acestuia:
pielea, părul, unghiile precum şi sistemului nervos central. Mezoderma va forma ţesutul de susţinere, oasele şi
muşchii, apoi ţesutul conjunctiv, vasele sanguine şi limfatice, iar endoderma va genera aparatul digestiv şi cel
respirator.
În perioada de formare şi dezvoltare a acestor organe ale corpului, alimentarea embrionului se face, la păsări,
din gălbenuşul oului, iar la mamifere, direct din corpul femelei prin intermediul placentei şi al cordonului
ombilical.
Vânatul, fiind sub directa influenţă a condiţiilor climatice, s-a adaptat în decursul timpului la mediul
înconjurător. Majoritatea mamiferelor au pui după trecerea condiţiilor grele de iarnă. Astfel, căprioara şi ciuta de
cerb nasc în prima perioadă din an (mai-iunie), puii având timpul necesar ca până în toamnă să crească, să devină
suficient de puternici pentru a putea rezista condiţiilor grele din timpul iernii. Păsările sălbatice depun ouă şi îşi
cresc puii din primăvară până în toamnă, când aceştia ating aproape dimensiunile părinţilor. În acelaşi interval,
puii păsărilor migratoare sunt pregătiţi pentru lungul zbor spre regiunile mai calde. Dintre mamiferele de la noi
care nasc pui în perioada de iarnă (ianuarie-februarie) amintim ursul şi viezurele. Datorită faptului că puii se nasc
în bârlog sau în vizuină, unde părinţii lor stau iarna, ei sunt puşi la adăpost şi cruţaţi de asprimea gerurilor, putând
astfel să iasă bine din iarnă.
În viaţa vânatului o influenţă importantă o joacă proporţia între sexe, care reprezintă raportul existent între
numărul de masculi şi cel de femele. Unele specii, ca potârnichea, au de obicei proporţia între sexe de 1:1 (un
mascul la o femelă), iar la altele, cum ar fi la fazani, la un mascul pot corespunde mai multe femele. Cu cât
proporţia între sexe este mai aproape de normal, cu atât vânatul este mai viguros şi are o creştere anuală mai
bună. În cazul în care sunt mai multe femele în raport cu masculii, rămân femele nefecundate sau o parte sunt
fecundate de masculi slabi; dacă sunt prea mulţi masculi faţă de femele, de obicei se dau lupte între masculi, care
pot duce la omorârea unora dintre ei. Perioada de timp în care are loc împerecherea se numeşte epocă de
reproducere. Ea mai poartă denumiri, ca de exemplu la cerbi – boncănit, la cocoşul de munte – rotit, la capra
neagră şi la căprior – goniţă etc.
Fiecărei specii îi corespunde o anumită mobilitate şi o rază de activitate. Prin mobilitate se înţelege
capacitatea individului de a parcurge în unitatea de timp un traseu ce acoperă spaţiul necesar folosirii tuturor
condiţiilor de trai. Mobilitatea nu este acelaşi lucru cu viteza de locomoţie, deoarece prin ea se înţelege viteza de
deplasare, în corelaţie şi cu mărimea suprafeţei pe care se mişcă individul. Expresia acestei mobilităţi este raza de
activitate înţeleasă ca distanţa în linie dreaptă, din centrul de activitate al individului sau al populaţiei, până la
limita extremă unde poate ajunge în decursul unei zile, sezon sau an. Astfel, putem avea o rază de activitate
zilnică, una sezonieră şi alta anuală, care cresc de la cea zilnică spre cea anuală într-o măsură mai mare sau mai
mică, în raport de specie, iar în cadrul ei, în funcţie de vârstă, de sex, de hrană, de adăpost şi de condiţii climatice.

Dăm mai jos mobilitatea unor specii de vânat după A.N. Comşia.
Tabelul 2
Raza de activitate maximă (m) Susţinut de Observaţii
Specia Locul
în 24 h anuală
Potârniche 750 4 500 SUA Yeatter-1934 Estimaţie
Fazan comun 4 500 9 000 A SUA Wight-1930 constant prin inelare
Ieruncă 500 1 000 Rom Comşia A.N. Estimaţie
Cerb 1 000 7 000 A Rom Comşia A.N. Estimaţie
Căprioară 1 000 4 000 A Rom Comşia A.N. Estimaţie
Capră neagră 1 500 5 000 A Rom Comşia A.N. Estimaţie
Iepure 800 2 500 Rom Comşia A.N. Estimaţie
Urs 4 000 8 000 B Rom Comşia A.N. Estimaţie
 A = masculii adulţi pot avea o rază mai mare în epoca nupţială.
B = cu excepţia deplasărilor la locuri cu hrană abundentă vara sau toamna.

Importanţa practică a cunoaşterii R-ului fiecărei specii este mare, deoarece în funcţie de aceasta se stabilesc
norme de gospodărire cum ar fi: amplasarea hrănitorilor sau a sărăriilor sau chiar a capcanelor.
Unor specii de vânat le sunt specifice deplasări având diverse cauze la origine, cunoscute sub denumirea de
migraţie. Este un fenomen biologic care constă în deplasarea sezonieră a animalelor dintr-un loc în altul. Cauzele
acestor deplasări sunt, în principal, lipsa de hrană, înrăutăţirea condiţiilor climatice, precum şi lipsa de linişte în
teren. Acest fenomen se manifestă mai puternic la păsări, dar este cunoscut şi la unele mamifere.
Migraţia păsărilor constă în călătoria sezonieră pe care o fac unele din ele, de la locurile de cuibărit la cele de
iernat şi înapoi, uneori parcurgând distanţe de mii şi zeci de mii de km. Din această categorie fac parte cele mai
multe păsări de interes vânătoresc. Păsările migratoare nu se află toate în ţara noastră, în acelaşi timp. După
perioada de timp în care ele sunt oaspeţi, se pot grupa în trei categorii, şi anume:
- păsări oaspeţi de vară (raţele şi gâştele sălbatice), care vin primăvara, cuibăresc la noi, iar toamna pleacă
spre sud împreună cu puii;
- păsări oaspeţi de iarnă (lebăda cântătoare, raţa de gheţuri), care cuibăresc în ţările nordice şi vin în ţara
noastră iarna, din cauza gerului prea puternic;
- păsările de pasaj (cocorii, becaţinele), care sunt numai în trecere pe la noi; primăvara vin din ţările sudice,
unde au iernat, se opresc la noi câteva săptămâni şi apoi îşi continuă drumul spre nord iar toamna fac călătoria în
direcţia opusă.
Mai există şi alte specii (de exemplu sitarul) ce pot fi socotite atât oaspeţi de vară, cât şi de pasaj, întrucât doar
o parte dintre indivizii speciei clocesc la noi, restul fiind numai în trecere prin ţara noastră. Păsările migratoare nu
trebuie confundate cu păsările iernatice care fac unele deplasări faţă de locul de cuibărit, însă nu la distanţe prea
mari. Acestea rătăcesc individual sau în grupuri pentru a-şi procura hrana sau a se pune la adăpost faţă de
asprimea iernii. De exemplu, dropia, din cauza iernii prea geroase, îşi poate schimba locul de trai, zburând la
distanţe nu prea mari (chiar migraţii).
Referitor la mamifere se constată că în România toate sunt stabile. Ele fac totuşi unele deplasări sezoniere, dar
pe distanţe mult mai scurte decât păsările. Astfel, urşii şi mistreţii, în anii cu fructificaţie abundentă de jir şi
ghindă, părăsesc terenurile obişnuite din pădurile de conifere, concentrându-se în locurile unde găsesc această
hrană mai abundentă. Majoritatea caprelor negre, în perioada de iarnă, când condiţiile climatice se înrăutăţesc,
părăsesc zona alpină, retrăgându-se în pădurea vecină ei, unde găsesc adăpost şi hrană. Cerbul, cu toate că este un
animal relativ staţionar, în epoca boncănitului parcurge distanţe mari în căutarea ciutelor, dacă pe terenul obişnuit
sunt femele prea puţine, iar atunci când stratul de zăpadă este mare, se concentrează pe locurile unde se găseşte
hrană din abundenţă.

Clasificarea vanatului:
După natura materiei cu care este acoperit corpul se disting:
- vânatul cu păr, care este încadrat în clasa mamiferelor;
- vânatul cu pene, care face parte din clasa păsărilor.

După felul de hrănire, mamiferele şi păsările se pot grupa în două categorii:

- vânat nerăpitor, care consumă hrană vegetală sau aproape numai hrană vegetală;
- vânat răpitor, care consumă hrană animală sau aproape numai animală.
 După stabilitate, adică după obiceiul pe care îl are vânatul de a se menţine sau nu pe acelaşi loc de trai în tot
timpul anului, se disting:
- vânatul sedentar, care stă tot timpul anului în aceeaşi regiune (cocoşul de munte, potârnichea);
- vânatul iernatic, care nu pleacă peste iarnă în ţări cu climă mai caldă, dar se depărtează de locul de
cuibărit, în căutare de hrană sau pentru a evita asprimea iernii (cioara cenuşie);
- vânatul migrator (oaspeţi de vară şi de iarnă), care pleacă la distanţe mari de locul de cuibărit;
- vânatul de pasaj, care se găseşte doar în perioada de trecere prin ţara noastră.

După importanţă, adică după mărimea corpului, vânatul se clasifică în:

- vânat mare, care prezintă o importanţă deosebită pentru vânător prin mărimea lui; el se mai poate împărţi
în două categorii, şi anume: cu păr (cerbul, căpriorul, mistreţul) sau cu pene (cocoşul de munte, dropia);
- vânat mic, care poate fi cu păr (iepurele) sau cu pene (potârnichea).

3. Vânatul – componentă a ecosistemului

Sistemele biologice din care fac parte şi diferitele specii de vânat sunt caracterizate prin însuşiri generale cum
ar fi integralitatea, echilibrul dinamic, eterogenitatea internă, autoreglarea etc. Acestor sisteme le corespund nivele
de integrare şi de organizare a materiei vii. Se apreciază că materia vie este organizată în trei mari categorii de
sisteme ierarhizate în felul următor: celula, organismul pluricelular şi biocenoza.

3.1 Ecosistemul

Ecosistemul este unitatea funcţională a biosferei cu un tip determinat al interacţiunii componentelor

anorganice (biotopul) şi organice (biocenoza), având în acelaşi timp o configuraţie energetică proprie.
Biocenoza la rândul ei se împarte în fitocenoză (comunitatea plantelor) şi zoocenoză (comunitatea
animalelor). Indivizii care alcătuiesc zoocenoza sunt diferenţiaţi şi integraţi într-un nivel de organizare al materiei
vii – specia. Speciei îi este caracteristică o anumită capacitate de a ocupa habitate şi nişe noi, de a evolua, de a
rezista factorilor de mediu, care poartă denumirea de potenţial bioecologic. În acelaşi timp, posibilitatea speciei de
a se adapta la variaţiile factorilor de mediu se defineşte ca valenţa ecologică a speciei. Astfel, vulpea are o valenţă
ecologică mai ridicată decât dropia, iar lupul, mai ridicată decât cea a ursului. În funcţie de aceasta distingem
specii euribionte (cu rezistenţă mare) şi specii stenobionte (cu rezistenţă mică faţă de factorii de mediu).
În funcţie de adaptarea speciei la habitate diferite sau la un singur habitat vom avea specii euritope şi
stenotope. Din prima categorie avem ca exemplu vulpea iar din a doua vidra sau nurca.
Între speciile ce constituie o biocenoză se statornicesc relaţii biotice cunoscute sub denumirea de coacţii.
Dintre acestea amintim: neutralismul (raporturile dintre urs şi vulpe), competiţia (raporturile dintre lopătar şi
căprior), cooperarea (simbioza) şi antagonismul (biosistemul jertfă-răpitor).

3.2 Populaţia

Populaţia este un element concret al biocenozei, alcătuit din indivizi aparţinând aceleiaşi specii, ce ocupa un
anumit teritoriu si nu sunt izolati reproductivCa sistem biologic supraindividual, specia are o anumită organizare,
deci o anumită structură şi în acelaşi timp are anumite funcţii în biocenoza din care face parte. Indivizii aceleiaşi
specii pot face parte din mai multe biocenoze, iar indivizii ce trăiesc în aceiaşi biocenoză formează o populaţie.
Deci, populaţia poate fi definită ca formă de existenţă a speciei posedând toate condiţiile necesare existenţei şi
dezvoltării de sine stătătoare timp nelimitat şi, totodată, capabilă de a reacţiona adaptiv faţă de modificările
mediului extern (S.S. Svarţ; 1969).
 Populaţia este un sistem biologic în care se realizează capacitatea de control a parametrilor
biostatistici care o caracterizează. În principal, aceştia sunt: efectivul, densitatea, natalitatea, ponderea
claselor de vârstă (structura) şi funcţiile în cadrul biocenozei. Indivizii care constituie populaţia sunt
caracterizaţi de oarecare heterogenitate, proprietate care permite selecţia naturală şi ca atare evoluţia.
3.2.1 Formarea de noi populaţii

Formarea unei noi populaţii este un proces prin care specia cucereşte noi teritorii şi se adaptează la noi
condiţii.
Pentru ca să se formeze o nouă populaţie nu este suficientă doar capacitatea organismelor de a ajunge pe un
nou teritoriu. Aceşti indivizi trebuie să aibă capacitatea de a găsi şi biotopul potrivit care să le asigure condiţii de
existenţă şi de înmulţire. Având o mai bună mobilitate, animalele îşi pot căuta activ condiţiile potrivite. Noua
staţiune oferă un complex de factori biotici şi abiotici diferit de cel din staţiunea de origine. Aceasta înseamnă o
influenţă diferită la care trebuie să reziste grupul de indivizi fondatori, deci viabilitatea lor aici va depinde în mare
măsură şi de constituţia lor genetică. Această agregare iniţială de indivizi va constitui treptat, în timp, noua
populaţie, prin transformarea, sub acţiunea selecţiei naturale, într-un sistem organizat şi autoreglat, cu o structură
proprie şi anumite relaţii intrapopulaţionale. Pornind de la un grup de indivizi, desigur puţin deosebiţi de populaţia
de origine, însă supuşi unei selecţii al cărei sens diferă, noua populaţie va dobândi trăsături structurale şi
funcţionale noi, caracteristice ei, deosebite de ale populaţiei iniţiale (N. Botnariuc, 1976). Consangvinizarea,
inevitabilă în asemenea situaţii, nu are efecte asupra viabilităţii grupului. Sunt numeroase fapte care pledează în
favoarea ideii că ea nu este neapărat dăunătoare. Colonizările efectuate în Australia, Noua Zeelandă, făcute cu
câţiva indivizi, au fost prospere (iepure, fazan, cerb etc.).
Aceste exemple arată că numărul de obicei mic al fondatorilor unei populaţii nu reprezintă o piedică din punct
de vedere genetic, dar el este important în determinarea viitoarei structuri genetice a populaţiei şi a tuturor
trăsăturilor ei particulare (N. Botnariuc, 1976).
3.2.2 Structura populaţiei

Populaţia se caracterizează prin anumite trăsături structurale. Organismele aparţinând unei populaţii nu sunt
identice între ele. Astfel, se pot distinge diferite categorii de indivizi, după sex, după vârstă sau dimensiuni.

Sex ratio. Structura pe sexe este unul din factorii importanţi ai evoluţiei populaţiilor. Raportul între sexe în cadrul
fiecărei populaţii are o mare importanţă practică, deoarece în general un raport în favoarea femelelor constituie
una din premisele creşterii populaţiilor, iar un raport în favoarea masculilor duce la intensificarea selecţiei
naturale.
Structura claselor de vârstă. Din punct de vedere al vârstei, putem distinge în fiecare populaţie cel puţin trei
clase de vârstă: juvenili, adulţi şi bătrâni. Raporturile cantitative între clasele de vârstă reflectă vitalitatea
populaţiei, capacitatea ei de dezvoltare. În acelaşi timp, această structură indică şi unele măsuri în gospodărirea
populaţiilor.
3.2.3 Mărimea populaţiei

După N. Botnariuc, numărul indivizilor unei populaţii reprezintă una dintre cele mai importante trăsături
structurale ale ei şi totodată una din cele mai complexe adaptări. Prin numărul unei populaţii se înţelege un nivel
numeric şi nu o cifră absolută. Acest nivel se modifică de la o generaţie la alta, această dinamică reflectând starea
de prosperitate sau de decădere a populaţiei.
Numărul unei populaţii este rezultanta raportului între natalitate şi mortalitate. Fiecare din aceşti doi factori este
consecinţa a numeroşi factori interni proprii populaţiei precum şi a interacţiunii populaţiei cu factorii externi. În
aceste procese sunt implicaţi deci numeroşi factori dintre care câţiva interni populaţiei:
 Pentru existenţa normală a populaţiei numărul trebuie să-şi păstreze nivelul apropiat de cel constituit în
procesul evoluţiei. Păstrarea nivelului numeric al populaţiei în jurul unei anumite valori se datorează
mecanismelor de autoreglare determinat de factorii interni. Limitele extreme ale numărului sunt controlate de
obicei de factori externi. Prin autoreglare se controlează numărul raportat la unitatea de spaţiu. Dintre
mecanismele de autoreglare a densităţii amintim:
- reglarea chimică: la unele broaşte, mormolocii care cresc mai repede secretă o substanţă de natură proteică
cu efecte toxice pentru mormolocii mai mici;
- reglarea activă prin migrare sau apărarea teritoriului de hrănire în coloniile de păsări;
- canibalismul: consumarea ouălelor sau puilor proprii (vezi salmonide);
- succesiunea la hrănire: la Falconidae clocitul începe după depunerea primului ou, ceea ce dă la eclozare un
decalaj între pui, cel mai avantajat fiind puiul cel mai mare;
- reglaje complexe: în condiţii nefavorabile prolificitatea unor anumite specii scade.
Un mecanism complex de reglare a densităţii este “ stressul” determinat de temperatură, nervozitate, factori
chimici. Astfel, o densitate prea mare produce o iritare a indivizilor – scăderea prolificităţii, scăderea longevităţii,
creşterea mortalităţii etc. Un element de deosebită importanţă practică este densitatea. Prin această noţiune se
înţelege numărul de indvizi dintr-o unitate spaţială.
Densitatea optimă este cea care asigură o valorificare optimă a resurselor mediului.

3.2.4 Natalitatea şi mortalitatea

Natalitatea maximă (absolută) este exprimată de numărul de indivizi care pot fi produşi de populaţie în
condiţii optime de existenţă. În natură natalitatea maximă nu se atinge din cauza factorilor limitativi: fluctuaţiile în
cantitatea hranei, duşmanii naturali, clima etc. În mod obişnuit există o natalitate ecologică (indivizi produşi în
condiţii concrete).
Durata de vârstă a indivizilor reflectă capacitatea lor de supravieţuire şi se exprimă prin longevitate.
Longevitatea fiziologică este longevitatea medie a indivizilor populaţiei în condiţii optime de existenţă dar, de
obicei, se atinge doar longevitatea ecologică, din cauza factorilor limitativi.

3.2.5 Dinamica populaţiei

În cadrul populaţiilor se pot remarca schimbări în ce priveşte efectivul, densitatea, clasele de vârstă etc. Toţi
iepurii dintr-o anume zonă formează o populaţie, iar efectivul lor, densitatea, natalitatea, mortalitatea, ponderarea
claselor de vârstă, pe scurt parametrii biostatisticii la un moment dat, caracterizează statica acestei populaţii.
Schimbările care afectează parametrii biostatistici caracterizează dinamica populaţiei.
Cunoaşterea legilor ce guvernează schimbarea numărului în cadrul populaţiilor este de importanţă
primordială, deoarece nu ne este indiferent dacă numărul exemplarelor dintr-o specie sau alta scade sau creşte.
Pentru denumirea modificărilor numerice ale populaţiilor se utilizează doi termeni: fluctuaţie, când numărul
indivizilor creşte sau scade, peste sau sub limitele superioare şi inferioare de supravieţuire; oscilaţie, când
modificările înregistrate se abat uşor de la densitatea medie.
Factorii care determină dinamica populaţiei sunt, după R. Chapman şi S.A. Severţov, potenţialul biotic şi
rezistenţa mediului.
Prin potenţialul biotic se înţeleg posibilităţile populaţiei de a produce urmaşi, de a creşte numeric şi, în ultimă
instanţă, de a supravieţui. Potenţialul biotic este caracterizat prin următoarele constante: de reproducere, de
supravieţuire şi de protecţie.
 Constanta de reproducere este proprietatea populaţiei de a produce un anumit număr de urmaşi. Ea este
determinată de prolificitatea, periodicitatea fătării şi fertilitate.
Constanta de supravieţuire reflectă posibilităţile populaţiei de a menţine în viaţă un număr mare de indivizi.
Ea este influenţată de mijloacele de apărare şi grija faţă de pui a părinţilor.
Constanta de protecţie însumează mijloacele şi posibilităţile populaţiei de a se feri de forţele potrivnice ale
mediului prin adaptare, imunitate etc. Valoarea aceste constante creşte proporţional cu rezistenţa animalelor la
boli şi intemperii.
Cu cât constanta de reproducere este mai mare, cu atât scade cea de supravieţuire şi invers, lucru ce poate fi
exemplificat prin situaţia vulpilor, care produc urmaşi relativ puţini, dintre care supravieţuiesc un număr mare, iar
situaţia inversă o întâlnim la iepuri.

BIOLOGIA SPECIILOR DE INTERES VÂNĂTORESC

Din încrengătura vertebratelor, două clase fac obiectul atenţiei noastre, deoarece ele cuprind speciile care
prezintă interes din punct de vedere vânătoresc, şi anume: clasa Mammalia şi clasa Aves (mamiferele şi păsările).

CLASA MAMMALIA

Această grupare de animale, caracterizată prin existenţa mamelelor care produc lapte, a fost denumită de
C. Liné Mammiferes.
Mamiferele grupează vertebratele superior organizate. Ele au corpul acoperit cu păr şi nasc pui vii.
Morfologia externă este foarte variată, începând cu forma şi culoarea părului, dimensiunile corpului şi până la
forma şi dimensiunile capului, membrelor şi cozii. Morfologia internă cuprinde scheletul, musculatura, sistemul
nervos, aparatul digestiv, organele de simţ, glandele, aparatul excretor şi aparatul reproducător.
Clasa cuprinde circa 3.200 de specii grupate, după conformaţia mandibulei şi forma pe care o au dinţii, în
patru subclase: Eotheria, Prototheria, Allotheria şi Theria. Dintre ele ne vom opri doar la subclasa Theria, care se
împarte la rândul său în trei infraclase: Pantotheria, Metatheria şi Eutheria.
Pantotherienele cuprind mamifere primitive ce au trăit mai ales în jurasicul superior. Din ele au evoluat
metaterienele cât şi euterienele, ultimele cuprinzând speciile care ne interesează, mamiferele de interes vânătoresc.
Infraclasa Euteriene cuprinde patru supraordine: carnivore, protungulate, ungulate şi rozătoare, fiecare
cuprinzând mai multe ordine. Tratarea lor se va face ţinând cont de importanţa pe care o au în economia vânatului.

Supraordinul Ungulate (Ungulata)

Denumirea de ungulate sau copitate este legată de faptul că falangele terminale sunt îmbrăcate în copite.
Majoritatea speciilor cuprinse în acest grup au un regim alimentar ierbivor.

Ordinul Artiodactyla
Speciile cuprinse în acest ordin au 2 sau 4 degete, uneori, două dintre ele fiind reduse sub forma unor
pinteni. Unele specii au coarne dezvoltate pe oasele frontale, altele au caninii foarte dezvoltaţi, ca suidele. Dintre
familiile acestui ordin interesează Fam. Cervide, Fam. Bovide şi Fam. Suide.
 Familia Cervidae
Cuprinde rumegătoare zvelte, cu coarne ramificate. Dentiţia lor cuprinde şi caninii, reduşi pe maxilarul
superior şi transformaţi în incisivi pe cel inferior. Cervidele sunt larg răspândite, începând din nordul Africii, în
America şi în Eurasia. Speciile cele mai importante sub aspect vânătoresc sunt: Cervus elaphus (cerbul),
Capreolus capreolus (căpriorul) şi Dama dama (cerbul lopătar). Mai recent s-a semnalat în câteva rânduri
prezenţa în nordul ţării a elanului ( Alces alces). Dintre speciile introduse prin colonizare în unele ţări europene
amintim Cervus nippon (cerbul Sika), Odocoileus virginianus (cerbul de Virginia) etc.

Cerbul Cervus elaphus L.

Descriere. Este un animal de talie mare ce prezintă un evident dimorfism sexual. Masculul denumit şi
cerb sau taur are o lungime de 220 - 250 cm, o înălţime la greabăn de 140 - 155 cm şi o greutate vie ce poate
oscila între 240 - 300 kg şi chiar mai mult. Femela (cerboaică, ciută) are dimensiuni mai mici şi o greutate între 80
- 150 kg. Viţei sunt denumiţi puii până la 10 luni şi au la naştere 7 - 12 kg. Greutatea corporală variază în funcţie
de vârstă, anotimp, condiţii de hrană şi diferitele faze biologice din ciclul anual al vieţii. Astfel, cerbii pierd mult
din greutate în perioada de împerechere (septembrie-octombrie).
Este un animal zvelt, vara de o culoare roşcată în partea superioară a corpului şi gălbui pe abdomen. În
regiunea cozii se găseşte o pată de culoare deschisă, care se vede de la distanţă, ce poartă denumirea de oglindă.
Iarna, părul este mai închis, mai cenuşiu. Este de remarcat că există o evidentă variabilitate a culorii părului.
Năpârlirea are loc primăvara şi toamna cu anumite decalaje între indivizi în funcţie de vârstă. Viţeii, în primele
luni, au pe corp pete deschise pe un fond închis asemănător frunzişului uscat (litierei) servind ca mijloc de apărare
contra duşmanilor (homocromie) până la vârsta de aproximativ 3 luni.
Masculii poartă coarne pe nişte proeminenţe ale craniului numite cilindri frontali. Cam la vârsta de un an
încep să crească primele coarne, fără rozete şi fără ramificaţii, în formă de suliţe, care sunt lepădate în luna mai a
anului următor. Al doilea rând de coarne are 3 - 4 şi chiar mai multe ramificaţii în funcţie de vigoare şi ereditate.
Masculii care în anul al doilea au tot suliţe sau au doar două ramuri (furcari), sunt consideraţi slabi şi fără
perspective mari. Căderea coarnelor se produce la 2 ½ ani, din februarie până la începutul lunii aprilie, funcţie de
vârstă. Procesul de creştere a coarnelor durează 120 - 130 zile. Când ele s-au dezvoltat complet, pielea care le-a
acoperit se usucă şi cade în fâşii. Taurul în această perioadă îşi freacă coarnele de arbori pentru a îndepărta mai
repede pielea uscată. La început mai deschise, coarnele se colorează mai închis prin frecarea de arbori, tufe, frunze
şi buruieni. După numărul razelor (ramurilor) de pe coarne putem avea cerb de 8 par, când pe fiecare corn are 4
raze, de 16 par când are câte 8 raze pe fiecare corn ş.a.m.d. Când numărul razelor nu este acelaşi pe ambele coarne
avem trofee impare. Cornul cel mai bogat în ramificaţii se înmulţeşte cu 2 şi se adaugă precizarea “impar”
indiferent de numărul de raze de pe celălalt corn.
Obişnuit, un corn de cerb are o rază a ochiului, una de gheaţă şi una mijlocie, iar restul razelor, grupate în
vârf, formează coroana. Uneori, între raza mijlocie şi coroană mai apare şi raza lupului. La unele exemplare se
întâlnesc anomalii sau deformaţii ale coarnelor, cauzate de lovirea lor în timpul creşterii, leziuni ale testicolelor
sau din cauza rănirii picioarelor. Alteori, astfel de coarne sunt semnul degenerării sau al vârstei înaintate.
Dentiţia cerbului este formată din 34 de dinţi după formula:
0 ( 1 ) 3 3 = 34 (32).
1 C P M
3 1 3 3
Se observă că incisivii lipsesc pe maxilarul superior, fiind înlocuiţi de o bordură elastică. Cerbul taie în
parte cu incisivii de pe maxilarul inferior şi restul este rupt şi strivit de bordură, fapt caracteristic, ce poate fi bine
observat pe lujerii consumaţi mai ales iarna. Caninul din maxilarul superior lipseşte la femelă, iar la mascul este
redus şi este considerat trofeu. De aceea femelele au doar 32 dinţi. Caninul de pe maxilarul inferior are forma
incisivilor şi este lipit de aceştia. Premolarii constituie dentiţia de lapte şi sunt înlocuiţi la vârsta de 2 ½ ani.
Molarii se dezvoltă treptat de la vârsta de 6 luni la 26 luni.
Aprecierea vârstei este o problemă importantă în gospodărirea efectivelor de cerb. Acesta, după unii
autori, atinge o longevitate de circa 20 de ani. Pentru a cunoaşte ponderea claselor de vârstă este nevoie să
apreciem vârsta animalelor vii. În acest scop, ne putem servi de două criterii, recomandate de V. Cotta şi M.
Bodea: forma corpului şi comportarea animalului.
- cerbul de 3 - 4 ani are un corp zvelt, ţine capul sus, are un gât subţire şi este îndrăzneţ şi nu prea
prudent;
- cerbul de 7 - 9 ani are un corp mai masiv, ţine capul ceva mai jos, cu gâtul gros, acoperit cu păr relativ
mai mult şi mai lung. Este prudent şi destul de atent;
- cerbul de 12 - 14 ani are un corp masiv, linia spatelui coboară de la greabăn spre crupă, ţine capul mai
aplecat, are un gât gros, acoperit cu păr lung. Este foarte prevăzător şi prudent. Are mişcări domoale, boncăneşte
scurt şi rar.
Observarea urmei este de asemenea utilă, deoarece forma rotundă la vârf, datorită tocirii, este un indiciu
de vârstă mai înaintată.
Pentru exemplarele împuşcate, vârsta se poate stabili după dentiţie. Astfel, până la vârsta de 2 ani şi 6
luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte, vârsta se poate aprecia cu destulă exactitate cu ajutorul
tabelului recomandat de V. Cotta şi M. Bodea.
După apariţia dentiţiei complete, vârsta se poate aprecia după gradul de uzură al premolarilor şi molarilor.
Incisivii se tocesc şi ei, iar unghiul pe care-l fac aceştia cu maxilarul inferior creşte cu vârsta de la 2 ½ ani de
circa 42o, la 14 - 16 ani de circa 65 o. Mai este cunoscută metoda Harke care dă vârsta după lungimea şi grosimea
cilindrilor frontali, fiind bazată pe faptul că aceştia se scurtează şi se îngroaşă o dată cu anii.
Alături de raporturile normale între clasele de vârstă, un rol important îl joacă raportul dintre sexe.
Majoritatea autorilor sunt de părere că raportul normal este de 1:1, cel mult 1:1,5, modificarea lui aducând fie
lupte multe între tauri, migrarea lor atunci când numărul taurilor este prea mare, fie o sporire a efectivului, însoţită
de o degradare a calităţii, atunci când numărul prea mare de ciute ar permite participarea la împerechere şi a
masculilor slabi.
Glasul. Sunetele scoase de cerbi diferă funcţie de sex şi vârstă. Astfel, masculul în timpul împerecherii
scoate sunete care oscilează de la mugetul scurt şi gros al cerbului bătrân la glasul subţire şi prelung al celui tânăr.
Ciutele scot un sforăit când sunt speriate, când îşi cheamă viţelul sau uneori în timpul împerecherii. Viţeii scot şi
ei sunete prin care-şi manifestă bucuria.
Simţuri. Cerbului îi sunt caracteristice simţuri foarte fine şi în special mirosul, auzul şi văzul de care se
slujeşte în apărarea de duşmani.
Urme. Atunci când nu avem posibilitatea să vedem cerbii, putem să utilizăm pentru informarea noastră
urmele şi excrementele lăsate în teren.
Este preferabil să dispunem de o urmă pârtie, pentru că o urmă tipar poate să ne servească mai puţine
informaţii. Masculul lasă în mod obişnuit o urmă mai mare decât a ciutei; lungimea pasului la masculul mijlociu
ajunge la 70 cm, spre deosebire de ciută şi taurul mic de circa 57 cm (Frevert, W.). Distanţa dintre şirul de urme
lăsate de picioarele din stânga şi cele din dreapta, oscilează de la 14 - 17 cm la masculul matur, 8 cm la viţelul de
sex masculin, 6 cm la o ciută gestantă şi ajunge o linie aproape dreaptă la ciutele de 1 - 2 ani. În citirea urmelor se
va mai ţine cont că lăţimea urmei poate da indicii asupra vârstei; urma picioarelor din faţă este mai mare decât a
celor din spate, pintenii se imprimă doar în fugă sau pe zăpadă şi totdeauna în urma copitelor şi nu lateral, ca la
mistreţ.
Excrementele sunt şi ele un indiciu de determinare a speciei şi a sexului. Ele sunt lunguieţe-cilindrice la
mascul, într-o parte terminate într-un vârf de con, iar în cealaltă cu o scobitură, având totodată un diametru mai
mare ca la femele, la care ambele capete sunt alungite. Sunt şi perioade când excrementele fiind moi, aceste forme
nu se mai pot recunoaşte.
Biotop. În cunoaşterea particularităţilor cerbului, un rol important îl joacă ecologia acestei specii şi în
special condiţiile de mediu favorabil. Biotopul corespunzător preferinţelor sale îl constituie pădurile de mare
întindere, bogate în specii, străbătute de ape şi întrerupte de poieni. Îi sunt necesare arborete producătoare de
fructe, arborete tinere şi arborete mijlocii pentru adăpost. Condiţiile meteorologice îl afectează mai puţin, cu
excepţia stratului gros de zăpadă.
Răspândire şi efective. Larga răspândire a cerbului european a dus la unele diferenţieri, permiţând
constituirea unor subspecii: Cervus w. bippelaphus (Europa Centrală), Cervus e. elaphus (Suedia meridională),
Cervus e. atlanticus (Norvegia şi până în nordul îndepărtat), Cervus e. scoticus (Anglia), Cervus e. hispanicus
(Spania), Cervus e. corsicanus (Corsica). Cerbul nostru ar face parte din prima subspecie. După alţi autori el ar fi
încadrat în subspecia Cervus e. montanus.
Răspândirea cerbului în ţara noastră este legată de preferinţele sale faţă de condiţiile ecologice şi de
repartiţia pădurilor. El este întâlnit astăzi în întreg lanţul Carpaţilor şi sporadic chiar la coline şi şes. Densitatea lui
oscilează între diferite staţiuni, judeţele Suceava, Harghita şi Mureş fiind deţinătoarele celor mai mari efective.
Ultima evaluare ne-a arătat că se dispune de circa 32 824 de exemplare, efectivul optim fiind calculat la 34 071
exemplare. Categoriile de densitate stabilite sunt: categ. I, între 20 şi 25 cerbi la 1.000 ha pădure, categ. II 15 - 19
cerbi, categ. III 10 - 14 cerbi şi categ. IV 5 - 9 cerbi. Analiza efectivelor ne arată că avem terenuri cu efectivul
optim depăşit şi terenuri pe care ne aflăm cu mult sub efectivul normal, ori tocmai normalizarea efectivelor în
astfel de terenuri cere un timp mai îndelungat.
Efectivul cerbilor este afectat în principal de duşmani, boli, braconaj şi de condiţiile de hrană.
Dintre duşmani, lupul se situează pe primul loc, cauzând cele mai mari pagube iarna, când stratul de
zăpadă este gros şi prinde o scoarţă la suprafaţă. În această situaţie, cerbul se afundă în zăpadă, iar lupul nu. Râsul
şi ursul sunt mult mai puţin păgubitori. Viţeii sunt de multe ori victimele câinilor ciobăneşti. Stratul gros de
zăpadă, gerul şi lipsa de hrană fac şi ele pagube în rândul exemplarelor incomplet dezvoltate şi slabe. Dintre boli
amintim hipodermoza, antraxul şi gălbeaza.
Hrana cerbilor este exclusiv vegetală şi constă din plante erbacee, frunze şi lujeri. Toamna, se adaugă
fructele arborilor de pădure, cum ar fi ghinda şi jirul, iar vara ciupercile şi alte fructe. Iarna este perioada cea mai
dificilă, când stratul de zăpadă împiedică cerbii să ajungă la sol, unde se mai găsesc fructe, frunze verzi de mur
etc. Condiţiile de hrană se înrăutăţesc mult în arboretele pure, în special în răşinoase de vârste mijlocii, unde
densitatea mare a arboretelor nu permite instalarea păturii erbacee şi a subarboretului. În lipsa hranei obişnuite
cerbii rod lujerii şi coaja arborilor, cauzând uneori pagube însemnate. Acestea pot fi diminuate prin executarea de
ogoare de hrană pentru vânat şi prin servirea de hrană complementară.
Hrănirea are loc din amurg până dimineaţa, când cerbul se întoarce în locul de culcuş, unde se odihneşte
şi rumegă. În locurile liniştite mănâncă şi în timpul zilei.
Reproducerea este strâns legată de maturitatea sexuală. Ciutele devin apte pentru reproducere la 16 - 17
luni, iar unele numai la 28 luni. Masculii la (4)5 – 6 ani. Perioada de împerechere este între 10 septembrie şi 10
octombrie, având unele decalări din cauza temperaturii. Vremea rece grăbeşte iar cea călduroasă întârzie
împerecherea. Ea are loc în parchete exploatate, poieni, rarişti şi chiar în pădurea bătrână rară. Între tauri au loc
lupte pentru stăpânirea grupului de ciute (2 - 7 exemplare).
În timpul împerecherii masculul are un miros specific penetrant şi persistent în locurile pe unde a trecut.
Ciutele au un miros mai puţin sesizabil. Durata sarcinii este de 34 de săptămâni, după care ciuta fată de obicei 1
viţel şi mai rar 2, care îşi pot urma mama la scurt timp după fătare.
După boncănit se produce o grupare în cârd a taurilor de vârstă mijlocie şi înaintată, şi separat a ciutelor,
viţeilor şi a taurilor tineri, acestea din urmă fiind conduse de o ciută bătrână. Taurii foarte puternici şi bătrâni
trăiesc izolaţi. Cârdurile se menţin din octombrie până în aprilie, când ciutele gestante se retrag singure în locuri
izolate şi liniştite. Sporul anual se poate ridica la 40% din numărul ciutelor adulte.
Recoltare şi valorificare. Recoltarea cerbilor se poate face cu arma prin pândă, în locurile frecventate,
sau prin apropiere (dibuit). Prima metodă se combină de multe ori cu chemarea cerbului cu ajutorul unor scoici,
chemători speciale sau chiar a unei simple sticle de lampă cu care se imită boncănitul cerbului. Perioada de
vânătoare este între 1 septembrie – 15 decembrie. Recoltarea ciutelor se face numai în cadrul acţiunii de selecţie,
de personal calificat şi conştiincios, care va urmări extragerea pieselor sterpe, bolnave, rănite şi bătrâne. Viţeii
slabi, ca şi masculii fără viitor sunt şi ei obiectul acestei acţiuni. Recoltarea acestora se face între 1 septembrie şi
28 februarie. În toate cazurile, împuşcarea se face pe bază de autorizaţie eliberată de gestionarul fondului, cu armă
ghintuită, calibrul 8 - 9.
Trofeul reprezintă principala valoare a cerbului, fiind constituit din coarne şi craniu cu maxilarul
superior, care vor fi montate după prelucrare pe o tăblie de lemn, pe dosul căreia vor fi montate şi maxilarele
inferioare. Valoarea trofeelor se calculează după formulele consiliului internaţional de vânătoare (C.I.C.). Trofee
medaliabile sunt cele care depăşesc 170 puncte C.I.C. ( 170 - 189.9 medalie de bronz; 190 - 209.9 medalie de
argint şi peste 210 puncte medalie de aur). Tot trofee se consideră caninii reduşi din maxilarul superior, ca şi
trofeul Hubertus.
Blana ca şi carnea sunt cotate ca valoroase, fiind căutate atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă.
Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea speciei este nevoie ca recoltarea să se facă
în raport de efective şi clase de vârste, pentru ca să se evite extragerea doar a unor exemplare alese pe criterii
subiective. Trebuie asigurată hrana, liniştea şi adăpostul de care au nevoie cerbii. În staţiunile în care numărul
indivizilor se situează sub nivelul prevăzut de criteriile bonitate se va urmări creşterea efectivelor, iar acolo unde
lipseşte sunt indicate acţiuni de populare sau repopulare.
O simplă acţiune o constituie extinderea actualului areal al cerbului în pădurile de câmpie care a dat
rezultate promiţătoare.

Lopătarul Dama dama L.

Descriere. Lopătarul este mai mic decât cerbul şi mai mare decât căpriorul; prezintă un evident
dimorfism sexual. Masculul este denumit lopătar sau cerb lopătar, are 130 - 160 cm lungime, 85 - 110 cm înălţime
la greabăn şi greutatea de la 45 la 120 kg (70 kg media). Femela (lopătăriţa sau ciuta de lopătar) are dimensiuni
mai mici şi o greutate medie de 29 - 37 kg (maximum 65 kg).Viţeii la 8 - 9 luni au 12 - 20 kg. Toate greutăţile se
referă la vânatul eviscerat. Ca şi la cerb, greutatea corporală variază în funcţie de vârstă, anotimp etc.
Este un animal bine conformat, zvelt, vara de culoare brună deschisă cu pete albe pe spate şi pe laturile
corpului şi alb pe abdomen şi partea interioară a picioarelor. Petele apar la pui şi se menţin toată viaţa, cu excepţia
unor exemplare care devin complet negre sau albe. Năpârlirea are loc primăvara şi toamna, părul de iarnă fiind în
general mai închis la culoare şi mai des.
Masculii poartă coarne formate pe cilindrii frontali. Ele încep să se formeze la vârsta de 7 - 8 luni
(ianuarie-februarie) şi sunt de forma unor suliţe ce ajung complet la dezvoltare în luna august. Căderea lor se
produce în aprilie - mai şi în locul lor cresc coarne cu ramura ochiului, ramura mijlocie şi un început de lopată.
Cele mai bune trofee de lopătar se obţin la vârsta de 9 - 10 ani. Forma coarnelor este ereditară.
Dentiţia cerbului lopătar este formată din 32 de dinţi, după formula:
0 0 3 3
I C P M = 32
3 I 3 3
Se remarcă şi în acest caz lipsa caninilor din maxilarul superior.
 Aprecierea vârstei la piesele observate în teren se face după corp şi coarne (Cotta şi Bodea, 1969).
- lopătarul de 3 ½ ani are un corp zvelt, glas subţire, gât subţire, cap lunguieţ ţinut în sus;
- lopătarul de 4 - 5 ani are un corp mai plin, un gât mai gros şi ţine capul ceva mai jos;
- lopătarul de 9 ani are un corp plin, păr închis şi coarne mai mari.
La exemplarele împuşcate, aprecierea se face după dentiţie. Ca şi la cerb, până la 2 ½ ani prezenţa
dentiţiei de lapte facilitează stabilirea vârstei. După această vârstă gradul de uzură al dentiţiei este criteriul de
apreciere. Longevitatea 20 - 25 ani.
Raportul între sexe recomandat de cei mai mulţi autori este 1:1.
Urmele lăsate de lopătar sunt mult mai mici decât cele lăsate de cerb. Ele sunt mai alungite iar lungimea
pasului este de 45 - 47 cm. În fugă lasă impresia că sare cu toate picioarele deodată.
Glasul. Sunetele scoase de lopătari în timpul boncănitului sunt mai slabe ca intensitate şi seamănă cu un
mormăit sau un sforăit slab. Speriat, scoate un strigăt de spaimă.
Simţuri. Lopătarul este dotat cu simţuri agere, care îngreunează mult vânarea exemplarelor crescute în
libertate.
Spre deosebire de cerb, excrementele lopătarului sunt mai mici şi nu se pot utiliza pentru determinarea
sexelor, fiind la fel.
Biotop. Pretenţiile ecologice ale acestei specii sunt diferite de ale cerbului. Astfel, biotopul optim îl
constituie pădurile mici (500 – 1 000 ha) de foioase, cu poieni şi terenuri agricole, din regiunile de coline şi şes.
Răspândire şi efective. Răspândirea lopătarului la noi este legată de colonizările făcute în secolul
nostru. Astăzi, el este prezent în peste 20 de judeţe din ţara noastră, însumând circa 5 863 de exemplare, în parte
în parcurile de la Şarlota, Valea Lungă, Haţeg etc.
Categoriile de densitate stabilite în funcţie de bonitate sunt: categoria I 41 - 50 cerbi lopătari la 1 000 ha
pădure, categoria II 31 - 40 lopătari, categoria III 21 - 30 lopătari şi categoria IV 2 - 20 lopătari. Efectivele de
lopătari sunt mai puţin afectate de pierderi în viţei sau din cauza bolilor şi intemperiilor, el fiind mai rezistent
decât celelalte cervide. În schimb, lupul şi râsul, ca şi câinii hoinari şi braconajul produc pagube însemnate.
Hrana lopătarului constă în frunze şi lujeri ai arborilor şi arbuştilor, ierburi şi în special graminee,
ghindă, jir, mere şi pere pădureţe etc. Prezenţa ogoarelor de hrană se impune vara pentru evitarea pagubelor în
culturile agricole, iar hrana complementară în timpul iernii, pentru a se evita daunele aduse arboretelor prin
roaderea lujerilor şi a scoarţei. Se remarcă faptul că în general pagubele sunt mai mici decât cele produse de cerb.
Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă de femele la 1 an şi 5 luni, iar la masculi la 2 - 3 ani.
Perioada de împerechere între 15 octombrie şi 15 noiembrie. Între tauri au loc lupte. Masculul emană un miros
specific, ca şi cerbul. Durata sarcinii este de 7 ½ luni (33 săptămâni) după care ciuta de lopătar fată cel mai des un
viţel, rar doi, care îşi urmează mama aproape imediat, până toamna târziu. Sporul anual ajunge la 50 - 60% din
efectivul ciutelor mature. După boncănit se observă şi la această specie grupări în cârduri, unele formate din tauri,
altele din ciute şi viţei. Datorită faptului că se mişcă mult în căutarea hranei, creează o stare de nelinişte în teren,
ceea ce deranjează celelalte specii de vânat.
Recoltarea taurilor de lopătar se poate face la pândă, cu şanse mai mici ca la cerb, din cauza firii
neastâmpărate a acestui animal care nu-şi păstrează trecătorile. Apropiatul se poate practica doar în perioada de
împerechere. Se poate recolta şi la goană şi se poate încerca, acolo unde condiţiile o permit, vânarea lui din căruţă
(metodă aplicată în Ungaria şi Iugoslavia). Perioada de vânătoare: 1 septembrie – 15 decembrie pentru masculi
şi 1 septembrie – 15 februarie pentru femele.
Valorificarea se face prin trofee şi carne. Trofeele pot fi montate, după pregătirea lor, pe o tăblie de
lemn, ca şi cele de cerb. Pentru premiere, ele trebuie să întrunească 165 – 174,9 puncte C.I.C., pentru medalia de
bronz, 175 - 179.9 pentru cea de argint şi peste 180 pentru cea de aur.
 Măsuri de ocrotire şi mărire a efectivelor. Pentru ocrotirea speciei este necesar să se asigure o
combatere susţinută a dăunătorilor (lup, râs, câini hoinari etc.) şi o pază severă a terenurilor populate cu lopătar.
Mărirea efectivelor se poate realiza prin popularea terenurilor apte pentru lopătar.

Căpriorul Capreolus capreolus L.

Descriere. Animal de talie mijlocie, larg răspândit în ţara noastră, căpriorul este o specie de larg interes
economic. Masculii poartă denumirea de ţapi roşii, femelele sunt numite căprioare şi puii, până la 10 luni, iezi.
Căpriorul are 95 - 135 cm lungime, o înălţime la greabăn de 65 - 75 cm şi o greutate care la ţapii evisceraţi
oscilează între 20 - 25 kg, la femele între 18 - 22 kg, iar la iezi, care la fătare au 1,2-1,6 kg, creşte după 4 – 6
săptămâni la 3,3 - 4 kg şi ajunge la 8 - 9 luni la 9 - 12 kg. Partea eviscerată se consideră ca reprezintă 25 din
greutatea totală. Greutatea corporală creşte cu altitudinea, oscilează în funcţie de vârstă, anotimp, sex, hrană şi
densitatea efectivului. Ţapul ajunge la dezvoltare completă la 3 - 4 ani, iar căprioara la 2 - 3 ani. In timpul verii,
căpriorul are o blană roşie-brună, iar iarna, cenuşie închis. Năpârlirea are loc în mai-iunie şi în septembrie.
Obişnuit, întâi năpârlesc căpriorii tineri şi femelele sterpe şi câteva săptămâni mai târziu cei mai în vârsta şi
femelele cu iezi. La fătat, iedul prezintă fenomenul de homocromie, având o culoare brună şi pete albe dispuse în
rânduri.
Masculii poartă coarne, pe proeminenţe ale craniului, ce se formează începând din august-septembrie la
iezii normali, iar primele coarne se curăţă în decembrie. Acestea nu au rozetă, sunt foarte mici, 1 - 2 cm (4 - 5 în
captivitate) şi vor fi lepădate în februarie. Cel de-al doilea rând de coarne pot fi suliţe de 8 - 15 cm sau chiar cu
câte două ramificaţii (furcari). Acestea au rozete, sunt curăţate de piele, obişnuit, în luna mai şi sunt lepădate de
căprior în noiembrie. După desprinderea pielii, coarnele sunt albe-gălbui, apoi treptat se colorează prin frecarea de
arbuşti şi ierburi, ajungând până la brun închis. Căderea coarnelor este uşurată prin formarea unui şănţuleţ pe
cilindrul frontal, lângă rozetă. Procesul căderii şi apoi al dezvoltării coarnelor se produce în perioada încetării
activităţii testiculare. Cele mai bune coarne se vor produce la vârsta de 5-8 ani. Mărimea şi forma trofeelor de ţap
roşu este legată de însuşiri ereditare, condiţii staţionale şi hrană. Aprecierea valorii trofeului se face în funcţie de
greutate, deschiderea coarnelor, perlaj etc., cărora li se atribuie un anumit număr de puncte, funcţie de formula
C.I.C. În mod obişnuit, coarnele au câte 3 ramuri pe fiecare prăjină. Cauze interne sau externe pot determina
modificări ale coarnelor, care sunt considerate defecţiuni. Astfel, modificarea secreţiilor hormonale ale glandelor
sexuale, unele boli, vătămări ale ţesutului osos frontal etc. pot duce la anomalii cum ar fi coarnele cu perucă sau
prezenţa mai multor cilindri frontali, respectiv a mai multor prăjini. Faţă de aceste anomalii, care se păstrează o
perioadă mai îndelungată sau chiar până la sfârşitul vieţii, se pot întâlni şi unele modificări trecătoare, cauzate de
lovirea coarnelor în timpul creşterii, lipsuri în alimentaţie etc.
Dentiţia căpriorului este formată din 32 de dinţi, după formula:
0 0( 1) 3
I C P = 32( 34 )
3 1 3
Ca şi la cerb, incisivii lipsesc pe maxilarul superior, iar caninul de pe maxilarul inferior are formă de
incisiv. Caninul de pe maxilarul superior este foarte rar întâlnit. Înlocuirea dentiţiei de lapte se face la vârsta de 1
an şi 3 luni. Proeminenţele de pe molarii dentiţiei, apărute la 1 an şi 3 luni, suferă o tocire în timp, care serveşte la
aprecierea vârstei căpriorilor recoltaţi. În acest sens, se utilizează două tabele recomandate de V. Cotta şi M.
Bodea: unul pentru aprecierea vârstei până la 1 an şi 3 luni, şi altul peste această vârstă. Primul, bazat pe diferitele
stadii de dezvoltare a dentiţiei, iar cel de-al doilea pe unghiul format de incisivi cu maxilarul inferior şi gradul de
uzură a dinţilor.
Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăreşte comportarea animalului şi forma corpului. Astfel,
căpriorul mai tânăr are un corp zvelt, gâtul subţire, ţine capul în sus, năpârleşte mai devreme, este mai îndrăzneţ,
iese seara mai devreme din pădure, se retrage dimineaţa mai târziu, spre deosebire de cel bătrân care are un corp
mai plin, gâtul mai gros şi o prudenţă tot mai mare o dată cu vârsta atinsă. Ţapii foarte bătrâni slăbesc, capul este
acoperit cel puţin în parte de peri albi, gâtul se subţiază şi au obrajii uscaţi. Pentru acţiunile de selecţie este
necesar să se ştie că femelele bătrâne se caracterizează prin burta lăsată în jos, şoldurile ieşite, gât subţire şi lung,
elemente care relevă un corp slab. Longevitatea 15 ani.
Urmele de căprior sunt mai mici ca la cerbul lopătar. Pintenii nu se imprimă la mersul obişnuit decât în
cazul unui strat mai gros de zăpadă. Este de reţinut că urma din faţă este mai mare decât cea din spate şi că urma-
pârtie a ţapului (16 cm lăţime) se poate deosebi de cea a căprioarei prin lăţimea ei mai mare (10 cm lăţime) între
cele două şiruri lăsate de picioarele din stânga şi de cele din dreapta.
Despre excremente amintim că ele, în raport de hrana consumată, sunt de culoare brună închis până spre
negru, au o lungime de 14 mm şi un diametru de circa 8 mm.
O atenţie mare trebuie acordată, şi în cazul căpriorului, raportului dintre sexe, care trebuie să fie de 1:1,
el având consecinţe similare cu cele de la cerb.
Glasul. Sunetele scoase de ţapi sau femele speriate, cunoscute sub denumirea de "brăhnet" sunt
asemănătoare cu un lătrat. Femelele şi iezii mai scot sunete mai slabe de chemare sau de contact. Sunetele sunt
mai frecvente în perioadele când animalele trăiesc izolat.
Simţuri. Dintre simţuri, căpriorul dispune de un miros fin şi un auz bun. Cu văzul sesizează mai mult
mişcările.
Glande. Un rol important conferă unii specialişti glandelor de care dispune căpriorul. Ţapul dispune de o
glandă situată între cilindrii frontali, care serveşte prin secreţia sa odorantă la delimitarea sectorului său de trai.
Ambelor sexe le sunt caracteristice glandele de la genunchii şi copitele picioarelor din spate, servind pentru
recunoaştere.
Biotop. Biotopul preferat al căpriorului este reprezentat de regiunile de şes şi deal, cu alternanţe între
terenurile agricole, fâneţe şi trupuri mici de pădure constituite din foioase sau amestecuri de foioase cu răşinoase.
Atât pentru adăpost cât şi pentru hrană îi sunt necesare arboretele mai tinere sau cele cu un bogat subarboret.
În unele părţi, cum ar fi şi în vestul ţării noastre, sunt căprioare care trăiesc tot timpul anului în câmp,
aceasta arătând marea adaptabilitate a speciei, care îi permite o largă răspândire.
Răspândire şi efective. Cu câteva excepţii, căpriorul se întâlneşte în întreaga Europă. În răsărit, arealul
său se întretaie cu arealul căpriorului siberian ( Capreolus c. pygargus).
În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o densitate variabilă în aproape toate terenurile ce-i sunt
favorabile. Actuala răspândire a sa este şi o consecinţă a acţiunilor de populare şi repopulare, întreprinse pe scară
largă, care au avut în general o bună reuşită. Raza de activitate a căpriorului este relativ mică şi se înscrie în
majoritatea cazurilor într-o limită de 5 km.
Efectivele înregistrate la evaluarea din 2001 se ridicau la 142 525 exemplare. Categoriile de densitate stabilite
la noi la 1 000 ha pădure sunt: categoria I-a de bonitate – 90 - 110 exemplare, categoria a II-a 70 - 89 exemplare,
categoria a III-a 51 - 69 exemplare şi categoria a IV-a 5 - 50 exemplare. Recolta anuală a oscilat în ultimii zece ani
între 8 000 - 21 000 exemplare.
Analiza efectivelor evidenţiază suprapopularea unor fonduri de vânătoare unde s-ar impune reducerea
numărului de căprioare. Creşterea efectivelor este afectată de răpitoare, boli, braconaj şi de iernile grele. Dacă în
regiunile mai înalte, lupul şi râsul cauzează cele mai mari pierderi în efective, în regiunile de câmpie şi coline pe
primul loc trec vulpea, pisicile sălbatice şi câinii hoinari. Mistreţul mănâncă iezii în primele două săptămâni, când
aceştia se ascund şi nu încearcă să fugă. Dintre boli se pot întâlni gălbeaza, strongiloza, cisticeroza şi
hypodermoza.
Hrana căpriorului este exclusiv vegetală, şi este constituită funcţie de anotimp şi de vegetaţia existentă.
Iarna consumă lujeri, muguri, rugi de mure etc., primăvara şi toamna mănâncă grâu şi orz verde până ce
înfrunzesc speciile forestiere. Consumă jir, ghindă, castane, mere şi pere pădureţe. În teren, are nevoie de sare
precum şi de apă. Hrănirea are loc în amurg şi noaptea, iar în terenurile liniştite şi în timpul zilei.
Căpriorul poate cauza pagube însemnate în plantaţiile forestiere şi în livezile de pomi fructiferi. În
culturile agricole, pagubele sunt mai mici şi mai greu observabile deoarece căpriorul mănâncă pe alese. În
perioadele mai grele de iarnă este nevoie sa se asigure o hrănire complementară pentru a evita pierderile prea
mari.
Reproducerea are loc după atingerea maturităţii sexuale, în al doilea an al vieţii (1 an şi 2 luni). Perioada
de împerechere, cunoscută sub denumirea de alergat sau gonită, ţine din mijlocul lunii iulie până în mijlocul lunii
august. Din cauza eforturilor depuse prin căutarea continuă a femelelor, alergarea lor şi luptele cu adversarii, ţapii
slăbesc. După fecundare, ovulul rămâne timp de patru luni în stare de latenţă până în luna decembrie, când începe
de fapt dezvoltarea propriu-zisă care durează 22 săptămâni. Femelele rămase nefecundate în timpul verii se
împerechează în noiembrie - decembrie, iar dezvoltarea embrionului începe imediat. Fătatul începe în aprilie şi
durează până la începutul lunii iulie. Căprioara se retrage în desişuri şi locuri liniştite unde dă naştere la 1 - 3 iezi,
cel mai des 2. Aceştia, la 3 - 4 ore, se ridică în picioare şi încep să sugă. Până la două săptămâni nu reuşesc sa se
salveze de duşmani prin fugă şi se culcă pe pământ, încercând să scape datorită culorii specifice pe care o au.
După două săptămâni reuşesc să-şi urmeze mama şi încep să mănânce iarbă. Alăptarea durează până în
noiembrie-decembrie, dar ei rămân cu mama lor până în aprilie.
Efectivul de iezi suferă cele mai multe pierderi în primele două săptămâni şi pierderile continuă, astfel că
sporul oscilează, după studiile INCEF în funcţie de bonitatea terenurilor, între 21% (cat. III) şi 69% (cat. I).
Grupările în cârduri sunt cunoscute la căprior începând din lunile septembrie - octombrie până în aprilie,
când ele se destramă, fiecare exemplar ducând o viaţă solitară, cu excepţia femelelor care circulă împreună cu
iezii.
Recoltare şi valorificare. Recoltarea căpriorului se poate face la pândă, prin apropiere (dibuit), prin
ademenirea cu chemătoare în timpul împerecherii, imitând glasul femelei, din căruţă sau la goană. Împuşcarea se
face cu armă cu glonţ (calibru 6.5x57, 7x57, 7x64).
Perioada legală de vânătoare pentru ţapi este 15 iunie -15 septembrie (1 iunie-31 iulie se împuşcă ţapii de
selecţie). Selecţia căprioarelor se face între 1 septembrie şi 28 februarie.
Împuşcarea se face pe baza unei autorizaţii ce se eliberează nominal, în limitele planului de recoltă. De la
ţapul împuşcat, vânătorul primeşte doar trofeul, carnea valorificându-se separat. Evaluarea trofeelor se face în
conformitate cu prevederile C.I.C. Trofee medaliabile sunt cele care întrunesc minimum 105 puncte, astfel: bronz
105-114,99, argint 115-129,99, aur peste 130 puncte. Trofeul (coarnele cu craniul şi maxilarul superior) se
montează pe o placă de lemn, pe dosul căreia vor fi montate şi cele două părţi ale maxilarului inferior.
Măsuri pentru ocrotire şi mărirea efectivelor. Pe lângă asigurarea hranei în timpul iernii, se va urmări
crearea de condiţii de linişte în perioada fătatului. Se vor combate câinii hoinari ca şi alte mamifere care ar putea
crea pagube în rândul iezilor sau adulţilor. În scopul creşterii efectivelor, pe lângă limitarea sau oprirea
recoltărilor, se va urmări realizarea unui raport între sexe de 1:1.5 sau 1:2.

Elanul Alces alces L.

Descriere. Este cel mai mare cervid din Europa care trăieşte în libertate. Masculul are o lungime de 200 -
290 cm, o înălţime la greabăn de 180 - 210 cm şi cântăreşte 320 - 450 kg. Are o coadă de circa 10 cm. Femela are
o înălţime de 150 -170 cm şi o greutate de 275 - 375 kg. Corpul elanului este scurt în raport cu înălţimea. Copitele
sunt înguste, adânc despicate şi unite printr-o piele elastică. Capul mare, cu un bot alungit şi ridicat, relativ lat,
este aşezat pe un gât gros. Ochii mici, nările mari, o coamă bogată pe gât şi piept sunt caracteristice pentru
elan. Culoarea trunchiului este brun-închis cu extremităţile alb-cenuşii. Viţelul brun-roşcat fără, pete albe.
 Coarnele sunt în formă de lopeţi late şi înalte, pe ele existând mai multe proeminenţe. În luna septembrie
a primului an calendaristic, tineretului mascul îi cresc cilindrii frontali. Din aceştia abia în luna mai încep să
crească primele coarne (suliţar, furcar sau şesar) care se curăţă în septembrie, fiind purtate până în luna martie a
celui de-al treilea an calendaristic. La al treilea rând de coarne încep să se formeze lopeţile. Dantura este formată
din 32 de dinţi.
Vara trăiesc solitari, iarna se grupează în cârduri. Nu poate sări obstacole. Se deplasează obişnuit la pas
sau în trap. Pe gheaţă alunecă uşor, iar zăpada cu scoarţă îi este nefavorabilă.
Longevitatea: 20 - 25 ani.
Simţul cel mai dezvoltat este mirosul; auzul şi văzul, mai puţin. Excrementele caracteristice. Este un bun
înotător.
Glasul aminteşte de sunetele scoase de lopătar, dar cu tonuri mai adânci.
Răspândire. Cele mai propice pentru existenţa sa sunt pădurile întinse cu lacuri, turbării şi mlaştini.
Trăieşte începând din tundra nordică, îi convin arboretele formate din sălcii, plopi, mesteceni, frasin. Este
răspândit în nordul Europei şi în Polonia. La noi este apariţie ocazională.

Familia Bovidae

Cuprinde rumegătoare cu coarne necăzătoare, prezente obişnuit la ambele sexe. Coarnele sunt nişte
excrescenţe ale oaselor frontale şi sunt acoperite cu o teacă cornoasă. Spre deosebire de cervide, degetele 2 şi 5
sunt reduse. Formula dentară este:
0 0 3 3
I C P M
3 3 3 3
Numărul mare de specii a determinat gruparea în 14 subfamilii. Speciile de interes vânătoresc pentru ţara
noastră sunt: Rupicapra rupicapra L. (Capra neagră), Ovis aries musimon (Pallas 1811) muflonul şi Bison bonasus
Linné 1758 (zimbrul). În trecutul îndepărtat, la noi a trăit şi Capra hircus ibex Lima (capra de stâncă), care ar
putea fi reintrodusă, din efectivele existente în Europa Centrală, în staţiuni potrivite din Carpaţii Meridionali. De
asemenea, amintim Saiga tatarica L. (Saigana).

Capra neagră Rupicapra rupicapra L.

Descriere. Este un animal sprinten, cu corpul îndesat, cu lungimea de 110 - 130 cm şi înălţimea la
greabăn de 70 - 80 cm. Coada scurtă de 3 - 4 cm, cu greutatea medie la femele de 30 - 35 kg iar masculii de 40 -
45 (60) kg. Greutatea este în funcţie de sex, vârstă şi anotimp.
În timpul împerecherii, ţapii pierd din greutate 2 - 3 kg. Dispune de picioare viguroase, terminate cu
copite puternice cu mare aderenţă, datorită marginilor întărite ale unghiei şi perniţelor moi.
Urmele lăsate sunt mici şi alungite, iar pintenii se imprimă doar în fugă. Este un excelent căţărător şi
poate face salturi până la 4 (7) m. Culoarea blănii în timpul verii este cenuşiu-gălbuie, iar iarna brun închis; capul
este alb-gălbui, brăzdat de două dungi cenuşii închise ce pleacă de la urechi peste ochi, spre vârful botului. Este de
remarcat coama de culoare închisă, care este dispusă în lungul spinării până la coadă. În partea posterioară se
remarcă o pată albă, cunoscută sub denumirea de oglindă. Iezii sunt, în general, mai închişi la culoare. Năpârlitul
are loc primăvara, în mai-iunie şi toamna, în septembrie-octombrie.
La ambele sexe apar coarne care nu se schimbă şi au o creştere continuă până la sfârşitul vieţii.
Dezvoltarea lor începe la 60 de zile, prin formarea unui cep osos, iar la 90 de zile începe să crească, deasupra
capului, cornul. În cursul unui an, în creşterea coarnelor se disting două perioade: una de creştere activă, din
aprilie în octombrie şi o perioadă de încetinire, datorită lipsei de hrană, în noiembrie-martie. În acest interval, pe
corn se formează o dungă ce desparte creşterea din doi ani consecutivi şi serveşte la aprecierea vârstei. Coarnele
ţapilor sunt mai groase şi sunt recurbate la 180 o, pe când ale femelelor sunt mai subţiri şi recurbate la 100 - 140 o.
Se remarcă elasticitatea coarnelor, datorită golurilor şi substanţei moi ce se află între capul osos şi corn. Masculii
îşi freacă coarnele de arborii răşinoşi, fapt care înlesneşte depunerea la baza coarnelor a unui strat de răşină.
Anomaliile ce apar din diferite cauze la forma coarnelor rămân permanente. Dentiţia este formată din 32 de dinţi.
Iezilor le apar primii dinţi la 3 săptămâni. Înlocuirea dentiţiei de lapte cu cea definitivă se termină la 3 ani şi 6
luni.
Deosebirea între sexe se face după forma coarnelor şi după corp, ţapii având un corp mai plin şi o coamă
mai mare. Vârsta se determină în funcţie de coarne şi dentiţie. După mărimea coarnelor se poate aprecia la
exemplarele în libertate dacă sunt tinere (iezi şi tineret până la 2 ani) sau adulte. Pentru exemplarele împuşcate se
poate utiliza, pentru evaluarea vârstei, dentiţia şi inelele anuale de pe coarne. Deoarece creşterile înregistrate de
coarne oscilează de la an la an, este necesar să se reţină că, în primul an coarnele cresc 4 - 5 cm, în anul al doilea
8-9 cm, în al treilea an 4 - 5 cm, în al patrulea an 2 - 3 cm, în al cincelea an 0,5 cm, iar din al şaselea an inelele
ating abia 2 - 3 mm. Longevitatea speciei: 15 - 20 ani. Proporţia între sexe: 2:3.
Glasul. Ambele sexe scot un şuierat când sesizează un pericol. Piesele încolţite de duşmani scot un
behăit asemănător caprelor. Iezii behăie ca şi cei domestici.
Simţuri. Caprele negre au un miros fin şi un auz ascuţit; cu văzul disting doar mişcarea. În dosul
coarnelor se găsesc glande care degajă un miros caracteristic, neplăcut, în timpul împerecherii. Excrementele
seamăna cu cele ale caprei domestice.
Biotopul în care poate trăi este atât zona alpină cât şi subzona molidului. Acesta din urmă se pare că a
fost la origine staţiunea preferată, pe care a părăsit-o din cauza activităţii omului. Capra neagră revine aici iarna,
când are asigurată liniştea.
Răspândire. Răspândirea ei este insulară, fapt care a determinat individualizarea a 11 subspecii, dintre
care enumerăm patru, care se întâlnesc din Europa Centrală până în Munţii Caucaz:
- Rupicapra rupicapra carpathica Couturier 1938, răspândită la noi;
- Rupicapra rupicapra balcanica Balkay 1925, răspândită în Grecia, Albania şi Sudul Iugoslaviei;
- Rupicapra rupicapra rupicapra Linné 1758, în Alpi;
- Rupicapra rupicapra caucasica Lydekker 1910, în lanţul Munţilor Caucaz.
La noi se întâlneşte în Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi, Piatra Craiului, Căpăţânei şi Ţarcu.
Ultima evaluare ne arată că se dispune de un stoc de circa 7 616 piese, cu ceva mai mult decât efectivul
optim, calculat la 7206 de exemplare. Densităţile recomandate sunt: pe terenurile de categoria I de bonitate de 55
- 70 exemplare la 1 000 ha, categoria II de 40 - 50 exemplare, categoria III 25 - 39 exemplare şi categoria IV de la
5 la 24. Efectivele acestei specii sunt afectate de lup, râs, câini ciobăneşti, acvile, de unele boli cum ar fi râia,
gălbeaza şi febra aftoasă, de intemperii şi de accidente.
Hrana caprei negre este exclusiv vegetală şi se compune din flora alpină (graminee şi alte ierburi), lujeri,
muguri şi licheni. Are nevoie de sare şi, într-o mai mică măsură, de apă pentru adăpat. Se hrăneşte ziua şi nu se
remarcă pagube în urma ei.
Reproducerea. La procesul de reproducere iau parte animalele ce au atins vârsta de 1 ½ -2 ½ ani.
Împerecherea are loc între 15 octombrie şi 15 noiembrie, cu unele decalări, în funcţie de mersul vremii şi
altitudine. Gestaţia durează 180 - 190 zile; femelele fată în mai - iunie câte un ied, rar doi. Aceştia îşi urmează
mama şi încep să sugă aproape imediat. De la 2 luni încep să consume şi vegetale. Alăptatul încetează toamna, dar
iezii rămân cu mamele lor până în luna mai. În caz de pericol, iezii fug după mame. Realipirea de cârd are loc la
circa 2 - 3 luni după fătat.
Sporul anual al caprei negre se apreciază la 10% din efectivul înregistrat în luna martie.
Caprele negre trăiesc mai mult în cârduri, care sunt formate din femele cu iezi, femele fără iezi şi ţapi de
1 an. Masculii de 2 - 3 ani constituie cârduri separate. Ţapii bătrâni stau câte 2 - 3 la un loc sau chiar izolaţi.
Cârdurile de ţapi se desfac pentru perioada de împerechere.
Recoltarea se face prin metoda apropiatului, cu maxime precauţii, numai cu vântul în faţă sau lateral.
Împuşcarea se face cu armă cu glonţ (cal. 6.5x57, 7x64), prevăzută cu lunetă, în perioada 15 septembrie - 15
decembrie, în baza unei autorizaţii speciale. Trofeul constituit din coarne, împreună cu craniul (inclusiv
maxilarul superior) se montează pe o placă de lemn. Valoarea lui se calculează după normele C.I.C., care
prevăd pentru medalie de bronz 103-108.9 puncte, pentru argint 109 - 114.9 puncte şi pentru aur peste 115
puncte.
Ocrotire. Se simte tot mai mult nevoia constituirii unor zone mai largi în arealul lor, în care, pe lângă
interzicerea păşunatului, să fie luate măsuri pentru asigurarea hranei în timpul iernii, măsuri de repopulare ca şi o
mai susţinută pază împotriva răpitoarelor, câinilor ciobăneşti şi braconierilor.

Muflonul Ovis aries musimon (Pallas 1811).

Descriere. Este o specie de oaie sălbatică, originară din Corsica şi Sardinia, care a fost supusă la
numeroase încrucişări cu oaia. Masculul este numit berbec de muflon, femela, oaie de muflon şi puiul - miel.
Adulţii au o lungime până la 130 cm, o înălţime la greabăn de 65 - 75 cm şi o greutate până la 50 kg. Blana de
lână, vara roşcată, se închide iarna, spre brun-roşcat, evidenţiind mai bine petele deschise de pe laturile corpului.
Masculul se recunoaşte după părul lung pe care-l poartă în jurul gâtului, formând un fel de barbă. Coarnele
seamăna cu ale berbecilor domestici, ele dezvoltându-se în special în primii 5 ani de viaţă. Femelele poarta rar
coarne, mici, până la 10 cm. Dentiţia este formată din 32 de dinţi, ca şi la capra neagră. Vârsta se apreciază după
inelele anuale de pe coarne. Proporţia între sexe este de 1:1, iar longevitatea 15 - 20 de ani. Berbecii scot un
şuierat în caz de pericol; femelele şi mieii scot sunete de comunicare ca şi oile domestice. Muflonul are simţuri
agere.
Biotop. Staţiunea preferată o constituie pădurile întinse din regiunea de dealuri stâncoase. Nu rezistă în
regiuni în care zăpada se depune în straturi groase, deoarece are picioare scurte.
Răspândirea. Astăzi el este răspândit prin aclimatizări şi colonizări în Austria, fosta Cehoslovacie,
Germania, Italia, Ungaria, Iugoslavia, Belgia, Franţa etc. La noi în prezent se găseşte în Dobrogea, în Munţii
Măcin. Efectivele sunt afectate de câini hoinari, lupi şi râşi, de gălbează şi de intemperii (în cazul mieilor).
Reproducerea începe la vârsta de 1 ½ ani, când ambele sexe ating maturitatea sexuală. Împerecherea
are loc din august până în septembrie, iar sarcina durează 22 de săptămâni, când femela fată un miel şi, mai rar,
doi. Sporul anual se ridică la 50% din numărul femelelor. Muflonul trăieşte în cârduri.
Avem în prezent aproximativ 100 exemplare. Densităţile recomandate sunt pe terenurile din categoria
I-a de bonitate (81 - 100 exemplare la 1 000 ha de pădure şi teren agricol), categoria a II-a (61 - 80
exemplare), categoria a III-a (51 - 60 exemplare) şi categoria a IV-a (41 - 50 exemplare).
Hrana preferată o constituie plantele de pădure. Are nevoie de sare şi apă pentru adăpat.
Recoltarea. Cu armă cu glonţ între 15 septembrie şi 31 decembrie, cu autorizaţie specială.
Trofeul îl constituie coarnele. Pentru medalia de aur ele trebuie să întrunească cel puţin 210 puncte
C.I.C., pentru cea de argint 205.1, iar pentru cea de bronz 200.1 puncte.
 Zimbrul Bison bonasus (Linné 1758)

Descriere. Corp masiv, lung de 2.80 - 2.90 m şi înălţimea la greabăn de 1.60 - 1.80 m. Greutatea
oscilează între 460 şi 750 kg, fără a fi excepţii şi exemplare de mascul de 800 - 900 kg. Vacile obişnuit nu
depăşesc 600 kg. Culoarea generală brun-închisă. Părul lung acoperă partea de jos a maxilarului inferior, partea
anterioară a gâtului şi pieptul.
Trăieşte în grupări de 20 - 30 de indivizi, îi plac băile de nisip şi soare. Taurii bătrâni trăiesc izolaţi.
Ambele sexe poartă coarne.
Glasul este un muget profund şi surd.
Biotop. Iubeşte pădurile dese, umbroase şi umede, cu subarboret des, ape curgătoare, mici poieni
înierbate.
Răspândirea naturală: Europa - Siberia occidentală. În prezent localizat în Polonia, C.S.I., Germania,
Anglia.
Hrana se compune din lujeri şi scoarţa plopilor, sălciilor, frasinilor etc., licheni, muşchi, ciuperci, iarbă
(au preferinţă pentru Hieroclöe australis care conţine cumarină).
Reproducerea are loc în august timp de circa trei săptămâni. La animalele în captivitate se pot produce
modificări în apariţia căldurilor la vaci. Luptele între masculi sunt rare, dar în captivitate ele sunt frecvente.
Fătatul are loc în mai-iunie, după o gestaţie de 39 de săptămâni.
Alăptarea durează 6 - 8 luni. Obişnuit femela fată un viţel la 1 - 3 ani. Masculii ating maturitatea sexuală
la 19 luni, iar femelele la 24 - 25 luni.
Zimbrul a dispărut din fauna ţării noastre la sfârşitul secolului al 18-lea, începutul secolului al 19-lea. A
fost reintrodus în anul 1958 în parcul de la Haţeg, iar în 1968 se găseau în ţară 11 zimbri. În prezent numărul lor
oscilează în jur de 30 exemplare.

Familia Suidae

Cuprinde mamifere nerumegătoare cu stomacul simplu, omnivore sau erbivore, al căror bot trunchiat se
termină cu un rât, în cuprinsul căruia se deschid nările. Au corpul acoperit cu păr aspru, picioarele tetradactile, dar
calcă doar pe degetele mediane. Au caninii transformaţi în defense (arme de apărare), cu creştere continuă.
Speciile acestei familii sunt larg răspândite pe toate continentele, cu excepţia Australiei. La noi trăieşte specia Sus
scrofa L. (mistreţul).

Mistreţul Sus scrofa L.

Descriere. Animal viguros, prezent din Delta şi Lunca Dunării până în zona montană. Răspândirea sa
este legată de adăpostul, liniştea şi hrana oferite de staţiune, care, de altfel, determină o oarecare variabilitate în
conformaţia corpului şi culoarea blănii. Masculul, cunoscut sub denumirea de vier, are circa 200 cm lungime şi
înălţimea la greabăn până la 100 cm. Femela, denumită scroafă are o lungime mai mică. Puii, numiţi purcei, au pe
corp, până la vârsta de 4 - 5 luni, dungi longitudinale deschise, care constituie o posibilitate de camuflare în caz de
pericol (homocromie). Greutatea oscilează în funcţie de hrană, vârstă şi sex. Purceii la 6 luni ating 20 kg, la un an
circa 40 - 45 kg iar adulţii ating frecvent greutăţi de până la 200 - 250 kg şi chiar mai mult.
Corpul alungit, este acoperit cu un păr aspru, care pe spate formează o coamă. Culoarea, în general, brun-
închis sau negricioasă, cu vârful perilor gălbui, mai rar albicios. Masculii se recunosc după colţi, care cresc mult
mai lungi decât la femele, începând să se diferenţieze de la vârsta de doi ani.
Dentiţia mistreţului este formată din 44 de dinţi, după formula:
3 1 4 3
I C P M
3 1 4 3
Iniţial, purcelul are 8 dinţi şi dentiţia se completează în 3 - 4 luni la 28. Apoi, până la 2 ½ ani se
desfăşoară procesul de înlocuire a dentiţiei de lapte cu dentiţia definitivă. Cunoscând fazele de dezvoltare a
dentiţiei se poate aprecia şi vârsta animalelor. După vârsta de 1 ½ ani se pot utiliza pentru aprecierea vârstei
vierilor, forma şi lungimea colţilor. Pentru aceasta este necesar să se cunoască faptul că ritmul lor de creştere, care
în primul an este cel mai ridicat, începe să descrească la vârsta de 2 ani, când înregistrează circa 5 cm şi ajung la
10 ani să crească doar 2.5 cm. În acelaşi timp se produce şi o tocire constantă de circa 2.5 cm anual, de unde
rezultă că la 10 ani creşterea este egală cu tocirea. Pe colţii maxilarului inferior se observă o porţiune tocită, care
este supusă unui proces continuu de şlefuire de către colţii maxilarului superior. În Germania s-au stabilit
coeficienţi de formă ai colţilor, cu ajutorul cărora se determină cu aproximaţie vârsta la vieri. (Met. E. Brandt).
Incisivii, secţionaţi transversal, prezintă inele anuale după al căror număr se poate stabili vârsta ambelor
sexe.
Urmele mistreţului seamănă cu cele lăsate de cerb, dar este suficient să reţinem că pintenii se imprimă
totdeauna şi puţin lateral. Dacă adăugăm la aceasta lungimea pasului, mai mică decât la cerb, avem siguranţa
identificării speciei. În zăpada mare, mistreţul lasă o pârtie lată, caracteristică.
Excrementele sale seamănă mult cu ale porcului domestic, de care se deosebesc prin resturile din hrana
consumată, nedigerate integral.
Sunetele obişnuite scoase de mistreţ seamăna cu cele scoase de porcul domestic; iritat sau speriat el
pufăie caracteristic. Este dotat cu miros şi auz fin şi cu o vedere relativ mai bună.
Biotop. Existenţa sa este legată strâns de pădure, iar prezenţa sa pe plaur sau în stuful din Deltă, ca de
altfel şi în alte zone cu vegetaţie ierboasă abundentă, trebuie considerată o adaptare care se abate de la această
regulă. Condiţii optime găseşte în făgete şi stejerete, unde are hrană şi adăpost. Pădurile de răşinoase, deşi îi oferă
un adăpost mai bun, sunt mult mai sărace în hrană. Deoarece are nevoie de linişte, preferă pădurile mai întinse cu
adăposturi, hrană şi locuri de scăldat.
Dintre factorii staţionali care îi limitează înmulţirea, amintim stratul gros de zăpadă.
Răspândirea mistreţului este legată de repartiţia pădurilor şi de condiţiile de hrană. Densităţile maxime
le atinge în zona colinară, unde putem găsi chiar mai mult de 2 exemplare pe 100 ha.
Evaluarea din 2001 ne arată că se dispune de circa 39 187 exemplare. Pe terenurile din clasa I-a de
bonitate se apreciază că optimum se cifrează la 21 - 25 exemplare la 1 000 ha, clasa a II-a, 16 - 20 exemplare,
clasa a III-a, 11 - 15 exemplare şi clasa a IV-a, 5 - 10 exemplare. Pentru evitarea pagubelor aduse în special
culturilor agricole, se recomandă ca densitatea să nu depăşească 5 - 10 exemplare la 1 000 ha.
Efectivul mistreţului este influenţat în bună măsură de duşmani, boli şi condiţiile de hrană. Duşmanii cei
mai de temut sunt urşii, lupii şi râşii, iar dintre boli, pesta porcină este singura care produce prăbuşiri grave ale
efectivelor.
Hrana mistreţului, care este omnivor, este constituită din rădăcini, fructe de pădure (ghindă, jir, mere şi
pere pădureţe etc.) animale mici (rozătoare, pui de iepuri şi căprior), larve, omizi, insecte adulte, cadavre, precum
şi plante agricole. Mistreţul, prin căutarea hranei în pădure şi prin consumarea ei, nu produce pagube, ba mai mult,
râmatul constituie o uşoară pregătire a terenului pentru însămânţare. Consumarea insectelor dăunătoare pădurii
situează mistreţul între factorii de combatere biologică a acestora. Din păcate, în regiunile în care pădurea este
situată în imediata apropiere a culturilor agricole, mistreţii pot cauza prejudicii însemnate acestor culturi. În astfel
de situaţii trebuie reduse efectivele până la limita admisibilă.
Hrănirea se face noaptea, iar în căutarea hranei animalele ies seara din adăposturile de peste zi, revenind
în zori în ele, după ce au parcurs distanţe destul de mari, depăşind uneori 30 km. Terenurile unde nu dispune de
hrană sunt părăsite în favoarea celor în care găseşte, mai ales, ghindă şi jir. Pentru menţinerea în teren, ca şi pentru
evitarea pagubelor, se impune crearea ogoarelor de hrană (napi, cartofi, ovăz), iar în perioadele critice hrănirea
complementară (cartofi, napi, porumb etc.).
Reproducerea. Mistreţul face parte dintre animalele destul de prolifice; ajunge la maturitate sexuală în
al doilea an şi se împerechează în octombrie-decembrie. Circa 20% dintre femelele din primul an de viaţă se
împerechează şi ele în anii bogaţi în hrană. Între masculi au loc lupte aprige pentru stăpânirea ciurdelor de femele.
Durata sarcinii este de 17 săptămâni, după care, în martie-aprilie, scroafa fată într-un culcuş căptuşit cu muşchi 4 -
9 (12) purcei, în funcţie de vârstă şi condiţiile de hrană. O parte din scroafe, în anii în care dispun de o hrană
abundentă, pot să ducă o a doua sarcină de înlocuire şi să fete un număr mai mic de purcei, în mijlocul verii (iulie-
august). Deşi numărul de purcei este destul de mare, din cauza pierderilor, care ajung în primele 7 luni (după
Cotta V. şi Bodea M.) la 55%, supravieţuiesc în medie până la un an doar doi purcei la o femelă.
Cu excepţia vierilor bătrâni, care trăiesc izolaţi, mistreţii vieţuiesc în cârduri (ciurde). Scroafele gestante
se izolează înainte de fătat şi trăiesc separat cu purceii doar în primele săptămâni de viaţă, după care revin la
ciurdă. Se întâlnesc însă şi scroafe însoţite doar de purcei până spre toamnă. Raportul normal între sexe este de
1:1, iar pentru limitarea înmulţirii se recomandă ca el să crească în favoarea masculilor.
Recoltarea mistreţilor se face între 1 august - 15 februarie cu autorizaţie eliberată de gestionarul
fondului de vânătoare. Se admite cu autorizaţii recoltarea la pândă în culturile agricole. Metodele de vânătoare
sunt goana, pânda şi, mai rar, vânătoarea la dibuit. Goana se organizează fie cu gonaci, fie cu câini. Se pot aşeza
una-trei linii de vânători în faţa goanei şi câţiva vânători la trecătorile din spatele gonacilor. Pentru reuşita
vânătorii, terenul trebuie cercetat în dimineaţa zilei în care se organizează ieşirea. Când nu este zăpadă, urmele
sunt mai greu de observat şi rezultatul vânătorii rămâne îndoielnic. La stabilirea direcţiei goanei, se va ţine seamă
de vânt, aşa încât acesta să bată de la vânat către vânători.
Pânda se poate face la culturile agricole, la alte locuri de hrănire (arbori cu fructe, locuri unde le punem
hrana sau ogoare de hrană), la scăldători şi la locurile de trecere.
Vânătoarea la dibuit pe urmă se practică pe zăpadă proaspătă, încercând împuşcarea mistreţilor în culcuş.
Se recomandă ca această metodă să se utilizeze atunci când ninsoarea a încetat în timpul nopţii.
Mistreţii împuşcaţi vor fi evisceraţi imediat şi atârnaţi undeva pentru răcire şi scurgerea sângelui, în
scopul evitării alterării.
Trofeul mistreţului îl constituie colţii care se extrag din ambele maxilare şi se montează pe o placă de
lemn. Blana şi în special părul lung din coamă sunt considerate, de asemenea, trofee. Blana se poate prepara sub
formă de covor sau se utilizează doar părul din coamă pentru podoabe la pălării. Colţii se evaluează după criteriile
C.I.C. Pentru a obţine medalia de bronz ei trebuie să întrunească cel puţin 110 puncte, pentru medalie de argint,
115 puncte, iar pentru cea de aur, peste 120 puncte.
Importanţa economică a mistreţului rezidă din faptul că recoltele anuale îl situează pe locul al doilea
între speciile de interes vânătoresc în ce priveşte cantitatea de carne. Pieile se pretează destul de bine la tăbăcit şi
pot avea multiple utilizări.

Supraordinul rozătoare - Rodentia Glires

Cuprinde animale mici şi mijlocii, plantigrade sau semiplantigrade, a căror dentiţie este specializată
pentru roadere. Prin despicătura buzei superioare se observă incisivii, care au o creştere continuă. Supraordinul
cuprinde mai multe ordine din care ne interesează Ord. Lagomorfe şi Ord. Rozătoare.
 Ordinul Lagomorfe (Lagomorpha)
Ordinul mai poartă denumirea sinonimă de Duplicidentate de la faptul că au două perechi de incisivi în
falca superioară. Cuprinde animale rozătoare de talie mijlocie, cu membre pentadactile, formula dentară fiind:
2 0 3 3
I C P M = 28
1 0 2 3
iar incisivii având creştere continuă. Singura familie care interesează este familia Leporidae.

Familia Leporidae
Cuprinde iepuri care au urechi lungi în formă de cornet, cu picioarele posterioare mult mai dezvoltate
decât cele anterioare. Dintre speciile acestei familii amintim: Lepus europaeus, care se găseşte şi la noi, Lepus
timidus (iepurele polar) şi Oryctolagus cuniculus (iepurele de vizuină).

Iepurele comun Lepus europaeus Pallas

Descriere. Mamifer de talie mică, cu o lungime de 55 cm şi cu o greutate medie de 3.8 - 4.0 kg şi

maximă de 6.5 kg. Masculii (iepuroii) nu se deosebesc în teren de femele (iepuroaice), puii (vătui) au la fătare 130
g şi se dezvoltă relativ repede, atingând la o lună 1 kg, iar la 6 luni 3.5 kg. Blana iepurelui prezintă o variaţie
destul de mare sub raportul culorii. Astfel, se pot vedea iepuri cenuşii deschis, roşcaţi sau cenuşii închis spre
negru. Firele de păr sunt cenuşii la bază, alb-gălbui la mijloc şi negre spre vârf. Năpârleşte primăvara, are o
dentiţie clasică de rozător, formată din 28 de dinţi care realizează masticaţia printr-o mişcare transversală.
Urechile lungi au la vârf o dungă lată, neagră.
Vârsta se poate determina, la iepurii împuşcaţi, după proeminenţa osoasă de pe arcada ochilor, mărimea
corporală, organul sexual şi după proeminenţa de pe picioarele de dinainte. Pe arcada ochiului se găseşte un fel de
spin, care în tinereţe este elastic şi se întăreşte cu vârsta. După Cotta V. şi Bodea M., cea mai practică este metoda
Stroh, prin care se poate deosebi iepurele de 10 luni de cei mai bătrâni, după proeminenţa care se găseşte pe
picioarele din faţă, pe radius, cam la 1 - 1.3 cm. Aceasta se simte bine la iepurii tineri şi dispare la iepurii de 9-10
luni. În laborator se mai poate utiliza metoda cântăririi cristalinului ochilor, care se îngreunează cu vârsta.
Longevitatea: 8 - 10 (12) ani; clasele de vârstă tinere sunt predominante deoarece foarte puţine
exemplare ajung la vârste mai înaintate. Raportul normal de sexe este 1:1.
Sunetele scoase se limitează la un mormăit al masculului care urmăreşte femela în timpul împerecherii şi
la vaietul caracteristic al iepurelui rănit sau prins.
Simţuri. Iepurii sunt dotaţi cu auz şi miros dezvoltat văzul ajutându-i să observe numai mişcările.
Urmele lăsate de iepure sunt caracteristice: picioarele din faţă lasă două urme mai mici, una în urma
celeilalte, iar cele din spate două urme alungite, situate lateral de o parte şi de alta şi dispuse întotdeauna, în mers,
în faţa primelor două. Excrementele sunt globulos turtite.
Biotop. Deşi larg răspândit, iepurele manifestă preferinţă pentru terenurile ocupate de culturi agricole şi,
în proporţii mici (10-15%), de trupuri mici de pădure. Evită terenurile mocirloase şi umede. Terenurile cele mai
propice dezvoltării sale sunt situate la altitudini de până la 400 m. Densitatea oscilează între diferite staţiuni.
Categoriile de densitate în funcţie de bonitatea terenurilor sunt: categoria I 201 - 380 exemplare la 1 000 ha;
categoria a II-a 151 - 200 exemplare; categoria a III-a 101 - 150 exemplare şi categoria a IV-a 20-100 exemplare.
Efectivul acestei specii este influenţat de factorii meteorologici, duşmani, boli, braconaj, de condiţiile de
hrană şi de agricultură. Dintre factorii meteorologici, cel mai însemnat rol îl joacă precipitaţiile, care în timpul
lunilor mai-august produc victime, în special în rândul puilor, iar în timpul iernii, când se formează un strat gros
de zăpadă, în rândul adulţilor. Specia este afectată şi de instalarea unor boli parazitare şi microbiene, dintre care
coccidioza joacă rolul cel mai important. Pagube îi cauzează şi alte boli, cum ar fi tuberculoza, staphylomycoza şi
bruceloza. Dintre bolile parazitare se menţionează mai ales gălbeaza şi paraziţii pulmonari şi intestinali. Iepurele
este distrus de numeroşii săi duşmani, între care, în primul rând, se situează: câinii şi pisicile hoinare, ciorile
cenuşii, coţofenele, vulpea, hermelina, dihorul, uliul porumbar şi bufniţa. În unele terenuri, mistreţul, râsul şi
jderul consumă puii, şi ultimii doi, chiar adulţii.
Modernizarea agriculturii şi în special unele lucrări de mecanizare şi chimizare fac pagube apreciabile,
care sunt indirect amplificate prin monoculturile practicate pe suprafeţe întinse şi distrugerea adăposturilor
naturale.
Se apreciază că un factor cu mare pondere în diminuarea efectivelor este braconajul practicat în multe
regiuni ale ţării şi care duce la recoltarea a sute de mii de exemplare anual. Evaluarea din 2001 arată un efectiv de
circa 1 108 020 de exemplare.
Hrana diferă în funcţie de sezon. Astfel, vara consumă buruieni şi ierburi şi în special lucernă şi trifoi.
Din toamnă până în primăvară consumă fructe, muguri, lăstari şi roade coaja puieţilor şi arborilor. Când terenul
este dezgolit de stratul de zăpadă, preferinţele sale se îndreaptă spre culturile agricole de toamnă ce au răsărit. Este
mai puţin sensibil la lipsa apei, deoarece şi-o asigură din vegetalele consumate. Iarna, când stratul de zăpadă este
prea gros şi intervin şi cruste de zăpadă care împiedică accesul la hrană, se impune hrănirea complementară pentru
evitarea pierderilor. Iepurele se hrăneşte mai mult noaptea. Ziua stă în culcuşul pe care îl face într-o adâncitură în
sol.
Reproducerea este legată, în primul rând, de maturitatea sexuală care, în cazul iepurelui, se produce la 7
- 8 luni. Obişnuit, împerecherea durează din ianuarie până în august, înregistrând un maxim în aprilie - mai. În
această perioadă se înregistrează lupte între masculi şi pot fi văzute femele urmărite în plină zi de mai mulţi
masculi. Sarcina durează 42 - 43 de zile, după care iepuroaica fată într-un cuib, sumar amenajat, 1 - 5 pui.
Iepuroaica fată de 2 - 5 ori şi, cel mai frecvent, de 4 ori pe sezon. Puii sunt alăptaţi până la 3 săptămâni, însă ei
duc practic o viaţă independentă din primele zile de viaţă. Iepurii nu sunt animale sociabile, trăind izolat şi
grupându-se doar pentru împerechere. Ei sunt fideli locului de trai şi nu se depărtează prea mult de acest loc. Când
sunt alungaţi încearcă, după 500 - 1 500 m, să se întoarcă la locul din care au plecat. Se apreciază că 80% rămân
pe o rază de 3 km în jurul locului de trai.
Recoltarea se poate face prin mai multe metode: goana la pădure sau câmp, vânătoarea în cerc, în
potcoavă şi vânătoarea în fâşii. Cel mai frecvent se utilizează la noi goana la pădure sau cea în câmp. Vânătoarea
în cerc este neindicată deoarece secătuieşte fondul de vânat, motiv pentru care este interzisă. Pentru asigurarea
succesului vânătorii este nevoie să se cunoască unde se concentrează iepurii în diferite anotimpuri şi situaţii.
Astfel, primăvara şi vara iepurii vor fi găsiţi în terenurile agricole. Iarna, stratul gros de zăpadă îi concentrează la
pădure. Căderea frunzelor, vântul puternic, zgomotul picăturilor ce cad de pe frunze după ploaie îi determină să
părăsească pădurea. Dintre arături le preferă pe cele vechi şi adânci. Sezonul de vânătoare: 1 noiembrie - 31
ianuarie.
Valorificarea iepurilor se poate face prin piese vii, care sunt bine plătite la export şi prin piese
împuşcate. Prin efectivul său, iepurele se situează pe primul loc în ce priveşte valoarea economică şi ca obiect de
practicare a vânătoarei. Aceste argumente îndreptăţesc grija sporită care va trebui acordată pentru diminuarea
influenţei factorilor negativi în existenţa speciei.
Măsuri de ocrotire. Scăderea efectivelor reflectă o înrăutăţire a condiţiilor de existenţă a speciei. Pentru
a se evita pierderea din formă a speciei se impun măsuri de asigurare a adăpostului în perioadele nefavorabile, mai
ales în zona de câmpie, sub formă de tufărişuri, pâlcuri de pădure sau perdele forestiere. În perioadele critice se
impune administrarea de hrană. Trebuie atent supravegheată presiunea unor duşmani şi diminuată acţiunea lor,
inclusiv luarea unor măsuri susţinute împotriva braconierilor. Administrarea insecto-fungicidelor va trebui să se
limiteze la doze şi substanţe ce nu-i sunt letale. Se impune de asemenea folosirea sistemelor de avertizare la
agregatele agricole.

Lapinul, iepurele de vizuină Oryctolagus cuniculus L.

Descriere. Micul mamifer are o lungime de 38 - 53.5 cm şi neeviscerat, o greutate de 1.3 - 2.2 kg.
Deosebirea între sexe nu se poate face la animalele în libertate. Puii sunt mai mici decât cei de iepure comun,
ajungând la 40 g. Spre deosebire de iepurele comun, lapinul are radisul mai gros decât cubitusul şi, în general,
picioarele dinainte mai dezvoltate, apte pentru săpat; are urechi relativ mai scurte şi la vârf cu o îngustă dungă
închisă şi are blana mai cenuşie. Dentiţia cuprinde 28 de dinţi. Longevitatea: în jur de 6 ani. Sunt cunoscute ca
sunete scoase de lapin fluieratul subţire ascuţit în caz de pericol etc. şi mormăitul masculului când urmăreşte
femela în călduri. Urmele, proporţional mai mici, sunt la fel ca la iepurele comun.
Răspândire. Originar din Spania, a fost răspândit treptat în Europa vestică şi centrală. La noi a fost adus
din Franţa între anii 1905 - 1907, pe moşia Sturza, în apropiere de Iaşi, de unde s-a răspândit pe o rază de circa 25
km. În trecut, alte încercări nu au dat rezultate, se pare că din cauza condiţiilor mai puţin favorabile dezvoltării
sale. În prezent, nuclee mai mult sau mai puţin importante sunt instalate în mai multe judeţe (Prahova, Braşov,
Alba ş.a.). Nucleul de lângă Iaşi a dispărut ca urmare a apariţiei mixomatozei.
Biotop. Trăind în galerii, preferă soluri uşoare în care să poată săpa mai uşor. Are nevoie de terenuri
uscate şi calde, acoperite de mărăcinişuri şi buruieni înalte, la altitudini sub 500 m. Evită arboretele şi terenurile
agricole, nu suportă temperaturile scăzute, stratul gros de zăpadă, solurile compacte, apa freatică la suprafaţă sau
altitudinile mari. În Australia, unde a găsit condiţii optime, a devenit o calamitate pentru agricultură. La noi în ţară
nu dispunem de date privind densitatea sa şi nici efectivele. În orice caz, acestea sunt influenţate la noi, în primul
rând, de condiţiile climatice, apoi de duşmani şi mai puţin de boli, cu excepţia mixomatozei, care distruge
efectivele fără posibilitatea ocrotirii lor. Duşmanii cei mai periculoşi sunt dihorul şi nevăstuica, deoarece îl
urmăresc şi în galerii, apoi uliul porumbar şi păsărar, bufniţa, huhurezul de pădure şi vulpea.
Etologie. Trăieşte în colonii. Perechile se constituie pe perioada împerecherii. Raza de activitate se
limitează la câteva sute de metri în jurul vizuinii. Are activitate mai mult nocturnă, ziua stând în vizuină. Pe timp
frumos pot fi găsite exemplare ce rămân afară şi în timpul zilei.
Dintre boli amintim mixomatoza, care produce adevărate calamităţi periodice în unele ţări din apusul
Europei, apoi coccidioza, paraziţii intestinali şi tuberculoza.
Hrana este vegetală şi este de menţionat că s-a dovedit maleabil în adaptarea la diferite condiţii de
hrană. Se hrăneşte seara şi noaptea, rar ziua, obişnuit în apropierea vizuinii.
Reproducerea. Nu există nici un alt vânat mai prolific ca lapinul, astfel încât, înmulţindu-se excesiv,
poate deveni dăunător. Iepuroaica fată într-un an 25 - 30 pui, dintre care primii pot, la rândul lor, să se reproducă,
deoarece maturitatea sexuală se atinge la 5 - 8 luni iar sarcina durează 30 de zile. Împerecherea începe în februarie
şi durează până în septembrie. La un fătat se nasc 4 - 8 (12) pui pe care îi adăposteşte într-un cuib săpat în pământ
la circa 1m şi a cărui intrare o astupă. Cu toate acestea puii pot deveni prada uşoară a câinilor şi pisicilor hoinare,
a vulpilor sau a bursucilor. Puii sunt fără păr şi orbi 10 zile, fiind alăptaţi 3 - 4 săptămâni, după care devin
independenţi. Se maturizează la 5 - 7 luni.
Recoltarea se poate face la picior, la pândă şi la goană, între 1 noiembrie şi 15 februarie. În apusul
Europei, la vânătoare se folosesc dihori, care scot iepurii din vizuină. Fiind considerat dăunător, vânarea lui este
admisă tot timpul anului. Carnea lapinului este mai deschisă decât cea a iepurelui comun. Este posibil ca în viitor
să se mai realizeze şi în alte locuri din ţară nuclee a căror dezvoltare nu va fi permisă decât în limita în care nu se
vor produce pagube. Prinderea lapinilor în acest scop se face cu plase sau cu capcane.
 Ordinul Rozătoare ss. Rodentia
Ordinul poartă şi denumirea de Simplicidentate, nume care se datorează faptului că pe maxilarul superior
are o singură pereche de incisivi. Animalele din acest ordin au o talie variată, picioare scurte plantigrade, în
general pentadactile, şi gât scurt. Mişcarea mandibulei în timpul masticaţiei se face dinapoi-înainte şi invers.
Testicolele se găsesc în abdomen de unde coboară în scrot doar în timpul împerecherii. Femelele au uter dublu sau
bipartit şi numeroase mamele. Sunt animale prolifice, în general cu regim alimentar vegetarian, rar polifage.
Rozătoarele sunt răspândite pe tot pământul şi sunt foarte numeroase. Pentru vânătoare prezintă interes
doar Familia Sciuridae, Familia Castoridae şi Familia Nuridae.

Familia Sciuridae
Cuprinde rozătoarele cu coadă, de cele mai multe ori stufoasă, care sunt larg răspândite pe aproape
întregul glob. Dintre ele interesează genul Sciurus (veveriţele) şi genul Marmota.

Veveriţa Sciurus vulgaris L.

Descriere. Rozător de talie mică, are o lungime de 33.5 - 52 cm, din care coada are 14 - 24 cm şi greutate
între 230 - 480 g. La animalele în libertate nu este posibilă stabilirea sexului. Blana pe spate este brună, roşcată
sau negricioasă, iar pe abdomen alb-gălbuie. Năpârlirea are loc primăvara şi toamna, iar blana de iarnă este ceva
mai închisă. Urechile au la vârf smocuri de păr. Formula dentară:
1 0 2 3
I C P M ,
1 0 1 3
deci, o dantură cu 22 de dinţi.
Singura ocazie când se precizează că veveriţa dă glas este când se sperie şi constă dintr-un ţipăt ascuţit şi
oarecum sacadat. Veveriţa este un animal sprinten, atent, sensibil şi fricos. Urmele lăsate sunt caracteristice, în
sensul că picioarele din faţă au câte 4 degete, lasă urme mai mici şi mai apropiate între ele decât cele din spate
care au 5 degete, sunt mai mari şi mai depărtate între ele. Ea poate face salturi de la 0.30 la 5 m lungime.
Degetele au gheare cu ajutorul cărora se caţără uşor. Este un animal de pădure care este prezent în mai toate
pădurile bătrâne de foioase şi, în special, în cele de răşinoase, acomodându-se uşor la traiul din parcuri şi
grădini.
Duşmanii principali ai veveriţei sunt jderul şi pisica sălbatică, mai rar păsările răpitoare.
Hrana este formată din seminţe, fructe de pădure, insecte, larve şi chiar ouă de păsări. Uneori, de nevoie,
iarna, consumă muguri sau scoarţa arborilor. Pentru iarnă îşi face rezerve de hrană, iar când aceasta îi lipseşte,
face mici deplasări. Se hrăneşte ziua. Se adăposteşte în cuiburi, fiecare pereche având mai multe cuiburi pe care le
utilizează periodic. Cel de iarnă este în mod obişnuit mai mare şi în el se strâng şi rezervele de hrană.
Reproducerea. Împerecherea are loc din ianuarie până în iulie. Femela duce sarcina 38 de zile şi fată de
2 - 3 ori pe an câte 3 - 7 pui. Aceştia sunt orbi în prima lună, sunt alăptaţi 5 - 6 săptămâni şi devin independenţi la
7 - 8 săptămâni. Maturitatea sexuală o ating la un an.
Recoltarea este legală între 15 septembrie şi 31 martie.

Marmota Marmota marmota L.

 Descriere. Rozător de talie mijlocie, are o lungime de 64 - 74 cm, din care coada are 13 - 16 cm, şi
greutatea cu viscere 5 - 6 (8) kg. Picioarele scurte se termină cu gheare puternice de circa 2 cm, care o ajută la
săpat. Blana pe cap şi pe spate este cenuşie închis, părţile laterale brune, iar abdomenul galben-roşcat. Pe bot are o
pată albă, iar vârful cozii este negricios. Năpârleşte toamna şi primăvara. Iarna hibernează. Trăieşte în galerii.
Formula dentară este ca la veveriţă. Are 22 de dinţi. Scoate un sunet asemănător cu un ţipăt de pasăre, iar în
perioada împerecherii îşi modulează glasul ca un mieunat. Are un văz foarte bun, aude bine şi are un miros destul
de bun.
Răspândire. A dispărut din fauna noastră, din secolul trecut, şi a fost reintrodusă acum câţiva ani în
Munţii Arpăşel, Rodna şi Retezat, cu rezultate pozitive, ajungând la circa 400 de exemplare. Staţiunile preferate
sunt situate la peste 1500 m altitudine, respectiv în subzona subalpină. Aici, în porţiuni stâncoase pe expoziţii
sudice îşi amenajează galeriile. În Europa se găseşte în Munţii Tatra şi în Alpi. Duşmanii ei în aceste locuri sunt
acvila de munte, vulpea şi corbul.
Hrana este vegetală şi o consumă în apropierea vizuinii. Nu cauzează pagube.
Reproducere. Împerecherea are loc în aprilie - mai. Sarcina durează 34 - 35 zile, după care femela fată 2
- 4 pui, de circa 30 g fiecare. Maturitatea sexuală o ating la 2 ani. Trăiesc în colonii.
Recoltarea se face de la 15 septembrie la 15 octombrie, cu autorizaţie specială eliberată de autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură, iar metoda utilizată este pânda la vizuină. Marmota are o blană
frumoasă şi apreciată. Trofeul îl constituie dinţii, din care se confecţionează diferite podoabe.

Familia Castoridae
Este o familie mică, ai cărei reprezentanţi sunt răspândiţi în nordul zonei temperate: America de Nord,
nordul Europei, nordul Asiei, şi care au un impact ecologic considerabil.
Sunt mamifere semiacvatice, cu membrane protectoare pentru ochi şi cu muşchi specializaţi pentru
închiderea urechilor.
Pentru noi prezintă interes castorul european (Castor fiber).

Castorul Castor fiber L.

Descriere. Este unul din cele mai mari rozătoare, cu o lungime a corpului de la 82 cm până la 125 (130)
cm, din care coada poate ajunge la o lungime de 38 cm şi o lăţime de 12 cm. Greutatea sa poate ajunge până la 30
kg. Culoarea blănii este de la gri-brun la brun negricios, deschisă pe abdomen. Coada este turtită, picioarele
scurte, terminate în 5 degete care la picioarele posterioare sunt unite printr-o pieliţă. Dimorfismul sexual puţin
1 0 1 3
pronunţat. Formula dentară: I C P M = 20.
1 0 1 3
Hrana este constituită aproape numai din vegetale.
Reproducere. Maturitatea sexuală o atinge obişnuit la vârsta de 3 ani. Împerecherea are loc în februarie
iar fătarea, după 103 - 108 zile, în iunie.
 Răspândirea. Castorul a avut o largă răspândire pe tot continentul european. În prezent este localizat
mai ales în nordul Europei, sub forma unor insule. Din ţara noastră a dispărut încă din secolul trecut. Din anul
1998, I.C.A.S. a făcut colonizări în judeţul Braşov.
Recoltarea este interzisă.

Familia
Arealul Muridae
european al castorului

Cuprinde mici mamifere ce se hrănesc cu vegetale, trăiesc în vizuini, unele pe malul apelor. Multe sunt
păgubitoare agriculturii. Dintre ele amintim hârciogul (hamsterul), şobolanul de apă (Arvicola terestris) şi bizamul
(Ondatra ziberthica), relativ recent aclimatizat.

Hamsterul Cricetus cricetus L.

Descriere. Rozător mic, cu o lungime de 24-34 cm, din care coada 4-6 cm. Greutatea oscilează între 250
- 400g. Picioare scurte, urechi nude, abdomenul negru, părţile superioare galben-roşcat deschis, părţile laterale ale
capului brun-roşcate, cu o pată galbenă pe obraji, alte două pete se găsesc pe partea neagră a guşei şi pete roşcate
pe spate, pe umăr şi în partea dorsală. Marginea urechilor, buzele, vârful botului, gâtul şi picioarele sunt albe.
Maxilarele sunt lungi şi foarte mobile. Există o formă de culoare neagră, cu botul şi picioarele albe, întâlnită mult
în C.S.I.
Biotop. Trăieşte în stepă, în culturi de cereale, până la altitudini de 500 - 600 m, evită solurile umede şi
nisipoase. Îşi sapă galeriile la o adâncime de 1 - 2 m, unde îşi amenajează cuibul şi face depozite de hrană ce pot
conţine 10 - 15 kg de seminţe şi cartofi. În vizuinile de vară, care nu depăşesc adâncimea de 30 - 60 cm, au o
singură cameră pentru hrană.
Hrana. Se hrăneşte cu vegetale: seminţe, fructe, cartofi, preferând seminţele de leguminoase şi florile.
Consumă de asemenea insecte, viermi, păsări. Este un eficient duşman al şoarecilor de câmp.
Reproducerea. Cuplurile se constituie în perioada de împerechere. Femela poartă 2 - 3 sarcini în
cursul unui an (prima în mai). Perioada de gestaţie este 19 - 20 de zile după care femela fată 4 - 8 (18) pui ce cresc
rapid.
Răspândirea: Muntenia, Transilvania, rar în Oltenia şi Dobrogea.
Recoltarea este interzisă.

Bizamul Ondatra zibethica L.

Descriere. Este un rozător de talie mică, cu o lungime de 48 - 58 cm, din care coada are 20 - 25 cm.
Greutatea oscilează între 0.7 şi 1.4 kg. Are corpul acoperit cu o blană brună cafenie, cu excepţia abdomenului care
este cenuşiu. Picioarele dinainte au 4 degete iar cele dinapoi, 5 degete prevăzute cu gheare şi adaptate pentru înot.
Formula dentară
 1 0 0 3
I C P M
1 0 0 3
ne arată că bizamul are 16 dinţi.
Glasul este un fluierat.
Este un animal care îşi sapă galerii în malul apelor, fapt pentru care este dăunător lucrărilor hidrotehnice.
În Deltă îşi construieşte movile în care îşi are cuibul.
Creşterea efectivelor este limitată de unii factori nefavorabili, cum ar fi temperaturile scăzute, verile
secetoase sau desecările.
Hrana este constituită din plante acvatice şi, în mai mică măsură, din gasteropode sau peşti. Se hrăneşte
noaptea, dar când are pui iese şi ziua după hrană.
Reproducerea. Împerecherea are loc din aprilie până în septembrie. În cursul unui an fată de 2 - 4 ori
câte 4 - 12 pui. Sarcina durează 25 - 30 zile. Puii sunt orbi în primele 11 zile şi sunt alăptaţi 18 zile. Toamna, când
efectivele au crescut, o parte din bizami migrează în căutarea de noi locuri de trai. Uneori fenomenul se observă şi
primăvara. Longevitatea speciei este de 3-5 ani. Maturitatea sexuală o atinge la 3-5 luni.
Răspândirea. Bizamul este originar din America de Nord, de unde a fost adus în anul 1905 în
Cehoslovacia, iar de aici s-a răspândit în toate ţările din jur. La noi a apărut în anii 1940-1941 din Ungaria, iar din
1954, din fosta U.R.S.S. şi s-a răspândit în lungul Dunării, în Deltă, în lungul Prutului etc. La Gherla a fost
introdus pe cale artificială. Efectivul evaluat în 1997 era de 40.000 de exemplare.
Recoltarea se face între 1 octombrie şi 15 aprilie cu arma, pentru blană. Deoarece la noi nu a ajuns să
producă pagube prea mari, se recomandă recoltarea sa pe măsura creşterii efectivelor, astfel încât prezenţa şi
activitatea lui să nu devină periculoasă pentru lucrările de îndiguiri.

Supraordinul Carnivore (Carnivora)

Cuprinde mamifere euteriene cu o alimentaţie predominant carnivoră. Au canini dezvoltaţi. Mandibula
are o mişcare verticală şi posibilitatea de a se deschide foarte mult. Carnivorele sunt larg răspândite pe întreaga
suprafaţă a pământului. Pentru ţara noastră, din punct de vedere vânătoresc, interesează doar ordinul Fisipede.

Ordinul Fisipede (Fissipeda)

Carnivorele cuprinse în acest ordin au membrele terminate în 4 sau 5 degete şi au corpul acoperit cu o
blană deasă. Dentiţia cuprinde canini dezvoltaţi şi măsele carnasiere (ultimul premolar superior şi primul molar
inferior). Se remarcă dezvoltarea puternică a crestei dorsale a craniului. Au un sistem nervos bine dezvoltat şi o
musculatură foarte puternică. Din acest ordin care cuprinde şapte familii ne vom opri doar la patru familii:
Canidae, Ursidae, Mustelidae şi Felidae.

Familia Canidae Gray

Familie răspândită pe tot globul, cuprinde animale cu botul şi membrele lungi, corpul suplu. Formula
dentară este:
3 1 4 2
I C P M
3 1 4 3
totalizând 42 de dinţi. Cele mai importante specii ale acestei familii ce se găsesc în ţara noastră sunt: Canis lupus,
Canis aureus, Vulpes vulpes şi Nyctereutes procyonoides.
Lupul Canis lupus L.
 Descriere. Mamifer carnivor de talie mijlocie, uşor de recunoscut după asemănarea sa cu câinele; lupul
are partea anterioară a corpului mai puternică, coada totdeauna atârnată, ochii dispuşi mai lateral şi urechi mici,
ascuţite şi purtate în sus. Masculul poartă denumirea de lup, femela de lupoaică, iar puii sunt numiţi pui de lup.
Adulţii au o lungime de 160 -188 cm, din care coada 40 - 48 cm, înălţimea la greabăn de 75 - 90 cm şi greutatea
25 - 50 kg, excepţional mai mult. Femelele au dimensiuni şi greutăţi mai mici decât masculii. Corpul este acoperit
cu o blană deasă. Năpârleşte în martie - aprilie. Culoarea blănii oscilează în funcţie de staţiune şi anotimp. În
regiunea de deal - munte are vara o culoare galben-roşcat-cenuşie cu nuanţe închise, iar iarna cenuşiu-negricioasă.
În regiunea de câmpie se întâlnesc lupi cu o culoare mai deschisă. Din punct de vedere al culorii şi după greutate
există o evidentă variabilitate a speciei. Culoarea puilor este brună închis spre negru. Deosebirea între sexe se face
destul de greu în teren. Dentiţia este formată din 42 de dinţi şi se remarcă dezvoltarea caninilor.
Vârsta se poate aprecia după înspicarea blănii pe bot la exemplarele bătrâne şi după gradul de tocire al
dentiţiei. Longevitatea: 15 - 16 ani.
Glasul lupului este un urlet, mai gros la masculi, mai subţire la femele şi la tineretul de 1 - 2 ani. Puii scot
un schelălăit sau un scâncet până la vârsta de 3 - 4 luni. Când semnalează pericole iminente lupul latră scurt, ca un
câine.
Simţuri. Lupul are un văz, miros şi un auz foarte bune.
Urma sa se deosebeşte de cea lăsată de câine prin faptul că este mai alungită. Urmele degetelor din faţă
sunt situate la vârful următoarelor două. Urma pârtie la lup urmează o linie dreaptă, pe când la câine este în zig-
zag. În zăpadă mare, când sunt mai mulţi lupi, formează o singură pârtie, deoarece calcă unul în urma celuilalt şi
nu părăsesc această urmă decât în faţa unor obstacole.
Excrementele seamănă cu cele de câine şi se deosebesc de acestea prin părul ce îl conţin, provenit de la
animalele consumate.
Răspândirea. În Europa el poate fi găsit în Polonia, Peninsula Balcanică, Scandinavia, fosta U.R.S.S.,
Italia şi Spania. La noi este răspândit în regiunile de dealuri înalte şi munte, cu densităţi diferite, în funcţie de
existenţa pădurilor.
Biotop. Se poate aprecia că biotopul său este larg şi este situat între golul alpin şi câmpie, cu unele
deplasări sezoniere. De altfel, lupul este specia care se deplasează cel mai mult (40 - 50 km pe noapte), cu
excepţia perioadei în care îşi creşte puii.
Efective. Dezvoltarea efectivelor este afectată de boli şi în special de acţiunile omului, din cauza
pagubelor pe care le produce atât animalelor domestice cât şi vânatului. În 2001 efectivul de lupi a fost de circa 4
027 exemplare, tinzându-se la o scădere a sa, fără însă a ne gândi la exterminare. Dintre bolile sale cele mai
importante sunt râia şi turbarea.
Hrana. Nevoia de hrană animală îl determină să-şi situeze zona de activitate pe lângă aşezările omeneşti
şi stâni. Se hrăneşte cu oi, porci, cornute mari, cai, măgari şi câini, iar dintre speciile de interes vânătoresc cu
mistreţi, cerbi, lopătari, căprioare, capre negre şi chiar mamifere mai mici. La nevoie consumă şi insecte, şoareci,
fructe şi cereale. Exemplarele solitare, prin doborârea pieselor bătrâne, bolnave, accidentate sau a tineretului mai
puţin dotat, fac selecţie naturală. Atunci când vânează în haită pot ucide şi exemplare viguroase de viitor.
Mănâncă deodată chiar 10 - 12 kg de carne, dar apoi pot rezista nemâncaţi chiar o săptămână. După ce mănâncă,
haita se culcă, fără a se îndepărta prea mult şi, dacă a rămas ceva din cadavru, se întorc spre a consuma restul. Se
hrănesc de seara până dimineaţa, excepţional şi ziua, în timpul împerecherii.
Reproducerea are loc din decembrie în februarie. Între masculi se dau lupte care pot ajunge până la
sfâşierea masculului învins de către restul haitei. Pentru o femelă, perioada aptă de împerechere este doar de 5 - 10
zile. În perioada premergătoare împerecherii se formează şi perechile, alegerea fiind făcută de lupoaică. Perechile
se menţin până la terminarea creşterii puilor. Durata gestaţiei este de 62 - 63 de zile, după care lupoaica fată într-
un culcuş amenajat la suprafaţă sau în vizuină, în locuri neumblate şi în apropierea unei ape, 4-6 (12)pui. Distanţa
între două familii este de 6 - 12 km. Puii, în primele 9 - 16 zile, sunt orbi şi surzi; lupoaica îi hrăneşte la început,
(până la vârsta de 6 săptămâni) numai cu lapte, perioadă în care ea rămâne cu ei şi este hrănită de mascul, apoi
ambii părinţi le aduc carne semidigerată pe care o regurgitează la culcuş. Puii flămânzi scâncesc şi astfel pot fi
descoperiţi. La câteva luni părinţii le aduc animale vii pe care aceştia le devorează. Puii ajung la maturitate
sexuală la 22 - 23 luni. După perioada creşterii puilor, toamna, se reconstituie haitele, care sunt formate din 7 - 16
exemplare.
Recoltarea este interzisă. Se poate vâna cu aprobarea autorităţii publice centrale (Ministerul Mediului),
în condiţiile stabilite de aceasta, la goană sau la pândă la hoit. Împuşcarea lupilor la hoit se face dintr-un bordei
special amenajat la circa 30 m de nadă.
Trofeul îl constituie craniul şi blana. Evaluarea valorii lor se face după criteriile C.I.C. Punctajul necesar
pentru acordarea de medalii la craniile de lup este: bronz 38-39,49 puncte, argint 39,5-40,99 şi aur 41 şi peste.

Vulpea Vulpes vulpes L.

Descriere. Mamifer carnivor, de talie medie, se recunoaşte după corpul său alungit, coadă lungă şi
stufoasă şi urechile mici şi ascuţite. Masculul se numeşte vulpoi, femela vulpe iar puii căţei sau pui de vulpe.
Adulţii au o lungime totală de 110 - 130 cm, din care coada are 30-50 cm. Înălţimea la greabăn este 35 - 40 cm,
iar greutatea de 7 - 8 (10) kg. Femelele, în raport cu masculii sunt ceva mai mici, iar puii au la fătare 80-150 g.
Lasă un miros specific penetrant, uşor sesizabil. Înoată bine. Corpul este acoperit cu o blană deasă, formată din
păr şi puf iarna sau un păr mai scurt vara. Năpârlesc primăvara iar noul păr creşte încet, ajungând la deplină
dezvoltare în decembrie. Culoarea blănii variază de la roşcat la cenuşiu negricios. La noi se cunosc vulpea roşie,
vulpea cărbunăreasă şi vulpea cu cruce, care are pe spate două dungi închise, dispuse perpendicular una pe alta. Se
remarcă faptul că pe spate culoarea este uniformă la toate vulpile; pe părţile laterale apar fire de păr cu vârful alb;
vârful urechilor şi al picioarelor este negru. Coada, cu păr lung, are de regulă vârful alb. Specia are în Europa cinci
subspecii sau rase geografice din care amintim Vulpes v. crucigera Bechstein care se întâlneşte din Europa
Centrală până în Urali şi care are o mare variabilitate, atât în ceea ce priveşte mărimea cât şi culoarea.
Deosebirea între sexe la exemplarele din teren nu se poate face.
Dentiţia cuprinde 24 de dinţi şi remarcăm caninii lungi.
Formula dentară este :
3 1 3 3
I C P M
3 1 4 3
Vârsta se apreciază mai greu după dimensiuni, blană şi dentiţie. Trăieşte 10 - 12 (16 ani).
Glasul vulpii este un lătrat scurt pe care îl scot adulţii în timpul împerecherii sau puii rămaşi singuri.
Uneori, rănită sau încolţită de câine, scoate un ţipăt. În vizuină, încolţită de câini sau în luptele între masculi,
scoate un mormăit. Pentru a atrage eventualii duşmani de la pui, ori în perioada împerecherii se aud şi lătrături
prelungite.
Simţuri. Este dotată cu simţuri ascuţite, având mirosul, auzul şi văzul excelente.
Urmele sale se deosebesc tranşant de cele de pisică prin faptul că sunt alungite şi au imprimate ghearele,
iar de cele de câine tot prin forma alungită şi prin aceea că urmele unghiilor din faţă sunt situate mai apropiat.
Urma-pârtie a vulpii este aproape o linie dreaptă.
 Excrementele, variabile ca dimensiuni şi formă, în funcţie de hrana consumată, conţin în mod obişnuit
păr şi resturi de pene de la animalele devorate. Vulpoiul le depune obişnuit pe ridicături.
Răspândirea. Răspândită în întreaga Europă, vulpea vădeşte şi la noi o mare plasticitate ecologică,
adaptându-se condiţiilor celor mai variate, începând cu Delta şi terminând cu limita altitudinală a pădurilor. Se
întâlneşte frecvent chiar şi în golul de munte. Densitatea maximă o atinge în regiunea de deal şi câmpie unde
găseşte uşor şoareci, hrana ei preferată. Alege terenurile cu soluri argilo-nisipoase, care îi permit să sape vizuini
pe poziţiile însorite. Vizuina are de regulă mai multe intrări (4 - 5), iar în interior galerii şi spaţii mai largi, numite
cotloane, în care stă vulpea, unde îşi creşte puii şi unde are loc şi împerecherea. Obiceiul de a-şi face vizuină şi
alte cauze fac ca vulpea să se comporte ca un animal fidel locului de trai. După Diezel (1962) 44% din vulpile
marcate au fost împuşcate sub 5 km de locul de marcare şi numai 24% peste distanţa de 20 km.
Creşterea efectivelor este limitată de acţiunile omului, de lup, râs, unele păsări răpitoare şi boli. Dintre
acestea din urmă amintim râia şi în special turbarea. Efectivele de primăvară au oscilat în ultimii ani între 30000 şi
35000 exemplare, iar datorită sporului natural ridicat (ce poate duce la dublarea efectivelor de primăvară) devine
posibilă recoltarea anuală a până la 40000 de piese. Fluctuaţii ale efectivelor se datorează şi condiţiilor de hrană.
Aceasta constă atât din animale cât şi din vegetale. Mănâncă, în primul rând, şoareci, apoi melci, şopârle, larve,
râme, broaşte şi, mai rar, peşti. De asemenea, consumă pui de iepure, iepuri, iezi de căprior, cocoşi de munte în
timpul rotitului, fazani, purcei de mistreţ, găini de casă, apoi vegetale ca: struguri, mere, zmeură, afine, pere şi
prune. Se hrăneşte seara şi noaptea, iar în terenurile liniştite şi în timpul zilei.
Reproducerea. Împerecherea are loc în ianuarie-februarie (martie), funcţie de vreme. Între masculi au
loc lupte. Sarcina durează 52 - 53 de zile, după care femela fată 4 - 5 (10) pui de culoare brun-negricioasă, orbi
până la 12 - 14 zile. Ei sunt alăptaţi până la 3 - 4 săptămâni, după care, până la 3 - 4 luni, primesc şi carne (după
unii la început digerată, ca şi la lup). Când puii au mai crescut, femela le aduce şi pradă vie, cu care puii fac un
adevărat exerciţiu. În caz de pericol, femela îşi mută puii, transportându-i în gură. Maturitatea sexuală o ating la
10 luni şi sunt complet dezvoltaţi la doi ani. Vulpea este un animal solitar, astfel încât din toamnă puii duc o viaţă
individuală. Familia se constituie doar în timpul împerecherii şi al creşterii puilor.
Recoltarea. Între 15 septembrie şi 31 martie, dar se pot recolta cu aprobarea Ministerului Mediului şi în
afara perioadei legale, în locurile unde pot prejudicia efectivele de vânat mic. Cotta V. şi Bodea M. (1969)
subliniază că vulpea ocupă locul al doilea, după iepure, în ce priveşte numărul de piese recoltate. Împuşcarea ei se
poate face la goană, la pândă, cu chemătoare, imitând glasul şoarecelui sau al iepurelui rănit şi la vizuină. La
goanele pentru vulpi se cere multă disciplină, având în vedere marea ei sensibilitate. Trebuie cunoscute trecătorile
unde este indicat să se execute standuri pentru camuflarea vânătorilor; lungimea goanelor: 600 - 1000 m. Nu se
utilizează câini, iar gonacii bat numai tufele.
Pânda la hoit se face din bordei, dar la locul respectiv se va pune nadă cu 2 - 3 luni înainte. Pentru pânda
la vizuină sau la trecători se pot amenaja observatoare, în care vânătorul să se instaleze cu o oră înainte de înserat
sau de ivirea zorilor.
Vânarea vulpii la vizuină se face de 1 - 2 vânători, însoţiţi de 1 – 2 câini (foxterieri, jagdterieri sau
baseţi). După ce vânătorii şi-au ocupat locurile bine camuflaţi aproape de intrările vizuinii, se dă drumul la câini
în vizuină. Dacă vulpea iese, atunci ea va putea fi împuşcată, iar dacă rămâne în vizuină, urmează ca aceasta sa fie
săpată iar vulpea scoasă cu un cleşte. Săpatul se face după lătratul câinelui.
Efectivele în 1997 se ridicau la cca. 30 000 exemplare.
Trofeul îl constituie craniul, care se evaluează la expoziţii şi se medaliază astfel: bronz 23,0-23,49
puncte, argint 23,50-23,99 şi aur peste 24 puncte. Blana, prelucrată, poate avea diverse întrebuinţări. Ea nu este
prezentată la concursuri şi pentru ea nu există criterii de evaluare.

Şacalul Canis aureus L.

 Descriere. Animal foarte asemănător cu lupul, mai mic ca acesta, dar mai mare decât vulpea are botul
ascuţit ca şi urechile pe care le poartă în sus. Coada stufoasă este scurtă şi terminată brusc, de parcă ar fi tăiată.
Adulţii au o lungime de 105 - 130 cm, din care coada 30 - 34 cm. Înălţimea la greabăn 50 cm şi greutatea 10 - 15
(20) kg. Blana cu păr asemănător lupului dar mai galben-surie, cu nuanţe roşcate. Are dentiţia caracteristică
întregii familii.
Glasul. Seara când haita se strânge şi noaptea, scoate urlete lungi, pe multiple tonalităţi, care constituie o
modalitate de comunicare între membrii acesteia.
Răspândire. Originar din India şi Ceylon, el a ajuns în Balcani, apoi în sudul Dunării, de unde, unele
exemplare au ajuns în sudul ţării noastre. A fost însă semnalată prezenţa lui şi în vestul şi chiar nordul ţării, unde a
pătruns din Iugoslavia.
Hrana sa constă din şoareci, cadavre, iepuri, iezi de căprior, păsări domestice, unele fructe şi porumb. Se
hrăneşte noaptea şi vânează în haite. Este considerat foarte periculos pentru iezii de căprior, viţeii de cerb şi chiar
pentru purceii de mistreţ
Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie - martie şi femela, după 60 - 63 de zile, fată 3 - 8 (12)
pui, orbi în primele 12 - 15 zile, care ajung independenţi la 3 - 4 luni, iar la maturitate sexuală la un an.
Recoltarea. Se poate recolta între 15 septembrie şi 31 martie. Trofeul îl constituie blana.

Câinele enot Nyctereutes procyonoides Gray

Descriere. Este un animal de mărimea unui câine mijlociu, lăţos şi aparent greoi, are picioare scurte,
urechi mici, coadă lungă şi păroasă. Lungimea totală este de 70 - 104 cm, din care coada 15 - 24 cm; greutatea
oscilează primăvara între 5.5 şi 8 kg iar toamna depăşeşte 9 kg. Blana deasă, cu păr lung şi moale, are o culoare
generală galben-cenuşie spre cafenie închis, cu unele dungi şi pete mai închise, pe abdomen galben-cafenie. Capul
şi urechile sunt mici, botul ascuţit, iar sub obraji are favoriţi. Dentiţia este ca la celelalte carnivore prezentate (42
de dinţi). Longevitatea 10 - 12 ani. Este purtător al microbului turbării.
Răspândirea. Originar din Extremul Orient, a ajuns la noi din partea europeană a fostei U.R.S.S., unde a
fost aclimatizat. Astăzi efectivul a ajuns acolo la câteva mii de exemplare.
Biotop. Trăieşte în vizuini, în pădurile din apropierea apelor curgătoare sau în stufărişuri.
Hrana sa se compune din broaşte, şoareci, bizami, insecte, raţe domestice, apoi alge, stuf şi papură;
distruge cuiburile cu pui sau ouă de pe sol. Se hrăneşte seara şi noaptea, mai rar ziua. Este la rândul său prada
câinilor hoinari sau a lupului.
Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie-martie. După 60 - 63 de zile femela fată 5 - 8 (15) pui,
care devin independenţi la 3 - 4 luni şi ating maturitatea sexuală la 10 luni.
Recoltarea. Se poate vâna în intervalul 15 septembrie - 31 martie. Vânarea lui se face la pândă, cu
câinele la vizuină şi la goană. Blana, în unele ţări, este considerată valoroasă. Recolta la noi se apreciază la 500 de
exemplare/an.

Familia Ursidae Gray

Familia cuprinde animale mari, cu aspect greoi, plantigrade. Formula dentară cu 27 - 40 dinţi, dintre care
se remarcă caninii dezvoltaţi ca şi molarii, iar premolarii reduşi. Animale omnivore, cu auzul şi mirosul bine
dezvoltate, răspândite în emisfera nordică. La noi se găseşte o singură specie, ursul.
 Ursul Ursus arctos L.

Descriere. Animal de talie mare, cu corp masiv, gâtul scurt, cu cap mare, fruntea bombată, botul scurt,
trunchiat, ochi mici, oblici, picioare puternice, terminate cu gheare lungi. Lungimea masculului 190 - 250 cm,
înălţimea la greabăn 100 - 135 cm, iar greutatea 200 - 440 (600) kg. Femelele, ceva mai zvelte, au lungimi de 150
- 200 cm, înălţimea la greabăn 90 - 120 cm, iar greutatea 100 - 300 kg. Puii, la fătat, au 400 - 500 g, la un an ating
25 - 30 kg, iar la doi ani circa 100 kg.
Blana cu peri lungi, moi, are o culoare variabilă, de la brun-cenuşiu, brun închis până la negru. Unele
exemplare au pete albe pe gât. Culoarea, ca şi unele aparente modificări în forma şi mărimea corpului şi a
craniului au determinat pe unii să susţină că la noi există două forme ale acestei specii: Ursus arctos alpinus
Trouessart 1910 şi Ursus arctos formicarius Trouessart. Primul, mai mult carnivor, întâlnit la peste 1.000 m
altitudine, al doilea, sub această altitudine şi cu un regim mai mult vegetarian. În teren nu se pot stabili sexele.
Dentiţia ursului cuprinde 42 de dinţi dispuşi pe maxilare după formula:
3 1 4 2
I C P M
3 1 4 3
Vârsta este greu de stabilit cu exactitate, deoarece nu se cunosc criterii sigure. După dimensiuni şi
dentiţie se pot distinge puii de urşii tineri şi urşii de vârstă mijlocie de cei adulţi. Longevitatea speciei: (20) 30 -
35 (40) de ani.
Glasul. În diferite împrejurări, ursul poate scoate unele sunete. Astfel, surprins, scoate un pufăit sau când
este deranjat la mâncare mormăie, iar când este lovit de glonţ scoate un urlet puternic.
Simţuri. Este dotat cu miros şi auz fin, iar văzul îi este ceva mai slab.
Urmele picioarelor sunt caracteristice şi nu pot fi confundate cu ale altui animal. Sunt alungite,
semănând cu urma omului desculţ, însă având în urmă imprimate ghearele. Calcă cu piciorul din spate în urma
piciorului dinainte.
Excrementele variază în funcţie de hrană şi vârstă, conţinând resturi nedigerate cum ar fi seminţele
zmeurei sau coaja jirului.
Răspândire. Arealul său în prezent cuprinde zone păduroase relativ întinse, în Europa şi Asia. La noi se
apreciază că ar avea condiţii de linişte şi hrană pe aproximativ 2.8 milioane de ha. Se întâlneşte în întregul lanţ al
Carpaţilor, cu densităţi diferite.
Efectivul actual (2001) la noi este de circa 5 744 de urşi, ceea ce înseamnă aproximativ 1.7 urşi la 1 000
ha de pădure, în medie. Cotta V. şi Bodea M. se pronunţă pentru o densitate medie de o piesă la 1 000 – 1 500 ha
de pădure. Efectivul optim, recalculat în 1997, se ridică la 4 300 exemplare. Densitatea la 1 000 ha pădure pe
categorii de bonitate este de 3 - 8 ex. la cat. I, 2 - 3 ex. la cat. a II-a, 1 - 2 ex. la cat. a III-a şi 1 ex. la cat. a IV-a.
Biotop. Ursul se întâlneşte în păduri întinse, neumblate, cu stâncării sau doborâturi de vânt. Temporar,
mai ales toamna, face deplasări în zonele cu fructificaţie bogată. În general însă este fidel locului de trai şi îşi
păstrează trecătorile dacă nu este deranjat. Iarna, 2 - 3 luni, se retrage în bârlog, unde se află într-o stare de somn
şi se hrăneşte din rezerva de grăsime.
Hrana sa este, de regulă, predominant vegetală. Primăvara paşte iarbă, vara mănâncă ciuperci, rădăcini,
zmeură, afine, mure ca şi ovăz şi porumb, toamna ghindă, jir, fructe de sorb, mere, pere pădureţe şi fructe din
livezi. Hrana animală constă din râme, insecte, furnici, cadavre, iar unele exemplare oi, vaci, cai şi porci de la
stâni. Produce pagube în stupării. Ursul atacă mistreţii ca şi cervidele. De obicei se hrăneşte noaptea şi numai rar
poate fi văzut ziua sau în zori.
Reproducerea. Împerecherea are loc din aprilie până în iunie, sarcina durează 7 - 8 luni, după care
ursoaica fată în bârlog, în ianuarie-februarie 1 - 3 (4) pui, cel mai frecvent 2, care sunt orbi în prima lună. Ei sunt
crescuţi de ursoaică până la 2 ani, interval în care ea nu se mai împerechează. Numărul mic de pui, faptul că
ursoaica fată, în cel mai bun caz, o dată la 2 ani determină o creştere foarte lentă a efectivelor.
Pagubele produse în special sectorului zootehnic pot fi destul de mari. Unele pagube se înregistrează la
livezi, iar în pădure cojeşte arborii şi rupe trunchiuri subţiri. Pentru limitarea lor se impune menţinerea efectivului
în limite tolerabile.
Recoltarea este interzisă , dar cu aprobare specială se poate împuşca între 15 martie - 15 mai şi 1
septembrie - 31 decembrie. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor cu pui. Vânarea se face pe bază de autorizaţie
specială eliberată de M.A.P.P.M., prin mai multe metode. Împuşcarea se face cu glonţ la goană sau la pândă.
Terenurile în care se fac goane la urs se amenajează în locurile de trecere cu standuri înalte de 2 m, pentru a evita
atacul urşilor răniţi. Primăvara este mai potrivită pânda din observator, construit la circa 30 - 40 m de punctul de
hrănire(nădire). Când ursul a atacat o vită pe care a consumat-o doar în parte se poate organiza pânda dintr-un
observator improvizat în apropiere, deoarece ursul revine la cadavru după ce i s-a făcut foame. Urşii răniţi vor fi
urmăriţi doar ziua cu câini, pentru a evita un atac prin surprindere.
Valorificare. Trofeul îl constituie craniul şi blana care se evaluează după criteriile C.I.C. Pentru
conservarea blănii se recomandă multă atenţie pentru a evita degradarea ei prin jupuire sau prelucrare
necorespunzătoare.
Măsuri pentru ocrotire. Ursul, constituind una din speciile cele mai importante pentru valoarea sa
faunistică, trebuie urmărit cu multă grijă pentru a evita diminuarea efectivelor ce ar duce aproape sigur la
dispariţia sa.

Familia Felidae Gray

Cuprinde carnivore de talie mijlocie şi mare, cu picioare lungi terminate cu gheare retractile. Au un sistem
muscular bine dezvoltat, se bucură de auz şi văz foarte bun. La noi se găsesc doar două specii: Felis silvestris şi
Felis lynx.

Râsul Felis lynx, Lynx lynx

Descriere. Mamifer de talie mijlocie, bine proporţionat, zvelt, cu mişcări feline şi cu picioarele dinapoi
puternice, adaptate pentru salturi. Masculii au lungimi de 104 - 174 cm, din care coada poate atinge 12 - 24 cm, iar
femelele sunt în medie cu circa 20 cm mai scurte. Înălţimea la greabăn este 45 - 86 cm şi greutatea de 11 - 48 kg.
Blana sa, cu excepţia abdomenului care este alb-gălbui, este galben-roşcată, cu pete ruginii închis până la negre,
mai mult sau mai puţin evidenţiate. Urechile sunt terminate cu smocuri de peri lungi şi negri, părul mai lung de pe
maxilarul inferior atârnă în formă de favoriţi, iar coada are vârful negru. Dentiţia este formată din 28 de dinţi
dispuşi după formula:
3 1 2 1
I C P M .
3 1 2 1
Vârsta poate fi doar aproximată după greutate şi uzura dentiţiei. Longevitatea: circa 18 ani.
Glasul. Sunetele scoase sunt asemănătoare cu cele scoase de pisică, iar când este atacat şi încolţit scoate un
pufăit.
Simţurile sale sunt ascuţite, cu excepţia mirosului care este slab.
Urma sa, asemănătoare cu a pisicii, se deosebeşte de aceasta prin faptul că este mai mare. Caracteristic pentru
râs este imprimarea în spatele urmei-tipar a unei perniţe mici ce se află mai sus de călcâi. Urma-pârtie este în zig-
zag.
Răspândire. În Europa râsul se întâlneşte în Scandinavia, fosta U.R.S.S., Polonia, Cehia, Slovacia şi aproape
în întreaga Peninsulă Balcanică. La noi el atinge cea mai mare densitate din întregul său areal. Partea de nord a
arealului său este ocupată de specia Lynx lynx, iar cea sudică de Lynx pardina (Temmink 1824). La noi se găseşte,
după I. Vasiliu şi P. Decei, doar Lynx lynx.
Biotop. Râsul este prezent în pădurile întinse, liniştite, la altitudini relativ ridicate. După Cotta V. şi Bodea
M., suprafaţa propice existenţei lui se ridică la 3 mil. ha. Deşi în genere fidel locului de trai, face deplasări mari în
căutarea hranei. Dezvoltarea efectivelor este afectată de om şi de lipsa hranei. În 2001, efectivul acestei specii se
ridica la circa 2 049 exemplare, cu o densitate de 1 individ la 3 000 - 4 000 ha.
Hrana. Prin hrana pe care o consumă se situează printre speciile păgubitoare vânatului. Se hrăneşte cu
cervide, mistreţi, diferite păsări, iepuri, şoareci şi atacă pisica sălbatică. Din piesele doborâte nu consumă decât pe
alese şi de obicei nu se atinge de cadavre. Vânează solitar sau câte 2 - 3. Atacă victima fie sărind de pe o cracă
mai groasă, unde a stat la pândă, fie furişându-se până în preajma ei şi printr-un salt de 5 - 6 m să-i cadă în spate
unde începe prin a-i sfâşia ceafa. Prin modul de a-şi alege prada, râsul face pagube nu numai în rândul pieselor
slabe sau bolnave ci şi între piesele valoroase sau de viitor. Hrănirea are loc din amurg până în zori, rar ziua.
Reproducerea. Împerecherea are loc în martie-aprilie, după care femela poartă sarcina 70 de zile şi dă naştere
la 3 - 4 pui orbi în primele 16 - 17 zile, care rămân cu ea până la vârsta de un an. Maturitatea sexuală o atinge la
21 - 33 luni. Femela îşi alege locul de fătat în porţiuni neumblate şi inaccesibile, unde îşi face un cuib. Familia se
constituie doar în perioada reproducerii.
Recoltarea se poate face cu arma, între 15 septembrie - 31 martie cu autorizaţie eliberată de Departamentul
Pădurilor (din M.A.P.P.M.). Pentru recoltarea cu arma este nevoie de un câine care, lăsat pe urma proaspătă, să-l
silească să se urce într-un arbore unde poate fi ajuns şi împuşcat. Uneori poate fi împuşcat la goanele de mistreţi şi
la vânătoarea de cocoşi.
Valorificare. Trofeul îl constituie craniul şi blana care se evaluează după punctajul C.I.C.
Măsuri de ocrotire. Ca element de primă importanţă faunistică, râsul trebuie conservat cu atenţie pentru a se
evita dispariţia sa; totodată efectivul său trebuie păstrat la nivelul de o piesă la 5 000 ha, pentru ca pagubele pe
care le face să fie tolerabile.

Pisica sălbatică Felis silvestris Schreber

Descriere. Animal de talie mică, ceva mai mare decât pisica domestică, de care se deosebeşte prin
nuanţa gălbuie a blănii, coada stufoasă, cu acelaşi diametru până la vârf, iar pe corp nu are pete ci dungi. Adulţii
pot ajunge la 70 - 110 (120) cm lungime, din care coada 25 - 40 cm, înălţimea la greabăn 35 - 40 cm şi greutatea 5
- 8 (10) kg. Blana gălbui cenuşie este brăzdată de dungi negre ca şi coada pe care se pot număra 4 - 6 inele, dintre
care numai jumătate complete. Vârful cozii este de asemenea negru. Se remarcă un fel de favoriţi pe obraji. Se
caţără uşor. Deosebirea între sexe se poate face doar la piesele doborâte. Dentiţia cuprinde 30 de dinţi şi, spre
deosebire de râs, pe maxilarul superior are 3 premolari în loc de 2 după formula:
3 1 3 1
I C P M
3 1 2 1
Aprecierea vârstei este dificilă, iar longevitatea 12 - 15 ani.
Glasul. Sunetele scoase sunt foarte apropiate de cele cunoscute la pisica domestică.
Simţurile ascuţite, ceva mai slab văzul.
Urmele seamănă cu cele ale pisicii domestice, de care se deosebesc prin faptul că sunt mai mari, mai
lunguieţe, iar baza degetelor de dinainte se situează deasupra liniei ce trece prin vârful degetelor dinapoi.
Răspândire. Este o specie destul de răspândită în pădurile ţării noastre şi, în special, în cele de dealuri.
Se stabileşte în păduri întinse şi liniştite, unde îşi face culcuşul în vizuini, scorburi sau sub arbori dezrădăcinaţi.
Este relativ fidelă locului de trai, iar efectivele sale sunt limitate de râs şi om.
Efective. Pe cele 4,5 mil. ha apte existenţei sale, s-au numărat în 2001 circa 9 871 piese, deci o densitate
de o piesă la 456 ha.
 Hrana pisicii constă în principal din şoareci şi păsări, dar nu-i scapă nici iepurii, iezii de căprior şi chiar,
mai rar, căprioarele. Se mişcă din amurg până în zori şi rar ziua.
Reproducere. Împerecherea are loc în februarie-martie, pisica duce sarcina 9 ½ săptămâni, după care
fată (1) 2 - 4 (5) pui, cu ochii lipiţii 10-12 zile, pe care îi alăptează până la o lună. După 3 săptămâni, ei sunt
capabili să-şi urmeze mama, ajungând ca la 5 - 6 săptămâni să pândească prada, dar independenţi nu ajung decât
la 3 luni. Se maturizează, din punct de vedere sexual, la circa 10 luni. Familiile se menţin doar în perioada de
reproducere, în rest duc o viaţă individuală.
Recoltarea este interzisă.
Valorificare. Trofeul îl constituie craniul, dar şi blana este acceptată la expoziţii. Evaluarea valorii lor se
face după criteriile C.I.C.
Măsuri de ocrotire. În principiu, toată lumea este de acord că pisica sălbatică trebuie menţinută în fauna
noastră, dar se mai poartă discuţii asupra densităţii, în raport de pagubele cauzate. Este evident că acolo unde se
pot stabili precis pagube este indicată controlarea atentă a efectivului ei şi menţinerea la o limită rezonabilă.

Familia Mustelidae
Cuprinde carnivore mici, răspândite pe cea mai mare parte a globului, care au corpul alungit, agere şi
mlădioase, picioare scurte şi coada relativ lungă. Emană mirosuri caracteristice ce provin de la secreţiile glandelor
odorante cu care sunt dotate. Corpul le este acoperit cu blănuri fine, foarte căutate. Majoritatea speciilor produc
pagube în rândul animalelor de interes vânătoresc.
La noi se pot întâlni: Mustela putorius (dihorul), Mustela erminae (hermelina), Mustela lutreola (nurca),
Vormella peregusna (dihorul pătat), Meles meles (bursucul), Lutra lutra (vidra), Martes martes (jderul), Martes
foina (jderul de piatră) şi alte specii.

Viezurele sau bursucul Meles meles L.

Descriere. Animal de talie mică spre mijlocie, cu un corp plin, picioare scurte, apte pentru săpat,
terminate cu câte 5 degete, gâtul şi botul lungi, ochii şi urechile mici. Lungimea corpului 75 - 94 cm, din care
coada 15 - 25 cm. Înălţimea la greabăn 28 - 30 cm, iar greutatea 10 - 16 (25) kg. Blana este formată din peri aspri
şi lucitori ce au culoarea galbenă la bază, neagră la mijloc şi albă la vârf. Culoarea generală a blănii este cenuşie,
capul alb, brăzdat lateral de două dungi negre, pieptul, abdomenul şi picioarele negre. În teren nu se disting
sexele. Formula dentară:
3 1 4 1
I C P M = 38( 36) .
3 1 4 2
Vârsta se poate aprecia după mărimea corpului şi uzura danturii. Longevitatea: în jur de 15 ani.
Glasul. Sunetele scoase sunt destul de variate, mârâieli, un fel de pufăit şi ţipete ascuţite, ultimele le
scoate în special în timpul împerecherii.
Urma sa caracteristică nu poate fi confundată, având în prelungirea tălpii cele 5 degete cu ghearele bine
imprimate. Spre deosebire de lup şi vulpe, care au călcâiul îngust, viezurele îl are lat, aproape cât talpa.
Simţuri. Are auzul şi mirosul fin iar văzul mai slab.
Răspândire. Este un animal răspândit în aproape întreaga Europă. La noi este larg răspândit, prezenţa sa
fiind legată de pădure sau de locuri adăpostite (tufişuri), situate în apropiere de culturile agricole, pe terenuri în
care îşi poate săpa vizuina. Este fidel locului de trai, este foarte curat şi sociabil, în aceeaşi vizuină putând coexista
mai multe perechi. Efectivul său este afectat doar de om.
 Hrana sa este mixtă, el fiind un animal omnivor. Consumă insecte, larve, râme, melci, ouă şi pui de
păsări, pui de iepure precum şi ciuperci, rădăcini, fructe de pădure, porumb, struguri, cartofi etc. Se hrăneşte din
amurg până în zori. Iarna dormitează, hrănindu-se din rezerva de grăsime.
Reproducere. Împerecherea are loc în intervalul aprilie-august, perioada de gestaţie durează 7 - 8 luni,
deoarece embrionul rămâne un timp în stare latentă. Femela fată în ianuarie-aprilie 3 - 5 pui golaşi şi orbi în prima
lună, care, după o dezvoltare de 6 luni, devin independenţi, ajungând maturi din punct de vedere sexual la 18 luni.
Recoltarea se face între 15 august şi 15 aprilie, prin pândă la vizuină sau lângă trecătorile pe care le
păstrează. Se poate vâna cu câinele la vizuină, şi prin săparea acesteia bursucul este scos cu un cleşte special.
Poate fi prins şi cu capcanele. Efectivele sale la nivelul anului 1997 erau evaluate la 17 000 exemplare.
Valorificare. Trofeul îl constituie craniul. Părul poate fi utilizat ca podoabă dar este foarte bun şi pentru
pensule, iar grăsimea se utilizează pentru săpun. Acolo unde produce pagube, în terenurile cu vânat mic, va fi
împuţinat.

Jderul de copac Martes martes L.

Descriere. Animal mic, cu un corp alungit, mlădios, cap mic, urechi mari şi rotunde, picioare scurte, cu
talpa acoperită de păr, coada lungă; emană un miros de mosc ce provine din glandele anale. Lungimea: de 80 - 90
cm, din care coada 22 - 28 cm; înălţimea la greabăn: 14 - 16 cm. Greutatea 1.2 - 1.4 (1.8) kg, femelele în general
mai mici. Blana brun-gălbuie, pe piept cu o pată galbenă, coada brună închis, iar abdomenul mai deschis. Sexele
nu se pot distinge la piesele din teren. Dentiţia este formată din 38 de dinţi, după formula:
3 1 4 1
I C P M
3 1 4 2
Molarul de pe maxilarul superior este de formă circulară. Vârsta se aproximează după dentiţie, iar
longevitatea este de 8 - 10 (16) ani.
Glasul. Scoate sunete în timpul împerecherii.
Simţuri. Este dotat cu văz, auz şi miros fin.
Urma sa relativ mică, ovală, poartă imprimate degetele cu ghearele la vârful lor şi părul de pe tălpi.
Răspândire. Este o specie răspândită în Europa şi Asia. La noi este prezent în subzona fagului şi în
subzona amestecurilor de răşinoase cu fag, mai rar în celelalte subzone ce cuprind arborete. Omul, acvila de
munte, bufniţa, râsul şi vulpea sau râia diminuează efectivele.
Hrana constă din veveriţe, şoareci, iezi de căprior, viţei de cerb, mai rar căprioare, păsări, fructe de
pădure, insecte. Se hrăneşte din amurg până în zori, mai rar ziua.
Reproducerea. Împerecherea are loc în iulie - august, durata sarcinii 9 luni, femela fată în martie-mai 2 -
5 pui, care devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din punct de vedere sexual la 27 luni. Jderii nu duc viaţă de
familie, masculii necontribuind la creşterea puilor. Efectivul ambelor specii se aprecia la 10400 exemplare în 1979
iar în prezent (1997) la 3300 exemplare.
Recoltarea se face între 15 septembrie şi 31 martie. Împuşcarea se face după urmărirea pe zăpadă
proaspătă. Poate fi prins mai uşor cu capcane.
Valorificare. Blana sa este valoroasă şi mult căutată.
Măsuri de ocrotire. Se impune respectarea cifrelor de recoltă cu stricteţe pentru a evita scăderea
efectivelor prin vânarea exagerată cu scop de valorificare.

Jderul de piatră (beica) Martes foina Erxl.

 Este o specie asemănătoare cu Martes martes, de care se deosebeşte prin:
- Dimensiuni mai mici, dar greutate mai mare (până la 2.5 kg).
- Culoarea blănii mai deschisă-cenuşie pe piept, cu o pată albă care se prelungeşte pe picioarele
din faţă.
- Urmele sunt mai clare deoarece pe talpă nu are păr.
- Molarul din maxilarul superior este crestat.
- Locul de trai al jderului de piatră este în general mai apropiat de aşezările omeneşti, prin cariere
de piatră părăsite, stâncării, şuri şi grajduri.

În cadrul arealului ocupat de cele două specii, beica coboară mai la sud.
Hrana sa constă mai mult din pui de iepuri, şoareci, şobolani, păsări de casă, fructe şi chiar cadavre.
Vânarea se poate face la pândă lângă culcuş sau cu capcane. Blana este mai preţuită decât a jderului de
copac.
Se impune ocrotirea speciei prin limitarea împuşcărilor.

Vidra Lutra lutra L.

Descriere. Vidra are o talie mai mică decât vulpea, corpul îi este alungit, mlădios, capul lung, picioare
scurte, terminate cu 5 degete care au între ele o pieliţă ce facilitează înotul. Coada este lată. Lungimea totală
oscilează între 95 - 138 (165) cm, din care coada 35 - 60 cm. Înălţimea la greabăn de 30 cm. Greutatea 6 - 15 kg.
Este de menţionat că femelele sunt mai mici decât masculii. Blana sa este de culoare castanie cu nuanţă închisă pe
spate si mai deschisă pe abdomen şi se păstrează de aproape aceeaşi calitate tot timpul anului. Nu prezintă
dimorfism sexual. Dentiţia este formată din 36 de dinţi dispuşi după formula:
3 1 4 1
I C P M
3 1 3 2
Pentru vârstă nu există criterii de evaluare. Se apreciază că longevitatea oscilează între 15 - 18 ani.
Glasul. Sunetele scoase de adulţi seamănă cu un mârâit sau cu un fluierat, puii au un glas asemănător cu
behăitul iezilor domestici.
Simţuri. Vidra dispune de simţuri ascuţite.
Urma. Prezenţa ei în teren se poate recunoaşte după urme care sunt caracteristice, în sensul că lasă
imprimate atât ghearele cât şi pieliţa ce uneşte degetele.
Excrementele conţin oase sau solzi de peşte, resturi din carcasa racilor sau coji de ouă. Le depune pe
porţiunile mai deschise de teren sau pe pietre albe.
Răspândire. Vidra este răspândită în aproape toată Europa şi Asia.
Biotop. Prezenţa ei este legată de apele curgătoare sau stătătoare de la şes până la munte, care au
malurile împădurite sau acoperite de stuf. Trăieşte în galerii, sub adâncituri ale malului sau sub rădăcinile sălciilor
bătrâne. Nu este fidelă locului de trai; în căutarea hranei preferate - peştele - poate face deplasări lungi, dintr-un
bazin hidrografic sărăcit, în altul mai bogat. Efectivul actual este apreciat la 1 600 de piese, iar creşterea lui nu
este afectată decât de om sau de răpitoarele mari, care pot surprinde vidrele pe uscat. De asemenea, prin poluarea
apelor este silită să se deplaseze în alte bazine.
Hrana constă din peşti, raci, broaşte, raţe, lişiţe, bizami şi ouă. Vânează din amurg până în zori, uneori
chiar în grup, în apă, unde rezistă fără să respire 6 - 7 minute.
Reproducerea. Împerecherea are loc tot timpul anului, cu o perioadă de vârf în februarie, gestaţia durând
60 - 63 de zile. După unii, ar exista şi situaţii când ea s-ar prelungi la 8 - 10 luni (gestaţie prelungită). Femela fată
o dată pe an, într-un cuib, 2 - 4 pui, la început orbi, care devin independenţi la 6 - 9 luni şi maturi din punct de
vedere sexual la 18 - 30 luni.
Recoltarea este interzisă. Excepţional, autoritatea publică centrală (Departamentul Pădurilor din
M.A.P.P.M.) poate aproba recoltarea între 1 octombrie şi 31 martie.
Valorificare. Blana sa este mult apreciată şi are o valoare ridicată.

Nurca, Noriţa Lutreola lutreola L.

Descriere. Nurca mai este cunoscută şi sub denumirile sinonime de noriţă, dihor de apă, vidră mică sau
de Putorius lutreola şi Mustela lutreola. Ea este asemănătoare cu vidra, dar are talie mai mică decât aceasta. Are
un corp alungit, picioare scurte, cap relativ mic, cu botul lat, urechi mici şi rotunjite la vârf. Membrana ce-i uneşte
degetele de la picioare este păroasă. Blana de culoare brună, coada ceva mai închisă, pe gât cu o pată mică alb-
gălbuie şi cu buzele albe. În regiunea anală are o glandă ce emană un puternic miros de usturoi. Lungimea totală:
între 48 - 54 cm, din care coada reprezintă 13 - 14 cm; greutatea: 500 - 800 g, uneori ceva mai mare. Femelele
sunt mai mici decât masculii, în rest nu se pot deosebi în teren. Dentiţia numără 34 de dinţi; spre deosebire de
vidră, are pe maxilarul superior doar 3 premolari, faţă de 4 cât are aceasta. Formula dentară:
3 1 3 1
I C P M
3 1 3 2
Nu se cunosc criterii de evaluare a vârstei. Longevitatea: 8 - 10 ani.
Glasul. Adulţii scot un fluierat subţire.
Răspândire. Nurca este prezentă în Europa în câteva ţări. La noi, răspândită în lungul apelor până în
regiunea de munte, dar concentrată în special în Delta Dunării. Îşi amenajează culcuşul în vizuini săpate în malul
apelor, cu o ieşire sub apă şi alta pe uscat, dar poate fi găsită şi sub rădăcini de arbori. Efectivul ei la noi în ţară nu
este cunoscut exact (după Cotta V. şi Bodea M., circa 1500 exemplare).
Hrana. Se Hrăneşte cu peşti, broaşte, rozătoare, pui de iepuri, raci şi păsări. Vânează mai ales din amurg
până în zori, pândindu-şi prada; pe uscat o urmăreşte după miros.
Reproducerea. Împerecherea are loc în aprilie - mai, sarcina durează 63 zile, după care femela fată 3 - 7
pui, orbi în prima lună, care devin independenţi la vârsta de 3 luni şi ating maturitatea sexuală la 9 luni.
Recoltarea. Este interzisă. Excepţional, autoritatea publică centrală (Departamentul pădurilor din
M.A.P.P.M.) poate aproba recoltarea.
Valorificare. Blana ei este valoroasă şi mult căutată. În străinătate, cererea mare de blăniţe a determinat
înfiinţarea de crescătorii speciale, unde se creşte nurca americană Mustela vison (Lutreola lutreola vison).
Cultura. La noi a început în ultimii ani creşterea artificială a nurcii americane. Crescătorii se găsesc la
Gilău, Prejmer etc. Aici nurcile sunt crescute în cuşti individuale şi hrănite cu deşeuri de abator, după anumite
reţete. Sacrificarea lor se face la 7 - 9 luni, când blana devine aptă pentru prelucrare şi valorificare. Din aceste
crescătorii au scăpat exemplare care pot fi recoltate între 15 septembrie şi 31 martie.

Dihorul Putorius putorius L.

Descriere. Specie destul de comună la noi, are un corp alungit, ceva mai plin ca alte mustelide, suplu, cu
un gât gros, un cap ascuţit şi urechi mici, picioare scurte. Lungimea totală 45 - 65 cm, din care coada 13 - 20 cm;
greutatea 0.5 - 1.2 kg. Blana, la suprafaţă brună-închis, are lângă piele puful gălbui. Nuanţa generală se deschide
pe părţile laterale şi în parte pe abdomen. Remarcăm că vârful botului, vârful urechilor şi o dungă în dosul ochilor
sunt gălbui deschise. Dentiţia este ca la nurcă. Longevitatea: 8 - 10 ani.
 Simţuri. Are mirosul dezvoltat.
Glasul. În caz de pericol sau în timpul împerecherii scoate ţipete sau pufăie. În caz de mare pericol
elimină din glanda anală o secreţie foarte urât mirositoare.
Răspândire. Dihorul, cu excepţia Peninsulei Balcanice, a nordului Scandinaviei şi a Angliei, este
răspândit în întreaga Europă. La noi este răspândit, cu densităţi diferite, în întreaga ţară.
Biotop. Preferă locuri puţin frecventate, dar evită pădurile întinse. Poate fi găsit în margini de păduri,
fâneţe, mlaştini sau în apropierea localităţilor. Îşi face adăpostul în grămezi de crăci, stive de lemne, crăpături,
grămezi de pietre, hambare, poduri etc. Uneori utilizează vizuinile altor specii, în care coabitează chiar şi două
familii.
Hrana. Se hrăneşte cu şoareci, şobolani, pui de iepure, păsări ce cuibăresc pe sol, ouă, păsări de curte,
peşti, broaşte, fructe, miere, viermi, insecte. Are obiceiul să-şi facă depozite de hrană. Vânează pe uscat sau în
apă, în special pe înserat sau noaptea. Este cunoscut ca un animal sângeros, care omoară mai mult decât are
nevoie, lucru remarcat când atacă coteţele de iepuri sau găini de casă, omorând mai multe piese.

Reproducerea are loc din martie până în iulie, sarcina durează 40 - 43 de zile, după care femela fată
(3)4 - 7(10) pui, orbi în prima lună; aceştia devin independenţi la 3 luni şi maturi din punct de vedere sexual
la aproximativ 9 luni. Efectivele sunt evaluate la 10 000-13 000 exemplare şi sunt afectate de om şi, rar, de
unele răpitoare mai mari.
Recoltarea. Este permisă între 15 septembrie şi 31 martie, fiind mai uşoară iarna, când se văd urmele pe
zăpadă. Se poate împuşca la culcuş, de unde poate fi scos cu zgomote metalice sau cu un câine hărţuitor. Poate fi
prins şi cu capcane.
Valorificarea. Blana este frumoasă şi căutată, însă de valoare mai mică decât la nurcă, jder sau vidră.

La noi se pot întâlni mai rar încă două specii de dihor: dihorul de stepă (Putorius eversmani Less
sinonim cu Mustela putorius rotschildt) şi dihorul pestriţ (Vormela peregusna euxina Pocock). Primul se
deosebeşte prin culoarea sa mult mai deschisă, de unde îi vine şi denumirea de dihor galben; el mai poate fi
întâlnit în stepă. Cel de-al doilea este uşor de recunoscut după blana sa castanie închis, cu pete gălbui ce
contrastează cu restul corpului; se poate întâlni în câmpie, în tufărişuri sau păduri situate pe soluri uscate. Ambele
specii sunt elemente endemice rar întâlnite în Dobrogea şi, deşi legea permite recoltarea lor, ar trebui instituită
ocrotirea lor totală.
Hermelina Mustela erminea L.

Descriere. Hermelina, cunoscută şi sub denumirea de nevăstuică mare, este un animal mic, foarte agil şi
cu un corp subţire. Lungimea sa totală este de 30 - 42 cm, din care coada are 8 - 12 cm. Greutatea oscilează între
125 - 300 g. Femelele sunt totdeauna ceva mai mici. Blana în timpul verii este brună, cu excepţia gâtului şi
abdomenului, care sunt albe gălbui. Iarna are o frumoasă blană albă, cu excepţia vârfului cozii, care rămâne
permanent negru. Dentiţia este ca la nurcă. Longevitatea: circa 10 ani.
Simţurile îi sunt ascuţite.
Sunetele scoase sunt nişte ţipete în caz de pericol.
Urme. Prezenţa sa ne este semnalată iarna de urme care sunt asemănătoare cu cele de jder, însă evident
mai mici. Seamănă mult cu cele de nevăstuică, de care se deosebesc prin distanţa dintre urme. Astfel, la hermelină
distanţa dintre urmele alăturate este de 4.5 - 5 cm, pe când la nevăstuică este doar de 2-3 cm. Lungimea săriturii
hermelinei este de 40 - 50 (70) cm, iar a nevăstuicii la 15 - 20 (30) cm.
Excrementele conţin păr de la animalele consumate. Dispune de o glandă anală ce secretă o substanţă
urât mirositoare.
 Răspândire. Este întâlnită în Europa, cu excepţia Peninsulei Balcanice, limita sudică a arealului său
fiind aproximativ Dunărea. La noi se întâlneşte din Deltă până la limita altitudinală a vegetaţiei.
Biotop. Preferă tufărişurile, pădurile poienite, situate în terenuri relativ umede. Culcuşurile le
amenajează sub grămezi de crăci, scorburi, buturugi sau în vizuini. Mai rar se instalează în hambare şi magazii din
apropierea locuinţelor omeneşti. Principalul duşman este omul.
Hrana. Se hrăneşte cu şoareci, păsări, broaşte, ouă, peşti, iezi de căprior, pui de iepuri şi chiar căprioare
adulte. Atacă cu îndrăzneală animale mult mai mari. Vânează mai ales ziua, în grup sau individual.
Reproducerea. Împerecherea are loc în februarie-martie. După unii ar exista o a doua perioadă de
împerechere în iunie - iulie. În primul caz gestaţia durează 8 săptămâni, în cel de-al doilea 8 - 9 luni (gestaţie
prelungită). Fătatul are loc în ambele cazuri în mai-iunie, fiecare femelă având 4 - 7 pui, orbi în primele 5 - 6
săptămâni. Puii devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din punct de vedere sexual la 18 - 24 luni.
Recoltarea. Se recoltează între 15 septembrie şi 31 martie, dar în special iarna, ademenind-o cu glas de
şoarece. Poate fi prinsă cu capcane de fier sau lemn.
Valorificarea. Blana de iarnă este foarte valoroasă.

Nevăstuica Mustela nivalis L.

Descriere. Acest mic animal, agil, cu corpul subţire, se aseamănă mult cu hermelina, de care se
deosebeşte prin faptul că, în medie, este mai mică decât aceasta, are vârful cozii colorat la fel cu restul corpului.
Vara, când ambele specii au blana de aceeaşi culoare, se remarcă că dunga ce desparte porţiunea mai închisă de pe
părţile laterale ale corpului de părţile inferioare alb-gălbui este dreaptă la hermelină şi ondulată la nevăstuică.
Iarna, nevăstuica are o blană gălbuie, cu pete albicioase, fapt care o distinge net de hermelină. Are o lungime
totală de 19-29 cm, din care coada are 4 - 6.5 cm. Masculii au 60 - 130 g iar femelele 45 - 60 g. Dentiţia este ca la
hermelină. Longevitatea: 7 - 8 ani.
Simţuri. Are simţuri dezvoltate.
Glasul. Sunetele scoase sunt un şuierat ascuţit sau în caz de pericol un ţipăt.
Răspândire. Este răspândită în toată Europa cu excepţia Irlandei şi a sudului Spaniei. La noi este
răspândită în toate regiunile.
Biotop. Pretinde terenuri uscate, nisipoase, în cadrul cărora îşi stabileşte adăpostul în tufişuri, margini de
pădure, grădini dar şi în localităţi (grajduri, şuri, coteţe, sub coceni, şure de paie, grămezi de lemne etc.).
Hrana ei este constituită din şoareci, păsări, ouă, iepuri, păsări de casă, etc. Vânează mai mult ziua, în
familie sau individual. Efectivul ei este afectat de vulpi şi păsările răpitoare de zi sau noapte şi în special de om.
Reproducerea. Împerecherea se pare că are loc tot timpul anului; perioada de gestaţie este de 5 (8 - 9)
săptămâni. După unii, ar fi şi cazuri de gestaţie prelungită. Fată 4 - 8 (12) pui, orbi în primele 5 - 6 săptămâni, care
devin independenţi la 3 - 4 luni şi maturi din punct de vedere sexual la aproximativ 10 luni.
Recoltarea: între 15 septembrie şi 31 martie. Efectivele sunt estimate la 26 000 exemplare (1997).
Valorificarea. Blana are o valoare mult mai mică decât a hermelinei.

CLASA AVES

Păsările sunt vertebrate superioare, adaptate la zbor, răspândite pe întregul glob. Ele au corpul acoperit cu
pene, maxilarele acoperite cu teci cornoase care formează mandibulele, respectiv ciocul. Membrele anterioare sunt
transformate în aripi. Reproducerea are loc prin ouă pe care le clocesc în cuiburi.
 Atât morfologia externă cât şi cea internă a păsărilor reflectă adaptările cerute de principalul lor mijloc
de locomoţie, zborul.
Penele sunt formaţiile cele mai caracteristice şi mai importante ale tegumentului păsărilor, ele constituind
penajul. Acesta se compune din pene de contur, puf şi pene filiforme.
Penele de contur sunt penele vizibile care dau forma şi conturul corpului. În raport de locul în care sunt
amplasate şi rolul pe care îl au, distingem remigele, tectricele şi rectricele.
Remigele sunt penele mari ale aripilor. Ele se împart în remige primare, secundare şi terţiare.
Tectricele sunt penele care acoperă aripa şi baza remigelor.
Rectricele sunt penele mari ale cozii. Ele sunt acoperite de pene mai moi numite supracodale şi
subcodale.
Puful este format din pene mici şi moi, răspândite între penele de contur. El are un rol izolator şi este cel
mai bine dezvoltat la gâşte şi raţe (anseriforme).
Penele se schimbă periodic, iar fenomenul poartă denumirea de năpârlire.
Scheletul păsărilor are o serie de specializări şi adaptări, dintre care amintim golurile din oase care reduc
greutatea scheletului şi modificările scheletului membrelor anterioare. Corespunzător aceluiaşi scop - adaptarea la
zbor – remarcăm dezvoltarea musculaturii păsărilor.
Organele interne sunt formate din aparatele digestiv, respirator, circulator, excretor şi genital, care sunt
secondate de sistemul nervos şi organele de simţ.
Numărul speciilor cuprinse în această clasă este de aproximativ 8.600, toate cuprinse în subclasa
Orniture. Cealaltă subclasă, Zaurure, cuprinde 3 specii, toate dispărute, între care amintim pe vestita
Archaeopterix.
Păsările sunt cuprinse în 19 ordine, dintre care ne vom opri doar la cele care ne interesează din punct de
vedere vânătoresc şi care fac parte doar din 9 ordine. Spre deosebire de mamifere, unele păsări sunt mai greu de
recunoscut în teren. Pentru identificarea lor este necesară cunoaşterea unor particularităţi care ajută la
determinarea în teren după recoltare.

Ordinul Anseriformes
Cuprinde păsări înotătoare, de talie mică spre mijlocie (raţele) până la mare (lebedele şi gâştele). Au
picioare scurte, cu degetele anterioare unite prin membrane care le ajută la înot (palmipede). Capul este
comprimat, cu ochii aşezaţi lateral, mandibulele prevăzute cu lame cornoase, ciocul lăţit ca o unghie. Penele sunt
foarte dese, iar sub ele se găseşte un strat de puf. Penajul este diferit colorat şi variază după sex, vârstă şi anotimp.
Au o glandă uropigiană, situată deasupra cozii, care prin secreţia ei asigură ungerea penajului şi astfel protecţia
împotriva apei. Regimul alimentar şi modul de construire al cuiburilor este variat. Ordinul este răspândit pe
aproape toate continentele. Unele specii sunt migratoare, ele cuibăresc în regiuni mai reci şi iernează în cele calde.
Singura familia care prezintă interes pentru noi şi are reprezentanţi şi în ţara noastră este familia Anatidae.

Familia Anatidae Gray 1840

Cuprinde circa 35 specii, sistematizate în mai multe subfamilii dintre care amintim: Anserinae (gâştele),
Anatinae (raţele), Tadornidae (călifarii), Cygnidae (lebedele).
 Subfamilia Anserinae
Cuprinde gâştele şi, la rândul ei, se divide în mai multe genuri, dintre care amintim genul Anser şi genul
Branta. Gâştele au talie mare, un gât lung şi gros. Capul se termină într-un cioc puternic. Sunt sociabile, formând
cârduri mari, în zbor iau formaţie în V sau în linie, într-un unghi de circa 45 o faţă de direcţia de zbor. Anual la noi
în ţară se vânează circa 4 000 - 5 000 exemplare.

Gâsca de vară Anser anser rubrirostris Swinhoe

Descriere. Pasăre mare, cu o lungime de 75 - 95 cm, aripi de 43 - 48 cm, tarsul de 6.5 - 8 cm, ciocul de
5.3 - 7.5 cm şi greutatea de 3 - 4 kg. Penajul în general cenuşiu-brun are nuanţe mai deschise pe gât şi pe cap, iar
pe spate ceva mai închis şi brăzdat transversal de dungi albe. Năpârleşte începând din luna iunie şi până îi cresc
remigele este incapabilă de zbor. Ciocul şi picioarele roz-cărămizii. Este dotată cu văz şi auz dezvoltate.
Biotop. Prezenţa sa este legată de bălţi şi lacuri întinse, acoperite mai mult sau mai puţin de stuf, dar
situate în apropierea culturilor agricole.
Răspândire. Este răspândită în Europa centrală şi estică. La noi se întâlneşte în lungul Dunării şi în
Deltă, începând de la sfârşitul lui februarie, unele rămânând să cuibărească, iar altele fiind în trecere spre nord.
Înapoierea spre sud sau plecarea celor care au stat la noi se produce în octombrie-noiembrie.
Hrana lor este în principal vegetală şi constă din iarbă, cereale verzi, plante furajere, seminţe şi plante
acvatice, pe lângă care consumă icre, melci, alevini etc. Gâsca de vară
Reproducerea. Sexele nu se deosebesc. În vederea reproducerii se grupează în perechi, toamna.
Primăvara, femela îşi execută cuibul în stuf, pe locuri mai ridicate, liniştite şi ferite, pe care îl căptuşeşte cu pene
şi puf. Din a doua jumătate a lunii martie începe să depună ouăle în număr de 5 - 8 (14). Femela cloceşte timp de
28 - 29 zile. După eclozare, puii stau 1 - 2 zile în cuib, după care îşi urmează părinţii. Devin apţi pentru zbor la
circa 80 de zile şi de reproducere la 22 - 23 luni.
Factorii care influenţează efectivele sunt în special cei biologici, dintre care amintim, în primul rând,
omul (prin recoltări de păsări şi ouă şi prin distrugerea biotopului), răpitoarele cu păr şi pene şi, în special, ciorile
grive.
Recoltare. Din recolta anuală de gâşte, gâsca de vară ocupă locul cel mai important. Perioada legală de
vânătoare este 15 august – 28 februarie. Recoltarea pentru toate gâştele se poate face prin mai multe metode:
- la pândă, seara, la locurile unde înnoptează; Arealul naţional al
- la pândă, dimineaţa şi în prima parte a zilei, la locurilegâşteide
de trecere
vară sau la locurile de hrănire,
respectiv lanurile cu cereale.
În ambele cazuri un rol însemnat îl joacă camuflarea, vânătorului şi aşezarea în adăpost ales cu un timp
înainte. În lipsa adăpostului natural, se sapă gropi sau se improvizează camuflaje astfel încât să nu se observe
modificări faţă de mediul înconjurător. Se pot folosi ca atrape şi manechine din cauciuc sau chiar gâşte împuşcate
care se aranjează la 30 - 35 m. de adăpostul vânătorului, cu pieptul în direcţia vântului.
Se recomandă folosirea unei arme cu bătaie concentrată şi alice de 3,5 - 4,5 mm.

Gârliţa mare Anser albifrons Scop.

Ceva mai mică decât gâsca de vară, ea atinge 66 - 75 cm în lungime, are aripi de 38 - 44 cm, tarsul de 5 -
8 cm, ciocul de 4.2 - 5.6 cm şi greutatea de 2 - 3 kg.

Gârliţa mare
 Penajul său cenuşiu este asemănător cu al gâştei de vară, de care se deosebeşte printr-o pată albă de la
cioc pe frunte, fără a atinge ochii. Restul capului este cafeniu. Pe abdomen are pete negre de formă neregulată.
Ciocul este portocaliu, cu unghia albă, iar picioarele roşii-portocalii, strălucitoare. Exemplarele tinere se aseamănă
mai mult cu gâştele de vară, deoarece nu au nici pata albă de pe frunte, nici petele negre de pe abdomen. În zbor
se deosebeşte după glasul caracteristic: cli… cli… cli…
Gârliţa ocupă acelaşi biotop ca şi gâsca. La noi este oaspete de iarnă dar şi specie de pasaj, în trecere
primăvara (februarie-martie) spre nord, unde cloceşte, şi toamna (septembrie-noiembrie) când trece spre sud.
Pasajul de toamnă este mai lung şi numărul păsărilor este mult mai mare decât primăvara. Efectivele ce trec prin
ţara noastră suferă modificări importante de la an la an din cauze insuficient cunoscute. Se vânează între 15 august
şi 28 februarie, folosindu-se aceleaşi metode ca la gâsca de vară şi alice de 3,0 - 4,0 mm.

Arealul european al
gârliţei mari

Gâsca de semănătură Anser fabalis fabalis Loth.

Pasăre de 70 - 80 cm lungime, cu aripa de 42 - 49 cm, tarsul 6.5 - 8.7 cm, ciocul 5.6 - 6.6 cm şi greutatea
de 3 - 4 kg.
Penajul este mai închis decât la gâsca de vară, gâtul, capul şi spatele sunt cafenii întunecate, iar
abdomenul albicios-cenuşiu. Ciocul este negru cu o dungă portocalie. Picioarele portocalii. Cuibăreşte în nord şi
iernează în ţările mediteraneene. La noi are o apariţie mai rară, în vestul ţării. Recoltarea între 15 august şi 28
februarie.
Gâsca cu gât roşu Branta ruficolis Pall.

Are aripa de 34 - 36 cm, tarsul de 5.2 - 5.6 cm şi greutatea de 1.5 - 2 kg. Penajul general este negru ca şi
picioarele şi ciocul. Se remarcă petele roşii-ruginii de pe cap, guşă, gât şi piept, care sunt evidenţiate de dungi albe.
Cuibăreşte în nord şi iernează în regiunea Mării Caspice. La noi are o apariţie rară în timpul iernii.
Vânătoarea acesteia este interzisă. Gâsca de semănătură

Subfamilia Anatinae
Cuprinde raţele, care se situează ca importanţă vânătorească pe primul loc dintre speciile de vânat
acvatic. Numărul lor mare, ca şi varietatea speciilor, a determinat divizarea în mai multe genuri, dintre care
amintim genurile Anas, Netta, Aythya şi Bucephala. Unii le împart în raţe
Gâsca cu gâtde
roşusuprafaţă sau înotătoare şi în raţe
scufundătoare. Pe uscat ele se deosebesc prin poziţia corpului, orizontală la primele şi oblică la secundele.
Despre raţe în general sunt de reţinut câteva caractere comune. Astfel, aproape la toate se disting pete
formate din pene viu colorate pe aripi, care poartă denumirea de oglinzi. Sunt prolifice, cuibăresc individual, dar
trăiesc în stoluri mari şi aproape toate speciile prezintă un evident dimorfism sexual.

Raţa mare Anas platyrhincos L.

 Descriere. Raţa mare are o lungime de 50 - 62 cm, aripa de 23 - 29 cm, tarsul 4.5 - 4.8 cm, ciocul de 5.1
- 5.5 cm şi greutatea de 0.8 - 1.4 kg. Femelele sunt ceva mai mici, însă diferenţierea între sexe se poate face în
special după culoarea penajului. Masculii sunt viu coloraţi, capul şi gâtul verzi sunt despărţite de restul corpului
printr-un guler alb, pieptul brun-închis, partea ventrală albă, spatele cenuşiu gălbui şi coada neagră cu vârful alb.
Se remarcă faptul că două din penele negre, mijlocii, din coadă sunt răsucite. Oglinda este albastră şi mărginită
lateral de două dungi albe. Femelele sunt brune gălbui cu pete şi dungi brune, negre şi albe, iar oglinda este la fel
ca la masculi. Năpârlirea se produce în iunie-iulie, când nu sunt capabile să zboare. Ciocul răţoiului este galben-
verzui, iar al raţei cenuşiu-galben, cu o dungă roşie-gălbuie. Picioarele, la ambele sexe, sunt gălbui-roşietice.
Biotop. Prezenţa raţei mari este legată de biotopul bălţilor acoperite cu stuf şi papură, pe margini cu
arborete sau arbori mari, care să asigure locul de cuibărit. Cuibăreşte în Europa, Canada şi Alaska şi iernează în
regiuni calde cum ar fi Africa, Peninsula Arabică şi India, după lungi călătorii. La noi se întâlneşte în aproape
toate bălţile mai mari dar în special în Deltă şi în lungul Dunării. Comportarea ei diferă în funcţie de vreme.
Astfel, în iernile uşoare rămâne la noi făcând doar deplasări în căutareaRaţa hranei şi a ochiurilor de apă neîngheţate.
mare
În iernile mai grele migrează în sud de unde se întoarce imediat ce condiţiile îi permit.
Hrana este destul de variată şi este formată din vegetale şi animale mici, cum ar fi diverse plante
acvatice, seminţe de buruieni sau cereale, apoi insecte, melci, viermi etc.
Reproducerea. Raţa este monogamă şi perechile se pot observa primăvara de timpuriu. Depunerea
pontei se face în cuiburi, construite în scorburi, tufărişuri, în semănături sau în boschete. Ouatul începe la sfârşitul
lunii martie şi durează până la începutul lunii mai. Ponta este formată din 9-15 ouă, de 50-70 g, verzui deschis.
Clocitul începe odată cu depunerea ultimului sau penultimului ouArealul şi durează
european24-26 zile. În acest timp raţa
al raţei
părăseşte cuibul doar pentru a se hrăni, timp în care ouăle rămân acoperite de pene mari şi fire de iarbă. Răţoiul rămâne
în preajma cuibului sau caută alte raţe. El ia parte la creşterea puilor până după năpârlire. După câteva ore de la
ecloziune, puii sunt capabili să-şi urmeze mama pe sol sau pe apă dar pot zbura doar după circa 60 de zile. În
situaţia că prima pontă a fost distrusă, raţa depune o pontă nouă, însă formată din ouă mai puţine.
Factorii care influenţează efectivele sunt activităţile omului (vânătoare, desecări, culegerea ouălelor,
recoltarea şi incendierea stufului, exploatarea sălcetelor scorburoase etc.), apoi ciorile cenuşii şi răpitoarele cu păr
şi pene.
Recoltarea se face între 15 august şi 28 februarie, prin mai multe metode care sunt comune şi celorlalte
raţe:
- prin apropiatul raţelor, pe uscat sau cu barca;
- la pândă, seara sau dimineaţa, în locurile de trecere a raţelor către locurile de hrănire, la locurile de
hrănire (orezării, mirişti de grâu sau orz etc.) sau în apropierea bălţilor Arealul naţional
sau apelor al se hrănesc;
în care
raţei mari
- la pândă, lângă raţe-manechin din lemn sau cauciuc (atrape) care sunt ancorate în apă. Când se pot
procura raţe de casă (femele) de culoarea celor sălbatice sunt de preferat, deoarece în acest caz vânătorul nu mai
este silit să folosească chemătoarea;
- la goană, vânătorii stând pe o linie către care zboară obişnuit raţele deranjate. Bătaia se face din
bărci sau prin apă, dacă aceasta este mică şi nu este prea rece.
În toate situaţiile, vânătorul trebuie să fie bine camuflat, să folosească o armă şocată, cel mai bine de
calibru 12, şi alice de 2 ½ - 3 mm, funcţie de mărimea raţelor. Este recomandat să se tragă în raţele care se ridică
şi care se îndepărtează deoarece tirul este mai uşor şi mai eficace. În fine, se recomandă ca la vânătoarea de raţe să
nu lipsească un câine de aport, care scuteşte vânătorul de timp pierdut şi mai ales de piese pierdute.
Cultura. La noi, în prezent, nu există preocupări deosebite pentru sporirea efectivelor deoarece ele sunt
încă destul de mari. În unele ţări, unde numărul raţelor este relativ mic în raport cu numărul vânătorilor, s-au
impus unele măsuri, care deja sunt luate în considerare şi la noi.
 Având în vedere că în multe ţări raţele sunt căutate pentru repopulări, s-a importat un nucleu de
reproducători în anul 1999, urmând ca în anul 2000 să fie pusă la punct o primă reproducere a acestora în cadrul
A.G.V.P.S din România.
Măsuri de ocrotire. Credem că este necesar să se fixeze zone permanent sau temporar oprite de la
vânătoare, mai ales acolo unde rămân ochiuri de apă în perioadele mai grele din timpul iernii. Aici şi în alte locuri
ar trebui asigurată pentru raţe hrană complementară, formată din cereale.
Se impune de asemenea asigurarea liniştii în zonele unde cloceşte şi combaterea unor dăunători, care prin
numărul lor mare pot produce pagube însemnate prin consumarea ouălor şi puilor.

Raţa mică, sarsela de iarnă Anas crecca L.

Este cea mai mică raţă întâlnită la noi, având o lungime de 35 - 39 cm, aripa de 18.2 - 19.5 cm, tarsul 2.9
- 3.3 cm, ciocul 3.6 -4.1 cm şi greutatea de 250 - 350 g.
Penajul diferit, funcţie de sex. Răţoiul are capul brun cu dungi verzi ce pleacă de la ochi spre ceafă.
Spatele şi părţile laterale ale corpului cu dungi înguste albe şi negre, abdomenul alb cu dungi întunecate, coada
închisă iar oglinda jumătate verde, jumătate neagră, mărginită sus de o dungă galbenă şi jos de una albă. Femela
gălbuie, cu pete dese brune, mai închise pe spate, mai mici şi mai deschise pe abdomen. Oglinda este
asemănătoare cu a răţoiului. Ciocul negru, picioarele cenuşii-brune.
Raţa mică
Răspândirea ei este destul de largă, cuibărind în nordul Eurasiei. La noi este oaspete de iarnă
(septembrie-martie), fiind întâlnită în aproape toate bălţile. Arealul european al
raţei mici
Perioada legală de recoltare: 15 august - 15 martie.

Raţă cârâitoare, sarsela de vară Anas querquedula L.

Este o raţă de 35 - 39 cm lungime şi o greutate de 280 - 425 g; femelele sunt ceva mai mici decât
masculii. Răţoiul are capul şi gâtul închise cu sprâncene albe de la ochi la ceafă. La ambele sexe se observă
numeroase dungi brune, albe şi gălbui, iar oglinda este verde, tivită cu alb. Ciocul negru, picioarele cenuşii.
Este răspândită din Europa Centrală până în Siberia. La noi este oaspete de vară din martie până în
noiembrie, fiind frecvent întâlnită în toate bălţile.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.
Arealul naţional al
Raţa cârâitoare raţei cârâitoare
Raţa pestriţă Anas strepera L.

Raţa pestriţă are o lungime de 48 - 52 cm şi este în general cu ceva mai mică decât raţa mare. Penajul
răţoiului se remarcă prin capul şi gâtul cafenii, cu excepţia creştetului capului, care este negru, ca şi prin penele
din regiunea cozii. În rest se succed dungi negre cafenii şi albe care se atenuează sau dispar pe abdomen şi în
partea posterioară a corpului. Oglinda este albă cu negru. Femelele seamănă cu raţele mari de care se deosebesc
prin oglinda albă. Ciocul este cenuşiu închis iar picioarele portocalii.
Se întâlneşte pe lacurile mari unde găseşte adăpost pentru cuiburi şi mai multă linişte. La noi este oaspete
de vară, în lunile martie-noiembrie. Iernează în sud. Este mai puţin frecventă decât raţa mare.

Raţa pestriţă Arealul naţional al

raţei pestriţe
 Se poate recolta între 15 august – 15 martie.

Raţa fluierătoare Anas penelope L.

Lungimea acestei raţe oscilează între 45 - 50 cm, iar greutatea depăşeşte 0.5 kg. Răţoiul are capul şi gâtul
brun roşcate, cu excepţia unei pete albă-gălbuie din creştetul capului. Pieptul cenuşiu roşcat. Oglinda verde închis
cu dungi negre pe margine. Femela, în general, are un penaj brun-gălbui-roşcat în nuanţe mai închise pe cap şi
spate. Oglinda brună negricioasă cu străluciri verzui. Picioarele verzui cenuşii şi ciocul cenuşiu albastru.
Răspândită în nordul Europei şi Asiei, la noi apare în octombrie-noiembrie. Unele exemplare rămân să
ierneze la noi, iar altele îşi continuă călătoria spre sud. Se reîntorc în martie-aprilie,
Arealul naţional al când şi cele care au rămas
Raţa la
fluierătoare
noi pleacă spre nord. Se remarcă faptul că în timpul îngheţării bălţilorraţei fluierătoare
se retrage spre malul mării.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.
Raţa suliţar Anas acuta L.

Are aproximativ dimensiunile unei raţe mari, cu o lungime de 57 - 74 cm. Elementul cel mai uşor de
remarcat sunt cele două rectrice mijlocii alungite cu 6 - 9 cm la mascul şi 2 - 3 cm la femelă (raţă cu frigare).
Răţoiul are capul şi ceafa brune, gâtul lung, este brăzdat lateral de două dungi albe, pieptul şi abdomenul albe,
spatele cenuşiu-brun, iar coada cu pene albe şi negre. Oglinda verde, cu o dungă cărămizie sus şi una albă jos.
Femela brun-gălbuie cu pete, are oglinda verde-cafenie-cenuşie. Ciocul şi picioarele albastre cenuşii, cu
membrana interdigitală de culoarea ardeziei.
Este o specie arctică şi boreală, care la noi se comportă ca pasăre de pasaj, iar unele exemplare ca oaspeţi
de vară (martie - octombrie).
Raţa suliţar Arealul naţional al
raţei suliţar
Raţa lingurar Anas clypeata L.

Este o raţă mijlocie, de 47 - 53 cm lungime şi 0.50 - 0.65 kg greutate. Răţoiul are capul şi gâtul negre cu
reflexe verzi, gâtul şi pieptul albe, abdomenul brun ruginiu şi spatele negru-brun. Oglinda verde metalic sus şi jos
mărginită cu alb. Ciocul, caracteristic lăţit, este negru la mascul şi verde închis cu margine albă-portocalie la
femelă. Picioarele, portocalii.
Majoritatea exemplarelor sunt în trecere la noi în martie spre nord, şi în octombrie, spre sud.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Arealul naţional al
raţei lingurar

Raţa lingurar

Raţa cu ciuf sau cu perucă Netta rufina Pall.

O raţă de 53 - 57 cm lungime, care face parte dintre raţele mari scufundătoare, care se scufundă mai mult
decât cele de suprafaţă. La aripi acestea nu au oglinzi viu colorate.

Raţa cu ciuf
 Biotopul lor îl constituie lacurile întinse sau malurile mării.
Răţoiul se recunoaşte după capul ruginiu-roşiatic, pe creştet cu un smoc de pene umflat. Oglinda este
albă. Femela are un moţ mai mic şi oglinda albicioasă. La noi, oaspete de vară, soseşte la sfârşitul lunii februarie
şi pleacă în octombrie - noiembrie. Mai frecvent este observată doar în Deltă. Se poate recolta între 15 august şi
15 martie.

Raţa cu cap castaniu Aythya ferina L.

Are o lungime de 43 - 46 cm şi o greutate de 0.7 - 1 kg. Răţoiul are capul şi gâtul castanii, oglinda
cenuşie cu brun. Femela are capul şi pieptul brun. Ciocul cenuşiu negricios, cu mijlocul mai deschis, la femele
nuanţele fiind mai deschise. Picioarele cenuşii.
Este răspândită în centrul şi estul Europei, în Siberia şi America. La noi unele sunt sedentare, altele sunt
oaspeţi de vară şi, în fine, unele sunt în pasaj în lunile februarie-martie şi octombrie-noiembrie. Cele care
cuibăresc la noi depun 8 - 12 ouă măslinii deschise de 4.4-6.3 cm, pe care le clocesc 23 - 26 zile. Se întâlnesc în
Deltă şi în bălţile din lungul Dunării.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.
Raţa cu cap castaniu

Raţa roşie, raţa cu ochi albi Aythya nyroca Güld.

Este una din cele mai frecvente raţe, are o lungime de 39 - 43 cm. Ambele sexe au capul, gâtul şi pieptul
brun-închis-castaniu, iar abdomenul alb. Oglinda este albă. Sexele Arealul
se deosebesc
naţionaldupă
al ochi: albi la mascul şi mai
închişi la femelă. Ciocul este albastru întunecat, iar picioarele cenuşii.
raţei cu cap castaniu
Este răspândită în sudul zonei temperate a Eurasiei şi iernează în jurul Mediteranei şi în Africa. La noi,
este oaspete de vară sau în trecere, mai rar sedentară. Ponta sa numără 8 - 12 ouă pe care le cloceşte 25 - 28 zile.
Se întâlneşte frecvent în Deltă şi în bălţile din lungul Dunării.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.
Arealul naţional al raţei
Raţa roşie roşii

Raţa moţată Aythya fuligula L.

Are 38 - 42 cm lungime. Răţoiul are capul, gâtul, pieptul şi spatele negru, iar abdomenul alb. Pe cap are
un moţ. Femela este brună şi moţul de pe cap este mai mic. Oglinda îngustă, albă, cu marginea neagră. Ciocul şi
picioarele, plumburii.
Răspândită în Europa centrală şi de est, până în Siberia. La noi, oaspete de iarnă care soseşte în
octombrie-noiembrie şi pleacă în martie. Mai rar cuibăreşte şi la noi în Deltă. Se remarcă faptul că pe malul mării
ajunge sa se scufunde până la 7 m adâncime.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa moţată
 Raţa cu cap negru Aythya marila L.

Pasărea are 45 - 52 cm lungime. Răţoii au capul, gâtul, pieptul şi spatele negre, în rest sunt albe.
Femelele au o culoare brună negricioasă pe spate. Ciocul şi picioarele brune închise.
La noi, oaspete rar de iarnă, din noiembrie până în martie.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa sunătoare Bucephala clangula L.

Este o raţă destul de mare, de 42 - 48 cm şi o greutate la mascul de 0.8 - 1 kg, iar la femelă de 0.5 – 0.8
kg. Răţoiul are capul negru-verzui, cu pete rotunde albe între cioc şi ochi. Gâtul, pieptul şi abdomenul albe, iar
spatele şi coada negre. Raţa are o culoare generală brună şi îi lipsesc petele
Raţa albe
cu cap de pe cap. Femelele au ciocul
negru
cenuşiu, pe el distingându-se şi un inel galben, iar picioarele sunt galbene.
Răspândită în regiunile nordice, la noi este oaspete de iarnă din decembrie până în februarie-martie. Un
număr mic de exemplare rămân să cuibărească la noi. Se întâlneşte pe litoralul mării şi în bălţile mari ale Dunării.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Raţa sunătoare

Subfamilia Cygnidae
Păsările din această subfamilie sunt cunoscute sub denumirea de lebede. Ele sunt cele mai mari păsări
acvatice. Culoarea lor albă şi gâtul lung sunt elementele care permit recunoaşterea lor. Ele se grupează în cârduri
şi trăiesc pe bălţile întinse, în special din Delta Dunării. În zbor iau formaţie în linie uşor oblică sau, mai rar, de
“V” întors. La noi se întâlnesc trei specii:

Lebăda mută, lebăda cucuiată Cygnus olor Gmel. ]

Lebăda cântătoare Cygnus cygnus L.

Arealul european al Lebăda mută
lebedei mute

Arealul european al
Lebăda cântăroare lebedei cântătoare
 Lebăda mică Cygnus bewickii Yan.

Prima specie este oaspete de vară, celelalte două, oaspeţi de iarnă. Prima este şi cea mai mare, atingând
10-19 kg, iar ultima, cea mai mică, are 5-8 kg. Puii până la un an sunt cenuşiu-brun, ceva mai închişi la lebăda
cântătoare.
Lebăda mută ţine gâtul în formă de “S”,
Arealul are ciocul
european al roşu-portocaliu, cu baza
Lebăda neagră şi cu o cocoaşă neagră
mică
pe el; lebăda cântătoare ţine ciocul drept,lebedei
are ciocul
mici negru la vârf şi galben la bază, fără cocoaşa întâlnită la
precedenta, iar lebăda mică are gâtul mai scurt şi ciocul asemănător cu al lebedei cântătoare, cu precizarea că
porţiunea colorată în galben este ceva mai mică. Cygnus olor în mod obişnuit nu dă glas. Cygnus cygnus scoate în
zbor un sunet puternic ca de corn, iar Cygnus bewickii un sunet ceva mai slab.
Lebedele se hrănesc obişnuit cu plante acvatice, insecte, larve şi moluşte de apă. Vânătoarea este
interzisă tot timpul anului.

Ordinul Podecipediformes
Păsări de apă cu 11 - 12 remige primare şi 20 secundare, cu coada scurtă şi degetele unite printr-o
membrană înotătoare. Picioarele sunt aşezate aproape de coadă. Puii sunt nidifugi.

Ordinul Pelecaneformes
Cuprinde păsări mari sau mijlocii, legate strâns de mediul acvatic, răspândite aproape pe întregul glob
pământesc, împărţite în şase familii din care la noi se întâlnesc două: Familia Phalacrocoracidae, care cuprinde
cormoranii, şi Familia Pelicanidae (pelicanii).

Familia Phalacrocoracidae
Păsări cu gât lung şi şerpuit, cioc lung terminat la capăt cu un cârlig, penajul mărunt, coada rotunjită formată
din 12 - 14 rectrice. Nu au glande uropigiene. Trăiesc pe coastele mărilor, în bălţi şi râuri înconjurate de vegetaţie. Mari
consumatori de peşti. Cuibăresc în colonii.

Cormoranul mare Phalacrocorax carbo L.

 Pasăre mare, lungă de cca. 90 cm, cu corpul negru, cu reflexe arămii pe spate, cu pete albe la baza ciocului şi
pe coapse. La noi oaspete de vară (martie-octombrie), prezent aproape tot anul în bălţile Dunării. Iarna se retrage spre
malul mării sau migrează mai spre sud. Cuibăritul are loc în mai-iunie.
Se poate recolta între 15 august şi 15 martie.

Cormoranul mic Phalacrocorax pygmaeus Pall.

Pasăre de circa 45 cm, cu capul negru-cafeniu şi penajul negru cu nuanţe arămii pe aripi. Oaspete de vară
(aprilie - octombrie), comun în bălţile Dunării şi în Deltă, unde cuibăreşte, depunând obişnuit 4 - 6 ouă.
Vânătoarea lui este interzisă.
Cormoranul mare

Cormoranul creţ Phalacrocorax aristotelis

Pasăre mijlocie, lungă de 48-53 cm, cu penajul mai închis spre negricios, ochii verzi, ghearele negre.
Vânătoarea lui este interzisă.
Cormoranul mic

Cormoranul creţ
Familia Pelecanidae
Păsări mari, răspândite în regiunile temperate şi tropicale ale globului. Au un cioc foarte lung. Sub
maxilarul inferior au un sac de piele. Aripi lungi şi late. Se hrănesc cu peşti. Trăiesc în colonii.

Pelicanul Pelecanus onocrotalus L.

Pasăre mare, de 140 - 178 cm lungime, cu penajul adulţilor alb-roziu iar al puilor cafeniu închis. Sacul
este galben deschis cu vine roşii. Picioarele sunt roz alburii. Este oaspete de vară (martie-noiembrie). Trăieşte în
colonii pe insule de plaur din Delta Dunării.
Vânarea lui este interzisă.

Pelicanul creţ Pelecanus crispus Bruch.

Pelicanul
 Pasăre de 150 - 180 cm, cu penajul adulţilor alb-cenuşiu deschis, creţ pe cap şi gât, iar puii cenuşii-
deschis. Este tot oaspete de vară. Cuibăreşte împreună cu pelicanul comun în Delta Dunării, în colonii mici sau în
perechi.
Recoltarea este interzisă.

Pelicanul creţ

Ordinul Ciconiiformes
Cuprinde specii de apă cu 11 - 12 remige primare şi 11 – 25 remige secundare. Glanda uropigiană este
acoperită cu pene.

Familia Ardeidae
Păsări mari, cu gât lung, picioare lungi şi aripi mari. Păsările trăiesc în biotopuri acvatice şi clocesc în
colonii. Se hrănesc cu peşti şi diferite animale acvatice.

Stârcul cenuşiu Ardea cinerea L.

Pasăre lungă de 96 cm, cu penajul colorat în gri, cu gâtul şi pieptul albicioase. Oaspete de vară întâlnit în
bălţi.
Recoltarea între 1 august şi 31 martie.

Ţigănuşul Plegadis falcinellus L. Stârcul cenuşiu

Pasăre relativ mare (56 cm), cu corpul negru, umerii, gâtul şi capul brune, ciocul încovoiat în jos în
formă de seceră. Ciocul , ca şi picioarele, verzi-suriu. Este frecventă în Delta Dunării, unde trăieşte în colonii
mixte. Oaspete de vară (martie - septembrie).
Recoltarea: între 15 august şi 15 martie.
Ordinul Galiformes
Păsări fitofage de dimensiuni variabile, majoritatea slabe zburătoare, având corpul îndesat, cu aripi scurte
şi rotunjite. Capul relativ mic se termină cu un cioc scurt şi puternic. Picioarele tetradactile cu gheare puternice,
adaptate pentru scurmat. Masculii unor specii au pinteni pe tars. Majoritatea speciilor sunt poligame. Puii sunt
nidifugi, capabili să-şi caute hrana aproape imediat după eclozare şi să zboare în câteva zile. Reprezentanţii
Tigănuşul
acestui ordin sunt răspândiţi pe aproape întregul pământ. Pe noi ne interesează două familii ale acestui ordin:
Familia Tetraonidae şi Familia Phasianidae, care sunt prezente şi în fauna ţării noastre.

Familia Tetraonidae Gray

Cuprinde 18 specii mari şi mijlocii, relativ greoaie, care trăiesc în regiunile nordice şi temperate. Au
tarsul scurt, lipsit de pinten, cu pene care pot acoperi şi degetele. Caracteristici sunt solzii, numiţi vârzobi, care le
cresc iarna lateral pe degete şi care le ajută să se prindă de crengile lunecoase sau să se menţină la suprafaţa
zăpezii. Se remarcă la toate tetraonidele o sprânceană roşie-rozie, formată dintr-o porţiune de piele golaşă.
Cocoşii sunt mai mult sau mai puţin robuşti decât femelele. Obişnuit se hrănesc cu muguri, frunze şi seminţe,
râme, gândaci, viermi, larve etc. La noi se întâlnesc trei specii: Tetrao urogallus, Lyrurus tetrix şi Tetrastes
bonnasia.

Cocoşul de munte Tetrao urogallus L.

Descriere. Este cel mai mare tetraonid de la noi, lungimea cocoşului atingând 92 - 108 cm, din care
coada 35 - 40 cm, iar greutatea 3 - 5 kg. Femela are 64 - 70 cm, din care coada 19 - 21 cm şi greutatea 1,5 – 2,5
kg. Penajul masculului este negru cu nuanţe cafenii roşiatice pe spate şi cu nuanţe verzui albăstrui pe piept. Pe
acest fond ies în evidenţă petele albe de la umerii aripilor şi de pe coadă. Aceasta se desface în formă de evantai
când roteşte, ciocul este puţin recurbat şi de culoare albă. Femela are capul şi gâtul negre, cu dungi galbene
roşiatice; în rest domină culoarea brun-roşcată, abdomenul fiind mai deschis, brun-roşcat-gălbui cu dungi
transversale albe şi negre, iar pe piept se remarcă o pată ruginie.
Simţurile, respectiv auzul şi văzul sunt bine dezvoltate.
Răspândire. Gotcanul, cum i se mai spune, este cunoscut în Europa şi, în parte, în Asia. La noi este
sedentar şi se găseşte în subzona coniferelor, în locuri retrase şi liniştite.
Hrana este variată; constă din insecte şi larve, fructe de pădure, seminţe, fire de iarbă, iarna muguri şi
ace de răşinoase. Pentru digestie pasărea înghite pietricele. Puii consumă insecte, larve, râme etc. Femelă de cocoş de munte
Reproducerea. Împerecherea are loc între 15 aprilie şi 15 mai şi este legată de factorul temperatură, care
poate grăbi sau întârzia această perioadă. În acest interval sunt caracteristice
Cocoşul de concentrările
munte în anumite locuri
cunoscute sub denumirea de locuri de rotit. Acestea sunt obişnuit situate la limita altitudinală a vegetaţiei
forestiere, în raza unor arborete bătrâne, poienite. Cocoşii vin de cu seară la locul de rotit şi dorm în arbori,
începând cântatul cu o oră înainte de a se lumina de ziuă. Glasul cocoşului constă din sunete guturale ( tocat),
urmate de sunete mai ascuţite ( tocilat). Femelele scot sunete ce seamănă cu silabele got-got. Rotitul este însoţit de
lăsarea aripilor spre sol, desfacerea cozii în evantai şi întinderea gâtului. În timpul
Arealul tocilatului
european al cocoşul nu aude şi
nu vede, fapt care permite apropierea. Cocoşii se bat între ei pentru stăpânirea locului
cocoşului de mumtede rotit. Împerecherea are
loc pe sol, cocoşul fecundând mai multe femele. După rotit, cocoşii bătrâni părăsesc locul, aici rămânând, încă un
Arealul naţional al
timp, cei tineri. Vârsta cocoşilor se poate aprecia după mărimea smocului de pene de sub cioccocoşului (barbă), dedupă
munte
mărimea ciocului, după dunga de pe cioc, care apare la 4 ani şi la 10 ani se apropie de vârful acestuia, cât Rotitul şi după
modul de comportare, respectiv prudenţa cocoşului în timpul cântatului. De asemenea, după lungimea cozii şi
după lungimea şi forma rectricelor. Uneori, cocoşul de mesteacăn se împerechează cu femela cocoşului de munte,
rezultând un hibrid, Tetrao medius, care nu prezintă importanţă nici faunistică, nici vânătorească, fiind exemplare
sterile.
În afară de glas, prezenţa păsărilor la locul de rotit se poate stabili după excremente şi urme.
Excrementele cilindrice groase de 5 - 7 mm şi 4 - 5 cm lungime se găsesc răspândite pe sol, în grămezi, sub
arborii în care au stat păsările. Urmele evidenţiază atât degetele, trei în faţă şi unul posterior, cât şi vârzobii care
măresc suprafaţa de sprijin la mersul pe zăpadă. Aceşti vârzobi le cad vara. Distanţa dintre două urme este
aproximativ de 35 cm.
După împerechere, femelele depun 6 - 10 ouă brune gălbui cu pete mici brune, în cuiburi amenajate pe
sol. Clocitul durează 27 de zile; puii sunt nidifugi.
Efectivele au fost evaluate la nivelul anului 2001 la 7831 exemplare. Este o specie prolifică, totuşi
efectivele cresc foarte puţin, din cauza câinilor ciobăneşti, a vulpilor, jderilor, râşilor şi a pisicilor sălbatice care
distrug cuiburile, prind puii sau adulţii. Pentru mărirea efectivelor se impun măsuri de combatere a dăunătorilor,
precum şi aplicarea riguroasă a instrucţiunilor privind zonarea funcţională a pădurilor care prevăd rezervarea a 5 -
10 ha pădure pentru locurile de bătaie a cocoşilor.
Recoltarea. Recoltarea cocoşilor are loc între 1 aprilie şi 15 mai, femelele fiind ocrotite. Împuşcarea se
face de regulă dimineaţa, în locurile de rotit, unde se poate urca de după amiază pentru a se observa sosirea
cocoşilor. În zori, înainte de a se lumina cu circa o oră, vânătorul trebuie să fie la locul de bătaie. Apropierea se
face cu maxime precauţii în timpul tocilatului, când nu aude. Păsările împuşcate sunt de obicei naturalizate ca
trofee.

Cocoşul de mesteacăn Lyrurus tetrix L.

Descriere. Cocoşul de mesteacăn este mai mic decât cocoşul de munte, fapt pentru care i se spune şi
gotcan mic. Cocoşul are o lungime de circa 53 cm şi greutatea de 1 - 2 kg, iar femela de 41 cm şi greutatea 1.0 –
1.5 kg. Coada are 11 - 13 cm. Cocoşul are penajul aproape negru cu luciri albăstrui metalice, în contrast cu
dungile de pe aripi şi cu penele subcodale care sunt albe. Se remarcă de asemenea sprâncenele roşii şi coada în
formă de liră, de unde i se trage şi numele. Femelele sunt brun-roşcate, cu dungi transversale mai închise,
asemănătoare cu cele ale cocoşului de munte. Ciocul este negru, iar degetele brun-cenuşii. Simţurile văzului şi
auzului sunt bine dezvoltate.
Răspândire. Este răspândit în nordul Europei şi Asiei. Este sedentar, fiind întâlnit la noi în câteva puncte nordul
Carpaţilor Orientali şi în munţii Maramureşului (Ocolul Silvic Cârlibaba, Ocolul Silvic Vişeu etc.). Preferă
pădurile rare de mesteceni sau jnepenişurile din zona limitrofă pădurii.
Hrana sa constă din amenţi, frunze, insecte, larve, viermi, seminţe, fructe de pădure şi, în timpul iernii,
muguri (în special de mesteacăn).
Cocoşul de mesteacăn
Reproducere. Împerecherea are loc în mai, în poieniţe (locuri de bătaie), unde cocoşii rotesc pe sol şi
poartă lupte. Este o pasăre poligamă. Găinile depun 6 - 14 ouă, în cuiburi amplasate pe sol; perioada de incubaţie
este de 24 - 28 de zile. Puii rămân cu găina până la rotitul următor. Toamna se grupează în stoluri, de obicei pe
sexe.
Efectivul la noi în ţară este foarte mic, de circa 30 de exemplare. Pare să fie consecinţa numeroşilor
duşmani şi, în primul rând, a activităţii omului care l-a vânat abuziv şi a distrus jnepenişurile, ce-i favorizau
existenţa. Arealul european al
Măsuri de ocrotire. Se impune crearea de rezervaţii în care păşunatul de
cocoşului
să mesteacăn
fie interzis. De asemenea, se
impune şi combaterea intensă a duşmanilor naturali.
Recoltare. Ambele sexe sunt declarate monumente ale naturii, împuşcarea lor fiind interzisă.

Arealul naţional al
cocoşului de mesteacăn
 Ierunca Tetrastes bonasia L.

Descriere. Ierunca sau găinuşa de alun este cea mai mică dintre tetraonide, având însă cea mai largă
răspândire în ţara noastră. Arealul acesteia pare însă în uşoară dar continuă restrângere. Are o lungime de 33 - 39
cm, din care coada 11 - 13 cm. Greutatea oscilează între 350 - 500 g, funcţie de anotimp, sex, condiţii de hrană
etc. Femelele sunt mai mici decât masculii. Tarsul de 3.5 - 4 cm este în cea mai mare parte acoperit cu pene.
Penajul, la ambele sexe, este ruginiu cu dungi cenuşii negricioase. Cocoşul are pe cap un moţ mai mare ca femela
şi pe guşă o pată neagră, înconjurată de o dungă albă. Coada este cenuşie cu o dungă neagră, ciocul este negru, iar
ochii au irisul cafeniu, fiind înconjuraţi de o dungă roşie. Femela are nuanţe mai şterse, mai cenuşii şi are guşa
colorată ca şi restul corpului.
Răspândire. Este răspândită în Europa şi nordul Asiei, manifestând o mare plasticitate ecologică. La noi
se întâlneşte de la altitudinea de 300 m până în subzona răşinoaselor, arătând preferinţe faţă de arboretele întinse,
liniştite, bogate în subarboret şi mai ales cu mult alun. Este sedentară, cu mici deplasări sezoniere în căutarea
Arealul european al
hranei. Ierunca ieruncii
Hrana. Aceasta este destul de variată: insecte, larve, furnici, râme, melci, fructe de pădure, seminţe, iar
iarna amenţi de alun, anin şi carpen.
Reproducerea. Împerecherea are loc în martie - aprilie. De cu toamnă se formează perechile, când are
loc un fals rotit. Spre deosebire de speciile precedente, ierunca este monogamă. Rotitul se desfăşoară la locul de
trai. Cocoşelul scoate sunete caracteristice, prin care cheamă femela. Glasul său poate fi auzit însă din primăvara
până în toamnă şi uneori chiar iarna în zilele liniştite şi mai călduroase. Femelele răspund obişnuit cu sunete mai
slabe. Prezenţa păsărilor în teren poate fi stabilită şi după urme sau după excremente. Urma este asemănătoare cu
cea de la cocoşul de munte, dar evident mai mică, iar distanţa între paşi circa 16 cm. Excrementele sunt cilindrice,
brune, lungi de 1.5 - 2 cm şi cu diametrul de 0.5 cm, caracteristic cu capetele albe gălbui.
Femela îşi alege locul pentru cuib pe sol, în locuri ferite, şi depune 6 - 14 ouă, cafenii-gălbui, cu pete
cafenii, pe care le cloceşte 21 - 26 de zile. Puii, nidifugi, se hrănesc la început cu naţional
Arealul hrană animală
al şi rămân cu mama
lor până în august-septembrie. ieruncii
Efectivele oscilează de la 13 000 la 25 000 de exemplare, fiind afectate de vulpi, pisici sălbatice, bursuci,
câini, diverşi dăunători cu pene, precum şi de om, prin acţiuni directe sau indirecte.
Recoltarea, de preferinţă numai a cocoşilor, se face între 15 septembrie şi 15 decembrie. Se profită de
perioada formării perechilor, când cocoşii răspund repede la chemarea rivalului şi se imită cu o fluierătoare
sunetele scoase de cocoşi sau chiar de găini. Se trage cu alice de 2 - 2 ½ mm. Este o vânătoare plăcută la care pot
apărea vulpi, pisici, jderi sau alte răpitoare.
Variabilitate. Larga răspândire a speciei implică şi o oarecare variabilitate, care a determinat distingerea
mai multor subspecii. La noi se întâlneşte subspecia Tetrastes bonasia rupestris, care se deosebeşte relativ puţin
de specia tipică.

Familia Phasianidae Gray

Este mai numeroasă decât familia precedentă, cuprinzând 177 specii de păsări mari şi mijlocii, cu zbor
zgomotos ca şi tetraonidele. Au aripile scurte, tarsul scurt şi de obicei neacoperit cu pene. Dimorfismul sexual este
accentuat, cocoşii, în cele mai multe cazuri, fiind viu coloraţi. Trăiesc mai mult pe sol, sunt larg răspândite şi se
hrănesc atât cu plante cât şi cu vieţuitoare mici. La noi trăiesc 4 specii: Phasianus colchicus, Coturnix coturnix,
Perdix perdix şi Alectoris graeca.

Fazanul Phasianus colchicus L.

Descriere. Originar din Asia, fazanul pe care îl întâlnim la noi este rezultatul unor încrucişări ale
diverselor subspecii ale speciei tipice, fapt care imprimă o variabilitate mare în special coloritului. Sexele se
deosebesc foarte mult. Cocoşul are capul şi gâtul verzi cu reflexe albastre, restul corpului este roşu închis spre
brun, pe aripi şi coadă cu pete negre, verzui şi cu reflexe purpurii. Pe coadă se remarcă dungi transversale brun-
închise.
Este lung de 80 - 100 cm, din care coada are 42 - 54 cm. Greutatea este în jur de 1.8 kg; are pe cele două
laturi ale capului câte un moţ de pene, şi pe tars, care este roşiatic sau cenuşiu, un pinten. Ochii sunt înconjuraţi de
o pată golaşă roşie, iar ciocul brun deschis. Făzăniţa are 60 - 65 cm şi o greutate de circa 1 kg. Are un penaj brun-
cenuşiu cu pete şi dungi negre, care îi asigură o perfectă identificare cu mediul.
Simţuri. Fazanul are un văz bun şi un auz dezvoltat. Cocoşul, seara şi dimineaţa, când se urcă sau
coboară din arbori, când este speriat sau în timpul împerecherii, scoate nişte ţipete
Fazanulstridente. Făzăniţa dă glas mai
rar şi, evident, mai slab.
Răspândire. Fazanul este răspândit în Europa şi Asia. La noi a fost colonizat şi astăzi se întâlneşte în
foarte multe puncte. Condiţiile cele mai bune le oferă terenurile cu trupuri mici de pădure, cu mult subarboret,
înconjurate de culturi agricole şi păşuni, situate la şes sau în terenuri uşor ondulate, cu altitudini ce nu depăşesc
200 - 300 m, cu expoziţii sudice, brăzdate de apă sau având pe ele bălţi. Preferă solurile nisipoase pe care apa nu
bălteşte la suprafaţă. Este sensibil la grosimea stratului de zăpadă, la temperaturile scăzute, viscole, ca şi la secetă.
Se recomandă ca pentru colonizări să se aleagă păduri de foioase producătoare de fructe şi seminţe (stejar, fag,
măr, păr etc.).
Hrana sa constă din insecte, viermi, şopârle, seminţe, fructe, frunze, rădăcini şi chiar cadavre. Din acest
punct de vedere este foarte util, deoarece, preferând insectele, asigură o combatere biologică a acestora. Se
hrăneşte ziua.
Reproducerea. Împerecherea are loc în martie-aprilie, în funcţie de temperatură.
Arealul european al La noi este poligam,
deşi în patria de origine este monogam. Între cocoşi au loc lupte. Făzăniţa depune fazanului10-16 (18) ouă, într-un cuib
amplasat pe sol. Ponta de înlocuire este mică. Incubaţia durează 24 de zile şi puii sunt nidifugi. La 10 luni ajung la
maturitatea sexuală. Longevitatea, în condiţiile de la noi, rar depăşeşte 3 ani. Vârsta se poate aprecia, la cocoşi
după lungimea pintenului, iar la făzăniţe după coloritul mai intens şi coada mai lungă la cele de peste 3 ani.
Efectivele se evaluează la 291 162 exemplare, în 2001.
Teritoriul apt pentru cultura fazanului, după I.C.A.S., este de 1.7 milioane ha, pe care s-ar putea
creşte 500 000 de fazani. Se afirmă că efectivele ar putea ajunge la 2 000 000 de exemplare.
Densităţile optime în funcţie de bonitatea terenului sunt: categoria I 701-1.000 exemplare la 1000 ha,
categoria II 501-700 exemplare, categoria III 301-500 exemplare şi categoria IV 50-300 exemplare. Fluctuaţiile de
efective, ca şi nivelul lor scăzut se datorează mai multor cauze. Remarcăm că fazanul nu este o pasăre fidelă
locului de trai, el părăsind terenul când nu are hrană, apă sau a fost bătut de rivali. Creşterile mici ale efectivului
se datorează însă lipsei de grijă, în unele terenuri, pentru crearea condiţiilor optimealde existenţă, precum şi
Arealul naţional
numeroşilor duşmani, la care se mai adaugă agricultura modernă, cu mecanizarea şi chimizarea. Dintre boli, cele
fazanului
mai frecvent întâlnite la fazan sunt pesta aviară, viermele roşu, holera, tuberculoza şi diareea albă.
Cultura. Fazanul este socotit astăzi o specie, ca să spunem aşa, de perspectivă pentru vânătoare, datorită
câtorva calităţi pe care le are. În primul rând s-a remarcat că, spre deosebire de potârniche, reuşeşte să se împace
cu cultura intensivă a solului, iar în al doilea rând, se pretează bine la creşterea artificială, fapt care deschide multe
posibilităţi, nu numai de menţinere ci şi de mărire a efectivului său. La aceasta vor contribui condiţiile prielnice pe
care le găseşte pe un întins teritoriu din ţara noastră. Se pare că efectivele sale ar putea depăşi cu mult tot ce s-a
preconizat până în prezent, cu condiţia ca eforturile economice şi umane destinate acestui scop să fie bine
analizate şi să respecte riguros metodele ştiinţifice care au dat rezultate atât în creşterea lui naturală cât şi în cea
artificială
De o mare importanţă în acţiunea de răspândire a fazanului sunt crescătoriile de fazani, care sunt
capabile să producă anual un însemnat contingent de piese ce pot servi în acţiunile de colonizare sau repopulare a
unor terenuri, ca şi pentru valorificare la export.
Recoltarea cocoşilor de fazan se face între 1 octombrie şi 28 februarie, la goană, în pădure. În prealabil,
se stabilesc parcelele în care sunt fazani suficienţi şi se pune hrană în respectivele porţiuni pentru a-I reţine în
vederea recoltării. Vânătorii sunt aşezaţi în linii largi de 15 - 20 m, la circa 40 m unul de altul, în direcţia în care
zboară obişnuit fazanii. Goana pleacă de la 250 - 400 m, cu gonacii amplasaţi la 6 - 10 m unul de altul şi, cu cât se
apropie de linia vânătorilor, îşi încetineşte ritmul de înaintare. Se trage numai la zbor şi numai la cocoşi, femelele
fiind ocrotite. Pentru reuşita vânătorii sunt indicate zilele liniştite, nu prea friguroase şi cu un strat de zăpadă nu
prea gros. Fazanul se poate recolta şi la picior, cu sau fără câine, pe câmp şi în mărăcinişuri. Se recomandă
utilizarea alicelor de 2.5 - 3 mm.
Valorificarea. Piesele împuşcate se pot valorifica pe piaţa internă sau la export, iar unele sunt
naturalizate ca trofeu.

Variabilitatea speciei Phasianus colchicus L. este foarte mare, fapt ce a permis distingerea multor
subspecii din care remarcăm:
- Phasianus colchicus colchicus L. (Fazanul comun) care a fost adus în Europa încă de greci şi romani; se
pare că aproape nu se mai găseşte în stare pură, deoarece s-a încrucişat cu alte subspecii de care se deosebeşte,
printre altele, prin faptul că nu are guler alb pe gât.
- Phasianus colchicus mongolicus Brandt (Fazanul mongolic) se remarcă prin corpul său mare, guler alb,
întrerupt lateral de două pete albe. Capul şi gâtul sunt verzi. Este mai deschis la culoare decât cel comun. Fiind
mai robust, poate face faţă unor condiţii mai grele de mediu.
- Phasianus colchicus torquatus Gm. (Fazanul gulerat), intermediar ca mărime între primii doi, are guler
alb, întrerupt în faţă. Se pretează mai bine la creşterea artificială, în schimb cere îngrijiri mai atente în teren.
-Phasianus versicolor versicolor Viell (Fazanul japonez) are culoarea generală verzuie şi este cel mai mic
ca talie dintre subspeciile amintite, în schimb este mai rezistent la condiţiile de mediu, mergând şi în regiunile de
dealuri.
- Phasianus colchicus f. tenebrosus (fazanul negru) este rezultatul selecţiei exemplarelor de fazan comun
ce prezentau fenomene de melanism. Este întâlnit între exemplarele crescute în voliere.

Fazanii de decor
Printre numeroasele specii de fazan, în număr de peste 100, dintre care însă numai puţini interesează din
punct de vedere vânătoresc, prin penajul pe care îl au, o parte din ei sunt preţuiţi sub aspectul valorii decorative.
Dintre aceştia amintim:
- Chrysolophus pictus L. (fazanul auriu) colorat viu în portocaliu, roşu, brun şi negru, având o talie mică.
- Gennaeus nychtemerus L. (fazanul argintiu) colorat în alb-argintiu, cu dungi negre şi cu pete roşii pe
obraji.
- Syrmaticus reevesii Gray (fazanul regal) colorat foarte variat, cu predominarea culorilor alb, galben şi
negru, este şi cel mai mare dintre cei amintiţi, ajungând la 2 m lungime.
 Potârnichea Perdix perdix L.

Descriere. Cunoscută şi sub denumirea de potârnichea cenuşie, este o pasăre mult mai mică decât
fazanul, având o lungime de 27 - 34 cm, din care coada 6 - 9 cm, iar greutatea 320 - 440 g. Penajul, în general,
este cenuşiu, capul şi guşa roşcate, abdomenul alb cu o pată în formă de potcoavă care este bine conturată la
cocoşel şi mai ştearsă sau lipseşte la femelă. Aripile cocoşelului au dungi longitudinale, pe când la găină se mai
remarcă şi dungi transversale. Ochii sunt cafenii, înconjuraţi de câte un cerc îngust roşu, ciocul cenuşiu,
picioarele, până la un an, au culoarea galbenă spre brun, iar după această vârstă, cenuşii.
Simţuri. Ambele sexe au văzul şi auzul bine dezvoltate.
Glasul este un sunet caracteristic, scos pentru adunarea stolului, în timpul împerecherii sau pentru
comunicare. Prezenţa potârnichilor într-un teren se poate remarca după urme şi excremente.
Urmele seamănă cu cele de fazan, însă sunt proporţional mai mici. Excrementele cilindrice, sunt lungi de
circa 20 mm şi au capetele albe.
Răspândire. Potârnichea este răspândită în Europa şi vestul Asiei. La origine ea a populat
stepele înţelenite. La noi se întâlneşte în regiunile de câmpie şi ale colinelor cultivate agricol. Este o
pasăre sedentară, cu o mişcare limitată la o rază de 0.5 - 1 km, cu unele deplasări, mai ales iarna, de 1 - 2 (5)
km. Se mişcă mai mult pe jos; deranjată, zboară 200 - 300 m. Potârnichea
În teren are nevoie de tufişuri pentru adăpost. Prezenţa sa este însă semnalată şi la altitudini mai mari 800 –
1 100 (1 800) m. Preferă terenurile plane cu sol nisipos, permeabil, cu precipitaţii puţine în timpul cuibăritului, ferite
de temperaturi extreme, cu stratul de zăpadă subţire, vântul şi viscolele având influenţe importante asupra
efectivelor.
Hrana sa constă din insecte, larve, viermi, ouă de furnici, seminţe, muguri şi diverse frunze. Se hrăneşte
ziua şi, prin hrana consumată, este utilă agriculturii, deoarece consumă seminţe de buruieni şi insecte dăunătoare.
Reproducerea. Se remarcă un instinct de familie dezvoltat. Iarna se grupează în stoluri mari. La sfârşitul
Arealul european
iernii, funcţie de creşterea temperaturii (sfârşitul lui februarie sau în martie), are loc al
despărţirea stolurilor în
potârnichei
perechi, alegerea fiind făcută de femele. Stolurile se refac pentru eventualele perioade de răcire ce mai survin,
deoarece s-a observat că, în număr mai mare, potârnichile rezistă mai mult şi mai uşor la ger. Perechile odată
constituite se menţin unul sau mai mulţi ani. Ele îşi aleg un sector de clocit pe care îl apără împotriva altor
perechi. Cuibul şi-l fac pe sol, în culturi agricole şi la margini de pădure. Numărul de ouă depuse oscilează între
(8) 10 - 20 (25). În situaţia că prima pontă este distrusă, femelele depun un nou rând de ouă (8 - 12). În timpul
clocitului, care durează 24 - 25 de zile, cocoşul rămâne în preajma cuibului pe care îl apără. Puii sunt nidifugi; în
primele două săptămâni se hrănesc cu hrană animală, după care încep săArealul consume şi vegetale.
naţional al Remarcăm că la
creşterea puilor participă şi cocoşelul, iar în cazul dispariţiei femelei, acesta preia conducerea lor. Evoluţia puilor
potârnichei
este relativ rapidă: la 2 săptămâni încep să zboare, la 3 luni au penajulStol la de
felpotârnichi
cu adulţii, iar la 10 luni ajung la
maturitate sexuală.
Efectivele de la noi se apreciază la 127 902 de exemplare. După studiile efectuate la noi, se consideră că
densitatea în luna martie ar trebui să fie de peste 100 de potârnichi la 100 ha pe terenurile de calitatea cea mai
bună (clasa I), de 61-100 buc. pe cele de clasa a II-a, de 21-60 buc. pe cele de clasa a III-a şi 1-20 buc. pe cele de
clasa a IV-a. Deşi este o pasăre prolifică, creşterile anuale sunt destul de slabe, în primul rând din cauza
pierderilor mari din rândul puilor. Cauzele sunt multiple şi unele greu de înlăturat. Astfel, pe lângă timpul
nefavorabil şi duşmanii tradiţionali (ciorile, coţofenele, dihorii, câinii şi pisicile hoinare), au apărut schimbări ale
mediului de viaţă. Au fost distruse adăposturile naturale, formate din tufişuri şi mărăcinişuri; recoltarea
mecanizată a furajelor, chimizarea agriculturii contribuie la distrugerea unui mare număr de potârnichi.
Cultura. Se preconizează ca în viitorul apropiat să se întreprindă un program amplu urmărind creşterea
efectivelor. În aceste sens se impune îmbunătăţirea condiţiilor de mediu prin menţinerea remizelor existente şi
înfiinţarea unora temporare, înfiinţarea de garduri vii pe marginea tarlalelor şi a drumurilor, precum şi de crearea
unor locuri favorabile cuibăritului. Ocrotirea acestei specii cere preocupări mai susţinute în tot timpul anului prin
combaterea dăunătorilor, hrănirea complementară şi paza contra braconajului. Pentru asigurarea unui spor rapid şi
susţinut al efectivelor, în unele ţări s-a trecut la creşterea artificială a potârnichii. Deşi prezintă unele dificultăţi,
problema ar trebui să stea în atenţia organelor de resort şi de la noi. Sunt cunoscute în prezent două procedee:
adunarea ouălor şi incubarea cu ajutorul incubatoarelor sau a găinilor de casă, precum şi crearea de crescătorii
artificiale care să dispună de câteva sute de femele pentru reproducere. Eforturile necesare pentru sporirea
efectivelor sunt justificate, pe lângă interesele cinegetice, şi de faptul că, prin hrana consumată, potârnichile sunt
folositoare agriculturii, atât prin distrugerea dăunătorilor, cât şi a seminţelor de buruieni.
Recoltarea potârnichilor este admisă între 15 octombrie şi 31 decembrie. Metodele utilizate sunt: la
sărite, cu sau fără prepelicar, la goană sau în lanţ, respectiv în fâşii. Goana se organizează pe distanţă mică,
maximum 800 m. Metoda în fâşii sau în lanţ de trăgători, constă în formarea unui şir de trăgători, între care se
intercalează un număr dublu de gonaci şi care înaintează cu vântul din spate, pentru ca potârnichile să zboare în
faţa lanţului şi să nu-l traverseze, deoarece nu le place să zboare împotriva vântului.
Ocrotirea. Fiind o specie indigenă, adaptată la noi, ea poate fi ocrotită şi înmulţită cu mai multă grijă
decât i s-a acordat până în prezent. Având în vedere avantajele economice, biologice şi cinegetice pe care le oferă,
se consideră necesară şi oportună întreprinderea unor acţiuni eficiente pentru înmulţirea ei, precum şi creşterea
intensivă.

Prepeliţa, pitpalacul Coturnix coturnix L.

Descriere. Pasăre de talie mică, prepeliţa are o lungime de (17) 18.6 - 20.2 cm, din care coada 3.9 - 4.2
cm şi greutatea de 100 - 150 g. penajul este în general de culoare brună pe cap şi spate, fiind brăzdat de dungi
transversale şi longitudinale galbene. Pe cap se remarcă trei dungi longitudinale galbene albicioase, cele două
laterale fiind situate deasupra ochilor. Abdomenul este alb-gălbui-roziu cu dungi longitudinale gălbui. Masculul se
deosebeşte prin dungile brun negricioase de pe guşă. Ciocul, brun-cenuşiu.
Prezenţa prepeliţei în teren se poate stabili, în primul rând, după glas şi, mai rar, după urme şi
excremente. Pit-pa-lac-ul masculului se poate auzi seara şi noaptea, primăvara şi la începutul verii, femela
răspunzând cu sunete mai slabe.
Deplasările în timpul migraţiei le face noaptea, în grupuri mai mari sau mai mici.
Răspândire. Este întâlnită în nordul Africii, unde iernează, până la nord de ţara noastră. Este o pasăre de
câmpie, migratoare, care la noi este oaspete de vară sau specie de pasaj primăvara
Prepeliţa
şi toamna. Soseşte în aprilie şi
pleacă în septembrie. Se găseşte în estul Munteniei, în Dobrogea şi, mai rar, în vestul ţării. Preferă terenurile
plane, cultivate agricol sau fâneţe, şi este sensibilă la îngheţuri.
Hrana constă din diferite seminţe de buruieni sau cereale, insecte, larve, râme etc. Prin hrana consumată
este utilă agriculturii.
Reproducerea. Este o pasăre poligamă, care se împerechează în aprilie-mai. Femela îşi face cuibul pe
sol şi depune (7)8 - 15 ouă, brune deschis, cu pete închise. În unii ani scoate două rânduri de pui, iar în în care îi
este distrusă prima pontă, depune una de înlocuire. Clocitul durează 16 - 20 de zile, puii nidifugi ies din ou cu un

Arealul european al
prepeliţei Pereche de prepeliţe:
Arealul naţional al stânga – femelă,
prepeliţei dreapa- mascul
puf galben cu pete şi dungi închise longitudinale pe cap şi spate. Ei se hrănesc la început doar cu hrană animală.
Au o dezvoltare rapidă, la 20 de zile pot zbura, iar într-o lună ajung aproape ca părinţii. Masculii nu participă la
clocit sau la creşterea puilor.
Efectivele prepeliţei sunt afectate în special de locuitorii ţărilor mediteraneene, care le prind cu plasele,
precum şi de modificarea condiţiilor de mediu prin extinderea agriculturii, cu întregul ei cortegiu de factori
nefavorabili. Trebuie să subliniem aici că la aceşti factori nefavorabili se adaugă şi răpitoarele cu păr şi pene.
Ocrotire. Pentru salvarea şi creşterea efectivelor se impun reglementări internaţionale care, deşi puse în
programul C.I.C., nu au reuşit să fie realizate până în prezent.
Recoltare. Epoca legală de vânătoare este între 15 august şi 15 noiembrie; în special, se recomandă
perioada de pasaj, care are loc aproximativ la începutul lunii septembrie. Se vânează la picior cu câinele
pontator, utilizând alice de 2 mm. Se recoltează anual doar 15 –20 000 de piese, deoarece efectivele ei au fost
în continuă scădere.
Ordinul Gruiformes
Este o grupare destul de eterogenă de păsări, de talie şi aspect diferit, cu ciocul, gâtul şi picioarele mai
mult sau mai puţin alungite. Mediul lor de viaţă este variabil, funcţie de specie. Cele mai multe se deplasează în
mod obişnuit pe sol; cu excepţia cocorilor, sunt zburătoare mai slabe; unele înoată. După hrana consumată sunt
omnivore. Puii, în general, sunt nidifugi. Ordinul cuprinde 11 familii, dintre care amintim Familiile Gruidae,
Otitidae şi Rallidae.

Familia Otidae Gray

Dropia Otis tarda L.

Descriere. Este cea mai mare pasăre terestră de la noi. Masculul are lungimea de 108 - 118 cm, din care
coada 30 - 37 cm şi greutatea 14 - 15 (18) kg. Femela are o lungime de 85 - 95 cm, coada de 20 - 21 cm şi o
greutate de 5 - 7 kg. Penajul masculului este alb cenuşiu pe cap şi gât, spatele şi o parte din aripi sunt galben-
ruginii, cu dungi negre transversale, pieptul şi abdomenul, albe cenuşii, iar rectricele externe sunt albe. De o parte
şi de alta a ciocului său, drept şi negru, are mustăţi (pene fără steag) a căror lungime creşte cu vârsta şi pot ajunge
la 18 - 19 cm. Femela are penajul ceva mai închis şi nu are mustăţi. Năpârleşte în cursul verii. Păsările sunt dotate
cu un văz foarte bun. Urmele sale ne prezintă trei degete lungi de 3 - 5.5 cm, Dropia cel mijlociu fiind şi cel mai lung.
Picioarele sunt cenuşii negricioase.
Răspândire. Dropia este răspândită în sud-estul Europei, în Asia centrală şi în nord-estul Africii. La noi
a fost sedentară în Dobrogea, Câmpia Dunării, Banat şi Crişana. Fiind o pasăre tipică de stepă, evită pădurea,
tufişurile şi chiar denivelările de teren. Trăieşte în cârduri care iarna fac unele deplasări în căutarea hranei.
Hrană. Se hrăneşte ziua, cu insecte, şoareci, larve, iar când acestea lipsesc, în special iarna şi primăvara,
consumă diverse vegetale: bulbi, semănături verzi, de preferinţă mazăre, fasole, orz sau rapiţă.
Reproducere. Împerecherea are loc în aprilie-mai. În funcţie de proporţia sexelor, putem remarca
monogamia sau poligamia. În timpul rotitului, cocoşii îşi umflă penajul în mod asemănător curcanilor şi, datorită
rectricelor albe, se pot remarca de la distanţă mare. Femelele depun obişnuit 2(3) ouă într-un cuib pe pământ, pe
care le clocesc 28 de zile, începând de la sfârşitul lunii mai. Puii pot părăsi cuibul numai după 2-3 zile şi pot
ajunge la maturitate doar după 1-2 ani, femelele şi 4-5 ani, masculii. Cocoşii nu iau
Arealul parte la
european al clocit şi la creşterea
puilor. dropiei
Efective: 6 exemplare.
Recoltarea este interzisă.
Arealul naţional al
dropiei

Cocoş de dropie
în timpul rotitului
 Ocrotirea. Pentru refacerea efectivelor se impune importul unor exemplare mature şi creşterea în
captivitate în vederea recolonizării.

Familia Rallidae Vieillot

Cuprinde 132 specii de păsări, de talie mică şi mijlocie, răspândite pe întreg globul pământesc, fiind
întâlnite prin lunci şi bălţi, câmpii umede, mlaştini. Ele sunt alergătoare, zburătoare sau înotătoare. Hrana lor este
atât animală cât şi vegetală. Au penajul bogat, în culori închise. La noi sunt cunoscute 7 specii, dintre care
amintim: Fulica atra (lişiţa), Crex crex (cristel) şi Gallinula chloropus L. (găinuşa de baltă), toate având o
caracteristică comună, aceea că îşi iau greu zborul, preferând să înoate sau să alerge pe jos.

Lişiţa Fulica atra L.

Descriere. Pasăre mijlocie cu lungimea de 37 - 43 cm, din care coada 5.6 - 6.2 (7) cm şi greutatea 0.6 - 1
kg. Penajul de pe cap şi gât este negru, spatele negru-cenuşiu, iar abdomenul, negru-albăstrui. Pe frunte are o pată
albă. Femelele sunt ceva mai mici decât masculii, iar exemplarele tinere au guşa şi pieptul albe-brune. Picioarele
cenuşii-verzui şi ciocul ascuţit, cu vârful albăstrui. Glasul este un ţipăt ascuţit.
Răspândire. Lişiţa este răspândită în regiunea palearctică, în India şi Australia. La noi este oaspete de
vară sau în pasaj, fiind apreciată ca cea mai frecventă pasăre de apă întâlnită în Deltă şi în toate bălţile din ţara
noastră.
Hrana. Se hrăneşte cu plante acvatice, insecte, larve, melci etc.
Reproducerea. Împerecherea are loc în martie - aprilie. Femela depune 7 - 9(12) ouă gălbui cu pete mici
Lişiţa
negre cafenii, într-un cuib construit pe plaur, suspendat pe stuf şi mai rar, în sălcii. Puii sunt nidifugi.
Duşmanii lişiţei sunt răpitoarele cu pene, ciorile cenuşii şi unele mamifere acvatice. Omul poate provoca
distrugeri mari prin adunarea ouălor; de asemenea, inundaţiile îi pot cauza pierderea pontei.
Recoltarea este permisă între 15 august şi 15 martie, prin apropiere Arealulsaueuropean
la goană. Tirul este destul de
uşor şi se trage cu alice de 3 mm. al lişiţei
Găinuşa de baltă, corla Gallinula chloropus L.

Descriere. Pasăre mai mică decât precedenta, atingând 31 - 34 cm, din care coada are 7.8 - 8.4 cm şi
greutatea 250 - 300 g. Arealul naţional al lişiţei
Penajul este brun-măsliniu, cu excepţia târtiţei şi a mijlocului abdomenului, care sunt albe. Tot albe sunt
penele subcaudale şi o parte din penele situate pe laturile corpului. Pe frunte are o placă roşie. Ciocul este roşu, cu
vârful galben şi picioarele verzi-gălbui.
Răspândire. Este o pasăre răspândită pe aproape întregul glob. La noi este oaspete de vară din aprilie
până în toamnă şi îşi duce traiul retras în desişurile stufului. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, larve, seminţe şi
Găinuşa de baltă
diverse alte vegetale.
Reproducere. Pasăre monogamă, depune obişnuit două rânduri de ouă în cuiburi construite de ea sau în
cele părăsite. Ponta este formată din 7 - 12 ouă, albe cu pete mici, roşii-cafenii închis. Puii sunt nidifugi.
Obişnuit, nu formează obiect de vânătoare. Se îmblânzeşte uşor. În viitor este posibil ca atenţia
vânătorilor să se îndrepte şi asupra ei, în lipsa altor specii.
Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Ordinul Charadriiformes (Limicolae) Arealul european al

găinuşei de baltă
Arealul naţional al
găinuşei de baltă
 Ordin destul de bogat, ce grupează 9 familii, din care la noi se întâlnesc specii din 6 familii. Sunt specii
terestre, semiacvatice sau acvatice, întâlnite pe lângă ape marine sau dulci. Din acest ordin interesează, din
punctul nostru de vedere, o singură familie: Familia Charadriidae.

Familia Scolopacidae
Cuprinde cea mai mare parte din speciile ordinului. Păsările au dimensiuni variabile. Se hrănesc cu
viermi, moluşte, insecte. Sunt răspândite pe întregul pământ, sunt migratoare, au sexele asemănătoare, trăiesc în
grupuri mai mari sau mai mici. În fauna noastră există 39 specii, din care ne interesează doar sitarul şi cele trei
becaţine. Se mai pot aminti nagâţul, culicul, cioc-întors, cătăliga şi fluierarii.

Sitarul Scolopax rusticola L.

Descriere. Este o pasăre de 33 - 38 cm lungime, cu coada de 7.5 – 10.3 cm şi greutatea de 250 - 300 g.
penajul, variat colorat, prezintă pe cap o alternanţă de 3 dungi late, transversale, negre şi 3 gălbui ruginii. Spatele
este brun-ruginiu cu pete negre şi dungi cenuşii. Pieptul şi abdomenul sunt albe-gălbui, cu dungi subţiri,
transversale, brune. Vârsta se poate stabili cercetând prima remige care, la tineri are marginea dinţată, iar la adulţi,
întreagă. Culoarea părţii înguste este albă la adulţi şi pătată la tineri până la un an. Sitarul are un zbor greoi şi, în
caz de pericol, se lipeşte de sol. Năpârleşte treptat din iulie până toamna. Ciocul lung de 6.6 - 8.2 cm este cenuşiu
şi are o conformaţie deosebită, în sensul că maxilarul superior depăşeşte şi acoperă vârful celui inferior. Această
prelungire se poate mişca independent în sus, facilitând prinderea hranei în sol. Glasul masculului ( quor, quor,
quor…psit, psit) sau al femelei (hast, hast) pot fi auzite seara şi, mai rar, dimineaţa, în lunile martie-aprilie.
Sitarul, pe lângă văz şi auz, are dezvoltat şi simţul pipăitului, care este şi mai dezvoltat la vârful ciocului.
Răspândire. Este o pasăre răspândită în nordul Europei şi Asiei. La noi este în pasaj şi, mai rar, oaspete
de vară; în unele cazuri rămâne şi peste iarnă la noi. Se întâlneşte în pădurileSitarul
umede sau pe islazuri împădurite.
Răspândirea sa este determinată de umiditatea solului.
Hrană. Se hrăneşte seara şi dimineaţa cu râme, larve şi insecte pe care le prinde în găurile pe care le face
cu ciocul în pământul moale sau de sub litieră.
Reproducere. Împerecherea are loc în martie - aprilie; femela depune 4 ouă brune deschis cu pete
roşcate.
Recoltarea are loc între 1 septembrie - 30 aprilie, recolta anuală fiind evaluată la 4.500 - 5.000 piese. Se
împuşcă la pândă, la sărite sau la goană. Pânda se face seara, în timpul primăverii, când păsările se ridică în zbor
după apusul soarelui. Zborul de seară durează 15 - 25 minute. Vânătorul îşi alege locul la marginea pădurii sau a
poienii. Are nevoie de îmbrăcăminte adecvată, un câine de aport sau o lanternă pentru a găsi vânatul căzut.
Vânătoarea la sărite se practică în pădurile mai rare, cu un prepelicarArealul sau 2european
gonaci. Goana este mai puţin
recomandabilă din cauză că sunt împuşcate mai multe femele. Se trage cu alice de 2 ½ mm. Trofeul este o pană
al sitarului
mică, situată pe fiecare aripă, înainte de prima remige, denumită pana pictorului.

Becaţina Gallinago gallinago L. Arealul naţional al sitarului

Descriere. Se mai cunoaşte sub denumirea de becaţină comună, are o lungime de 23 - 31.2 cm, din care
coada 5.8-7.5 cm şi ciocul 6.4 - 7.4 cm. Penajul pe spate, brun-negricios. Are pe creştetul capului o dungă

Becaţina
longitudinală gălbuie, mărginită de două dungi de culoare mai închisă. Are abdomenul şi o parte din penele cozii
albe. Coada, cu marginea albăstrie, este formată din 14 pene. Ciocul este negru la vârf, picioarele brune-cenuşii.
Glasul, un ţipăt răguşit.
Răspândire. Este răspândită în Europa şi nordul Asiei. La noi, o specie de pasaj, comună în luncile
umede şi fâneţe. Unele exemplare rămân la noi şi iarna.
Recoltare. Se recoltează între 1 septembrie - 30 aprilie, la picior cu câine prepelicar, folosind alice de 1
½ - 2 mm. Zborul în zig-zag îngreunează tirul.

Becaţina mare Gallinago media Loth. Arealul naţional al becaţinei

Descriere. Este cunoscută şi sub denumirea de dublă (Capella media). Are o lungime de 26 - 29 cm,
coada 3.4 - 4.6 şi ciocul de 6 - 6.6 cm. Penajul pe spate este negricios cu 4 dungi galbene ruginii. Creştetul capului
este colorat asemănător cu cel al becaţei comune. Pieptul, gălbui-roşcat, abdomenul alb; coada este formată din 16
rectrice de culoare roşie-ruginie, cu benzi întunecate la margine, cu o dungă albă şi cu rectricele din margine, câte
trei de o parte şi de alta a cozii, albe. Ciocul, brun-negricios cu baza albă, picioarele roşii- surii.
Nu dă glas când se ridică în zbor.
Răspândire. În nordul Europei şi NV Siberiei, iernează în Africa, Asia Mică, Peninsula Balcanică şi
Italia. La noi, specie de pasaj, întâlnită pe pajiştile mlăştinoase şi în Deltă.
Zborul este drept şi are o viteză nu prea mare.
Vânătoarea interzisă. Becaţina mare

Becaţina mică Lymnocryptes minimus Brünn

Descriere. Se întâlneşte şi sub denumirea de becaţină surdă. Are o lungime de 21.1 - 22.4 cm, coada de
4.4 - 5.8 cm şi ciocul de 3.7 - 4.4 cm. Penajul de pe spate este brun-roşcat cu pete negre, cu trei dungi
longitudinale roşcate, alternând cu patru dungi gălbui. Pe creştet are o dungă lată brună negricioasă, încadrată de
două dungi înguste gălbui. Deasupra ochiului are o sprânceană brună. Pieptul ruginiu-cenuşiu, abdomenul alb şi
coada formată din 12 rectrice negre cu benzi ruginii. Ciocul negricios cu baza albicioasă, iar picioarele roz-
albicioase.
Nu dă glas în zbor.
Răspândire şi biotop. În nordul Eurasiei; la noi apare în trecere primăvara şi toamna. Se recomandă ca
pentru becaţine să se creeze în locurile frecventate locuri de atracţie prin bogăţia hranei. Ele se aleg pe marginea
bălţilor, unde se întoarce pământul cu hârleţul pentru a-i asigura afânarea şi se stropeşte cu sânge de vită sau must
de bălegar, pentru a favoriza instalarea viermilor. În felul acesta se creează o abundenţă
Becaţina mică mare de hrană într-un
teren afânat, uşor penetrabil cu ciocul.
Recoltare. Se recoltează între 1 septembrie şi 30 aprilie. Se vânează ca şi celelalte becaţine. Tirul este
uşurat de faptul că zboară cu viteză mică.

Arealul european al
becaţinei mici
 Nagâţul Vanellus vanellus L.

Descriere. Pasăre de talie mijlocie (32 cm), cu spatele şi aripile negre-verzui, creştetul şi guşa negre.
Obrajii şi pântecele albe. Capul negru-verzui, cu un smoc de pene lungi şi înguste (10 - 11 cm). Tectricele
supracodale roşii-ruginii.
Frecvent în biotopul bălţilor ca oaspete de vară (martie-octombrie). Izolat iernează şi la noi.
Se recoltează între 15 august şi 15 martie.

Culicul Numenius arquata L.

Descriere. Pasăre se 55 - 60 cm, cu penajul cafeniu deschis, cu pete alungite, cafenii închis, pântecele şi
gambele, albe. Ciocul sur-roşcat este foarte lung, spre vârf uşor încovoiat în jos. Picioarele, sur-albastre.
Nagâţul
Oaspete de vară şi de pasaj (februarie-noiembrie). Întâlnită în regiunea locurilor litorale.
Nu se recoltează.

Ordinul Columbiformes
Este constituit din păsări arboricole terestre, cu o talie mijlocie sau mică, cu corpul îndesat. Au un zbor
iute. Sunt păsări monogame. Din cele două familii cunoscute la noi ne vom referi doar la Familia Columbidae.

Culicul
Familia Columbidae Gray
Păsări de talie mijlocie, bune zburătoare, cu aripi lungi şi ascuţite. Trăiesc în perechi, îşi depun ouăle,
câte două, în cuiburi. Puii cer o îngrijire relativ lungă în cuib. La început aceştia sunt hrăniţi cu un lichid lăptos
secretat de guşa părinţilor. Se cunosc 289 de specii, răspândite pe toate continentele, dintre care la noi trăiesc 4
specii.

Porumbelul gulerat Columba palumbus L.

Descriere. Este o pasăre de talie mijlocie, cu lungimea totală de 42.2 - 45 cm, din care coada are 15.3 -
17.5 cm, greutatea de circa 500 g. Penajul pe cap şi gât este albastru închis, pe fiecare parte a gâtului cu câte o
pată albă. Spatele este cenuşiu albăstrui, abdomenul cenuşiu, coada cenuşie-negricioasă, spre vârf cu o dungă
cenuşiu-albăstruie. Ciocul are baza roşie şi vârful galben. Glasul caracteristic.
Răspândire. Are o răspândire destul de largă, cuprinzând în arealul său întreaga Europă şi Asia vestică.
Iernează în sudul Europei şi nordul Africii. La noi este oaspete de vară sau în pasaj, fiind întâlnit în pădurile de
deal şi munte.
Hrana lui constă din omizi, insecte, melci, apoi seminţe de fructe, muguri şi părţi din frunze sau flori.
Reproducere. Este o specie monogamă; cuibăreşte în arbori; depune obişnuit două ponte (aprilie şi
iunie), fiecare de câte două ouă albe, strălucitoare, pe care le cloceşte 17 - 19 zile. Puii rămân în cuib 2 - 3
Porumbelul gulerat
săptămâni, după care, înainte de a zbura, au nevoie de o săptămână de acomodare. La clocit şi la creşterea puilor
iau parte ambii părinţi.

Arealul european al
porumbelului gulerat
 Efectivele sale nu sunt cunoscute; în orice caz, ele nu sunt prea mari, la aceasta contribuind în principal
duşmanii săi, care sunt răpitoarele cu pene, jderul şi pisica sălbatică, ciorile şi coţofenele. Trăieşte în stoluri mai
mari sau mai mici. Doarme în zbor.
Recoltare. Se vânează între 1 august şi 31 martie. Se cunosc mai multe metode. Astfel, primăvara poate
fi vânat prin metoda apropierii sau cu chemătoarea. Vara pot fi vânaţi la pândă la locurile de hrănire, la adăposturi,
sărării sau locurile de dormit. În toate cazurile vânătorul trebuie să se camufleze bine sau să se apropie cu mare
atenţie, având în vedere că porumbeii au simţuri ascuţite. Se trage cu alice de 3 mm. Anual se recoltează prin
împuşcare circa 12 000 de porumbei, dintre care o bună parte sunt guleraţi.

Porumbelul de scorbură Columba oenas L.

Descriere. Pasăre de 32 - 35 cm lungime, cu coada de 11.5 - 14 cm şi greutatea de 250 - 35 g. Penajul

său are pe cap şi pe gât o culoare albastră, pe spate cenuşiu-albastru întunecat, cu o pată verzuie pe gât; pieptul şi
abdomenul, albastre şters. Pe tectrice se remarcă două dungi închise şi întrerupte. Ciocul gălbui, cu baza roşie.
Răspândire. Aria de răspândire este asemănătoare cu a porumbelului gulerat. La noi, oaspete de vară,
uneori sedentar; cuibăreşte în scorburi. Este frecvent întâlnit.
Înmulţirea, hrana, obiceiurile şi recoltarea sunt asemănătoare cu cele indicate la porumbelul gulerat.
Turturica Streptopelia turtur L.

Descriere. Este o pasăre de 29.6 - 31.5 cm lungime, cu coada de 11.5 - 14.6 cm şi greutatea de circa 160
g. Are creştetul şi ceafa albastre-cenuşii, pe gât cu dungi albe şi negre (care lipsesc la exemplarele tinere), spatele
brun-ruginiu cu pete negre, pieptul roşcat, abdomenul albăstrui-cenuşiu, iar coada neagră, cu o dungă albă. În zbor
Porumbelul de scorbură
coada se desface în formă de evantai. Glasul caracteristic: tur, tur…, oarecum răguşit.
Răspândire: în Europa, nordul Africii şi vestul Asiei; la noi este oaspete de vară din aprilie până în
septembrie. Se întâlneşte în pâlcuri de pădure şi în livezi.
Hrana sa constă din seminţe şi insecte. Este monogamă; ambii soţi iau parte la clocirea pontelor de câte
2 ouă albe strălucitoare pe care le depune în mai şi iulie. Cuibul îl construieşte în tufe sau arbori. Incubaţia ouălor
durează 14 zile. Puii pot zbura după circa 25 de zile. Turturica
Efectivele turturelei sunt afectate de răpitoare şi om care recoltează anual 28 000-30 000 piese.
Recoltare. Vânătoarea este permisă între 1 august şi 31 martie şi se practică la pândă seara şi dimineaţa,
la locurile de trecere spre apă sau hrană. Zborul este rapid şi se folosesc cartuşe cu alice de 2 mm.
Arealul european
al turturicii

Guguştiucul Streptopelia decaocto Friv.

Descriere. Este o pasăre de mărimea aproximativă a turturicii, cu penajul în general violaceu, cu gâtul şi
pieptul roz deschis şi cu o pată neagră în formă de semilună pe gât. Glasul este gu… gu… gu…
Răspândire. Originară din Asia, s-a răspândit în sud-estul Europei. La noi a apărut relativ recent, azi
practic fiind răspândit în toată ţara, în special în jurul localităţilor. Este sedentară.
Hrana este atât vegetală cât şi animală.
Reproducere. Cuibăreşte în arbori, clădiri sau chiar la sol. Depune 3-4 ponte a câte 2 ouă.
Recoltarea: între 1 august şi 31 martie.

Guguştiucul
 Ordinul Passeriformes
Cuprinde un mare număr de specii, circa 5.500 repartizate în 60 de familii, răspândite pe tot globul. La
noi sunt cunoscute 22 de familii, din care pentru vânătoare prezintă interes câteva specii din Familia Corvidae şi
Familia Turdidae.

Familia Sturnidae
Cuprinde păsări de talie mică, răspândite în majoritatea regiunilor globului. Se hrănesc atât cu insecte,
viermi etc., cât şi cu seminţe, fructe ş.a.

Graurul comun Sturnus vulgaris L. 1758

Oaspete de vară, comun; cuibăreşte în aproape toată ţara, în scorburi, crăpături de stânci, taluzuri. Ponta
formată din 5-7 ouă o clocesc timp de 11 - 12 zile atât femela, cât şi masculul. În iunie graurii depun a doua pontă.
Puii devin independenţi după circa 30 de zile.
Se recoltează între 1 august - 31 martie.

Graurul dobrogean Sturnus vulgaris balcanicus L. 1758

Regiunea auriculară purpurie; tectricele supracodale sunt verzi până la vânăt; penele guşii, verzi.
Cloceşte în Oltenia, Muntenia şi mai ales în Transilvania şi Banat. Depune două
Graurul ponte anual, în aprilie-iunie.
comun

Ponta este de 5 - 7 ouă pe care le clocesc timp de 10 - 12 zile.

Se recoltează între 1 august şi 31 martie.
 Familia Corvidae Gray

Cuprinde păsările cele mai mari şi mai puternice din Ordinul Passeriformes. Au talii mijlocii sau mari,
cioc puternic, relativ lung, ascuţit şi drept, înconjurat la bază cu pene scurte şi tari. Picioarele sunt puternice,
penajul de culoare cenuşie la negru. Glasul constă din ţipete neplăcute. La noi sunt cunoscute 9 specii, dintre care
cel puţin 4 produc pagube vânatului, fapt pentru care sunt combătute.

Corbul Corvux corax L.

Descriere. Pasăre mare, de 63 - 72 cm lungime, cu coada de 23.5 - 27 cm, ciocul de 7 - 8.5 cm şi

greutatea de 1 - 1.5 kg. Penajul este negru cu luciu metalic. În zbor, coada are vârful alungit şi obtuz, spre
deosebire de celelalte ciori, la care este rotunjit.
Glasul este un croncănit caracteristic.
Răspândire. La noi este răspândit în toată ţara, mai frecvent în regiunea subcarpatică. Este sedentar.
Hrana, mai mult animală, este constituită din hoituri, pui de păsări, viermi, insecte, şoareci, pui de iepure
şi uneori chiar iepuri adulţi. Deşi produce pagube vânatului, efectivele sale mici determină tolerarea sa, fiind
ocrotit de lege şi declarat monument al naturii.

Corbul

Cioara cenuşie, cioara grivă Corvus corone cornix L.

Se mai numeşte şi cioara grivă ardelenească, pe considerentul că este

Arealul răspândită în Transilvania,
european
al corbului
Bucovina şi Banat, spre deosebire de o altă subspecie Corvus corone sardonius (cioara grivă sudică), care este
răspândită în Muntenia şi Dobrogea.
Are o lungime de 43 - 50.5 cm, coada de 18.5 - 21.2 cm şi ciocul de 4.7 - 5.4 cm. Are capul, gâtul, aripile
şi coada negre, restul corpului cenuşiu. Subspecia sardonius are un corp ceva mai mic şi are acelaşi colorit, însă
cu nuanţe mai deschise.
Ambele subspecii sunt sedentare, eventual eratice iarna. Efectivele sunt destul de mari. Hrana constă din
insecte, şoareci, melci, ouă, pui de păsări sau iepuri, potârnichi, prepeliţe sau diverse vegetale (seminţe, porumb
crud etc.).
Datorită pagubelor mari pe care le produce, trebuie combătută până la limite tolerabile, în tot timpul
anului.
 Cioara de semănătură Corvus frugilegus L.

Are o lungime de 42 - 52 cm, coada de 16 - 21 cm, ciocul de 5.1 - 5.5 cm. Ciocul, picioarele şi ghearele
sunt negre. Penajul este negru, cu o pată albă la baza ciocului.
Este sedentară şi eratică, foarte frecventă pe câmpie, în stoluri numeroase. Cuibăreşte în colonii. Hrana sa
constă din viermi, insecte, ouă, pui de păsărele, precum şi vegetale. Prin natura hranei produce pagube vânatului şi
agriculturii, prin consumarea porumbului.
Trebuie recoltată, urmărind scăderea efectivelor, în tot timpul anului.

Stăncuţa Corvus monedula L.

Cioara de semănătură (detaliu)
Are dimensiuni evident mai mici decât cioara de semănătură. Are culoarea penelor pe cap, spate şi coadă
neagră; pe spate se remarcă o pată cenuşie. La exemplarele mai bătrâne se poate forma un guler semilunar alb.
Abdomenul este cenuşiu-albicios. Ciocul şi picioarele, negre.
Este omnivoră prin hrana consumată, producând pagube pentru care este considerată dăunătoare şi este
combătută atunci când efectivele ei sunt prea mari.
Se recoltează între 1 august şi 31 martie.

La noi s-au identificat două subspecii:

- Corvus monedula spermologus Vicill – stăncuţa apuseană, oaspete de iarnă sau sedentară.
- Corvus monedula soemmeringii Fisch – stăncuţa, care are pata de pe ceafă albicioasă şi alungită pe gât;
este sedentară. Stăncuţa

Coţofana, ţarca Pica pica L.

Este o pasăre de dimensiuni mai mici decât stăncuţa, remarcându-se prin coada sa lungă de 21 - 28 cm.
Are penajul negru, cu excepţia abdomenului, a părţii posterioare a spatelui şi, parţial, a aripilor, care sunt albe.
Are o largă răspândire în regiunile de câmpie, unde există o alternanţă de păduri şi câmpuri deschise,
precum şi în zăvoaie. Este sedentară; vara trăieşte izolat, iar iarna în stoluri. Este omnivoră, consumând fructe şi
seminţe, ouă şi pui de păsări, între care amintim potârnichi, fazani, porumbei, prepeliţe etc., ca şi pui de iepure.
Prin pagubele cauzate se situează printre cele mai dăunătoare dintre corvide, fapt pentru care trebuie recoltată tot
timpul anului.

Gaiţa Garrulus glandarius L.

Este o pasăre aproximativ de mărimea stăncuţei, cu penajul cenuşiu-roşcat. Pe aripi are dungi
transversale negre, albastre şi albe. Coada are baza cenuşie-albă, spre vârf neagră cu dungi albăstrui. De o parte şi
de alta a ciocului are dungi negre, care lasă impresia că are mustăţi. Ciocul negru, picioarele sur-roşcate. Glasul
este foarte diferit, după unii având posibilitatea să imite ţipătul unor răpitoare sau a altor vieţuitoare.
Coţofana

Gaiţa
 La noi este sedentară, cu deplasări eratice. Hrana ei constă din ghindă şi jir, insecte, ouă şi pui de păsări,
precum şi din diverse seminţe. Efectivele actuale sunt apreciate ca fiind prea mari şi trebuie scăzute, prin recoltare
în tot timpul anului.

Familia Turdidae Gray

Cuprinde peste 300 specii de talie mică şi mijlocie, dintre care la noi sunt cunoscute 200 specii. Câteva
dintre ele prezintă interes pentru vânători: sturzul de iarnă, sturzul de vâsc şi mierla.

Sturzul de iarnă, cocoşarul Turdus pilaris L.

Este o pasăre relativ mică, cu capul, ceafa şi târtiţa cenuşii, spatele este brun-castaniu, coada este neagră,
abdomenul albicios, ciocul galben, iar picioarele, brune.
La noi apare în noiembrie şi pleacă în martie. Se observă în stoluri, în livezi, vii şi păduri.
Se poate împuşca în intervalul 1 august - 31 martie.

Sturzul de vâsc Turdus viscivorus L.

Are 27 - 29 cm lungime, coada de 10.5 - 12.3 cm, fiind cel mai mare dintre
Sturzul sturzi. Penajul ruginiu-gălbui
de iarnă
până la alb-gălbui cu pete brune pe gât şi piept, aripile brune, coada sură-cafenie, ciocul cafeniu, la bază gălbui,
picioarele roşii.
La noi este sedentar şi eratic. Vara se întâlneşte în regiunea dealurilor, iar iarna apare la şes. Este
omnivor, depune două ponte pe an. Perioada de recoltare: între 1 august şi 31 martie.

Sturzul cântător Turdus philomelos Sturzul de câmp

Oaspete de vară. Apare frecvent în martie, în păduri, de la câmpie până la munte, unde cuibăreşte.
Sporadic iernează în Delta Dunării. Se poate recolta între 1 august şi 31 martie.

Sturzul de vii Turdus iliacus

Sturzul cântător
 Mai mult specie de pasaj primăvara şi toamna (din octombrie până în iunie). Se poate recolta între 1
august şi 31 martie.

Fam Alaudidae
Cuprinde păsări de talie mică, cu penaj în general brun. Cuibăresc pe sol şideseviihrănesc cu insecte, viermi,
Sturzul
seminţe etc. Sunt răspândite atât în zonele temperate, cât şi în cele calde.

Ciocârlanul Galerida cristata L. 1758

Pasăre sedentară de 16.5 - 17.5 cm, cu un moţ de pene pe cap. Cloceşte în locuri aride, pietroase.
Depune 3-5 ouă pe care le cloceşte două săptămâni.
Poate fi recoltată între 1 august şi 31 martie.

Ciocârlanul
PĂSĂRI DIN FAUNA SĂLBATICĂ
la care vânarea este interzisă

Barza albă Ciconia ciconia

Barza neagră Ciconia nigra
Becaţina mare Gallinago media
Călifarul alb Tadoma tadoma
Călifarul roşu Tadoma feruginea
Cocorul mare Grus grus
Cocorul mic Anthropoldes virgo
Cocoşul de mesteacăn Lyrurus tetrix
Corcodelul Podiceps sp.
Cresteţul Porzana sp.
Cârstelul de baltă Rallus aquaticus
Cârstelul de câmp Crex crex
Cufundarul Gavia artica
Cufundarul guşă roşie Gavia stellata
Cufundarul mare Gavia immer
Culicul Numenia sp.
Dropia Otis tarda
Egreta mare Egreta alba
Egreta mică Egreta garzeta
Ferestraşul mic Mergus albellus
Fluierarul Tringa sp.
Gârliţa mică Anser erythropus
Gâsca cu gât roşu Branta ruficollis
Heretele Circus sp.
Lebăda de iarnă Cygnus cygnus
Lebăda mică Cygnus bewickii
Lebăda de vară Cygnus olor
Lopătarul Platalea leucorodia
Pelicanul Pelecanus sp.
Raţa cu cap alb Oxyura leucocephala
Spârcaciul Otis tetrax
Stârcul de cireadă Bubuleus ibis
Stârcul galben Ardea ralloides
Stârcul de noapte Nycticorax nycticorax
Stârcul pitic Ixobrychus minutus
Stârcul roşu Ardea purpurea
Şoimul Fallco sp.
Uliul Accipiter sp.
PEŞTII DIN APELE DE MUNTE

NOŢIUNI DE MORFOLOGIE, ANATOMIE ŞI REPRODUCERE

Peştii fiind adaptaţi mişcării în apă, au un corp alungit, hidrodinamic, compus din cap, trunchi şi coadă. Capul
este delimitat de fanta branhială, acoperită de opercul. De la această fantă până în dreptul orificiului anal se
delimitează trunchiul, iar de la acest orificiu spre partea posterioară a peştilor se găseşte coada. Pe corp se remarcă
înotătoarele şi linia laterală. La peşti se întâlnesc: orificiul bucal, orificiul anal, orificiul genital şi deschiderea
branhială, situată în urma operculilor, care sunt dispuşi de o parte şi de alta a corpului. Obişnuit, pe cap se găsesc
doi ochi dispuşi lateral. Înotătoarele sunt în număr variabil, în funcţie de specie şi se clasifică în înotătoare
neperechi şi înotătoare perechi. Înotătoarele perechi sunt cele pectorale şi cele ventrale, corespunzând membrelor
de la celelalte vertebrate. Cele neperechi sunt dorsala, anala şi caudala. Remarcăm că la unele specii întâlnim,
opercul linia laterală aripioară dorsală adipoasă aripioară caudală
între dorsală şi caudală, o înotătoare mai mică, denumită adipoasă. Aceasta este caracteristică Familiei
Salmonidae. Atât dorsala cât şi anala pot fi formate din mai multe înotătoare. Înotătoarele sunt constituite din
formaţiuni de susţinere, denumite radii, care pot fi simple sau ramificate, rigide sau flexibile şi dintr-un tegument.
Numărul radiilor, în special din dorsală şi anală, se ia în considerare în sistematică, deoarece se păstrează constant
în cadrul unităţilor taxonomice superioare.
Caracterele studiate la peşti sunt de două feluri: plastice (acelea care se referă la măsurători), respectiv
lungimi, lăţimi, înălţimi, greutăţi, şi meristice (acelea care se referă la numărători), respectiv numărul de radii la
înotătoare, numărul de dorsale, numărul
aripioară
de vertebre.
aripioară aripioară
Pentru măsurarea lungimii corpului
pectorală la salmonide
ventrală se utilizează măsurătorile preconizate de Smith.
anală
În practică se utilizează următoarele măsurători:
Lungimea corpului fără caudală
L = lungimea mare (de la vârful botului la vârful cozii);
l = lungimea de la vârful botului la baza cozii;
H = înălţimea în dreptul dorsalei;Lungimea totală
h = înălţimea cea mai mică;
Elementele principale pentru descrierea salmonidelor
ls = lăţimea spatelui;
G = greutatea.

Majoritatea peştilor au corpul acoperit cu solzi. Numărul lor însumat pe linia laterală poate da indicii în legătură
cu determinarea speciei. Solzii pot servi şi la determinarea vârstei. Pe suprafaţa lor se disting inele concentrice al
căror număr indică vârsta. Practic, solzii (5 - 7) se recoltează de la peştii vii sau conservaţi în sare, se spală 5-10
minute cu o soluţie slabă de amoniac şi apoi, cu lupa, se numără inelele. Lăţimea lor poate fi influenţată de
condiţiile de existenţă în care trăieşte peştele. Astfel, în structura lor se disting inele mai înguste de iarnă şi inele
mai late de vară(un inel îngust şi un inel lat reprezintă un an de viaţă).
Linia laterală este un organ caracteristic peştilor. Se găseşte pe părţile laterale ale corpului şi este dispusă
longitudinal, fiind dreaptă sau sinuoasă. Constă dintr-un canal umplut cu o masă gelatinoasă cuprins în dermă. În
el se găsesc celule senzoriale cu ajutorul cărora peştele simte direcţia curentului, trepidaţiile, diversele obstacole,
precum şi chimismul apei.
Din punct de vedere anatomic trebuie să subliniem că peştii dispun de un sistem muscular bine dezvoltat, care
acţionează înotătoarele, realizând sistemul de locomoţie.
Scheletul peştilor poate fi cartilaginos sau osos. Din organizarea internă mai fac parte un sistem nervos,
organe de simţ (tactile, olfactive, gustative, linia laterală şi ochii), tubul digestv (cavitatea bucofaringiană, esofag,
stomac, intestin mijlociu şi intestin terminal, iar ca anexe ficat, pancreas şi vezica cu aer), aparatul respirator
format din branhii, aparatul circulator, glande endocrine, aparat excretor şi aparatul genital.
 Vezica înotătoare, ca ramificaţie a tubului digestiv, având o origine comună cu acesta, este o vezică umplută
cu gaze (O2,N2,CO2), care serveşte la menţinerea echilibrului precum şi la ridicarea şi coborârea peştelui în apă.
Aceasta se realizează prin umplerea sau eliminarea gazelor(CO 2) prin care se produce o schimbare a greutăţii
specifice a peştelui.
Înmulţirea la peşti se realizează cu ajutorul glandelor sexuale, care poartă şi denumirea de gonade.
În mod obişnuit ovarul se prelungeşte pe toată întinderea cavităţii interne a corpului, căpătând o dezvoltare
maximă în perioada de reproducere. Ovulele ies la exterior R prin Vîintermediul Ia oviductului. La salmonide acesta nu

este individualizat, fapt care înlesneşte mulgerea, deoarece ovulele se elimină direct din cavitatea generală prin
orificiul urogenital. Testiculele salmonidelor nu au spermiducte; ele se deschid în partea posterioară a cavităţii,
între rect şi uretru.
Produsele sexuale ale peştilor sunt spermatozoizii şi ovulele (icrele). Spermatozoizii au, în mod obişnuit, un cap
rotunjit şi flagelul lung, cu dimensiuni între 2 - 60 µ. Este caracteristic faptul că, introduşi în apă ei mor foarte
repede (la păstrãvi în 23 secunde),Fiar în afara apei supravieţuiesc de la câteva ore până la 2 - 3 zile (după P.
Decei). Icrele au dimensiuni între 1-6 mm, iar numărul lor variază foarte mult de la o specie la alta, dar şi în
cadrul aceleiaşi specii, în raport de talie, de vârstă şi de dimensiunea icrelor. În funcţie de numărul icrelor se
stabileşte prolificitatea absolută, înţeleasă ca numărul total de icre depuse de o femelă şi prolificitatea relativă,
care reprezintă numărul Br de boabe
In Stde icre
Sp Apraportat
I T la greutatea
Oug Vucorpului, exprimată în kilograme. Cei mai mulţi
peşti se adună în vederea reproducerii în locuri caracteristice fiecărei specii, numite locuri de reproducere. Epoca
de reproducere este bine determinată în timpinterne
Organele pentrualemajoritatea
păstrăvului peştilor şi ea depinde de temperatura apei. În cele
mai multe cazuri fecundaţia
R – rinichi; Vî –este externă:
vezica femela
înotătoare; depune
Ia – înotătoarea icrele pe
adipoasă; Vu –un substrat
vezica urinară;sau
Ougîntr-un cuib, iar masculul depune
– orificiul uro-genital; T – testicule; I – intestin; Ap – apendici pilorici; Sp – splina; St –
apoi lichidul spermatic peste icre, dupăIn –care
stomac; inima;în
Br –unele
branhii;cazuri,
F- ficat ca la păstrăv, acestea sunt acoperite cu nisip
(oviparitate). Acest proces este cunoscut în mod curent sub denumirea de bătaie sau boişte. Peştii iau parte la ea în
(după W. Kock)

grupuri mai mari sau în perechi. În acest timp pot avea loc lupte între masculi şi unii îmbracă aşa-numita haină de
nuntă.
Peştii care ne interesează adăpostesc icrele fecundate, dar nu se îngrijesc de puiet. După depunere, icrele trec
printr-o perioadă de incubaţie, care este caracteristică pentru fiecare specie de un anumit număr de grade-zile. Prin
grade-zile se înţelege suma temperaturilor medii zilnice pentru numărul zilelor cât durează incubaţia. De exemplu,
la salmonide ecloziunea se produce la valori de până la 400 grade-zile. Dezvoltarea din icre a peştelui adult trece
prin mai multe stadii:
- stadiul embrionar – de la fecundare până iese puiul din ou (icră), adică până la ecloziune;
- stadiul larvar – până la resorbţia sacului vitelin (stadiu de alevin);
- stadiul de puiet – până ajung la maturitatea sexuală;
Ovulele peştilor sunt înconjurate de o membrană vitelină sau înveliş primar şi de o membrană secundară.
Dimensiunile şi numărul lor în raport cu greutatea femelelor diferă de la o specie la alta. Ovulele pot avea diferite
prelungiri ce servesc la fixarea lor de plante sau obiecte. Se remarcă la ovul un pol animal, unde se formează
embrionul, şi un pol vegetativ, unde se găseşte vitelusul. Dezvoltarea embrionului se face în etape. În primul rând
se formează sistemul nervos, tubul digestiv, ochii şi inima. Anusul există de la început şi se deschide în urma
sacului vitelin. Gura apare după ecloziune. După Diessner şi alţii se disting trei faze în dezvoltarea icrelor până la
ecloziune:
- de la fecundare la apariţia şirei spinării (aproximativ 100 grade-zile);
- de la apariţia şirei spinării la apariţia ochilor (circa 120-140 grade zile);
- de la apariţia ochilor până la ecloziune.
Ecloziunea se produce cu ajutorul unui ferment, secretat de embrion care subţiază coaja icrei. Alevinul iese
obişnuit din icră cu coada înainte. El este prevăzut cu o pungă vitelină din care se hrăneşte 4-5 săptămâni până la
resorbţia totală. La început alevinul face foarte puţine mişcări; după resorbţia pungii viteline în proporţie de 2/3 el
începe să înoate.
Descrierea peştilor din apele de munte
Sub raportul rolului şi importanţei pe care o au, peştii din aceste ape se împart în două grupe:
a. Peşti principali, care formează obiect de cultură;
b. Peşti însoţitori, care au o importanţă mai mică din punct de vedere economic.
În prima grupă se situează peştii din Familia Salmonidae şi Familia Thymalidae, iar în a doua grupă peşti ca
boişteanul, grindelul, mreana vânătă etc.

Peştii principali

Familia Salmonidae Regan 1914

Peştii din această familie au corpul alungit, acoperit cu solzi mici şi deşi. Au două înotătoare dorsale, cea
posterioară fiind numită adipoasă. Ventralele sunt plasate in zona abdomenului. Capul nu este acoperit cu solzi şi
gura nu este prevăzută cu mustăţi. Linia laterală este evidentă. Oviductele sunt rudimentare sau lipsesc.
Reproducerea are loc în apele dulci. Familia cuprinde nouă genuri, dar la noi trăiesc numai patru, două autohtone:
Salmo şi Hucho, şi două introduse: Salvelinus şi Coregonus.

Genul Salmo Linnaeus 1758

Corpul alungit, gura largă, pe laturile corpului cu puncte roşii sau negre. Icre mari. Răspândire în Europa,
Asia Mică, Transcaucazia şi America de Nord. La noi se găsesc două specii: Salmo trutta şi Salmo gairdneri.

Salmo trutta L. 1758

Specie larg răspândită, în mod obişnuit are pe flancurile corpului pete roşii. Sunt cunoscute numeroase rase
geografice, care constituie subspecii. La noi sunt cunoscute:
- Salmo trutta fario
- Salmo trutta lacustris
- Salmo trutta labrax
cea mai răspândită fiind prima subspecie. Este de menţionat faptul că mulţi autori (Grasse) apreciază că fiecare
lac, fiecare râu şi chiar porţiune a unui râu au varietatea lor locală, care se deosebeşte mai mult sau mai puţin prin
forma şi coloraţia sa.

Păstrăvul indigen Salmo trutta fario L.

Descriere. Are un corp relativ scurt, îndesat. Pe linia laterală se numără 115 - 132 solzi. Lungimea corpului
este în funcţie de vârstă şi hrană. Înălţimea maximă reprezintă 19.5 - 24% din lungimea corpului fără caudală. Are

Păstrăvul indigen
 un bot scurt şi obtuz. Capul reprezintă 20.6 - 23.6% din lungimea corpului. Greutatea după primul an oscilează
între 5 - 20 g, în funcţie de hrănire şi ajunge după 5 - 6 ani până la 4 - 5 kg. Coloraţia variază destul de mult în
raport de vârstă, maturitate sexuală, temperatură, natura apei etc. în apele umbrite, păstrăvul are o culoare mai
închisă decât în apele luminate. Adulţii au de obicei spinarea brun-verzuie, cu pete negre sau roşii, flancurile mai
gălbui, cu pete negre şi roşii, acestea din urmă fiind grupate mai mult în jurul liniei laterale şi fiind înconjurate de
o margine albă îngustă. Dintre înotătoare, care au culoarea cenuşie, doar dorsala este punctată cu pete negre ceva
mai mici. Dimorfismul sexual se evidenţiază prin capul mai ascuţit al masculilor, care au botul, mandibula şi
înotătoarele pectorale mai lungi decât ale femelelor. În general, la păstrăvul indigen se remarcă o variabilitate a
caracterelor morfologice, a ritmului de creştere şi a coloritului. În acest sens se poate da exemplul păstrăvului
negru din râul Berătău - Barcău (Crişana) care nu are pete roşii.
Răspândire. Este răspândit natural în cea mai mare parte a Europei ca şi în Asia Mică. A fost introdus cu
rezultate foarte bune în America de Nord, Africa şi Noua Zeelandă. La noi în ţară este întâlnit în pâraiele de munte
şi în lacurile montane, fiind principalul locuitor al zonei care-i poartă numele.
Ecologie. Trăieşte exclusiv în apele de munte cu un conţinut de 6 - 7 cm 3 O2/l, cu o amplitudine redusă a
temperaturilor. Exemplarele adulte preferă apele mai adânci, pe când puieţii până la un an preferă apele mai puţin
adânci şi mai liniştite. Este un foarte bun înotător, fiind în stare să sară peste obstacole până la 1 m.
Hrana. Este exclusiv carnivor. Se hrăneşte cu insecte acvatice sau aeriene, melci, crustacee inferioare, mai rar
batracieni, iar după doi – trei ani devine ihtiofag, consumând peşti ca Phoxinus, Cottus, Noemaecheilus şi chiar
puiet din propria specie.
Reproducerea. Maturitatea sexuală este atinsă în anul (2) 3 - 4, mai târziu la femele decât la masculi. Epoca
de reproducere începe în octombrie şi durează până în decembrie. Păstrăvii, având o coloraţie mai vie, aşa numita
haina de nuntă, se deplasează spre izvoare. Femelele au abdomenul mărit de icrele pe care le conţine. În locuri cu
apă mică şi cu fundul albiei nisipos, femela, cu ajutorul înotătoarelor, sapă un şănţuleţ în care depune icrele, peste
Arealul european al
păstrăvului indigen
care masculii depun lapţii, apoi cuibul este acoperit cu nisip. Depunerea icrelor se face în mai multe reprize, după
care adulţii coboară pe cursul apei. Icrele sunt galbene-portocalii, cu un diametru de 4.5 - 5 mm; obişnuit o femelă
depune 2000 - 2500 (4000) boabe la un kg din greutatea corpului ei. Perioada de incubaţie durează , după P.
Decei, de la 110 - 205 zile, funcţie de temperatura apei. Din totalul icrelor depuse în mediul natural doar 1 - 3 %
ajung la stadiul de puiet. Alevinii au un ritm de creştere ce variază în funcţie de temperatura apei şi, în special, de
hrană. La un an greutatea oscilează între 5 - 20 g, la un an ajunge la 90 - 130 g, iar la trei ani între 200 - 300 g.
Arealul naţional al păstrăvului
Longevitatea
indigen atinge 10 - 12 ani.
Pescuitul este permis între 1 mai şi 15 septembrie, cu undiţa şi folosind momeli artificiale. Dimensiunea
legală admisă la pescuit este de minimum 20 cm, iar numărul exemplarelor ce pot fi recoltate într-o zi de pescuit
este limitat (10 bucăţi). Pescuitul se practică în general de pe mal.
Cultura. Păstrăvul indigen se pretează la cultura intensivă în staţiuni special amenajate. Deoarece are un ritm
de creştere mai scăzut, pentru consum se practică creşterea păstrăvului curcubeu.
 Păstrăvul de lac Salmo trutta lacustris L.

Descriere. Are o formă, s-ar putea spune, identică cu a păstrăvului întâlnit în pâraiele de munte. Se
deosebeşte însă de acesta prin talie, ajungând la 10 - 12 kg, excepţional chiar mai mult. Este argintiu, iar pe spate
verzui sau cenuşiu-albăstrui. Pe jumătatea superioară a corpului şi pe dorsală se remarcă puncte negre rotunde sau
neregulate, variabile ca mărime. La exemplarele tinere se pot observa în zona liniei laterale şi pete roşii care
dispar cu timpul.
Răspândire. Este întâlnit în lacurile din nordul Europei, din Caucaz şi Alpi. La noi a fost introdus în Lacul
Roşu de la Gheorghieni şi în lacul de acumulare de la Bicaz, ca şi în lacurile Gâlcescu, Bucura şi Bâlea.
Ecologie. Trăind în lacuri, se reproduce în pâraiele ce se varsă Păstrăvul
în ele. Perioada
de lac de reproducere: din septembrie
până în decembrie.
Reproducere. Maturitatea sexuală are loc la 6 - 7 ani. Icrele au 5.2 - 6 mm. Longevitatea: 20 ani. Până la
vârsta de 3 ani atinge circa 27.0 cm, iar la 8 - 9 ani atinge 80 - 90 cm în lungime şi o greutate de 5.7 - 7 - 9 kg.
Hrana sa constă la început din larve, insecte de lac etc., iar la vârsta de 4 - 5 ani devine aproape exclusiv
răpitor.
Pescuitul. Recoltarea se face în aceleaşi condiţii ca la păstrăvul de râu. Are o importanţă din ce în ce mai
mare pe măsura extinderii sale în toate lacurile de baraj şi în lacurile alpine.

Arealul european al
păstrăvului de lac
Arealul naţional al păstrăvului
de lac

Salmo gairdneri Richardson 1836

Specie originară din America de Nord, se deosebeşte de Salmo trutta prin lipsa petelor roşii de pe flancuri şi
frecvenţa mai mare a petelor întunecate şi rotunde. Din numeroasele rase cunoscute în patria de origine, în Europa
s-au introdus două: irideus şi shasta, prima având 120 - 130 solzi, iar a doua 135 - 145 solzi pe linia laterală.
Exemplarele din ţara noastră au caracteristici ce se apropie mai mult de irideus, fapt pentru care îl vom prezenta
numai pe acesta.

Păstrăvul curcubeu Salmo gairdneri irideus

Descriere. Are un corp ceva mai lat decât păstrăvul de râu. Atinge obişnuit 25 - 30 cm lungime şi 0.8 - 1.6 kg,
ajungând excepţional la 50 - 90 cm şi 16 kg greutate. La noi, cele mai mari exemplare, pescuite în lacul Bicaz,

Păstrăvul curcubeu
cântăresc în jur de 6 kg. Are spatele cenuşiu-albăstrui sau verzui întunecat cu flancurile argintii şi abdomenul
albicios. Se remarcă numeroasele pete negre de pe corp, dorsală şi caudală, lipsa petelor roşii şi existenţa unei
dungi multicolore în lungul liniei laterale, care luceşte în culorile curcubeului, de unde şi denumirea. Ritmul său
de creştere este mult mai rapid decât al păstrăvului indigen. Ajunge în anul al doilea, în funcţie de abundenţa
hranei la 200 - 300 g şi 22 - 28 cm lungime.
Răspândire. America de Nord, Europa (introdus în anul 1880), iar la noi a fost introdus în multe ape
curgătoare şi păstrăvării.
Ecologie. Este mult mai puţin pretenţios la gradul de oxigenare al apei, suportă uşor variaţii mai mari ale
temperaturii. Preferă temperaturi de 17 - 20 oC.
Reproducere. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de 2 - 3 ani. În martie-aprilie femela depune la 1 kg
greutate a corpului între 1500 - 4000 icre, cu diametrul de 4 - 5 mm. Incubaţia durează 330 - 400 zile-grade. Este
mai rezistent la boli.
Hrana. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, viermi, crustacee etc. Este nepretenţios faţă de mâncare.
Pescuitul este permis cu undiţa, folosind momeli artificiale, între 1 iunie şi 31 decembrie. Dimensiunea
minimă admisă la pescuit este de 20 cm. Se pescuieşte relativ mai uşor, din cauză că este foarte lacom. Pescuitul
se practică de pe mal, iar numărul exemplarelor este limitat la 10.
Cultura. Se pretează la o cultură intensivă, fapt pentru care este înmulţit în păstrăvării destinate păstrăvului
de consum (Tismana, Vaşcău, Gudea, Câmpul Cetăţii etc.). Nu se menţine în apele de munte, atât din cauza
temperaturii scăzute a apei, cât şi pentru faptul că este migrator, fapt pentru care este neindicat pentru repopularea
apelor a căror temperatură nu depăşeşte 16-17 0C. Pe acest considerent se recomandă introducerea rasei Salmo g.
shasta care este stabilă. Se pretează şi la cultura în iazuri sau lacuri.

Genul Salvelinus Richardson 1836

Speciile cuprinse în acest gen diferă de cele din genul Salmo printr-un corp moderat alungit, capul comprimat
lateral, gura de la mijlocie la mare şi solzii mai mărunţi. Genul este răspândit în nordul Americii, Europei şi Asiei,
precum şi în Alpi. La noi este introdusă o singură specie: Salvelinus fontinalis.

Păstrăvul fântânel Salvelinus fontinalis Mitchill 1815

Descriere. Corpul este verde închis-măsliniu, pe spate marmorat, cu dungi întunecate alternând cu dungi
deschise şerpuite, pe laturi auriu portocaliu şi cu abdomenul albicios. Numeroasele puncte roşii-carmin sau
galbene sunt înconjurate de o dungă albastră. Dorsala şi caudala cu dungi închise, pectoralele ventralele şi anala
roşiatice, la marginea anterioară cu două dungi, una roşie şi alta cenuşie negricioasă. În perioada de împerechere
culorile devin cu mult mai vii.

Păstrăvul fântânel

Arealul european al păstrăvului

fântânel
 Proporţiile corpului pot fi definite în felul următor: are obişnuit o lungime în jur de 20 (30) cm, înălţimea maximă
reprezintă 19 - 27.8 % din lungime şi capul ocupă 21.6 - 26.1 % din lungime. Linia laterală cuprinde 200-250
solzi.
Răspândire. La noi a fost introdus în mai multe ape, dintre care amintim: Negruţa, Dumitreasa şi Irişoara, toţi
afluenţi ai Someşului Mic. Prima încercare s-a făcut în 1906 pe Valea Tarcăului şi Valea Putnei. În 1962 a fost
introdus în Valea Dejani-Făgăraş, iar în anii următori pe Valea Iadului, Râul Sadului, Neagra Broştenilor, Valea
Gurghiului, Valea Drăganului, Brodina şi Lacul Şteviei (Retezat).
Ecologie. Manifestă preferinţă pentru apele reci (12 - 15 oC), bine oxigenate, fapt pentru care staţiunea
convenabilă o constituie partea de sus a pâraielor de munte. Este sensibil la variaţiile de temperatură şi la poluare.
Este mai vioi şi mai îndrăzneţ decât păstrăvul. Se hrăneşte cu râme, larve, viermi, melci etc. pe care îi caută
neîncetat.
Reproducerea are loc o dată cu a păstrăvului indigen, cu care se încrucişeazã şi dă hibrizi sterili. Este mai
sensibil la bolile infecţioase, fapt pentru care creşterea sa intensivă este mai dificilă.
Alevinii au un ritm de creştere mai rapid decât la păstrăvul indigen. Astfel, după Pojoga, aceştia ajung la vârsta de
un an la 12 - 18 cm lungime şi 20 - 125 g. Excepţional, se pot găsi la vârste peste 4 ani exemplare de 35 cm
lungime şi greutăţi de peste 0.5 kg.
Pescuitul. Nu este reglementat separat, ci se încadrează în aceeaşi perioadă cu păstrăvul de râu.
Cultura. Mai puţin apt pentru cultură. Are o importanţă economică redusă, iar carnea sa este mai puţin
gustoasă decât a păstrăvului de râu. Materialul necesar populărilorArealul se produce în păstrăvăriile Valea Putnei,
naţional al păstrăvului
Dejani-Făgăraş, Gudea-Mureş şi Bâlea-Sibiu. fântânel

Genul Hucho Günther 1866

Peştii au talie mare, cu capul comprimat lateral, corpul acoperit cu pete întunecate până la negre în formă de
X. La noi se găseşte o singură specie: Hucho hucho (Linnaeus).

Lostriţa Hucho hucho (Linnaeus) 1758

Descriere. Este cel mai mare reprezentant al familiei, are un corp alungit şi gros, lung de 1.2 - 1.5 m şi atinge
10 - 20 (50) kg. De obicei are 2 - 3 kg, capul reprezintă 22.7 - 27.9 % din lungimea corpului şi are o gură largă.
Înălţimea corpului este 15.09 - 20%. Coloraţia pe spate este cenuşie-ruginie iar flancurile şi abdomenul albe
argintii. Jumătatea superioară a corpului, inclusiv dorsala şi caudala sunt acoperite de pete negre. Dimorfismul
sexual este puţin pronunţat, botul masculilor fiind mai ascuţit iar coloraţia de o nuanţă mai închisă, în special pe
abdomen. Înotătoarele sunt cenuşii sau roşcate şi, cu excepţia dorsalei şi caudalei, sunt lipsite de pete.
Răspândire. Este o specie endemică în bazinul Dunării. La noi este întâlnită în câteva râuri: Tisa, Vişeu,
Bistriţa, Dorna, Cerna, Borşa etc.
Ecologie. Trăieşte în apele râurilor sau fluviilor, manifestând preferinţe pentru locurile cu un curent puternic,
Lostriţa
vârtejuri, repezişuri şi zone de stâncării calcaroase.
Reproducerea are loc primăvara în lunile aprilie - mai, când lostriţa se deplasează în locurile de boişte,
situate în amonte de staţiunea obişnuită din zona lipanului, reuşind să treacă peste obstacole de 1 - 1.5 m înălţime.
În pietrişul sau prundişul din fundul albiei, femela sapă o adâncitură de aproximativ 30 cm în care îşi depune
icrele ce vor fi fecundate de unul sau mai mulţi masculi. O femelă produce la un kilogram din greutatea corpului
ei 1600 - 3200 icre. Cele mai bune icre se obţin de la femelele de 4 - 7 kg. Icrele de culoare galbenă-portocalie au
diametre între 4.8-6 mm. Ecloziunea se produce după trecerea a circa 270 grade-zile. Larvele, până la resorbţia

Arealul european al lostriţei

Arealul naţional al lostriţei
pungii viteline, stau nemişcate, după care devin foarte active. Ele rămân în locurile de ecloziune circa un an. În
primul an, lostriţele ajung (după P. Bănărescu) la 30 - 37 cm, peste 40 cm după doi ani, 50 - 60 cm şi mai mult de
un kilogram la trei ani, iar după vârsta de 6 ani ajung la 70 - 80 cm şi 4 - 5 kg greutate. Maturitatea sexuală se
atinge la 5 ani.
Înmulţirea şi existenţa lostriţei sunt afectate de duşmanii naturali formaţi din paraziţi, bacterii sau ciuperci
(Saprolegnia) , ca şi de braconaj sau poluarea apelor.
Hrana este diferenţiată în funcţie de vârstă şi anotimp. Ea constă în tinereţe din plancton şi insecte, apoi
aproape exclusiv din peşti ( Chondrostoma, Barbus meridionalis, Leuciscus cephalus, Alburnoides, Phoxinus,
Gobio), apoi broaşte, şoareci de apă şi chiar păsări.
Pescuitul este admis între 1 iunie şi 31 decembrie pe bază de autorizaţie specială, cu undiţa, dimensiunea
minimă fiind de 65 cm. În râurile populate cu această specie pescuitul cu momeli artificiale este interzis.
Cultura. Deşi au fost formulate numeroase rezerve referitor la înmulţirea artificială a lostriţei, încercările de
la păstrăvăriile Făina şi Valea Putnei au dat rezultate promiţătoare.
Familia Thymallidae Gil 1894

Deşi mulţi sistematicieni încadrează această familie ca un gen al Familiei Salmonidae, acceptăm sistematica dată
de “Fauna R.S.R.”, vol. III. Familia cuprinde un singur gen: Genul Thymallus Cuver 1829. El cuprinde 5 specii
dulcicole, vicariante, dintre care la noi se găseşte una.

Lipanul Thymallus thymallus (Linnaeus) 1758

Descriere. Corp alungit, cu înălţimea maximă reprezentând 19.5 - 25.5 % din lungime. Capul este mic, cu o
gură mică. Înotătoarea dorsală este mult mai mare decât la salmonizi, cu marginea rotunjită în partea anterioară.
Linia laterală, aproape dreaptă. Pe spate şi pe cap are o culoare cenuşie brun-verzuie, laturile corpului argintii, cu
reflexe vineţii sau gălbui, cu luciu metalic, iar abdomenul alb-argintiu. Pe spate este mai întunecat, iar pe laturi cu
pete negre. Înotătoarele perechi sunt roşcate sau gălbui, iar cele neperechi, violacee. Dorsala bate în albastru şi
roşu, cu pete roşii-cărămizii şi negre. Masculii sunt mai mari ca femelele. Obişnuit atinge 30 - 35 cm, rar 50 cm şi
greutăţi până la 2.0 kg.
Răspândire. Este cunoscut aproape în întreaga Europă. La noi ocupă partea inferioară a apelor de munte,
constituind zona lipanului
Lipanul
care nu este prea precis delimitată.
Ecologia. Preferă ape mai adânci, liniştite, cu fundul pietros. Reproducerea are loc în martie-aprilie. Icrele, cu
diametrul de 2.5-3.5 (4) mm, au o culoare gălbuie-portocalie. Femelele depun în pietriş 6000-13000 icre de fiecare
kg greutate a corpului. După 21-26 zile de la fecundaţie, respectiv după 200-230 grade-zile, are loc ecloziunea.
Creşte relativ repede, ajungând în primul an la 10-14 cm, în al doilea an la 16-24 cm, în al treilea an la 30 cm şi
200-400 g. Atinge maturitatea sexuală la 3 ani. Hrana este constituită din larve, crustacee, viermi, moluşte şi,
ocazional, icre sau puiet de peşti.
Pescuitul este permis cu undiţa şi muşte artificiale între 1 iunie-31 decembrie. Dimensiunea legală admisă
este de minimum 25 cm, iar numărul este limitat la maximum 10 bucăţi pe zi.
Cultura. Înmulţirea artificială s-a realizat în unele păstrăvării cu rezultate satisfăcătoare, fapt deosebit de
important pentru repopularea apelor noastre (Lăpuşna, Cândeşti şi Ceahlău).

Arealul european al
lipanului
Arealul naţional al lipanului